Lect. univ. drd. Sorin Vlad

Informatică Specializarea MNG

- SUCEAVA 2008 –

Cuprins

CAPITOLUL I .................................................................................................................... 4

1.1 Scurt istoric ................................................................................................................. 4 1.2 Calculatoare von Neumann ......................................................................................... 7 1.3 Calculatoare non von Neumann .................................................................................. 8 1.4 Calculatorul viitorului ................................................................................................. 8 1.5 Componenţa şi funcţionarea calculatorului................................................................. 9

1.5.1 Tastatura ............................................................................................................. 10 1.5.2 Mouse-ul............................................................................................................. 11 1.5.4 Unitatea de floppy disk (FDD)........................................................................... 14 1.5.5 Unitatea CDROM............................................................................................... 14 1.5.6 Monitorul............................................................................................................ 14

1.6 Placa de bază ............................................................................................................. 15 1.6.1 Microprocesorul ................................................................................................. 16 1.6.2 Chipset-ul ........................................................................................................... 18

1.7 Placa video ................................................................................................................ 20 1.8 Placa de reţea............................................................................................................. 21 1.9 Placa de sunet ............................................................................................................ 22

CAPITOLUL II ................................................................................................................. 26

2.1. Sisteme de numeraţie ............................................................................................... 26 2.2 Algoritmi de conversie .............................................................................................. 26 2.3. Codificarea informaţiilor.......................................................................................... 30

2.3.1. Coduri numerice................................................................................................ 31 Capitolul III ....................................................................................................................... 35

3.1 Algoritmi ................................................................................................................... 35 3.2 Caracteristicile algoritmilor....................................................................................... 35 3.3 Structuri de control în pseudocod.............................................................................. 37

CAPITOLUL IV ............................................................................................................... 42

4.1 Sisteme de operare .................................................................................................... 42 4.2.Clasificarea sistemelor de operare............................................................................. 43 4.3 Sistemul de operare MS DOS (Disk Operating System) .......................................... 50 4.4 Comparaţie între versiunile sistemului de operare Windows.................................... 53 4.5 Avantajele Windows XP ........................................................................................... 54

CAPITOLUL V................................................................................................................. 56

5.1 Sistemul de operare Windows................................................................................... 56 5.1 1. Control Panel..................................................................................................... 59

5.2. Tipuri de ferestre în Windows.................................................................................. 61 5. 2.1. Controalele ce se pot regăsi într-o ferestră....................................................... 61

5.3 My Computer ............................................................................................................ 62 5.4 Recycle Bin ............................................................................................................... 63 5.5. My Network Places .................................................................................................. 64 5. 6 Modificarea proprietăţilor desktop-ului ................................................................... 65 5. 7 Windows Explorer.................................................................................................... 68 5.8. De reţinut.................................................................................................................. 71

CAPITOLUL VI - Microsoft Word .................................................................................. 72

6.1. Descrierea programului ............................................................................................ 72 6.2 Setarea paragrafelor................................................................................................... 77 6.3 Editarea documentelor simple în MSWord............................................................... 78

2

6.4. Crearea unui nou stil ................................................................................................ 80 6.5. Vizualizarea documentului....................................................................................... 81 6.6. Facilitatea Mail Merge ............................................................................................. 83

6.7. Inserarea tabelelor ................................................................................................ 84 6.7.1 Formatarea tabelelor........................................................................................... 84 6.7.2 Ştergerea celulelor şi tabelelor ........................................................................... 86

6.8. Formule în Word ...................................................................................................... 87 CAPITOLUL VII – Microsoft Excel ................................................................................ 88

7.1 Descrierea programului Microsoft Excel .................................................................. 88 7.2. Modificarea lăţimii coloanelor ................................................................................. 90 7.3 Introducerea valorilor numerice ................................................................................ 92

7.3.1 Folosirea comenzii AutoFill............................................................................... 93 7.4 Crearea unei diagrame cu ajutorul aplicaţie Chart Wizard ....................................... 94 7.5. Filtrarea datelor ........................................................................................................ 97 7.6 Utilizarea instrumentului Goal Seek (Căutare Rezultat)........................................... 99 7.7. Rezolvarea problemelor cu Solver ......................................................................... 100 7.8. Prognozarea evoluţiei unor valori folosind funcţia TREND.................................. 102 7.9. Legătura Excel – Word .......................................................................................... 102

Capitolul VIII. Microsoft Powepoint .............................................................................. 104

8.1. Prezentare generală ................................................................................................ 104 8.2. Concepte de bază.................................................................................................... 104 8.3. Crearea unei prezentări........................................................................................... 106 8.4. Vizualizarea slide-urilor......................................................................................... 109 8.5. Crearea unui nou diapozitiv ................................................................................... 110 8.6. Efecte aplicate asupra slide-urilor .......................................................................... 111 8.7. Tranziţia între slide-uri........................................................................................... 111

8.8. Salvarea prezentării ............................................................................................ 112 Capitolul IX Programe de arhivare ................................................................................ 113

9.1 Opţiunea Compressed (zipped) Folder.................................................................... 113 9.2 Utilizarea Programul WinRAR ............................................................................... 115

9.2.1 Operaţii comune ............................................................................................... 116 9.2.2. Performanţele programului WinRAR ............................................................. 119

3

CAPITOLUL I Tehnologia informaţiei reprezintă studiul, proiectarea, implementarea şi gestionarea sistemelor informaţionale bazate pe calculator, în special a aplicaţiilor software şi a componentelor hardware ale calculatorului. Tehnologia informaţiei (IT) presupune utilizarea calculatorului şi a produselor software în conversia, protecţia, prelucrarea, transmiterea informaţiei. Într-o accepţiune mai largă IT-ul include un domeniul larg de activităţi, de la proiectarea unor baze de date şi până la realizarea unor reţele de calculatoare. În sens larg, informaţia este noţiunea prin care se defineşte fiecare din elementele noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau grup de simboluri, într-o comunicare, ştire, semnal, imagine etc. prin care se exprimă o situaţie, o stare, o acţiune. Pentru a fi percepută, informaţia trebuie exprimată într-o formă concretă. Această formă concretă se numeşte dată. Prin dată se înţelege un număr, o mărime, o relaţie care serveşte la rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând a fi supusă unor prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie. Data are o existenţă obiectivă, tangibilă. Ea este o informaţie potenţială întrucât prin prelucrare conduce la obţinerea informaţiilor. Nu orice prelucrare de date generează informaţii. Informaţia este produsul prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop anume. O procesare de date poate genera informaţie numai dacă există un receptor care să considere acest rezultat inteligibil şi folositor. Dacă data este receptată de un utilizator capabil de înţelegere, persoana poate spune că a primit o informaţie. Cunoştinţele potrivit definiţiei DEX “ cuprind totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare”. Nu orice dată sau informaţie creează cunoştinţe. Astfel, unele informaţii sunt deja între cunoştinţele receptorului şi deci nu generează informaţii noi. Pe de altă parte, unele informaţii s-ar putea să nu aibă semnificaţie pentru receptor, în sensul că nu se integrează între cunoştinţele lui. Cunoştinţele reprezintă, deci, totalitatea informaţiilor debândite anterior cu privire la obiectul considerat.

Hartley a introdus noţiunea de cantitate de informaţie. În 1948, Claude Shannon1 numeşte măsura informaţiei entropie informaţională, prin analogie cu entropia din termodinamică ce măsoară, de asemenea, gradul de nedeterminare a unui fenomen. Astfel, informaţia este acea cantitate care înlătură total sau parţial starea de nedeterminare, numită entropie, pe baza unui mesaj adresat unui receptor. Claude Shannon a propus ca unitatea de măsură a cantităţii de informaţie să fie informaţia generată de realizarea unui experiment cu două evenimente având probabilităţi egale de realizare. Această unitate de măsură poartă denumirea de BIT (BInary DigiT = cifră binară) deoarece precizarea uneia dintre cifrele 0 sau 1 ale sistemului binar, presupuse egal probabile, constituie o informaţie unitate.

1.1 Scurt istoric Mecanizarea şi realizarea automată a unor operaţiuni au fascinat dintotdeauna fiinţa umană şi i-au canalizat interesul, inteligenţa şi imaginaţia ei spre această zonă ce altădată era de domeniul supranaturalul. Astfel, pe lângă abacul care a fost inventat acum 5000 de ani, există scrieri care atestă existenţa mai aproape în timp a unor maşinării ciudate pentru

1 Shannon, C.E., The mathematical theory of communication urban, University of Illinois Press, 1948

4

vremurile respective. În secolul XIV exista se pare ceva ce în zilele noastre s-ar numi robot ce putea face faţă unei partide de şah cu un partener uman. În cele ce urmează se vor puncta doar anumite date semnificative ce punctează etape în evoluţia calculatorului. Wilhelm Schickart (1592-1632) este creditat cu invenţia primului calculator mecanic şi anume Ceasul de Calculat. Acest dispozitiv era capabil să realizeze operaţii de adunare şi scădere cu numere formate din şase cifre. În 1642 Blaise Pascal (1623-1662) a creat un calculator mecanic numit Pascaline pentru a-şi ajuta tatăl. Dispozitivul creat de Pascal s-a dovedit atât de bine pus la punct încât, principiile după care funcţiona au fost folosite şi pentru realizarea altor dispozitive (Lightning Portable Adder – 1908, Addometer - 1920). Gottfiried von Liebnitz a inventat de asemenea un „aparat” care putea efectua cele patru operaţii matematice de bază. Nici un aparat din cele enumerate mai sus nu avea nici memorie şi nici nu putea fi programat.

Părintele calculatorului modern poate fi considerat Charles Babbage (1791-1871) care a construit un dispozitiv numit Motor de Diferenţe în anul 1822. În 1833 acesta realizează o maşină numită Motor Analitic destinată realizării oricărui fel de calcule. Motorul Analitic includea multe dintre componentele asociate cu calculatorul modern şi anume: o unitate de prelucrare aritmetică pentru realizarea calculelor, memorie, dispozitive de intrare şi de ieşire. Datele de intrare erau stocate pe o cartelă perforată (idee preluată de la Jacquard). Deşi Babbage este considerat ca fiind părinte al calculatorului modern, dispozitivele inventate de el nu sunt electrice sau electronice ci doar mecanice.

Figura 1.1. Motorul de diferenţe

În anii 1930 Konrad Zuse preia ideile lui Babbage şi realizează un calculator cu relee electromagentice numit Z1.

Odată cu inventarea tranzistorului (1948) care consumau mai puţin decât tuburile cu vacuum şi erau mai mici, calculatoarele intră într-o altă fază de dezvoltare. Preţurile prohibitive limitau însă folosirea acestora doar de către universităţi, guverne sau firme foarte puternice. În această perioadă IBM scoate pe piaţă 7094 pentru aplicaţii ştiinţifice, iar firma Control Data Corporation realizează primul supercomputer – CDC 6600 – la un preţ de 10 milioane $ ce putea efectua 10 milioane de operaţii pe secundă.

Figura 1.2. Calculatorul ENIAC Calculatorul în forma actuală reprezintă efectul muncii unui grup de oameni de ştiinţă între anii 1930 – 1940 şi anume John Atanasoff (realizatorul primului calculator complet electronic), John Mauchly şi Presper Eckert (inventatorii ENIAC, primul calculator complet electronic de uz general ce cântarea 30 de tone). ENIAC era destinat calculării traiectoriilor balistice în Cel de-al Doilea Război Mondial. Impulsul real în dezvoltarea calculatoarelor a venit odată cu inventarea microchip-ului de siliciu (Robert Noyce). Calculatoarele au devenit mai rapide, mai mici şi mai

5

ieftine. Linia de produse IBM System/360 a fost prima în care toate maşinile din grup erau compatibile (foloseau acelaşi limbaj de asamblare). Ulterior, în evoluţia calculatoarelor apare conceptul de integrare (gruparea tranzistoarelor pe acelaşi chip), integrarea făcându-se pe mai multe nivele:

- integrarea pe scară mică (SSI) – 10 -100 componente /chip; - integrarea pe scară medie (MSI) – 100 -1000 componente/chip; - integrarea pe scară medie (LSI) – 1000 -10000 componente/chip; - integrarea pe scară medie (VLSI) – mai mult de 10000 componente/chip;

Astfel, în anul 1997 odată cu comemorarea a 50 de ani de la apariţia calculatorului ENIAC, s-a construit un singur chip echivalent cu întregul calculator ce altădată cântărea 30 de tone. Chip-ul conţinea 174569 tranzistori. Tehnica VLSI a permis ca Intel să creeze în anul 1971 primul microprocesor 4004, ce funcţiona la 108KHz şi de asemenea chip-u de memorie RAM. În anul 1975 s-a lansat primul microcalculator Altair 8800, urmat de Apple I şi Apple II. Puterea de prelucrare oferită de VLSI a determinat apariţia supercalculatoarelor, primul apărut CDC 6600, ce putea executa 10 milioane de instrucţiuni pe secundă şi avea 128KB de memorie principală. Comparativ, supercalculatoarele de astăzi au sute de procesoare şi pot adresa TB de memorie. În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnicii de calcul în România, în anul 1957 Victor Toma, ales ulterior membru de onoare al Academiei Române, crează primul calculator electronic digital din România (CIFA-1, cca. 1500 de tuburi electronice şi cilindru magnetic de memorie, realizat Institutul de Fizică al Academiei, Măgurele). România este a 8-a ţara din lume care construieşte un asemenea calculator si a 2-a dintre fostele ţări socialiste, după fosta URSS [Draganescu]. Au urmat: CIFA-2 cu 800 de tuburi electronice(1959), CIFA-3 pentru Centrul de calcul al Universităţii din Bucureşti(1961), CIFA-4 (1962). Între 1959-1961, Iosif Kaufmann şi ing. Wilhelm Lowenfeld (+ ian. 2004), construiesc MECIPT-1, primul calculator conceput şi realizat într-o universitate românească (Institutul Politehnic din Timişoara).

Aplicaţii realizate pe MECIPT-1: 1. Proiectare cupolă pavilion expoziţional Bucureşti, actual Romexpo (acad. D.

Mateescu, programator ing. V. Baltac) 2. Proiectare baraj Vidraru (18 zile în loc de 9 luni manual) 3. Simulare hidrocentrală, dimensionare reţea apă Arad, calcule rezistenţă,

controlul statistic al calităţii producţiei etc. 4. 1964, program de simulare a unor reţele neuronale (D. Farcaş) 5. 1965-1967, simulator de automate autoinstribile (D. Farcaş, sub influenţa prof.

Kuseliov de la Moscova) Ţinându-se cont de reperele amintite în evoluţia calculatorului, se pot identifica la momentul actual patru tipuri de calculatoare:

• Microcalculatorul, numit adesea calculator personal (PC – Personal Computer), reprezintă tipul de calculator care utilizează un singur microprocesor ca unitate centrală de prelucrare (UCP) (există însă şi calculatoare cu procesor format din mai multe nuclee, fiecare nucleu echivalând în principiu cu un procesor) şi care poate fi folosit numai de o singură persoană la un moment dat. Există un mare număr de variante, în ceea ce priveşte dimensiunea lor, de la calculatoare personale portabile (laptop) la puternice staţii de lucru (desktop workstations) care sunt utilizate pentru calcule inginereşti şi ştiinţifice. Calculatoarele personale lucrează folosind sistemul de operare Windows sau un alt sistem de operare similar, fiind folosite pentru

6

aplicaţii standard. Microcalculatoarele pot fi folosite cu uşurinţă de neprogramatori datorită numărului mare de pachete de programe de aplicaţii disponibile.

• Minicalculatorul este cunoscut ca un calculator de mărime medie, ce nu este portabil. El suportă până la 50 de utilizatori simultan şi are o memorie principală de capacitate mare. În mod normal minicalculatorul deserveşte o reţea de terminale simple. IBM AS/400 sau DEC Vax/750 sunt exemple de minicalculatoare.

• Calculatorul mainframe reprezintă un calculator de mari dimensiuni şi foarte puternic care este amplasat într-un mediu controlat (temperatură, umiditate, praf, etc.). Un astfel de calculator suportă prelucrări cerute de sute, sau chiar mii de utilizatori precum şi calcule specializate. Este solicitat de companiile care vehiculează şi prelucrează un volum foarte mare de informaţie. Deşi se anticipa o retragere de pe piaţă a mainframe-urilor în anii 90 în principal datorită masivităţii lor (un asemenea calculator putea ocupa si 900 de m2), în februarie 2008 IBM a lansat modelul Z10.

• Supercalculatorul posedă resurse hardware şi software deosebite. Se utilizează în industria de apărare, în cercetărea ştiinţifică, în câteva universităţi, în industria aeronautică şi spaţială. Departamentul Energiei SUA deţine cel mai puternic supercomputer din lume The Roadrunner. Acesta poate are o putere de calcul de 1 petaflop (1000 trilioane operaţii pe secundă). Ocupă o suprafaţă de 1100 m2 şi a fost construit din 700 de procesoare AMD Opteron. Cel mai puternic supercomputer european Blue Gene (Germania) este format din 16384 procesoare şi o capacitate de calcul de 46 teraflops.

Legea lui Moore Fondatorul Intel - Gordon Moore a formulat în 1965 legea care îi poartă numele şi care afirmă că „Densitatea de tranzistoare se va dubla de la an la an”. Versiunea curentă a acestei legi afirmă că „Densitatea de chip-uri de silicon se va dubla la fiecare 18 luni”. Cu tehnologia curentă, legea lui Moore nu poate fi valabilă la nesfârşit. Există limitări fizice şi financiare care vor influenţa evoluţia. La ritmul curent de miniaturizare, în 500 de ani, întreg Sistemul Solar va putea fi inclus într-un chip. În final, limitările de ordin financiar vor fi cele ce vor prevala.

1.2 Calculatoare von Neumann Principiul global de funcţionare al calculatoarelor obişnuite implică existenţa unor componente, necesitatea existenţei acestora fiind pentru prima dată formulată de către John von Neumann.

Memorie

UAL

UC

DE DI

Figura 1.3 Calculatorul von Neumann

7

Modelul von Neumann este format din 5 mari componente: • Unitatea de intrare (DI) – converteşte datele din format extern în format intern • Memoria – poate fi din punct de vedere funcţional, de două tipuri (RAM şi ROM)

sau din punct de vedere al plasării ei, memorie internă (viteză mare de transfer a datelor) şi externă (suporturi magnetice).

• Unitatea Aritmetico-Logică (UAL) – poate efectua cele patru operaţii aritmetice, compararea a două numere, testarea unor condiţii, mutarea datelor dintr-o zonă de memorie în alta, etc.

• Unitatea de comandă (UC) – citeşte instrucţiunile din memoria internă, le decodifică şi furnizează semnalele de comandă necesare unităţilor funcţionale pentru executarea instrucţiunilor. UAL + UC = UC unitate centrală.

• Dispozitiv de ieşire (DE) – conversia din formatul intern în formatul extern accesibil utilizatorului

Pe lângă stocarea internă a programelor, o caracteristică majoră a calculatorului von Neumann este aceea că unităţile ce prelucrează informaţia sunt separate de cele ce o memorează. În mod obişnuit există un singur canal între aceste două unităţi prin care au loc toate transferurile de informaţii. Ciclul de bază al unui calculator von Neumann constă din parcurgerea următoarelor trei etape: se transferă o instrucţiune din memorie către procesor, se decodifică instrucţiunea, se execută. După execuţia instrucţiunii de către procesor, este extrasă, recodificată şi se va executa următoarea instrucţiune din locaţia imediat următoare de memorie.

1.3 Calculatoare non von Neumann

Această structură a calculatorului numită şi bus sistem este formată din trei mari componente: UC, memorie şi I/O. Acest model combină UC şi UAL într-o singură unitate numită UCP (Unitate Centrală de Prelucrare). Comunicarea între componente se realizează printr-un canal numit magistrală sistem, formată din magistrală de date (care transferă informaţia de transmis), magistrală de adrese (care identifică informaţia de transmis) şi magistrala de control (care descrie aspecte legate de modul cum se transmite informaţia). Din punct de vedere fizic magistralele sunt colecţii de fire care sunt grupate după funcţionalitate.

CPU Memorie I/O

Bus de date Bus de adrese Bus de control

Figura 1.4. Calculatorul non von Neumann

1.4 Calculatorul viitorului

Calculatoarele viitorului se bazează pe utilizarea inteligenţei artificiale, a circuitelor integrate specializate şi a procesării paralele. Există unele aplicaţii ale celei de-a şasea generaţii de calculatoare care sunt deja utilizate astăzi, cum ar fi recunoaşterea vorbirii, sistemele biometrice (recunoaşterea amprentei, a vocii), etc. Procesarea moleculară şi

8

cuantică precum şi nanotehnologiile se pare că vor modifica tehnologiile implicate în funcţionarea calculatoarelor în următorii ani. Scopul principal al celei de-a şasea generaţii de calculatoare este cel de a dezvolta echipamente capabile să răspundă limbajului natural uman şi să fie capabile de învăţare şi organizare proprie. Caracteristica principală a acestor calculatoare este trecerea de la prelucrarea datelor la prelucrarea informaţiilor.

Funcţiile de bază ale noii generaţii de calculatoare sunt: • interfaţa inteligentă între om şi calculator: Se urmăreşte implementarea unor

funcţii similare celor umane (auz, văz, folosirea limbajului natural) prin mecanisme de recunoaşterea formelor, exprimare prin imagini şi studiul limbajului natural (directie importantă a inteligenţei artificiale). Astfel, utilizatorii calculatoarelor, mai ales nespecialişti, vor avea la dispoziţie un instrument de lucru mult mai agreabil.

• gestiunea cunoştinţelor: Cunoştinţele trebuie să poată fi memorate sub forme care să permită un acces optim la bazele de cunoştinţe (asociativ) şi întreţinerea bazei de cunoştinţe prin introducerea de cunoştinţe noi, eliminarea inconsistenţelor, chiar învăţare de cunoştinţe (proprie inteligenţei artificiale).

• realizarea de inferenţe (deducţii) şi predicţii: Acestor acţiuni, similare gândirii umane, li se poate asocia în mod cert atributul de „inteligent”. Problemele de inteligenţă artificială se vor rezolva uzual folosind bazele de cunoştinţe asupra cărora se aplică regulile de deducţie. Se folosesc metode şi tehnici care permit generarea automată a unor programe şi testarea corectitudinii programelor. Omul va fi asistat în obţinerea de cunoştinţe noi prin simularea unor situaţii concrete, necunoscute încă. Aceste tipuri de probleme sunt foarte complexe şi necesită instrumente de abordare adecvate: programare logică, metode de programare euristice care să furnizeze soluţii bune (chiar dacă nu optime) într-un timp scurt. Tehnicile enumerate mai sus, care permit găsirea soluţiei într-un spaţiu de căutare de dimensiuni foarte mari, sunt dezvoltate de asemenea în cadrul inteligenţei artificiale. Un caz special de deducţie este predicţia (prevederea unor evoluţii pe baza anumitor cunoştinţe date), care se implementează folosind mecanisme ce încearcă să simuleze funcţionarea creierului uman prin intermediul reţelelor neuronale. O altă tehnică inspirată biologie în inteligenţa artificială o constituie algoritmii genetici, care au caracteristici de adaptabilitate la context, similară cu adaptarea la mediu a populaţiilor biologice.

Generaţia 6 apare deocamdată doar în literatură, sub forma conceptului ipotetic de “calculator viu”, despre care se filozofează şi despre care oamenii se întreabă dacă va putea fi obţinut în viitor prin ataşarea unei structuri de tip ADN la un calculator neuronal. Singurul lucru care ar rămâne după aceea ar fi apariţia unui calculator viu cu o inteligenţă artificială vie, ce ar implica şi ataşarea unor structuri de tip ADN şi ARN la un calculator molecular. Dacă primele patru generaţii de calculatoare electronice au fost construite pentru calcule, chiar dacă au fost utilizate treptat şi pentru prelucrări simbolice, generaţia a cincea va fi un procesor de informaţie aproape sub orice formă utilă omului (limbaj natural, voce, imagine) fără a se ridica însă la nivelul unui procesor mental deplin, din momentul în care nu putem pune semnul egalităţii între IA şi inteligenţa naturală umană.

1.5 Componenţa şi funcţionarea calculatorului Componenţa unui calculator poate fi descrisă inclusiv din punct de vedere al perifericelor. Un periferic se poate defini ca acel dispozitiv aflat în exteriorul calculatorului care se poate conecta la acesta prin intermediul porturilor (seriale, paralele sau USB) şi care comunică uni sau bidirecţional cu calculatorul. Într-o accepţiune mai largă, pot fi considerate periferice orice componente ce se pot conecta pe placa de bază a unui

9

calculator. În funcţie de direcţia de „curgere” a fluxului informaţional, perifericele sunt de trei tipuri:

1. Periferice de intrare (informaţia este transmisă de la periferic la calculator) a) Tastatura b) Mouse-ul şi dispozitivele asemănătoare care îndeplinesc aceeaşi funcţie (trackball,

touchpad, isopoint, joystick). c) Scanner-ul d) placheta grafică 2. Periferice de intrare –ieşire (informaţia este vehiculată bidirecţional) a) HDD (Hard Disk Drive) – unitatea de hard disk; b) FDD (Floppy Disk Drive) – unitatea de floppy disk; c) unitatea Combo (inscriptor CD); d) inscriptor DVD e) unitatea ZIP – unitate ce foloseşte medii de stocare asemănătoare disketelor dar de

capacităţi mult mai mari (750MB); f) placa de sunet; g) placa de reţea; h) placa video, etc. 3. Periferice de ieşire a) imprimanta; b) monitorul; c) plotter-ul: dispozitiv ce permite listarea schemelor, diagramelor de mari dimensiuni

pe formate de hârtie de dimensiuni foarte mari.

1.5.1 Tastatura

Tastatura permite introducerea de către utilizator a datelor şi este standard de 101/102 taste şi cuprinde trei zone principale: minitastatura numerică aflată în partea dreaptă, care poate fi folosită numai dacă este deblocată prin apăsarea tastei Num Lock (pe tastaturile pentru limba franceză Ver Num), zona tastelor pentru poziţionarea manuală (tastele cu săgeţi) şi automată a cursorului (tastele Home, End, PageUp, PageDown) şi zona de tastare ce include tastele folosite cu precădere în editarea documentelor.

- tastele de la F1 la F12 se numesc taste funcţionale şi au roluri diferite în funcţie de aplicaţia în care sunt folosite (tasta F1 are întotdeauna acelaşi rol şi anume cel de a lansa programul de Help al aplicaţiei). Un alt exemplu: apăsarea tastei F3 atunci când nu este activă o altă fereastră aplicaţie determină deschiderea ferestrei corespunzătoare opţiunii Search din meniul butonului Start.

- tasta TAB permite de exemplu în editorul de texte Word trecerea la o nouă celulă a unui tabel sau marcarea începutului de paragraf.

- apăsarea tastei CAPS LOCK determină comutarea tastaturii pe caractere majuscule (semnalizată prin aprinderea LED-ului din partea superioară a minitastaturii numerice). Revenirea la modul normal de scriere (cu minuscule) se realizează fie prin apăsarea încă o dată a tastei CAPS LOCK fie, în cazul altor tastaturi, prin apăsarea tastei SHIFT. Revenirea la modul normal de scriere se stabileşte prin bifarea opţiunii corespunzătoare din Control Panel, Regional and Language Settings, Advanced Key Settings.

Observaţie: În sistemul de operare Windows XP, apăsarea de cinci ori consecutivă a tastei SHIFT permite activarea a ceea ce se numeşte StickyKeys pentru persoanele care au dificultăţi în apăsa simultan două sau mai multe taste. În grupa de taste StickyKeys intră SHIFT, CTRL, ALT, Windows Logo, astfel încât dacă este necesară apăsarea uneia din

10

aceste taste împreună cu o alta (de exemplu CTRL+P), tasta CTRL rămâne activă până la apăsarea celei de-a doua taste.

- tasta BACKSPACE permite ştergerea caracterelor aflate în stânga cursorului. - tasta Windows Logo activează automat meniul butonului Start (meniul butonului

Start se activează şi prin apăsarea combinaţiei de taste CTRL+ESC), iar Menu Key activează meniul contextual al elementului Windows selectat (echivalentă cu executarea unui click dreapta).

- Figura 1.5 . Tastele Windows logo şi Menu Key

- tasta Delete permite ştergerea caracterului aflat la dreapta cursorului - tasta Insert are funcţionalităţi multiple (în Microsoft Word apăsarea tastei Insert

determină activarea modului suprascriere). - Tastele Page Up şi Page Down singure sau în combinaţie cu tasta CTRL permit

derularea documentului sau poziţionarea automată în document - Tastele Home şi End poziţionează cursorul la începutul respectiv la sfârşitul

rândului curent. - tasta Print Screen realizează o captură a desktop-ului şi o tipăreşte la imprimantă,

ALT + Print Screen listează la imprimantă doar captura ferestrei active; - tasta Break de obicei în combinaţie cu tasta CTRL întrerupe execuţia unor

programe - tasta Scroll Lock blochează derularea pe monitor a informaţiilor legate de execuţia

anumitor programe sau comenzi. 1.5.2 Mouse-ul Pentru interfaţa grafică a unui sistem de operare, existenţa unui mouse este esenţială. Mouse-ul este un dispozitiv cu două sau trei butoane, cu sau fără Scroll (dispozitiv ce permite derularea documentelor, Scroll-ul se poate afla şi pe tastatură) cu ajutorul căruia se pot realiza operaţiunile necesare operării pe calculator: lansarea în execuţie a programelor, accesarea meniurilor, operaţiunile cu fişiere, etc.

Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri şi alte aplicaţii, acestea necesitând o viteză de reacţie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suportă reacţiile instantanee şi care interpretează răspunsurile independent, nu pe baza mişcărilor anterioare, aşa cum se întâmplă la mouse. El este un senzor bidimensional care indică poziţia absolută, raportată la un punct de referinţă de pe ecran, adică identifică poziţia într-un plan (stânga-dreapta şi înainte-înapoi). Se conectează la portul de jocuri (game port)al cărui conector îl localizaţi uşor pe partea din spate a unităţii centrale.

Figura 1.6 Trackball tipic.

11

Mouse-ul unui calculator are nevoie de spaţiu în care să se mişte, iar problema care se pune este că mulţi utilizatori nu au spaţiul necesar pentru un astfel de dispozitiv. Trackball-ul elimină aceste probleme, el fiind un mouse întors cu faţa în sus, figura 1.5. Trackball-ul este o bilă, deseori de dimensiuni mari, care atunci când este rotită, determină cursorul de pe ecran să îi urmărească mişcările. Bila se roteşte pe loc şi nu are nevoie de spaţiu mai mare decât baza dispozitivului – câţiva inci pătraţi. Există modele portabile, proiectate astfel încât să poată fi ataşate calculatoarelor – laptop sau notebook, mărind dimensiunile acestora doar cu câţiva centimetri.

Ca şi mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indică poziţionarea cursorului în locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au două sau trei butoane acţionate prin apăsare, cu aceleaşi funcţii de selecţie ca şi ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea funcţionând ca două perechi în oglindă, astfel ca dispozitivul să poată fi folosit cu orice mână. Nu există o poziţie standard a butoanelor, existând modele proiectate astfel încât bila să fie rotită cu degetul mare, altele pentru a fi acţionate cu celelalte degete, alţi producători fabricând trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget. 1.5.3 Hard disk-ul (HDD) Hard disk-ul conţine în interior circuite de control şi unul sau mai multe discuri de metal sau sticlă denumite platane pe care este aplicată o peliculă subţire de material magnetic. Discurile respective se rotesc, cu viteze ce pot ajunge şi la 15000 rpm (rotaţii pe minut), dar în mod obişnuit se rotesc cu 5400, 7200 rpm. Platanele sunt suprapuse, între ele există totuşi mici spaţii în care se rotesc capetele de scriere/citire ce sunt montate pe un braţ ce se numeşte acuator. În ciuda tuturor progreselor înregistrate în tehnologia discurilor magnetice, este încă imposibilă producerea în serie a unui mediu fără erori. Pentru a reduce erorile de pe suprafaţa discului magnetic, se folosesc două mecanisme şi anume: codificarea specială a datelor şi algoritmi de corectare a erorilor.

Braţ

Ax

Platane

Capete de scriere citire

Figura 1.7. Ansamblul capete de scriere/citire - platane

12

Figura 1.8. Memorarea informaţiilor pe HDD

De obicei, există câte un cap de scriere citire pentru fiecare suprafaţă utilizabilă. Capetele de scriere/citire nu ating niciodată suprafaţa magnetică ci plutesc la foarte mică distanţă de acestea pe o pernă de aer de doar câţiva microni. Atunci când se întrerupe alimentarea hard disk-ului capetele revin în poziţia iniţială, procedeu ce se numeşte parcare a capetelor. Dacă unul dintre acestea atinge suprafaţa magnetică, atunci platanul respectiv devine inutilizabil, fenomen ce se numeşte zdrobire a capetelor. Acesta se poate produce şi în urma unui şoc sau unei manevre bruşte. Performanţele unui HDD depind în principal de modul de conectare la placa de bază (pe ce tip de magistrală se conectează), de numărul de rotaţii pe minut şi de capacitatea memoriei tampon (memorie în care se reţin datele frecvent accesate). Informaţia se memorează pe hard disk pe zone concentrice numite piste şi pe porţiuni ale acestor piste numite sectoare. În secţiune transversală, aceeaşi pistă de pe toate platanele formează un cilindru. Pentru a achiziţiona un HDD de calitate, cumpărătorul trebuie să urmărească următoarele aspecte, nu neapărat în ordinea enumerată mai jos:

- capacitatea de memorare; - firma producătoare; - viteza de rotaţie a platanelor (5400, 7200, 15000 rpm): cu cât viteza de rotaţie a

platanelor este mai mare, cu atât timpul necesar localizării informaţiei pe HDD scade

- numărul de platane - modul de conectare – IDE, SCSI (se pronunţă scazi), ATA, SATA(Serial ATA),

SATAII (proiectată pentru a putea suporta în viitor o viteză de transfer a datelor de până la 600 Mbps (Mega Bytes Per Second)).

