CONSIDERATII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC 1. Notiune Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul societatii internationale. Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public în cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala. Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor” . Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public în relatiile internationale. IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC 1. Concept si categorii 1.1. Concept În Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. 1.2. Categorii Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, în care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarârile judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerata ca potential izvor de drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugând izvoarelor enumerate alte doua categorii : actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor. 2. Tratatul international 2.1. Tratatul, ca izvor de drept Tratatul international reprezinta – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se încheie între membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international. În perioada de început a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D). 2.2. Carta O.N.U. Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte: în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dintâi; Carta O.N.U este în masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele “leaga” doar statele –parti la un tratat. 2.3. Tratatele licite si cele ilicite În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalca norme de drept international imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt al partilor (problema viciilor de consimtamânt va fi analizata pe larg în capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public. Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora; permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor. 3. Cutuma 3.1. Notiune Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ îndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca având forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca “dovada a unei practici generale, accepata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa întruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv: sa aiba un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat; sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie. Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor în cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor). În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. În ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (câtiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu. Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern); clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decât cele care sunt parti la tratat;

practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala). 3.2. Raportul dintre tratat si cutuma În ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind câteva reguli: normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare; tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel; în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat. Trebuie precizat însa, ca daca un stat a manifestat în mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu îi poate fi opozabila. 6. Principiile fundamentale ale dreptului international public 6.1. Definitie Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta “norme juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala în raporturile dintre subiectele de drept international.” Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare. 6.2. Enumerarea principiilor Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o “crima împotriva umanitatii”. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul international traditional ca apartinând competentei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului). Principiul cooperarii internationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau încurajând o actiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” ; Principiul egalitatii suverane a statelor. Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale - principiul pacta sunt servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei: principiul inviolabilitatii frontierelor; principiul integritatii teritoriale; principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. 11. Ierarhia normelor în dreptul international public contemporan a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale organizatiei. În cazul unui conflict între dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U. b) O alta ierarhizare este posibila între normele universale (normele din tratate cu caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor. c) În dreptul international contemporan opereaza distinctia între norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul partilor. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind “o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata decât printr-o noua norma a dreptului international având acelasi caracter” (art.53). Orice tratat care, în momentul încheiereii sale, se afla în conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor în vigoare dispozitiilor acesteia. Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinând categoriei de jus cogens urmatoarele norme: principiile de drept international înscrise în Carta ONU, drepturile si libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic). SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC1. Notiune si categorii 1.1. Notiune Subiectele dreptului international public sunt “entitati participante la viata internationala, cu drepturi si obligatii directe”. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului international public reprezinta acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept international înseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international. 1.2. Participantii la raporturile juridice internationale Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la raporturile juridice internationale:

statele , considerate subiecte originare, tipice, primare; organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate; natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu personalitate juridica limitata si tranzitorie, pâna la formarea statului independent; alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul international public- persoanele fizice si organizatiile neguvernamentale. 2. Statul-subiect principal al dreptului international public 2.1. Suveranitatea statului Statul suveran ocupa o pozitie dominanta între subiectele de drept international public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international. Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul ca, celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona în cadrul comunitatii internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” În virtutea atributului de suveranitate, statul îsi exercita autoritatea pe doua planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa, edictând legi si aplicând sanctiuni în cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja în raporturi cu alte natiuni . Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie permanenta, un teritoriu determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica. 2.2. Drepturile si obligatiile statelor Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate în Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor Americane (O.S.A.) si în Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Dintre drepturile statelor se retin: dreptul la existenta si suveranitate; dreptul la pace si securitate; egalitatea în drepturi; dreptul de a participa la viata internationala; dreptul la legitima aparare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state; dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege si de a organiza în mod liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale; dreptul la dezvoltare si progres. Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de jurisdictie a lor si a bunurilor lor, în fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la care statul poate sa renunte, în anumite împrejurari.

Obligatiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului international public si consta în: obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta în relatiile interstatale; obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor; obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ; obligatia de a îndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultând din tratate; obligatia de a proteja mediul. 2.3. Tipuri de state În societatea internationala exista mai multe tipuri de state: state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei de stat si reprezinta subiecte unice de drept; uniuni de state, reprezentând forme de asociere a doua sau mai multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile. statul permanent neutru, care are un statut propriu. 5. Principiile dreptului internaţional public. Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625 din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declaraţiei reprezintă compromisul realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de dezvoltare. – Egalitatea suverană a statelor. Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern şi constituie baza pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale în relaţiile internaţionale. Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii convenţiilor şi tratatelor la nivel internaţional. Conform rezoluţiei 2625 statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. – Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care au aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele naţiunilor decât a grupurilor particulare din cadrul aceluiaşi stat. – Interdicţia recurgerii la forţă. Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă. – Reglementarea paşnică a diferendelor. Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de asemenea maniera încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol.

Art. 33 pct. 1 prevede dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la anumite organisme internaţionale sau acorduri regionale. – Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat Nici un nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fel de ingerinţă de orice natură exprimată prin forţa armată sau prin alte mijloace. Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce ţin în mod direct de competenţa internă a statelor. – Principiul respectării drepturilor omului. Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de drept ale statelor occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi sistemele unor ţări care se prevalează de specificul tradiţiilor lor culturale sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau islamice. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă de constrângere asupra celor cărora li se adresează. – Principiul cooperării internaţionale. Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale. – Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderaţie. Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei internaţionale şi împotriva principiilor de drept internaţional. Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici un fel de ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică.