ACUMULARE

Vezi: enumeraţie

ADJONCŢIE

Vezi: apokinu

AFEREZĂ

Figură fonologică de ordinul economiei de expresie, care constă în suprimarea unui sunet la începutul cuvântului: stâmpăr (astâmpăr).La numele de persoane poate fi şi silabică: Culae (Niculaie), Fănel (Ştefănel), Ruţa (Peruţa). Dacă la apelative sau la verbe, afereza este generată, în economia enunţului, de factorul eufonic, în cazul numelor proprii de persoană hotărîtoare este şi nuanţa hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat.

ALEGORIE

Figură de stil care constă în folosirea unei metafore sau a unui simbol – în expunerea narativă sau plastică a unei idei abstracte. Ex.: „Să le spui curat Că m-am însurat C-o mândră crăiasă A lumii mireasă.” („Mioriţa”)

ALITERAŢIE

Repetiţie a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopee) ori expresiv (simbolic); efectul A. se datoreşte şi accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate. Ex.: „Vâjâind ca vijelia şi plesnetul de ploaie... Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.”

(M. Eminescu)

ALUZIE

Manieră de a evoca neexplicit o persoană sau un lucru, fără a le menţiona direct. Figură de stil care exprimă un lucru lăsând să se înţeleagă alt lucru. Ex.: „Pristanda: Sărut-mâna, coană Joiţico, nu vă supărţi. Este cineva... cineva pe care-l ştiţi d-voastră bine... aşteaptă aici...” (I. L. Caragiale)

AMBIGUITATE

Figură de stil care constă într-o construcţie lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă.

Ex.:

„ Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară, În umbra vechiului castel Când ea o să-i apară.” (M. Eminescu)

ANACOLUT

Ruptură sau discontinuitate în construcţia unei fraze. Grşeală, din punct de vedere al limbii literare, anacolutul este utilizat şi ca figură de stil perfect motivată estetic.

Ex.: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur.” (M. Eminescu)

ANADIPLOZĂ

Figură care constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare.

Ex.: „Cine face bine bine găseşte.” (Folclor) „Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, veşnic este numai râul, râul este demiurg.”

(M. Eminescu)

ANAFORĂ

Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt (aceloraşi cuvinte) în fruntea a cel puţin două unităţi sintactice sau metrice (membre ale propoziţiei, frazei, versului sau strofei).

Ex.: „Ciudat, Şi el din mumă s-a născut, Ciudat,

Şi el a plâns la început…” (Gr. Vieru)

ANAFORĂ ALTERNANTĂ

Se numeşte anafora pronominală, în care pronumele anaforic se repetă alternant (pers. I cu pers. II-a sau a III-a), realizând o antiteză caracteristică.

Ex.: „Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează; Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat – La picioarele Madonei, tristă, sfîntă ea veghează.” (M. Eminescu)

ANAFORĂ GRAMATICALĂ

Se numeşte repetiţia uneia sau a mai multor segmente nominale printr-unul pronominal.

Ex.:

„Proşti şi genii,mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –

Toate-s praf…” (M. Eminescu)

ANAGRAMĂ

Cuvânt obţinut prin transpoziţia literelor altui cuvânt. De pildă, I. Budai Deleanu compune numele Mitru Perea din Petru Maior, sau Leonachi Dianeu din propriul său nume. Eminescu alcătuia, în„Caiete”, lanţuri de anagrame la numele Veronicăi Micle: Venera, Verena, Anevra etc.

ANASTROFĂ

Răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor dintr-o frază. Specie de inversiune.

Ex.: „Te uită cum ninge decembre...” (G. Bacovia)

„Joc de focuri, joc de inimi / Ostenescu-mă să număr.” (L. Blaga)

ANTANACLAZĂ

Figură care constă în repetarea unui cuvânt luat în sensuri diferite, fireşte, gaţie contextului.

Ex.: „Aceasta, pentru că eu ştiu că nu ştiu nimic.” „Unii spun totdeauna ce ştiu, iar alţii ştiu totdeauna ce spun.” (Folclor) „Dar să nu uităm că suntem în Argeş şi că tipărim o foaie cu douăzeci de foi.” (T. Arghezi)

ANTICLIMAX

Figură de stil constând într-o gradaţie descendentă.

Ex.: „Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.”

(T. Arghezi)

ANTIFRAZĂ

Figură care constă în întrebuinţarea unui cuvânt, a unei locuţiuni, a unui enunţ într-un sens contrar adevăratei sale semnificaţii.

Ex.: „ Trahanache: Ai puţintică răbdar Bravos! Fănică trădător! frumos!…”

(I. L. Caragiale)

ANTIMETATEZĂ

Sinonim: antimetabolă, antimetalepsă. Repetarea unei sintagme, propoziţii, fraze cu inversarea ordinii cuvintelor, şi, desigur, cu modificări de funcţie gramaticală şi de sens. Poate fi utilizată pentru sporirea expresivităţii ori ca amuzament.

Ex.: „Mănâncă pentru a trăi, nu trăi pentru a mânca.”

„Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, / Două aripe de umbră către ceruri ridicate.” (M. Eminescu)

ANTIPTOZĂ

Figură de substituţie, de ordin gramatical, care constă în Folosirea unui caz în locul altuia; sau un fel de elipsă de care se foloseau oratorii şi, mai ales, poeţii.

Ex.: „Atunci luna iese, norilor regină, Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină.” (M. Eminescu)

ANTITEZĂ

Figură de stil care consta in asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se lumineze reciproc.

Ex.: „Caci voi murind in sânge, ei pot sa fie mari.” (M. Eminescu)

ANTONOMAZĂ

Figură de substituţie, prin care se înlocuieşte: a) un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), pe baza unei relaţii de interpretare cvasisinonimică: numele (comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt.

Ex.: „De-am avea şi nişte ţepeşi, Căci tâlhari avem destui.” (Folclor)

APOCOPĂ

Figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din

finalul său, fără ca înţelesul cuvântului să sufere.

Ex.: „De la mine păn’la tine numai stele şi lumine.”

(Folclor)

APOKINU

Folosirea a două sau mai multe cuvinte cu un singur determinant. Sinonim: adjoncţie. Are structura de brahilogie.

Ex.: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.” (M. Eminescu) „Codrul din munţi, râul din vale-mi tace.” (M. Eminescu)

APOSTROFĂ

Figură retorică prin care oratorul îşi întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei persoane prezente, absente sau moarte, unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă.