Orice HDD este caracterizat de următorii parametri: - Latenţă medie (Average Latency) – timpul scurs între ridicarea capului de pe pistă

şi citirea primului bit; - Timpul mediu de căutare (Average Seek Time) – tmpul mediu necesar trecerii în

poziţie de scriere/citire a capetelor HDD pe orice pistă; - Timpul de acces (Access Time) – suma dintre timpul mediu de căutare şi latenţă; - Rata internă de transfer – viteza cu care canalul intern al HDD poate transfera

date către platan (parametru măsurat în Mbps)

13

1.5.4 Unitatea de floppy disk (FDD) Denumirea de disc flexibil provine de la stratul flexibil de milar pe care se află stratul magnetic al disketei. Organizarea discurilor flexibile este asemănătoare cu cea a hard disk-urilor cu două deosebiri principale:

- viteza de rotaţie a discului din interiorul disketei este de 360 rpm; - capul de scriere/citire atinge suprfaţa magnetică.

O disketă obişnuită are 80 de piste pe fiecare faţă, 18 sectoare pe fiecare pistă, iar fiecare sector are 512 octeţi. Sectorul 0 este sectorul de boot, care, dacă disketa este butabilă, conţine informaţii necesare pornirii sistemului de operare. Disketele sunt probabil însă pe care de dispariţie în principal din cauza capacităţii foarte mici de stocare (1,44MB) şi a fiabilităţii reduse. 1.5.5 Unitatea CDROM Unitatea CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) este un mediu optic de stocare bazat pe formatul CD-DA (audio digital) dezvoltat pentru CD-urile audio. Alte formate cum ar fi CD-R (Cd inscriptibil) sau CD-RW (reinscriptibil) extind capacităţile unui CD obişnuit transformându-l în mediu inscriptibil. Tehnologiile noi de tip DVD (Digital Versatile Disk) fac posibilă memorarea unui volum mai mare de informaţii pe acest suport.

Figura 1.9. Principalele componente ale unei unităţi CD-ROM

CD-urile pot memora până la 74 sau 80 de minute de material audio sau până la 682 MB (CD de 74 de minute) sau 737 MB (CD de 80 de minute) de date. O unitate CD-ROM utilizează un laser ce reflectă lumina pe suprafaţa discului. Lumina reflectată este recepţionată de un fotodetector care converteşte impulsul de fotoni în impuls electric ce va fi decodificat de către microprocesor. DVD-urile se rotesc cu o viteză de trei ori mai mare decât cea a CD-urilor. DVD-urile pot avea una sau două suprafeţe utile (se numesc single layer cu o capacitate de stocare de 4.7GB sau double layer cu capacitatea de stocare de 8.5 GB). 1.5.6 Monitorul

Este principalul periferic de ieşire şi afişează informaţia legată de execuţia instrucţiunilor, efectul comenzilor utilizatorului, etc. Conţine un ecran realizat într-o

14

tehnologie digitală de înaltă performanţă, iar pe ecran se afişează imagini alcătuite dintr-o reţea fină de puncte de culoare roşie, verde şi albastră (sistemul RGB), puncte de o anumită dimensiune, denumite pixeli. Cu cât punctul de formare a imaginii este mai mic cu atât imginea va fi de o calitate mai bună. Numărul de pixeli afişaţi pe orizontală şi pe verticală în cadrul ecranului unui monitor definesc rezoluţia acestuia. Valoarea tipică este de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel.

Memoria video conţine permanent informaţiile care determină starea fiecărui punct (dacă este aprins sau stins, culoarea punctului şi la ce intensitate luminoasă), iar placa video le transmite cu o frecvenţă mare către monitor, care prezintă imaginea pe ecran.

Primele monitoare au fost monocrome şi funcţionau doar în mod text. Monitoarele moderne sunt color şi permit afişarea de imagini de calitate, astfel încât performanţele video ale calculatoarelor au ajuns să depăşească nivelul celor atinse de televizoare. Monitoarele cele mai uzuale, de forma unui mic televizor şi bazate pe tub catodic, mai sunt desemnate cu acronimul CRT (de la Cathode Ray Tube - tub catodic cu fascicol electromagnetic). Mai puţin voluminoase sunt monitoarele plate de tip LCD (de la Liquid Crystal Display - afişaj cu cristale lichide). Calculatoarele portabile au ecrane miniaturizate, cu cristale lichide, integrate în capacul cutiei lor. Mai există şi monitoare cu plasmă, în general cele de dimensiuni mari.

Performanţele monitorului influenţează sensibil calitatea lucrărilor grafice pe calculator. Pentru aplicaţii grafice complexe, care operează cu imagini mari şi unde claritatea contururilor şi a culorilor din imagini este importantă, este necesar un monitor cu ecran mare şi cu performanţe bune. Calculatoarele care au funcţii de comunicaţie în reţele, şi nu necesită operarea permanentă pe ele, pot funcţiona şi în absenţa unui monitor. Dar pentru un calculator personal, monitorul este o componentă vitală.

Un parametru important al monitoarelor este aşa – numita rată de refresh. O rată de refresh de 60Hz se traduce practic în faptul că imaginea de pe monitor este reîmprospătată (actualizată) de 60 de ori pe secundă.

Un al doilea parametru important este dat de rezoluţie. Rezoluţia reprezintă densitatea de pixeli a monitorului, densitatea fiind distanţa între un pixel şi un al doilea de aceeaşi culoare. La o primă vedere s-ar părea că prin reducerea distanţei între pixeli se poate crea un monitor cu o rezoluţie perfectă, însă în realitate rata de refresh este dependentă de distanţa dintre pixeli. Cu cât distanţa dintre pixeli este mai mică (număr de pixeli mai mare) cu atât va fi mai mare timpul necesar reîmprospătării lor.

1.6 Placa de bază O placă de bază modernă conţine mai multe componente cum ar fi: diferiţi conectori, chip-uri, slot-uri etc. În continuare se prezintă componentele tipice ce se pot regăsi pe o placă de bază modernă. Majoritatea plăcilor de bază au următoarele componente principale:

- procesor; - chipset-ul format din memorie şi controlere de intrare ieşire - BIOS-ul sau memoria ROM - Socket-urile pentru memoria RAM - magistrale de diferite tipuri - bateria ce alimentează memoria BIOS

15

Figura 1.10. Componentele unei plăci de bază obişnuite.

Figura 1.11. Placă de bază modernă

1.6.1 Microprocesorul Microprocesorul este componenta esenţială a calculatorului ce poate procesa atât date cât şi comenzi care sunt recepţionate şi transmise binar.

16

Majoritatea componentelor unui calculator modern sunt dotate cu microprocesor, este cazul plăcii de reţea, plăcii de sunet şi al plăcii grafice (procesorul plăcii grafice se numeşte Graphic Processing Unit pentru a-l deosebi de procesorul principal din sistem adică cel al unităţii centrale).

Figura 1.12 Microprocesorul acoperit de radiator şi de cooler.

Deşi este un element foarte complex, microprocesorul este format în principal dintr-un singur tip de element – tranzistorul. Interconectarea unui număr foarte mare de tranzistori (de dimensiuni infime) duce la obţinerea componentei care în cele din urmă influenţează decisiv puterea de calcul a calculatorului. Cum se fabrică un microprocesor? Fără a intra în detalii, procedeul constă din depunerea pe o placă de siliciu de mare puritate, prin procedee fotolitografice, a unor straturi conductoare ale căror proprietăţi fizice şi chimice sunt bine stabilite. Primul PC (1981) avea frecvenţa de lucru a procesorului (numită şi frecvenţă de tact şi măsurată în Hertzi) de 4,77 Mhz (cu alte cuvinte, putea prelucra 4,77 milioane de semnale binare pe secundă). Deceniile 6-7 ale secolului trecut sunt marcate de câteva evenimente ce vor influenţa puternic evoluţia calculatoarelor. În 1969 se înfiinţează Intel (Integrated ELectronics) şi în 1969 AMD (Adveanced Micro Device) şi va începe concurenţa între Intel şi Motorola. Anii ’70 aduc apariţia pocesorului 8086 pe care se bazează toate procesoarele moderne şi care necesită dezvoltarea de sisteme de operare cu caracteristici adecvate (inclusive Windows Millenium a fost creat pentru procesor tip 8086). În afară de frecvenţa de lucru, un alt parametru foarte important ce caracterizează un microprocesor, este numărul de biţi ce poate fi prelucrat de către un calculator la un moment dat (cuvântul de memorie). Astfel, ultimele microprocesoare au trecut de la cuvinte pe 32 de biţi la cuvinte pe 64 de biţi.

17

8 10 25 33 50 66 100 200400

800

1500

2000

3000

4700

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

5000

1984 1986 1989 1991 1992 1993 1995 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2008

Frecvenţa de lucru (Hz)

Figura 1.13 Evoluţia frecvenţei de lucru a microprocesoarelor

1.6.2 Chipset-ul Două plăci de bază cu acelaşi chpset sunt practice identice. Chipset-ul conţine, printre altele, magistrala de interfaţă a procesorului (Front Size Bus - FSB), controlere de memorie, controlere de magistrală Într-un PC, chipset-ul reprezintă legătura dintre procesor şi toate celelalte componente. Procesorul nu poate comunica cu memoria, cu plăcile de sunet, de reţea sau cu alte dispozitive decât prin intermediul chipset-ului. De acest motiv, chipset-ul poate fi considerat ca fiind cel puţin la fel de important ca procesorul de vreme ce stabileşte viteza de lucru a procesorului, viteza magistralelor sistem, mărimea şi viteza memoriei, etc. Toate chipset-urile Intel sunt structurate pe o structură ce cuprinde două componente majore: North Bridge (în traducere Puntea nordică) ce face legătura între magistrala procesor rapidă şi magistralele AGP şi PCI mai lente şi South Bridge (Puntea sudică) ce face legătura între magistrala PCI şi magistrala ISA. Componenta esenţială a unei plăci de bază este North Bridge care este singura ce funcţionează la aceeaşi viteză cu cea a procesorului. Principalele magistrale (bus-uri) de pe placa de bază

• Magistrala procesor numită şi FSB, este cea mai rapidă magistrală din sistem şi este nucleul chipset-ului şi al plăcii de bază. Această magistrală este folosită de către procesor pentru a comunica cu memoria cache sau cu memoria principală. Viteza de lucru a FSB într-un calculator modern poate ajunge la 1066 MHz.

• AGP (Accelerated Graphics Port) este un bus pentru plăcile video ce permite un transfer mai mare de informaţie (de 2-4 ori mai mare decât magistrala PCI)

Figura 1.14. Conector AGP

• PCI (Peripheral Component Interconnect) este o magistrală ce permite conectarea la placa de bază a echipamentelor periferice cum ar fi: adaptori SCSI (se pronunţă scazi), plăci de reţea, plăci video, etc.

Figura 1.15. Conector PCI

• ISA a fost inventată de IBM odată cu primul PC apărut în 1980 şi este o magistrală de viteză mică la care se conectează dispozitivele mai lente (unitatea floppy, plăci

18

de sunet). Această magistrală nu mai este inclusă Pe majoritatea plăcilor de bază moderne.

Fig 1.16. Conector ISA

• Pe plăcile ale calculatoarelor foarte noi există şi conectorii SATA (Serial ATA) care reprezintă o alternativă de conectare a hard disk-urilor (alta decât conectarea pe conectorii IDE numiţi şi Paralell ATA). Avantajul principal constă din creşterea semnificativă a ratei de transfer la 300 MB/s, şi în curând 600 MB/s. Limita actuală a ratei de transfer a unui hard disk pe magistrala SATA este de 133 MB/s, limită ce nu poate fi atinsă de un hard disk conectat pe IDE. Un alt avantaj îl reprezintă faptul că dispare necesitatea stabilirii modurilor de funcţionare a hard disk-urilor conectate prin acelaşi cablu (Master sau Slave ce se realizează cu ajutorul jumper-ului de pe partea frontală a acestuia), fiecare hard disk fiind conectat prin cablu de interfaţă separat. Conectorii SATA de pe placa de bază arată ca în figura 1.17.

Figura 1.17. Conectorii SATA de pe placa de bază.

Tot pe placa de bază se pot localiza următoarele componente:

• BIOS-ul (de la Basic Input/Output System – “sistem de bază de intrare/ieşire”) este un program înscris într-o memorie de tip ROM de pe placa de bază. BIOS-ul este un program de mărime mică (< 2MB) fără de care calculatorul nu poate funcţiona, acesta reprezentând interfaţa între componentele din sistem şi sistemul de operare instalat. El este cel care intră primul în funcţiune la pornirea calculatorului, permiţând testarea dispozitivelor din sistem, şi apoi lansează în execuţie sistemul de operare, dacă este instalat unul. Memoria BIOS conţine la rândul ei memoria CMOS al cărei conţinut poate fi modificat de către utilizator. Observaţie:BIOS-ul este un program situat in Flash Memory chip pe placa de bază, el nu se pierde când calculatorul este stins sau restartat, mai este numit şi program de boot (încărcare), fiind şi singurul canal prin care componentele hardware comunică cu sistemul de operare. Principala funcţie a BIOS-ului este aceea că prin intermediul ei sistemul de operare poate gestiona resursele sistemului. De asemenea din BIOS putem seta diferiţi parametri ai sistemului cum ar fi timpul, data, caracteristicile HDD-ul cât şi funcţii mai complexe cum ar fi sincronizarea hardware a diferitor componente, frecvenţa de funcţionare a magistralelor, cât şi setările procesoarelor. Calculatorul va opera normal sau la putere maximă doar dacă parametrii sunt corect şi optim setaţi în BIOS. Majoritatea producătorilor de plăci de bază oferă posibilitatea de a reînnoi BIOS-ul prin update-uri care se găsesc pe site-ul de internet al producătorului, ele cuprinzând diferite funcţii care ajută la configurarea procesorului cât şi posibilitatea de a instala procesoare apărute mai recent, care lucrează la viteze mai mari.

Placa de bază mai conţine şi interfeţe pentru memoria RAM (tip SIMM, DIMM, sau RIMM) acestea fiind module de memorie RAM care au viteze diferite.

19

Incorporate pe placa de bază mai sunt şi porturile seriale (denumite COM (de la communication) 1 (cu 9 pini) si 2 (cu 24 de pini)) – pentru mouse/fax modem extern, portul LPT (Line Printer) – pentru imprimante/scannere/plottere, porturile USB (Universal Serial Bus) 1.0 sau 2.0 pentru camere video/ scannere/ aparate foto digitale, imprimantă, mouse, porturile Fire-Wire, pentru conectarea de dispozitive prin infraroşu (denumite de IEEE - Institute of Electrical and Electronics Engineers - IEEE 1394), ultimul model în ceea ce priveşte dispozitivele prin infraroşu fiind tehnologia Blue-Tooth (Standard pentru PAN - Personal Area Network, fiind folosit pentru comunicarea wireless casnică sau de birou şi foloseşte o bandă de 2.4 Ghz la 720 Kbps, raza de acţiune este de aproximativ 9.144 metri), încorporat în telefoanele celulare Nokia care permit accesul la Internet fără modem. De asemenea porturile COM, LPT, USB, USB 2.0 si Fire-Wire permit prin intermediul lor realizarea de reţele. Plăcile de bază actuale includ şi placa video, placa de reţea şi placa video dar acestea pot fi şi componente distincte. Având în vedere cele de mai sus, memoria unui calculator se poate clasifica astfel:

• Memorie internă (ce poate fi de două tipuri contructive, RAM şi ROM). Memoria RAM (Random Access Memory) sau memorie cu acces aleator este volatilă (se şterge la scoaterea de sub tensiune) şi stochează temporar informaţiile folosite de diverse programe pe durata execuţiei lor. Cu cât cantitatea de memorie RAM este mai mare, cu atât spaţiul de stocare a informaţiilor temporare este mai mare şi calculatorul va putea mai rapid. Atunci când memoria RAM devine insuficientă, intră în acţiune un mecanism numit memorie virtuală şi care va fi tratat mai pe larg în capitolul rezervat sistemelor de operare. Pentru a funcţiona, un calculator are nevoie de un volum minim de memorie RAM (de exemplu pentru a rulaWindows Vista sunt necesari minim 512 MB RAM). În lipsa memoriei RAM sau a defectării acesteia, calculatorul semnalează aceste defecte prin semnale sonore. Memoria ROM (Read Only Memory) este memorie nevolatilă folosită pentru păstrarea anumitor informaţii (firmware) şi memorarea programelor ce declanşează procesul de bootare.

• Memoria externă formată din orice suport de memorare a datelor, altul decât memoria internă Ram şi ROM. Aşadar memoria externă este formată din: HDD (chiar dacă este plasat în interiorul calculatorului nu face parte din memoria internă), FDD etc.

• memoria cache este o memorie de capacitate mică dar de foarte mare viteză, plasată între procesor şi memoria internă a sistemului. De fiecare dată când procesorul are nevoie de o informaţie din memorie, aceasta este căutată mai întâi în memoria cache, ceea ce accelerează mult operaţiile repetate cu aceeaşi informaţie, în general foarte frecvente; Memoria cache apare între două componente de viteze de lucru diferite şi oferă posibilitatea componentei mai rapide să-şi termine rapid instrucţiunile. Memoria cache este de două tipuri: de nivel 1 – în interiorul microprocesorului şi de nivel 2 montată pe placa de bază sau pe suportul microprocesorului.

1.7 Placa video Face posibilă afişarea imaginilor pe monitor. Placa include un microprocesor propriu numit accelerator grafic şi cu memorie proprie numită memorie video Placa video este componenta care pregăteşte imaginea generată de calculator pentru afişare pe monitor. În multe cazuri, placa video e o componentă distinctă, care se montează pe placa de bază, într-un conector adecvat.

20

Figura 1.18. Placa video ATI FireGL, prima placă video cu 2GB memorie.

Placa video include circuite de memorie RAM care alcătuiesc aşa-numita memorie video. O placă video performantă poate avea între 256 MB şi 2GB memorie RAM. În memoria video se stochează informaţiile despre fiecare pixel. Cu cât afişarea se face la o rezoluţie mai mare (adică la o densitate mai mare de puncte pe ecran), cu atât imaginea conţine mai mulţi pixeli. Pe de altă parte, cu cât este mai mare numărul de culori folosite (adâncimea de culoare ce se poate stabili din meniul contextual al desktop-ului), cu atât informaţia de culoare este mai complexă şi necesită un volum mai mare de memorie. Limitele în care pot varia aceşti parametri diferă de la o placă video la alta. Rezultă, deci, că performanţele video ale calculatorului sunt direct proporţionale cu volumul de memorie video şi cu performanţele tehnice ale plăcii video.

Observaţie: Dacă placa video este on board (inclusă pe placa de bază) va utiliza din memoria RAM a sistemului.

1.8 Placa de reţea

Un calculator conectat într-o reţea locală are întotdeauna montată şi o placă de reţea, prin care se desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare din reţeaua locală, folosind un cablu special de reţea, de tip BNC sau UTP. Un calculator personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem cu alte calculatoare, nu are nevoie de o placă de reţea. În general, comunicaţia prin placa de reţea este mult mai stabilă şi rapidă decât prin modem, dar ea funcţionează bine numai pe distanţe mici, până la câteva sute de metri.

Într-un calculator pot fi montate chiar mai multe plăci de reţea, de regulă pentru ca fiecare placă de reţea să asigure comunicarea cu un grup diferit de calculatoare. Este cazul calculatoarelor cu rol de gateway (poartă) între reţele locale, sau cu rol de router (nod de distribuţie) pentru mai multe subreţele.

Placa de reţea este utilă, deci, numai pe calculatoarele conectate în reţele locale. Majoritatea calculatoarelor personale nu erau în trecut dotate cu placă de reţea.

21

Figura .1.19. Placă de reţea Quetec wireless, cu conectare PCI.

1.9 Placa de sunet Este una dintre componentele ce permit transformarea calculatorului intr-un sistem multimedia. Placa de sunet este fie separată (standalone), fie cel mai frecvent este inclusă (integrată) pe placa de bază. Plăcile de sunet separate sunt de obicei „interne”, adică se montează într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci „externe” care se conectează la portul USB. Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit DSP – „digital signal processor”) şi cu cât acesta este mai puternic cu atât placa va fi mai performantă. În cazul plăcilor de sunet integrate procesorul central (CPU) al calculatorului îndeplineşte de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare măsura atunci când procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor. Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între procesorul central, controlerul audio din chipset-ul South Bridge de pe placa de bază şi codec-ul aflat sub forma unui mic cip. Codec-ul este conceput pe baza standardului AC97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek. Compania Intel a introdus in anul 2004 standardul „Intel High Definition Audio”, menit să înlocuiască standardul AC'97. Noul standard permite obţinerea unui sunet de calitate mai buna şi aduce o serie de îmbunătăţiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux („multi-stream”) care face posibilă prelucrarea simultană a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicaţii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmează însă tendinţa generală a componentelor de calculator în sensul creşterii performanţei şi de aceea tot mai multe soluţii integrate apărute recent includ un procesor audio dedicat.

22

Figura 1.20. Placă de sunet (Creative Blaster).

Pe panoul posterior al cutiei unităţii centrale se pot localiza următoarele tipuri de conectori (mufe) prezentaţi în tabelul de mai jos.

Tabel 1.Tipuri de conectori.

Mufa portului serial (COM, unidirecţional)folosit pentru conectarea mouse-ului, imprimantei, modemului

Mufa portului paralel (LPT, bidirecţional) folosit pentru conectarea imprimantei, scanner-ului

Mufa portului USB (Universal Serial Bus) folosit pentru conectarea tastaturii, mouse-ului, imprimantei, scanner-ului, memory stick-ului, HDD extern, etc.

Mufa portului FireWire (permite transferuri de date de mare viteză) folosit pentru conectarea camerelor video digitale, a HDD externe.

Mufă SCSI folosit pentru conectarea de obicei a mediilor de stocare a datelor

Mufa portului pentru jocuri

Port PS/2 folosit pentru conectarea tastaturii ş i a mouse-ului

Mufa Audio Out folosită pentru conectarea boxelor şi a amplificatoarelor audio

23

Mufa Audio In folosită pentru conectarea dispozitivelor audio externe

Mufa S/PDIF (Sony/Philips Digital Interface) folosită pentru transmiterea semnalului audio către un aparat DVD.

Mufa DIN folosită pentru conectarea unui sistem de boxe.

Mufa Microfon

Mufă pentru conectarea căştilor

Mufa MIDI ce permite conectarea aparatelor muzicale

Mufă VGA pentru conectarea monitorului (de obicei de tip CRT).

Mufă VGA pentru conectarea monitorului (de tip LCD).

Video Out, folosită pentru preluarea imaginilor TV.

S-Video, idem Video Out, deosebirea constă în calitatea imaginii

Mufa pentru conectarea la reţea

24

Mufă telefonică ce face parte de obicei din modem şi permite conectarea calculatorului la Internet prin linia telefonică.

Evenimentele ce au loc odată cu apăsarea butonului Power On şi până la încărcarea sistemului de operare pot fi prezentate pe scurt după cum urmează: Odată cu apăsarea butonului de deschidere, are loc o resetare a memoriei şi a microprocesorului. Apoi are loc partea de POST (Power On Self Test), test ce determină derularea pe monitor a unor informaţii (memoria RAM, master-ul, slave-ul din sistem).

După autotest, calculatorul accesează unitatea de dischetă, căutând o disketă bootabilă. O dischetă bootabilă conţine fişierele necesare încărcării sistemului de operare.

Dacă în unitatea de dischetă există o disketă bootabilă, se începe startarea sistemului de operare folosind fişierele de pe dischetă, dacă nu, se trece la examinarea următorului drive bootabil (posibil unitatea CD ROM) iar în final se ajunge la unitatea C (parţiţia principală a HDD). Atunci când se accesează unitatea C, se citeşte conţinutul sectorului de boot care indică sistemului cum să încarce sistemul de operare.

Dacă sistemul de operare este Windows XP,NT sau 2000, din acest moment se începe încărcarea sistemului de operare. Dacă sistemul de operare este mai vechi, în acest moment se încarcă o copie a MSDOS (valabil pentru sistemele de operare până la Windows 98 inclusiv).

Încărcarea sistemului de operare presupune încărcarea regiştrilor (bază de date ce conţine toate setările de configurare a sistemului) şi a driverelor de dispozitiv (mici programe necesare funcţionării corecte a diferitelor dispozitive).

În final, după încărcarea tuturor driverelor, se lansează Windows-ul.

25

CAPITOLUL II

2.1. Sisteme de numeraţie Organizarea oricărui computer depinde considerabil de reprezentarea numerelor şi caracterelor. În continuare se vor prezenta modurile în care calculatorul memorează şi manipulează caractere şi informaţii. Unitatea de bază de memorare a informaţie se numeşte bit (contragere de la Binary Digit, în traducere cifră binară). Concret, bitul nu este decât starea de „închis”-„deschis” sau „sus”-„jos” dintr-un circuit. Noţiunea de bit a fost utilizată pentru prima dată în teza de doctorat a matematicianului Claude Shannon, care a „inventat” prin teza sa un nou domeniu numit teoria informaţiei. În 1964 proiectanţii calculatorului mainframe IBM System/360 au stabilit ca şi convenţie folosirea grupurilor de 8 biţi ca unitate de bază a memoriei calculatorului. Astfel a apărut octetul (o) sau byte-ul (B). Un cuvânt este format din doi sau mai mulţi octeţi adiacenţi adresaţi şi manipulaţi împreună. Mărimea cuvântului reprezintă mărimea datelor care sunt optim manevrate de către o anumită arhitectură. Cuvinteşe pot fi succesiuni de 16, 32, 64 de biţi. O succesiune de 4 biţi (jumătate de octet) se numeşte nibble. Definiţia 1: Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare a numerelor cu ajutorul unor simboluri numite cifre. Definiţia 2: Se numeşte baza sistemului de numeraţie numărul total de cifre distincte utilizate într-un sistem de numeraţie. Baza sistemului de numeraţie se notează cu b şi satisface condiţia b>1. Numerele pot fi reprezentate în baza b folosindu-se cifrele cuprinse în intervalul [0, b-1]. Definiţia 3: Un sistem de numeraţie se numeşte poziţional, dacă valoarea unei cifre este dată de poziţia pe care aceasta o ocupă în cadrul numărului. Exemplu: Considerăm numărul 2008 scris în baza 10. n = 2008

numărul de unităţi numărul de zeci

numărul de sute Se observă că, în funcţie de poziţia pe care o ocupă, cifra 0 are valori diferite.

numărul de mii

Datele sunt reprezentate în computer numai în sistem binar, sistemele octal şi hexazecimal fiind notaţii folosite de către programatori pentru scurtarea notaţiilor prea lungi care ar rezulta în cazul reprezentării în binar a numerelor mari.

2.2 Algoritmi de conversie Conversia numerelor întregi din baza 10 în baza b

26

Fie x ∈Z+. Dacă x<b, atunci x10 = xb, iar dacă x ≥ b, trecerea de la baza 10 la baza b se face astfel: Conform teoremei împărţirii cu rest a numerelor întregi, putem scrie şirul de egalităţi: x=bq0+r0 0≤r0<b qo=bq1+r1 0≤r1<b ... ... qk-1=bqk+rk 0≤rk<b oprindu-ne la acel k pentru care qk=0. În acest caz avem: x10=(rkrk-1......r1r0)b. Algoritmul de conversie presupune împărţirea numărului la baza b. Se obţine un rezultat format din cât şi rest. Noul cât se împarte din nou la bază. Algoritmul continuă până când se obţine câtul 0. Resturile obţinute, scrise în ordine inversă, reprezintă numărul iniţial convertit în baza b. Problemă. Să se convertească numărul x=843 din baza 10 în bazele 2,8 şi 16. Soluţie. Vom avea: a)b=2 843=2· 421+1 b) b=8. 843=8·105+3 şi deci:

421=2· 210+1 105=8·13+1 11010010112 210 =105+0 13=8·1+5 84310= 15138

105=2·52+1 1=8·0+1 34B16 52=2·26+0 26=2·13+0 c) b=16. 843=16·52+11 13=2·6+1 52=16·3+4 6=2·3+0 3=16·0+3 3=2·1+1 1=2·0+1 Conversia numerelor subunitare din baza 10 în baza b

Fie y ∈ (0,1). Conversia lui y din baza 10 în baza b se face prin înmulţiri succesive cu baza, separând partea întreagă rezultată, după cum urmează: y·b= r-1+y1 0≤r-1<b ;y1∈(0,1) y1·b= r-2+y2 0≤r-2<b ;y2∈(0,1) ... ... ... ... ym-1·b= r-m+ym 0≤r-m<b ;ym∈(0,1) Procedeul are în general un număr infinit de paşi, totuşi în practică se face conversia luând în considerare un număr finit de paşi, în funcţie de gradul de precizie ales (numărul de înmulţiri). Exemplul 1: Să se convertească numărul 0.375 din baza 10 în bazele 2, 8, respectiv 16.

0.375⋅2 = 0.750 0.750⋅2 = 1.500 0.500⋅2 = 1

0.375(10) = 0.011(2) Exemplul 2. Să se converteas

0.375⋅8 = 3.000

0.375(10) = 0.3(8)

că numărul y=0,273 din baza 10 în

27

0.375⋅16 = 6.000

0.375(10) = 0.6(16)

bazele 2, 8, respectiv 16.

Pentru baza 2 se va realiza conversia cu gradul de precizie 9, iar pentru bazele 8,16 gradl de precizie este 3. a) b=2. 0,273·2= 0,546 b) b=8. 0,273·8= 2,184 şi deci: 0,546·2= 1,092 0,184·8= 1,472 0,092·2= 0,184 0,472·8= 3,776 0,184·2= 0,368 0,0100010112 0,368·2= 0,736 0,27310= 0,21368

0,736·2= 1,472 c) c=16. 0,273·16= 4,368 0,45E16

0,472·2= 0,944 0,368·16= 5,888 0,944·2= 1,888 0,888·16= 14,208 0,888·2= 1,776 Conversia numerelor reale din baza 10 în baza b

Fie z∈R+. Numărul z se poate exprima în mod unic sub forma : z=[z]+{z},unde prin [z]şi {z} am exprimat partea întreagă şi, respectiv, partea fracţionară a numărului z. Pentru a realiza conversia lui z din baza 10 în baza b se parcurg următoarele etape:

I) se realizează conversia părţii întregi conform algoritmului de conversie a numerelor întregi din baza 10 în baza b;

II) se realizează conversia părţii fracţionare conform algoritmului de conversie a numerelor subunitare din baza 10 în baza b;

III) se concatenează cele două rezultate, plasând virgula între ultima cifră rezultată în urma conversiei părţii întregi şi prima cifră rezultată în urma conversiei părţii fracţionare.

Exemplu: Să se convertească numărul 843,375 în bazele 2,8 respectiv 16. Conform rezultatelor obţinute avem: 843,375(10) = 1101001011,011(2) 843,375(10) = 1513,3(8)843,375(10) = 34B,6(16) Conversia numerelor reale din baza b în baza 10 Pentru a realiza conversia unui număr real din baza 10,se procedează astfel:

I) se trece de la reprezentarea poziţională a numărului în baza b la reprezentarea algebrică în baza b;

II) se exprimă cifrele numărului şi exponenţii care apar în reprezentarea algebrică prin cifre sau numere în baza 10;

III) se efectuează calculele în baza 10 şi se obţine tocmai reprezentarea poziţională a numărului în baza 10.

