1

Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă. Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca fiind studiul stiintific al umanitatii in cel mai larg sens posibil. Depăşind viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un conglomerat sau o configuraţie de direcţii diferite de studiere a omului. Deseori definiţiile date antropologiei implică sintagma fiinţe umane, respectiv considerându-se că antropologia este studiul fiinţelor umane. În aceeaşi orientare, la diferiţi autori găsim definirea antropologiei ca ştiinţă a tuturor oamenilor şi mai nou, antropologia este definită ca ştiinţa umanităţii. Prin urmare, se poate spune ca antropologia a fost şi continuă să fie expresia şi rezultatul efortului statornic al omului de a se explica pe sine.

Acest domeniu este impartit in mai multe subdiscipline, dintre care amintim:

Antropologia fizica: include studiul evolutiei biologice umane si variatiile acesteia in cadrul diferitelor populatii.

Antropologia culturala: studiaza viata umana din punct de vedere social prin prisma faptelor trecutului si prezentului. Aceasta ramura este un studiu al culturii umane si a modului in care aceasta se adapteaza schimbarilor. Antropologia culturala este indispensabila unor domenii de specialitate cum ar fi etnologia sau etnografia.

Antropologii sociala studiaza si analizeaza organizarea sociala si modurile in care se asociaza oamenii si comunitatile acestora.

Unul dintre domeniile de activitate ale medicine legale este cel al antropologiei medico-legale, care poate fi clasificata si ca o ramura a antropologiei fizice. Antropologia medico-legala se bazeaza pe aplicarea notiunilor specifice medico-legale, ale antropologiei fizice si ale osteologiei, in vederea solutionarii unor aspecte medicale, antropologice si criminologice cu aplicabilitate medico-legala si judiciara, la solicitarea organelor de cercetare si urmarire penala. Concret, expertiza medico-legala antropologica se efectueaza fie pe material osos (cadavre scheletizate sau fragmente osoase), fie pe persoana in viata (in vederea stabilirii sexului si a varstei persoanelor fara acte de identitate).

In functie de datele de ancheta raportate la fiecare caz in parte, organele de ancheta pot solicita raspunsuri la obiective specifice, particularizate in functie de natura cazului.

În orice situaţie în care se impune efectuarea unei expertize medico-legale antropologice, medicul legist trebuie să răspundă la un număr de 10 întrebări pentru a putea concluziona cu maxim de obiectivitate asupra identificării şi eventual asupra determinării circumstanţelor decesului.

Întrebarea 1: Sunt oase?

In situaţia unor piese osoase întregi sau a unui schelet întreg, oasele se pot recunoaşte relativ uşor. Dificultatea survine în situaţia în care medicul legist se confruntă cu oase fragmentate sau carbonizate. Nu de puţine ori fragmente diverse cum ar fi material plastic sau lemn (rădăcini de copac) au fost luate drept oase, sau dimpotrivă, fragmente de oase late au fost confundate cu materiale izolatoare, carapace de ţestoase, sau alte obiecte similare ca formă şi dimensiuni calotei craniene. De asemenea, în situaţia unui incendiu, oasele carbonizate sunt de

2

regulă fragmentate şi deformate, având culoarea si textura sever modificate, astfel încât diagnosticul de os poate fi pus numai de către specialiştii cu mare experienţă.

2: Sunt oase umane?

Oricine poate recunoaşte un schelet uman care are elementele osoase în poziţie anatomica. De asemenea, aproape oricine poate deosebi un craniu uman de unul animal, pe baza calotei bombate, rotunjite, a regiunii faciale aplatizate şi a dentaţiei specifice. Problema apare şi aici în cazul materialului osos fragmentat. De exemplu, fragmente ale cutiei craniene pot fi confundate cu fragmente de carapace de ţestoasă. Alte oase, cum ar fi vertebrele, coastele, pelvisul, oasele lungi sau scheletul carpului şi tarsului pot ridica diferite dificultăţi de interpretare. Aceste oase au caracteristici oarecum similare la om si animal, fiind necesară experienţa de specialitate pentru diferenţiere. De exemplu, oasele carpiene şi tarsiene de urs au fost adesea greşit identificate ca fiind umane. Vertebrele de om şi cele de cerb sunt foarte asemănătoare ca aspect şi marime, astfel încât sunt adesea confundate. Nu în ultimul rând, oasele de copil pun de cele mai multe ori probleme deosebite în identificare, putând fi foarte uşor confundate cu cele ale unor animale mici sau păsări (şi din cauza formei lor atipice, dată de absenţa de multe ori a epifizelor prin neosificare).

