Ontologia şi problematica ei PLANUL: V 1. Locul şi rolul ontologiei în sistemele filozofice. V 2. Conceptul existenţei (fiinţei). Formele şi nivelurile existenţei, unitatea lor dialectică. V 3. Categoria de „materie". Concepţiile cosmologice contemporane despre structura şi originea Universului. 4. Noţiunea de mişcare. Tipurile şi formele principale ale mişcării şi interacţiunea dintre ele. Vf5- Spaţiul şi timpul — obiect de cercetare filozofică şi ştiinţifică. Spaţiul infinit. Timp şi eternitate. 6. Problemele filozofice ale unităţii şi infinităţii lumii. 7. Geneza şi natura conştiinţei. Idealul şi materialul. y°8. Esenţa şi structura conştiinţei. Autoconştiinţa. Psih- T) analiza Iui S. Freud. -£- 9. Conştiinţa socială, esenţa şi structura ei. Formele conştiinţei sociale: morala, arta, religia etc. ~y 10. Noţiunea de natură. Corelaţia dintre natură şi societate. Problema ecologică şi aspectele ei. 11. Conceptul de soeietate. Individ şi societate. Soluţiile teoretice despre raportul individ-societate. 12. Determinismul social. Obiectivul şi subiectivul în -existenţa şi dezvoltarea socială. 13. Problema omului în filozofie şi a menirii lui. 14. Problema libertăţii umane şi tratarea ei în gîndirea filozofică. 15. Problema sensului vieţii umane. 16. Fericirea ca sens al vieţii umane.

1. Locul şi rolul ontologiei în sistemele filozofice

Ontologia (din grec. ontos = „fiinţă", „existenţă", şi logos = „teorie", „ştiinţă") reprezintă domeniul reflecţiei filozofice care caută să surprindă fundamentele existenţei, care formulează presupuneri asupra esenţei universului cosmico-social-uman şi încearcă să delimiteze şi să clasifice nivelurile şi modurile principale de manifestare ale acesteia.

Ontologia, ca disciplină filozofică, există încă de pe timpurile lui Aristotel, care o numea „filozofie primă", atribuindu-i ca obiect „existenţa" ca existenţă. Ulterior, a căpătat denumirea de metafizică — disciplină metateoretică generală în raport cu toate celelalte domenii de cercetare. Termenul de ontologie datează de la începutul sec. XVII, impunîndu-se treptat în limbajul filozofic al epocii moderne şi definitiv în cel al epocii contemporane.

Problematica ontologică ocupă unul din locurile centrale în filozofie, întrucît ne oferă premisele teoretice ale tuturor domeniilor filozofiei şi ale tuturor aspectelor ştiinţei. Ontologia începe prin a formula ipoteze despre existenţă în genere, dar se desăvîr-şeşte printr-un discurs asupra existenţei umane, asupra problematicii şi destinului omului.

Pe baza problematicii ontologiei, toate celelalte discipline filozofice, precum şi ştiinţele concrete, capătă o finalitate umanistă. Din această cauză, problemele de ontologie în cadrul oricărui sistem filozofic contribuie la rezolvarea altor probleme filozofice, de la cele mai abstracte pînă la cele mai concrete şi mai stringente cu care se confruntă omul contemporan.

O analiză succintă a dezvoltării ontologiei ne permite să demonstrăm întreţeserea dintre interpretarea filozofică şi cea ştiinţifică, prin descoperiri reciproce, fie în sensul anticipărilor, predicaţiilor filozofice în raport cu ştiinţa, fie în sens invers, al descoperirilor şi interpretărilor înnoitoare ştiinţifice, pe care filozofia le-a generalizat. Istoria cunoaşterii umane este bogată în exemple de ambele sensuri. In diferite etape istorice a existat tendinţa de a clădi o imagine generală a existenţei, pornind de la anumite idei directoare. Atomismul,hilozoismul, vitalismul, mecanicismul, energetismul, cibernetismul constituie doar cîteva exemple de universalizare a unor principii explicative, avînd uneori o bază fictivă, alteori o bază reală. De regulă, asemenea

încercări de absolutizare au fost depăşite, demonstrîndu-se, pe parcursul secolelor sau al deceniilor, fie lipsa lor totală de temei, fie caracterul limitat al forţei lor explicative. Noile construcţii ontologice au înglobat principiile explicative ce s-au dovedit a fi viabile, clădind pe ele edificii din ce în ce mai profund şi mai nuanţat gîndite.