Exemplu: Să se convertească în baza 10 numerele: a) 10101,0110(2) b) 257,115(8) c) 1EF,24B(16)

2423222120 2-12-22-

1 0 1 0 1 , 0 1 1 0 = 1*20+0*21+1*22+0*23+1*24+0*2-1+1*2-2+1*2-3+0*2-4=2+4+16+ + 1/4+1/8=(22*8+2+1)/8 =22,375

2 5 7 , 1 1 5 = 2*82+5*81+7*80+1*8-1+1*8-2+5*8-3 = 128+40+7+1/8+1/64+1/512 = = (89600+64+8+5)/512 =175,150390

28

1 E F , 2 4 B = 1*162+E*161+F*160+2*16-1+4*16-2+B*16-3 = 256 + 14*16 + 15 + 2/16 +

+ 4/256 + 11/4096 = 495,14331 Conversii din binar în octal şi hexazecimal Pentru a putea realiza aceste conversii se prezintă următorul tabel:

Zecimal Binar Octal Hexazecimal 0 0000 0 0 1 0001 1 1 2 0010 2 2 3 0011 3 3 4 0100 4 4 5 0101 5 5 6 0110 6 6 7 0111 7 7 8 1000 10 8 9 1001 11 9 10 1010 12 A 11 1011 13 B 12 1100 14 C 13 1101 15 D 14 1110 16 E 15 1111 17 F

Conversii binar – octal Conversia în octal se face astfel: cifrele de la partea întreagă se împart în grupe de câte trei de la dreapta la stânga, iar cifrele de la partea fracţionară se împart în grupe de câte trei de la stânga la dreapta (prima grupă de la partea întreagă şi ultima grupă de la partea fracţionară se completează în faţă, respectiv în spate, cu unul sau două zerouri) şi apoi fiecare grupă de trei cifre binare se înlocuieşte cu cifra octală corespunzătoare ei. Invers, dacă numărul este scris în octal, conversia în binar se face înlocuind fiecare cifră octală cu grupul de trei cifre binare corespunzătoare ei. Exemplu: 1110010101 = 001.110.010.101 = 1625(8) Conversii binar – hexazecimal În acest caz conversia se face la fel ca în cazul precedent, cu precizarea că se vor lua în considerare grupe de câte 4 cifre. Exemplu: 1110011101 = 0011.1001.1101 =39D(16) Operaţii aritmetice în binar Tabla adunării în binar este următoarea:

+ 0 1 0 0 1 1 1 10

Notă: 1+1 = 2 (10 în binar).

29

Operaţii aritmetice în hexazecimal:

La adunarea în hexa se ţine cont că baza de referinţă este 16. Se va trece astfel ca rezultat intermediar numărul ce depăşeşte baza şi se va transporta unitatea (sau unităţile) către stânga.

La scădere se va ţine cont, în cazul unei scăderi intermediare cu rezultat negativ, că la descăzut se adună 16 (spre deosebire de 10 în baza 10) şi se va transporta unitatea ce trebuie scăzută spre stânga.

2.3. Codificarea informaţiilor Elementele electronice care stau la baza construcţiei calculatoarelor au un număr finit de stări stabile. Notându-se cu b numărul stărilor, informaţiile se pot reprezenta ca numere scrise în baza b. În unele cazuri, informaţia, care este de fapt un număr scris în baza b, poate reprezenta şi altceva decât numere. Fie, de exemplu, tabela de corespondenţă: 00 A 01 B 10 C o literă fiind codificată cu două cifre. Să presupunem că dispunem de 8 beculeţe, marcate cu pătrăţele puse în linie, şi că unele dintre ele pot fi aprinse (starea 1), iar altele stinse (starea 0). Dacă avem, de exemplu, configuraţia: 0 0 0 1 0 0 1 0 prin decodificare, conform tabelei menţionate, obţinem ABAC, iar dacă vom avea configuraţia: 0 0 1 0 0 0 1 1 nu am şti s-o decodificăm, deoarece în tabelă nu se precizează cărui caracter îi corespunde combinaţia de cifre 11.

Se poate constata că semnificaţia unei informaţii cifrice depinde de regulile sau de raţionamentele pe baza cărora o interpretăm şi deci o succesiune de cifre binare poate fi considerată ca fiind un număr sau o succesiune de litere, în conformitate cu codul ales. Într-un sens mai larg, putem defini noţiunea de codificare astfel: - fie X={x1,x2,...xp} mulţimea simbolurilor primare emise de o sursă de informaţie; - fie B={b1,b2,...bn} o mulţime de simboluri elementare; - prin operaţia de codificare, se asociază fiecărui element xi∈ X o secvenţă de simboluri elementare din b, astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între mulţimea X şi mulţimea S, formată din secvenţe de simboluri. Secvenţele de simboluri s1,s2,...,sp se numesc cuvinte de cod şi ele formează de fapt o nouă mulţime S= {s1,s2,...sp}. Deci codificarea se poate defini ca fiind o aplicaţie bijectivă de forma f:X→S. Codul este uniform dacă toate cuvintele s1,s2,...,sp au aceeaşi lungime şi este neuniform în caz contrar. Pentru codificarea informaţiilor ce urmează a fi preluate cu ajutorul unui calculator electronic, mulţimea B este formată din elementele 0 şi 1 (B={0,1}), iar cuvintele mulţimii S (care constituie codurile pentru informaţia primară) sunt cuvinte binare de o anumită lungime, în general de 8,16,24 sau 32 de biţi. Pentru microprocesorul standard, lungimea cuvântului este de 8 biţi, iar suportul fizic care implementează cuvântul este un registru sau o locaţie de memorie cu capacitatea de 8 biţi (figura 1).

30

Un cuvânt de 8 biţi se numeşte octet sau byte (pronunţat bait). b7 b6 b5 b4 b3 b2 b1 b0 bitul cel mai semnificativ bitul cel mai puţin semnificativ Fig.2.1. Structura unui cuvânt memorie, cu lungimea de 8 biţi. Informaţiile primare, care se codifică prin cuvinte în vederea prelucrării cu ajutorul unui calculator, pot fi compuse atât din date numerice, cât şi din date alfanumerice, fapt pentru care vom avea două tipuri de coduri: coduri numerice şi coduri alfanumerice. 2.3.1. Coduri numerice Prin intermediul cuvintelor binare se pot codifica numere din sistemul de numeraţie binar, octal, zecimal, hexazecimal etc., rezultând coduri binare, octal-binare, hexazecimal-binare etc. Coduri binare Există mai multe categorii de coduri binare, dar ne rezumăm la prezentarea codurilor referitoare la reprezentarea numerelor întregi în cod complementar şi reprezentarea numerelor reale în virgulă mobilă (flotantă). a)Fie x un număr întreg şi n numărul de poziţii binare (numărul de biţi) pe care se realizează reprezentarea acestuia.

Reprezentarea în cod complementar a numărului x, pe care o notăm cu xc, se defineşte astfel: ⎧x dacă x≥0 xc= ⎨ ⎩2n+x dacă x<0 unde de regulă, n∈{8,16,24,32}. De exemplu: 1) dacă x=5 şi n=8, atunci xc=000001012; 2) dacă x=-5 şi n=8,atunci xc=111110112. Din definiţia codului se deduce că, dacă numărul este negativ, prima cifră este1, iar dacă numărul este pozitiv, prima cifră binară este 0. b) Fie x un număr real oarecare. Forma generală a unui astfel de număr este: x=[±] xnxn-1...x1x0,x-1x-2...x-m Prin înmulţiri succesive cu puteri ale bazei în care este scris numărul, virgula se poate muta la stânga (în acest sens este numită virgulă mobilă), iar forma: r=[±] 0.,xnxn-1...x1x0,x-1x-2...x-m·10(n+1)=M·10e

se numeşte formă normalizată (m=mantisă, e=exponent). În ceea ce priveşte reprezentarea în virgulă mobilă, aceasta se face pe 4 sau 8 octeţi, în simplă sau dublă precizie. Practic, în memoria unui calculator, reprezentarea unui număr real în virgulă mobilă simplă precizie se face astfel: într-o succesiune de 32 de biţi (4 octeţi), a cărei adresă de început este multiplu de 4, se reprezintă pe primul octet

31

exponentul şi semnul acestuia, iar pe următorii 3 octeţi se reprezintă mantisa şi semnul acrestuia, ca în figura 2.

+/−

b6 b5 ... b1 b0 +/−

b22 b21 ... b16 b15 ...

b9

b8

b7

..

. b1

b0 e M

Fig.2.2 Reprezentarea unui număr real în virgulă mobilă simplă precizie Într-un mod cu totul analog se face şi reprezentarea numerelor reale în dublă precizie, singura precizare ce trebuie făcută fiind că mantisa se înregistrează pe 7 octeţi şi deci precizia este mult mai mare. Trebuie remarcat faptul că punctul zecimal nu se înregistrează. Codul octal-binar Codul octal-binar realizează corespondenţa biunivocă între cifrele sistemului de numeraţie octal şi cuvintele formate din 3 biţi, aşa cum s-a precizat anterior. Codul hexazecimal-binar Codul hexazecimal-binar realizează corespondenţa biunivocă între cifrele sistemului de numeraţie hexazecimal şi cuvintele formate din 4 biţi, aşa cum s-a precizat anterior. 3.3.2. Coduri alfanumerice Codificarea datelor alfanumerice este necesată pentru a putea memora mesaje, dar şi pentru a prelucra informaţii (constante şi variabile) de acest tip. În mod normal, este necesar să se codifice 88 de caractere distincte, în care sunt cuprinse 52 de simboluri pentru literele mari şi mici ale alfabetului latin, 10 simboluri pentru cifrele sistemului de numeraţie zecimal şi 26 de simboluri corespunzătoare caracterelor speciale (+,-,*, /,=,<,>,etc.). Deoarece cu ajutorul cuvintelor de cod formate din n biţi se pot codifica 2n simboluri, deducem că pentru codificarea acestor caractere sunt necesare cuvinte de cod a căror lungime trebuie să fie de cel puţin 7 biţi, pentru că: 64=26<88<27=128. Deoarece unitatea constructivă de memorie şi de măsură a memoriei unui calculator este octetul, în care se pot înregistra 8 biţi, fiecare caracter alfanumeric se codifică prin 8 biţi şi deci se pot codifica de fapt 256 de caractere (cele cu codurile mai mari de 128 se numesc caractere speciale).

Cele mai utilizate coduri sunt ASCII şi EBCDIC. De exemplu, codul ASCII al caracterului A este 65 şi deci octetul în care se înregistrează acest caracter are valoarea binară 01000001. Trebuie precizat că nici un calculator nu face distincţie între codul unui număr şi codul unui caracter, sarcina revenind programatorului.

32

Probleme rezolvate:

Explicaţie: 1100+ 0111 1000 11011

0+1+0 = 1 0+1+0 = 1 1+1+0 = 10 (se scrie 0, 1 mai departe) 1+0+1 = 10 + 1 = 11

1111+ 1001 0110 11110

Explicaţie: 1+1+0 = 10 (se scrie 0,1 mai departe) 1+0+1 = 10+1 = 11 (se scrie 1, 1 mai departe)

1+0+1 = 10+1 = 11 (se scrie 1, 1 mai departe) 1+1+0 = 10+1 = 11

Tabla scăderii în binar:

- 0 1 0 0 Imposibil*

1 1 0 *Notă: 0-1 este imposibil în binar dar se trece 1 şi se împrumută o unitate din stânga.

Explicaţie: 1010- 0111 0011

0 – 1 = 1 (se împrumută o unitate din stânga) (1-1) - 1= 0 –1 = 1 (se împrumută o unitate din stânga) (0-1) – 1 =1-1 (se împrumută o unitate din stânga) (1-1) –0 = 0

Explicaţie: 1111-

0111 0100 0100

1 - 1 – 0 = 0 1 – 1 – 0 = 0 1 – 1 – 1 = 0 – 1 = 1 (se împrumută o unitate din stânga) (1 – 1) –0 – 0 = 0

1A + 4B 65

A+B = 10+11 = 5 (1 mai departe) 1+4 = 5 + 1 = 6

FF + 1E 11C

F + E = 15 +14 = 29 – 16= C (1 mai departe) F + 1 = 15 +1 = 16 = 1016 + 1=11 FF +

1E 47 164

33

F + E +7 =36 –2*16=4 (2 mai departe) F +1 +4 = 14+2 = 16 1A-

C C

A – C = (16 + A) – C = C (se împrumută o unitate din stânga) 1-1 = 0 F – A = 5

28EF- 11FA 16F5

E – F = (E + 16) – F = F (se împrumută a unitate din stânga) 8 – 1 –1 = 6 2 –1 = 1 Probleme propuse

1. Definiţi bitul. 2. Ce este byte-ul? 3. Ce este cuvântul? 4. Din punct de vedere al reprezentării numerelor, ce sistem de numeraţie este

preferabil de utilizat? 5. Ce reprezintă gradul de precizie în cazul algoritmului de conversie a numerelor

subunitare din baza 10 în baza b? 6. Când se încheie algoritmul de conversie a numerelor întregi din baza 10 în baza b? 7. Realizaţi conversia numerelor 40, 272, 18, 94 în bazele 2, 8, respectiv 16. 8. Realizaţi conversia numerelor 0,824; 0. 029; 0,456; 0,613 în bazele 2, 8, respectiv

16. 9. Realizaţi conversia numărului 110110011 în bazele 10, 8, 16. 10. Efectuaţi următoarele operaţii:

1011+ 0111

1010+ 0101 1010+ 0101

1101+ 1001 0111

1110 - 0111

10000 - 00111 01000

11111 - 11010 00011

45 + 1F

10 + 1E

8A2 +19

4

CF1

1F - E

1A2 - DB

AFFE - 4C8F

34

Capitolul III Algoritmi şi pseudocod

3.1 Algoritmi Definiţia 1

Un algoritm constă dintr-o mulţime ordonată de paşi executabili, descrişi fără echivoc, care definesc un proces finit. Definiţia 2 Un algoritm reprezintă un sistem de reguli conform cărora o informaţie iniţială este transformată într-o informaţie finală trecând printr-un număr finit de transformări intermediare. Definiţia 3 “Un algoritm este un concept folosit în mod intuitiv pentru a desemna o mulţime finită de operaţii (instrucţiuni, comenzi) cunoscute, care executate într-o ordine bine stabilită, pornind de la un set de valori (intrări) produc, în timp finit, un alt set de valori (ieşiri)”. (1)

Algoritmul trebuie să aibă o structură clară, bine precizată. În sistemele multimicroprocesor paşii algoritmului nu se execută neapărat în ordine. Este cazul algoritmilor paraleli ce conţin mai multe secvenţe de paşi fiecare, secvenţă putând fi executată de alt procesor din cadrul sistemului.

Ca exemple binecunoscute de algoritmi putem aminti: - algoritmul lui Euclid, pentru calculul c.m.m.d.c. a două numere întregi; - ciurul lui Euratostene pentru determinarea numerelor prime; - regula lui Cramer pentru rezolvarea unor ecuaţii liniare,etc. După cum rezultă uşor, din exemplele amintite, un algoritm, nu este aplicabil pentru orice informaţie iniţială. Astfel, algoritmul lui Euclid este aplicabil numai pentru perechi de numere întregi. O informaţie iniţială pentru care un algoritm dat este aplicabil, se va numi informaţie admisibilă algoritmului respectiv. Totalitatea informaţiilor admisibile unui algoritm se va denumi domeniul algoritmului. De exemplu, domeniul algoritmului lui Euclid este mulţimea perechilor de numere întregi.

Dacă prin DA se notează domeniul algoritmului A, atunci oricare ar fi funcţia A∈ DA ei îi corespunde o informaţie finală, obţinută prin aplicarea transformărilor descrise de algoritmul A. Ca urmare un algoritm A poate fi definit ca o funcţie: A: DA→ FA FA -mulţimea în care DA ia valori DA- domeniul de definiţie a algoritmului

3.2 Caracteristicile algoritmilor Un algoritm este descris de următoarele caracteristici:

a) Generalitatea. Un algoritm A este aplicabil oricărei informaţii din domeniul său DA. Aceasta înseamnă că un algoritm nu rezolvă o singură problemă ci o clasă de probleme de acest tip.

b) Finitudinea. Numărul transformărilor ce trebuie aplicate unei informaţii admisibile pentru a obţine informaţia finală corespunzătoare este finit. De altfel, aceasta este o cerinţă a definiţiei algoritmului.

c) Unicitatea. Dacă informaţia iniţială aparţine domeniului unui algoritm, atunci toate transformările prin care acesta trece până la obţinerea informaţiei finale sunt univoc determinate de regulile algoritmului. După fiecare pas, regulile algoritmului determină în mod unic pasul care urmează. Mai mult, regulile

35

algoritmului precizează în ce cazuri se obţine informaţia finală, după care algoritmul îşi încetează aplicabilitatea.

Din punct de vedere structural un algoritm cuprinde, în general, următoarele etape: 1) Iniţializare; 2) Calcul; 3) Finală.

Etapa de iniţializare şi etape finală au rolul de a preciza informaţia iniţială, respectiv informaţia finală. Etapa de calcul este etapa în care se aplică o prelucrare (transformare) efectivă a informaţiei. În general, etapa de calcul conţine instrucţiuni de calcul şi instrucţiuni de decizie. Descrierea algoritmilor. După ce un algoritm este elaborat, el trebuie prezentat într-o formă accesibilă utilizatorului sau calculatorului. Această operaţie poartă numele de descrierea algoritmului. Este important de subliniat că un algoritm se elaborează în forma sa universală. În consecinţă, pentru descriere trebuie folosit un procedeu care să reflecte în întregime structura algoritmului, dar care să nu efectueze generalitatea şi universalitatea lui. Descrierea algoritmilor se poate face în mai multe moduri:

- pseudocod ( limbaj logico-matematic) - scheme logice - cu ajutorul unui limbaj de programare

Fiecare formă de descriere are avantajele şi dezavantajele sale. În cele ce urmează vom pune accent pe descrierea algoritmilor într-un limbaj pseudo-matematic prin cuvinte cheie (pseudocod). Prin schemă logică a unui algoritm se înţelege o reprezentare grafică a algoritmului prin care fiecărei etape din structura sa i se ataşează un simbol numit bloc, iar modul de înlănţuire a acestor blocuri este reprezentat prin segmente orientate. Deoarece din punct de vedere structural, un algoritm cuprinde etape de natură diferită şi schema logică corespunzătoare va conţine mai multe tipuri de blocuri. În continuare vom insista asupra reprezentării algoritmilor prin pseudocod. Pseudocodul nu este un limbaj de programare propriu – zis. Este un limbaj de proiectare a programelor cu enunţuri în limba utilizată de programator. Pseudocodul se încadrează între limbajele naturale şi cele formale, având puţine reguli sintactice şi lăsând astfel programatorului o mare libertate. Pseudocodul foloseşte două tipuri de enunţuri: a) standard – implică folosirea unor cuvinte rezervate numite cuvinte – cheie şi semne

grafice convenţionale. Cuvintele cheie folosite în descrierea algoritmului apar subliniate.

Exemplu: Scrie “Introduceţi valorile pentru a şi b”

Pentru operaţiile de declarare a tipului de date, citire şi scriere se utilizează cuvintele cheie: Integer <listă variabile> - se declară variabilele din <lista variabile> de tip întreg Real <listă variabile> - se declară variabilele din <lista variabile> de tip real Character <listă variabile> - se declară variabilele din <lista variabile> de tip caracter Citeşte <listă variabile> - pentru citire (memorarea valorilor introduse de la tastatură pentru variabilele din listă variabile) Scrie <listă de ieşire> - pentru afişarea listei de ieşire. Lista de ieşire poate fi formată dintr-un text scris între ghilimele sau din identificatorii (numele) unor variabile, caz în care se vor afişa ultimele valori memorate în acestea. Atribuie variabilă←expresia - pentru operaţia de atribuire

36

b) nestandard – sunt precedate de caracterele „*)” şi descriu porţiuni ale algoritmului care, pentru moment, nu sunt finalizate. Enunţurile nestandard se descriu în limbaj natural.

Exemplu: *) schimbă conţinutul variabilelor a şi b Ordinea în care se realizează înlănţuirea paşilor unui algoritm defineşte aşa – numita structură de control a algoritmului. Există trei tipuri de structuri de control:

- secvenţială; - decizională; - repetitivă;

3.3 Structuri de control în pseudocod Structura secvenţială

Structura secvenţială este formată dintr-un grup de operaţii simple sau alte structuri

de control ce se execută secvenţial.

Structuri decizionale

Acest tip de structură de control poate lua următoarele forme: 1. Dacă <condiţie> atunci <operaţie simplă> unde <condiţie> reprezintă o expresie logică sau relaţională. - dacă condiţia este adevărată se execută <operaţie simplă>. În caz contrar, se trece la

execuţia instrucţiunii imediat următoare acestei structuri. 2.

Într-o primă fază se evaluează valoarea de adevăr a condiţiei. Dacă este adevărată se execută secvenţa1 după care se trece la instrucţiunea imediat următoare blocului de decizie. Dacă condiţia este falsă se execută secvenţa2, după care se trece la instrucţiunea imediat următoare blocului de decizie:

Dacă <condiţie> atunci Secvenţă 1 Altfel Secvenţă 2

Observaţie: Structura 1 şi structura 2 reprezintă o succesiune de una sau mai multe instrucţiuni 3. Structura decizională cu ramura altfel vidă. Se evaluează expresia logică <condiţie>. Dacă este adevărată se execută secvenţa de instrucţiuni după care se trece la instrucţiunea următoare blocului decizional. Dacă condiţia este falsă, se ignoră secvenţa şi se va executa instrucţiunea următoare blocului decizional.

Dacă <condiţie> atunci Secvenţă

37

Exemplul 1. Să se scrie pseudocodul pentru rezolvarea ecuaţiei de gradul 1

Start Scrie “Introduceţi valorile coeficienţilor a, b” Citeşte a, b Dacă a = 0 atunci Scrie “Ecuaţie imposibilă” Altfel Atribuie x ← -b/a Scrie “x =“;x Stop Funcţionarea algoritmului: a) se presupune că utilizatorul introduce pentru a valoarea 2, iar pentru b valoarea 4 a1. Se memorează valorile introduse de utilizator pentru cei doi coeficienţi a, b (instrucţiunea Citeşte a, b) a2. Se testează condiţia a = 0 (Fals) a3. Se va executa secvenţa 2 de instrucţiuni

a31. Valoarea raportului –b/a va fi memorată în variabila x (Atribuie x ← -b/a) a32. Se afişează soluţia x = -2 (Scrie “x =“;x)

b) se presupune că utilizatorul introduce pentru a valoarea 0 şi pentru b valoarea 7 b1. Se testează condiţia a = 0 (Adevărat) b2. Se execută secvenţa 1 de instrucţiuni (Scrie “Ecuaţie imposibilă”). Ca urmare se afişează mesajul de eroare Ecuaţie imposibilă. Exemplul 2. Să se scrie pseudocodul pentru determinarea maximului dintre trei numere a, b, c, citite de la tastatură. Start

Scrie “Introduceţi valorile pentru a, b, c” Citeşte a, b, c Atribuie max←a Dacă max <b atunci Atribuie max←b Dacă max <c atunci Atribuie max←c Scrie “Maxim =”; max Stop

Funcţionarea algoritmului: Se iniţializează o variabilă suplimentară, max cu valoarea primei variabile. În final, variabila max va conţine cea mai mare dintre valorile a,b,c. a) presupunem că utilizatorul introduce a = 2, b = 7, c = 1 a1 se memorează valorile introduse de utilizator pentru a, b,c a2 max se iniţializează cu valoarea lui a (max = 2) a3 Se testează condiţia max<b (Adevărat). a4 Se execută secvenţa primei structuri decizionale (max = 7). a5 Se trece la execuţia următoarei structuri decizionale şi se testează, pentru ultima

valoare din variabila max, condiţia max<c (Fals).

38

a6 Se execută instrucţiunea imediat următoare celei de-a doua structuri decizionale, afişându-se soluţia Maxim = 7.

Structuri repetitive Permit execuţia repetată a unei secvenţe de instrucţiuni în funcţie de o anumită condiţie de oprire. a) Structura repetitivă cu test iniţial

Într-o primă fază se testează condiţia (testarea condiţiei se realizează în primul pas, de aici şi numele), dacă este adevărată se execută secvenţa. Execuţia secvenţei de instrucţiuni continuă cât timp condiţia este adevărată. În momentul în care, în urma execuţiei repetate a secvenţei de instrucţiuni, condiţia devine falsă, ciclarea structurii repetitive se întrerupe şi se va executa instrucţiunea imediat următoare acesteia.

Cât timp <condiţie> execută secvenţă

b) Structura repetitivă cu test final Acest tip de structură se poate scrie în două variante:

b1) b2)

repetă

secvenţa cât timp <condiţie>

repetă secvenţa

până când <condiţie>

Pentru ambele variante se execută mai întâi secvenţa de instrucţiuni, apoi se testează condiţia. În cazul variantei b1) secvenţa se va executa cât timp condiţia este adevărată, în caz contrar se execută instrucţiunea imediat următoare acestei structuri repetitive. În cazul variantei b2), secvenţa se va executa până când condiţia devine adevărată (sau, altfel spus, cât timp condiţia este falsă). În cazul structurilor repetitive cu test final, secvenţa se execută cel puţin o dată, indiferent de rezultatul evaluării condiţiei. c) Structura repetitivă cu variabilă contor Forma generală al acestui tip de structură repetitivă este următoarea: Pentru Vc = Vi, Vf, P execută

secvenţa

unde: Vc – variabila contor; Vi – valoarea iniţială a variabilei contor; Vf – valoarea finală a variabilei contor; P – pasul de incrementare a variabilei contor. Valoarea implicită a variabilei contor este 1, caz în care nu este prezentată în mod explicit. Pasul poate lua atât valori pozitive cât şi valori negative.

39

Execuţia structurii repetitive cu variabilă contor se desfăşoară conform următorilor paşi: 1. Vc = Vi (se iniţializează variabila contor cu valoarea iniţială) 2. se testează condiţia Vc≤Vf. Dacă inegalitatea este respectată, se continuă cu următorii

paşi, în caz contrar execuţia structurii se întrerupe şi se continuă cu instrucţiunea imediat următoare structurii repetitive.

3. se execută secvenţa 4. variabila contor se incrementează cu valoarea pasului Vc = Vi+P, după care se revine la

pasul 2. În momentul în care Vc >Vf execuţia structurii repetitive se încheie. Exemplul 3. Să se scrie pseudocodul pentru calculul sumei şi produsului numerelor naturale pare până la un număr dat n: a) se foloseşte o structură repetitivă cu test iniţial Start Citeşte n Atribuie P ← 1 Atribuie S ← 0 Atribuie I ←2 Cât timp I ≤ n execută Atribuie P ← P*I Atribuie S ←S+I Atribuie I ←I+ 2 Scrie “Produs= “; P Scrie “Suma =”;S Stop Funcţionarea algoritmului: Presupunem că utilizatorul introduce pentru n valoarea 6. Se va calcula suma S = 2+4+6 = 12 şi produsul P = 2*4*6 = 48. a1. P = 2; S = 0; I = 2 a2. Se testează condiţia 2 ≤ 6 (I ≤ n) (Adevărat) a3. P = 1*2 = 2 (Atribuie P ← P*I) a4. S = 0+2 =2 (Atribuie S ← S + I) a5. I = 2+2 = 4 (Atribuie I ←I+ 2) a6. Se testează condiţia pentru ultima valoare a variabilei I (4 ≤ 6) (Adevărat) a7. P = 2*4 = 8 a8. S = 2+4 = 6 a9. I = 4+2 = 6 a9. Se testează condiţia pentru ultima valoare a variabilei I (6 ≤ 6) (Adevărat) a10. P = 8*6 = 48 a11. S = 6+6 = 12 a12. I = 6+2 = 8 a13. Se va testa din nou condiţia care, în acest moment, nu mai este îndeplinită (8 ≤ 6) (Fals) a15. Se întrerupe execuţia structurii repetitive cu test iniţial şi se trece la execuţia instrucţiunii imediat următoare acesteia, adică afişarea rezultatelor pentru ultimele valori memorate în variabilele P, respectiv S. a16. Produs = 48 a17. Suma = 12 b) se foloseşte structura repetitivă cu variabilă contor

40

Start Citeşte n Atribuie P ← 1 Atribuie S ← 0 Pentru i = 2, n, 2 execută Atribuie P ← P*I Atribuie S ←S+I

Scrie “Produs= “; P Scrie “Suma =”;S StopFuncţionarea algoritmului: Se consideră ca şi în cazul precedent n = 6 b1. P = 1; S = 0 b2. I = 2 (prima pas al execuţiei structurii repetitive cu variabilă contor, Vc = Vi) b3. Se testează condiţia Vc ≤ Vf (2<6), (Adevărat) (al doilea pas) b4. P = 1*2 = 2 b5. S = 0+2= 2 b6. I = 2+2 = 4 (al patrulea 4, după care se revine la pasul 2) b7. Se testează condiţia 4≤6 (Adevărat) b8. P = 2*4 = 8 b9. S = 2+4 = 6 b10. I = 4+2= 6 b11. Se testează condiţia 6≤6 (Adevărat) b12. P = 8*6 = 48 b13. S = 6+6 =12 b14. I = 6+2 = 8 b15. Se testează condiţia 8 ≤ 6 (Fals) b16. Se afişează rezultatele: Produs = 48, Suma = 12 Probleme propuse 1. Definiţi algoritmul. 2. Definiţi limbajul pseudocod. 3. Enumeraţi structurile de control. 4. Descrieţi pe scurt modul de funcţionare al structurii decizionale. 5. Care sunt avantajele folosirii structurii repetitive cu variabilă contor? 6. Să se scrie pseudocodul pentru rezolvarea următoarelor probleme:

- ecuaţia de gradul 2; - ordonarea crescătoare a trei numere introduse de la tastatură a, b, c; - calculul ariei triunghiului cu formula lui Heron; - calculul sumei numerelor introduse de la tastatură până când se introduce 0; - se introduce un număr de la tastatură, să se afişeze numărul în inversat.

7. Care sunt metodele de compunere ale algoritmilor? 8. Enumeraţi şi descrieţi pe scurt caracteristicile algoritmilor.

41

CAPITOLUL IV

4.1 Sisteme de operare

Istoria sistemelor de operare pentru microcalculatoare debutează în 1974 odată cu apariţia sistemului de operare CP/M (Control Program for Microcomputers). Proiectantul acestuia refuză oferta celor de la IBM de a echipa cu acest sistem de operare calculatorul personal IMB PC.

Ca urmare, calculatoarele IBM PC au folosit un sistem de operare numit DOS care a fost mai apoi modificat, în final numindu-se MS DOS (Microsoft Disk Operating System).

Atât CP/M cât şi MS DOS erau sisteme de operare care primeau comenzi introduse de către utilizator de la linia de comandă. Cercetările realizate de către Doug Engelbart care a inventat interfaţa grafică utilizator (GUI) care implică folosirea ferestrelor, a iconiţelor, meniurilor şi a mouse-ului, modifică viziunea asupra sistemelor de operare şi modifică forma de proiectare a acestora. Fiecare calculator are nevoie de cel puţin un sistem de operare. Fără un sistem de operare, un calculator nu este operaţional din punct de vedere al îndeplinirii unor sarcini concrete, el fiind operaţional numai din punct de vedere hardware. Practic, pornind un calculator care nu are instalat un sistem de operare, pornirea acestuia din punct de vedere hardware va fi indicată pe panoul frontal prin aprinderea unor LED-uri indicatoare, dar în continuare el nu va putea fi utilizat în nici un fel.

Observaţie: Pe acelaşi calculator puteţi avea unul sau mai multe sisteme de operare care să fie din aceeaşi familie sau din familii diferite. În acest moment sistemul Windows este cel mai popular sistem de operare, dar Linux a câştigat tot mai mult teren în ultimii ani si este din ce in ce mai folosit.

Definiţia 1: Un sistem de operare este o colecţie de rutine soft ce realizează interfaţa între utilizator şi resursele unui sistem de calcul. Definiţia 2: Un sistem de operare este un program sau un grup de programe care asigura exploatarea eficienta a resurselor hardware si software ale unui calculator. Funcţiile sistemului de operare 1. Lansarea în execuţie a programelor aplicaţie

Programele sunt memorate pe disc sub forma unor fişiere. Execuţia programelor presupune parcurgerea următoarelor etape: - se preia numele programului ce va fi executat; - se verifică dacă fişierul executabil al programului respectiv se găseşte pe disc, în caz

contrar se afişează un mesaj de eroare şi se abandonează operaţiunea; - se copie în memorie conţinutul fişierului; - se realizează o serie de iniţializări pentru zonele de date folosite de programul

respectiv; - la terminarea execuţiei se reiniţializează zonele de memorie ocupate de programul

respectiv. 2. Comunicarea cu perifericele Dispozitivele periferice diferă din punct de vedere al complexităţii, astfel unele dintre ele transmit date către procesor (tastatura), primesc date de la procesor (monitorul) sau comunică bidirecţional cu procesorul (hard disk-ul, placa de reţea).

42

Rutinele de acces ce permit comunicarea cu perifericele pot fi incluse în sistemul de operare sau memorate sub forma unor drivere externe acestuia. 3. Gestiunea proceselor O aplicaţie lansată în execuţie poate fi privită ca proces, însă aceeaşi aplicaţie poate determina lansarea în execuţie a altora (de exemplu programe de comunicaţie cu alte dispozitive sau calculatoare) invizibile utilizatorului. Definiţie: Un proces (task) este o instanţă a unui program în execuţie. O instanţă a unui program este o copie a versiunii executabile a programului existentă în memoria calculatorului. Un procesor nu poate executa decât o instrucţiune la un moment dat. Pentru execuţia mai multor procese în paralel pe un singur procesor, fiecărui proces i se alocă o cuantă de timp (s-a stabilit că valoarea optimă a cuantei alocată unui proces este de 100ms) în care procesorul execută instrucţiunile respectivului proces. După expirarea timpului, procesul este pus în stare de aşteptare şi se preiau spre execuţie instrucţiunile celui de-al doilea proces ş.a.m.d. După un anumit interval de timp instrucţiunile tuturor proceselor vor fi executate. Execuţia paralelă a mai multor procese se realizează pe sistemele multiprocesor cu excepţia situaţiei în care numărul proceselor depăşeşte numărul procesoarelor, caz în care procesele se execută pseudoparalel, după mecanismul descris mai sus. Atunci când două sau mai multe procese se execută în paralel acestea pot accesa concomitent aceeaşi resursă a sistemului de calcul, în acest caz existând posibilitatea perturbării reciproce a proceselor. Mecanismul folosit în acest caz constă din serializarea cererilor - la un moment dat se permite accesul unui singur proces la o anumită resursă, celelalte procese “aşteptând” eliberarea acesteia. 4. Asigurarea interfeţei utilizator În ultimii ani s-au dezvoltat interfeţele grafice (GUI – Graphical User Interface) ce permit manipularea facilă a resurselor calculatorului de către utilizator şi asigură comunicarea eficientă între acesta şi sistemul de operare utilizat. 5. Asigurarea interfeţei aplicaţie Interfaţa aplicaţiei program (API – Application Program Interface) permite programatorilor utilizarea funcţiilor sistemului de operare şi asigură aplicaţiilor accesul şi utilizarea resurselor calculatorului.