Ex.: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” (M. Eminescu)

APOZIŢIE

Folosirea unui epitet pe lângă un substantiv sau substituit al său, cu valoarea calitativă nu determinativă, adică aducând o imagine mai sugestivă, o definiţie poetică obiectului calificat. Specie de metaforă.

Ex.: „Lună tu, stăpân-a mării...” (M. Eminescu) „O vorbă-şi trec spicele – fete-n văpaie: / Secera lunii e numai lumină.” (L. Blaga)

APOZIŢIE

Figura de stil care constă în folosirea unui substantiv cu valoare de epitet pe lângă alt substantiv (sau substitut al său), adică un substantiv cu funcţie calificativă, nu determinativă, simplu sau urmat de unul sau mai multe epitete.

Ex.: „Cucule, voinicule…” (Folclor)

ASINDET

Figură de stil care constă în suprimarea, mai ales în frază, a unei conjuncţii coordonatoare, de obicei a lui şi, pentru a se da enunţului mai multă rapiditate şi energie.

Ex.:

„Trebuiră să plece, să fugă [şi] să scape.”

(Z. Stancu)

ASOCIAŢIA Se bazează, după Fantanier, pe „implicarea vorbitorului în ceea ce el nu spune decât pentru alţii sau pe implicarea celorlalţi în ceea ce el nu spune decât pentru sine însuşi; în fine, pe implicarea mai multora în cea ce nu se spune decât pentru unii sau pentru unul singur”. Prin asociaţie se dă mai multă greutate celor afirmate. Sinonim: comunicaţie. Ex.: „Iară noi? Noi, epigonii?… Simţiri reci, harpe zdrobite, / Mici de zile / mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic…” (M. Eminecu)

ASONANŢĂ

Repetiţie a vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers, cu scopul obținerii unor efecte onomatopeice.

Ex.: „Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte.” (M. Eminescu)

„Sara pe deal buciumul sună cu jale...” (M. Eminescu)

BLESTEM

Figură de stil prin intermediul căreia se cere cu insistenţă pedepsirea persoanei sau se exprimă dorinţa de a pedepsi.

Ex.: „Că aşa te-oi blestema / De luna pe cer a sta / Stelele că vor pica / Şi pământul că s-antinde / Şi blestemul meu te-a prinde.” (M. Eminescu)

BRAHILOGIE (1)

Figură de stil care constă în scurtarea sau contragerea unităţilor enunţului prin subînţelegere şi chiar elipsă.

Ex.: „C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii.” („Mioriţa”)

BRAHILOGIE (2)

Figură de compoziţie prin care se realizează o vorbire sau un discurs concis, folosindu-se maxime (sentinţe) sau proverbe. Ex.: „Iată ce-mi zicea el:

- - Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept.Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei pierde şi pe Mihoho. Bate fierul până e cald şi fă tot lucrul la vremea lui...” (C. Negruzzi)

CALAMBUR

Figură cu efect umoristic, derivată prin compunere din toate celelalte figuri care exprimă în primul rând echivocul, precum şi cele care au la bază similitudinea de sunet.

Ex.: „Pantoful mai mic decât piciorul te strânge ... de pe drumuri.” (T. Mureşanu) „Ecoul repeta ce spui, şi ecourile ceea ce n-ai spus.” (T. Mureşanu) „Când doi se ceartă, al treilea ... pleacă să nu-l pună martor.” (Folclor)

CATAHREZĂ

Figură retorică prin care se extinde semnificaţia unui cuvânt dincolo de sensul sau propriu. Apropiată de metaforă, catahreza este frecventă în vorbirea obişnuită.

Ex.: „Înc-o sărutare / Şi pieri sub geana unui nor.”

(St. O. Iosif)

CHIASM

Înrudit cu antiteza, cu antimetateza, chiasmul este o figură de stil constând în opunerea a doi termeni, al doilea fiind inversul celui dintâi (AB-BA), sau în repetare inversă a două funcţii gramaticale.

Ex.: „Femeie între stele şi stea între femei.” (M.Eminescu) „Când prin această lume să trecem ne e scris / ca visul unei umbre şi umbra unui vis.” (M. Eminescu)

CIRCUMLOCUŢIUNE

Vezi: perifraza

CLIMAX

Figură se stil constând într-o gradaţie ascendentă, într-o enumerare în crescendo a unor termeni. Sinonim gradaţie.

Ex.: „ Am sfărâmat arfa - a mea cântare / S-a înăsprit, s-a adâncit şi s-a stins.” (M. Eminescu)

COMPARAŢIE

Figură de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt.

Ex.: „Din alb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n pas isteţ, Frumoasă ca un gând răzleţ.”

(G. Coşbuc)

CONGLOBAŢIE

Vezi: enumeraţie

CONJUNCŢIE

Vezi: sinafie,polisindet

CONTRAST

Vezi: antiteză

CONVERSIE

Figură care constă în inversarea termenilor unei sintagme, propoziţii sau fraze, fără a i se modifica înţelesul.

Ex.: „Trigoveţii: Are dreptate ţiganul! Ţiganul are dreptate! (...) Vulpoi: Să trăiască căpitanul? Căpitanul să trăiască?” (B. P. Hasdeu)

„Eu îi văd şi-i aud, îi aud şi-i văd.” (B. Şt. Delavrancea)

CRONOGRAFIE

Figură de compoziţie care constă în descrierea unor momente, arătându-se împrejurările în care se scurg, cu alte cuvinte, cadrul spaţial al trecerii unui fragment de timp, cum ar fi: începutul zilei, înserarea.

Ex.: „Noapte de vară” de G. Coşbuc

DEFINIŢIE ORATORICĂ

Figură de stil care constă în definirea obiectului cu ajutorul unor imagini poetice; în primul rând: omeoza sau comparaţia.

Ex.: „Sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul, n-o mai vezi.” (Folclor) „Ideea, ca şi lupta şi pâinea,-i tot femeie.” (T. Arghezi)

DEPRECAŢIE

Figură de stil care, la origine, constă într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei pedepse.

Ex.:

„Rugăciune” de M. Eminescu

DERIVAŢIE

Vezi : poliptotă

DESCRIPŢIE

Figură de stil compoziţională şi plasticizantă, care constă în a înfăţişa, printr-o acumulare de epitete, metafore, un lucru,o fiinţă, un tablou într-un chip sugestiv şi plastic. D. Se reflectă şi-ntr-o simplă frază.