S-ar mai putea remarca, în istoria ontologilor, preferinţe manifestate pentru diverse aspecte ontologice: accentele puse, fie pe realitatea exterioară omului, fie pe fiinţa umană, în special pe inferioritatea sa spirituală. în acest context se argumentează fie on-tologiile cu tendinţe cosmice, fie ontologiile antropocentrice concentrate prioritar asupra fiinţei umane.

Analiză evoluţiei istorice a problematicii ontologiei ne da posibilitate să specificăm cîteva tendinţe mai importante, pe care le vom descrie în cele ce urmează. Dacă în cadrul primelor încercări de sisteme filozofice ponderea o aveau problemele de ontologie ce era strîns legată de filozofia naturii (la grecii antici), ulterior ponderea a trecut treptat în favoarea altor domenii ale filozofiei: uneori preponderente erau problemele de etică, alteori — de gnoseologie sau de teorie a valorilor, iar în majoritatea concepţiilor filozofice contemporane (mai ales în neopozitivism), ponderea covîrşitoare o au problemele epistemologice.

In cadrul sistemelor filozofice mai vechi tratarea problemelor ontologiei era în mare măsură distinctă de tratarea altor probleme, iar în unele cazuri ontologia constituia o teorie în sine; treptat, ontologia s-a întreţesut tot mai strîns cu alte domenii ale filozofiei, fiind uneori subordonată acestora în ceea ce priveşte scopul, cum ar fi, de exemplu, încercările contemporane de a atribui o baza ontologică teoriei ştiinţifice şi limbajului ştiinţei.

Ontologia tradiţională se referea cu precădere la natură, fiind de multe ori constituită în teorii cosmologice sau cuprinsă în acestea. Ontologia modernă şi, mai ales, cea contemporană se referă în aceeaşi măsură (uneori cu precădere) la societate, obiectivul principal constitiiindti-1 definirea statutului existenţial al omului, adică explicaţiile ontologice actuale ţin astfel tot mai mult de domeniul ani topologici filozofice.

în principiu, ontologia de la origini şi pe parcursul evoluţiei sale, uneori pînă astăzi, a avut un caracter speculativ, dar treptat, odată cu dezvoltarea ştiinţei, mai ales începînd cu sec. XVIII, ontologia s-a sprijinit tot mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică. De aceea, multe din preocupările ontologiei contemporane sînt de competenţa unor domenii ale filozofiei ştiinţei.

De obicei, interesul pentru ontologie a fost mai pronunţat în perioadele istorice de răscruce, din necesitatea de a reformula sau fundamenta concepţia despre lume a noilor forţe sociale.

Dacă e să ne referim la teoriile ontologice contemporane, ele se pot clasifica în cîteva direcţii mai importante:

— concepţii ontologice de tip tradiţional, naturalist ştiinţifice sau apropiate de acestea, îmbrăcînd adesea forma unor tablouri cosmologice ( modelele cosmologice relativiste ale lui Einstein, De Sitter, Kaluza, ipotezele despre expansiunea universului etc), în care accentul cade pe existenţa fizică naturală. Aceste direcţii se bazează îndeosebi pe cuceririle moderne ale fizicii şi astronomiei, în special pe ideea de curbură spaţiu-timp într-o geometrie gravitaţională ;

— concepţii ontologice în care accentul cade pe existenţa social-umană, pe acţiunile oamenilor, pe civilizaţie şi cultură (interpretările sociologice acţionaliste şi funcţionaliste (Parsons, Merton, sau cele ce ţin de sociologia culturii abordată din perspectivă structural-sistemică — Abraham Moles);

— concepţii ontologice care pun accentul nu atît pe explicarea conţinutului şi naturii existenţei, cît mai ales pe explicarea structurii şi a organizării existenţei (interpretările filozofice structuraliste şi holiste care evoluează spre formularea unei teorii generale a sistemelor — L. von Bertalanffy sau chiar spre o teorie generală a integrării — H. Gadammer);

— concepţii ontologice ce se referă îndeosebi la devenirea existenţei în cadrul unitar al unei dialectici universale care abordează pînă şi societatea şi omul, ca specie şi chiar ca individ (O. Spann, P. Ubaldi, T. de Chardin);

— concepţii ontologice ce plasează în centrul existenţei omul — conţinut de sine stătător obiectiv-subiectiv (existenţialismul).