4.2.Clasificarea sistemelor de operare Clasificarea sistemelor de operare se poate realiza în funcţie de următoarele criterii: 1. Numărul de utilizatori ce pot lucra la un moment dat pe acelaşi calculator: - sisteme de operare monouser – pe un calculator poate lucra un singur utilizator (de

exemplu sistemele de operare MS DOS Windows); - sisteme de operare multiuser – permit lucrul simultan mai multor utilizatori pe acelaşi

calculator (sistemul de operare Unix) 2. Numărul de procese ce se pot executa în paralel - sisteme de operare monotasking – se execută un singur proces la un moment dat

(sistemul de operare MS DOS); - sisteme de operare multitasking – se execută mai multe procese simultan (sistemele de

operare Windows şi Unix). Se poate afirma că un sistem de operare multiuser este multitasking, reciproca nefiind adevărată. Termenul multitasking se referă la un sistem de operare în care task-urile se pot executa simultan pe un acelaşi calculator şi fără a interacţiona între ele. Procesele (task-

43

urile) care se execută simultan pot fi programe diferite sau diferite instanţe ale aceluiaşi program. Numărul total de programe care pot rula la un moment dat depinde de mai mulţi factori printre care mărimea memoriei, viteza procesorului şi de mărimea programelor.

3. Modul de utilizare al unităţilor centrale de prelucrare (UCP) în cazul sistemelor multiprocesor

- sisteme de operare asimetrice – folosesc o UCP pentru propriile nevoi şi împart procesele aplicaţiilor între celelalte UCP;

- sisteme de operare simetrice – se regăsesc în toate UCP-urile din sistem. 4. Funcţionalitatea nucleului şi a componentelor sistemului de operare - sisteme de operare cu nucleu monolitic – înglobează întreaga funcţionalitate a

sistemului de operare (sistemele din familia Unix); - sisteme de operare de tip microkernel – nucleul este degrevat de o parte din sarcini,

acestea fiind preluate de unele procese specializate. 5. Tipul de interfaţă: - linie de comandă (Unix) - interfaţă grafică (GUI – Graphical User Interface) Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului de interfaţă hardware – utilizatorii, sunt organizare pe două niveluri:

• nivelul fizic, care este mai apropiat pe partea hardware a sistemului de calcul, interferând cu aceasta prin intermediul unui sistem de înteruperi;

• nivelul logic, care este mai apropiat de utilizator, interferând cu acesta prin intermediul unor comenzi, limbaje de programare, utilitare, etc.

Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în principal două categorii de programe:

• programe de control şi comandă, cu rolul de coordonare şi control a tuturor funcţiilor sistemelor de operare , cum ar fi: procese de intrare-ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator;

• programe de servicii (prelucrări), care sunt executate sub supravegherea programelor de comandă şi control, fiind utilizate de programator pentru dezvoltarea programelor sale de aplicaţie.

În mod tradiţional, sistemul de operare este constituit din trei componente: kernel (denumit şi nucleu), shell (interpretor de comenzi) şi sistemul de fişiere.

• Kernel-ul include funcţiile de nivel jos care vor fi încărcate în memorie după execuţia procesului de iniţializare a calculatorului. Un exemplu ar fi modulul care realizează controlul fluxului de date între memorie şi unităţile de I/E. Pentru sistemul de operare MS-DOS, nucleul este fişierul ascuns msdos.sys (ibmdos.com). Kernel-ul este în strânsă legătură cu componenta hardware este reprezentată de driverele de echipamente, administratorul memoriei şi dispecerul de procese

• Shell-ul sau interpretorul de comenzi asigură interfaţa între utilizator şi calculator (spre exemplu, shell-ul sistemului de operare MS-DOS este fişierul command.com).

• Sistemul de fişiere - reprezintă, pe scurt, modalitatea de organizare a fişierelor pe disc. Există o diversitate de sisteme de fişiere, de la FAT16, FAT32 şi NTFS pentru sistemul de operare Windows până la NFS (Network File System). FAT a fost introdus pentru prima dată în MSDOS. Observaţie: FAT este limitat la o dimensiune maximă a partiţiei de 2GB. FAT32 a fost introdus odată cu Windows 98 SE şi poate suporta partiţii de până la 32GB. FAT32 suportă de asemenea dimensiuni mai mici pentru cluster (cea mai mică unitate de memorare în care poate fi memorat un fişier, în acest caz 16KB) optimizând astfel spaţiul disponibil pe HDD. NTFS este un sistem avansat de fişiere ce oferă o performantă superioară şi suportă mărimi ale HDD de până la 32 EB (exa biţi, 1EB=210B), iar mărimea clusterului este de 4KB.

44

Una dintre funcţiile de bază ale unui sistem de operare este aceea de a asigura accesul utilizatorilor la resursele hardware şi software ale calculatorului. De regulă, sistemul de operare presupune existenţa mai multor nivele software dispuse logic sub forma unor cercuri concentrice, în centru fiind partea hardware, urmând apoi driverele şi kernelul, interpretorul de comenzi şi aplicaţiile utilizator. Partea centrală (nucleul sau kernelul). Utilizatorul are acces la sistem prin intermediul liniei de comandă sau a mediului grafic cu ferestre. O altă posibilitate de a da comenzi sistemului de operare este aceea a utilizării unor fişiere de comenzi, denumite shell-script-uri în cazul sistemului de operare UNIX şi fişiere „batch” în cazul sistemului de operare DOS/Windows. Apariţia interfeţelor grafice a făcut ca activitatea de introducere a comenzilor să devină mai prietenoasă, astfel încât introducerea de la tastatură a comenzilor a fost completată de posibilitatea utilizării unui mediu grafic cu ferestre, meniuri cu diferite variante de selecţie etc. Selectarea unui simbol grafic (icon) cu ajutorul unui pointer de mouse este o operaţie mai uşoară şi mai simplă decât aceea de a reţine o comandă de genul ls sau dir, cp sau copy. Totodată, pentru utilizatorii profesionişti şi pentru administratorii de sisteme abilitatea de a scrie programe la linia de comandă şi de a crea utilitare de tip shell-script sau batch este deosebit de importantă pentru automatizarea unor sarcini uzuale şi pentru administrarea cu succes a sistemului. Sistemul de operare UNIX oferă o serie întreagă de interpretoare (Bourne Shell, C Shell, Korn Shell, Bourne Again Shell, TC Shell etc.) din care utilizatorii îşi pot alege programul preferat. În concluzie, sarcina principală a unui sistem de operare este aceea de a face ca resursele hardware şi software ale calculatorului să fie cât mai disponibile utilizatorului. Atunci când un calculator este partajat de mai mulţi utilizatori sau de mai multe sarcini, rolul sistemului de operare este acela de a aranja şi arbitra utilizarea resurselor calculatorului precum şi de a oferi soluţii software prin intermediul programelor de aplicaţii. De multe ori eficienţa de lucru a unui calculator depinde mai mult de „îndemânarea” sistemului de operare de a administra sarcinile decât de puterea brută de calcul a procesorului sau a unor dispozitive periferice. Sistemele de operare, sunt cele mai complexe programe de calculator construite vreodată. Acest lucru este datorat puterii şi flexibilităţii calculatoarelor, care sunt capabile să realizeze nu numai calcule sau operaţii simple ci şi sarcini complexe de supraveghere a propriilor lor acţiuni. Pe lângă faptul că sistemul de operare asigură o minimă funcţionare a calculatorului, el constituie şi un suport solid pentru toate celelalte programe care funcţionează pe un calculator. În esenţă, sistemul de operare gestionează echipamente, controlează programe şi prelucrează comenzi. Principalele tipuri de sisteme de operare existente pe PC-uri:

• MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) - sistem de operare cu discuri,

realizat în 1980, de compania Microsoft; • OS/2 (Operating System/2) - sistem de operare ce oferă un mediu sigur, complet

protejat dar fără succes deoarece nu a păstrat compatibilitatea cu partea hard; • UNIX – este un sistem multitasking şi multiutilizator, scris într-un limbaj evoluat,

suport excelent pentru reţelele de calculatoare; • LINUX – este o variantă de UNIX, considerat un record de adaptabilitate,

portabilitatea nucleului fiind foarte mare şi orice alt hardware este inclus rapid în lista dispozitivelor ce care aceasta lucrează.

• Mac OS X – sistem de operare pentru calculatoarele Macintosh fabricate de firma Apple.

45

• Sistemul de operare Windows cu variantele, prezentate în ordine cronologică, de mai jos:

o WINDOWS 3.xx - este un mediu de lucru, mai precis o interfaţă grafică între utilizator şi sistemul de calcul. Nu este un sistem de operare propriu-zis, deoarece această versiune mai apelează încă la sistemul de operare DOS pentru execuţia anumitor sarcini;

o WINDOWS NT - versiune a WINDOWS-ului, proiectat ca un sistem de operare pentru serverele de reţea;

o WINDOWS95 - sistem de operare independent pe 32 de biţi, care a realizat o revoluţie în lumea calculatoarelor personale, în ceea ce priveşte uşurinţa în folosire;

o WINDOWS 98 - arată şi lucrează la fel ca Windows95, deseori acesta fiind definit prin următoarea egalitate: Windows98 = Windows95 + Internet Explorer 4.0. Caracteristicile principale ale acestui nou sistem de operare sunt: integrare totală cu Internet, calitate sporită, o eficienţă crescută a utilizării dispozitivelor periferice;

o WINDOWS Millenium - versiune superioară a sistemului de operare Windows98;

o WINDOWS2000 – sistem de operare ce combină caracteristicile Windows98 (interfaţa prietenoasă, simplitatea în configurare, suportul hardware cuprinzător, execuţie superioară) cu tradiţionalele puncte forte ale lui WindowsNT şi anume securitate şi stabilitate;

o WINDOWS2002 - versiune superioară a sistemului de operare Windows2000;

o WINDOWS XP (Home şi Professional) – variantă ce îmbunătăţeşte semnificativ calitatea sistemului de operare, include foarte multe caracteristici noi, posibilităţi de recuperare a datelor, posibilităţi de reparare a sistemului de operare, etc.

o WINDOWS Vista a fost lansat oficial în noiembrie 2006 pentru firme şi în ianuarie 2007 pentru utilizatorii obişnuiţi, iar în România pe 1 februarie 2007. Windows Vista are o interfaţă grafică total reproiectată numită Windows Aero ce este mai clară, include noi efecte, animaţii etc. Windows Vista aduce modificări şi în ceea ce priveşte utilitarele clasice ale versiunilor anterioare: de exemplu Windows Explorer conţine îmbunătăţiri esenţiale în ceea ce priveşte vizualizarea fişierelor şi a ferestrelor, diagnosticarea şi repararea problemelor apărute în funcţionarea sistemului, etc.

Sistemul de operare MAC OS X Leopard

Sistemele de operare din seria Mac OS X sunt create de firma Apple şi echipează calculatoarele Macintosh. Versiunile sistemului de operare Mac OS X se bazează pe sistemul de operare original al firmei Apple numit Mac OS.

Lansat în octombrie 2007, Mac OS X Leopard este ultima versiune a sistemului de operare Mac OS X care s-a lansat pe piaţă la două luni după lansarea precedentei versiuni – Mac OS X Tiger.

Odată instalat sistemul de operare, desktop-ul afişat va arăta ca în figura 1.

46

Figura 1. Desktop-ul Mac OS X Leopard.

Dock-ul (platformă în limba engleză) este format din icon-urile afişate implicit pe latura inferioară a monitorului care reprezintă aplicaţiile în execuţie şi de asemenea icon-urile inserate de către utilizator. În partea dreaptă, separate printr-o linie punctată, se afişează documentele şi ferestrele minimizate. Imaginea dock-ului poate fi modificată cu ajutorul altor programe.

Figura 2. Componentelel dock-ului.

Partea stângă a „platformei” îndeplineşte acelaşi rolpe care îl are bara de lansare

rapidă (Quick Launch Bar) din Windows. Bara de meniuri este divizată în trei secţiuni: în stânga este afişat butonul Apple al

cărui meniu conţine opţiuni referitoare la actualizări, System Preferences, Log Out, Restart, Shutdown. În dreapta butonului Apple se afişează aplicaţiile active (în cazul de mai sus aplicaţia Finder este activă) şi opţiunile din meniu valabile pentru această aplicaţie (File, Edit, View, etc.). A treia zonă afişează numele contului utilizator, data curentă, icon-ul de reglare a volumului.

La prima rulare a sistemului de operare Mac OS X, pe desktop se afişează fereastra aplicaţiei Finder şi conţinutul folderului Home. Acest folder se creează implicit pentru fiecare cont şi conţine foldere care guprează informaţia în funcţie de tipul acesteia.

47

Figura 3. Fereastra Time Machine.

Una dintre cele mai spectaculoase dintre cele 300 de invenţii pe care le aduce acest

sistem de operare este Time Machine (Maşina Timpului) care este asemănătoare facilităţii System Restore a sistemului de operare Windows. Time Machine realizează back-up-ul fiecărei unităţi (inclusiv a harddisk-urilor externe). Dacă, din diverse motive, se pierd fişiere importante, Time Machine va afişa o interfaţă sugestivă (figura 3) care permite recuperarea obiectelor pierdute. Ubuntu Linux

Ubuntu Linux este o distribuţie multiuser şi multitasking a sistemului de operare Linux creată de organizaţia Ubuntu (în limba zulu folosit ca verb are sensul de respect faţă de toţi cei din jur). Pe lângă faptul că există o versiune numită „Live” a acestui sistem de operare, versiune care nu necesită instalare pe care puteţi să o rulaţi de pe CD pe un calculator pe care rulează deja Windows-ul fără a altera în vreun fel sistemul, Ubuntu Linux are câteva avantaje deloc de neglijat:

1. Gratis şi Open Source. Orice aplicaţie sau utilitar din Ubuntu este proiectat pentru a fi utilizat gratis şi eventual modificat, dacă se doreşte acest lucru.

2. Există numeroase versiuni pentru aproape orice limbă vorbită. 3. Este bazat pe Debian Unix, o distribuţie Linux foarte stabilă, cu o comunitate mare

de utilizatori. 4. Interfaţă aerisită, uşor de utilizat.

Desktop-ul sistemului de operare Linux Ubuntu se numeşte GNOME. Mediul grafic se bazează pe sistemul X Windows.

48

Figura 4. Desktop-ul GNOME al sistemului de operare Ubuntu Linux Bara de meniuri oferă acces la următoarele opţiuni:

• Applications - acest meniu permite lansarea unor aplicaţii cum ar fi procesorul de texte OpenOffice - clientul de mail Evolution, GNOME terminal Emulator, etc.

• Places - oferă acces rapid la directorul Home şi la folderele personale. • System - deschide aplicaţii de administrare.

Bara din partea inferioară a desktop-ului afişează butonul de ascundere sau afişare a tuturor ferestrelor şi butonul de comutare între spaţiile de lucru. Referitor la butonul de comutare, acesta realizează trecerea între ferestrele virtuale. Nautilus Navigator este echivalentul utilitarului Windows Explorer, oferind acelaşi facilităţi. În figura de mai jos se prezintă fereastra Nautilus având afişat conţinutul CD-ului de instalare

49

Figura 5. Fereastra Nautilus Navigator.

4.3 Sistemul de operare MS DOS (Disk Operating System) Parcurgerea acestei secţiuni este opţională. MS DOS a fost primul sistem de operare utilizat de calculatoarele personale. Denumirea acestuia indică faptul că informaţia este memorată pe discuri magnetice, fapt cu totul nou la vremea respectivă, ca medii de stocare a informaţiilor fiind folosite benzile magnetice. Componentele sistemului de operare MS DOS 1. componenta DOS BIOS – memorată în fişierul IO.SYS - conţine drivere pentru comunicarea cu perifericele (tastatură, monitor, imprimantă,

HDD etc.) 2. DOS Kernel (nucleul sistemului de operare) – memorat în fişierul MSDOS.SYS,

conţine funcţii de acces la fişiere, funcţii de intrare/ieşire la nivel de caracter, etc. 3. Interpretorul de comenzi (Shell) – memorat în fişierul COMMAND.COM, afişează

prompterul, preia şi lansează în execuţie comenzi de la tastatură. Comenzile MS DOS se pot încadra în trei categorii:

- interne (COPY, DIR, REN, etc.) - externe (memorate în fişiere cu extensia .EXE sau .COM) - indirecte (memorate în fişiere cu extensia .BAT)

4. componenta ROM – BIOS – rezidentă în memoria ROM Conţine un set de instrucţiuni grupate în rutinele POST (Power On Self Test) care, odată cu punerea sub tensiune a calculatorului, verifică UCP, memoria şi BIOS-ul (Basic Input Output Systems) şi păstrează rezultatul verificări într-o locaţie specială de memorie. Dacă verificarea s-a încheiat cu succes, software-ul încărcat în memoria ROM (numit şi firmware) accesează hard disk-ul şi lansează programul care va încărca sistemul de operare în memorie (încărcătorul bootstrap). Sistemul de operare MS DOS memorează informaţia sub formă de fişiere şi directoare. Linia de comandă formată din prompter şi cursor reprezintă interfaţa grafică a sistemului de operare MS DOS.

50

prompter

cursor Utilizatorul poate avea acces la o interfaţă grafică mai complexă ce necesită instalarea unor extensii ale sistemului de operare MS DOS (de exemplu MS DOS SHELL). Definiţie:

Un fişier este din punct de vedere logic, unitatea de memorare a informaţiei pe disc. Numele unui fişier este format din numele propriu – zis şi extensia acestuia (care

determină tipul fişierului şi uneori poate lipsi). Exemplu: nume fişier (maxim 8 caractere)

agenda.txt extensie (fişier de tip text)

Notă: În sistemul de operare Windows numele unui fişier poate fi format din până la 255 de caractere, inclusiv spaţii, iar extensia nu este limitată la 3 caractere. Numele şi extensia nu trebuie să conţină caractere speciale - semne de punctuaţie, separatori: *, >, <, |, ;, : etc.

Definiţie: Un director reprezintă o colecţie de fişiere şi / sau directoare (numite în acest caz subdirectoare). Comenzi uzuale: FORMAT – iniţializează discul din unitatea specificată la un format acceptabil de sistemul de operare NOTĂ: Comanda FORMAT şterge datele de pe discul specificat; NU SE VA TESTA ÎN CADRUL LUCRĂRII DE LABORATOR. Sintaxa comenzii: FORMAT unitate_de_disc:[/V] [f:size][/s] unde: [/V] reprezintă eticheta unităţii de disc specificate [f:size] reprezintă capacitatea la care va fi formatată discketa [/s] specifică faptul că pe unitatea de disc selectată se vor copia fişierele sistem SYS – transferă fişierele sistem IO.SYS şi MSDOS.SYS de pe unitatea curentă pe unitatea specificată. Comenzile FORMAT A:/S şi SYS A: sunt echivalente (ambele creează diskete sistem) cu deosebirea că, în cazul primei comenzi, disketa va fi formatată. PROMPT – modifică forma prompterului Sintaxa comenzii: PROMPT [text] unde: [text] defineşte noul prompter Exemple: PROMPT $t – prompterul va fi format din ora curentă a sistemului

51

PROMPT $p$g – prompterul va fi format din calea c[tre directorul curent ;i semnul “>” (modul normal de afişare a prompterului) CD (Change Directory) – permite schimbarea directorului curent Sintaxa comenzii: CD [unitate de disc] [cale] Exemplu: CD C:\NC CD \ - determină poziţionarea în directorul rădăcină (pe unitatea de disc curentă în afara oricărui director) CD .. – determină poziţionarea în directorul părinte al directorului curent Notă: schimbarea unităţii de disc curente se realizează prin specificarea unităţii respective (exemplu: D:) DIR – afişează lista fişierelor şi directoarelor existente pe unitatea de disc specificată sau din directorul specificat. Sintaxa comenzii: DIR [cale] [nume_fişier] [.extensie] [/p] [/w] unde: [/p] - acest parametru determină afişarea listei de dimensiunile unui ecran, asteptând confirmarea utilizatorului pentru afişarea paginii următoare. [/w] – determină o afişarea condensată a informaţiilor referitoare la directoarele şi fişierele din listă. Exemplu: presupunem că unitatea de disc curentă este C: DIR /P – afişează pagină cu pagină lista cu fişierele şi directoarele de pe unitatea de disc curentă DIR *.exe – afişează lista fişierelor executabile de pe unitatea de disc curentă (* se numeşte caracter global sau wilcard şi înlocuieşte un caracter sau grup de caractere). MD (Make Directory) – creează un director pe unitatea de disc specificată, conform căii specificate. Sintaxa comenzii: MD [unitate_de_disc] [cale] Exemplu: MD D:\EXEMPLU\DOCS\DOC1 RD (Remove Directory) – şterge un director

Observaţie: Pentru a putea fi şters directorul trebuie să fie gol. COPY – permite copierea unui fişier sau a mai multora pe unitatea de disc specificată şi (opţional) redenumirea fişierului nou creat. Sintaxa: COPY [sursa] [destinaţie] Exemplu: COPY A:\PROGRAM.BAS C:\BASIC RENAME (REN)– schimbă numele fişierului Sintaxa comenzii: REN nume_vechi nume_nou EDIT – lansează editorul sistemului de operare MS DOS Exemplu: Pentru crearea fişierului lista.txt se introduce comanda EDIT lista.txt Observaţie: Pentru a crea un fişier se poate utiliza şi comanda COPY CON. La terminarea editării fişierului se apasă simultan tastele CTRL şi Z. Exemplu: COPY CON C:\lista.txt Dacă se intenţionează crearea cu comanda COPY CON a unui fişier într-un anumit director, acesta trebuie creat în prealabil. DEL (ERASE) – şterge fişierul cu numele specificat Sintaxa comenzii: DEL nume_fişier [/p]

52

Se recomandă folosirea comenzii DEL cu confirmare (adăugarea parametrului /p după numele fişierului). În acest caz se cere confirmarea din partea utilizatorului pentru ştergerea fişierului specificat. Exemplu: DEL C:\lista.txt/p TYPE – afişează conţinutul fişierului specificat Exemplu: TYPE C:\autoexec.bat

4.4 Comparaţie între versiunile sistemului de operare Windows Cele două variante de Windows Xp (Home şi Professional Edition) se bazează pe nucleul Windows 2000. Introducerea versiunii XP Home Edition reprezintă sfârşitul „liniei” de sisteme de operare Windows 9.x. XP Professional şi Windows Millenium Deoarece XP Professional se bazează pe nucleul Windows 2000, acesta furnizează o platformă semnificativ mai fiabilă. Sistemul de fişiere NTFS permite administratorului să aplice măsuri de securitate puternice asupra calculatorului şi resurselor acestuia. În plus, XP se distinge de Windows Me prin: - interfaţă utilizator îmbunătăţită - remote desktop – permite accesarea desktop-ului de la distanţă - remote assistance – se poate cerei ajutorul altei persoane care poate controla temporar

desktop-ul calculatorului până la rezolvarea problemei. - verificarea driverelor- administratorul poate verifica dacă driverele folosite au fost

testate în prealabil - driver rollback – revenirea la driverele funcţionale - actualizare dinamică Windows 2000 Professional şi XP Professional Cele două sisteme de operare sunt foarte asemănătoare dar cu câteva deosebiri: - remote desktop; - system restore; - driver rollback XP Professional şi XP Home Edition Au în principal aceleaşi facilităţi, cu deosebirea că varianta Home Edition se adresează utilizatorului casnic, în timp ce varianta Professional se adresează companiilor. Spre deosebire de Home Edition, Professional Edition are în plus facilitatea Remote Desktop. Windows Vista vs XP Professional Windows Vista aduce un plus de securitate şi o interfaţă grafică total schimbată. În plus există o multitudine de facilităţi de vizualizare a ferestrelor (în figura 4.2 este prezentată imaginea după activarea Windows Flip 3D, ce prezintă tridimensional fiecare fereastră deschisă)

53

Figura 4.1 Desktop-ul Windows Vista

Figura 4.2 Ferestrele deschise la un moment dat vazute Flip 3D.

Figura 4.3 Fereastra Date and Time Settings – Windows Vista

Windows Vista este conceput pentru execuţia în paralel a instrucţiunilor şi poate fi instalat pe un sistem cu un microprocesor multinucleu (fiecare nucleu poate fi considerat ca fiind un microprocesor separat).

4.5 Avantajele Windows XP Interfaţă îmbunătăţită: include un set nou te teme vizuale, disponibil în trei scheme, cunoscut sub numele de Luna. Interfaţa este mai mult orientată pe task-uri. Comutare rapidă între conturile utilizator: un utilizator se poate loga şi utiliza sistemul fără ca utilizatorul anterior să fie obligat să se deconecteze. În versiunile anterioare de

54

Windows numai un singur utilizator putea fi logat la un moment, impediment major atunci când pe un calculator există mai multe conturi utilizator accesate frecvent. Asistenţă de la distanţă (Remote Assistance): această facilitate permite ca un alt utilizator de Windows XP să preia temporar controlul asupra sistemului cu scopul rezolvării unor probleme. Inscripţionarea CD-urilor: Windows XP include un program creat de forma Roxio care permite utilizatorului inscripţionarea fişierelor pe CD utilizând Windows Explorer-ul. Anterior utilizatorul trebuia, pentru a inscripţiona CD-uri, să instaleze programe separate cum ar fi Nero Burning ROM. Inscripţionarea Cd-urilor în format audio se poate realiza cu programul de redare a fişierelor audio - Windows Media Player. ClearType: Windows XP poate afişa fonturile în mod diferit, în funcţie de tipul de monitor utilizat CRT, LCD sau TFT.. Remote Desktop: utilizatorii se pot loga la sistemul aflat la distanţă cu ajutorul serviciului Remote Desktop. Este asemănător cu serviciul Remote Assistance însă prin conectarea la distanţă, utilizatorul poate accesa resurse aflate la distanţă ca de exemplu imprimantele. De asemenea prin facilitatea Port Redirecting utilizatorul poate redirecţiona un program audio ce rulează pe calculatorul aflat la distanţă, pe calculatorul local. Memoria clipboard poate fi partajată între cele două calculatoare. Gestionarea consumului de energie electrică: un calculator cu sistem de operare Windows XP poate funcţiona în mai multe scheme de consum de energie electrică. În modul Hibernare (Hibernate) sistemul de operare salvează conţinutul memoriei RAM pe hard disk şi închide calculatorul. În modul StandBy Windows închide toate componentele neesenţiale în funcţionarea calculatorului (monitorul, hard disk-ul, suporturile de memorie externă etc.) în aşteptarea unei comenzi din partea utilizatorului.

55

CAPITOLUL V

5.1 Sistemul de operare Windows

Sistemele de operare au evoluat foarte mult de-a lungul timpului în ultimii zece ani, de la un ecran negru în care totul se făcea cu ajutorul tastaturii, la sistemele performante care permit rularea mai multor programe deodată, ascultare de muzică, jocuri, vizionare filme şi altele totul cu ajutorul mouse-ului. Ultimul sistem de operare, Windows XP (eXPerience)a fost lansat în anul 2001 şi are două versiuni, home edition pentru utilizatorii casnici şi una profesională, acesta fiind mai complexă. Acest sistem de operare se dovedeşte a fi mult mai stabil decât unul din predecesorii săi, Windows 98 (adică are mai puţine erori şi este mai sigur în exploatare). Sistemele de operare precedente ca Windows 95 şi Windows 98 s-au bazat toate pe primul sistem de operare MS-DOS. Odată cu lansarea noii versiuni a sistemului de operare Bill Gates afirmă “era MS-DOS a luat sfârşit”, acest nou sistem de operare nu se mai bazează pe vechiul sistem de operare MS-DOS. Acest sistem de operare este mai bun decât celelalte dar cere şi o configuraţie a calculatorului mai performantă. Windows asigură o interacţiune standardizată, între utilizator şi calculator, prin intermediul tastaturii şi al dispozitivului mouse. Interacţiunea este dirijată prin obiecte grafice afişate în fereastra aplicaţiei: meniuri, butoane, liste de opţiuni, şi altele. Utilizatorii se familiarizează repede cu aceste mijloace de interacţiune deoarece sunt simple şi intuitive. Totodată, ele se regăsesc în toate aplicaţiile Windows, fiind programate prin apelul unor funcţii din bibliotecile Windows. În acest fel, Windows permite crearea de interfeţe standardizate cu utilizatorii. Cerinţele hardware s-au modificat de-a lungul timpului în funcţie de noile versiuni ale sistemului de operare Windows. În tabelul de mai jos se prezintă evoluţia acestor cerinţe cu precizarea că este vorba de performanţele minime ale sistemului pentru ca a asigura o funcţionare optimă a sistemului. Tabel 5.1. Prezentarea necesarului minim de resurse pentru diferitele variante Windows. Sistem de operare Procesor Memorie Spaţiu liber pe

hard disk 95 386 4MB 40 MB 98 486 16MB 175 MB Me 150 MHz 32 MB 480 MB NT 4.0 486 16MB 117 MB 2000 Professional 133 Mhz 64 MB 650 MB XP Home Edition 233 MHz 64 MB 1.5 GB XP Professional 233 MHz 64 MB 1.5 GB Windows Vista 800 MHz 512 MB 15 GB

Cerinţele minime reprezintă resursele minime de bază pentru ca sistemul de operare să fie încărcat şi rulat. Pentru Windows XP se recomandă o configuraţie cu un procesor ce lucrează la frecvenţa cel puţin de 300 Mhz şi 128 memorie RAM. Windows XP parte din categoria interfeţelor utilizator grafice (Grafic User Interface – GUI). GUI a fost conceput original de Rank Xerox, dar au fost popularizate de către firma APPLE cu calculatoarele Macintosh. GUI se bazează pe utilizarea unor desene, cunoscute ca icon-uri, care sunt manipulate cu ajutorul unui dispozitiv periferic numit mouse. Din cauză că interfaţa utilizator este grafică sintaxa complexă cerută de interfaţa linie comandă (Unix, Dos) nu mai este necesară. Această metodă GUI este clar mai intuitivă şi uşor de învăţat.

56

Mouse-ul este un dispozitiv care se manevrează cu mâna, mutând un indicator (pointer) pe ecran. Imaginea pe ecran a unui mouse poate fi:

săgeată simplă – când mouse-ul este poziţionat în linia meniu; săgeată dublă – când mouse-ul e poziţionat în colţul sau la marginea unei ferestre; patru săgeţi – când este poziţionat în centrul ferestrei sau pe un obiect selectat; clepsidră – când se derulează execuţia unui proces şi când utilizatorul nu poate

interveni; imaginea unei mâini – când este poziţionat în fereastra deschisă de meniul Help.

Interfaţa grafică conţine următoarele elemente: Desktop-ul – este suprafaţa ecranului pe care apar toate celelalte elemente de interfaţă (ferestre, icon-uri, shortcut-uri). Icon-urile sunt acele pictograme plasate pe desktop care reprezintă programe. Diferenţa principală între un icon şi un shortcut (o pictogramă cu o săgeată în colţul stânga jos) se manifestă la ştergerea acestor elemente de pe desktop şi anume: f’dacă în cazul icon-ului ştergerea acestuia implică şi ştergerea programului asociat, în cazul shortcut-ului se va şterge doar pictograma de pe desktop. Bara de task-uri (de aplicaţii) – se găseşte uzual pe latura de jos a ecranului şi în cadrul ei vor apărea numele aplicaţiilor deschise (sub forma unui buton). Bara de task-uri permite comutarea între aplicaţiile deschise şi lucrul alternativ cu acestea. Elemente: - butonul Start – la apăsarea acestuia se derulează un meniu vertical - icon-uri de aplicaţii care pot fi lansate direct din această zonă (quick launch bar) - system tray – zona de lângă ceas, care va afişa mesaje legate de activitatea

antivirusului, ascunderea icon-urilor inactive, semnalizarea lipsei de spaţiu pe partiţia C, indicatorul gradului de încărcare a bateriei (în cazul laptopurilor).

Figura 5.1 Elementele barei de task-uri

Meniul contextual al barei de task-uri cuprinde următoarele opţiuni:

Ferestre aplicaţie minimizate Quick Launch Bar

Sistem Tray

- Toolbars – permite includerea sau eliminarea unor bare de unelte suplimentare pe bara de task-uri (bara de adrese Internet Explorer, Language Bar, Quick Launch Bar)

- Cascade – afişarea ferestrelor deschise în cascadă - Tile Windows Horizontally – afişarea ferestrelor deschise prin împărţirea desktop-ului

în zone verticale. - Tile Windows Horizontally – afişarea ferestrelor deschise prin împărţirea desktop-ului

în zone orizontale - Show desktop – afişarea desktop-ului prin minimizarea automată a tuturor ferestrelor

57

- Task Manager – echivalentă cu combinaţia de taste CTRL+ALT+DEL, lansează managerul de task-uri ce permite întreruperea proceselor blocate, vizualizarea aplicaţiilor ce rulează la un moment dat.

