problematica naturii umane

58
Problematica Naturii Umane Ansamblul caracteristicilor care definesc fiinta umană, exprimând astfel esența umană și diferențiind-o de cea a altor ființe. Nimeni nu a reușit o explicație satisfacătoare, poate doar grecii care au spus ca omul este un zeu. În rest există un tablou foarte variat al răspunsurilor la întrebarea ce este omul? Arată dificultatea surpinderii esenței umane într-o singură definiție. 1- Homo sapiens – ființă cugetătoare 2- Zoon logon echon – ființă dotată cu vorbire și gândire 3- Zoon politikon – ființă socială, capabilă să se supună unor reguli 4- Homo faber – ființă care creează, construiește 5- Homo aestimans – ființă ce dă valoare lucrurilor 6- Homo ludens – ființă capabilă să se joace 7- Homo stultus – ființă nebună nerușinată 1- Omul este altceva decât corpul său Antropologia filosofica începe abia în secolul 20, desi preocupările pentru identificarea naturii umane sunt foarte vechi. Ele încep încă din Antichitate Socrate a asezat omul în centrul tuturor interogațiilor, nu natura sau cosmosul. Cunoaste-te pe tine însuți – îndemna omul să se îndrepte către propria gandire, propria conștiință și să încerce să-și domine prin cunoaștere propriul eu. Socrate a găsit un fundament antropologic în conceptul de suflet înțeles ca eu conștient, ca personalitate morală și intelectuală. Omul este altceva decât propriul corp: este cel care comandă corpului – acesta din urmă neputând să-și comande singur.

Upload: cristi-ic

Post on 14-Dec-2015

175 views

Category:

Documents


8 download

DESCRIPTION

analiza filozofica a naturii umane

TRANSCRIPT

Problematica Naturii Umane

Ansamblul caracteristicilor care definesc fiinta umană, exprimând astfel esența umană și diferențiind-o de cea a altor ființe.

Nimeni nu a reușit o explicație satisfacătoare, poate doar grecii care au spus ca omul este un zeu.

În rest există un tablou foarte variat al răspunsurilor la întrebarea ce este omul? Arată dificultatea surpinderii esenței umane într-o singură definiție.

1- Homo sapiens – ființă cugetătoare

2- Zoon logon echon – ființă dotată cu vorbire și gândire

3- Zoon politikon – ființă socială, capabilă să se supună unor reguli

4- Homo faber – ființă care creează, construiește

5- Homo aestimans – ființă ce dă valoare lucrurilor

6- Homo ludens – ființă capabilă să se joace7- Homo stultus – ființă nebună nerușinată

1- Omul este altceva decât corpul său

Antropologia filosofica începe abia în secolul 20, desi preocupările pentru identificarea naturii umane sunt foarte vechi. Ele încep încă din Antichitate

Socrate – a asezat omul în centrul tuturor interogațiilor, nu natura sau cosmosul.

Cunoaste-te pe tine însuți – îndemna omul să se îndrepte către propria gandire, propria conștiință și să încerce să-și domine prin cunoaștere propriul eu.

Socrate a găsit un fundament antropologic în conceptul de suflet – înțeles ca eu conștient, ca personalitate morală și intelectuală. Omul este altceva decât propriul corp: este cel care comandă corpului – acesta din urmă neputând să-și comande singur.

Platon a preluat fundamentul antropologic de la Socrate încercând să ajungă la esența omului printr-un examen logic.

Omul este potrivit lui Platon o ființă înzestrată cu rațiune, și de aceea sufletul conferă specificitatea omului și nu corpul. Adică în suflet se găsesc „zeul și cugetarea”

Sufletul fiind asemenea cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, indisolubil, veșnic același, veșnic asemenea lui însuși.

Omul a înțeles de timpuriu demnitatea sa aparte conferită de apartenența la o altă realitate, superioară celei contingente, neesențiale căreia îi aparțin celelalte ființe.

Augustin pe urmele lui Platon identifică originea demnității umane în : suflet ( omul interior căruia i se datorează capacitatea de a ajunge la esență) și creația originară a omului, ca ființă privilegiată, oglindă a unității reprezentate în Dumnezeu de Trinitate.

2 - Omul definit prin capacitatea de a cugeta

Plecand de la dihotomia pe care o găsim și la Augustin corp-suflet ( res cogitans- res extensa)

Descartes ajunge la o altă concluzie: evidența existenței de sine din lucidiatatea gandirii. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum.

Corpul desi important și strans legat de suflet, este doar o substanță divizibilă, caracterizată prin întindere, un lucru a carui existență nu este certă și în lipsa căruia omul nu-și pierde esența.

Definitoriu pentru Pascal la om este cugetarea, dar în același timp omul are un caracter divizat,

contradictoriu nici înger nici bestie. Omul este deopotrivă decădere și grandoare.

Gândirea este cea care îi dă măreție omului. Omul este o trestie, dar o trestie ganditoare.

3 - Omul – ființă socială

Aristotel este de acord că oamenii se disting de animale prin capacitatea de a raționa. Dar desi activitatea intelectului reprezintă partea elevată a ființei umane ea nu este suficientă pentru a descrie ființa umană. Desăvârșirea intelectuală a omului poate fi obținută doar ca om social zoon politikon. Într-un stat comunitatea împlinește omul asigurându-i fericirea și binele către care tinde,

În afara societății găsim doar supraoamenii sau fiare.

Statul fiind o instituție naturală și nu rod al unui contract social, este anterioară omului, raportul om-stat fiind similar cu raportul corp-membru.

Jean Jacques Rousseau consideră statul o capcana artificială pusă în fața omului. El consideră starea naturală, nepervertită de morala, ca fiind definitorie și benefică pentru om. Omul este bun de la natura. Omul bun în mod natural se dezvoltă acumulează proprietate privată ceea ce duce la

contractul social în vederea apariției statului. Prin contractul încheiat, omul natural își pune voința individuală în slujba voinței generale(statale). Liber și fericit inițial, prin contract omul cunoaște nefericirea, inegalitatea. Sociabilitatea pentru JJR nu aparține naturii umane și de aceea nu este o instituție naturala.

4 - Omul – ființă care fabrică unelte

In timp ce la Pascal și Descartes specificul omului este dat de rațiune sau cugetare, pentru Henri

Bergson esențial este un alt aspect: capacitatea de a fabrica unelte. HOMO FABER.

Doar omul poate face asta și asta este pregătită de o întreagă evoluție creatoare și o diferențiere continuă în noi forme a elanului vital.

Animalele au instinct și doar tind către inteligentă care e specifică omului. Inteligența îi permite omului să realizeze intențiile creatoare ale elanului vital.

Chiar daca și instinctul animal poate crea „unelte” ele sunt organice, o prelungire a activității de organizare a vieții. Omul prin inteligentă creează unelte independente de organism obiecte artificiale ce pot fi puse în slujba libertății creatoare.

Reperul pentru trecut îl vor constitui invențiile nu războaiele sau revoluțiile.

Fără a nega calitatea de sapiens considera prioritară in definirea omului calitatea lui de Homo faber.

5 - Omul se înțelege deplin doar prin raportare la altul

Întelegerea naturii umane nu se poate înțelege în absența raportării la celălalt, deoarece omul dispune de această capacitate de a se gândi pe sine ca identitate diferită de ceilalți.

Filosofia existențială consideră raporatarea la celălalt ca fiind esențială pentru însuși destinul omului.

Karl Jaspers înțelege că distinctia sinelui de celălalt, conștientizarea diferentei dintre sine și celălalt este absolut necesară: eu nu ființez decât împreună cu celălalt, singur nu sunt nimic.

Deci existenta are nevoie de alteritate pentru a ajunge la sinele propriu. Relația cu celalalt se realizează prin comunicare. Comunicarea se exprima în luptă, în înfruntarea animata de iubire cu o alta existență. Această comunicare are rolul de a promova sinele și de a-l ajuta prin intermediul semenului sa depăseasca facticul, facandu-l sa trăiască in mod plenar.

Existenta este comunicare intre existenti, și doar în ea se obține certitudinea ființei autentice și interogațiile merg pana la rădăcina lucrurilor, inclusiv dezvăluirea lui Dumnezeu. Omul năzuiește să-și transcendă existența tocmai prin comunicare.

Emmanuel Levinas alteritatea este una etica. Etica primeaza la el în fata metafizicii. Levinas considera ca deschiderea omului fata de celălalt apare ca o paradigmă a comunicării cu el. Celalalt fiind inteles ca alt eu.

Celalalt este revelat de vederea fetei, iar întâlnirea chipului celuilalt este marturia transcendentei și unicitații celuilalt. Celălalt nu este doar vedere ci și auzire și vorbire. A fi obiect al comprehensiunii înseamnă sa fii interlocutor.

Raportul identitate-alteritate presupune comprehensiunea ( vointa de a înțelege) și invocare ( apelul la limbaj pentru a lua cunoștință de prezența celuilalt)

„Omul este singura ființă pe care nu o pot întâlni fără să-i exprim însăși aceasta întâlnire, întâlnirea se distinge de cunoaștere chiar prin aceasta.

Sensul vieții

A caută un raspuns la intrebarea are viață omului vreun sens, o motivatie, un scop este similar cu a da o justificare existenței umane.

Un raspuns afirmativ se asociază în general cu o viziune optimista asupra posibilitatilor creatoare ale omului și omenirii in general. O astfel de viziune umanista au exprimat cei ce au considerat ca omul are un loc privilegiat in univers.

Exista un umanism clasic și un umanism nou.

Umanismul clasic – a cultivat ideea unei ratiuni absolute, perfecte și bazata pe aceasta ratiune viață omului are sensul de caută cunoasterea, binele, fericirea orientându-ne către Dumnezeu.

Noul umanism – se intemeiază pe o vizine pesimistă asupra ființei umane. Adevărul este o contradictie caci ceilalti sunt infernul, in loc sa fie un punct de sprijin, iar Dumnezeu nu există.

Nietzche ca și existentialistii care i-au urmat Sartre și Camus, considera ca ideea demnitații omului este insotita și condiționată de cea a mortii lui Dumnezeu. Omul nu mai are un sens predestinat ci isi creează propriul sens al vieții, isi propune idealuri, creează valori.

Nietzche considera ca doar cei cu vointa de putere au acest privilegiu. Ceilalți fiind doar o masa de manevră. Progresul vieții poate fi asigurat doar de casta superioara, aristocratia, a carei menire este pregatirea apariției rasei superioare: supraomul = adevaratul sens al societații și al istoriei.

Camus – descopera un om înstrăinat, condamnat la singuratate, o lume ostila și absurda. Omul este asemenea lui Sisif, eroul absurd prin excelență. Singura solutie o reprezintă revolta împotriva absurdului. Și astfel suferinta individuală a absurdului, prin revolta devine o experiență colectiva.

„Mă revolt deci existam.”

Cioran – are o gandire sceptica și critica, vidul universal al lucrurilor, tragedia monumentala a omului in aceasta lume. Lumea pentru Cioran pare fara sens iar existenta omului de neinteles.

Tutea – perspectiva crestina omul istoric, alungat fiind din paradis este un om nedeplin, a carui viață sta sub semnul neimplinirii. Sensul vieții sa se orienteze către ordinea crestina.

Noica – aceasta ordine se va instaura atunci când prin gratie divina vor dispărea cultul fortei, orgoliul, ura și maniheismul. Sensul vieții omului este sa intrebe și sa se intrebe necontenit și astfel sa facă istorie.

Omul – ființă culturală

Cultura este acel ceva care asigura împlinirea naturii umane. Ca experienta privilegiata a omului ea servește acestuia pentru a comunica, și a-și dezvolta cunoasterea și atitudinea în fața vieții.

Omul prin definiție o ființă culturală. El își asuma privilegiul de a se exterioriza prin creațiile sale și de a dezmărgini lumea ( Blaga).

Deși au fost și filosofi care au considerat cultura( identificata cu civilizatia aici) drept indepărtare de starea naturală alții considera cultura, creația de cultura ca fiind ceva specific uman.

Lucian Blaga definește omul ca ființă întru mister și revelare. Dispunând de o natură specială , ce marchează o mutație ontologică în sânul naturii, omul are o existență situată deopotrivă în orizontul lumii date și în orizontul misterului. Orizontul misterului este specific uman. Decriptarea acetuia face din om o ființă creatoare de cultură prin excelență.

Leibniz consideră și el omul o ființă creatoare. Omul este o monada ce se deosebeste de celelalte monade prin ratiune și conștiință. El este singurul care poate sa sesizeze armonia lumii și să se ridice pana la ideea creatorului său.