Ex.: „Hassan de mirare e negru pământ. Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.” (G. Coşbuc)

DIAFORĂ

Repetarea unui cuvânt cu o uşoară deviere de sens, utilizată mai ales în aforisme. Specia de antanaclază.

Ex.: „Şi-am ispăşit / cu suferinţi-o mie, / Am ispăşit / Cu câte-o bucurie.”

(L. Blaga) „Mai bine tu singur decât singur în doi.”

(T. Muşătescu)

DIREMĂ

Enunţ alcătuit din două membre, lipsit de orice verb conjugat.

Ex.: „Jos tiranii!”; „Afară cu sărăcia!”

DISJUNCŢIE

Vezi: asindeton.

DISPROFORON

Termen folosit de autorii latini pentu denumirea aliteraţiei unor consoane greu de pronunţat.

Ex.: „Capra calcă-n piatră/ Piatra crapă-n patru;/ Crape capul căprii-n patru/ Cum crapă piatra-n patru.” (V. Alecsandri) „Stanca sta-n castan ca Stan.” (Folclor)

ECTHLIPSĂ

Figură ce constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire dispare vocala iniţială a cuvântului următor.

Ex.: „Căci întreb la ce-am începe să-ncercam în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.” (M. Eminescu)

ELIPSĂ

Figură care constă în contragerea (scurtarea) enunţului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziţii ce se poate deduce liber din context sau situaţie.

Ex.: “Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere… / Căci mi-a dat soarta amara mânâiere / O piatră să ador. / Murindului, speranţa, turbării răzbunarea / Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu ... (M. Eminescu)

EMFAZĂ

Figură care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunţ întreg o importanţă deosebită,făcându-l, graţie intonaţiei sau contextului, să spună mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce nu exprimă. Ex.:

„Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi s-adună / Sa dea piept cu uraganul ridicat de Semilună […].” (M. Eminescu)

„ – De-un moşneag, da, împărate,căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti.“ (M. Eminescu)

ENUMERAŢIE

Figură de stil care constă în expunerea rapidă „a tuturor părţilor unui întreg (a) sau a tuturor circumstanţelor unei acţiuni” (b).Ca figură a insistenţei, mai poate fi definită şi astfel: „… care constă în a descompune un tot în diversele sale părţi, pe care le enunţăm succesiv”, definiţie care justifică şi de ce o socotim între figurile belşugului de expresie. Ex.: „Nu-l speria, căpitane … Boierii sunt slabi la fire: Braţul, haina, mintea, faţa, inima - totu-i subţire.” (B. P. Hasdeu)

ENALAGĂ

Înlocuirea unui timp, număr sau persoană cu alt timp, număr sau persoană; figură de construcţie prin care se întăreşte semnificaţia unui enunţ. Se asociază adesea hipotipozei. Este, de pildă, ceea ce Tudor Vianu numeşte „tehnica basoreliefului” la N. Bălcescu, adică utilizarea prezentului în loc de trecut când se referă la acţiunile lui M. Viteazul. Păstrând formele de trecut, fireşte, pentru personajele celelalte.

EPANADIPLOZĂ

Figură care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt şi la începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus, repetiţia aceluiaşi cuvânt şi în anaforă, şi în epiforă, în aceeaşi propoziţie, frază sau vers: x … x/y … y. Ex.: „Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”

(M. Eminescu) „Din haos, Doamne, -am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos, / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.” (M. Eminescu)

EPANALEPSĂ

Figură care constă în repetarea unui cuvânt, întreruptă, de obicei, prin interpunerea altui cuvânt sau grup de cuvinte: x (y) x … sau: … x (y) x. Ex.: „Ninge grozav pe câmp la abator / şi sânge cald se scurge pe canal; Plină-i zăpada de sânge animal / şi ninge mereu pe-un trist patinoar.” (G. Bacovia)

EPANODĂ

Specie de repetiţie constând în revenirea, cu explicaţii detaliate, asupra fiecărui termen al unei enumerări ori al unui enunţ.

Ex.: „A cunoaşte. A iubi / Înc-odată, iar şi iar, A cunoaşte-nseamnă iarnă / A iubi e primăvară.”

(L. Blaga)

EPENTEZĂ

Figură realizată prin adăugarea unui sunet neetimologic în mijlocul cuvântului din nevoia unei mai bune reliefări a structurii sale silabice. Ex.: „cerşit”; „codobaltură; „fitecine”

EPIFONEM

Figură de insistenţă prin adaus, constând în adăugarea la finele unui enunţ sau unităţi compoziţionale, a unei „exclamaţii sentenţioase”, constituind o reflecţie lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte.

Ex.: „Şi te-ai dus, dulce minune, Şi-a murit iubirea noastră, Floare albastră! Floare albastră! Totuşi este trist în lume!” (M. Eminescu)

EPIFORĂ

Figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) la sfârşitul unor unităţi sintactice sau metrice; este inversul anaforei. Ex: „Venii târziu acasă Să văd ce-ai zice tu, Luai puţin din masă Să văd ce-ai zice tu.” (Gr. Vieru)

EPISTROFĂ

Vezi: epiforă

EPITET (1)

Figrua de stil constând in determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb,menit sa exprime acele insuşiri ale obiectului care înfăţişeaza imaginea lui aşa cum se reflectă ea în simţirea şi fantezia scriitorului. Ex.: „Ochişorii lui Mura câmpului.” („Miorița”) „Ţichindeal - gură de aur.” (M. Eminescu) „Pantalonii - culoarea oului de raţă.” (I. L. Caragiale)

EPITET (2)

„Părul ce-mi ajunge la călcăie.” (M. Eminescu) „Cânturi de durere.” (cu “de” – epitet metaforic)

„Cu cămaşă albă floare.” (Folclor) Epitet paratactic, rezultat prin asindet.

EPITEZĂ

Figură fonologică ce constă în adăugarea la sfârşitul unui cuvânt a unui sunet sau a câtorva sunete.

Ex.: A taia , nimănuia, cevai.

EPIZEUXĂ

Figura care constă în reluarea imediată a unui cuvânt înpropoziţie sau în vers.