- Lock the Taskbar – blocarea în poziţia curentă a barei de task-uri - Properties – proprietăţile barei de task-uri, opţiune importantă a cărei selectare

determină apariţia următoarei ferestre de dialog:

Figura 5.2. Proprietăţile barei de task-uri

Unele dintre casetele de validare din tabela Taskbar fereastra de mai sus realizează setări deja descrise, însă în plus caseta Group similar taskbar buttons va determina suprapunerea, atunci când se minimizează, a ferestrelor de acelaşi tip, Auto-hide the taskbar determină ascunderea barei de task-uri şi extinderea suprafeţei utile a desktop-ului. Tabela Start Menu conţine setări legate de modul de afişare al meniului butonului Start, iar prin butonul Customize permite personalizarea aceluiaşi meniu în sensul afişării sau nu a opţiunii Favorites, afişarea conţinutului folderului My Documents sub forma unei liste. Butonul Clear şterge istoricul din bara de adrese a browser-ului şi lista documentelor şi a programelor recent accesate. Meniul butonului Start odată activat, pune la dispoziţie următoarele opţiuni: - Shut Down – deschide o casetă de dialog prin care i se permite utilizatorului

închiderea sau repornirea calculatorului. - Log Off – deconectează utilizatorul curent de la profilul său utilizator - Run – permite executarea directă şi explicită a unor programe sau comenzi. - Help and Support – activarea programului de Help (explică funcţionarea şi utilizarea

sistemului de operare Windows). Acest program rulează sub forma unui document interactiv, structurat pe subdomenii (în limba engleză).

- Find – pentru găsirea unor fişiere şi directoare. Permite găsirea unor fişiere care conţin un anume şir de caractere.

- Settings – principalele subopţiuni sunt Control Panel (folosită pentru a controla o serie de parametri interni) şi Printers (pentru gestionarea imprimantelor conectate la sistem).

- Documents – oferă o listă a documentelor accesate recent - Favorites – păstrează legături către resursele informaţionale (locale sau din Internet)

care au fost definite ca fiind frecvent folosite. - Programs – lista programelor instalate

58

Notă: Opţiunea Run permite execuţia unor comenzi care fie reprezintă o modalitate alternativă, mai rapidă de lansare a unor aplicaţii, fie oferă utilizatorului unelte de configurare sau diagnosticare a calculatorului. Câteva exemple:

• Control – deschide Control Panel; control userpassword2 permite gestionarea parolelor utilizatorilor (comanda este accesibilă doar administratorului)

• Calc – lansează aplicaţia Calculator din Accessories • Explore – lansează windows Explorer • Ipconfig (pentru windows 98 winipcfg) – oferă informaţii despre placa de reţea,

adresa ip, etc. • Msconfig – modificarea serviciilor şi utilitarelor ce se încarcă la bootare sau

modificarea modalităţii de bootare • Regedit – lansează Registry Editor, ce permite modificarea regiştrilor sistemului de

operare 5.1 1. Control Panel

Oferă informaţii referitoare la facilităţile interne generale ale sistemului de operare, precum şi asupra componentelor software sau hardware adiţionale. Add/Remove Programs – permite instalarea de noi componente ale sistemului de operare Windows (eticheta Windows Setup) şi de asemenea instalarea şi dezinstalarea programelor (eticheta Install/Uninstall). Permite de asemenea instalarea ulterioară a unor componente ale sistemului de operare, configurarea tastaturii a mouse-ului, personalizarea barei de task-uri, etc. Instalare – procedura prin care un program este copiat pe calculator şi configurat pentru a se integra în funcţionalitatea sistemului. Dezinstalare – procedura prin care se şterge şi se scoate din sistem un program instalat anterior. Display – reglaje referitoare la afişarea interfeţei grafice. Keyboard – se reglează viteza de repetare a caracterelor la apăsarea continuă a tastelor (categoria Speed) sau instalarea mai multor formate de tastaturi cu caracter lingvistic. Printers – este una dintre cele mai importante aplicaţii cu rol în instalarea şi configurarea imprimantelor. Security Center - activarea sau dezactivarea firewall-ului, a actualizărilor automate şi a programului antivirus.

Figura 5.3 Fereastra Control Panel

59

Regional and Language Options - permite vizualizarea seturilor de caractere instalate şi eventual instalarea unor noi seturi de caractere, informaţii legate de formatul numerelor utilizate, formatul orei curente şi al datei.

Figura 5.4. Ferestrele de configurare a opţiunilor regionale Butonul Customize de pe tabela Regional Options oferă posibilitatea modificării separatorului dintre partea întreagă şi partea zecimală, a simbolului de grupare a cifrelor unui număr şi a separatorului de listă (aceste informaţii sunt foarte importante pentru programele Microsoft Word şi Microsoft Excel). Pentru a instala seturi de caractere corespunzătoare altor limbi se parcurg următoarele etape:

Figura 5.5 Fereastra de instalare a noilor seturi de caractere

- click pe tabela Languages - click pe butonul Detail, se va afişa fereastra de mai sus, figura 4.5 - pentru a instala sau elimina seturi de caractere se apasă pe butonul Add respectiv

Remove.

60

5.2. Tipuri de ferestre în Windows În sistemul de operare Windows există mai multe tipuri de ferestre: - fereastră aplicaţie - elementul principal al oricărei aplicaţii (interfaţa grafică) - fereastră document - zona de editare a documentului în cazul unui editor de texte - fereastră de navigare - fereastra Windows Explorer - ferestre de dialog: de tipul ferestrei ce se deschide la accesarea opţiunii Search din

meniul butonului Start, fereastra de confirmare a ştergerii unui fişier şi trimiterea acestuia în Recycle Bin, etc.

Figura 5.6 Exemplu de fereastră de dialog

Orice fereastră Windows conţine cel puţin elementele enumerate mai jos: - bara de titlu; - bara de meniuri; - bara de pictograme; - bara de defilare orizontală şi verticală; - bara de stare situată în partea de jos a ferestrei – oferă informaţii referitoare la

conţinutul curent al ferestrei. 5. 2.1. Controalele ce se pot regăsi într-o ferestră

Figura 5.7. Tipuri de controale.

1 – Spin button – element ce permite alegerea unei valori numerice, fie prin tastare directă, fie prin reglare prin apăsarea repetată a celor două mici butoane din dreapta 2 - casetă de validare – validarea unei acţiuni

1

5

6

4 3

2

61

3 – listă cu opţiuni – sunt utilizate la alegerea unor opţiuni dintr-o listă cu mai multe

– odată apăsat determină activarea altei ferestre sau confirmă acţiunile curente la

losite la introducerea unor informaţii necesare programului. nea de

indo

ă unul dintre aceste icon-uri nu apare totuşi pe desktop?

elemente 4 – buton 5 - butoane radio, în figură doar primul dintre ele selectat – se utilizează de asemenea stabilirea unor acţiuni 6 – casetă text – sunt fo Indiferent de programele instalate pe calculator şi indiferent de versiuW ws utilizată, pe desktop vor fi prezente incon-urile My Computer, My Network Places, Recycle Bin, My Documents.

Observaţie: Ce trebuie făcut dacIcon-urile vor fi sau nu afişate în funcţie de selectarea opţiunilor din meniul contextual al ecranului. Succesiunea de operaţiuni ce trebuie efectuată în acest caz este: click dreapta pe desktop, click pe opţiunea Properties, tabela Desktop, click pe butonul Customize Desktop. Pe desktop vor fi afişate doar acele icon-uri ale căror casete de validare sunt selectate.

Figura 5.8 Fereastra Desktop Items (Elementele desktop-ului)

5.3 My Computer ine asupra capacităţilor de stocare a informaţiei de către sistem atât pe

a acestei ferestre permit

My Computer oferă o serie de

Oferă o imagmedii magnetice, cât şi pe medii optice (unităţile DVD RW) cât şi pe medii magnetice (unităţile de disk, adică partiţiile de hard disk, unitatea de floppy disk). Permite accesul la folder-ul cu documente partajate între utilizatorii calculatorului (Shared Documents) şi la

documentele partajate de către utilizatorul cu drepturi de administrator cu ceilalţi utilizatori (admin’s Documents). Banda verticală din partea stângăaccesarea unor opţiuni sistem: modificarea unor setări (de fapt un shortcut către Control Panel), instalarea sau dezinstalarea programelor sau vizualizarea unor informaţii legate de sistem. A doua secţiune de pe această bandă trimite utilizatorul către My Documents, din nou Control Panel, My Networks Places. Meniul contextual al folderului sistem

62

opţiuni importante. Map Network Drive (prezentă şi în meniul Tools din Windows Explorer) permite partajarea unei unităţi de disc între calculatoarele aceluiaşi grup de lucru. Disconnect Network Drive – operaţiunea inversă celei de mai sus Rename permite redenumirea acestui folder sistem Manage lansează un utilitar ce permite gestionarea resurselor calculatorului şi realizarea unor opţiuni avansate. Opţiunea Properties deschide fereastra System Properties prezentată în figura de mai jos.

Figura 5.9. Fereastra System Properties.

După cum se poate observa, prima tabelă, General, oferă utilizatorului câteva informaţii referitoare la calculatorul utilizat şi anume sistemul de operare folosit, tipul procesorului şi frecvenţa la care lucrează, volumul de memorie RAM. Tabela Computer Name facilitează redenumirea sau doar vizualizarea numelui calculatorului în reţea, System Restore permite configurarea unor parametri necesari funcţionării adecvate a opţiunii de restaurare a sistemului în urma defectării. În tabela Remote se stabileşte calculatorul aflat la distanţă ce poate accesa resursele calculatorului gazdă.

5.4 Recycle Bin Este un folder (director) special în care sunt depuse temporar fişierele şterse. Astfel, fişierele şterse în Windows pot fi restaurate sau şterse definitiv. Meniul contextual al acestuia conţine opţiuni ce permit golirea acestuia (ştergerea definitivă a documentelor, acestea mai putând fi totuşi recuperate cu ajutorul altor programe) şi din nou opţiunea cea mai importantă Properties. Selectarea acestei opţiuni determină deschiderea unei fereste ca în figura de mai jos. Coşul de gunoi poate fi configurat uniform pentru toate unităţile de disc sau separat pentru fiecare în parte. Se poate stabili spaţiul alocat acestui folder pentru unitate de disk prin manevrarea cursorului, precum şi afişarea sau nu a dialogului de confirmare a ştergerii fişierelor. Este bine ca această opţiune să fie bifată, iar caseta de validare de mai sus, adică Do not move files to the Recycle Bin. Remove files immediately when deleted să rămână nebifată pentru a nu se produce ştergerea accidentală a unor informaţii importante. Coşul

63

de gunoi trebuie golit periodic deoarece, în primul rând cu cât este mai plin cu atât ai mult spaţiu ocupă de hard disk şi în al doilea rând se poate produce ştergerea definitivă a unor fişiere de mărime prea mare pentru a putea fi stocate în coşul de gunoi deja plin. Atenţie: Dacă se şterge un fişier (care se dovedeşte ulterior important) de mărime mai mare decât capacitatea de memorare a coşului de gunoi, ştergerea este definitivă (la fel, ştergerea unui fişier de pe un suport de memorie externă, de exemplu memory stick, este definitivă).

Figura 5.10 Fereastra de configurare Recycle Bin

5.5. My Network Places Oferă o imagine asupra calculatoarelor conectate în reţea. Permite vizualizarea calculatoarelor din acelaşi grup de lucru (Workgroup) sau din întreaga reţea locală. Accesul la un alt calculator aflat în reţea implică, cel puţin teoretic, accesul la documentele partajate (sharing) de alţi utilizatori ai altor calculatoare. Tot din această fereastră View Network Connections, utilizatorul poate accesa setările plăcii de reţea, poate vizualiza sau modifica IP-ul calculatorului, domeniul serverului de nume, etc.

Figura 5.11. Fereastra My Network Places

64

Câteva observaţii generale despre sistemul de operare Windows Xp: O caracteristică importantă a sistemului de operare Windows este redundanţa metodelor în sensul că există mai multe metode care au acelaşi rezultat: aplicaţiile se pot lansa în execuţie prin metode diferite, se pot închide prin metode diferite, setările sunt disponibile în mai multe variante, etc. Plug and play (PnP) - este o caracteristică foarte importantă a sistemului de operare Windows, caracteristică perfecţionată şi dezvoltată odată cu trecerea de la Windows 98 la Windows XP. Această facilitate permite detectarea şi instalarea (mai ales în Windows XP) a componentelor noi adăugate pe placa de bază sau a perifericelor conectate la calculator. Astfel, instalarea unei imprimante devine mult mai uşoară deoarece sistemul detectează tipul acesteia, îi alocă resurse şi îi instalează driver-ele necesare funcţionării optime a acesteia. Windows XP include o colecţie vastă de drivere pentru majoritatea componentelor ce se pot conecta la calculator. Numele fişierelor nu mai este limitat la maxim opt caractere, ci poate merge până la 255 de caractere şi poate conţine inclusiv semne de punctuaţie şi spaţii. Nu sunt admise următoarele caractere: \, /, :, *, ?, ", <, >, |.

Clipboardul-ul sau memoria temporară, se foloseşte pentru a transfera informaţiile între mai multe aplicaţii. În momentul în care se alege opţiunea Copy sau Cut, informaţia selectată este transferată în Clipboard, iar în momentul selectării opţiunii Paste, informaţia este preluată din Clipboard şi transferată la destinaţie. Memoria Clipboard posibilitatea de a stoca 12 informaţii pentru transfer (faţă de aceeaşi memorie în Windows 98 care avea un singur nivel de memorare). De la a 13-cea prima informaţie este ştearsă lăsând ultimul loc pentru cea de-a 13-a. După selectarea informaţiei care trebuie transferată se face clic pe butonul ,,Copy’’(copie) sau ,,Cut’’(taie) şi apoi pentru transfer în altă aplicaţie se face clic pe butonul Paste.

5. 6 Modificarea proprietăţilor desktop-ului Aspectul desktop-ului poate fi modificat selectând Properties din meniul contextual, care se derulează atunci când se execută un click dreapta pe o regiune liberă de pe desktop. Ca urmare se va deschide fereastra din figura 4.12.

a) b) Figura 4.12 a) Fereastra de dialog Display Properties şi b) Screen Saver

65

Tabela Themes permite personalizarea calculatorului prin alegerea unei imagini de fundal, icon-uri speciale, etc. Aceste teme se pot salva sub diferite nume pentru o eventuală folosire a lor. Tabela Desktop permite alegerea unei imagini de fundal (background) dintr-o listă de imagini standard sau alegerea alteia prin apăsarea butonului Browse şi localizarea acesteia. Imaginea de fundal aleasă va fi afişată centrat (Centered), alungită la dimensiunile desktop-ului (Stretch) sau afişată de mai multe ori la mărimea ei iniţială până la acoperirea completă a ecranului (Tile). Tabela Screen Saver permite alegerea aşa – numitului Screen Saver care astăzi are rol de protejare a informaţiilor dar în trecut proteja stratul de luminofor de pe interiorul ecranelor atunci când nu se lucra pe calculatorul respectiv. Se poate stabili intervalul de timp după care se va lansa Screen Saver-ul (interval în care nu se lucrează nici cu tastatura nici cu mouse-ul) şi de asemenea o parolă pentru întreruperea rulării acestuia şi revenirea la regimul normal. Butonul Power permite stabilirea regimurilor de consum de energie electrică în sensul că se poate activa modul Hibernate în care calculatorul îşi salvează conţinutul memoriei pe hard disk, iar la comutarea în modul normal activitatea se reia din punctul de întrerupere. Se poate activa modul de lucru UPS (Uninteruptible Power Supply) – sursă de curent neîntreruptibilă ce permite lucrul timp de câteva minute şi după întreruperea energiei electrice (în acest caz este necesar dispozitivul UPS).

Figura 5.14 Tabela Appearance

Tabela Appearance ajută la stabilirea unor caracteristici ale aspectului suprafeţei de lucru şi a ferestrelor. Se pot aplica diferite efecte în lucrul cu ferestre sau diferite scheme de culori pentru bara de titlu a ferestrei active, bara de titlu a ferestrei inactive, fereastra de dialog, etc.

66

Figura 5.15 Fereastra Display Properties

Tabela Settings deschide fereastra Display Properties şi permite stabilirea rezoluţiei, a adâncimii de culoare (parametru explicat atunci când s-a prezentat monitorul), iar prin intermediul butonului Advanced o mulţime de parametri ai plăcii grafice. Windows XP permite folosirea simultană a mai multor monitoare, în cazul de mai sus două. Trebuie amintit aici că rezoluţia se stabileşte în funcţie de dimensiunile monitorului şi că modificarea acesteia determină întreruperea de scurtă durată a imaginii de pe monitor sau chiar restartarea calculatorului. Apăsarea butonului Advanced determină apariţia ferestrei din figura 5.16.

Figura 5.16 Fereastra de setări avansate, Advanced.

Din tabela General se pot modifica valoarea DPI (Dot Per Inch – puncte pe inci) dacă imaginea afişată pe monitor nu convine utilizatorului şi prin bifarea butonului radio

67

corespunzător, se poate determina comportamentul calculatorului la modificarea dâncimii de culoare. Tabela Monitor permite modificarea ratei de refresh, parametru deja prezentat atunci când s-a prezentat monitorul ca periferic de ieşire. De obicei rata de refresh nu trebuie modificată deoarece alegerea unei valori nesuportate (prea mari) de către monitor duce la defectarea ireparabilă a acestuia. Dacă totuşi monitorul se comportă anormal, (de exemplu, la intervale regulate de timp se închide fără ca dumneavoastră să apăsaţi butonul de închidere) o posibilă cauză ar putea fi rata de refresh necorespunzătoare.

Figura 5.17 Tabela Monitor

5. 7 Windows Explorer Aplicaţia poate fi deschisă în mai multe moduri (intervine din nou redundanţa metodelor din Windows):

1. Din meniul Start – Programs – Windows Explorer

2. Pe pictograma My Computer, click dreapta; din meniul contextual se alege Explore

3. Pe butonul Start se execută click dreapta şi se alege Explore din meniul contextual

4. Combinaţia de taste Windows Logo + E

5. Cu dublu click pe pictograma scurtătură de pe desktop (dacă există)

6. Click pe pictograma din Quick Launch Bar, dacă există. Dacă nu există, poate fi creată prin glisarea cu click stânga apăsat pe icon-ul Explorer-ului până deasupra barei de lansare rapidă

7. Start – Run – se scrie comanda explore - OK Fereastra Windows Explorer conţine toate elementele unei ferestre de aplicaţie (adică bară de titlu, bară de meniuri, bară de butoane, bară de adrese – specifică acestui tip de fereastră, bară de stare). Suprafaţa de lucru este împărţită pe verticală în două zone,

68

prima din stânga se numeşte Explorer Bar şi aici se selectează fişierul sau folderul de interes, iar în partea dreaptă se va afişa conţinutul acestuia.

Figura 5.18 Fereastra Windows Explorer

Se vor prezenta în cele ce urmează opţiunile mai importante ale fiecărui meniu. Meniul File cuprinde opţiuni legate de lucrul cu fişiere (Delete, Rename, Properties), opţiunea New cu mai multe subopţiuni, fiecare corespunzând creării unui fişier nou corespunzător aplicaţiilor curente. Meniul Edit înglobează opţiunile clasice dintr-un astfel de meni şi anume, selecţie, inversarea selecţiei, copiere (Copy), lipire (Paste), copierea sau mutarea într-un anume fişier (Copy to/Move to File). Meniul View cuprinde opţiuni ce pot adăuga sau elimina elemente ferestrei Explorer, opţiuni legate de modul cum va fi vizualizată informaţia în zona din dreapta (listă, listă cu detalii, icon-uri) şi opţiunea ce pune la dispoziţie variante de afişare a zonei din stânga (Explorer Bar) nu neapărat cu afişarea arborelui de fişiere ci de exemplu afişarea Search Companion-ului. Meniul Tools conţine două opţiuni deja explicate în partea referitoare la meniul contextual al folderului sistem My Computer (Map Network Drive şi Disconnect Network Drive) şi opţiunile Synchronize (care descarcă conţinutul paginilor Web specificate pentru lucrul offline cu browser-ul Internet) şi Folder Options. Întrucât Folder Options prezintă câteva particularităţi, ne vom referi asupra câtorva aspecte.

69

Figura 5.19. Fereastra Folder Options

Tabela View a ferestrei Folder Option permite realizarea câtorva setări utile:

- show hidden files and folders – afişează inclusiv fişierele cu atribut hidden (ascuns) - do not show system or hidden files – afişează fişierele sistemului de operare (există

deci posibilitatea unor ştergeri accidentale) şi nu afişează fişierele cu atribut ascuns (măsură de protejare a informaţiilor)

- hide extension for known file types – opţiunea va avea ca efect neafişarea extensiilor fişierelor de tip cunoscut

Operaţii uzuale în Windows Explorer: a) Crearea unui fişier nou File – New – Folder sau se dă click dreapta în zona din dreapta pe o porţiune liberă şi din meniul contextual se alege opţiunea New b) Copierea unui fişier Clic dreapta pe fişier, opţiunea Copy, apoi din Explorer Bar se selectează destinaţia şi se dă din nou click pe zona din dreapta şi din meniul Edit, opţiunea Paste Metoda Drag&Drop: Pentru copierea directă se glisează cu click apăsat pe fişierul sau folderul de interes până pe destinaţia (care trebuie să fie vizibilă) din Explorer Bar şi se eliberează click-ul. În acest caz fişierul va fi copiat direct. O altă variantă a acestei metode constă din folosirea click dreapta pentru glisare, iar când destinaţia este selectată în Explorer Bar se eliberează click dreapta şi din meniul contextual ce se activează se allege, după caz, Move Here, Copy Here sau Create Shortcut Here. Redenumirea fişierelor, ştergerea acestora, vizualizarea atributelor şi alegerea altei aplicaţii care să deschidă tipul respectiv de fişier se realizează din meniul contextual opţiunile Rename, Delete, Properties. Observaţie: În cazul când se copie fişiere executabile, în timpul operaţiilor descrise mai sus trebuie ţinută apăsată tasta Ctrl, altfel în dosarul ţintă se creează doar o scurtătură a fişierului executabil. De asemenea trebuie apăsată tasta Ctrl dacă se copie fişiere neexecutabile în dosare diferite dar pe acelaşi drive, altfel fişierul este mutat şi nu copiat. Confirmarea copierii este apariţia unei mici pictograme cu semnul + lângă pictograma fişierului care se copie.

Între ferestrele aplicaţiilor My Computer şi Windows Explorer există o legătură fundamentală. Din oricare dintre aplicaţii se poate migra în cealaltă, prin câteva comenzi

70

simple. Din fereastra My Computer, dacă selectăm din meniul View articolul Explorer Bar iar din submeniul corespunzător alegem Folders, obţinem o fereastră Windows Explorer în care, în cadrul din stânga este afişată structura ierarhică de directoare. Trecerea inversă este şi mai simplă, prin închiderea cu un click pe simbolul X din partea superioară a cadrului Explorer Bar.

5.8. De reţinut Deseori RAM-ul nu este suficient pentru a rula toate programele. De exemplu, dacă se deschide o fereastră Internet Explorer şi o fereastră Microsoft Word 64 MB de memorie RAM nu ar fi suficient. Un alt exemplu: Windows XP necesită minim 64MB dar funcţionează optim dacă are cel puţin 128MB de memorie din care va consuma 60 MB. Există totuşi un mecanism care permite extinderea memoriei RAM, şi care evită situaţia în care memoria RAM ar deveni insuficientă ceea ce ar implica închiderea uneia sau mai multor aplicaţii. Calculatorul caută porţiuni care nu au fost utilizate recent din memorie şi le salvează pe HDD, urmând ca sistemul de operare să realizeze transferul în sens invers. Astfel se eliberează memorie RAM, iar zona în care se salvează imagini ale memoriei RAM se numeşte fişier pagină (sau page file, fişierele vor avea extensia „.swp”). Dacă calculatorul se bazează în special pe memoria virtuală, se constată o scădere accentuată a performanţelor şi o încetinire a execuţiei cauzată de salvările succesive pe HDD. Acest fenomen se numeşte thrasing. Windows XP stochează conţinutul memoriei virtuale într-un fişier numit page-file.sys. Pentru a îmbunătăţi performanţele calculatorului, acest fişier trebuie mutat de pe partiţia activă, deoarece în caz contrar încetineşte foarte mult sistemul. Un alt „pont” pentru a optimiza funcţionarea calculatorului este modificarea mărimii memoriei virtuale la dublul memoriei fizice pe calculatoarele cu mult spaţiu oe HDD sau setarea mărimii minime şi maxime ale memoriei virtuale ca fiind egale cu mărime totală.

71

CAPITOLUL VI - Microsoft Word

6.1. Descrierea programului Aplicaţia se lansează cu Start – Programs – Microsoft Word sau dublu click pe pictograma de pe desktop, dacă există. După deschiderea aplicaţiei de pe ecran apar 2 ferestre, una în alta. Prima fereastră, cea exterioară, este fereastra aplicaţiei, iar cea interioară a documentului, figura 6.1.

Figura 6.1 Fereastra Microsoft Word

Fereastra programului conţine toate elementele unei ferestre de aplicaţii, bară de titlu – pe care sunt afişate sigla cu numele programului şi numele documentului deschis şi pictograma meniului sistem (opţiunile acestuia devin vizibile dacă se apasă fie click dreapta pe pictogramă, fie combinaţia de taste Alt+ Space), bară de meniuri, bare de instrumente standard, bară de stare. Fereastra documentului conţine două rigle, una verticală şi a doua orizontale, pe cea din urmă găsindu-se nişte indicatori de aliniere (cursoare) precum şi butoanele de închidere, minimizare şi redimensionare a ferestrei. Programul poate deschide simultan mai multe documente, fiecare în fereastra lui. Pentru minimizarea, redimensionarea sau închiderea aplicaţiei se folosesc cele 3 butoane de pe bara de titlu, iar pentru minimizarea, redimensionarea sau închiderea unui document se folosesc cele trei butoane de pe bara de meniuri. Lista documentelor deschise la un moment dat este accesibilă executând click pe meniul Windows, iar aducerea pe ecran (în fereastra activă) a oricărui document din listă se face cu un click pe numele documentului din listă (sau prin folosirea combinaţiei de taste CTRL+F6). Dintre barele de instrumente, în mod prestabilit sunt afişate bara Standard, prima de sub bara de meniuri, şi Formating care cuprind principalele butoane pentru operaţiile legate de formatarea (atribuirea unui format dat de mai multe caracteristici cum ar fi font, distanţa între rânduri, stilul utilizat) documentului. Funcţia oricărui buton de pe barele de instrumente poate fi uşor aflată

72

poziţionând cursorul mouse deasupra butonului; în câteva secunde apare o casetă cu numele acestuia.

Figura 6.2 Bara de formatare

Pe bara de formatare se pot localiza diferite elemente, începând din stânga, în prima listă cu opţiuni se specifică stilul folosit, în următoarea tipul fontului, mărimea fontului. Următoarele trei butoane se referă la efecte aplicate fontului (scris îngroşat –Bold, cu litere aldine – Italic, subliniat - Underlined), iar următoarele patru butoane stabilesc alinierea textului în pagină şi distanţa între rândurile din text. Ultimele butoane permit crearea unei liste numerotate sau o listă cu marcatori speciali, creşterea sau reducerea indentului, etc. Alte bare pot fi afişate alegându-se din meniul View – Toolbars numele barei dorite. Conţinuturile barelor de instrumente pot fi particularizate, în sensul că se pot adăuga pictogramele unor comenzi frecvent folosite: în meniul Tools se alege Customize şi se deschide o fereastră de dialog cu trei tabele din care se alege tabela Commands, figura 6.3.

Figura 6.3 Fereastra Customize

Pictogramele sunt grupate pe categorii. Panoul din stânga listează numele categoriilor iar cel din dreapta afişează pictogramele corespunzătoare categoriei selectate în panoul din stânga. Pictogramele pot fi trase, prin tehnica drag and drop, pe bara de instrumente. O altă serie de opţiuni importante pentru configurarea meniurilor, a spaţiului ocupat de barele de formatare, a mărimii pictogramelor din bara de butoane, a afişării unei scurte explicaţii referitoare la rolul butonului pe care se află poziţionat cursorul mouse-ului (selectarea casetei de validare Show screen tips on toolbars) este oferită de tabela Options.

73

Figura 6.4 Fereastra Customize, tabela Options.

O caracteristică preluată în pachetul Office 2003 din Office 2000 este meniul personalizat, proiectat astfel încât să fie dependent de utilizator în sensul că la selectarea unui meniu vor fi afişate doar opţiunile utilizate frecvent, dacă se păstrează deschis meniul câteva secunde se vor afişa şi restul opţiunilor (Figura 5.4). Meniul personalizat va corespunde stilului propriu de utilizare a programului. Programul Word va afişa meniul personalizat dacă nu este bifată caseta de validare Always show full menus. Selectarea casetei de validare Show Standard and Formatting toolbars on two rows determină afişarea pe rânduri diferite a barelor de butoane şi de formatare. Fereastra aplicaţiei Word mai conţine, pe lângă elementele deja enumerate, în extremitatea stângă a barei de defilare orizontală butoane ce permit alegerea tipului de vizualizare a documentului (Normală, Aspect Web – Web Layout, Aspect pagină tipărită – Print Layout şi Aspect Carte - Reading Layout). Bara de stare oferă informaţii legate de numărul paginii curente, numărul secţiunii, numărul paginii din numărul total de pagini pe care se află poziţionat cursorul, la ce distanţă faţă de marginea de sus a paginii se află cursorul, pe a câta coloană şi pe al câtelea rând din Grid-ul (caroiajul de marchează o pagină Word) se află poziţionat cursorul. Un dublu click pe oricare din aceste informaţii va deschide fereastra Find and Replace pe tabela Go To. Tot pe bara de stare se găsesc următoarele butoane: REC – se activează modul Recording Macro (Înregistrare Macro), TRK – Track Changes prin care se va marca orice modificare efectuată în text, EXT – Extended Selection (Selecţie Extinsă) ce permite selectarea unei noi zone fără a se deselecta zona selectată iniţial (modul EXT se poate activa şi prin apăsarea tastei F8) şi OVR – Overtypes (Suprascriere) determină ca textul editat din acest moment să înlocuiască textul existent (modul OVR se activează apăsarea tastei Insert). Înainte de a începe editarea propriu-zisă a documentului, se recomandă respectarea următoarelor „reguli” enunţate cu scopul de uşura munca de editare a unui document complex. Regulile enunţate mai jos sunt reguli generale:

1. O primă etapă constă din setarea marginilor paginii şi a mărimii hârtiei (din meniul File opţiunea Page Setup, tabelele Margins şi Paper Size). Dacă stabilirea acestor dimensiuni se realizează după încheierea editării documentului este posibil ca

74

setările anterioare să fie alterate fiind necesară rearanjarea în pagină a întregului document.

2. Pentru a putea vizualiza eventualele greşeli de ortografie sau de spaţiere se va selecta limba în care se editează documentul din Tools→Language→Set Language. Există posibilitatea ca Word 2000 să detecteze automat limba de editare prin bifarea casetei de validare Detect Language Automatically.

3. Modul de vizualizare folosit în mod obişnuit este Print Layout (din meniul View).

4. În lipsa unor precizări explicite, documentul se editează cu font Times New Roman, mărimea 12, spaţiere la un rând, aliniere completă (Justify). Marginile paginii se vor stabili astfel încât să se permită îndosarierea acestora (dacă este cazul) şi afişarea numărului paginii în cazul numerotării paginilor documentului (dacă la listare nu apare numărul paginii, acesta se va stabili spaţiul Footer din Page Setup prin încercări succesive la valoarea optimă).

5. Alinierea unor titluri, fragmente de text, paragrafe etc., nu se realizează apăsând de mai multe ori tasta SPACE, ci folosind butoanele corespunzătoare de pe bara de formatare.

6. Pentru păstrarea unui caracter unitar, aliniatul se lasă apăsând o singură dată tasta TAB (mărimea implicită a acestuia este de 1,27 cm şi se poate modifica din meniul Format, opţiunea Tabs).

7. Referitor la semnele de punctuaţie, înaintea unei virgule, punct etc., nu se lasă spaţiu. Se va lăsa spaţiu doar între semnul de punctuaţie şi cuvântul care îl precede.

8. Referitor la modul de lucru, este de preferat lucrul cu tastatura şi nu cu mouse-ul deoarece se economiseşte foarte mult timp

În tabelul următor se vor prezenta câteva combinaţii de taste mai des folosite în word:

Tabelul 6.1 Combinaţii de taste folosite uzual în Word.