În plus el dispune de capacitatea de a depăsi simpla perceptie a operelor lui Dumnezeu și este capabil sa creeze la randul său ceva asemanator desi la o scara mai mica. Omul are chiar și in acest univers perfect un statut privilegiat, un destin arhitectonic.

Constantin Noica vorbeste despre războiul formelor la nivelul realității culturale a sec 20. Aceasta formalizare duce la uniformizare. Oamenii isi pierd identitatea, nu mai înseamnă nimic simbolizată de logica lui Ares. Noica propune o viziune în care în fiecare individ se regăseste generalul. Logica lui Hermes. Pentru Noica omul este cu adevărat om atunci când devine o lume atunci când prescrie sensuri generale.

Morala

Morala este constituita din totalitatea regulilor de conduită care sunt valabile universal și necondiționat. Multe din aceste reguli nu apartin exclusiv moralei ci se regasesc și ca norme prescrise, porunci religioase sau reglementări juridice.

Normele morale se disting prin faptul ca sunt asumate ca reguli universale, intrucat sunt în acord cu valorile ce sunt dezirabile și demne de respect.

A fi moral presupune 2 lucruri: sa știe ce e rau și ce e bine, sa ai discernamant și apoi să vrem și să putem acționa pentru a face binele.

Bine și rău

1- Despre bine și rău sau despre moralitate

Binele este valoarea supremă în domeniul moral. La intrebarile morale: ce este binele și raul? Ce înseamnă dreptate? Ce este curajul? Etc. există raspunsuri variate și chiar contradictorii.

Uneori este greu de apreciat anumite situații și moralitatea lor: mama care fura pentru copiii, tatal care minte in instantă pentru a-și salva copilul. Depinde după ce judecam actiunile, după intentie sau după consecințe.

Teoriile etice indiferent de natura lor au în centru lor ideea de BINE. Răul(malum) poate sa insemne și nefericire, atunci binele poate fi echivalentul fericirii?

Socrate ca și Platon afirma ca virtutea se învață. Întreaga problematica morala se invarte in jurul acestei probleme. Unii afirma ca se poate crea o stiință care are ca obiect morala, fondata pe principii indubitabile. Alții dimpotrivă considera ca incercarea de a deduce norme de comportament pe baza unor principii unice este sortita esecului.

J Locke și Immanuel Kant sustin posibilitatea intemeierii moralei ca știință. JL

considera ca putem fundamenta morala pe 2 principii: existența lui Dumnezeu și ideea de om ca ființă rațională. La fel ca in geometrie, unde teoremele pot fi deduse din premise evidente, și in morala pe baza acestor doua premise putem deduce natura binelui și a raului și normele morale care să ne ghideze acțiunea și comportamentul.

Nietzche dimpotriva consideră ca idealurile morale sunt lipsite de orice fundament transcendent(Der Gott ist tot) și de aceea sunt judecati de valoare a celor care le emit.

El face o genealogie a moralei incercand sa demonstreze ca de fapt morala reprezintă anumite persoane, anumite voințe. Ele încearcă să corecteze viața și să o transforme intr-o viață plină de virtute, o viața fara dorințe, o viața eliberata de corp.

Aceasta respingere a vieții reale in numele unei alte vieți vesnice se face atât in religie(lumea de dincolo) cat și in filozofie(opozitia dintre lumea aparentelor și lumea esentelor). N considera ca atât filosofia cat și religia resping viața și preferă ceva ce nu există. Aceasta duce la o negare a vieții, nihilism.

Omul slab isi ascunde nepuntinta in morala, convertind slăbiciunea in forta, dorinta secreta a celui slab de a-l domina pe cel puternic. Toate caile prin care s-a incercat convertirea oamenilor la morala au fost imorale.

Pascal considera ca desi omul nu poate renunta la fericire nu știe modalitatea prin care să o obțina.

2- Virtutea – calea spre fericire

Etica greaca are in centrul ei 2 termeni eudaimonia(fericire) și arete(virtute). Relația dintre cele 2 fiind una foarte complexă.

Platon și Aristotel oamenii ca și lucrurile pot fi posesori de virtuți, adica de acel ceva in care excelează, in funcție de esenta proprie.

Platon: nimeni nu e rău de la natura, ci din ignoranta. Viață buna este o viața morala iar virtutea e suficienta pentru fericire. Pt Platon morala și legile nu sunt convenții. Cunoasterea binelui presupune trecerea dincolo de aparente, pentru a descoperi binele in sine care apartine lumii Formelor ideale. Virtutea este stiința care ne invata sa folosim cu chibzuință anumite insușiri care pot fi utile sau daunatoare. Virtuțile cardinale la Platon: curajul, cumpătarea, intelepciunea și dreptatea.

Aristotel îl critica pe Platon, considera ca ce e bine nu poate fi redus la o singura forma. In schimb el crede ca binele se regaseste in toate. Binele este acel ceva in vederea căruia se fac toate. Medicină-sanatatea este binele, strategie-victoria este binele. Binele suprem este fericirea. Fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea.

Aristotel face distinctie intre virtuti rationale și virtuti morale

Virtutile rationale: intelepciunea, intelegerea cumpătarea se invata, în timp ce virtuțile morale: generozitatea, măsura, bunatatea, se capăta prin obișnuință. Virtutile morale sunt definite ca o medie intre prea mult și prea puțin, calea de mijloc.

3- De la eudaimonia la beatitudo

Augustin cine posedă pe Dumnezeu acela este fericit. Sufletul are capacitatea de a contempla ideile eterne dar și adevărurile morale. Acestea au caracter veșnic pentru că sunt de origine divină. Un bine mai înalt este întotdeauna de preferat unuia mai mic. Augustin este preocupat de originea răului in lume. El considera ca râul nu este parte din ordinea creată de Dumnezeu, ci este doar privarea de bine, o lipsa, o neîmplinire. Omul poseda liber arbitru, și poate alege intre acțiuni bune și rele, in funcție de acțiunile sale este răsplătit.

Toma d Aquino are ca sursa gândirea aristotelică. Pentru el scopul virtuții nu mai

este eudaimonia(fericirea) ci beatitudo(binecuvântarea, beatitudinea) care consta in unirea eterna cu Dumnezeu. Împlinirea legii morale se bazează pe rațiune. Acțiunea conform rațiunii este una libera și virtuoasa. Libertatea voinței este fundamentată pe primatul intelectului. El distinge intre virtuți naturale(curajul modestia) și virtuți supranaturale( speranța credința iubirea). Conformitatea cu natura rațională îl poate conduce pe om la fericire dar beatitudinea adevărata constă in contemplarea lui Dumnezeu.

Leibniz este cel care identifica Binele cu Dumnezeu in epoca moderna in lucrarea sa Teodicee. In aceasta lucrare Leibniz încearcă sa-l disculpe pe Dumnezeu de imperfecțiunea lumii și de existenta răului in lume.

Dumnezeu este ființa necesara, care își are in sine temeiul propriei existente, și care este temeiul ultim al tuturor lucrurilor. Aceasta substanța simplă, atotputernica, atotștiutoare și atotbinevoitoare și justa in cel mai înalt grad nu poate sa producă nimic imperfect. El a creat pentru om cea mai perfecta din lumile posibile. Lipsa de perfecțiune din lume rezulta din limitarea esențială și originară propriei creaturi, datorata conform creștinismului păcatului originar și a negației binelui.

Eliade analizând experiența sacrului îl considera un element structural al omului și nu ceva evanescent. Omul religios crede in sacru și depășește experiența sensibila prin accederea la transcendent, sperând la beatitudinea nemuririi.

Teorii morale

1-Morala intre teorie și viață

Teoriile morale sunt structuri abstracte, ce clasifica indivizi, acțiuni sau efecte in categorii corespunzătoare. Categoriile după care se face clasificarea sunt: virtuos/vicios corect/incorect, permis/interzis, bine/rău. Rolul teoriilor morale este acela de a justifica universalitatea lor și prin aceasta caracterul constrângător al principiilor sau al valorilor promovate.

Exista teorii morale teleologice și deontologice. Ambele operează cu conceptele de bine și corectitudine. Modul însa in care ele sunt îmbinate creează tocmai diferența intre aceste teorii morale.

In teoriile teleologice, binele este definit independent de corectitudine, iar corectitudinea este un element de maximizare a binelui. Acțiunile nu sunt greșite sau corecte prin ele însele ci trebuie raportate la consecințe, la un bine suprem. Obligația morala își are sursa in ordinea naturala sau in cea divina. Fiecare individ are un loc care ii indica datoriile de îndeplinit. Din perspectiva teleologica, comportamentul demn și just este un mijloc in vederea atingerii unui scop absolut – fericirea sau plăcerea. Abordarea teleologica pune accentul pe valorile-scop, care orientează normele care le respectam și deciziile noastre morale. In funcție de ceea ce determina ca finalitate a acțiunilor, teoriile

teologice, eudaimonismul și hedemonismul.

Etica deontologica respinge ideea corectitudinii prin bine și ca binele ar fi premergător corectitudinii. Un fapt nu este greșit prin consecințe ci pentru ca încalcă o norma, și va fi considerat greșit chiar daca are consecințe benefice pentru un individ sau mai mulți. Cea mai importanta distincție este cea intre acțiunile permise și cele interzise. Sfera morala trebuie sa cuprindă acțiunile permise fără a prezenta și calea optima de acțiune. Din perspectiva deontologica nu contează decât intenția, daca aceasta a fost buna consecințele sunt indiferente. Un om acționează corect atunci când nu-și aroga avantaje și privilegii, ci recunoaște ca toți oamenii trebuie sa beneficieze de același tratament.

Andrei Pleșu considera „etica o știința oarecum paradoxala, un amestec neobișnuit de contingent și universal, vizând mai mult înțelepciunea decât știința. In etica nu se poate geometriza.” In plus teoriile morale nu au nimic in comun cu viață omului obișnuit.

In spiritul nietzcheian, Emil Cioran acuza morala ca pleacă de la principii către om, firesc ar fi ca punctul de plecare sa fie omul.

2.Teoriile Eudaimoniste-raționaliste

Adepții teoriilor eudaimoniste considera ca binele suprem este fericirea. Aceasta nu este

înțeleasa doar ca o stare plăcuta, ci este atribuita unui om care poseda bunuri pe care oricine le dorește: bogăție, putere, sănătate. Fericirea poate fi aflata pe cai diferite: fie prin acțiuni ce exprima esența omului rațiune, fie prin raportarea la ceva mai înalt: Dumnezeu.

Aristotel face distincție intre valorile-scop, urmărite pentru ele însele, și valorile-mijloc urmărite și prețuite in vederea atingerii altor scopuri. Valoarea-scop prin excelenta

este fericirea, care este mereu scop in sine. Desăvârșit in mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare sa fie fericirea pe care o dorim întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva.

In Metafizica Aristotel operează cu distincția esențiala intre potențial și act. Totul apare pe lume ca o suma de puteri virtuale iar devenirea in societate și natura nu este decât un proces de actualizare a acestor potente virtuale. Fericirea este pentru Aristotel actualizarea maxima a potentei din fiecare individ, maxima realizare a umanității din fiecare. Fericirea este pentru Aristotel starea sau condiția stabila a omului care dobândește și amplifica anumite valori-mijloc numite de către Aristotel virtuți. Omul se deosebește de celelalte ființe prin rațiune și prin faptul ca se formează și trăiește in societate. Orice activitate care corespunde esenței omului este morală.

Aristotel nu formulează norme sau reguli de conduita ci doar recomanda valorile care actualizează potențialul uman. Practicarea acestor valori conduce la adevărata fericire.

Teoriile hedoniste

Considera ca obținerea plăcerii și evitarea suferinței reprezintă binele suprem. Școala cirenaica fondatoarea acestei teorii: plăcerea este principiul oricărei acțiuni, fericirea nu este decât suma plăcerilor particulare.

Epicur hedonismul scopul de a ne ajuta sa găsim principiile care sa ne ajute sa ne disciplinam viață in vederea obținerii fericirii. Câteva cai către fericirea durabila:

- Depășirea suferinței și a temerilor.- Depășirea amintirilor neplăcute și a incertitudinii date de viitor

- Eliminarea fricii de moarte și de zei

Cunoașterea este terapeutica și aflata in slujba moralei., conduce la o liniște totala – ataraxia(absenta tulburărilor)

John Stuart Mill o fapta buna se definește prin efectele sau consecințele sale.

Actele morale sunt cele ce fac sa sporească binele in lume, iar cele imorale sunt cele ce fac sa sporească răul in lume. Binele înseamnă fericirea, răul înseamnă nefericirea.