Ex.: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.” (M. Eminescu)

ETOPEE

1.Figură de stil care constă în personificarea unor lucruri. 2. Figură de compoziţie care constă în zugrăvirea caracterului sau structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-o cuvântare cel mai adesea fictive; imitarea vorbirii cuiva potrivit cu caracterul şi activitatea sa.

„Codrule, stăpânule, E. Se mai numeşte şi orice „ portret moral”înCodrule, bătrânule, opoziţie cu prosopografia sau „portretul fizic” Mişcă-ţi tu poienileŞi-ţi ridică geneleDe priveşte până-n zare...” (St. O. Iosif)

EUFEMISM

Figură ce constă în îndulcirea, prin substituire sau perifrază, a expresiei unei idei, pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne împiedica, adesea, s-o numim cu adevăratul său nume. Ex.: „De la adormirea bătrânului Ştefan–Voievod, părintele Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani.” (M. Sadoveanu)

EUROLOGIE

Figură în care, de obicei, un verb predicat, repetându-se, în genere imediat, prin juxtapunere ori coordonare copulativă, rezumă, pentru a nu mai fi narată, o actiune verbală îndelungată, nedefinită.

Ex.: „ Se luptă, se luptă, cât de cât să nu se deie zmăul” (M. Eminescu) „ Se uită la mine, se uită. Nu zise nimic.” (Z. Stancu)

EXCLAMAŢIE

Figură care constă dintr-un enunţ, în proză sau versuri, prin care se exprimă un puternic sentiment de surpriză, de mânie, de bucurie etc.

Ex.: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” (M. Eminescu)

„Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezeană… O, te-admir, progenitură de origine romană!”

(M. Eminescu)

EXPOLIŢIUNE

Figură de stil care constă în reluarea unei idei, în propoziţie sau frază, mereu cu alte cuvinte, menite s-o exprime cât mai clar, mai sugestiv. Caracteristica lexicală a figurii este, de obicei, folosirea unui adverb sau a unei locuţiuni adverbiale prin care se anunţă reluarea ideii (ba, mai bine, mai bine zis, mai mult, mai degrabă, etc.).

Ex.: „E lung pămîntul, ba e lat.” (G. Coşbuc)

GRADAŢIE

Figură de stil constând în trecerea treptată, crescândă sau descrescândă, de la o idee la alta. Ex.: „De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată. De-i suna de două ori, Îţi vin codrii-n ajutor. De-i suna a treia oară, Toţi duşmanii au să piară Din hotară în hotară..”. (M. Eminescu)

HEPDIADA

Fidură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoţit de un atribut prin două substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival.

HIFEN

Figură de compoziţie lexicală, care constă din reunirea a două cuvinte în unul singur, pentru a se exprima o singură noţiune, cum ar fi: adverb sau prepoziţie substantiv (pronume) sau adjectiv: înaintemergător, antevorbitor, antebelic, binefăcător”, răuvoitor: verb substantiv: zgârie-nori, frige-linte etc. Ilustrează abilitatea stilistică la nivel lexical.

Ex.: „pe de rost”, „peste tot”, „din nou”

HIPALAGĂ

Figură prin care se atribuie unui obiect o mişcare sau însuşire ce convine, fie altui obiect vecin, fie chiar subiectului uman, care se află, cu obiectul respectiv, într-o relaţie de contiguitate spaţială frecventă şi utilă.

Ex.: „ – Deodată sclipi în geamuri lumina afară. Trenul se mişcase pe furiş spre câmpie. Clădirile din preajmă începură a fugi îndărăt. Aparură ogoare arate…” (M. Sadoveanu)

HIPERBAT

Figură care constă în adaosul de la finele unui enunţ (propoziţie sau frază) un epitet, un complement, o propoziţie, acolo unde enunţul putea fi încheiat; ceea ce se adaugă produce o „surpriză gramaticală” şi prin aceasta, iese în evidenţă.

Ex.: „Fruntea Olguţei se pleacă şi mai tare, şi genele.” (I. Teodoreanu)

HIPERBOLĂ

Figură de insistenţă care constă în exagerarea expresiei, fie mărind,fie micşorând imaginea obiectului peste limitele sale fireşti.

Ex.: „Frumoasă cât eu nici pot O mai frumoasă să socot .” (G. Coşbuc)

HIPOCORISTIC

Procedeul utilizat în vorbirea alintată – cum se vorbeşte de obicei copiilor – ori în exprimarea eufemistică. Ex.: „Bubico! zise cucoana... Şezi mumos, mamă.”

(I. L. Caragiale)

HIPOTIPOZĂ

Procedeu ce sugerează prin imagini vizuale vii, prin aglomerare de epitete pregnante desfăşurarea unei acţiuni, întâmplări. Ex.:

„În goana roibului un sol, / Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol, / Răsare, creşte-n zări venind, / Şi zările de-abia-l cuprind / Şi-n urmă-i corbii croncănind / Aleargă stol.”

(G. Coşbuc)

HOMEOPTOTĂ

Figură care constă în folosirea unor membre ale frazei terminate cu acelaşi cuvânt sau cuvinte, cu aceleaşi silabe finale. Ex.: „Bine-ar fi, dac-ar fi aşa, căci la război înapoi şi la pomană navală, parcă nu prea vine la socoteală.” (I. Creangă) „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, Şi pe nună, mândra lună.”

(M. Eminescu).

INCITARE

Orice enunţ elemetar sau contextual prin care vorbitorul ne face să simţim cum cuvintele pot dezlănţui faptele, de obicei prin propoziţii imperative violente, puternic motivate în prealabil.

Ex.: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplata nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă . Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!” (M. Eminescu)

INGAMBAMENT (ENJAMBEMENT)

Procedeu constând în continuarea ideii poetice în versul următor fără a marca aceasta prin vreo pauză, urmărind efecte stilistice superioare.

Ex.: „ …şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul.”

(L. Blaga)

ILUZIE

Vezi: ironie

INTEROGAŢIE RETORICĂ

Figură de stil constând în adresarea unei întrebări unui întreg auditoriu, nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite în direct o opinie ce trebuie subliniată. Ex.: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine oamenirii să vă zică vouă oameni.”

(M. Eminescu)

INVERSIUNE

Figură poetică realizată prin abaterea de la topica propoziţiei şi, mai rar, a frazei. Ex.: „Dulce, ce începu Cîntecul, l-auzi şi tu?” (L. Blaga)

INVOCAŢIE

Figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinităţi, pentru a-i cere inspiraţie. În literatura română, un exemplu de I. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinităţii pentru implorarea unui ajutor.