Combinaţie de taste Efect

CTRL +S Salvează documentul curent

CTRL+O Deschide un document deja existent

CTRL+P Listează documentul curent la imprimantă

CTRL+F6 Permite comutarea între documentele deschise

CTRL+SHIFT+P Modificarea dimensiunii fontului

CTRL+]

CTRL+[

Modificarea mărimii fontului din unitate în unitate

CTRL+B Scris îngroşat

CTRL+I Scris înclinat (italic)

CTRL+U Scris subliniat

CTRL+L Alinierea textului selectat la

75

stânga

CTRL+R Alinierea textului selectat la dreapta

CTRL+E Alinierea textului selectat la dreapta

CTRL+J Alinierea completă (Justified)

CTRL+End Poziţionare automată la sfârşitul documentului

CTRL+Home Poziţionare automată la începutul documentului

CTRL+PgUp Poziţionare la începutul paginii

CTRL+PgDown Poziţionare la sfârşitul paginii

SHIFT+F5 Poziţionare automată în locul ultimei modificări

Tastele funcţionale au următoarele efecte:

- F1 – activează Help-ul programului

- F2 – mută un text sau o imagine

- F3 – inserează o intrare în Auto Text

- F4 – repetă ultima acţiune

- F5 – activează opţiunea Go To

- F6 – trece la noul cadru

- F7 – Lansează verificarea automată Spelling and Grammar

- F8 – avtivează modul EXT

- F9 – actualizează câmpurile selectate

- F10 – activează bara de meniuri

- F11 – trece la următorul câmp

- F12 – activează opţiunea Save As din meniul File Setarea paginii. La deschiderea oricărui document nou cu ajutorul pictogramei New de pe bara de instrumente Standard se deschide un document nou, vid, pe ecran afişându-se o pagină albă. Noul document, deşi nu conţine text, conţine informaţii despre marginile paginii, tipul de corpuri de literă (fonturi) folosite şi mărimea lor, unităţilor de măsură în care sunt exprimate dimensiunile, etc. Toate aceste informaţii sunt memorate într-un fişier şablon (template) care se numeşte Normal.dot şi este localizat în directorul (dosarul, folder-ul) Program Files - Microsoft Office - Templates. De regulă, utilizatorul nu foloseşte setările prestabilite în această machetă (şablon) şi poate modifica setările implicite ale paginii. Pentru aceasta se parcurg următorii paşi:

1. Se deschide un document nou cu un click pe iconul de pe bara de instrumente. Se setează marginile paginii din meniul File – Page Setup – Margins. Dacă se doreşte să se tipărească documentul pe ambele feţe ale unei coli de hârtie, se bifează caseta Mirror margins. În asemenea situaţie se recomandă ca marginea cu denumirea Inside să se seteze la o valoare mai mare decât marginea exterioară – Outside, figura 3.3. Dacă se doreşte păstrarea aceloraşi margini şi

76

pentru interior şi pentru exterior, se va adăuga un spaţiu suplimentar din caseta Gutter.

2. Se trece la tabela Paper Size de unde se alege tipul colii A3, A4, A5, Letter, etc., precum şi orientarea Portrait (normal) sau Landscape (transversal). Rezultatul oricărei acţiuni se vede într-o mică fereastră Preview.

Figura 6.5 Fereastra Page Setup

3. Se trece la tabela Paper Source şi se stabileşte modul de alimentare al imprimantei, pentru prima pagină şi pentru următoarele. Opţiunile sunt diferite, funcţie de tipul imprimantei (imprimantelor) instalate. Uzuale sunt: Manual feed (alimentare manuală), Sheet feeder (din rezervorul de coli al imprimantei), Tractor (pentru hârtia listing - cu perforaţii pe margini şi pliată în formatele A3, A4, etc.).

4. Se trece la tabela Layout de unde se stabileşte dacă antele paginii (Headers) şi subsolurile paginii (Footers) să se păstreze sau să difere de la prima pagină la celelalte sau între paginile pare şi impare. Celelalte opţiuni se vor explica mai târziu, la editarea documentelor mai complexe.

Dacă se doreşte ca formatul stabilit să devină implicit se apasă butonul Default care va salva modificările în fişierul şablon. Utilizatorul este avertizat asupra acestui lucru printr-o fereastră de dialog cu două butoane, Yes şi Cancel. Dacă se apasă Yes se salvează modificarea iar cu Cancel se renunţă la salvare. Apoi se apasă OK din fereastra Page Setup. Dacă nu se apasă Default setările paginii rămân valabile doar în cadrul documentului deschis.

6.2 Setarea paragrafelor. Din meniul Format – Paragraph, tabela Indents and Spacing (aliniere şi spaţiere) se aliniază paragraful la stânga, central, dreapta sau faţă de margini (justified). Valoarea Indentation (spaţiul faţă de marginea stângă sau dreapta a zonei tipăribile) se introduce direct sau se folosesc săgeţile din dreptul casetelor text respective. Spacing: stabileşte numărul de puncte (spaţiul) dintre 2 paragrafe succesive; permite introducerea unui spaţiu specificat deasupra sau sfârşitul paragrafului).

77

Line spacing – stabileşte ca scrierea să se facă la 1 rând (single), la 1,5 rânduri sau la 2 rânduri. În tabela Line and Space Breaks, figura 6.6, sunt câteva opţiuni utile:

Figura 6.6 Fereastra de dialog Paragraph

Widow/Orphan control, previne tipărirea ultimei linii dintr-un paragraf la începutul unei pagini noi precum şi tipărirea primei linii a unui paragraf la sfârşitul unei pagini. Keep lines together, previne apariţia unui sfârşit de pagină în interiorul unui paragraf. Don’t hyphenate, previne despărţirea în silabe a paragrafului selectat (disponibilă numai în limbile pentru care există programul despărţitor în silabe. Pentru limba română nu este disponibilă.) Se apasă OK. Din meniul Tools – Options, tabela General se stabileşte Measurement units în cm sau inch, unităţi în care vor fi gradate riglele verticale şi orizontale din ferestrele document şi din ferestrele de dialog care afişează informaţii despre dimensiuni (ex. Page Setup).

6.3 Editarea documentelor simple în MSWord Nu există o definiţie universal acceptată a ceea ce este un document simplu sau un document complex. Practica arată, însă, că pot fi considerate documente simple cele care nu depăşesc în lungime 3-4 pagini, nu sunt structurate într-o ierarhie a capitolelor şi subcapitolelor, nu conţin formate multiple pentru fonturi, paragrafe şi pagini, nu creează indexuri sau cuprinsuri automate. În activitatea de birotică acest tip de document este cel mai răspândit, motiv pentru care vom insista cu precădere asupra lui.

La apăsarea unei taste alfanumerice în locul în care se află cursorul de editare aste afişat caracterul tastat iar cursorul se deplasează spre dreapta. Cursorul poate fi deplasat cu ajutorul săgeţilor de pe tastatură dar numai pe zonele unde există text. Nu poate fi mutat la dreapta ultimului caracter dintr-un rând şi nici sub ultimul rând editat.

Mutarea rapidă în orice punct al documentului se face poziţionând cursorul mouse în locul dorit şi executând un click cu butonul stâng. Apăsarea tastei Backspace şterge un caracter la stânga cursorului iar apăsarea tastei Delete şterge un caracter la dreapta. Dacă oricare din aceste taste se menţine apăsată se şterg mai multe caractere, până la eliberarea ei.

78

O caracteristică a sistemului de operare Windows şi prin urmare şi a editorului Word este redundanţa metodelor, în sensul că există mai multe procedee care au ca finalitate obţinerea aceloraşi rezultate. În continuare se descriu câteva procedee pentru fiecare operaţiune prezentată.

Selecţia textului. Pentru a selecta o anumită porţiune de text se poziţionează cursorul mouse la începutul sau sfârşitul părţii de text ce trebuie selectat; se apasă butonul stâng al mouse-ului şi cu el apăsat se deplasează cursorul până la sfârşitul respectiv începutul textului care se doreşte a fi marcat, funcţie de poziţia iniţială a cursorului. Altă metodă foloseşte tastatura: după poziţionarea cursorului la unul din capetele textului de selectat se apasă şi se menţine apăsată tasta Shift + End (pentru selecţia unui rând), iar cu ajutorul săgeţilor se deplasează cursorul pe cele patru direcţii până se selectează textul în întregime. Un text selectat poate fi şters, copiat în clipboard, decupat, lipit sau mutat în cadrul documentului. Toate aceste operaţii se efectuează conform procedeelor arătate la Windows Explorer. Se folosesc fie comenzile rapide din tastatură (CTRL+C pentru copiere, CTRL+V pentru lipire, CTRL+X pentru mutare), fie butoanele de pe bara de instrumente fie comenzile din meniul Edit (sau opţiunile din meniul contextual). Pentru mutarea unor selecţii mici de text în cadrul zonei din document, vizibile pe ecran, poate fi folosită metoda drag&drop (fie în varianta cu click stânga apăsat, caz în care textul va fi mutat imediat, fie în varianta cu click dreapta apăsat - caz în care la eliberarea butonului din dreapta se activează un meniu contextual ce permite, printre, altele fie mutarea fie copierea textului). O metodă mai puţin cunoscută de mutare a unui text sau a unei imagini este urmăătoarea: - se selectează textul sau imaginea ce se va muta; - se apasă tasta F2; - se plasează cursorul în locul în care se va muta textul; - se apasă tasta Enter. Editarea documentului. Când se editează un document textul se scrie, până la terminare. Tastele se apasă scurt dar ferm, în caz contrar fie se va repeta caracterul tastat fie nu va fi trimis de la tastatură la calculator. Atunci când cursorul ajunge la marginea dreaptă a paginii execută automat un salt la început de rând nou. Tasta Enter se apasă numai când se doreşte trecerea la un nou paragraf. În timpul editării poate apărea necesitatea ştergerii unor porţiuni de text, mutarea sau înlocuirea altora; se pot folosi oricare din metodele descrise mai sus pentru copierea, ştergerea sau mutarea textelor. Când documentul este gata se trece la formatarea lui. După încheierea redactării documentului cuprinsul acestuia se poate genera automat. Pentru a genera cu succes cuprinsul unui document este necesară parcurgerea următoarelor etape:

a) fiecărui titlu ce se doreşte a fi inclus în cuprins i se atribuie un stil corespunzător, astfel: titlului capitolului i se atribuie stilul Heading 1, titlului subcapitolului Heading 2, ş.a.m.d. Se pot folosi shortcut-urile CTRL+Alt+1 pentru Heading 1, CTRL+ALT+2 pentru Heading 2, CTRL+ALT+3 pentru Heading 3.·

b) Insert – Reference – Index and Tables – Table of Contents

79

Figura 6.7. Fereastra Index and Tables de configurare a aspectului Cuprinsului.

Fereastra de configurare a formei cuprinsului permite alegerea nivelelor de titlu (Show levels), includerea numerelor paginilor (Show page numbers), şi folosirea formatelor din document.

c) după realizarea acestor setări se apasă butonul OK şi se va obţine cuprincul generat automat la poziţia curentă a cursorului

6.4. Crearea unui nou stil Crearea unui stil nou implică stabilirea unor parametri pentru textul ce urmează a se edita cu acest stil cum ar fi: tipul şi mărimea fontului, culoarea cu care este scris, setări legate de paragrafe, tabulatori, limbă, etc. Stilurile pot fi modificate sau actualizate automat după ce se creează.

Figura 6.8 Fereastra de stabilire a formatului unui stil nou (meniul Format, opţiunea Styles

and Formatting).

După stabilirea tuturor acestor setări (prin apăsarea butonului New Style din task pane, apăsarea butonului Format şi alegerea pe rând a opţiunilor ce interesează), se va bifa caseta de validare “Add to template” fapt ce va determina ca stilul nou creat să fie disponibil pentru toate documentele create pe baza aceluiaşi şablon (template) şi va fi regăsit în lista Style. În cazul în care caseta nu este bifată, stilul va fi aplicat numai documentului activ. Modificarea unui stil creat în prealabil se realizează după cum urmează: din meniul Format alegeţi Styles and Formatting, localizaţi în task pane stilul pe

80

care doriţi să-l modificaţi şi apăsaţi butonul din dreapta numelui acestuia. Din meniul derulant care se activează selectaţi opţiunea Modify Style.

6.5. Vizualizarea documentului După redactare sau în timpul redactării, dacă doriţi să cum ar apărea documentul tipărit, apăsaţi butonul Print Preview de pe bara de instrumente sau din meniul File alegeţi Print Preview. Aspectul ferestrei se modifică, rămânând o singură bară de instrumente şi bara de meniuri. Puteţi mări /micşora pagina în cadrul ecranului sau puteţi afişa mai multe pagini simultan alegând din caseta text derulantă Zoom, de pe bara de instrumente, alt procent decât cel iniţial (100 %, 75 %, 50 %). Puteţi introduce de la tastatură şi altă valoare decât cele prestabilite. Dacă doriţi să editaţi documentul din fereastra de previzualizare, apăsaţi butonul Magnifier, figura 3.8, astfel încât acesta să nu mai aibă aspectul de buton apăsat, ci relaxat.

Figura 6.9 Bara de instrumente a ferestrei Print Preview şi butonul Magnifier

Din meniul View se pot alege mai multe opţiuni, printre care Normal, Web Layout, Print Layout, etc. Vizualizarea în modul Normal este oarecum asemănătoare celei din editoarele sub DOS, exceptând modul de lucru al ecranului care este grafic. Nu este posibilă vizualizarea marginilor paginii, se pot vedea doar delimitările dintre pagini care sunt reprezentate prin linie punctată. Vizualizarea Web Layout (care înlocuieşte modul de vizualizare OnLine Layout din Word 97) optimizează paginile documentului Word şi oferă o previzualizare a modului în care va arăta documentul în cazul în care se doreşte publicarea acestuia pe Web. În modul Web Layout textul dimensionat la dimensiunile ferestrei, iar elementele grafice sunt poziţionate identic cu modul de apariţie în browser. În acest caz nu este posibilă vizualizarea marginilor paginilor şi încadrarea textului în pagină. Mai mult, la marginea din dreapta a paginii textul se autoaranjează în raport cu lăţimea cadrului.

81

Figura 6.10 Modul de vizualizare Web Layout

Vizualizarea Print Layout este cea care permite vizualizarea efectivă a paginii, cu marginile ei şi a aranjării textului în pagină. În capătul din stânga al barei derulante orizontale, din partea inferioară a ferestrei document sunt 4 butoane, care permit selectarea modului de vizualizare, fără a apela la meniul View. Pentru a fi afişate marginile textului se selectează opţiunea Text boudaries din meniul Tools - Options, tabela View. În modul de vizualizare Print Layout este posibilă modificarea marginilor paginii fără a mai apela la meniul File Pentru aceasta se poziţionează cursorul mouse pe una din riglele ferestrei, pe linia de demarcaţie dintre zona albă şi cea gri; cursorul îşi schimbă aspectul în săgeată cu două capete. Se apasă butonul stâng al mouse-ului şi se deplasează cursorul până la poziţia dorită când se eliberează butonul. Totuşi, valoarea precisă a marginilor poate fi stabilită numai din meniul File - Page Setup. Crearea listelor Pentru numerotarea sau marcarea unei înşiruiri de paragrafe se folosesc 2 butoane de pe bara de instrumente, Numbering şi Bullets. Modul de numerotare şi aspectul marcajului (bulinelor) poate fi modificat din Format - Bullets and Numbering.

Figura 6.11 Setarea numerotării - marcării automate

82

Se scriu toate paragrafele care se doresc a fi numerotate sau marcate iar când s-a terminat editarea se selectează paragrafele şi se apasă unul din cele două butoane, după cum paragrafele trebuie numerotate sau doar marcate. O altă posibilitate este ca la începutul primului paragraf să se apese butonul corespunzător de pe bara de instrumente. La fiecare apăsare a tastei Enter de la sfârşit de paragraf noul paragraf va fi numerotat sau marcat automat Aceasta se întâmplă dacă este selectată opţiunea de autonumerotare din meniul Tools - AutoCorrect, figura 3.11. Opţiunea este implicit selectată la instalarea programului MSWord. Formatul numerotării şi al marcării se poate modifica din meniul Format - Bulets and Numbering. Pentru modificarea indentării (alinierii) se pot folosi cursoarele de aliniere de pe rigla orizontală. La încheierea listei se apasă de două ori consecutiv tasta Enter sau Enter urmată de Backspace. Observaţii:

1. Modul cum se lansează programul word poate fi controlat. De exemplu, pentru ca Word-ul să nu se deschidă implicit cu un document gol, se procedează astfel:

- click dreapta pe shortcut-ul Word şi se alege Properties - în câmpul Target, după “C:\Program Files\Microsoft Office\Winword” se

adaugă “/n” 2. Pentru a se deschide implicit, odată cu deschiderea Word-ului şi ultimul

document accesat se repetă paşii de mai sus şi se adaugă “mfile1”.

3. Pentru a obţine o listă cu comenzile uzuale în Word se procedează astfel (o metoda specifică chiar Word-ului pentru că o alta ar fi, bineînţeles, să căutaţi pe Net o asemenea listă):

1. Tools→Macro→Macros 2. Din lista derulantă Macros in se alege Word commands 3. În caseta text Macros Name se tastează List, iar din lista ce se activează în

fereastra de dedesubt (fereastră care se numeşte Combo Box sau casetă combinată) se selectează şi se dă un dublu click pe ListCommands

4. Se afişează o fereastră în care utilizatorul trebuie să opteze pentru unui document care să conţină: o listă a shortcut-urilor pentru opţiunile din meniul des utilizate şi setările tastaturii (9 pagini) sau un document cu toate shortcut-urile din Word (24 pagini).

5. se optează pentru prima variantă 6. se deschide automat un document care va conţine, sub formă de tabel

comenzile uzuale care se poate salva şi eventual lista la imprimantă.

6.6. Facilitatea Mail Merge Mail Merge permite fuzionarea documentelor pe baza câmpurilor de fuzionare. Mai clar, presupunem că o scrisoare trebuie trimisă mai multor destinatari. Pentru a putea lucra cu Mail Merge se va crea un document sursă, în care, sub formă de tabel, se enumeră toţi destinatarii. Tabelul va fi de forma: Nume Prenume Adresa După încheierea editării documentului sursă, acesta se salvează şi se începe procesul de fuzionare. Se deschide un nou document în care se editează textul scrisorii după care se parcurg paşii:

a) Tools→Letters and Mailings→Mail Merge b) Se stabileşte tipul documentului, în acest caz Letter

83

c) Se stabileşte ce document se va folosi: documentu curent, se porneşte de la un şablon sau se începe de la un document existent

d) Se selectează destinatarii: dintr-un document existent (în cazul de faţă documentul ce conţine tabelul de mai sus), contactele din Outlook sau se tipăreşte o nouă listă.

e) Se editează scrisoarea (care este deja editată) şi se introduc câmpurile de fuzionare (click pe More Items)

f) Previzualizarea scrisorii g) Listarea la imprimantă h) Eventual, editarea fiecărei scrisori în parte

6.7. Inserarea tabelelor

Tabelele pot fi inserate în corpul unui text în mai multe feluri. O metodă este utilizarea butonului Insert Table (inserează table) de pe bara de instrumente Standard, figura 3.16. Butonul deschide un meniu sub forma unui tabel cu cinci linii şi cinci coloane. Cu ajutorul cursorului mouse selectaţi, începând cu celula din colţul din stânga sus, numărul de celule dorit. Dacă e nevoie, trageţi cursorul mouse dincolo de marginea dreaptă şi / sau inferioară a tabelului, care se va extinde pe lăţime, respectiv pe înălţime cât aveţi nevoie. La eliberarea butonului mouse-ului, în poziţia curentă a cursorului de editare, va fi inserat tabelul cu numărul de linii şi coloane selectat.

A doua metodă, care permite crearea de tabele într-un mod extrem de facil, constă în folosirea butonului pentru desenat tabele.

. Figura 6.12. Instrumente folosite în crearea tabelelor în Microsoft Word

La acţionarea acestuia se deschide bara de instrumente Tables and Borders care vă permite să desenaţi tabele, să adăugaţi linii şi coloane, să ştergeţi linii dintre celule, să aliniaţi conţinutul celulelor în interiorul acestora, să alegeţi tipul de linii utilizate la desenare etc.

A treia metodă foloseşte meniul Table de pe bara de meniuri din care alegeţi opţiunea Insert Table. Apare o fereastră de dialog care solicită introducerea numărului de linii şi coloane, precum şi formatul acestora. Puteţi alege un format dintr-o listă şabloane dacă apăsaţi butonul AutoFormat. Toate formatele au asigurată o previzualizare, astfel încât să puteţi alege în cunoştinţă de cauză.

6.7.1 Formatarea tabelelor

Prin formatarea tabelelor se înţelege stabilirea aspectului tabelului: a dimensiunilor, a aspectului chenarului şi liniilor de separaţie dintre celule, a culorilor, precum şi aranjarea textului sau imaginilor din celule.

Stabilirea aspectului chenarului şi liniilor de separaţie. Indiferent de modul în care a fost creat tabelul, plasaţi cursorul de editare în oricare celulă a tabelului şi cu

84

ajutorul comenzii Select Table din meniul Table selectaţi tabelul. Apoi afişaţi bara de instrumente Tables and Borders din meniul View – Toolbars, figura 3.17.

Figura 6.13. Bara de instrumente Tables and Borders

Selectaţi din lista Line Style (stiluri linie) aspectul liniilor pe care doriţi să le trasaţi,

iar din caseta derulantă grosime linii şi bordere alegeţi grosimea dorită pentru linii. Culoarea liniilor o alegeţi cu ajutorul butonului culoare border. Cu aceste setări trasaţi cu ajutorul creionului liniile dorite din tabel; dacă acestea există deja şi doriţi să le modificaţi aspectul, trasaţi-le încă o dată peste cele existente. Puteţi adăuga linii şi coloane sau împărţi cele existente. Pentru a şterge linii din tabel (astfel încât să devină invizibile la tipărire) folosiţi instrumentul radieră. Dacă doriţi ca toate liniile sau coloanele să aibă aceeaşi înălţime, respectiv lăţime, selectează tabelul şi din meniul Tables → AutoFit se aleg opţiunile Distribute Rows Evenly sau Distribute Cols Evenly, după caz. Când tabelul este selectat devin active şi butoanele de distribuire egală a dimensiunilor liniilor şi coloanelor de pe bara de instrumente şi puteţi să le folosiţi în consecinţă. Modificarea lăţimii coloanelor sau înălţimii liniilor se face uşor dacă poziţionaţi cursorul mouse pe linia de separaţie dintre celule şi cu butonul stâng al mouse-ului apăsat trageţi linia pe poziţia dorită. Aspectul cursorului se modifică atunci când este poziţionat pe liniile tabelului; pentru liniile verticale aspectul este .

Pentru a uni mai multe celule în una singură, care să se întindă pe mai multe linii sau coloane, selectaţi respectivele celule şi din meniul Table selectaţi Merge Cells. Pentru a selecta mai multe celule, plasaţi cursorul în una din ele şi cu butonul stâng al mouse-ului apăsat, trageţi în direcţia dorită; culoarea celulelor selectate se modifică, indicând acest lucru.

Majoritatea comenzilor sunt disponibile şi în meniul contextual, de unde puteţi şi să le folosiţi dacă vă este mai comod. Puteţi colora celulele, rânduri sau coloane dintr-un tabel selectându-le şi apăsând butonul cu triunghi culoare fond celule, figura 3.17, de unde selectaţi culoarea dorită.

Se poate modifica automat dimensiunea celulelor având ca referinţă textul introdus sau fereastra activă fie chiar de la fereastra de stabilire a dimensiunilor tabelului (prin selectarea butoanelor radio AutoFit to Contents şi respectiv AutoFit to Window), fie după introducerea tabelului din meniul contextual al acestuia. Introducerea textului în celule se face ca şi la editarea oricărui text în pagină. Dacă cantitatea de text depăşeşte înălţimea stabilită a celulei aceasta se dimensionează pe verticală astfel încât să cuprindă întregul text. Odată cu aceasta se redimensionează toate celulele de pe rândul respectiv. Pentru a trece în celula următoare de pe acelaşi rând apăsaţi tasta TAB sau faceţi un click cu butonul stâng al mouse-ului în celula respectivă. În tabelul 3.2, care este şi un exemplu de formatare, sunt rezumate comenzile rapide de deplasare în interiorul tabelului.

85

Tabelul 6.2 Shortcut-uri pentru poziţionarea în interiorul unui tabel Efect Comanda

Deplasare la celula următoare

TAB (Dacă punctul de inserare este în ultima celulă a tabelului, apăsarea pe TAB adaugă un rând nou.)

Deplasare la celula anterioară SHIFT+TAB

Deplasare la rândul anterior sau următor

SĂGEATĂ ÎN SUS sau SĂGEATĂ ÎN JOS

Deplasare la prima celulă din rând ALT+HOME sau ALT+7 pe tastatura numerică (NUM LOCK trebuie să fie dezactivat.)

Deplasare la ultima celulă din rând ALT+END sau ALT+1 pe tastatura numerică (NUM LOCK trebuie să fie dezactivat.)

Deplasare la prima celulă din coloană

ALT+PAGE UP sau ALT+9 pe tastatura numerică (NUM LOCK trebuie să fie dezactivat.)

Deplasare la ultima celulă din coloană

ALT+PAGE DOWN sau ALT+3 pe tastatura numerică (NUM LOCK trebuie să fie dezactivat.)

Început de paragraf nou ENTER

Adăugare un rând nou la sfârşitul tabelului TAB la sfârşitul ultimului rând

Pentru a insera text înaintea unui tabel plasat chiar la începutul documentului

poziţionaţi cursorul în prima celulă şi apăsaţi tasta Enter. Alinierea pe orizontală a textului în interiorul celulei se face fie cu comenzile rapide din tastatură, fie folosind butoanele de aliniere de pe bara de instrumente Formatting în timp ce alinierea pe verticală se face cu ajutorul butoanelor de pe bara de instrumente Tables and Borders. Direcţia de scriere a textului se poate modifica astfel: plasaţi cursorul de editare în celula dorită şi din meniul Format alegeţi opţiunea Text Direction sau plasaţi cursorul de editare în celula dorită şi daţi click dreapta şi din meniul contextual alegeţi aceeaşi opţiune. Se deschide o fereastră care dă posibilitatea orientării textului şi pe verticală, de sus în jos sau de jos în sus. Alinierea textului în celulă se poate realiza din meniul contextual, opţiunea Cell Alignment. 6.7.2 Ştergerea celulelor şi tabelelor

Pentru a şterge unul sau mai multe rânduri sau coloane dintr-un tabel selectaţi respectivele rânduri sau coloane şi din meniul Table → Delete alegeţi opţiunea de ştergere corespunzătoare. Pentru a selecta mai multe rânduri poziţionaţi cursorul mouse la marginea stângă a celulei din primul rând care trebuie selectat şi apăsaţi butonul stâng al mouse-ului. Trageţi de mouse în jos până la selectarea ultimului rând dorit. Pentru a selecta mai multe coloane poziţionaţi cursorul mouse-ului deasupra primei celule din prima coloană ce trebuie selectată. Cursorul ia forma unei săgeţi de culoare neagră cu vârful în jos. Apăsaţi butonul stâng al mouse-ului şi trageţi mouse-ul pe orizontală până deasupra ultimei coloane care trebuie selectată. Dacă vreţi să ştergeţi întregul tabel atunci selectaţi tabelul şi din acelaşi meniu alegeţi opţiunea Delete Rows sau Delete Columns după cum selecţia s-a făcut pe linii sau pe coloane.

86

6.8. Formule în Word Deşi nu este special conceput pentru calcul tabelar, programul Word permite efectuarea unor calcule prin introducerea de formule în interiorul celulelor. De la început trebuie precizat modul de numerotare al celulelor într-un tabel pentru a şti cum le referim în cadrul formulelor. Coloanelor li se asociază litere, începând cu litera A, de la stânga la dreapta. Liniile se numerotează cu cifre arabe, de sus în jos, începând cu numărul 1. Orice celulă este referită printr-o combinaţie dintre o literă şi un număr, în această ordine; de exemplu b3 sau B3 desemnează celula de pe coloana a doua şi linia a treia. Pentru introducerea unei formule se procedează astfel: 1. click în celula în care doriţi să apară rezultatul. 2. din meniul Table selectaţi Formula. Se va deschide fereastra Formula, figura 3.18. 3. dacă programul Word propune în caseta Formula o formulă care nu corespunde operaţiei dorite, ştergeţi-o. 4. din caseta Paste function selectaţi funcţia dorită. De exemplu, pentru a aduna numere selectaţi SUM.

Pentru a face referire la conţinutul unei celule din tabel introduceţi adresa celulei în parantezele din formulă. De exemplu, pentru a aduna numerele din celulele A1 şi B4, formula este: =SUM(a1,b4).

Observaţie: Dacă sistemul de operare este setat pentru România atunci veţi folosi ca separator al argumentelor funcţiei semnul punct şi virgula ; în loc de virgulă. Folosirea virgulei va produce eroare.

5. în caseta Number format se stabileşte formatul dorit pentru numere. De exemplu, pentru a afişa un număr sub formă de procent cu zecimale faceţi click pe 0.00%.

Observaţie: Dacă sistemul de operare este setat pentru România atunci veţi folosi ca separator zecimal virgula în loc de punct. Vă puteţi da seama rapid care este setarea regională examinând separatorul zecimal din lista pusă la dispoziţie de caseta Number format.

Notă: Programul Word inserează rezultatul calculelor ca un câmp în celula selectată. Dacă apare necesitatea modificării conţinutului celulelor adresate în cadrul formulei, reactualizarea rezultatului se obţine selectând mai întâi rezultatul din celulă şi apoi apăsând tasta F9.

De asemenea, dacă apare necesitatea aplicării aceleiaşi formule de mai multe ori (de exemplu pentru calculul mediilor studenţilor) copiaţi rezultatul obţinut în urma aplicării formulei din prima celulă în celelalte celule, iar în final selectaţi întreaga coloană şi apăsaţi tasta F9 (tastă corespunzătoare opţiunii de actualizare a valorii câmpurilor).

Figura 6.14. Fereastra Formula

87

CAPITOLUL VII – Microsoft Excel

7.1 Descrierea programului Microsoft Excel Aplicaţia se lansează cu Start – Programs – Microsoft Excel sau dublu click pe pictograma de pe desktop, dacă există. După deschiderea aplicaţiei de pe ecran apar două ferestre, una în alta. Prima fereastră, cea exterioară, este fereastra aplicaţiei, iar cea interioară este fereastra registrului de calcul, figura 3.52.

Figura 7.1 Fereastra Microsoft Excel

Registrul de calcul (Workbook) este principalul document folosit în Excel pentru stocarea şi prelucrarea datelor. Un registru de calcul este format dintr-un număr de foi de calcul (implicit 3), la care utilizatorul poate adăuga şi altele. În plus, se pot crea foi pentru diagrame, pentru secvenţe macro, pentru module Vizual Basic şi de dialog. Fiecare foaie de calcul este formată din cel mult 256 coloane şi 65 538 linii. Coloanele au etichete dispuse în partea superioară a ferestrei documentului, notate de la A la Z şi continuând cu AA până la AZ, BA până la BZ, ş.a.m.d., până la coloana IV. Liniile sunt numerotate de la 1 la 65 538 în partea din stânga a ferestrei documentului. Intersecţia liniilor cu coloanele formează celulele (cells), care sunt unităţi fundamentale pentru stocarea de date. Fiecare celulă este referită prin această intersecţie. Spre exemplu adresa celulei de la intersecţia coloanei C cu linia 5 este indicată (sau este adresată, referită) ca fiind celula C5. Fiecare foaie de calcul are în partea inferioară o eticheta (sheet tab), care permite identificarea acesteia în registrul de calcul. Etichetele au nume implicite Sheet 1, Sheet 2, etc., dar pot fi oricând redenumite pentru a reflecta cât mai bine conţinutul de date al foii. Pentru a modifica numărul implicit de foi de calcul (3) dintr-un registru de calcul parcurgeţi comenzile: Tools→Options→tabela General, iar în lista Sheets in new Workbook faceţi modificarea dorită. Pentru a redenumi o foaie de calcul plasaţi cursorul

88

mouse-ului deasupra etichetei şi faceţi click dreapta; selectaţi comanda Rename din meniul contextual şi introduceţi numele dorit. Fereastra programului conţine toate elementele unei ferestre de aplicaţii, bară de titlu – pe care sunt afişate sigla cu numele programului şi numele registrului de calcul deschis, bară de meniuri, bare de intrumente şi, ca noutate, o bară pentru formule. Observaţii: 1. În Excel o formulă începe întotdeauna cu semnul egal. 2. Pentru a comuta pe modul editare, deci pentru a edita parţial conţinutul unei celule, se

apasă tasta F2. 3. În Excel se pot uni celule (nu se pot împărţi) prin parcurgerea următorilor paşi: se

selectează celulele, apoi se dă click dreapta, din meniul contextual se alege Format Cells, click pe tabela Alignment, se bifează caseta de validare Merge Cells.

Într-o foaie de calcul nouă este selectată automat celula de la intersecţia coloanei A cu linia 1, (celula A1). Selectarea celulei este semnalizată prin conturul gros, mai gros decât al celorlalte celule, şi semnifică faptul că celula este activă (active cell). În momentul în care se introduc caractere de la tastatură acestea apar în celula activă. Pentru a introduce date în altă celulă, mai întâi aceasta trebuie activată, operaţie care poate fi făcută folosind fie mouse-ul fie tastatura:

1. Cu ajutorul mouse-ului puteţi activa rapid o celulă plasând cursorul pe celula respectivă şi executând click pe butonul din stânga al mouse-ului.