Fericirea la Mill înseamnă dobândirea plăcerii și evitarea suferinței. Nefericirea este absenta plăcerii și durere. Prin asta Mill se dovedește a fi un hedonist dar el se distanțează de hedonismul

antic mutându-se către un hedonism social in care fericirea este plăcere dar aceasta plăcere este corecta atunci când este orientată către cat mai mulți oameni, când beneficiază de ea cat mai mulți oameni și nu un singur individ cum era la antici.

Plăcerea singurul lucru pe care oamenii îl urmăresc exclusiv pentru sine. Unele plăceri sunt mai dorite decât altele, ceea ce e in conformitate cu principiul utilitarismului. Plăcerile este normal sa fie evaluate și din punctul de vedere al calității nu doar al cantității.

Plăcerile spirituale sunt superioare celor senzuale și sunt specifice omului. Plăcerea și reflecția sunt intru totul compatibile. Obligația morala este rezultatul unui proces de învățare, deci individul este capabil de progres moral.

Utilitarismul lui Mill susține ca promovarea fericirii generale constituie condiția oricărei acțiuni corecte din punct de vedere moral. Trebuie văzute limitele acțiunilor personale și compatibilitatea lor cu acțiunile și fericirea celorlalți. Fericirea generala înseamnă starea unei societăți care acorda fiecărui individ atât libertate cată are nevoie. Fiecare își fixează propriile scopuri urmând a le realiza pe cai acceptabile social. Fericirea=utilitarism.

Teorii deontologice

Kant este principalul reprezentant al eticii deontologice. Încearcă sa afle in ce măsura datoria de a acționa moral se poate imbina cu dreptul la fericire al omului, in ce măsura se poate obține practic binele suprem.

Pentru Kant aceste conditii sunt : nemurirea sufletului și existenta lui Dumnezeu. Existenta lui Dumnezeu are valoare de postulat, adica este o judecata teoretica nedemonstrabila, având apriori o valoare necondiționată. Tot ce se enunta despre modul de a fi și despre proprietatile lui

Dumnezeu are un caracter teoretic deoarece nu poate fi verificat nici nemijlocit(experiența directa) și nici mijlocit.

Dumnezeu este garant al binelui omenesc suprem, permițând contopirea noțiunilor de virtute și fericire.

Kant face deosebire intre imperativele ipotetice și imperativele categorice. Imperativele ipotetice sunt cele in care realizarea poruncii este supusă unei anumite conditii.

Cele categorice nu sunt supuse nici unei conditii ci sunt scop in sine. Supunerea la imperativul categoric este garantul moralitatii actiunii mele, care nu depinde decât de vointa mea buna, adica vointa de acționa așa cum oricare altul ar trebui să acționeze indiferent de situație.

Kant considera ca exista un singur imperativ categoric, căruia el îi gaseste trei formulari:

1-imperativul categoric este: „ actioneaza numai conform acelei maxime prin care sa poti vrea, totodată, ca ea sa devina o lege universala.”

2-actioneaza ca și cum maxima actiunii tale ar trebui sa devina prin vointa ta lege universala a naturii.

Deci Kant ne cere sa stabilim intai principiul pe baza căruia actionam(maxima) Daca aceasta maxima putem voi ca aceasta maxima sa fie urmata de oricine înseamnă ca ea este corecta din punct de vedere moral.

Necesitatea și universalitatea legilor morale este strans legata de intelegerea eticului ca domeniu al egalitatii tuturor indivizilor, in calitate de fiinte umane rationale. Omul este valoarea suprema și trebuie respectat mai presus de orice.

Calitatea esențială și definitorie a omului este libertatea vointei rationale-capacitatea de a-și conduce comportamentul pe baza unor decizii constiente. A treia formulare a principiului categoric – ideea vointei oricarei fiinte rationale, ca vointa universal legislatoare, trebuie sa ne calauzeasca in toate actiunile orientate către ceilalți. A fi moral înseamnă sa te supui propriilor tale reguli, neimpuse de nici o forta sau autoritate exterioara, cu conditia ca aceste reguli sa fie validate de ratiune ca legi universal valabile, și prin punerea lor in practica umanitatea din fiecare individ sa fie respectata și valorizata.

Probleme de etica aplicata

Rezolva teoriile morale toate problemele etice? E usor sa mă comport astfel încât norma urmata de mine sa devina regula generala?

Teoriile teleologice și cele deontologice au fost acuzate de:

1-universalism nefundat – nu țin cont de specificul cultural căruia îi aparțin indivizii, de codul moral presupus in realizarea unei actiuni.

2-caracterul prea abstract și normativitatea principiilor morale ce au rezultat in urma unui proces strict deductiv

3-reductionismul lor, fiecare teorie concentrându-se asupra unui singur aspect al moralitatii și neglijându-le pe celelalte.

Au fost elaborate teorii aplicate, ca demers inductiv , derivarea unor principii din analiza unor date concrete și determinarea unui anumit principiilor ce stau la baza unui tip de act sau comportament.

Moralitatea in spatiul public o problema foarte serioasa.

Thomas Nagel explica aceste derapaje prin faptul ca exista o problema in ceea ce priveste efectele și rolurile functiilor publice. Aceste functii îi creează omului impresia ca este agentul unor vaste forte impersonale sau slujbasul unor insitutii ce sunt mai presus de individ ce duce la coruptie. Autorii se ascund in spatele responsabilitatii impuse de functia lor.

Noica-demagogia și falsele promisiuni datorate imposibilitații omului de a stapani demonii creatiei. O înțelepțire a omului care sa rezolve aceste probleme.zzzzzzzzzzzzzzzzzz

Politica

Libertate, libertați, responsabilități

Libertatea se opune servituții, constrângerii și se definește în mod negativ, drept absența constrângerii exterioare.

Exista libertate li libertăți, singularul spune mai mult decât pluralul: libertate ne trimite la universal, libertățile ne trimit la general. Libertatea este domeniul potențialului sau cum o definește Noica deschiderea care închide, alegerea odată făcută ne-am închis în ea.

Libertatea este dorita pentru sine, este scop, mijloacele le alege fiecare astfel încât sa nu afecteze pe cei din jur.

Libertățile sunt mijloace, caci poți sa dispui de libertăți și să nu fii liber. Prioritara este libertatea individuala care permite sa faci orice ce nu este interzis de lege. Libertatea individului presupune: independenta individului, protejarea intereselor private, libertatea de expresie, absența opresiunii. Acestea sunt valori esențiale.

Friederich A. Hayek

Libertăți și libertate, libertatea este una variind in grad dar nu și in natura. Libertatea presupune o sfera privata asigurata, iar in mediul sau sa fie un ansamblu de circumstante asupra carora alții sa nu poata intervenii. Libertatea susține Hayek se refera la relatia oamenilor cu alti oameni, iar incalcarea ei se refera la coercitia pe care unii oameni o exercita asupra altora.

Libertățile sunt: libertatea politica, libertatea interioara, libertatea fizica(putere). Libertatea individuala este cea mai importanta și ea este in stransa legătura cu responsabilitatea.

K Jaspers Libertatea este un obiect ce nu are o realitate factica. Ea doar poate fi cosntientizata prin gandire. Acțiunea libera presupune sacrificarea uneor posibilitati și prin aceasta se autolimiteaza. Prin realizare, libertatea capăta continut, dar pe calea ce duce la non-libertate.

Fundamentele libertății – rațiune sau tradiție

Libertatea tine de natura umană sau este o convenție? J. Locke, JJ Rousseau și Kant fundamentează libertatea pe rațiune umană.

J. Locke face dinstinctie intre starea naturala și starea civilă.

Starea naturala este o stare de libertate și de perfecta egalitate intre oameni. Oamenii erau condusi de legea naturala respectau drepturile celorlalți in ce priveste sanatatea, libertatea sau proprietatea. Fiecare isi rezolva problemele proprii ceea ce a dus la conflict. De aici necesitatea contractului social sau a pactului social.

Rolul societatii civile sau politice îl constituie asigurarea proprietatii private și reglarea conflictelor dintre cetateni. Puterea politica nu este absoluta ci este limitată de scpurile in care a fost instituită.

Locke face o distincție capitala intre virtutea morala și virtutea civica. Virtutea civica nu se refera la bine și dreptate in sine ci la ce este util in viață sociala, virtutile civice sunt utile omului in raporturile lui cu ceilalți.

Benjamin Constant libertatea este rodul civilizatiei, iar civilizatia este rezultatul cumulat obtinut prin incercare și eroare. B. Constant opunea libertatea terorii și imperiului. Libertatea este intemeiata pe principiul legalitatii și al demnitatii morale.

BC distinge intre libertatea anticilor și cea moderna. Cea antica libertatea politica era una directa. Modernii au renuntat la libertatea politica directa și au folosit-o pe cea reprezentativa, totodată au fost extinse drepturile individuale care au lipsit in antichitate.

Lege și libertate

Libertatea este valoarea politică fundamentală. Modernismul a dezvoltat un adevărat cult al libertății considerând-o valoare absolută, de dorit în sine. La origine libertatea era absenta sclaviei sau a stării de prizonierat. Necesitatea mentinerii unei ordini care sa garanteze aceasta libertatea presupune anumite norme care sa reglementeze comportamentul fiecărui individ. Prin aceste norme se prescriu fiecărui individ limitele in care el poate să facă ce dorește, fara a afecta libertățile celorlalți.

JJ Rousseau încearcă concilierea intre supunerea în fața legii și și libertate. Rezolvarea

adusa de le este prin vointa generala, fara sa recurga la conceptia teologica traditionala a unui drept transcendent.

Trecerea de la starea naturala la starea socială a fost mai mult un joc al intamplarii decât o necesitate, și in ea domină nedreptatea. Omul s-a nascut liber și pretutindeni se află în lanturi. NU propune o reintoarcere la starea naturala ci reformarea societatii bazata pe vointa generala. În felul acesta libertatea individula nu poate fi afectata pentru ca nimeni nu este nedrept fata de el însuși. Legile sunt decizii ale cospului social majoritar.

Kant ca și Locke fundamentează legea pe rațiune. Libertatea este pentru Kant un drept innascut și in virtutea lui putem sa refuzam sa ne supunem unor legi care ne incalca demnitatea sau care nu sunt aplicate corect. Legile drepte sunt cele care sunt generale și nu confera nici un privilegiu nimanui. Principiul libertatii se explica intr-o forma dubla: cea a imperativului categoric moral, ca principiu interior și legea universala a dreptului care pretinde ca un om sa-și utilizeze in așa fel liberul arbitru încât sa poată coexista cu libertatea fiecăruia.

Karl Popper adept al statului de drept, spune ca legile doar in principiu pot impiedica abuzul de libertate și abuzul de putere.

Egalitate și Dreptate

Ce raport exista intre egalitate și dreptate? Dreptatea este o valoare etica și juridica, ea presupune recunoasterea a ceea ce revine in mod legitim fiecăruia. Drepatea este cea mai inalta virtute morala la Platon. In sens juridic dreptatea are in vedere atât natura legilor cat și modul in care ele sunt aplicate.

Egalitatea corelata cu dreptatea, un principiu care pretinde ca in cadrul unui colectiv toți indivizii sa fie tratati la fel. In societatile democratice egalitatea este acceptata ca egalitate in fata legii și ca egalitate a sanselor.

Obiectul teoriilor despre dreptate

Platon considera ca drept poate fi și un om dar și o societate( s-a mentinut pana la Kant) Omul drept este cel ce nu dauneaza altora prin ceea ce face sau spune. O societate este dreapta daca legile se aplica in același fel tuturor.

Dialogul Republica are ca tema centrala dreptatea. Un dialog intre sofisti și Socrate.

Sofistii: - nimeni nu e drept de bunavoie ci doar silit de teama legilor

-Din slăbiciune și neputinta oamenii stabilesc legi pe care le numesc drepte

- Omul este constrans sa urmeze anumite reguli care faciliteaza convietuirea, daca vrea sa traiasca onorabil, dar nmeni nu-i cere sa-și asume interior sensul acestora.

Socrate:

- Dreptatea pune în acord sufletul cu el însuși, drepatatea fiind una din virtutile specifice sufletului.

- Dreptatea aduce folos nu doar prin consecințele ei ci și prin ea insasi. El realizează o analogie intre sufletul individului și stat. Cele doua virtuți – dreptatea și cumpatarea – sunt prezente atât la individul drept cat și la cetatea dreapta.

JS Mill :

- Dreptatea provine din interesul fiecăruia de a nu fi lezat de către ceilalți- Dreptatea o norma constitutiva a principiului utilitatii- Mill plaseaza dreptatea pe cea mai inalta pozitie in ierarhia valorica

Utilitarismul evalueaza acțiunea umana in conformitate cu principiile rationale ce au in vedere prosperitatea generala. Mill considera egalitatea componenta esențiala a dreptații. Doar limitarile impuse egoismului pot fi acceptate ca neumilitoare. Dreptul este inteles ca dreptate distributiva, favorizeaza linistea interioara a individului și contribuie la fericirea pe termen lung a societatii.