Ex.: „Cum nu vii, tu, Ţepeş Doamne, ca, punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

(M. Eminescu)

IPOTIPOZĂ

Figură de comparaţie care constă în descrierea vie a obiectului, de obicei un eveniment, o scenă, evocată cu ,mijloace verbale me-nite „să o aducă sub ochii noştri,” ca şi când s-ar petrece aievea. Ex.:„La câţiva paşi strălucea iazul; apa liniştită se întindea ca o mătase; spre faţa ei, sălciile îşi coborau frunzişul fraged, aruncând pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemişcate, ca nişte bulgări de argint. Din ascunsul grădinii răsună prelung, ca o frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor îmbrăcaţi în pene de aur.” (E.Gârleanu)

În naraţiune, ipotipoza se realizează aplicându-se altă figură, numită enalagă, adică folosindu-se prezentul istoric sau dramatic.

IRONIE

Figură retorică prin care se enunţă cel mai adesea o apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se înţelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o batjocură, sau, de o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane. Ex.: „O, te-admir, progenitură de origine romană!”

(M. Eminescu) „Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la Petriceicu- Vodă: pradă şi foamete mare!” (I. Neculce)

LICENŢĂ

Sinonim parezie. Abaterea scriitorului de la regulile limbii literare fie în intenţii stilistice, fie din necesități prozodice.

Ex.: „Făclie de veghe pe umezi morminte.”

(M. Eminescu)

LITOTĂ

Figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune.

Ex.: „… răutăcioasa de Măruica Săvăului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion Torcălău.” (I. Creangă) „...bucuria părinţilor n-a fost proastă.”

(I. Creangă)

EUFEMISMUL ŞI LITOTA

Sunt expresii simulate cu ajutorul cărora, prin eufemism se comunica o imagine placuta a unui obiect neplacut, iar prin litotă o„apreciere” modestă a unui obiect sau sentiment, ca să se inţeleagă o apreciere a lui superlativă. Ambele ascund o judecată de valoare pozitivă, spre deosebire de ironie care ascunde una negativă.

Ironia, eufemismul, litota uneori sunt antifraze.

MACROLOGIE

Viciu de vorbire, care constă în exprimarea unei idei cu cuvinte mai multe decât este nevoie - pleonasm vicios.

MAXIMA (1)

Maxima sau sentinţa – figură de stil care constă în a sublinia obiectul, ideea printr-un enunţ concis exprimând o reflecţie profundă şi generalizatoare asupra lui. Maxima are această funcţie stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-şi propune să-l lumineze.

I.Maxima poetică: „De obicei, florile şi poeziile sunt vestminte de gală ale minciunii.” (I. Minulescu)

„Poezia e singurul copil al Adevărului cu Minciuna: are firea tatălui, dar se îmbracă în hainele pe care le are de la mamă, pentru că lumea se bucură s-o vadă astfel.” (N. Iorga)

MAXIMA (2)

II.Maxima morală:

„Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.”

(B. P. Hasdeu)

III.Maxima filozofică:

„Iubirea părintescă e nesecată şi de aceea nesecată e şi răbdarea părintelui.” ( I. Slavici )

„Filozofia ederei: Numai târîndu-te te poţi înălţa. (L. Blaga)

MERISM

Figură care constă în enumerarea distributivă a faptelor (diversia oratorică).

Ex.: „Picioarele de cal, gură de lup şi pântece de iapă îi trebuie….” (I. Creangă) „…nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci….” (I.Creangă)

METABOLĂ

Numele generic al figurilor constând în schimbarea topicii obişnuite: inversiune, hiperbat, hipalagă.

METAFORĂ

Figură de stil care constă în denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un cuvânt impropriu, şi anume cu numele altui „obiect” asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat (comparat). Ex.: „El, munte de om, care ar fi fost în stare să spargă ziduri de piatră şi să ţie piept singur cu şapte, el a fugit.” (I.Slavici)

METAFORĂ

Funcţii:- sensibilizatoare- expresivă- de potenţare a expresiei (mărire, multiplicare, întărire)- unificatoare

METAFORĂ (2)

a) in praesentia: (termenul metaforizat e prezent: „lacrimă”).

Ex.: „Acest clopot, acest zeu Lacrima.” (Gr.Vieru)

Sinonim: apoziţie

b) in absentia: (termenul metaforizat lipseşte: „lună”). Ex.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn.”

(M. Eminescu)Sinonim: pronominaţie

METAFRAZĂ Figură ce constă în înlocuirea cuvântului anaforic printr-un sinonim. Ex.:

„Pădurea, mi se pare, avea o melodie străină pentru mine, necunoscută ţie.” (D. Deşliu)

METALOGISM

Figură construită pe combinarea netradiţională a unităşilor de vocabular, care îşi păstrează sensurile, dar prin conexiunea lor se produce o imagine: antiteză, oximoron, hiperbolă, litotă, comparaţie, enumeraţie, gradaţie, paralelism.

METAPLASMĂ

Schimbare survenită în forma unui cuvânt prin adăugarea sau prin înlăturarea unui sunet; formă a cuvântului rezultată din această schimbare: proteza, epiteza, epenteza, afereza, sincopa, apocopa.

METATEZĂ Figură lingvistică, în primul rând, care constă în schimbarea locului unui sunet ori chiar al unei silabe într-un cuvânt. Ex.: „Peste coada-i de păr negru poart-o vânată chitie.” (tichie) (M. Eminescu)

METONIMIE (1) Figură bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect sau invers. 1. M. cauzei prin efect: „La noi sunt... lacrimi multe, multe.” (O. Goga) 2. M. efectului prin cauză: „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” (M. Eminescu) 3. M. operei cu numele autorului: „Aşa, în bucata d-tale am găsit, pe la început puţin Delavrancea amestecat cu Eminescu, pe la mijloc două-trei picături de esenţă Caragiale, pe la sfârşit un parfum de Creangă – toate astea într-o soluţie slabă de retorică fină, colorată în tonul cenuşiu al prozei curente.” (A. Vlăhuţă)

METONIMIE (2) 4 .M. conţinutul cu numele conţinătorului:

„Apoi cofiţa-ntreagă o beau.” (V. Alecsandri) 5. M. unui produs cu numele locului din care provine:

„a consuma un Cotnar” etc. 6. M. fenomenul psihic cu numele organului fizic implicat:

„un om cu cap”; „un om de inimă”; „X are condei” etc. 7 .M. numele unui lucru cu simbolul lui: „Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.” (M. Eminescu)

8. M. concretului prin numele abstract al uneia din însuşirile sale: „Minciuna stă cu regele la masă.” (A. Vlăhuţă)

MITOLOGISM

Denumeşte în viziunea lui Pierre Fontanier „expresia fictivă, împrumutată din mitologie şi folosită în locul expresiei simple şi obişnuite”.