3. Care este vechimea?

O altă întrebare în cadrul unei expertize medico-legale antropologice este cea legată de vechimea oaselor, cu alte cuvinte data decesului. Elementele utile în evaluarea datei decesului sau vechimii oaselor constau în starea generala de păstrare a oaselor. Un aspect grăsos, unsuros al oaselor, asociat cu un miros de putrefacţie indică prezenţa substanţelor organice în structura osoasă, oasele fiind în acest caz de dată recentă (de ordinul anilor). Oasele uşoare, uscate, friabile, deteriorate, sunt mai probabil vechi (de ordinul a zeci/sute/mii de ani – aspecte corelate şi cu artefactele găsite în interiorul mormântului respectiv: monede, obiecte metalice, vestimentare, ceramică, etc).

4. Ce oase sunt prezente?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi furnizat decât de către un medic legist cu pregătire antropologică sau de către un specialist în osteologie, problema fiind de mulşte ori complicată de prezenţa unor oase fragmentate, după cum s-a arătat mai sus.

5. De la câte persoane provin fragmentele osoase?

Scheletul uman are un număr bine stabilit de oase, dintre care multe sunt oase pereche. Daca in cadrul unei expertize constatam prezenta unor oase supranumerare, problema se complica (in special in cazul in care oasele sunt fragmentate). Diferentierea pieselor osoase si atribuirea acestora mai multor schelete poate fi facuta in aceste cazuri doar de catre antropologi cu experienta.

3

6. Care este rasa?

Rasa (etnia, afilierea culturala) desemneaza in termen atat cultural cat si biologic in egala masura, definirea termenului fiind neasteptat de dificila – o populatie umana ce se diferentiaza mai mult sau mai putin ca un grup distinct pe baza unor caracteristici fizice transmise pe cale genetica, sau un grup populational identificat pe baza unei istorii, nationalitati sau distributii geografice comune. In timp ce unii autori definesc trei rase (caucazian, mongoloid si negroid), altii consemneaza mai mult de 10 rase. In cadrul climatului curent de ultra-sensibilitate la acest termen si la implicatiile sale, unii oameni de stiinta (fara pregatire antropologica)sugereaza ca diferentele rasiale de fapt nu exista, sau cel mult nu ar trebui sa se faca vorbire despre ele. Din perspectiva antropologica, „modelul tri-rasial” are cea mai mare valoare in identificarea si descrierea diferentelor si caracteristicilor morfologice osoase generice intre aceste trei rase, diferente vizibile in special la nivel cranian.

7. Care este sexul?

Indiferent de prezenta sau nu a obiectelor vestimentare, bijuteriilor sau a accesoriilor, in cazul unui cadavru scheletizat expertiza medico-legala antropologica va cuprinde obligatoriu si determinarea sexului pe baza indicatorilor antroposcopici si antropometrici.

Determinarea sexului la copii si adolescenti (perioada subadulta) este de cele mai multe ori deosebit de dificila, daca nu imposibila. Asa cum diferentele externe ale aspectului general la fete si baieti nu devin evidente decat la adolescenta, la fel si dimorfismul sexual osos in perioada subadulta este deloc sau foarte putin pronuntat. Practic, incercarea de determinare a sexului pe material osos subadult are la baza doar o atribuire statistica a dimensiunilor mai multor oase, in special oasele lungi ale membrelor si pelvisul.