John Rawls dreptatea este prima virtute a institutiilor sociale. Orice persoana poseda o inviolabilitate bazata pe dreptate care nu poate fi atinsa sub nici o forma nici măcar sub pretextul bunastarii generale. Oricat de eficiente și de bine organizate ar fi institutiile daca ele sunt nedrepte ar trebui reorganizate. Principiile dreptatii ar fi : principiul libertatii și principiul diferentei sau al inegalitatii admise.

Pentru ca aceste principii sa fie alese oamenii ar trebui sa fie intr-o stare de pura impartialitate, pe care Rawls o numește poziție originară. Din perspectiva lui Rawls primul principiu privind

libertățile și institutiile politice are prioritate in fata celui de-al doilea care priveste relatiile dintre grupuri și repartizarea beneficiilor economice și sociale.

Tipuri de dreptate

Teoriile despre dreptate au in vedere dreptatea ca virtute civica. Dreptatea este definita ca dispozitia de a efectua acțiuni care conserva fericirea și elementele acesteia pentru o comunitate politica ( Aristotel Etica Nicomahica)

Teoriile despre dreptate fac distincție intre: Dreptatea distributiva, dreptatea procedurala și dreptatea corectiva sau reparatorie.

Dreptatea distributiva

Presupune corectitudinea accesului la resurse, la pozitii din societate și la distribuirea unor avantaje și obligatii intre persoane sau grupuri in societate. Distribuirea bunurilor se poate face in funcție de merite(Aristotel) sau in funcție de nevoi(Marx)

Aristotel binele in politica este justitia, adica utilitatea generala. Justitia este un fel de egalitate. Obiectul politicii este de a decide unde se aplica egalitatea și unde inegalitatea. Pentru o distribuție corecta in funcție de merite trebuie luate in calcul merite ce pot fi comparate.

Marx distributia după merite este una nedreaptă, ce naste inegalitati. In societatea socialista bazata pe proprietate colectiva distribuirea bunurilor se face după nevoi. S-a dovedit utopic aceasta distribuire după nevoi.

Dreptatea procedurala

Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor și înfăptuirea justiției. Din aceasta perspectiva dreptatea presupune sa fie respectate drepturile legale ale unei persoane și sa i se dea fiecăruia ce i se cuvine. Indiferent de rezultatele la care se ajunge prin aplicarea legilor, aceste rezultate vor fi corecte.

Statul in care legile sunt respectate este un stat de drept. Statele totalitare au o justitie arbitrara, sau încearcă sa realizeze un egalitarism nociv ce duce la incalcarea libertatii.

Fr. A. Hayek este adeptul unei astfel de dreptați ce duce oamenii pe un drum al libertății. Statul le da posibilitatea oamenilor sa proiecteze acțiunile lor fara teama ca se va acționa coercitiv asupra lor. Li se oferă un cadru formal in care exista o anumita siguranta.

Dreptatea corectiva

Dreptatea corectiva sau reparatorie se refera la repararea nedreptatii și la corectitudinii raspunsului dat unor nedreptati, prejudicii. Este drept ca persoana care a suferit un prejudiciu sa beneficieze de un gest reparatoriu. Totusi exista niste limite in a compensa orice nedreptate. De aceea dreptatea este preferabila nedreptății și libertatea nu are pret.

Robert Nozick Anarhie, stat și utopie prezinta teoria indreptatirii cu referire la proprietate. Are in vedere trei probleme:

- Achizitia initiala a proprietatii – principiul dreptații in achizitie- Transferul proprietatilor de la un individ la altul – principiul dreptății în transfer- Corectarea nedreptații în privinta proprietatilor sau principiul rectificarilor - principiul

rectificarii.

Putere și legitimitate

Termenul de politic este plurisemantic, are atât forma de feminin, politica, cat și de masculin politic.

Politicul se refera la spatiul social in care indivizii acționează in vederea satisfacerii intereselor, supunandu-se reglementarilor impuse de o autoritate.

Politica este arta de a guverna in vederea binelui public, realizata de reprezentanții statului și presupune o relație de putere. Puterea este sansa de a face sa triumfe, in sanul unei relatii sociale, a propriei vointe – Max Weber.

Puterea este un tip de comportament ce are ca efect limitarea libertatii și implica responsabilitatea. Exercitarea puterii presupune consimtamantul celuilalt. Aceasta poate fi dat din: teama, ignoranta sau interes.

Exercitarea puterii presupune legitimitatea ei. Aceasta legitimitate poate fi data de: traditie, rațiune sau charisma.

Legitimitatea fondata pe traditie se regaseste in societatile traditionale unde predomina credința in valorile sacre transmise in timp. Conducatorii desemnati de traditie.

Legitimitatea rationala specifica societații occidentale. Posturile sunt ocupate de cei competenti, care sunt inclusi intr-o ierarhie cu reguli stricte.

Legitimitatea oferita de charisma, este puterea exercitatea de o persoana in virtutea unor calitati exceptionale, a eroismului sau, a unor particularitati exemplare care inspira incredere.

Legitimitatea guvernelor actuale se masoara ai mult după competenta și eficacitate in asigurarea libertatilor individului și a prosperitatii econimice.

Raymond Aron se opune determinismului marxist dar și relativismului istoric. Pt el exista doua tipuri de regim politic: democratie și totalitarism. Democratia este regimul constitutional pluralist. Totalitarismul este regimul cu un partid unic. Legitime sunt doar regimurile democratice.

Jean William Lapierre problema legitimitatii din perspectiva antropologica. La animale este o reprezentare homeostatica, la om este o reglementare politica ce se bazează pe raportul de comanda-ascultare. Acest raport se bazează pe mitul autoritatii legitime.

Teoriile Politice

Teoriile au rolul de a evalua, explica și prevedea fenomenele politice. Marile teorii politice ale secolului 19 sunt liberalismul, socialismul și conservatorismul

Liberalismul

Liberalismul este teoria predominanta a modernitatii, ea proclama principiul libertății politice și economice a indivizilor și se opune socialismului, etatismului, și acelor teorii care pun interesele societatii ale statului inaintea intereselor indivizilor. Liberalismul s-a nascut in Europa cu 3 secole in urma, având ca idee principala principiul ca fiecare ființa umana are prin nastere drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta. De aceea liberalii vor o limitare a puterilor statului și a altor forme de putere.

Valorile liberale fundamentale sunt:

- Libertatea individuală- Creativitatea individuala- Responsabilitatea și independenta personala- Respectul drepturilor individului- Egalitate în fața legii

Acestea pot fi puse in practica doar prin democratie intr-un regim constitutional.

Liberalismul politic este una din cele mai vechi doctrine politice. Gândirea politica liberala se concentreaza pe libertățile individului și pleacă de la drepturile personale, initiativa privata și limitarea puterilor statului.

Incepand cu al doilea sfert al secolului XX nu se mai vorbeste de liberalism ci de liberalisme. Liberalismele economice, sociale.

K.R. Popper este unul din reprezentantii neoliberalismului. Democratiile nu sunt forme de suveranitate populara ci instituții prevazute sa ne apere împotriva dictaturii. Esential pentru democratie este să limiteze puterea statului și sa ofere mijloace de a schimba guvernele fara sa se facă uz de violenta. El opune societatile deschise celor totalitare.

John Gray prezinta cele doua fete ale liberalismului: prima presupune un consens rational, cea de a dloua are in vedere coexistenta pasnica a diverselor moduri de viață.

Conservatorismul

C apare ca o replica , ca o alternativă la liberalism. Teoriile conservatoare se bazează pe o anumita viziune asupra omului, statului și a evolutiei societatii.

Omul pentru conservatori este intruchiparea rațiunii dar și a pasiunii. Răul este parte structurala din natura omului. Elementul fundamental al societații este religia prin care se conserva valorile ce permit convietuirea pasnica.

In spiritul aristotelic, conservatorismul considera ca societatea este anterioara individului. Statul și guvernarea sunt instrumente de exercitare a puterii. Institutiile sunt inventii ale omului dar ele au fost perfectionate in timp. Politica este o activitate practica și presupune solutii concrete la probleme concrete. Principiile ei nu pot fi deduse a priori. Succesul unei initiative politice depinde de adaptarea la conditiile de moment. Libertatea este buna dar nu trebuie absolutizata altfel risca sa se transforme in bun plac.

Edmund Burke fondatorul conservatorismului afirma ca guvernarea trebuie sa pastreze un echilibru intre constrangere și libertate. Pe de o parte trebuie sa satisfaca nevoile oamenilor iar pe de alta trebuie sa impuna anumite obligatii. „Iubesc o libertate barbateasca, morala bine reglementata” Limitele puterii

Conservatorismul romanesc s-a nascut ca o optiune la doctrinele periculoase ce au aparut la 1848 –

liberalismul care au impins tara către aberatiile comunismului(Barbu Catargiu) Ideile liberale sunt neadecvate spatiului romanescunde nici industria nici comertul nu erau dezvoltate. „ Dezorganizam tara pe care vrem sa o reformam”

Socialismul

Conceptul de socialism desemneaza un grup de ideologii, un ansamblu de miscari politice și un sistem economic. Socialismul s-a bazat la inceput pe proletariat pentru a cladi o societate noua fara clase sociale. Acum însa se concentrează din ce in ce mai mult pe reforme sociale in cadrul democratiilor moderne.

Socialism înseamnă:

- Ansamblul doctrinelor social-politice care combat individualismul- Care apară noțiunea de egalitate și de solidaritate- Și care constituie un proiect atât economic cat și social și politic.

Astăzi socialismul cuprinde pe toți cei ce doresc schimbarea organizării sociale in vederea realizării justiției sociale: socialiștii marxiști, social-democrații și anarhiștii libertarieni. Ele au o viziunea diferita in ce ceea ce privește: statul, sistemul parlamentar și democrația( directa sau reprezentativa)

Social-democrația se revendica de la principiile revoluției franceze, și încearcă o desprindere totala de ideile marxiste. Încearcă ducerea unei politice de reforme sociale in cadrul unor partide parlamentare de centru-stânga. Interesele economice nu trebuie să fie o piedica democrației aceasta fiind capabila sa stabilească cadrul economic și a fixa limite acțiunilor de piață. Fiecare cetățean trebuie sa aibă un cuvânt de spus. Social-democrați de marca: Olaf Palme, Willy Brandt, Lionel Jospin, Salvador Allende.

Anthony Giddens propune o a treia cale ce consta in regândirea doctrinei social-democrate ca o alternativa la neoliberalism.

Cunoaștere și adevăr

Opinie și cunoaștere

Exista vreo diferență intre opinie și cunoaștere?

Numim cunoaștere activitatea teoretica prin care omul ia act de realitate și încearcă să o înțeleagă și să o explice. Numim opinie acea parte a cunoașterii care se referă la experiența sensibila și care este opusă cunoașterii adevărate.

Primii care au făcut distincție între opinie(doxa) și cunoaștere(episteme) au fost anticii: sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel.

Concepția lui Platon este ilustrativa pentru modul in care a fost tratat de-a lungul vremii raportul dintre opinie și cunoaștere. Opinia este iluzorie, îndoielnică, supusă erorii și având un caracter subiectiv. Cunoașterea este accederea la esența lucrurilor, cunoașterea adevărata.

Opinia nu este cunoaștere dar nu este nici necunoaștere, este ceva intermediar. Ea asigura o cunoaștere de ordin inferior, fiind îndreptată către lumea sensibila. Opinia are un statut inferior cunoașterii adevărate dar totuși ea reprezintă punctul de plecare pentru aceasta din urmă. Trecerea de la opinie la cunoaștere se face gradat așa cum se arata in mitul pesterii la Platon Republica.

Problema întemeierii cunoașterii

Care este temeiul cunoașterii, ce face ca ceva sa fie considerata cunoaștere sigura. O opinie care poate fi ocazional adevărata atunci ea nu poate furniza certitudinea cunoașterii.

Întemeierea și adevărul sunt condițiile pe care o opinie trebuie sa le îndeplinească pentru a fi considerata cunoaștere.

Întemeierea presupune capacitatea de a indica o rațiune o justificare în favoarea opiniei. In măsura in care se poate realiza aceasta justificare, opinia devine cunoaștere.

Ce anume întemeiază o opinie? Gnoseologia tradițională considera ca deși unele opinii pot fi justificate prin inferența(deducție) se considera ca altele nu au nevoie de acest tip de justificare, întrucât ele pot fi cunoscute direct subiectului.