Ex.: „Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă / harpiile pe frunte cu zborul lor nefast.” (I. Pillat)

MONOREMĂ

Enunţ alcătuit dintr-un singur membru, cu caracter exclamativ (interjecţional) ori interogativ, care nu implică nici un verb, prin elipsă sau subînţelegere – fiind, prin urmare, asemenea unei propoziţii nominale.

Ex.: „Imposibil!” „Fără glumă!”

NOMINATIV ETIC

Nominativul pronumelui personal, persoana a II-a sng., „tu”, folosit în limba română într-o construcţie în care, ca şi dativul etic, exprimă solicitarea interlocutorului să participe afectiv la ceea ce narează locutorul. Ex.:

„…nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica.”

(I. Creangă)

ONOMATOPEE

Figură prin care se sugerează imaginea auditivă a unei acţiuni, cu ajutorul unor sunete cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului.

Ex.: „Ilaid, săriţi, flăcăi, ce sfântul! Daţi cu toţi tropotitura, Tot mai scurt şi trop!” (G. Coşbuc)

OPTAŢIE

Exprimarea unei dorinţe cu ajutorul unei exclamaţii, adesea patetice.

Ex.: „O, dare-ar Domnul să-mi îndrept / Această mână ruptă...”

(G. Coşbuc)

OXIMORON

Figură de stil constând în asocierea ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii.

Ex.: „Neguri albe strălucite Naşte luna argintie...” (M. Eminescu)

PARACHREZĂ

Vezi: aliteraţie

PARADIGMĂ

Vezi: comparaţie

PARADOX Figură prin care se enunţă ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune. Ex. „Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.” (M. Eminescu)

„Iar oamenii din aceste închisori erau singurii oameni liberi din acea uriaşă închisoare.” (G. Bogza)

PARAGOGĂ

Adăugarea unui sunet, a unei silabe la sfârşitul unui cuvânt.

Vezi: apocopă

PARALELISM

Procedeu compoziţional, frecvent în poezia orientală şi în poezia populară prin care se organizează simetric două şiruri de figuri comparabile prin asemănare ori contrast. Şi dacă..., poezia lui Eminescu, e un exemplu de paralelism.

Ex.: „O moarte e-un chaos, o mare de stele, Cînd viaţa-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol, cu sori înflorit, Cînd viaţa-i un basm pustiu şi urît.”

(M. Eminescu)

PARATAXĂ

Juxapunerea, în intenţii expresive a mai multor propoziţii, cu eliminarea elementelor coordonatoare sau subordonatoare. Când subordonarea este evidenţiată avem de-a face cu hipotaxa.

Ex.: „Gospodărie deplină, numai Glanetaşu să fi fost bărbat, s-o

îngrijească.” (L. Rebreanu)

PAREZIE

Vezi: licenţă

PARIGMENON

Construcţie pleonastică expresivă, utilizată în intenţii estetice.

Ex.: „I-aş cânta-o-ncetişor, / Şoptind şoapte de amor." (M. Eminescu) „…trec nesimţite, ca şi vremea / Ce vremuieşte-adânc în tot ce e.”

(M. Eminescu)

PARONOMAZĂ

Folosirea unor paronime în scopul sporirii expresivităţii.

Ex.: „Cine-mparte parte-şi face.” (Folclor)

„Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.”

(M. Eminescu)

Sinonim: prosonomazie

PERIFRAZĂ

Figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie) în cuvinte mai puţine sau într- unul singur. Ex.: „Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin Pe-a lor spinare ţara ţin…”

(A. Mateevici)

PERISOLOGIE

Vezi: tautologie, pleonasm

PERSONIFICARE

Figură prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi unor vietăţi necuvântătoare. Ex.: „Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă.” (L. Blaga)

„Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze şi pitulici.” (G. Topârceanu)

PLEONASM

Figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru exprimarea unor idei sau imagini, cu scopul de a exprima mai energic, mai convingător ideea sau imaginea respectivă. P. este contrariu elipsei. Ex.: „Iar Negruzzi […] Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute, Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorîte...” (M. Eminescu)

POLIPTOTĂ

Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sub diverse forme flexionare: x1 ... x2 ... x3. Ex.: „Şi-mi vorbesc de ţara noastră şi-mi grăiesc de-al ţării dor.” (B. P. Hasdeu) „Galbân ca făclia de galbână ceară [ ... ] Groza-acum dormea.” (V. Alecsandri) „Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea.” (M. Eminescu)

POLISINDET

Figură care constă în folosirea excesivă, ca mijloc de expresie a insistenţei, de obicei a conjuncţiei coordonatoare copulative şi. Ex.: „Sunt muşterii buni, băieţi, cu dare de mână, şi cântă, şi râd, şi fac fel de fel de nebunii.”

(I. L. Caragiale)

PORTRET

Vezi: etopee

PROLEPSĂ Prevenirea sau anticiparea unei obiecţii, pararea unui presupus, posibil atac. Sinonim ocupaţie. Ex.: „- A!, îmi spuneţi d-voastră decepţionaţi, lucrurile astea sunt foarte banale şi foarte neadevărate.

Banale? Or fi, domnii mei! Dar sunt perfect adevărate.” (E. Ionescu)

PRONOMINAŢIE

Figură care constă în substituirea unui nume propriu (de persoană, mai ales) cu alt nume, tot propriu sau chiar comun, dar cu valoare de nume propriu, însoţit însă de o determinare care să exprime un atribut sau o acţiune menită să-l evoce mai sugestiv şi mai plastic (ca o definiţie poetică). Ex.: „Bardul de la Mirceşti” -- V. Alecsandri. „Poetul ţărănimii” -- G. Coşbuc. „Luceafărul poeziei româneşti” -- M. Eminescu.