In privinta determinarii sexului la adult, aceasta se poate face pe baza a mai multe piese osoase, insa cel mai dimorfic este bazinul (pelvisul). Un expert antropolog poate determina sexul pe baza pelvisului cu o acuratete de aproximativ 90%, insa nu se va baza niciodata doar pe o singura piesa osoasa pentru aceasta determinare. Dimorfismul sexual la nivelul bazinului reflecta principala diferenta biologica de la acest nivel intre barbati si femei: femeile au sarcina, barbatii nu. Din punct de vedere osteologic, bazinul de femeie este mai larg si mai scurt si are un diametru interior mai mare decat bazinul de barbat, care este mai ingust si mai inalt.

Un element care complica foarte mult determinarea sexului este acela ca gradul de dimorfism sexual variaza de la populatie la populatie. De exemplu, populatia americana caucaziana precum si cea americana neagra au un dimorfism sexual osos accentuat, in timp ce la populatiile din sud-estul Asiei (rasa mongoloida) dimorfismul sexual este foarte putin pronuntat, astfel incat determinarea sexului in aceste cazuri devine o sarcina dificila de multe ori. Avand in vedere multiculturalitatea regionala actuala in continua crestere si migratiile populationale, apreciem ca utila determinarea rasei inainte de determinarea sexului in cadrul unie expertize

4

medico-legale antropologice, astfel putand fi evitate unele erori de tipul identificarii eronate a unui barbat asiatic drept femeie caucaziana, de exemplu.

Dupa bazin, craniul este urmatorul element osos util in determinarea sexului. Barbatii au de regula craniul mai mare si mai robust, cu proeminentele osoase reliefate, rugoase: marginea supraorbitala bine reprezentata, proces mastoidian mare si regiunea nucala a occipitalului cu proeminentele osoase bine reprezentate. In contrast, craniul de femeie este mai gracil. Mandibula prezinta, de asemenea, dimorfism sexual. Barbatii au regiunea mentoniera larga, de forma oarecum patrata, in timp ce femeile au mentonul de forma literei V. Desi conceptia generala este aceea conform careia craniul este cel mai important element scheletal, determinarea sexului doar pe craniu da o acuratete mai mica decat determinarea pe baza pelvisului. Cea mai buna tehnica este de a se utiliza toate piesele osoase puse la dispozitie.

Oasele lungi prezinta de asemenea un oarecare grad de dimorfism sexual, desi diferentele sunt foarte mici si se determina numai in urma unor masuratori si analize statistice. Atat lungimea, cat si diametrele osoase pot fi masurate si atribuite, pe baza unor grafice cu masuratori anterioare. Dintre acestea se pot consemna diametrele capului humeral si/sau femural.

Din pacate, pelvisul si craniul nu sunt de fiecare data prezente. In aceste situatii, determinarea sexului poate fi tentata, insa nu certificata. De aceea, antropologul va utiliza orice tehnica de laborator avuta la dispozitie: serologice, ADN, etc. In cazul in care nici determinarile genetice nu sunt concludente, este mai bine sa consemnam cazul ca atare (sex neatribuit), in loc sa incercam sa il atribuim “cu forta” ca fiind barbat sau femeie, in lipsa unor criterii clare, obiective.

8. Care este varsta la data decesului?

Determinarea varstei la data decesului va fi intotdeauna de forma unei grupe/decade de varsta, data, in functie de caz, cu o marja ce poate varia de la 1-2 ani pana la 10 si chiar 20 de ani (de exemplu, intre 2 si 3 ani, intre 15-17 ani, sau 50+ ani). Incercarea de a determina varsta cu precizie poate rezulta in erori.

Intervalul de determinare a varstei variaza in functie de varsta: cu cat varsta la data decesului este mai mica, cu atat si intervalul furnizat in urma expertizei va fi mai ingust, motivul fiind unul foarte simplu: la varsta tanara (copil/adolescent) exista foarte multe schimbari si transformari biologice la nivelul oaselor, dintilor si tesuturilor moi, care survin la varste aproximativ cunoscute. Pe masura ce persoana atinge maturitatea biologica, schimbarile inceteaza (in jurul varstei de 40-50 de ani sau mai tarziu), incepand in schimb modificarile degenerative.