Daca toți sunt de acord ca temeiul trebuie sa fie indubitabil, filosofii se diferențiază atunci când trebuie sa indice temeiul propriu zis. : intelect, simțuri, esența transcendentală.

Aristotel

- Temeiul îl constituie principiile imediate și prime. Știința are un fundament imuabil pe care nici o cercetare ulterioara nu le poate schimba. Aceste principii nu sunt demonstrabile, fiind anterioare demonstrației. Principiile sunt rezultatul unui proces de inducție, intuiția intelectuala fiind cea care le conferă certitudine.

- Principiile nu sunt accesibile percepției- Intelectul activ(numit nous, facultatea gândirii active) este principiul oricărei cunoașteri

a realității. - Prin repetarea experienței senzoriale se ajunge la formarea in minte a uneori universalii,

recunoscute ca atare de intelect.

Pe linia deschisa de Aristotel mulți din filosofii care i-au urmat ( Descartes, Spinoza, Leibniz) se vor orienta către o cunoaștere întemeiată pe intelect. Cunoașterea adevărurilor universale și necesare este posibila pentru intelect acestea fiind înnăscute.

Leibniz

- Întemeierea cunoașterii de principiile clare și necesare ale rațiunii. - El face distincție intre – cunoaștere obscura și cunoaștere clară ( la rândul ei poate fi

confuza sau distincta(adecvata sau inadecvata) și cunoaștere simbolica și intuitivă- Doar cunoasterea intuitiva și adecvata faciliteaza cupriderea in gandire a tuturor

notiunilor elementare ce compun o realitate complexa, fiind perfecta.- Uneori avem tendința de a considera clare și distincte opiniile familiare

- De aceea necesitatea temeiului: nici un fapt nu poate fi considerat real și nici un enunt nu poate fi acceptat ca veridic daca nu exista un temei ( o rațiune suficienta) pentru ca lucrurile sa stea așa mai degrabă decât altfel.

Locke, Berkeley sau Hume, identifica acest temei in simțuri.

Hume

- Întreaga cunoaștere pornește de la percepție, percepția este temeiul gnoseologiei. - Percepția este tot ceea ce este prezent in minte, atât impresiile cat și ideile sau

gândurile.- Nu pot fi luate in calcul decât cunoștințele care pot fi analizate pentru a arata ca ele se

refera la impresiile senzoriale

Alți filosofi considera temeiul cunoașterii divinitatea.

Augustin

- Impresiile senzoriale sunt efemere și nu transmit nici un concept cu privire la lucruri.- Cunoașterea certa, necesara și universala este accesibila doar omului interior, doar

sufletului orientat către Dumnezeu, fiind obținută prin iluminare.- Divinitatea are valoare întemeietoare- Omul trebuie sa se îndrepte către propria interioritate pentru a ajunge la aceasta

cunoaștere.

Forme ale cunoașterii

În antichitate încă înainte de Socrate, Platon sau Aristotel exista deosebirea intre cunoașterea aparentei și cunoașterea existentei.

Parmenide – opunea rațiunea( nous – facultatea de cunoaștere a existentei) cunoașterii prin simțuri( cunoaștere inselatoare aparenta)

Democrit – va face face distincție intre cunoasterea autentica( asigurata de rațiune ce are ca obiect realitatea neschimbatoare) și cunoasterea obscura.

Baruch Spinoza distinge trei asemenea forme de cunoaștere :

- Cu ajutorul simturilor prin experiența vaga- Pe baza anumitor semne , prin opinie sau imaginatie cunoaștere de ordinul 1- Pe baza rațiunii( ordinul 2)- Pe baza intuitiei ((ordinul 3)

Avem cunoaștere senzoriala, rationala și intuitiva. Perfectiunea umana isi are baza in cel de-al treilea tip de cunoaștere bazata pe intuitie, prin ea intelectul omului devine parte a intelectului infinit a lui Dumnezeu.

Bertrand Russell o viziunea oarecum diferita asupra lucrurilor împărțindu-le in:

- Cunoașterea lucrurilor- Cunoașterea adevărurilor

Fiecare din ele divizându-se in cunoaștere imediata și cunoaștere derivata. Cunoașterea imediata este cunoașterea prin experiența nemijlocita, iar cunoașterea derivata ca fiind cunoașterea prin derivare. De asemenea exista și o cunoaștere imediata de adevăruri( intuitiva) și o cunoaștere derivata de adevăruri.

Cunoașterea directa se prezintă in mod nemijlocit mintii și nu trebuie definita sau supusa îndoielii

Cunoașterea prin descriere sau derivare, are ca obiect ceva ce nu se prezintă direct mintii și de aceea are un caracter ipotetic.

Principiul fundamental al epistemologiei empiriste: orice propoziție pe care o putem înțelege trebuie sa fie compusa in întregime din constituenți pe care îi putem cunoaște nemijlocit.

Surse ale cunoașterii

Cunoașterea apriorica, intemeiata independent de experiența și cunoasterea a posteriori sunt cele doua tipuri de cunoaștere in jurul carora filosofii și-au concentrat atentia.

In funcție de acceptarea uneia sau alteia ei s-au numit empiristi ( cunoaștere aposteriori) sau rationalisti (cunoaștere apriori)

John Locke reprezentativ pentru empiristi. Contrazice teoria ineista a rationalistilor. Pentru el spiritul la nastere este o tabula rasa obtinand toate ideile, toata cunoasterea prin experiența. Ideile provin din doua surse: senzatia ( numita și simt extern) și reflecția ( numita și simt intern) Ideile obtinute din cele doua surse, sunt idei simple despre calitatile primare ( intinderea, miscarea) și calitatile secundare( capacitatea obiectelor de a produce anumite senzatii, sunete, culori). In afara lor omul detine și idei complexe care sunt combinatii de idei simple, efectuate de intelect. Interventia intelectului este de natura sa slabeasca certitudinea cunoașterii.

Rationalistii sunt adeptii cunoașterii apriorice și implicit ai teoriei ineismului. Pentru ei doar intelectul constituie un mijloc sigur de cunoaștere.

Descartes cel mai important reprezentant al rationalismului isi propune sa identifice o noua metoda de cercetare stiintifica. Pentru asta vrea sa foloseasca principiile ordinii matematice, respectiv evidenta, asupra intregii cunoașteri. El pune totul sub indoiala metodica și ajunge la

singura evidenta clara și distincta certitudinea propriei existente. Daca nu a fost nevoie de nimic din afara pentru a ajunge la concluzia propriei existente, atunci lucrurile pe care le percepem foarte clar și distinct sunt innascute și isi au sursa in Dumnezeu.

Pascal combate atât teoriile dogmatice cum le numeste el pe cele ale lui Locke și Descartes cat și pe cele sceptice care refuzau omului capacitatea de a cunoaște adevărul.

Natura pune la indoiala pe sceptici, rațiunea pune la indoiala pe dogmatici. Rațiunea neputincioasa nu trebuie sa ceara inimii demonstrarea principiilor sale le spune el scepticilor. Cunoașterea inimii este ireductibila la rațiune, rațiunea considerand aceste adevăruri drept puncte de suport pentru orice demonstratie le spune el cartezienilor.

Ce ramane atunci ceva dincolo de cunostintele rationale pentru care gândirea nu apeleaza la demonstratie, gândurile venite din inima, pe care Kant le va numi intuitii apriorice. La Pascal inima devine instanța efectiva de cunoaștere.

Tipuri de adevar

Adevărul este o caracteristica și o conditie a cunoașterii alături de temeiul cunoașterii . Este o exigenta pe care doar omul și-o impune și o valoare care are sens doar pentru om.

Adevărul nu este accesibil oricui altfel toți l-ar avea. Sextus Empiricus face distincție intre adevar și adevărat. Adevărul exista doar la intelept pe când adevaratul se poate găsi și la cel prost.

Protagoras „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce exista precum exista și a celor ce nu exista precum nu exista”

Adevărul apare ca o realitate complexa, greu de adus la un numitor comun.

In epoca moderna Hobbes, Leibniz și Hume vor distinge intre adevăruri necesare ( raporturi intre idei, nu ne dau nici o informatie despre realitate și nu pot fi infirmate de datele de observatie) și adevăruri contingente ( cunostinte empirice obtinute prin observatie, nu dispun de necesitate, fiind permanent deschise revizuirii).

Immanuel Kant Omul este inzestrat cu trei instrumente de cunoaștere: sensibilitatea, intelect și rațiune. Fiecare cunoaștere începe cu experiența fara însa ca ea sa provina in totalitate din experiența. Kant isi propune sa depaseasca disputa dintre empirism și rationalism printr-o sinteza a lor.

Intrebarea esesntiala a lui Kant este cum este posibil sa existe judecatile sintetice apriori. Adica cum este posibila știința având in vedere ca ea lucreaza cu astfel de judecati.

Pentru a da un raspun Kant va clasifica adevărurile in doua cupluri. Adevăruri aposteriori-adevăruri apriori și adevăruri analitice-adevăruri sintetice.

Adevarurile sintetice sunt cele in care predicatul adaugă ceva nou la conceptul subiectului, sporind cunoasterea. Adevarurile analitice nu adaugă nimic prin predicat la conținutul cunoașterii, explicitand doar conceptul subiectului.( explicative)

Finalitatea demersului kantian este stabilirea caracteristicilor adevărurilor sintetice apriori

- Specifice cunoașterii stiintifice- Sunt independente de orice experiența- Universale și necesare- Ele extind cunoasterea.

Teorii despre adevar. Criteriile adevarului

In antichitate Sextus Empiricus remarca „Unii pretind ca ar fi găsit adevărul(dogmaticii), alții contesta ca ar fi cu putinta sa-l obtii (academicii), iar alții inca îl caută ( scepticii)” .

Și Pascal mentioneaza cele doua secte: dogmaticii și pironienii.

Treptat s-au conturat cateva teorii despre adevar, care fie indica proprietatea esențiala a acestuia(teoria corespondentei) fie propun anumite conditii de verificare pentru ca un enunt sa fie adevărat(teoria coerentei și teoria pragmatista)

Aristotel apartine de dogmatici el fiind primul ce caracterizeaza teoria adevarului corespondenta. Definitia data de el adevarului are in vedere caracterul asertiv al enunturilor(capacitatea de a spune ceva, a descrie).

Este adevărat, va spune el sa spui ca este ceea ce este, și ca nu este ceea ce nu este și fals să spui ca este ceea ce nu este și sa spui ca nu este ceea ce este.

Toma d Aquino preia și reformuleaza aceasta idee: veritas est adaequatio intellectus et rei – adevărul este concordanta dintre spirit și lucru. Adevărul este scopul cunoașterii, rezidand in inteligenta in măsura in care aceasta se adapteaza la realitate.

Adevărul se gaseste in mod secundar in lucruri și in mod primar in spiritul celui care cunoaște. Dar rațiunea divina este cea de care depinde armonia și ordinea lucrurilor, este cea care face ca lucrurile naturale să fie adevărate, in măsura in care este realizata reprezentarea conceptiilor care sunt in mintea divina.

Adevărul in sens primar se gaseste doar in rațiunea divina, iar in rațiunea umana se gaseste in sens secundar. In lucruri adevărul nu exista in adevaratul sens ci se raporteaza la unul din asensurile mentionate anterior. Lucrurile sunt adevărate daca indeplineste sarcina pentru care le-a harazit Dumnezeu.

Teoria adevarului-corespondenta nu oferă criteriul adevarului ci oferă doar proprietatea esențiala a acestuia.

Teoriile verificationiste a vorbi despre adevar presupune a stabili metodele de identificare a lui. Teoria coerentei și cea pragmatista.

Teoria coerentei:

- Un enunt este adevărat doar daca este coerent cu alte teorii deja acceptate ca adevărate- Orice enunt, inclusiv despre o realitate prezenta, pentru a fi considerata ca adevărata

trebuie sa apeleze la alte enunturi, la alte judecati care formulate inclusiv in conditii experimentale îl certifica, dovedindu-l necontradictoriu.

Willard van Orman Quine datorita legaturilor intre cunostintele noastre, cunoasterea are aspectul unei tesaturi in care totul este interconectat. Orice reevaluare a unuia dintre enunturi duce la reevaluarea altora.

Pragmatistii criteriul adevarului este utilitatea succesul. Un enunt devine adevărat prin aplicarea in practica, nu este adevărat in sine. W. James este adevărat tot ceea ce devine avantajos pentru om. Inclusiv ideile metafizice despre existenta lui Dumnezeu sunt adevărate daca devin instrumente de cercetare, daca sunt rentabile, daca aduc un beneficiu omului.