PROSONOMASIE

Vezi: paronomază

PROTEZÂ Figură fonologică ce constă în adăugarea la începutul unui cuvânt a unui sunet de sprijin.

Ex.: a scoborî (a coborî) alămâie (lămâie)

PROZOPOPEE

Forma de personificare prin care sunt făcute să vorbească, să acţioneze persoanele dispărute, absente, chiar moarte.

Ex.: „Mamă, buna măiculiţă, din mormânt ar tresări / Dac-ar şti că ...”

(B. P. Hasdeu)

PROSOGRAFIE

Vezi: etopee

REPETIŢIE

Figură de stil cuprinzătoare constând în reluarea, în intenţii expresive, a unor sunete, cuvinte, sintagme etc. Ex.: „Ce se aude? Ce nu se mai aude? Şi când nu se aude, de ce nu s-aude ?... ,,   (M. Sorescu)

REPETIŢIE REFREN

Figură care constă în repetarea unui grup de cuvinte (sintagmă ori enunţ) care într-o lucrare literară scurtă (de obicei în versuri) exprimă laitmotivul textului, ori vrea să creeze şi să susţină atmosfera lirică a operei. Este repetiţia care nu se încadrează, ca volum şi repartiţie, în nici o schemă stereotipă, ca toate celelalte. Ex.:

„Venii târziu acasăSă văd ce-ai zice tu,Luai puţin din masă

Să văd ce-ai zice tu.” (Gr. Vieru)

REPETIŢIE SINONIMICĂ

Repetiţia ce constă în reluarea unui cuvânt (îmbinare de cuvinte) prin sinonimul lui. Ex.: „Carbonizate flori, noian de negru... Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru.” (G. Bacovia)

RETICENŢĂ

Figură care constă în întreruperea bruscă şi intenţionată a enunţului, lăsat astfel neterminat, fie că vorbitorul, stăpânit de un sentiment violent nu găseşte expresia cea mai potrivită, fie pentru că vrea să evite un cuvânt prea tare; interlocutorul sau cititorul însă îl ghiceşte uşor, graţie contextului, iar vorbitorul reuşeşte astfel să dea expresiei evitate o greutate mai mare în enunţ. Ex.: „Eu unul aş ... dar nu vreau să spun nimic jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu prisosinţă.”

(Demostheues )

SARCASM

Gen de ironie necruţătoare, cu atât mai crudă, cu cât ea cade asupra unei persoane (fiinţe) care nu se poate nici apăra, nici răzbuna (definită lapidar: „ironie amară şi insultătoare”). gândeste autoironie, vizează şi o stare tristă ori chiar fatal nefericită, pe care vorbitorul ţine să şi-o persifleze fără milă. Ex.:

„Voi sânteţi urmaşii Romei?” (M. Eminescu)

„O, te-admir progenitură de origine romană.” (M. Eminescu)

SILEPSUL

Figura de abatere gramaticală, care constă în înlocuirea acordului gramatical cu unul logic între termenii propoziţiei.

Ex.: „Un roi de albine au zburat din tufarul acela.”

(Gh. N. Dragomirescu) „Toată albina îşi apără căscioara şi hrana lor.” (Gr. Ureche)

SILEPSĂ ORATORICĂ

Figură în care unul şi acelaşi cuvânt (substantiv, adjectiv, verb) este folosit, în acelaşi enunţ, cu două sensuri: unul propriu şi altul figurat. Ex.: „Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei, Unde-omeneşti fumuri ca fumurile pier.” (Gr. Alexandrescu ) „Văd poeţi ce-au scris o limbă (dulce) ca un fagure de miere.” (M. Eminescu) limbă dulce – figurat. Fagure dulce – propriu.

SIMBOL

Figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care aparţine lumii fizice sau animale, pe baza unei analogii uşor de sesizat: Vulpea - s. al vicleniei; câinele - s. al fidelităţii; drapelul - s. al unei ţări etc. Ex.:

„Iară noi? Noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite...” (M. Eminescu)

SIMPLOCĂ Figură care constă în împletirea între anaforă şi epiforă, adică propoziţia (fraza) ori versul începe cu acelaşi cuvânt (grup de cuvinte), ca o anaforă, şi se termină cu alt cuvânt (grup de cuvinte), ca o epiforă:x ...x / y. Ex.: „Vezi luminile urzindu-se, popoare de stele aprinzându-se şi alergând pe căile fără urmă ale infinitului şi n-auzi nimic. Vezi munţii înălţându-se întunecimii de codri crescând să-i învăluie şi n-auzi nimic.”

(A. Vlăhuţă)

SINAFIE

Figură de stil care constă în întrebuinţarea repetată a aceleiaşi conjuncţii (copulative).

Ex.: „...Şi de lună, şi de soare, Şi de păsări călătoare; Şi de lună, şi de stele, Şi de chipul dragei mele.” (M. Eminescu)

SINALEFĂ

Figură care constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire se ajunge, în general, la dispariţia uneia din cele două vocale care se întâlnesc, dar S. se numeşte numai contopirea prin dispariţia vocalei finale a primului cuvânt.

Ex.: „Lună, tu, stăpân-a mării...”

(M. Eminescu)

SINCOPĂ

Figura care constă în contragerea unui cuvânt prin eliminarea unei vocale sau chiar a unei silabe din interiorul cuvântului. Ex.: „ cel’lalt”, „dom’le”, „umer’le”, „tat’tău”.

SINECDOCĂ (1)

Figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii materiale prin care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers. Ex.: - partea pentru întreg: „...Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii.” (M. Eminescu) - singularul pentru plural: „Boliac cânta iobagul...” (M. Eminescu)

SINECDOCĂ (2) - instrumentul în locul celui care îl foloseşte: „Intrase sabia în ţară.” (G. Coșbuc) - întregul pentru parte: „a bea un vin bun.”; - însuşire în locul obiectului care o are: “Ce nerăbdători şi ce plini de ei sunt tinerii de azi! Grozav de încrezuţi... Zboară fără să ne întrebe. -- Lasă, lasă – ar crede ei... bombănesc, foarte necăjite, bărbile celebre.” (A. Vlăhuţă) - genul pentru specie: „un muritor fericit.”; - materia pentru obiectul făcut din ea: „îmbrăcat în purpură.”

SINTEZA

Vezi: silepsa, zeugma.