Determinarea varstei se face cu cea mai mare acuratete la copil (copil mic/prescolar/scolar), pe baza modificarilor dentare si sudarii epifizo-diafizara. Sub 3 ani, varsta poate fi estimata cu o marja de 3-4 luni. La copiii intre 3 si 15 ani, marja creste la 6-18 luni. Intre

5

15 si 25 de ani, varsta se apreciaza cu o marja de 1-3 ani, pe cand dupa acest interval estimarea va fi cu marja de 5-10 ani, in special pe baza modificarilor degenerative, obliterarii suturilor craniene, si alte elemente antropologice.

9. Care este talia?

Un antropolog experimentat poate determina talia unui individ daca are la dispozitie oasele lungi complete, pe baza masurarii lungimii oaselor si compararii cu diagramele obtinute cu ajutorul formulelor de regresie in urma unor numeroase masuratori si studii anterioare. Oasele lungi ale membrelor inferioare dau o estimare de acuratete mai mare decat oasele bratului si antebratului. Pentru determinarea taliei, este obligatoriu de stiut rasa si sexul, intrucat diagramele difera in functie de acesti factori. Intr-o oarecare masura este util de stiut si varsta la data decesului, intrucat si talia variaza cu varsta (prin degenerarea discurilor intervertebrale). Chiar si dupa masurarea cu acuratete a oaselor lungi, talia obtinuta va fi doar o estimare si va fi data ca un interval.

10. Care sunt caracteristicile individuale?

In afara de caracteristicile generale, de grup, determinate de raspunsurile la intrebarile anterioare, pe materialul osos se mai pot determina de cele mai multe ori si anumite caracteristici individuale, unice, ce sunt indeosebi utile in identificarea ulterioara sau in ancheta organelor abilitate. Dintre aceste caracteristici putem cita modificarile dentare, fracturile vechi, consolidate, prezenta de implanturi chirurgicale (material de osteosinteza, lucrari dentare, proteze biomecanice), anomalii congenitale, modificari degenerative (artritice), semnele osoase ale unor patologii din timpul vietii (infectii osoase, tuberculoza, ricketsioza, scorbut, etc), precum si determinarea lateralitatii (daca individul era dreptaci sau stangaci).

Piesele osoase care urmeaza a fi supuse expertizei medico-legale antropologice se pot gasi in cele mai diferite locuri: in cimitire (amenajate, reamenajate, improvizate in perimetrele lagarelor de concentrare), in locuri izolate (paduri, marginea drumurilor etc.), in ape sau albiile raurilor, etc. Frecvent ele sunt gasite cu ocazia unor sapaturi efectuate in vederea reamenajarii unor cartiere, la temelia caselor, in curti, gradini, in spatii care altadata au fost locuri de ingropare situate langa biserici.

Aceste schelete se pot gasi fie in pozitie anatomica (in cazul inhumarilor primare) fie, cel mai frecvent, dispersate, incomplete, amestecate cu lemne, pietre, ambalate sau nu, supuse actiunii factorilor de mediu un timp mai mult sau mai putin indelungat.

Intr-o prima etapa este necesara culegerea datelor prealabile. Ele se pot obtine de la politie, procuratura, martori, localnici. Cu cat vechimea oaselor este mai mare, se poate apela la datele de arhiva, cercetari anterioare arheologice si istorice, documente bisericesti.

6

Inca din cele mai indepartate timpuri inmormantarea cadavrelor sau a resturilor umane s-a facut cu respectarea unor obiceiuri si traditii legate de religia si credintele comunitatii careia i-a apartinut persoana decedata. In terminologia antropologica si arheologica, gropile in care sunt ingropate cadavre sau fragmente cadaverice se numesc situri. Acestea, la randul lor, pot fi situri individuale, care contin cadavrul unei singure persoane, sau situri comune / colective (contin cadavre sau fragmente cadaverice provenind de la mai multe persoane). De asemenea, in functie de numarul inhumarilor si repetarea lor, se mai folosesc termenii de sit primar (inhumare primara) si sit secundar (inhumare secundara). Situl primar este groapa in care s-a inhumat prima oara un cadavru. In acest sit, scheletul este descoperit articulat (oasele pastreaza raport articular / relatii anatomice intre ele), pozitia scheletului fiind fie in decubit dorsal cu mainile deasupra trunchiului, fie in decubit lateral sau in pozitie fetala (in functie de ritualurile erei si locului respectiv). Termenul de sit secundar se foloseste pentru gropile in care resturile scheletizate au fost exhumate si apoi reingropate (in acelasi loc sau in altul). Intr-un sit secundar, piesele osoase se gasesc in pozitie nearticulata, fiind amestecate, de multe ori fiind continute intr-un sac depus la picioarele cadavrului inhumat primar (in cazul inhumarilor/reinhumarilor rituale).