La pragmatisti adevărul are valoare instrumentala, adevărul este mijlocul prin care intrăm in relații satisfacătoare cu alte parti ale experienței noastre.

Adevar și eroare

Raportul dintre adevar și eroare reprezintă o tema perena in dezbaterea gnoseologica.

Eroarea se opune adevarului, semnificand situatia in care se ia drept adevar un enunt fals și invers. Este o lipsa o privare a unei cunostinte după cum afirma Spinoza și Descartes.

Provenienta erorii este vazuta diferit. Unii considera ca ea este rezulatul intervenției

distorsionate a pasiunilor asupra intelectului( Aristotel), pentru alții ea rezulta din actul

rationarii(Descartes) voința fiind infinita trece dincolo de granitele limitate ale intelectului.

Spinoza eroarea apare datorita faptului ca omul ramane la primul nivel de cunoaștere, al imaginatiei, unde ideile sunt neadecvate și confuze.

Jose Ortega y Gasset eroarea este asemuita cu o cădere, nu poți ramane in eroare pentru ca atunci efortul de a caută adevărul nu mai exista.

Nietzsche in prisma filosofiei vieții pe care o creaza, care se opune creștinismului și valorilor sustinute de acesta. El considera adevărul și eroarea, falsul aparenta ca având aceiasi valoare ca și opusele lor: adevărul și realitatea. Falsitatea unei judecati nu cosntituie pentru Nietzsche o obiectie împotriva acesteia. Dimpotriva intr-o lume fara Dumnezeu, omul nu trebuie sa se inrobeasca pseudo-valorilor precum bine, adevar, libertate, caci acestea au menirea de a-i servi pe cei ce le-au creat. Eroarea este o condiție a vieții, având menirea de a conserva și chiar ameliora rasa. Eroarea are valente pozitive fiind o perspectiva de a privi viață o evaluare a vieții.

Karl Popper perspectiva failibilista. Toata cunoasterea este ipotetica, omul de știința trebuie sa fie preocupat și de eroare nu doar de adevar deorece eroarea este singura careia i se poate atribui certitudine. Adevarul este provizoriu, nu putem fi siguri niciodată de el. Popper propune criterii nu pentru verificarea adevarului ci pentru identificarea și eliminarea erorii. Testul de falsifiere este un asemenea criteriu, prin ea se încerca sa se demonstreze ca teoria este falsa. Viziunea lui Popper nu este sceptica ci una optimista și critica totodată. „ facem progrese doar daca suntem pregatiți sa invatam din greseli.”

Limbaj și cunoaștere

Cu ajutorul limbajului formulam enunturi despre tot: despre noi, despre lume și despre idei. Este fiersc sa ne intrebam care este raportul dintre limbaj și cunoaștere atunci. Daca limbajul susține cunoasterea sau o deformeaza.

Sofiștii:

- Raspuns negativ, adevărul exprimat prin limbaj are carcter relativ, subiectiv- Lumea simturilor este totul- Și adevărul și limbajul sunt pentru sofisti conventii stabilite intre oameni

Nietzsche :

- Prin conceptele pe care le folosim nu surpindem realitatea- Ele sunt doar metafore, artificii- Au efect constrângător, limitand libertatea exprimarii datelor senzoriale, care sunt

prime și veridice in relatie cu realitatea

Socrate și Platon:

- Raportul limbaj-cunoaștere este unul pozitiv- Conceptul este exprimarea adevărata a esentei, cunoaștere realizata printr-o elaborare

de tip rational, prin detasare de simțuri- Aristotel va intari ideea legaturii dintre limbaj și cunoasterea esentei

Augustin:

- Nici o cunoaștere nu este posibila fara utilizarea semnelor- Cuvântul este semnul unui anumit lucru- Nu este sursa cunoașterii lucrurilor ( care este Dumnezeu) ci mijloc- Cunoasterea se obține prin actul de orientare către omul interior- Prin interiorizare trec in memorie imaginile simturilor care apoi sunt exprimate prin

limbaj

Wittgenstein:

- Exponentul a doua teze filosofice diferite: in prima etapa a avut o filozofie considerata de mulți apropiata de pozitivismul logic promovat de Carnap și de scoala de la Viena, pentru ca în a doua etapa sa formuleze filosofia limbajului comun.

- Inițial considera ca intre limbaj și lume este o relatie foarte stransa: gândirea e o reproducere a realității

- Intelegerea este capacitatea de a construi imaginea a ceva: „Ceea ce poate fi gandit este și posibil.”

- Limitele limbajului meu semnifica limitele lumii mele- In a doua etapa propozitia nu mai este unitatea care poarta și mijloceste sensul, ci o

colectie de jocuri de limbaj- Jocurile de limbaj familii de expresii ce guverneaza vorbirea. Ele au intelesuri diferite in

jocuri de limbaj diferite ceea ce creează confuzii.- Omul crede ca folosind limbajul relateaza fapte, de fapt interpreteaza faptele in lumina

ideillor familiare.- Despre ce nu se poate vorbi e bine sa se taca

Alfred Tarski:

- Abordeaza teoria adevarului-corespondenta dintr-o perspectiva semantica- Propozitia este adevărata daca ceea ce este descris este real- Încearcă sa rezolve problema de a diferentia intre ceea ce se enunta prin limbaj și

obiectul despre care se face enuntul- Diferentierea intre limbajul-obiect(obiectul descris cel pentru care intentionam sa

formulam definitia) și metalimbaj(cel in care se face respectiva definitie)- Daca se realizează aceasta distincție și se respecta anumite conditii se poate evita

paradoxul ca un enunt sa fie adevărat și sa fie adevărat și negatia lui.

Existența

Existență și devenire

Prima întrebare a filosofiei a fost ce este? Grecii au încercat sa determine care este obiectul gândirii, ce exista dincolo de diversitatea și devenirea lucrurilor. Rostul ontologiei este de a caută esența, ființa ca ființa. Dar acest principiu este dincolo de ceea ce este fizic, deci este metafizica. Ontologia devine metafizica la greci.

Primii filosofi greci pleacă de la principii. Gândirea trebuie sa aibă un punct de plecare, astfel încât demonstratia sa se intemieze pe propozitii pe care le putem considera adevărate. Lumea pentru ei este cosmos – ordine și armonie. Principiul devine temei ordonotor și unificator, cel se duce la existenta cosmosului. Principiul trebuie sa fie: unul, nenascut, nepieritor, indeterminat și incondiționat. Numai așa poate asigura in planul gândirii: unitatea și continuitatea și in planul existentei: diversitatea și discontinuitatea.

Primii filosofi au considerat ca principiu al tuturor lucrurilor doar pe acelea de natura materiala.

Thales: procedand inductiv ajunge la concluzia ca principul este apa, origine și substrat pentru toate lucrurile.

Anaximene: aerul

Heraclit: focul ordinea lumii este „un foc etern care se aprinde după măsura și se stinge după măsura” lumea este o vesnica devenire ca și focul.

Empedocle: apa, aerul focul și pamantul. Aceste elemente nu puteau justifica transformarea și de aceea Emedocle le adaugă doua principii activizatoare: prietenia și ura.

Anaxagora: logosul principiu ordonator

Pitagora: numarul este singurul care poate justifica unitatea și armonia lumii.

Parmenide: in opozitie cu Heraclit va considera același lucru este și gândirea și obiectul gândirii. Gândirea nu poate conceptualiza miscarea, devenirea. „Ființa exista și nu șpoate să nu fie” Nefiinta , neantul nu pot fi gandite. Simturile redau doar ce este acum. Rațiunea este calea spre cunoaștere.

Atomistii Leucip și Democrit atomii și vidul justifica atât Ființa cat și Neființa.

Platon nu mai caută ca predecesorii sai un principiu care sa justifice întreaga existenta, ci caută principiile care dau unitate lucrurilor dintr-o anumita categorie.( Om Albina, Bine)

Lumea sensibila este in continua devenire. Nastere, transformare și moarte. O astfel de realitate nu-și poate fi sie insasi temei. Temeiul lumii sensibile este existenta inteligibila, la care nu avem acces decât prin rațiune. Existenta inteligibila este lumea ideilor, a formelor sau a prototipurilor perfecte.

Lumea sensibila doar o copie imperfecta a lumii ideilor care intruchipeaza perfectiunea. Aceste copii își trag esența de la ideea in sine prin participare. Teoria ideilor nu are doar rol ontologic ci și unul gnoselogic, moral și de justificare al oboectivitatii valorilor împotriva sofistilor care prin Protagoras spuneau „Omul este măsura tuturor lucrurilor”

Aristotel îl continua doar partial pe maestrul sau – nu este de acord cu postularea de către acesta a existentei doua lumi. Încearcă sa preia ideea presocratica de a gândi universul ca un tot unitar. Prin asta el acorda demnitatea acestui existent care își are temeiul in sine și nu in ceva care îl transcende.

Punctul de plecare pentru Aristotel este principiul pentru ca nu putem construi ceva plecand de la nimic. Principiul este „punctul de plecare datorita căruia un lucru este, ia nastere sau este cunoscut.”

Devenirea este explicata prin patru cauze sau principii: materia, forma, cauza motrice(eficienta) cauza finala(scopul). Materia in ea insasi este doar potentialitate. Trecerea ei in din stare de posibilitate presupune actualizarea formei ce presupune o cauza eficienta. Materia fara forma este potențialiate pura iar foarma fara materie este act pur. Orice lucru din natura este o materie organizata , materie și forma.

Heidegger susține necesitatea reluarii unei intrebari pe nedrept omise aceea a fiintei. Cauza acestei omisiuni este ca ființa este noțiunea cea măi generala și cea mai „goala” de sens și semnificație. Al doilea motiv al acestei omisiuni este ca ființa nu poate fi definita prin gen proxim și diferența specifica. Și al treilea motiv este ca ființa este evidenta.

Intrebarea despre ființa nu vizeaza existenta in genere ci insasi existenta celui care intreaba. Aceasta conduce la sensul fiintei. Problema fiintei are prioritate pentru ca ea precede orice ontologie fiind insasi fundamentul lor. Ontologia umana este in prim plan.

Spatiu și timp

Spatiul și timpul sunt fundalul oricărei experiente umane. Orice experiența se desfasoara undeva și candva.

Spatiu cosmic-timp cosmic

Timpul este durata cosntinua și succesiva a lucrurilor, cel in care se succed evenimentele, iar spatiul – acel ceva care contine și in care se desfasoara totul.

Cele doua concepte apar ca dimensiuni ale lumii dar și ale existentei umane.

Zenon din Elea, discipol a lui Parmenide, plecand de la afirmarea existentei imuabile și vesnic identice cu sine, acesta ajunge la a formula celebrele aporii(dificultate in care esuiaza un rationament și din care nu se poate iesi), argumente ce vizau demonstrarea imposibilitatii de a gândi devenirea, deci miscarea și multiplul.

Heraclit din Efes este opusul acestei conceptii. Teoritizand schimbarea permanenta va accepta implicit și o relativizare a timpului și o structurarea a spatiului după criterii morale, ceva intre vid și preaplin.

Progresul stintei adus la o noua conceptie a spatiului și a timpului.

Isac Newton era convins ca spatiul este absolut impartasind aceasta opinie cu anticii. El avea nevoie de un sistem de referinta care sa fie același pentru toate masuratorile. Newton realizează intemeierea fizica a spatiului și timpului pe cea metafizica. Spatiul și timpul sunt atribute a lui Dumnezeu, felul in care el percepe lumea.

Leibniz va susține o teorie a relativitatii spatiului și timpului: „Spatiul este ordinea coexistenmtelor posibile, așa cum timpul este ordinea succesiunilor posibile.”

Einstein elabotreaza teoria relataivitatii, spatiului și timpului ca și mecanica cuantica.

Lee Smolin afirma ca suntem intr-o plina revolutie ce va duce la un nou raspuns in privinta spatiului și a timpului. Noua teorie prezintă gravitatia ca o manifestare a structurii spatiului și timpului și este rezultatul unificarii teoriei relativitatii cu teoria cuantica.

Timpul subiectiv

Omul nu doar fiinteaza in cadrul spatio-temporal dar și este o ființa spatio-temporala. Condiția umana este marcata de timp și spatiu.

Inca înainte de teoria relativitatii a lui Einstein Augustin a sesizat subiectivitatea timpului. El spune ca Dumnezeu a creat lumea odată cu timpul. „Tu ai făcut toate timpurile, și înainte de toate timpurile Tu ești, și nu era un timp in care sa nu fie timp. Lumea nu esste eterna precum divinitatea. Timpul nu poate fi definit ci doar intuit, prin spirit. Sufletul asteaptă(viitor), este atent(prezent) și își aminteste(trecut). Pentru Augustin timpul este și nu este, este miscare devenire.