2. Pentru a selecta alte celule cu ajutorul tastaturii folosiţi tastele cu săgeţi şi/sau tastele Page Up şi Page Down de pe tastatură sau diverse alte combinaţii de taste. Tastele care pot fi utilizate sunt prezentate în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1 Comenzi pentru deplasarea în interiorul unui tabel Excel Combinaţie detaste Efect

Tab Deplasare o celulă la dreapta Enter Deplasare o celulă în jos

Shift + Tab Deplasare o celulă la stânga Shift +Enter Deplasare o celulă în sus

Home Deplasare în coloana A pe rândul activ Ctrl + Home Deplasare în celula A1 a foii de calcul Ctrl + End Deplasarea în ultima celulă folosită din foaia de calcul Page Up Deplasare în sus pe ecran

Page Down Deplasare în jos pe ecran Alt + Page Up Deplasare o lăţime de ecran la stânga

Alt +Page Down Deplasare o lăţime de ecran la dreapta Ctrl+Page Up Deplasare la foaia de calcul anterioară

Ctrl+Page Down Deplasare la următoarea foaie de calcul

Deplasarea la o anumită celulă se poate face şi folosind caseta de denumire a domeniului de celule sau a unei celule (name box) care se află la capătul din stânga al barei pentru formule: se execută click pe casetă, se scrie adresa celulei la care se doreşte saltul şi apoi se apasă tasta Enter. Pentru deplasarea într-o anumită celulă se poate folosi şi comanda Go To…. Din meniul Edit selectaţi comanda Go To… sau apăsaţi tasta F5 şi se va deschide fereastra de dialog Go To.... Se scrieţi în caseta de text Reference referinţa (adresa) celulei pe care doriţi să o activaţi apoi apăsaţi tasta Enter sau butonul OK din fereastră. Există mai multe posibilităţi de deplasare în foaia curentă. Le puteţi vizualiza şi testa dacă apăsaţi butonul Special.

89

7.2. Modificarea lăţimii coloanelor Pentru a ajusta automat coloana la lăţimea celui mai mare rand, se plasează cursorul pe suprafaţa de separare dintre eticheta coloanei în cauză şi eticheta următoarei coloane şi se execută dublu click. Lăţimea unei coloane se poate modifica manual folosind mouse-ul sau comenzile din meniu. Dacă folosiţi mouse-ul plasaţi cursorul acestuia pe marginea din dreapta a etichetei coloanei a cărei lăţime vreţi să o modificaţi, iar în momentul în care indicatorul ia forma unei săgeţi orizontale cu două vârfuri, trageţi săgeata spre dreapta sau spre stânga pentru a mări sau micşora lăţimea coloanei. Pentru a modifica lăţimea mai multor coloane, mai întâi să selectaţi respectivele coloane astfel:

- plasaţi cursorul mouse-ului pe eticheta primei coloane din seria celor a căror lăţime trebuie modificată

- apăsaţi butonul stâng al mouse-ului; toate celulele coloanei respective se vor înnegri. Menţineţi butonul apăsat şi trageţi cursorul deasupra etichetelor celorlalte coloane până pe ultima coloană din serie. toate coloanele selectate vor avea celulele înnegrite.

- eliberaţi butonul mouse-ului. Având coloanele astfel selectate plasaţi cursorul mouse-ului pe marginea dreaptă a ultimei etichete din serie şi procedaţi în continuare ca la modificarea lăţimii unei singure coloane. Toate coloanele selectate vor avea aceeaşi lăţime cu cea pe care o stabiliţi pentru ultima coloană. O altă metodă de modificare a lăţimii coloanelor, de această dată de la tastaturăeste următoarea: tastaţi în caseta de text Column Width lăţimea dorită pentru coloană, iar Excel va modifica lăţimea coloanei selectate. Pe lângă posibilitatea stabilirii manuale a lăţimii coloanelor, Excel permite modificarea lăţimii coloanelor pentru a corespunde unei anumite înregistrări dintr-o celulă sau celei mai lungi înregistrări din coloană. Pentru a modifica lăţimea coloanei încât aceasta să corespundă lungimii unei anumite înregistrări, selectaţi celula care conţine înregistrarea în cauză şi apoi din meniul Format alegeţi comanda Column-AutoFit Selection. De asemenea, dacă ceea ce aţi scris depăşeşte lăţimea unei coloane, această lăţime se poate modifica dacă vă plasaţi cu cursorul mouse-ului pe linia de separaţie între etichetele coloanelor adiacente şi daţi dublu click. Excel va modifica în mod corespunzător lăţimea coloanei. Dacă coloanele ale căror lăţimi doriţi să le modificaţi nu sunt adiacente, atunci selectarea lor se face astfel:

- apăsaţi tasta Ctrl şi menţineţi-o apăsată - plasaţi cursorul mouse-ului pe eticheta uneia din colonele din seria care trebuie

modificată şi faceţi un click pe butonul stâng; coloana va fi selectată - treceţi la următoarea coloană şi repetaţi pasul anterior; dacă în seria de coloane

există şi coloane adiacente, puteţi trage cursorul mouse-ului peste etichetele lor, până la selectarea întregului grup.

- când aţi selecta ţi ultima coloană eliberaţi tasta Ctrl. Excel dă posibilitatea formatării atât a conţinutului celulelor cât şi a celulelor însăşi prin aplicarea de chenare de grosimi şi culori diverse sau texturi şi culori pentru fundalul celulelor. Chenarele îmbunătăţesc aspectul foilor de calcul oferind separaţii vizuale între zonele lor. Chenarele îmbunătăţesc şi aspectul rapoartelor tipărite. Pentru a aplica un chenar se selectează mai întâi domeniul care trebuie formatat. Pentru selectarea unui domeniu procedaţi astfel: 1. poziţionaţi cursorul mouse-ului pe celula din unul din colţurile extreme ale domeniului.

90

2. apăsaţi butonul stâng al mouse-ului şi glisaţi cursorul în diagonală spre colţul opus, până la acoperirea întregului domeniu. Toate celulele selectate, cu excepţia celei de la care s-a pornit selecţia au culoarea neagră, indicând în acest fel faptul că au fost selectate, figura 7.2

Figura 7.2 Domeniu de celule selectat, B2:E6

3. din meniul Format alegeţi opţiunea Cells care deschide fereastra de dialog Format Cells, figura 7.3, în care selectaţi tabela Border.

Figura 7.3 Tabela Border a ferestrei de dialog Format Cells

4. din secţiunea Line selectaţi stilul de linie (Style) ce va fi folosit pentru chenar iar din lista derulantă Color, culoarea dorită pentru liniile chenarului.

5. în secţiunea Border a tabelei faceţi click cu butonul stâng al mouse-ului peste liniile machetei tabelului care doriţi să ia aspectul şi culoarea selectate la pasul anterior. Puteţi folosi şi butoanele din stânga şi de sub fereastra de previzualizare.

6. repetaţi paşii 4 şi 5 până la trasarea tuturor liniilor dorite

7. Apăsaţi butonul OK pentru aplicarea efectivă a chenarelor şi închiderea ferestrei

8. Apăsaţi butonul OK pentru aplicarea efectivă a texturii şi închiderea ferestrei Pentru aplicarea chenarului unui tabel, cât şi pentru stabilirea culorilor sau texturilor puteţi utiliza şi butoanele de pe bara Formating, dar lucrul este anevoios, mai ales pentru tabelele cu formatări complexe. În plus bara trebuie completată cu butoane pe care nu le conţine în mod implicit, cum ar fi butoane pentru trasarea liniilor oblice, a texturilor, etc. Dacă o celulă conţine un şir de caractere numerice, pentru ca Excel să nu interpreteze respectivul şir ca pe un număr pe care, eventual, să-l folosească în formule, respectivul şir trebuie precedat de apostrof. Puteţi selecta, de asemenea, formatul Text pentru celula respectivă, din tabela Number a ferestrei Format Cells.

91

7.3 Introducerea valorilor numerice Datele numerice sunt valori constante şi sunt formate doar din valori numerice. Într–

o celulă pot fi introduse numere întregi (cum ar fi 228), fracţii zecimale (17,258), fracţii cu numere întregi (1 1/4) şi valori notate în sistem ştiinţific (1.23E+08).

Dacă numărul introdus este aliniat la stânga în celula respectivă atunci numărul

respectiv nu este recunoscut ca valoare numerică şi trebuie formatată celula sau coloana. Dacă nu veţi face formatarea, datele nerecunoscute ce vor fi folosite eventual într-o formulă, vor determina obţinerea unor rezultate eronate. Numărul introdus într-o celulă şi recunoscut ca atare va fi aliniat la dreapta.

Figura 7.4 Fereastra de dialog Format Cells, tabela Number

Dacă se introduce un număr lung într-o celulă şi în locul lui celula afişează #### sau dacă numărul apare în sistemul de notare ştiinţifică (ex. 1.23E+08) atunci lăţimea coloanei curente este prea mică pentru a cuprinde numărul în întregime.

Pentru a elimina acest lucru faceţi dublu click pe marginea din dreapta a etichetei coloanei pentru a o lărgi. MS Excel oferă posibilitatea schimbării modului de afişare a numerelor în celule folosind alt format numeric. Pentru aceasta selectaţi din meniul Format opţiunea Cells sau apăsaţi tastele Ctrl+1 (unu) folosiţi comanda Format Cells din meniul contextual. Oricare ar fi metoda aleasă, pe ecran va apărea fereastra de dialog Format Cells. Din secţiunea Category: a tabelei Number selectaţi tipul formatului numeric dorit, Number, Percentage, Fraction, Scientific. Câmpul Sample oferă previzualizarea numărului din celula activă pentru oricare din formatele alese. Caseta Decimal places: dă posibilitatea stabilirii numărului de zecimale cu care este afişat numărul, valoarea implicită fiind 2. Pentru categoriile Date, Time, Fraction, Special şi Custom, în caseta Type este afişată o listă cu formate-model. După ce stabiliţi formatele dorite pentru diversele tipuri de date apăsaţi butonul OK; Excel va aplica formatul ales în celulele selectate în prealabil din foaia de calcul. Bara cu instrumente Formatting conţine cinci butoane cu ajutorul cărora se pot aplica rapid formate numerice uzuale.

92

7.3.1 Folosirea comenzii AutoFill O funcţie foarte utilă a programului Excel este funcţia AutoFill, cu ajutorul căreia se poate crea rapid o foaie de calcul prin completarea automată a unui domeniu de celule cu înregistrări în serie. Este posibilă, de exemplu, completarea unui domeniu de celule cu o serie de date consecutive sau crearea unei serii de titluri pentru coloane.

Pentru a crea o serie de înregistrări se procedaţi după cum urmează: - completaţi primele două celule din serie, pe coloană sau pe rând.

- selectaţi cele două celule şi apoi plasaţi cursorul mouse-ului pe mânerul AutoFill a porţiunii selectate (acel mic pătrat din colţul din dreapta jos al selecţiei).

- apăsaţi butonul stâng al mouse-ului şi cu el menţinut apăsat trageţi în jos sau la dreapta de acest mâner: celulele care urmează vor fi completate automat. În cazul formatelor numerice pasul seriei este considerat ca fiind diferenţa dintre conţinutul celei de a doua celule şi cel al primei celule. Pentru alte formate, cum ar fi date calendaristice sau zile ale săptămânii, funcţia lucrează diferit: este suficient să se introducă numele zilei sau a datei calendaristice într-un format recunoscut de Excel şi apoi trăgând de mânerul funcţiei AutoFill completarea să se facă automat, în ordine crescătoare.

Folosirea comenzii Fill - Series •Cu ajutorul comenzii Fill - Series din meniul Edit se poate completa un domeniu de

celule cu o precizie mai mare decât cu ajutorul funcţiei AutoFill. Funcţia permite specificarea unei valori de pornire şi a unei valori limită. Sunt posibile mai multe moduri de accesare a acestei funcţii. 1. Completarea unui domeniu de celule cu ajutorul comenzii Fill - Series din meniul Edit:

- completaţi numărul de pornire sau data calendaristică iniţială în prima celulă a domeniului care trebuie completat

- din meniul Edit alegeţi Fill – Series: ; pe ecran va apărea fereastra de dialog Series, figura 3.62.

- în fereastra de dialog Series specificaţi direcţia de completare, pe rânduri (Rows) sau pe coloane (Columns), tipul de serie (Type), liniar, exponenţial sau în progresie geometrică (Growth), de date calendaristice (Date) sau autocompletare (AutoFill). În cazul în care doriţi crearea unei serii de date calendaristice trebuie să specificaţi unitatea de măsură (Date Unit)

Figura 7.5 Fereastra de dialog Series

- specificaţi valoarea raţiei (Step Value) – această valoare reprezentând numărul cu care se modifică seria de la celulă la celulă

- introduceţi valoarea limită superioară (Stop Value), această valoare reprezentând ultima valoare din serie.

- Se apasă butonul OK.

93

2. Completarea cu ajutorul meniului de comenzi rapide.

- completaţi doar prima celulă şi cu butonul drept al mouse-ului apăsat trageţi de mânerul funcţiei AutoFill peste zona de celule care trebuie completate.

- eliberaţi butonul mouse-ului. Va apare un meniu de comenzi rapide din care alegeţi opţiunea Series.., care va deschide fereastra de dialog din figura 3.62, după care continuaţi cu paşii arătaţi. Din acelaşi meniu, dacă alegeţi opţiunea Fill Series, seria va fi completată cu pasul 1. De asemenea, dacă alegeţi opţiunea Copy cells conţinutul primei celule va fi copiat în toate celelalte.

O altă funcţie utilă pentru crearea unei serii de înregistrări este AutoComplete. Pe măsură ce se introduc date într-o listă, Excel memorează fiecare înregistrare. Când se începe introducerea unei noi înregistrări, care este similară cu una anterioară, pe aceeaşi coloană, Excel va completa în mod automat înregistrarea respectivă. În acest caz puteţi accepta varianta propusă sau, în caz contrar, continuaţi scrierea noii înregistrări. Lista memorată este accesibilă cu ajutorul comenzii Pick From List din meniul contextual. Selectând comanda, sub celula activată va fi derulată o listă cu înregistrările anterioare, din care se poate alege data dorită.

Observaţie: lista este disponibilă numai dacă celula activată se află imediat sub ultima celulă completată din coloană.

7.4 Crearea unei diagrame cu ajutorul aplicaţie Chart Wizard Aplicaţia Chart Wizard oferă o metodă pentru realizarea automată, pas cu pas, a unei diagrame pornind de la datele din foaia de calcul. Diagrama poate fi plasată în foaia de calcul curentă sau într-o altă foaie de calcul din registrul curent. Primul pas în crearea unei diagrame este selectarea datelor din foaia de calcul. În mod normal se selectează datele necesare pentru crearea unei diagrame înainte de lansarea în execuţie a aplicaţiei Chart Wizard. Datele pentru diagramă trebuie să fie incluse în coloane şi linii, dar nu trebuie neapărat să se afle în coloane şi linii adiacente. Etichetele care vor fi folosite în diagramă trebuie plasate în primele linii şi în coloanele din extrema stângă a foii de calcul. Dacă în diagramă trebuie să apară şi etichetele coloanelor şi liniilor atunci acestea trebuie incluse în selecţie. Celulele care nu sunt adiacente se selectează ţinând apăsată tasta Ctrl; se selectează fiecare grup de celule până la completarea selecţiei după care se eliberează tasta Ctrl. Al doilea pas constă din alegerea butonului Chart Wizard de pe bara de instrumente, ceea ce va determina deschiderea primei ferestre din aplicaţia vrăjitor, fereastra 1 dintr-un total de 4.

94

Figura 7.6 Fereastra de dialog Step 1 of 4 permite alegerea tipului de diagramă

Fereastra de dialog Step 1 of 4 conţine două tabele care dau posibilitatea stabilirii tipului de diagramă. Din tabela Standard Types, câmpul Chart type: alegeţi stilul de diagramă iar din câmpul din dreapta, Chart sub-type: subtipul de diagramă. Dacă apăsaţi butonul Press and hold to view sample, în locul galeriei de subtipuri va fi afişată o miniatură a diagramei finale (preview-ul acesteia). Puteţi selecta din tabela a doua, Custom Types opţiuni de personalizare a tipului de diagramă. După stabilirea stilului dorit apăsaţi butonul Next pentru a închide fereastra curentă şi a o deschide pe cea corespunzătoare pasului 2, Step 2 of 4. Din această fereastră puteţi reveni, dacă este necesar, la fereastra anterioară, apăsând butonul Back.

Figura 7.7 Fereastra Step 2 of 4 permite alegerea sursei de date

Tabela Data Range dă posibilitatea stabilirii sau modificării domeniului de date pentru crearea diagramei. Modificarea domeniului dedate se poate realiza în această etapă prin click pe butonul Add şi apoi click pe butonul din dreapta câmpului Values şi alegerea noilor valori ce vor constitui noua serie dedate ce se include în diagramă.

95

Includerea unor noi serii dedate se poate realiza şi după încheierea celor patru paşi ai wizard-ului prin selectarea celuleor ce constituie seria noua de date şi glisarea cu click stânga pe chenarul selecţie (cursorul mouse-ului va lua formă de cruce) până deasupra diagramei şi eliberarea click stânga. În momentul în care se eliberează click stânga, diagrama va fi actualizată cu noua sau noile serii dedate.

Figura 7.8. Includerea unei noi serii de date într-o diagramă.

Butoanele radio Series in: stabilesc dacă pe axa X a diagramei se reprezintă etichetele liniilor sau cele ale coloanelor din seria de date. În tabela Series, butoanele Add şi Remove, de sub fereastra Series, permit adăugarea sau înlăturarea de serii la /din lista celor afişate în fereastră. După stabilirea preferinţelor legate de sursa de date se trece treceţi la pasul următor care deschide fereastra Step 3 of 4. Aceasta cuprinde un număr variabil de tabele care permit stabilirea de opţiuni care vizează modul de prezentare al diagramei. Exemplul din figura 7.9 se referă la o diagramă bidimensională, de tip coloane verticale.

tabela Titles permite atribuirea de titluri diagramei şi celor două axe, •

•

•

•

•

•

tabela Axes pune la dispoziţie opţiuni de afişare a categoriilor pe axa X şi /sau a valorilor pe axa Y,

tabela Griglines dă posibilitatea stabiliri dacă liniile rastrului, verticale şi orizontale, trebuie să fie afişate sau nu, precum şi stării tipului de rastru, dens sau rar,

tabela Legend stabileşte dacă legenda cu simbolurile folosite să fie afişată lângă diagramă şi unde anume

tabela Data Labels stabileşte dacă valorile punctelor de date şi etichetele de categorie asociate lor să fie afişate în interiorul diagramei (nu numai pe axa Y)

Tabela Data Table stabileşte dacă tabelul cu date să fie ataşat sau nu diagramei.

96

Figura 7.9 Mai multe opţiuni privind diagrama se pot stabili din fereastra Step 3 of 4

După stabilirea opţiunilor în această fereastră treceţi la ultima fereastră care vă dă posibilitatea să precizaţi locul unde doriţi să inseraţi diagrama, ca obiect în aceeaşi foaie de calcul sau într-o foaie nouă din acelaşi registru.

Figura 7.10 O diagramă alb-negru inserată în aceeaşi foaie de calcul în care se află sursa de

date

7.5. Filtrarea datelor

Deoarece volumul datelor dintr-o foaie de lucru Excel poate fi la un moment dat foarte mare, localizarea unei anumite date devine mai greoaie. În acest caz, o soluţie care poate localiza cu precizie datele dorite o reprezintă filtrarea datelor. Excel permite folosirea unei filtrări simple – Autofilter care aplică o filtrare simplă asupra datelor şi care se poate ulterior personaliza şi o metodă de filtrare avansată ce aplică criterii de filtrare mai complexe. În cele ce urmează se prezintă atât utilizarea unui filtru simplu personalizat cât şi a unui filtru avansat în rezolvarea aceleiaşi probleme. Avem la dispoziţie următoarele date structurate într-o foaie de lucru Excel după cum urmează:

97

Figura 7.11. Datele disponibile pentru filtrare

Se cer următoarele:

- lista persoanelor cu funcţia economist care au un salariu ce depăşeşte 500 lei - lista cu primii 50% dintre angajaţi sortată descendent în funcţie de salariul de bază

Pentru a obţine lista persoanelor cu funcţia economist şi care au un salariu ce depăşeşte 500 lei se procedează astfel: - se execută click stânga pe una dintre celulele ce reprezintă capul tabelului - meniul Data→Filter→AutoFilter - din lista derulantă activată la apăsarea butonului din dreapta celulei funcţie se selectează articolul Economist - se apasă butonul din dreapta celulei Salariu de bază şi din lista derulantă se alege articolul Custom. Pentru că este vorba de economiştii care au un salariu mai mare decât 500 lei (5000000ROL) se alege condiţia is greater than (mai mare decât), iar în dreapta se specifică valoarea.

Figura 7.12. Fereastra Custom AutoFilter

Rezultatul obţinut este prezentat în figura de mai jos.

Figura7.13. Datele obţinute în urma filtrării

98

Pentru a rezolva a doua cerinţă se revine pentru început la forma iniţială a tabelului, din meniul Data→Filter→Show All. Se alege opţiunea Sort Descending din lista derulantă a butonului din dreapta celulei Salariu de bază şi apoi opţiunea Top 10. În a treia listă derulantă din fereastra Top 10AutoFilter (figura 7.14) se selectează Percentage şi de asemenea se selectează procentajul dorit.

Figura 7.14. Fereastra Top10 Autofilter

Pentru a crea un filtru avansat (Advanced Filter) se introduc în celule criteriile ce vor constitui domeniul de criterii. Astfel, pentru rezolvarea primei cerinţe s-au introdus criteriile în celulele D44, E44 specificând în celulele D43 şi E43 numele celulelor din capul de tabel. Se selectează Data→Filter→Advanced Filter. În câmpul Criteria Range se vor selecta celulele ce conţin descrierea criteriilor apoi se apasă OK. Rezultatul acestei filtrări poate fi plasat în altă locaţie decât cea curentă.

Figura7.15. Fereastra Advanced Filter pentru crearea unui filtru avansat

7.6 Utilizarea instrumentului Goal Seek (Căutare Rezultat)

Instrumentul Goal Seek permite în Excel găsirea unui rezultat pe baza modificării unei variabile. Vom lua în considerare o problemă simplă (cu precizarea că problemele rezolvate cu instrumentul Goal Seek se pot complica foarte mult) şi se va explica pas cu pas rezolvarea acestora. Problemă. Un agent comercial trebuie să atingă o cotă de vânzări de 100000 pentru a primi un bonus. Până în prezent s-au vândut 500 de produse cu preţul unitar de 20 lei. Câte produse trebuie să mai vândă pentru a atinge obiectivul? Se structurează datele în foaia de calcul după cum urmează:

99

Figura 7.16. Datele memorate în foaia de calcul pentru rezolvarea problemei formulate.

Pentru a utiliza instrumentul Goal Seek se alege opţiunea cu aceeaşi nume din meniul Tools. Se va activa fereastra din figura 7.17.

Figura 7.17. Fereastra instrumentului Goal Seek şi introducerea datelor (formularea

problemei) Set cell specifică locaţia formulei care se utilizează pentru a obţine rezultatul final. În celula C2 s-a calculat în prealabil totalul vânzărilor cu formula =A2*B2. În caseta To value se introduce valoarea ţintă, în acest caz 100000. În caseta By Changing Cell se specifică referinţa celulei în care se află valoarea ce trebuie modificată pentru a tinge obiectivul, în acest caz este vorba despre unităţile vândute. Rezultatul obţinut este prezentat în figura de mai jos.

Figura 7.18. Rezultatul obţinut cu instrumentul Goal Seek.

7.7. Rezolvarea problemelor cu Solver

Considerăm următoarea problemă:

Firma de distribuţie X are angajaţi pe zona Moldovei mai mulţi agenţi de vânzări.

Dispunem de următoarele date: la cât se ridică vânzările fiecărui angajat pentru produse

100

din 3 categorii (v_1, v_2, v_3), care sunt cheltuielile fiecărui agent şi care sunt veniturile

totale pe fiecare oraş pentru primele două luni ale anului.

Se cere să se determine, cât ar trebui să vândă agentul A1 în luna Februarie din fiecare din cele trei produse, pe zona Suceava pentru ca profitul să se ridice la 7000 lei. Se impun următoarele condiţii: din produsul v_1 să se vândă în valoare de maxim 1700 lei, din produsul v_2 maxim în valoare de 2000 lei, iar din produsul v_3 minim 3000 lei. Datele sunt prezentate în figura 3.8. Coloana profit se calculează ca diferenţă între coloanele Total (vânzări) – Cheltuieli. Totalul pe fiecare rând se calculează fie cu funcţia SUM, fie folosind butonul Auto Sum. Figura 7.19. prezintă rezultatele finale, în urma aplicării Solver-ului.

Figura 7.19. Structurarea datelor în Excel

În fereastra Solver parameters se introduce în câmpul Set Target Cell ca celulă ţintă, referinţa celulei ce memorează valoarea profitului (70), iar în secţiunea Subject to Constraints se introduc condiţiile referitoare la vânzarea fiecărui articol, condiţii prezentate în enunţul problemei. În final se apasă butonul Solve, iar Solver-ul va completa cu date, celulele specificate în câmpul By Changing Cells. În final, dacă rezultatul convine utilizatorului, va putea fi salvat ca senariu.

Figura7.20. Fereastra de stabilire a parametrilor.

101

7.8. Prognozarea evoluţiei unor valori folosind funcţia TREND Funcţia TREND permite prognozarea evoluţiei viitoare a unei variabile pe baza datelor deja cunoscute. Funcţia TREND este de forma: TREND(known_y's,known_x's,new_x's,const) Unde: known_y’s – reprezintă valorile cunoscute în evoluţia variabilei ale căror valori viitoare se vor prognoza known_x's – intervalul de evoluţie a variabilei new_x's – valorile viitoare predicţionate De exemplu se doreşte realizarea unei prognoze a evoluţiei valorilor vânzărilor unei firme pentru lunile noiembrie, decembrie cunoscându-se valoarea vânzărilor pentru celelalte 10 luni anterioare. Datele vor fi structurate pe două coloane Luna şi Vânzări, iar în celula B12 se introduce formula TREND având ca argumente:

- valorile cunoscute ale variabilei de prognozat B2:B11 (vaânzările pe primele 10 luni)

- intervalul de timp corespunzător evoluţiei acestor valori A2:A11 (primele 10 luni ale anului)

- intervalul de timp pe care se doreşte realizarea prognozei, celulele A12, A13 (ultimele două luni ale anului).

Se copie rezultatul obţinut în celula B12 în celula B13 utilizând procedeul AutoFill

Figura 7.21. Vânzările pe lunile noiembrie, decembrie prognozate cu funcţia TREND.

7.9. Legătura Excel – Word În multe cazuri apare necesitatea de a lipi un întreg registru de calcul Excel într-un

document Word.

Inserarea unui registru de calcul într-un fişier Word implică parcurgerea

următoarelor etape:

1. Se plasează cursorul în punctul în care se doreşte inserarea registrului de

calcul;

2. Insert →File

102

3. În caseta de dialog Insert File în lista derulantă Files of Type se alege All

Files (*.*).

4. În câmpul Look In se localizează registrul de calcul dorit.

5. Se selectează fişierul şi se apasă butonul Insert.

6. În fereastra de dialog Open Worksheet, în câmpul Name or Cell Ragne se

selectează Entire Workbook şi se apasă OK.

În documentul Word va fi inserat întregul registru de calcul, care va apărea sub

forma unui tabel. Dacă doriţi să păstraţi o conexiune între registrul de calcul sursă Excel şi

datele copiate în documentul Word destinaţie, puteţi insera fişierul ca legătură. Pentru a

alege inserarea unui fişier ca legătură, se apasă săgeata din dreapta butonului Insert şi se

alege Insert as Link. Principalul avantaj în cazul acestui tip de inserare este cel că o

modificare în registrul de calcul Excel determină automat modificarea registrului de calcul

inserat în documentul Word.

Rareori apare necesitatea inserării unui întreg registru de calcul într-un document

Word. Cel mai adesea într-un document Word este necesară introducerea doar a unei foi de

lucru (Sheet) sau a unui domeniu de celule (Range). Inserarea unui domeniu de celule într-

un document Word se realizează astfel:

1. se plasează cursorul în punctul de inserare

2. Insert→File

3. În fereastra de dialog Insert File se alege All Files din lista derulantă Files o

Type

4. Se localizează registrul ce conţine documentul de celule ce va fi inserat

5. În caseta de dialog Insert File se alege Range

6. În fereastra Set Range se specifică domeniul de celule

În Excel se pot introduce documente Word ca obiecte din Insert→Objects.

103

Capitolul VIII. Microsoft Powepoint

8.1. Prezentare generală PowerPoint este un produs software, parte componentă a pachetului Microsoft Office destinat realizării de prezentări grafice pe calculator. PowerPoint este folosit pentru realizarea de prezentări care să asiste vorbitorul în expunerea unui material, în prezentarea unui produs, sau care să-l înlocuiască chiar, în prezentarea unor informaţii. O prezentare este compusă dintr-o suită de pagini, fiecare pagină ocupând un ecran. Acest set de pagini se memorează sub forma unui fişier, putând fi ulterior modificat, afişat pe ecran sau tipărit. O prezentare poate fi derulată pagină cu pagină pe un calculator independent, sau poate fi prezentată în reţea, pe mai multe calculatoare în acelaşi timp, în sistem de conferinţe. PowerPoint oferă posibilitatea de valorificare a prezentărilor în mai multe formate şi anume:

− prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe un ecran prin intermediul unui videoproiector;

− prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm; − prezentare publicată pe Web; − prezentare imprimată pe hârtie; − prezentare imprimată pe folii transparente; − crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale imprimate pentru auditoriu,

cum ar fi: sumarul prezentării, un rezumat al prezentării, sau note explicative.

8.2. Concepte de bază Principalele concepte cu care operăm în crearea unei prezentări sunt: Diapozitiv (slide) Este componenta elementară cu care operează PowerPoint şi corespunde unei pagini a prezentării. Slide-ul poate conţine text, imagini, sunet, animaţie, clipuri video şi diagrame. Elementele ce compun un slide vor fi denumite generic obiecte. Există 2 tipuri de diapozitive: diapozitive - titlu şi diapozitive - conţinut. Fiecare secţiune a prezentării conţine un diapozitiv-titlu şi mai multe diapozitive conţinut. Schema diapozitivului (layout) Fiecare diapozitiv are modul său propriu de organizare a obiectelor care-l compun. Acesta se stabileşte în momentul creării diapozitivului şi poartă numele de layout. PowerPoint 2003 dispune de 24 de layout-uri predefinite, oferind tot atâtea posibilităţi de a combina diferitele tipuri de obiecte şi modul lor de poziţionare pe un slide; de exemplu un slide conţine un titlu şi un grafic, altul un titlu, o parte de text şi un clip video. Locul unde va fi plasat fiecare obiect este marcat prin linii punctate. Pentru introducerea obiectului trebuie să poziţionăm mouse-ul în zona dorită şi să apăsăm click (figura 8.1). Layout-ul unui slide poate fi modificat după crearea acestuia.

104

Figura 8.1. Exemplu de layout

Diapozitiv principal (master slide) Diapozitivul principal este cel care stochează informaţii despre formatul şi poziţia obiectelor comune tuturor diapozitivelor prezentării; aceste obiecte pot fi: titlul, textul (tipul fontului, dimensiunea fontului, culoarea), alte obiecte care apar pe fundal (imagini, sunete, text). Există un slide master pentru paginile de titlu şi un master pentru cele de conţinut. Orice schimbare efectuată în master slide, se va reflecta în toate slide-urile de acel tip conţinute în prezentare. Ori de câte ori se doreşte modificarea înfăţişării diapozitivelor unei prezentări putem face modificările o singură dată, diapozitivului principal şi aceste modificări vor fi aplicate automat tuturor slide-urilor existente şi celor care vor fi adăugate ulterior.

Folosiţi masterslide-ul ori de câte ori doriţi ca unul sau mai multe obiecte, cum ar fi logo-ul firmei, un anumit text sau imagine să apară pe toate slide-urile prezentării, în aceeaşi poziţie. Pentru a vedea masterslide-ul unei prezentări selectaţi din meniul View comanda Master – Slide Master.