Exhumarea consta in dezgroparea unor oseminte sau unui cadavru, in cadrul acestei actiuni fiind alterata de multe ori ireversibil morfologia terenului pe care se actioneaza. De aceea, inaintea oricarei investigatii arheologice este necesara inregistrarea foto sau video a caracteristicilor terenului si zonei pe care urmeaza a se lucra.

Dupa conditiile in care se realizeaza, se pot distinge:

- exhumari rituale, care se efectueaza la cererea apartinatorilor unui loc de veci in vederea inhumarii altui cadavru sau pentru a se muta osemintele existente in alt loc; in Romania, exhumarea rituala se poate efectua cel mai devreme la 7 ani de la inhumarea primara, considerandu-se acest interval de timp ca suficient pentru a se produce scheletizarea.

- exhumari arheologice, care se efectueaza de catre specialisti in arheologie, dupa regulamente si metodologie proprii, in cazuri arheologice (situatii in care decesul a survenit cu mai mult de 60-100 de ani anterior exhumarii);

- exhumari accidentale, care constau in aducerea la suprafata a resturilor scheletale fie ca urmare a alunecarilor de teren declansate de factori meteo-climatici (cutremure, inundatii, precipitatii masive, erodare de catre ape curgatoare etc), fie in urma unor sapaturi sau excavari efectuate in cadrul unor lucrari de constructii sau reparatii;

- exhumari judiciare, care se efectueaza numai la solicitarea organelor competente (parchet sau instanta de judecata) in vederea autopsierii sau reautopsierii unui cadavru.

Intr-un sens mai larg, exhumarile mai pot fi clasificate si in exhumari nationale, in care sunt incluse toate situatiile consemnate mai sus, si exhumari internationale, in care se dezgroapa mai multe victime din gropi comune; aceste exhumari sunt dispuse de regula de catre tribunalele

7

internationale in vederea investigarii unor infractiuni de genocid, crime de razboi sau executii criminale/extrajudiciare comise de catre autoritatile represive ale unui stat sau de catre grupari paramilitare.

In cadrul identificarii medico-legale antropologice, se pot delimita mai multe activitati distincte, cum ar fi: cercetarea preliminara, exhumarea propriu-zisa, ambalarea si transportul, activitatile conexe prealabile, cercetarile de specialitate (antropologice, odonto-stomatologice, radiologice, serologice, genetice, etc) si elaborarea documentului final (raportul de expertiza medico-legala antropologica).

Cercetarea preliminara se efectueaza cu scopul de a detine cat mai multe informatii posibile cu privire la cazul in speta inainte de a incepe exhumarea propriu-zisa; in acest sens se efectueaza o analiza istorica si juridica asupra zonei si sitului respectiv, sau dupa caz asupra persoanei presupus a fi inhumata in locul respectiv; se aduna astfel diferite date de natura istorica, arheologica, geografica, familiala, medicala, stomatologica, date testimoniale, registre bisericesti, etc.

Exhumarea propriu-zisa trebuie executata in conditii tehnice stricte, pentru a se evita pe cat posibil distrugerea sau alterarea pieselor osoase. Deoarece exhumarea este o metoda de lucru distructiva, este necesar ca ea sa se desfasoare metodic, cu consemnarea in scris (note, schite) si obiectivarea foto si/sau video a fiecarei etape si fiecarui plan de exhumare in parte. Fotografierea de ansamblu si detaliu este obligatorie in fiecare noua etapa de lucru, pentru fiecare piesa osoasa exhumata sau artefact. In acest fel, se pot inregistra aspecte care uneori pot scapa observatiei directe. Schitele au rolul de a consemna pozitia pieselor osoase si raporturile iontre ele, precum si raporturile cu obiectele exhumate de la nivelul sitului respectiv.