Kant își întemeiază conceptia pe fizica newtoniana și pe geometria euclidiana. Demonstreaza ca nu este posibil ca spatiul și timpul sa fie realitati absolute. Admiterea obiectivitatii timpului condice la antinomii. Pentru a evita asta trebuie sa admitem ca spatiul și timpul sunt conditii subiective ale reprezentarii noastre despre lume. Rolul teoriei lui Kant despre spatiu și timp este sa justifice judecatile sintetice apriorice, și posibilitatea stiintei.

Spatio-temporalitate și cultura

Incepand din secolul 19 studiul culturii s-a constituit intr-un domeniu distinct – filosofia culturii.

Lucian Blaga lumea in care traieste omul este câmpul stilistic, mediul permanent in care respiram. Ceea ce numim lume este creația stilului de către spiritul inconștient. Inconstientul apare ca o relatie psihospirituala ampla cu structuri și dinamica proprie, autonoma fata de contiinta, dar influientand-o. Lumea este descrisa prin forme, orizonturi, accente, atitudini și nazuinte formative.

Orizontul spatia (inconștient) care se exprima in cultura incorporata in lucruri, este sentimentul spatiului așa cum îl resimt popoarele lumii. Pentru romani spatiul este mioritic, un orizont ondulat, alternand dealul cu valea ( cum este el parcurs de ciobn in transhumanta).

Orizontul temporal este altceva decât timpul fizic, astronomic, așa cum secunda este diferita de clipa.

Temporalitatea este determinata de valorizarea momentelor timpului de către comunitatile umane.

Omul și timpul

Suntem și nu suntem. Viață noastră este doar o picatura in oceanul eternitatii. Fiecare clipa ne apropie de un final implacabil: moartea. De atitudinea fata de moarte depinde cum ne concepem viață, sau mai degrabă invers.

Eliade:

-omul este religios in mod fundamental

- Pentru omul religios, experiența spatiului și a timpului este complexa. Omul poate trai intr-un spatiu și un timp profan și un spatiu și un timp sacru.

- Lumea contemporana este profana, ese lumea activitatilor cotidiene. Spatiul profan este locuit de om este spatiul istoriei. Timpul rpofan este ireversibil. Este durata temporala obisnuita in care se inscriu actele lipsite de semnificație religioasa.

- Spatiul sacru este spatiul in care exista un centru al creatiei, locul de origine al lumii. Este spatiul templului, al bisericii.

- Omul lumii contemporane are nostalgia acestui timp și acestui spatiu originare, sacre in care ființa autentica a omului este creata de Dumnezeu. Viață omului este o zbatere de a scapa de teroarea alienata a timpului și a istoriei, este efort de a redescoperi și a readuce sacrul in lumea profana.

Cioran:

- Timpul nu poate fi conceptualizat ci doar trait.- Omul este cazut in timp- Adica este muritor pe de o parte și pe de alta caderea in timp ii revelează omului neantul- Eternitatea temporala este o eterniatate negativa, caci ea nu înseamnă nemurire ci o

fatala incremenire din care lipsesc actele de creatie, acțiunile privilegiate, valorizarile. - Eterniatatea este un infinit in care contrariile se anuleaza reciproc- Oamenii care au destin constientizeaza irecuperabilitatea timpului și isi realizează esența

proprie.

Determinismul

Teoriile care accepta existenta unui lanț cauzal ( cauza-efect), care sa explice totul se numesc teorii deterministe. Ele găsesc cauza acțiunilor fie in destin sau Dumnezeu fie către legile naturii.Dar exista și teorii care neaga existența înlănțuirii cauzale – teoriile indeterministe. Daca pentru determiniști omul nu este liber acțiunea lui fiind limitata de forte diverse, pentru indeterminiști omul este liber, singurul sau stăpân, și de aceea singurul responsabil de ceea ce îl privește.

Determinismul naturalist

Numeroasele conceptii asupra existentei au presupozitie comuna: lumea este descriptibila in timp și in spatiu, ca identitatea de sine sau ca devenire. In măsura in care este ordonata, structurata, entitatile care o alcatuiesc se afla in relatie de interdependenta reciproca, ceea ce asigura unitate in diversitate.

Lumea apare ca un tot ordonat, soarelerasare apune, anotimpurile urmeaza cu regularitate. Da imprresia ca lumea se supune unei necesitati naturale.

Primele conceptii determinist-naturaliste la grecii antici. Tot ce exista este necesar spun filosofii antici. Școala atomistă considera ca principii ale lucrurilor atomuii și vidul. Atomii infiniti ca numar și diferiti ca forma, marime și pozitie. Miscarea atomilor este necesara și eterna. Totul, inclusiv omul este prins in acest vartej al necesitatii absolute. Concluzia este ca omul este prins in acest vartej in mod implacabil, nu dispune de necesitate. Epicur pentru a salva libertatea, va apela la un artificiu, va accepta devierea atomilor in vid(clinamen). Aceasta abatere a atomilor are tocmai rolul de a justifica evoluția nonnecesara, facand astfel loc libertatii.

Mai tarziu in epoca moderna dezvoltarea stiintelor va duce la un determinism absolut de tip mecanicist. Cunoașterea adevărata presupune cunoașterea cauzei. Cunoscand cauzele putem sa producem efectul. Astfel inatmplarea este exclusa, ea fiind doar necunoasterea cauzei. Euforia determinata de succesul din fizica al acestei teorii i-a fascinat pe cercetatori, incercand sa aplice acest tip de predictie in istorie, cultura, economie etc.Popper cons. Ca transferul de metode din domniul stiintelor naturale in domeniul stiintelor sociale nu este justificat și functional. Cursul istoriei nu poate fi precizat prin metode rationale. Doctrina determinismului istoric este și va fi o superstitie. Viziunea istorica este una utopica ce isi propune sa fericeasca lumea. Popper critica și planificarea economica, datorita consecintelor incercarii de a face imposibilul posibil. Istoricismul încearcă sa interpreteze trecutul și de acolo sa afle viitorul.

Determinismul supranatural (divin)

Necesitatea imbraca cel mai adesea haina credinței in supranatural. Intrebarea pe care și-au pus-o filosofii, incepand chiar cu vechii greci este, cat de mult tine totul de divnitate, mai este loc și pentru libertate umana in determinismul divin.

Stoicii :- Omul trebuie sa traiasca in armonie cu natura, prin intelegerea ordinii universale și prin

supunerea fata de ea.- Tot ce se intampla este guvernat de divinitate, cauza sau rațiune- Intelept este cel ce-și stapaneste pasiunile care tulbura sufletul, și înțelege că ceea ce i se

intampla este in concordanta cu ordinea universala- Intelegerea și acceptarea destinului ne aduc pacea interioara (ataraxia)- Epictet considera ca lumea este buna așa cum este, totul se petrece sub legea unei

ratiuni superioare- Arta de a trai rezulta din concordanta acțiunilor umane cu legile naturii

Crestinismul exclude ideea de destin și face di Dumnezeu însa-și necesitatea. Apare problema ca Dumnezeu devine și sursa răului in felul acesta. De aceea el va admite un anumit grad de libertate omului. In felul acesta răul, pacatul devin rezultatul alegerilor greșite ale omului.

Dumnezeu ramane ființa perfecta. Omul are capacitatea de a alege calea pe care divinitatea i-o indica fara sa-l forteze sa o urmeze. In funcție de alegerile facute omul este apt sa fie recompensat sau pedepsit

Ioan Damaschin face distincție intre actele voluntare ( acțiune rationala, dorita și plăcuta) și actele involuntare ( izvorasc din forta sau din nestiinta). El este interesat de actele voluntare pentru ca ele stau in puterea noastră fiind alegeri deliberate. Deliberarea precede alegerea. Eliminand soarta, necesitatea norocul, Damaschin demonstreaza ca faptele ne apartin caci altfel rațiunea ar fi de prisos.

Ordinea supranaturala este gandtita a guverna totul și in epoca moderna. Spinoza, Descartes și Leibniz spijina ideea unui determinism divin. In viziunea monadologica a lui Leibniz exista o ordine cauzala stricta, in care monadele individuale isi ocupa locul predestinat. Ele nu sunt total lipsite de libertate, caci dispun de forta activa. Ordinea lumii alcatuite din monade rezulta chiar din spontaneitatea și libertatea acestora.

Lumea înseamnă armonie prestabilita, fondata in Dumnezeu.

Indeterminismul

Determinismul de tip fizicalist(lapacean) susține ca lumea este un urias mecanism, automat supus necesitatii inflexibile. Rezulta ca istoria naturii, a societatii și a omului sunt previzibile și pot fi influientate. In acest tip de determinism libertatea și creativitatea umana dispar.

Determinismul accepta intamplarea doar ca un corolar al necesitații. Disputa dintre determiniști și indetermisti se da in jurul intrebarii cat libertate și cata determinare exista?

Dezvoltarea stiintei a adus noi date. A aratat ca principiul cauzalitatii poate induce in eroare din moment ce aceaisi cauza poate avea mai multe efecte și același efect poate avea mai multe cauze.

Einstein in fizica relativista admite intamplarea dar mentine modelul determinismului clasic. Mecanica cuantica, cercul de la Copenhaga da castig de cauza conceptelor indeterministe. „Dumnezeu joaca zaruri” Stephen Hawking.

Heisenberg:

- Procesele fizice elementare(subatomice) nu pot fi analzate in termenii relatiilor cauzale clasice, nu pot fi intelese decât in termeni de salturi cuantice

- Salturile cuantice pot fi descrise prin relatii de indeterminare, prin legi probabilistice, statistice

Cristicii indeterminismului sustin ca chiar daca nu exista nici un indiciu privind prezenta unei cauze nu înseamnă ca fenomenul este acauzal ci ca nu se cunoaște cauza inca.

Alții sustin însa ca deși lumea este ordonata în cadrul ei se mai găsesc și insule de dezordine.

Determinism – indeterminism – libertate

Determinism și libertate cel puțin aparent incompatibile, indeterminism și libertate concepte evident compatibile. Determinismul exprima necesitatea, indeterminismul dimpotriva creativitatea, libertatea, autonomia.

Determinismul face din om o marioneta in mana lui Dumnezeu sau a Naturii. Imperiul necesitatii are un efect ucigator asupra fiintei umane. Pentru a-și salva libertatea omul trebuie sa foloseasca legile ca pe niste instrumente și sa nu le incalce. Astfel libertatea poate fi obtinuta doar prin cunoaștere, de aici formula adevar=libertate element comun atât la stoici cat și pentru filosofii crestini.

Nietzsche:

- Negarea necesitatii(a lui Dumnezeu) presupune libertatea absoluta. - Liberul arbitru este manifestarea dorintei omului de a purta întreaga responsabilitate a

acțiunilor sale, luand-o din spatele lui Dumnezeu sau al societatii. - Pe de alta parte prin liber arbitru omul încearcă sa se smulga din neant pentru a se inalta

in existenta

Sartre :

- Da același sens libertatii, incercare omului de a se rupe de neant- Omul este ceea ce face el din sine, fiind in ultima instanța condamnat la libertate- Libertatea este o valoare și fiecare este responsabil pentru alegerile lui- Fiecare alegere da sens vieții- Omul isi este propriul sau creator și pateu găsi forta de a cladi dar cu pretul singuratatii și

al nelinistii: este singur și fara nici scuza.

Noica :

Necesitatea nu mai este opusul libertatii

Ea este cufundare in libertatea proprie pentru gasirea caii, a legii proprii, pe un drum ce nu este lipsit de riscuri.

Filosofia

Originile filosofiei

Când a aparut filosofia și ce a generat aparitia acesteia? Etimologic filosofia înseamnă dragostea de înțelepciune.

Originea ei spune Jaspers au multiple: mirarea care a condus la cunoaștere, indoaila care a condus la certitudine, și conștiința pierderii de sine și cutremurarea îl fac pe om sa isi puna intrebari.

Platon spune ca mirarea ar fi originea filosofiei. Aristotel spune ca oamenii au inceput sa filosofeze manati de mirare, plecand de la lucruri simple pentru ca apoi sa ajunga la lucruri mai complexe precum fazele lunii, cursul soarelui și nasterea universului.

Noica considera și dragostea ca necesitatea a filosofarii. Filosofia este libera de orice obligatie, poate începe de oriunde, urmeaza doar caile nestiute ale inimii. Filosofia este domeniul celui care este indragostit de viață, de cunoaștere, al celui care este atent la semnalele lumii.

Ca sa faci filozofie iți trebuie demonul filosofiei. Cei care nu au acest demon filosofeaza fara dragoste, fara sa simta durerea inimii. Iar fara dragoste nu exista cu adevărat filozofie.

