FIGURĂIn retorică, deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate* ori persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament al artei poetice: de- structurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul „propriu, literal“ al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii*, bazat pe uzajul „figurat“ al termenilor şi pe structuri sintactice specifice. Conceperea lim-bajului literar ca o refacere după reguli proptii a structurii enunţului* este foarte importantă în perspectiva deschisă asupra figurii: dacă nu s-ar lua în considerare acest specific al limbajului figurativ, definirea figurii exclusiv ca deviere s-ar suprapune peste aceea a stilului* (sau a faptului de stil) în general. • Clasificarea figurilor s-a făcut, din Antichitate până în epoca modernă, în funcţie de multiple criterii: natura unităţii lingvistice în care se realizează figura; dimensiunile acesteia (cuvânt, sintagmă, frază) - conform criteriului sintagmatic; nivelul la care se concretizează figura (sunet, morfem. sintagmă, frază, sens) - conform criteriului paradigmatic*. Grupând diverse principii de clasificare, de multe ori interferenţe, se pot distinge următoarele clase de figuri, definite în majoritatea cazurilor în funcţie de nivelul lingvistic la care se situează: 1. Figuri de sunet sau metaplasme - au la bază modificări realizate la nivelul fonetic al limbii; pot fi grupate, la rândul lor, în mai multe subcategorii: a) accidentele fonetice, doar în subsidiar figuri sonore: metateza* sincopa*, sinereza*, afereza*, apocopa*; b) figuri de sunet propriu-zise: aliteraţia*, asonanţa*, paronomasia* (sau paronomaza), rima* şi rima interioară; c) figuri de sunet cu implicaţii semantice - figurile etimologice (infra); d) jocurile de cuvinte, bazate pe inversiuni ori amalgamări de sunete, cu eventuale implicaţii semantice: anagrama*, caldmburu!*, palindromul* (vezi ANAGRAMĂ); 2. Figuri de construcţie (sintactice) sau metataxe - structurări specifice realizate la nivel sintactic sau modificări ale topicii* normale în propoziţie/frază; se bazează, în totalitate, pe doi factori esenţiali: repetiţia şi simetria; pot fi grupate în subcategorii: a) figuri propriu-zise: paralelismul* sintactic, figură emblematică, situată la baza tuturor celorlalte, enumerarea*, climaxul*, anticlimaxuf, repetiţia* (simplă, sinonimică, antonimică), anafora*, epiforă*, anadiploza*, epanadiploza*, chiasmul*, refrenul*; b) construcţii sintactice (existente eventual şi în limbajul curent) devenite figuri prin utilizare contextuală: asindetul*. polisindetul* (sau polisindetonul), tmeza*, elipsa*, zeugma*, silepsa*, anacolutul*, dislocarea*, hiperbatul*, hipalaga* (sau hypallagon), inversiunea’; c) figuri sintactico- lexicale, figuri sintactice cu implicaţii semantice: poliptotonul’, parigmenonul*, antanaclaza* 3. Figuri semantice (în parte numite şi tropi) sau metasememe, realizate prin analogii (comparaţia) sau prin mutaţii (metonimia, metafora) la nivelul sensului cuvintelor implicate; se grupează în două serii (R. Jakobson): a) seria metonimică: metonimia*, sinecdoca’ (particularizantă şi generalizantă); b) seria metaforică: metafora* (explicită şi implicită), comparaţia*, personificarea*, antonomaza* (particularizantă şi generalizantă), epitetul*, oximoronul*, simbolul* (figură cu dublă natură, geneza simbolurilor circulante fiind legată de metonimie, iar realizările simbolului poetic apropiindu-se de metaforă). Distincţia clară dintre cele două serii a fost contestată de studii ulterioare: Retorica generală a Grupului n, de ex., descrie metafora ca pe o secvenţă de două sinecdoce; simbolul poate fi şi el situat la limita dintre cele două serii (vezi SIMBOL); 4. Figuri de gândire (logice) sau mctalogisme, cea mai mare parte realizate în construcţii care depăşesc nivelul cuvântului, al sintagmei sau al frazei - nu reprezintă simple asocieri de termeni, ci au o semnificaţie extinsă asupra structurii mai largi a textului*: antifraza*, antiteza*, hiperbola*, litota*, ironia*, paradoxul*, parabola*, reticenţa*, alegoria*, eufemismul*, pleonasmul* ş.a. • Operaţiile care duc la constituirea fiecărei figuri în parte sunt diferite, presupunând uneori relaţii cu alte discipline (logică, psihologie, psihanaliză): procesele de analogie vs. continuitate explică, de ex., diferenţele de esenţă semantică dintre metonimie