Reţineţi că elementele introduse în masterslide nu pot fi editate sau modificate din interiorul slide-urilor obişnuite. Schema de culori Este formată dintr-un set de 8 culori care vor fi utilizate drept culori de bază de către diapozitivele prezentării – pentru culoarea textului sau a fundalului. Se poate alege o schemă de culori pentru un diapozitiv sau pentru întreaga prezentare. Există predefinite mai multe scheme de culori, din care se alege schema activă (acea schemă care va fi utilizată), astfel încât culorile alese să fie în armonie cu celelalte diapozitive şi cu culorile obiectelor conţinute de fiecare diapozitiv în parte. Secţiune

105

O suită de diapozitive ale unei prezentări pot fi grupate din punct de vedere conceptual într-o secţiune. O prezentare poate fi construită din mai multe secţiuni (logice); începutul unei noi secţiuni este marcat prin prezenţa unui diapozitiv-titlu. Prezentarea Este formată dintr-o succesiune de diapozitive concepute pentru a expune o serie de idei, pentru a argumenta un punct de vedere sau pentru a convinge auditoriu să ia o decizie. Prezentarea poate fi tipărită, afişată pe ecranul calculatorului sau transformată în fotodiapozitive de 35 mm sau în folii transparente pentru retroproiector. Din punct de vedere conceptual, prezentarea este formată din mai multe secţiuni. Funcţiile produselor pentru realizarea de prezentări pe calculator sunt reprezentate de totalitatea operaţiilor necesare pentru a crea şi gestiona o prezentare, pentru adăugarea de efecte speciale precum tranziţii între slide-uri, imprimarea unei ritmicităţi în derularea slide-urilor, gestionarea clipurilor video, a sunetelor, a imaginilor statice şi a hiperlegăturilor. 8.3. Crearea unei prezentări În funcţie de tipul de prezentare care se doreşte a fi creat, de conţinutul prezentării şi de experienţa utilizatorului, se poate folosi unul din cele 3 moduri de lucru disponibile pentru realizarea unei prezentări. După lansarea produsului, va apare fereastra din fig. 8.2, în care trebuie selectat un mod de lucru. În continuare vor fi prezentate cele trei moduri de lucru principale, oferite de PowerPoint. AutoContent wizard (conţinut automat) Este cea mai simplă modalitate de a realiza o prezentare. În acest caz se foloseşte wizard-ul pentru realizarea prezentării, acesta oferind sugestii privind conţinutul textului fiecărei pagini cât şi forma de prezentare a acestuia. Produsul ne asistă în toate etapele realizării unei prezentări, şi anume:

- în alegerea unui tip de prezentare, - oferă idei legate de conţinutul prezentării în funcţie de tema aleasă, - în formatarea şi organizarea prezentării.

Figura 8.2. Fereastra de alegere a opţiunilor pentru crearea unei noi prezzentări

Tematica prezentărilor este diversă şi se referă la: chioşcuri informaţionale, prezentări generale ale firmelor, prezentări de proiecte, calendare, certificate şi chiar pagini Web.

106

Template (şablon) Permite crearea sau selectarea unui anumit model de diapozitiv şi utilizarea lui ca fundal pentru toate diapozitivele prezentării. În acest caz, conţinutul şi forma de prezentare a fiecărui diapozitiv în parte va fi stabilită de utilizator, fără a fi asistat de produs. Blank presentation (prezentarea vidă) Această modalitate de lucru este recomandată utilizatorilor care au deja o experienţă în realizarea prezentărilor deoarece produsul nu oferă nici un fel de sugestii referitoare la conţinutul sau forma de prezentare a diapozitivelor.

1. Crearea unei prezentări cu AutoContent wizard Crearea unei prezentări cu asistenţa produsului, atât în ceea ce priveşte conţinutul diapozitivelor cât şi forma de prezentare se face parcurgând următorii paşi:

a. dacă este prima prezentare pe care o realizăm, după lansarea produsului, avem în faţă ecranul din figura 8.2. Selectăm opţiunea AutoContent wizard, apoi apăsăm butonul OK. Dacă nu, din meniul File selectăm opţiunea New şi apoi AutoContent Wizard;

b. selectăm opţiunea Presentation type, apăsând clic mouse în pătratul aflat în dreptul acestei opţiuni.

c. alegem o categorie de prezentări din cele disponibile şi anume General, Corporate, Projects, Sales/Marketing şi Carnegie Coach în funcţie de subiectul prezentării, iar în partea dreaptă a ecranului apar tipurile de prezentări corespunzătoare fiecărei categorii. Alegem una din aceste prezentări şi apăsăm butonul Next; în figura 8.3. este prezentată fereastra modului de lucru autocontent wizard.

Figura 4.3. Fereastra Autocontent Wizard

- alegem locul unde va fi rulată prezentarea: pe ecranul unui calculator, prezentarea va fi publicată pe Web, prezentarea va fi imprimată alb-negru sau color, se vor realiza slide-uri de 35 mm. După alegerea opţiunii dorite se apasă butonul Next;

- în ultimul pas introducem câteva informaţii care particularizează prezentarea şi anume: titlul prezentării, eventual textul care va apare în subsolul (footer-ul) fiecărui slide, data ultimei actualizări, numărul slide-ului. Apăsăm unul din

107

butoanele Next sau Finish. O primă formă a prezentării poate fi vizualizată selectând din meniul View opţiunea Slide show.

În continuare vom comuta în modul de vizualizare slide view (selectând butonul de pe toolbar-ul modurilor de vizualizare aflat în partea stângă jos a ferestrei PowerPoint) şi vom lua pe rând fiecare slide al prezentării pentru a adăuga şi/sau modifica informaţiile specifice.

2. Crearea unei prezentări utilizând un şablon predefinit Dacă dorim să folosim această modalitate pentru crearea unei prezentări procedăm astfel:

a. selectăm a doua opţiune (template), în ecranul prezentat în fig. 6.2. şi apăsăm butonul OK; dacă nu mai este prezent ecranul din fig. 8.2., selectăm din meniul File opţiunea New, apoi alegem Design Templates;

b. parcurgem lista template-urilor disponibile, selectăm varianta dorităşi apoi apăsăm butonul OK; 3 - apare fereastra de dialog New Slide, din care trebuie săalegem layout-ul dorit, în funcţie de obiectele pe care vrem să le avem pe primul diapozitiv al prezentării şi apoi apăsăm butonul OK;

c. introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului; d. din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi alegem un layout

pentru următorul diapozitiv; e. adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii d şi e se repetă

pentru fiecare diapozitiv al prezentării. f. după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din meniul File

opţiunea Save şi introducem numele cu care va fi salvat fişierul care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum arătă prezentarea, selectăm din meniul View opţiunea Slide Show. Pentru a întrerupe derularea prezentării în orice moment, apăsăm tasta ESC.

Putem reveni la orice diapozitiv al prezentării pentru a-l modifica.

3. Crearea unei prezentări plecând de la prezentarea vidă Crearea prezentării, în această variantă se face astfel:

− selectăm opţiunea Blank Presentation din ecranul prezentat în fig. 8.2. şi apoi selectăm un layout pentru primul slide. Dacăam făcut deja alte operaţii în Power Point şi ecranul amintit nu mai e prezent pe ecran, din meniul File alegem opţiunea New şi apoi Blank Presentation.Noua prezentare va utiliza schema de culori, titlul şi fonturile implicite;

− introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale diapozitivului iniţial; − din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoialegem un layout pentru

următorul diapozitiv; − adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv; Paşii 3 şi 4 se repetă pentru

fiecare diapozitiv al prezentării. − după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm dinmeniul File opţiunea Save

şi introducem numele fişierului careconţine prezentarea şi apăsăm butonul Save. Pentru a vedea cum va arăta prezentarea, selectăm din meniul View opţiunea Slide Show.Pentru a întrerupe derularea prezentării apăsăm tasta ESC.

Indiferent de modul de realizarea a unei prezentări aceasta poate fi salvată şi publicată pe un site Web. Pentru acesta, după definitivarea conţinutului prezentării, selectăm din meniul File opţiunea Save As Web Page. Efectul este crearea unui fişier index, în format HTML cu numele dat la salvare şi a unui folder cu acelaşi nume care conţine fişiere HTML corespunzătoare celorlaltor slide-uri ale prezentării.

108

Strâns legate de crearea unei prezentări şi de posibilităţile de modificare ulterioară a acestora, indiferent de modul ales iniţial pentru crearea prezentării, sunt modalităţile de vizualizare a prezentării pe care le vom prezenta în continuare. PowerPoint dispune de mai multe forme de vizualizare, fiecare fiind utilă într-o anumită fază a creări unei prezentări. Cea mai simplă modalitate de a comuta între o vizualizare şi alta este apăsarea butoanelor aflate pe toolbar-ul din colţul stânga jos în fereastra PowerPoint prezentat în continuare.

Figura 8.4. Toolbar-ul de stabilire a modurilor de vizualizare

8.4. Vizualizarea slide-urilor Normal view Acest mod de vizualizare împarte fereastra PowerPoint în 3 părţi sau panele: o parte utilă pentru organizarea prezentării, o parte care conţine slide-ul curent şi una dedicată notelor slide-urilor. Acest mod de vizualizare oferă posibilitatea de a lucra în acelaşi timp asupra tuturor aspectelor legate de prezentare. În figura 8.5. este prezentat modul de vizualizare normal. Panoul pentru organizarea prezentării permite vizualizarea şi modificarea conţinutului oricărui slide al prezentării. Aici apar titlurile şi conţinutul fiecărui slide; trecerea de la un slide la altul se face prin clic pe titlul slide-ului (care este precedat de icon-ul ). Orice modificare de text făcută în această secţiune este realizată în conţinutul slide-ului. Utilizând tehnica “click and drag” adică selectând un slide şi trăgându-l, putem modifica ordinea slide-urilor în cadrul prezentării. Panoul slide-ului permite vizualizarea şi modificarea conţinutului fiecărui slide, adăugarea de grafice, filme, sunete şi crearea de animaţii şi hiperlegături. Panoul pentru note permite adăugarea şi editarea notelor pentru vorbitor. Cele trei panouri sunt prezente şi la salvarea prezentării ca pagină Web. Singura diferenţă este dată de faptul că panoul de organizare a prezentării este înlocuit cu un cuprins.

Figura 8.5. Modul de vizualizare Normal

109

Outline view Acest tip de vizualizare este util în momentul organizării conţinutului diapozitivelor prezentării, deoarece oferă o imagine asupra punctelor principale ale fiecărui diapozitiv. Pentru a comuta în această formă de vizualizare se apasă butonul de pe toolbar-ul prezentat anterior. În momentul comutării în acest tip de vizualizare, va apare toolbar-ul Outlining.

Butoanele acestuia permit:

- trecerea de la un slide la altul; - schimbarea ordinii diapozitivelor, în cadrul prezentării; - schimbarea ordinii textului în cadrul fiecărui diapozitiv; - vizualizarea numai a titlurilor diapozitivelor sau atât a titlurilor cât şi a ideilor

principale; - schimbarea nivelului de indentare al titlului sau al textului.

Slide view Pentru a comuta în acest format de vizualizare se apasă butonul Acest format este util pentru modificarea diapozitivelor, ulterior creării lor. Se poate vizualiza un întreg diapozitiv, sau ne putem concentra atenţia asupra unei anumite porţiuni a diapozitivului, pe care o mărim prin selectarea opţiunii Zoom din meniul View. Trecerea de la un slide la altul, în aceast mod de vizualizare se face utilizând scroll bar-ul vertical din partea dreaptă a ferestrei Power Point. Slide sorter view În acest mod de vizualizare sunt expuse pe acelaşi ecran toate diapozitivele prezentării, în miniatură, astfel încât putem adăuga, şterge sau schimba ordinea diapozitivelor. Pentru a comuta în acest tip de vizualizare selectăm butonul . Tot în acest mod de vizualizare se pot adăuga temporizări în derularea diapozitivelor şi tranziţii de la un diapozitiv la altul. Aceste efecte se pot realiza cu ajutorul butoanelor de pe toolbar-ul Slide Sorter.

Figura 8.6. Bara de instrumente Slide Sorter

Slide show Acest mod de vizualizare permite derularea prezentării pe ecranul calculatorului. Comutarea în acest mod se face selectând din mediul View, opţiunea Slide show sau selectând butonul de pe toolbar. 8.5. Crearea unui nou diapozitiv Crearea unui nou diapozitiv se face astfel:

- selectăm din meniul Insert opţiunea New Slide; - din fereastra de dialog cu titlul New Slide, alegem schema de organizare

pentru diapozitiv; dacă diapozitivul este un diapozitiv titlu al secţiunii vom alege prima variantă (title slide), altfel una din celelalte disponibile, în funcţie de obiectele care trebuie să apară în diapozitiv şi de poziţionarea acestora. În partea dreaptă jos a ferestrei apare denumirea generică a layout-ului selectat. Pentru vizualizarea variantelor de organizare disponibile folosim scrool-bar-ul vertical.

110

8.6. Efecte aplicate asupra slide-urilor Diapozitivele unei prezentări pot conţine texte şi grafice animate, efecte sonore şi animate, chiar filme. Aceste elemente sunt incluse în paginile unei prezentări pentru:

- a scoate în evidenţă cele mai importante elemente ale prezentării; - a controla fluxul informaţional, - a capta atenţia auditoriului şi a creşte interesul pentru prezentare.

1. Animaţia Animaţia poate fi realizată în mai multe variante şi anume:

- prin animarea textului; - animarea anumitor componente ale unui grafic; - schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele animate; - adăugarea unor efecte după apariţia obiectului animat.

Toate tipurile de animaţii sunt realizate prin intermediul opţiunii Custom Animation din meniul Slide Show. Animarea textului se poate face prin: apariţia pe rând a literelor ce compun textul, animarea la nivel de cuvânt prin apariţia pe rând a cuvintelor, animarea textului la nivelul unui paragraf. Pentru animarea textului sau a altor obiecte ale unui diapozitiv se procedează astfel: 1. se vizualizează diapozitivul care conţine textul sau obiectul de animat, în modul Slide view;

2. se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide Show; 3. din fereastra de dialog care conţine obiectele neanimate (Slide objects without

animation), selectăm obiectul dorit şi apoi apăsăm Animate; 4 - dacă dorim ca animarea să fie declanşată de apăsare clic mouse selectăm On click mouse; Dacă însă dorim ca animaţia să înceapă automat, selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde între 2 animaţii succesive. 5 - alegem opţiunea Effects. Selectăm unul din efectele disponibile la Entry animation and sound. Pentru a vedea rezultatul unui efect putem apăsa în orice moment butonul Preview, aflat în fereastra Custom Animation. În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile, unul care să însoţească animaţia.

Dacă obiectul care se animă este un câmp cu text, se poate seta modul în care va apare textul din câmp şi anume tot textul odată, un cuvânt după altul sau literă cu literă. Selectarea opţiunii dorite se va face în fereastra Introduce text. 8.7. Tranziţia între slide-uri Adăugarea de tranziţii în derularea prezentării Paşii care trebuie parcurşi sunt:

- se trece în modul de vizualizare Slide sorter selectăm diapozitivul sau diapozitivele cărora vrem să le adăugăm efecte de tranziţie. Selectarea mai multor diapozitive se face ţinând tasta Shift apăsatăşi cu ajutorul mouse-ului alegem pe rând toate diapozitivele cărora vrem să le aplicăm acel efect;

- - din meniul Slide Show selectăm Slide Transition; 3 - în fereastra de dialog Effects alegem tranziţia dorită, apoi viteza de derulare a acesteia; 4 - putem alege ca moment al declanşării pentru tranziţiei, una din variantele care apar în fereastra Advance şi anume la apăsarea butonului mouse-ului (On mouse click) sau începerea în mod automat a derulării tranziţiei, după un anumit timp (Automatically after …. seconds);

- apăsăm butonul Apply pentru a asocia efectul de tranziţie diapozitivelor selectate sau butonul Apply to All pentru a aplica acelaşi efect tuturor diapozitivelor prezentării;

- vizualizarea rezultatului se face selectând din meniul View, opţiunea Slide Show.

Efectul de temporizare

111

Implicit, trecerea de la un diapozitiv se face prin apăsare clic mouse. Există posibilitatea ca trecerea de la un diapozitiv la altul să se facă automat, setând timpul în care fiecare diapozitiv să rămână afişat pe ecran. Există 2 variante de lucru pentru realizarea temporizării şi anume:

- stabilirea timpului pentru fiecare slide; - folosirea facilităţii de repetiţie. Aceasta constă în înregistrarea şi apoi redarea

comportamentului diapozitivelor în prezentare. Setarea timpului pentru fiecare diapozitiv se realizează astfel:

- în modul de vizualizare Slide Sorter, selectăm diapozitivul pe care vrem să-l temporizăm;

- în meniul Slide Show, selectăm Slide Transition; - la Advanced, selectăm Automatically after şi introducem timpul în care

diapozitivul va rămâne pe ecran; - apăsăm butonul Apply pentru a asocia acest timp diapozitivului curent sau

butonul Apply to All pentru a asocia timpul tuturor diapozitivelor prezentării. 8.8. Salvarea prezentării

Când salvaţi prezentarea, pe lângă opţiunea implicită de tip Presentation (prezentare), mai aveţi câteva opţiuni care se pot dovedi utile. Pentru a avea acces la celelalte tipuri de prezentare salvaţi cu Save As, iar din câmpul Save as type din fereastra Save As alegeţi tipul dorit. În scopul păstrării compatibilităţii cu versiunile mai vechi ale PowerPoint, puteţi alege PowerPoint95 sau PowerPoint 97-2000&95 Presentation. În oricare dintre aceste forme decideţi să salvaţi, atunci când veţi deschide fişierul se va deschide aplicaţia PowerPoint în care puteţi edita prezentarea, lansarea ei trebuind să o faceţi manual, cu tasta F5 sau din meniul View. Dacă salvaţi cu opţiunea PowerPoint Show, atunci când veţi deschide fişierul se va lansa automat prezentarea (show-ul). În această situaţie, ca să puteţi edita prezentarea (să adăugaţi sau să eliminaţi nişte slide-uri, de exemplu), va trebui să deschideţi PowerPoint, apoi din meniul File — Open să deschideţi fişierul. Comportamentul diferit provine din numele diferit al extensiei, ppt pentru prezentări şi pps pentru show-uri. PowerPoint din Office 2003 oferă posibilitatea salvării prezentării chiar şi sub formă de fişiere imagine JPG, PNG sau GIF.

112

Bazele Tehnologiei Informaţiei 113

Capitolul IX Programe de arhivare

Primele preocupări în domeniu datează de la jumătatea secolului XX. Comprimarea datelor a apărut ca răspuns la necesitatea stocării unui volum cât mai mare de date pe un spaţiu cât mai mic şi a transmiterii acestor date cu o rată de transfer cât mai mare.

Un compresor de date este o aplicaţie care, pe baza unuia sau mai multor algoritmi de compresie, diminuează spaţiul necesar stocării informaţiei utile conţinute de un anumit set de date. Pentru orice compresor de date este necesară existenţa a cel puţin unui decompresor care, pe baza informaţiilor furnizate de compresor, să poată reconstitui informaţia care a fost comprimată. În cazul în care nu există un decompresor, atunci datele comprimate devin inutile pentru utilizator deoarece acesta nu mai are acces la informaţia stocată în arhivă (o arhivă reprezintă rezultatul obţinut în urma utilizării unui compresor). Un compresor de date este format din următoarele elemente:

• una sau mai multe surse de informaţie; • unul sau mai mulţi algoritmi de compresie. • una sau mai multe transformări.

Sursa de informaţie pentru un compresor poate fi constituită de unul sau mai multe fişiere sau de un flux de date care a fost transmis compresorului prin intermediul unei reţele. Datele arhivate urmează să fie stocate într-o arhivă care urmează să fie păstrată local sau urmează să fie transmisă mai departe.

9.1 Opţiunea Compressed (zipped) Folder Sistemul de operare Windows XP are posibilitatea de arhivare a datelor utilizând instrumente care se instalează odată cu sistemul. Opţiunea Compressed (zipped) folder poate fi accesată dacă executaţi click dreapta pe un folder sau fişier şi din meniul contextual activate alegeţi opţiunea Send To → Compressed (zipped) folder. Deoarece această facilitate se instalează odată cu sistemul de operare nu mai este necesară instalarea altor programe de arhivare (WinRAR, WinZip, WinAce, 7Zip etc.) Pentru a crea un folder comprimat alegeţi din meniul New2 al utilitarului Windows Explorer, opţiunea Compressed (zipped) folder, care va crea un folder comprimat gol. Apoi, prin tehnica drag&drop, trageţi în interiorul acestui folder fişierele sau folderele pe care doriţi să le arhivaţi. O altă metodă, folosită în mod curent, presupune ca folderul comprimat să fie creat după ce informaţia de arhivat este disponibilă. Pentru a arhiva fişiere sau foldere utilizând această a doua metodă, parcurgeţi următoarele etape: deschideţi Windows Explorer-ul şi localizaţi informaţia pe care doriţi să o arhivaţi, apoi selectaţi fişierele sau folderele respective. După selectarea acestora executaţi click dreapta pe unul dintre fişierele sau folderele selectate şi alegeţi opţiunea Compressed (Zipped) Folder, figura 9.1a. Drept rezultat, în folderul sau pe unitatea de disc curentă se va crea o arhivă cu extensia .zip numită după fişierul sau folderul cu care aţi început selecţia, figura 9.1b.

2 Este posibil ca opţiunea Compressed (zipped) folder să lipsească din meniul New. În acest caz, o

posibilă soluţionare a problemei o puteţi găsi la pagina: http://forums.techarena.in/windows-xp-support/834000.htm.

113

Bazele Tehnologiei Informaţiei 114

a b

Figura 9.1 a) Crearea unui folder comprimat, b) afişarea unui astfel de folder şi pictograma asociată

Unei arhive astfel obţinute îi puteţi asocia o parolă pentru a restricţiona accesul la datele din arhivă. Parolarea conţinutului arhivei se realizează, după deschiderea acesteia, cu ajutorul opţiunii Add a Password din meniul File. Pentru a extrage (dezarhiva) unul dintre elementele arhivei va trebui să introduceţi, de fiecare dată, parola stabilită. Pentru dezarhivarea arhivei utilizaţi opţiunea Extract All din meniul File sau tehnica drag&drop pentru dezarhivarea doar a unor elemente ale arhivei, figura 9.2.

Figura 9.2 Extragerea unui element al arhivei

114

Bazele Tehnologiei Informaţiei 115

9.2 Utilizarea Programul WinRAR WinRAR este un program shareware3 de arhivare a datelor care operează cu cele două tipuri principale de arhive, RAR şi ZIP şi de asemenea poate dezarhiva şi converti în alte formate arhive CAB, ARJ, TAR, GZ, ACE, BZ2, Z, 7-Zip, ISO etc. Pentru a nu perturba funcţionarea opţiunii Compressed (Zipped) Folder, la instalarea programului WinRAR, când vi se cere să selectaţi tipurile de arhive cu care va opera, debifaţi caseta de validare ZIP, figura 9.3a. În cazul bifării accidentale a acesteia va trebui să refaceţi asocierea între fişierele cu extensia .zip şi programul care să lucreze cu acest tip de arhivă. Prin urmare, va trebui să daţi click dreapta pe o arhivă ZIP şi din meniul contextual să alegeţi opţiunea Open With → Choose Program. Din fereastra Open With alegeţi programul Compressed (Zipped) Folder din secţiunea Recommended Programms: şi apoi bifaţi caseta de validare Allways use the selected program to open this kind of file, figura 9.3b.

a) b) Figura 9.3 a) Deselectarea casetei de validare ZIP la instalarea programului WinRAR, b) reasocierea folder comprimat – program corespunzător (Compressed (zipped) Folders)

Odată instalat programul WinRAR, în meniul contextual al oricărui fişier veţi avea o intrare denumită WinRAR ce grupează opţiunile disponibile. Instalarea programului este foarte simplă şi poate demara cu deschiderea motorului de căutare www.google.ro şi introducerea şirului de căutare „download WinRAR”. Din lista de adrese alegeţi primul rezultat, adică www.rarlab.com şi se va afişa o pagină ce oferă spre descărcare versiuni ale programului cu interfaţă utilizator specifică mai multor limbi printre care şi limba română. Daţi dublu click pe linkul corespunzător şi se va descărca fişierul de instalare. Deschideţi fişierul şi urmaţi instrucţiunile care vă vor ajuta la instalarea programului. Opţiunile din meniul contextual permit, în ordine: adăugarea fişierului / fişierelor selectat(e) într-o arhivă cu numele dat de utilizator şi specificarea localizării arhivei, adăugarea fişierului / fişierelor selectate în prealabil într-o arhivă cu numele fişierului sau, în cazul în care s-au selectat mai multe fişiere, într-o arhivă cu numele folderului în care sunt localizate fişierele, arhivarea şi transmiterea prin e-mail (folosind clientul mail Outlook Express), arhivarea cu numele implicit şi transmiterea prin e-mail, figura 9.4.

3 Shareware este o metodă de promovarea produselor software. WinRAR va putea fi utilizat gratuit

timp de 40 de zile după care, la fiecare utilizare, se va afişa o fereastră în care vi se cere să cumpăraţi produsul.

115

Bazele Tehnologiei Informaţiei 116

Figura 9.4 Meniul contextual şi opţiunile WinRAR

WinRAR oferă utilizatorului posibilitatea creării mai multor profile utilizator care pot fi activate rapid înaintea începerii unei operaţiuni de activare. Pentru a nu specifica de fiecare dată tipul arhivei, mărimea volumului, metoda de compresie şi alte opţiuni atunci când se doreşte arhivarea unor fişiere, se pot crea profile care să memoreze operaţiunile şi setările comune de arhivare. Profilele se pot crea după stabilirea tuturor setărilor prin apăsarea butonului Profile şi selectarea opţiunii Salvează setările curente într-un profil nou. 9.2.1 Operaţii comune Arhivarea unui fişier Se activează meniul contextual al fişierului respectiv şi se alege una dintre opţiunile Adaugă în arhiva... sau Adaugă într-o arhivă, figura 9.4. Programul WinRAR pune la dispoziţia utilizatorului şase metode de compresie: (Doar stocare) plasarea fişierelor într-o arhivă, dar fără compresie, Cea mai rapidă, Rapidă, Normală, arhivarea Bună şi Maximă. Din punct de vedere al comprimării informaţiei o arhivă realizată cu metoda Maximă este cea mai bună, însă timpul de creare a arhivei este mare. Stabilirea metodei de compresie se realizează prin selectarea acesteia din lista derulantă Metoda de compresie din tabela General, figura 9.5. Arhivarea mai multor fişiere sau foldere Se procedează la fel ca mai sus cu deosebirea că, în prealabil, se selectează fişierele şi folderele ce vor fi incluse în arhivă. Dezarhivarea unui fişier Se execută click dreapta pe fişierul corespunzător şi se alege una dintre cele trei subopţiuni din opţiunea WinRAR a meniului contextual: Extrage aici, Extrage fişierele (utilizatorul poate modifica locaţia unde se va dezarhiva arhiva şi numele folderului ), Extrage în directorul aaaa (unde aaaa este numele arhivei). Adăugarea unui fişier într-o arhivă Cea mai simplă metodă presupune folosirea metodei drag&drop. Se glisează cu click stânga apăsat fişierul peste arhiva deja existentă şi se eliberează click stânga. Arhiva va fi actualizată automat cu noul fişier inclus. Crearea unei arhive pe volume Deseori crearea mai multor arhive de dimensiuni mai mici reprezintă o soluţie mai bună decât crearea unei singure arhive dar de dimensiune mare (de exemplu aveţi la dispoziţie două CD-uri pe care vreţi sa copiaţi un film de 800MB. O singură arhivă ar fi prea mare pentru a putea fi memorată pe un singur CD şi optaţi pentru crearea fie a două volume de 400MB, fie 8 volume a câte 100MB fiecare).

116

Bazele Tehnologiei Informaţiei 117

Pentru a crea o arhivă pe volume se apasă click dreapta pe fişierul sau folderul ce urmează a fi comprimat multivolum, apoi se selectează opţiunea Adaugă în arhivă, iar din lista derulantă Împarte în volume, se stabileşte mărimea volumului, figura 9.5.

Figura 9.5 Crearea unei arhive pe volume

Din lista derulantă Împarte în volume se alege fie o valoare predefinită pentru

volum, fie se specifică explicit mărimea acestuia. Mărimea volumului este specificată în octeţi. În cazul introducerii manuale a mărimii volumului, dacă după valoarea numerică se adaugă litera k, valoarea introdusă va fi exprimată în kiloocteţi.

Dacă arhivarea se realizează de exemplu pe un suport de memorie externă, este avantajoasă selectarea opţiunii Automatic, programul calculând automat mărimea volumului astfel încât să nu se depăşească spaţiul de memorare disponibil. Dacă se doreşte arhivarea pe volume egale cu capacitatea de stocare a unui CD de 700 MB se poate alege din lista derulantă 700m – CD 700M. Programul va crea volume numite volname.part001.rar, volname.part002.rar etc. ultimul volum fiind de obicei de mai mică mărime.

Dezavantajul arhivării pe volume este dat de faptul că dacă se pierde oricare dintre volumele arhivei, dezarhivarea nu mai este posibilă. Crearea unei arhive cu parolă

Parola stabilită la arhivare va fi necesară la dezarhivare, fără introducerea parolei la dezarhivare fişierele nu vor putea fi extrase. De asemenea nici vizualizarea fişierelor din arhivă nu va fi posibilă. WinRAR suportă atât arhive RAR cât şi arhive ZIP. În ambele formate este disponibilă criptarea (parolarea unei arhive).

Spre deosebire de ZIP, formatele RAR permit criptarea nu numai a datelor, ci şi a altor zone sensibile: numele de fişiere, mărimea, atributele, comentariile.

Arhivele RAR pot fi în format solid, caz în care toate fişierele arhivate vor fi tratate unitar, ca un singur bloc de date. Arhivele RAR solide şi arhivele cu numele fişierului criptat pot avea o singură parolă pentru toate fişierele din arhivă. Fişierele din arhivele non solide în format RAR sau în format ZIP pot avea parole diferite pentru fişierele componente.

Pentru a cripta informaţii importante se recomandă arhivarea în format RAR şi stabilirea unei parole din cel puţin opt caractere (litere şi cifre) alese aleator. Pentru a arhiva cu parolă se alege tabela Avansat şi se apasă butonul Setare parolă, figura 9.6. Parola aleasă va trebui să conţină un număr suficient de mare de caractere (minim 8) şi

117

Bazele Tehnologiei Informaţiei 118

eventual alte caractere speciale pentru a face parola dificil de înlăturat cu ajutorul programelor concepute în acest scop.

Figura 9.6 Crearea unei arhive cu parolă la dezarhivare

Crearea unei arhive SFX (SelF eXtracting, cu autoextragere)

Arhiva SFX sau cu autoextragere este de fapt un fişier executabil care, odată accesat începe automat procesul de dezarhivare. Pentru a crea o arhivă cu autoextragere se selectează caseta de validare Creează arhivă de tip SFX din tabela General a opţiunii Adaugă în arhiva aaa. Pictograma unei arhive SFX are aspectul din figura 9.7.

Figura 9.7 Pictograma unei arhive cu autoextragere (SFX)

Pentru a dezarhiva o arhivă SFX daţi dublu click pe pictograma arhivei. Se va afişa

o fereastră asemănătoare cu cea din figura 6.8 în care va trebui să selectaţi, cu ajutorul butonului Răsfoire (Browse), unitatea de disc sau folderul unde doriţi să realizaţi dezarhivarea. Apăsaţi butonul Instalare pentru a dezarhiva fişierele arhivei.

Figura 9.8 Aspectul ferestrei ce lansează decomprimarea unei arhive rar SFX.

118

Bazele Tehnologiei Informaţiei 119

9.2.2. Performanţele programului WinRAR

Principalul avantaj al formatului ZIP este popularitatea. Majoritatea fişierelor comprimate le puteţi descărca de pe Internet în format ZIP. Un al doilea avantaj îl constituie faptul că arhivele ZIP sunt create mai rapid decât arhivele RAR.

Formatul RAR furnizează în schimb o mai bună rată de compresie în special în modul solid, tabelul 9.1. O altă caracteristică importantă este, aşa cum am văzut mai sus, posibilitatea de a crea arhive multivolum. Arhivele RAR au de asemenea câteva caracteristici importante dintre care cea mai importantă este capacitatea de a proteja integritatea datelor aflate în arhivă (opţiunea Protect archive from damage din meniul Commands). O arhivă RAR ce conţine date importante poate fi blocată pentru a se preveni modificarea accidentală a datelor.

Dacă ne referim la mărimea maximă pe care o poate avea o arhivă, atunci avantajul este clar de partea formatului RAR, mărimea maximă a informaţiei comprimate fiind practic nelimitată. Comparativ, o arhivă ZIP poate avea maxim 4GB.

Tabelul 9.1 Performanţele comparative ale programelor de arhivare WinRAR şi WinZip în funcţie de tipul informaţiei comprimate.

Element WinRAR 3.70 WinZip 11.1 Text 15 - 30% 20 - 45% Fişiere Word 22% 29% Fişiere text în engleză 14,8% 26,8%

Fişiere BMP 19% 29,5% Fişiere CAD4 26% 39%

În concluzie putem spune că arhivarea este procedeul prin care spaţiul ocupat pe un suport de memorie de către fişierele mari poate fi redus substanţial. Mărimea arhivei (rata de compresie a fişierului iniţial) depinde de programul de arhivare utilizat, de metoda de arhivare folosită şi de tipul informaţiei comprimate.

4 Fişiere corespunzătoare aplicaţiilor din gama proiectării asistate de calculator (Computer Aided

Design), cum ar fi Autodesk Autocad.

119

Bazele Tehnologiei Informaţiei 120

Bibliografie Costin Pribeanu - Introducere în interacţiunea om-calculator, Bucuresti, Matrix Rom, 2003. Jerry Lee Ford – Microsoft Windows XP Professional, Premier Press, 2003 Greg Perry - Iniţiere în programarea calculatoarelorBucuresti, Teora, 2000. Linda Null, Julia Nobur- The Essentials of Computer Organization and Architecture, John & Bartlett Publishers, 2003 Scott Mueler – PC Upgrading and Repair, Que 2003

120