Legătura filosofiei cu viață

„Am venit sa va spun ca filosofia va privește” spune Noica in introducere la cartea lui Liiceanu Cearta cu Filosofia. Intr-adevar filosofia îl privește pe om pentru ca ii expliciteaza destinul, vorbeste despre esența omului orientandu-i acțiunea in acest fel.

Pitagora primul care s-a numit filosof=dragoste de înțelepciune sau phileo-sofos, prieten al intelepciunii. Doar zeul este intelept. După Pitagora se vor numi filosofi toți cei care vor considera ca contemplarea și studiul naturii sunt cu mult mai presus de orice activitate.

Filososfilor li s-a reprosat peierderea contactului cu realitatea concreta și de aceea risca sa para caraghiosi și cu capul in nori. Este ceea ce Diogene Laertius povesteste despre Thales.

Epictet spune ca filsoful trebuie sa se pregateasca in așa fel încât sa fie recomandat de fapte, nu de simpla flecareala despre principiile filosofice.

Platon considera filosofia o ocupatie privilegiata care pregateste omul pentru viață. Filososfia îl ajuta pe om sa se detaseze de abordarea comuna a realității, mediata de simțuri și orientata către concret. Ea îl elibereaza de chingile concretului ajutandu-l sa devina asemenea zeului un contemplator al esentei, al adevărurilor eterne. Astfel ignoranta fata de lucrurile materiale, practice este compensata de dreptul de a accede la lumea adevărata. Lumea ideilor.

Nae Ionescu filosofia este un act de viață, un act de traire. De aceea filosofia nu mai are un caracter universal fiind o priectare a propriei structuri spirituale, filossofia fiind un tip personal de valorificare a existentei.

Cioran neaga valoarea filosofiei. El considera ca are valoare doar ceea ce izvoraste din marile tensiuni ale vieții, din obsesiile organice, din singuratate și intunericul nopții. „Începem sa trăim cu adevărat doar la capatul filosofiei, pe ruinele ei, când am inteles cumplita-i nulitate și faptul ca e zadarnic sa recurgi la ea, ca nu-i de nici un ajutor.” Eseuri

Studiul filosofiei nu este pierdere de timp

Husserl – Filosofia ca știința riguroasa Kant ii placea sa spuna ca se poate invata nu filosofia ci filosofarea.

Bertrand Russel filosofia are valoare nu prin vreun presupus corp de cunoaștere precis fundamentata care sa poată fi fundamentata de cei care o studiaza. Valoarea filosofiei sta chiar in incertitudinea ei, in maretia obiectelor ei de studiu și in libertatea asociata contemplarii. Cel care studiaza filosofia isi cladeste o viață demna și libera.

Genuri și stiluri de filozofie

Platon in Republica facea distincție intre firea filosofica și firea nefilosofica. Ingustimea mintii și a sufletului este cu totul potrivnica celui ce dorește sa se ocupe de intregul omenesc și divin. Aceasta definitie data de el filosofiei ca acea cercetare care este orientata către intreg – omenesc și divin – se va impune in istoria gândirii occidentale cunoscând diferite variante.

In ciuda viziunii sale atotcuprinzatoare datorita diferentelor de abordare găsim stiluri multiple de filozofie

Genuri de filozofie

Incepand cu Thales primul filosof recunoscut, la fiecare filosof s-a constat orientarea către o anumita tema predilecta: existenta in general, omul, cunoașterea, morala, estetica etc.

Astăzi marile domenii ale filozofie sunt: metafizica și ontologia, antropologia, epistemologia, etica, estetica, filosofia limbajului, filosofia sociala și politica.

Plecand de la identificarea elementelor proprii fiecărui domeniu ca și de la surprinderea punctelor de legătura dintre ele se pot distinge mai multe genuri de filozofie: filozofie speculativa, filosofia critica, hermeneutica și pozitivismul.

Filosofia speculativa este cea care implica un act de intuitie, de meditatie, este o activitate intelectuala pur teoretica, rationala ce nu vizeaza nici o aplicatie practica sau cunoaștere de tip empiric. Reflecția se orientează asupra unor realitati inaccesibile experienței umane.

Tutea enumera aceste realitati: eternitate și timp, moarte și nemurire, identitate și diversitate, eu și lumea, substanța și mod, realș și aparenta, sens și nonsens.

Aristotel se inscrie in traditia speculativa:

- Filosofia este știința primelor principii și a primelor cauze și de aceea are un caracter speculativ

- Consta in consideratii libere ale unui spirit(filosof) care nu se preocupa de realul imediat, practic, concret

- De aceea este suverana printre stiinte caci ea știe cu ce scop trebuie făcut lucrul, in scopul binelui

- Filosofia este cultivata pentru ea insasi și de aceea are valoare mai mare decât celelalte stiinte

-cel ce o practica trebuie sa-i conduca pe ceilalți pentru ca are cunoașterea universalului.

Filosofia critica face o analiza a fundamentelor, o determinare a valorii cunoașterii. Deși prezenta inca de la iluministi și apoi la Locke care a examinat intelectul, totuși criticismul isi gaseste expeimarea totala in opera lui Kant.

Kant:

- Critica pretentiile rațiunii de a furniza o cunoaștere absoluta- Traseaza granita pana la care poate aceasta sa mearga, dincolo de care va da nastere

antinomiilor metafizice- Mai importanta este critica facultatii rațiunii pure decât o critica a artilor și a sistemelor

rațiunii pure- Mai importanta este o corectare a cunoașterii și mai puțin o largire a acestora- Filosofia este o știința care se margineste să examineze rațiunea pura, izvoarele și

limitele ei, deci o propedeutica la sistemul rațiunii pure, iar metoda cea mai potrivita pentru asta este cea transcendentala.

Hermeneutica inițial o reflectie asupra simbolurilor religioase și mitologice. Mai apoi sa denumeasca preocuparea pentru investigarea și interpretarea din perspective diferite a modalitatilor de expresie specifice omului.

In antichitate era arta interpretarii corecte a textelor, in secolul 20 hermeneuitica a ajuns o teorie stiintifica a disciplinelor spiritului, sustinand ideea ca obiectele culturale create de om trebuie intelese și nu explicate cu ajutorul unor legi generale, ca in cazul stiintelor naturii. Asta face hermeneutica încearcă sa stabilească o interpretare a sensului intentiilor .

Gadamer, Derrida printre marii filosofi hermenauti. Ei încearcă sa cerceteze insasi sensul existentei umane ca pe un semn ce trebuie descoperit. Heidegger consacra hermeneutica aducand-o pe terenul ontologiei. Tot ceea ce apartine orizontului experienței umane este interpretare. Intelegerea coincide ci insasi existenta umana Dasein.

Fr. Nietzsche o viziune speciala:

- Releva inexistenta limitelor subiectului uman prin disparitia lui Dumnezeu- Propune o noua abordare perspectivista ce depaseste abordarile traditionale limitate ale

traditiei metafizice și religioase.- Constituite dintr-un ansamblu de valori false aceste traditii neaga viață- Orice filozofie creaza lumea ăpotrivit imaginii ei. Lumea este doar o aparenta- Pana la N valoarea apărea ca realitate fundamentala independenta de natura umana- N valoarea nu are caracter obiectiv, devine rezultatul creativ al voinței, fara a fi totuși o

proiectie a acestieia- Valoarea apare ca o infruntare prin care se releva natura hermeneutica a experienței, a

fiintei- Lumea tinde către un stadiu superior al supraomului și ar trebui sa folosim toate

mijloacele in sprijinul acestui demers, in primul rand o reevaluare a tuturor valorilor- In acest sens filosofia trebuie sa depaseasca viziunea nihilista crestina asupra vieții și sa

afirme valorile care rezulta din acceptarea entuziasta a vieții

Pozitivismul exprima o atitudine de incredere fata de știința și implicit de respingere a metafizicii. Respingerea fiintarii independente de percepție și experiența, a cauzelor neverificabile sau a gândirii apriorice.

Auguste Comte reprezentatul de seama, de la care vine și numele de pozitivism.

- Spiritul stiintific reprezintă incununarea evolutiei spiritului uman- Exista trei etape in istoria spiritualui uman: teleologica, metafizica și pozitivista- Teleologica – explicarea fenomenelor se bazează pe mituri și supranatural- Metafizica – cauza fenomenelor este considerata a fi entitatile abstracte- Pozitivista – cercetarea este stiintifica, ea nu vizeaza cauzele ci raporturile, legile care

leaga fenomenele experienței. Acum spiritul renunta la intrebarea de ce? Specifica cercetarilor absolute, și va pune intrebarea cum? Ce ne duce către observatia veritabila, singura baza posibila a cunostintelor cu adevărat accesibile.

Stiluri de filosofare

Explorand permanent fundamentele și sensul a tot(existenta, cunoaștere, valoare), filosofia se caracterizeaza printr-o profunda unitate. Însa modul in care diversi filosoffi au sondat acest domeniu a dus la o permanenta schimbare a paradigmenlor, a modului central de a privi lumea.

Pentru mult timp filosofia a insemnat a caută sensul ultim și global al realității: identificarea principiului, cautarea divinității, incercarea de a găsi fundamentul metafizic al existentei. Presocraticii Aristotel, scolasticii, modernii și pana la f contemporani cei ce s-au orintat către acestă direcție au practicat stilul speculativ, sau stilul continental, având in vedere ca marea maj a filosofilor de pe continent au practicat acest stil.

Treptat pe măsura ce s-au dezvoltat mai multe stiinte pozitive, modalitatea de abordare filosofica se schimba: își face loc ideea potrivit careia orizontul determinat al experienței este reprezentat de câmpul de nedepasit al cunoașterii filosofice, ceea ce duce la concluzia ca cercetarea metafizica și depasirea experienței fiintei nu sunt posibile. Se constituie astfel stilul analitic.

Adeptii acestui stil icearca sa identifice principiile comune tuturor stiintelor sau sse orientează către identificarea unei unitati formale a diferitelor limbaje.

Stilul speculativ, continental

Denumeste acea pozitie filosofica ce presupune formularea de explicatii pe baza princpiilor introduse de subiectul cunoscator, implicand astfel un aport al acestuia in construirea realității cunoscute.

Procedand apriori acest stil este mai degrabă o metoda de expunere a unor idei imposibil de verificat sau cum s-ar putea reprosa de către analisti – o metoda de construire a unei realitati fara consistenta și abordarea unor lucruri fata de care este imposibila o afirmatie stiintifica fundamentata.

Metafizica este o forma de filozofie speculativa. Intrebarea metafizicii: cum se poate ajunge la adevărata realitate? Fundamentul și cauza prima a tuturor lucrurilor dar care nu depinde de nimic. Totul depinde de ea însa ea nu depinde de nimic, isi are in sine rațiunea de a fi.

Platon primul mare metafizician, postuleaza ideile și formele pure ca prototip perfect și temei pentru tot ceea ce exista pe in lumea sensibila.

Aristotel – ființa ca ființa este ființa perfecta, primul principiu al tuturor lucrurilor.

Descartes in Meditatii Metafizice va încerca sa arate cum se realizează cunoașterea sigura, sustinand posibilitatea cunoașterii realității imateriale și mai ales primordialitatea acestei cunoașteri.

Printre sustinatorii contemporani ai metafizicii se numara și Blaga: „filosofia fara idei metafizice este ca un aluat care nu dospeste.”:

- Filosofia operează cu un material de concepte și de viziuni de suprema abstractie

- Ea are ca finalitate metafizica, și devine creatoare prin aceasta metafizica- Spre deosebire de știința care se ocupa cu legile obiective ale naturii, filosofia este

preocupata de condițiile metafice ale accederii la prezenta, de transcendenta.- Aparent fara utilitate practica, metafizica nu este un joc gratuit al spiritului, la fel cum

omul nu traieste doar in orizontul concret- Faptul ca omul traieste și intr-un orizont al misterului deschide calea către metafizica- Orizontul metafizicii este un apriori al problematicii umane- Plasmuirile metafizice sunt pentru spirit o hrana cel puțin la fel de necesara ca și cea

materiala pentru organism.

Fenomenologia este o orientare filosofica ce ia nastere odată cu Edmund Husserl

El constata declinul filosofiei și subordonarea acesteia fata de stiinte și isi propune sa schimbe situatia caci filosofia trebuie sa stea la baza stiintelor și nu invers. De aceea ea insasi trebuie sa devina o știința riguroasa și sa-și intemeieze rigoarea pe ceva sigur, indubitabil, apodictic, eul pur transcendental, respectiv contiința. Fenomenologia lui Husserl pleacă de la premisa ca baza cunoașterii este subiectul cel care gandeste și are experiente.

-