SUBIECT PSIHOLOGIC

Orice segment al propoziţiei sau frazei care, indiferent de structură lexicală şi funcţie gramaticală, reprezentând elementul cunoscut, atât vorbitorului cât şi interlocutorului, graţie contextului ori numai situaţiei. În unele condiţii, subiectul psihologic există în enunţ numai pentru vorbitor. Ex.: „Copilul nostru – subiect psihologic – se joacă în curte.” „Copilul nostru se joacă în curte.” – subiect psihologic. „Copilul nostru se joacă în curte – subiect psihologic.” „În curte – subiect psihologic – se joacă copilul nostru.”

SUPERLATIV STILISTIC Figură de stil care constă în exprimarea superlativului pe calea substituirii construcţiei proprii,consacrate gramatical, fie printr-un inedit lexical, fie, mai ales, prin construcţii străine ca structură de suprafaţă, dar apte ca structură de adâncime să exprime ideea de superlativ. Ex.: „Copilul numai ochi.” (I.L.Caragiale) „Mă rog, foc de ger, era, ce să vă spun mai mult.” (I. Creangă) „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.” (M. Eminescu) „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române...” (M. Eminescu) „Şi era un pui de ger în dimineaţa aceea…” (I. Creangă)

SUSPENSIE

Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un moment dat, enunţul, ţinteşte să aţâţe curiozitatea interlocutorului (auditorului) faţă de ceea ce urmează; să-l ţină adesea în incertitudine, pentru ca apoi, enunţul să se completeze cu altceva decât s-ar fi aşteptat.

Ex.: „Şi să gonesc într-o clipă toţi moldovenii afară! Însă toţi! Toţi pân’la unul! Nici un om! Nici un picior. Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa … ca să-l omor.” (B. P. Hasdeu)

TABLOU

Figură de compoziţie alcătuită din descrieri sugestive ale unor acţiuni, evenimente, fenomene naturale etc., încadrate în aceeaşi unitate spaţio-temporală. Ex.: „Biserica stă tristă pe golul mal al mării – O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. Şi bârne, şi cadavre, şi semne-ale pierzării Rămasere-n amestec prin mucedul nămol, Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol. Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare. Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit…” (G. Coşbuc)

TAUTOLOGIE (1) Figură, în propoziţie şi frază, care constă în repetarea cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x sau: x regent x regim. Ex.: „Crima nu e politică… Crima e crimă.” (L. Rebreanu) „Podvada era podvadă … Meremetul era meremet.” (Cam. Petrescu) „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul, zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie.” (C. Negruzzi)

TAUTOLOGIE (2)

„De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorba.” (I. Creangă)

„Nu-i frumos ce-i frumos; e frumos ce-mi place mie.” (Folclor)

„Ţi-e scris, ţi-e scris: nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi sănătate bună.” (I. Slavici)

TAUTOLOGIE SINONIMICĂ

Figură care constă în repetiţia sinonimică a aceleiaşi noţiuni sau idei, adică un şir de două sau mai multe segmente sintactice (în prpoziţie sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun acelaşi lucru. Ex.: „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate În noi doi un suflet bate.”

(V. Alecsandri ) „O şterg de-acasă frumuşel Grivei cu mine, eu cu el.” ( Şt. O. Iosif )

TAUTOLOGIE GRAMATICALĂ

Se numeşte repetarea cuvântului subiect cu funcţie de nume predicativ gramatical, însoţit însă în chip indispensabil de cel puţin un determinant împrună cu care exprimă efectiv predicatul logic al propoziţiei.

Ex.: „Copilul nostru este copilul cel mai cuminte”

TMEZĂ

Despărţirea unei unităţi lexico-gramaticale prin interpunerea unui cuvânt (unor cuvinte). Ex.: „...Când nu-şi aduc oamenii de semenii lor mai mari aminte.” (T. Arghezi)

TOPOGRAFIE

Figură de compoziţie care constă în descrierea locului unde are loc o scenă ori se află un templu, un palat, un peisaj. Ex.:„După ce ai ieşit de sub bolţile bazarului, ţi se năzare grădina cea mai uimitoare. Peste pajişti îşi întind ramurile copaci puternici, ca-n epocile cele mai pline de vigoare de la începuturile lumii. Înaintezi de-a lungul strânselor canale, ocoleşti bazinele prinse în marmuri lucitoare… Pătrunzi în construcţiile de piatră roşie şi de marmură, printre colonade pe care le lasă deschise către exterior lipsa unui perete, a porţii. Sunt hypostile, pe micile strade de marmură, făcute numai pentru odihnă, sunt încrustate motive decorative florale, făcute din pietre colorate, aparţinând varietăţilor preţioase. Pe peretele din fund al tronului înalt îşi desfac păunii cozile lor de nestemate. Pe alţi pereţi, în alte hale, curg râuleţe răcoroase de apă, care se scurg cu murmure dulce către grădini. Parfumul, frăgezimea, splendoarea acestor locuri încântă inima, care cere clipei să întârzie puţin.” (T. Vianu)

ZEUGMĂ (1)

Vezi silepsă. Z. este o „figură de construcţie prin subînţeles.” (Fantanier) definită de Quintilion ca figură prin care mai multe propoziţii sunt reunite în jurul unui singur predicat. Dicţionarele moderne o consideră fie sinonimă cu silepsa (acordul logic), fie denumind orice construcţie care presupune relaţia unei părţi de propoziţie cu mai multe cuvinte deodată. „Zeugma e „construcţia care constă în a nu repeta, într-un membru al frazei, un cuvânt sau un grup de cuvinte exprimate, sub o formă identică sau analogă, într-o propoziţie imediat învecinată, fără de care membrul incomplet ar fi neinteligibil”.

ZEUGMĂ (2)

Figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul dintre cele două substantive. E rezultatul ce apare în urma suprimării unor unităţi sintactice reclamante, celelalte unităţi ale propoziţiei fiind combinate aberant din punct de vedere a normei gramaticale.

ZICALĂ

Construcţie figurată, cu structură intermediară între locuţiune şi proverb, care se integrează într-un enunţ sau context mai larg, cu scopul de a rezuma plastic conţinutul celor enunţate sau de a sugera chiar mesajul enunţului: Ex.: „Brânză bună în burduf de câine”. „La aşa cap, aşa căciulă”. „Nici lupul de bălaie, nici bălaia de lup.” „Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-tei... de curmei.” (I. Creangă)