Exhumarea materialului osos se face prin excavarea pamantului, fie mecanizat (excavator, pentru straturile superficiale ale gropilor comune cu suprafete mari), fie manual sau cu ajutorul unor unelte de mana (mistrie, perie, etc). In unele cazuri in care solul este moale, umed si aderent de materialul osos, piesele osoase se ridica impreuna cu solul din jurul lor, urmand ca indepartarea pamantului sa se faca in cadrul laboratorului de antropologie. Ordinea exhumarii pieselor osoase este urmatoarea (King, 1995): prima data se scot oasele membrelor superioare si inferioare, apoi coastele (daca este posibil se individualizeaza coasta a 4-a, data fiind utilitatea acesteia in determinarea varstei), urmate de oasele coxale, sacrul si vertebrele; craniul este exhumat ultimul.

Dificultati pot apare in special in cazul exhumarii fragmentelor scheletale ale fetilor sau nou-nascutilor, intrucat exista posibilitatea ca, in situatia unei exhumari neglijente, fragmentele osoase sa fie dispersate si/sau confundate cu pietricelele sau cu oasele unor animale mici sau pasari.

O situatie particulara a exhumarii o reprezinta exhumarea din gropile comune. Aceasta reprezinta o activitate multidisciplinara, ce include numerosi specialisti din diferite domenii de

8

activitate: medici legisti, arheologi, antropologi, juristi, istorici, specialisti IT, etc. Activitatea de exhumare din gropile comune a implicat in ultimul timp in masura tot mai mare arheologi si antropologi, inclusiv cu pregatire medico-legala. Exemple in acest sens sunt reprezentate de exhumarile din unele tari ale Americii Latine, precum si din zona Balcanilor. Specialistii din aceste domenii au realizat expertize solicitate de Curtea Internationala de la Haga sau de Tribunalul Criminal pentru Fosta Iugoslavie.

Ambalarea si transportul materialului osos exhumat

Ambalarea pieselor osoase in vederea transportului se efectueaza cu respectarea urmatoarelor reguli:

- oasele se usuca la locul exhumarii, la umbra (uneori radiatiile solare directe si temperatura ridicata pot avea un efect distructiv in special asupra oaselor cu vechime mare);

- piesele osoase se impacheteaza separat, numai in pungi de hartie (se evita pungile de plasitic in care se poate forma mucegai)

- daca oasele provin de la scheletele mai multor persoane, acestea se ambaleaza in mai multe pungi (ex. intr-o punga se pun craniul si mandibula, in alta se pun oasele lungi, iar cele scurte se pun intr-o punga separata); pe fiecare pachet se noteza numarul cazului, continutul, data, locul exhumarii, situl (de multe ori in cadrul aceluiasi sit se pot gasi mai multe schelete); pungile care contin piese osoase de la acelasi schelet se pun intr-o singura cutie; pungile vor fi orientate cu gura catre peretii cutiei, pentru a facilita repunerea pieselor osoase la loc in punga in cazul varsarii acestora;

- spatiile libere dintre pachetele unei cutii se umplu cu ziare sau carpe in vederea evitarii lovirii intre ele a pieselor osoase si distrugerea in timpul transportului;

- fiecare cutie in parte se inchide si se sigileaza de catre organele competente material in cazul respectiv (politie, parchet)

- pachetele se pastreaza la loc uscat si sub paza pana la expedierea la institutia medico-legala;

Activitatile prealabile expertizei medico-legale antropologice

Piesele osoase pot fi acoperite de resturi de parti moi. Acestea se descriu de catre medicul legist, urmarindu-se totodata evidentierea unor eventuale leziuni traumatice si aspectul partilor moi (care poate uneori da detalii in ajutorul estimarii intervalului postmortem). Se noteaza constatarile macroscopice (localizarea partilor moi, gradul lor de mumifiere sau putrefactie) si apoi sunt indepartate prin fierbere controlata (fierbere in apa, in care se pot adauga detergenti sau enzime) sau prin metode mecanice (cu cutitul sau bisturiul, cu grija sa nu se produca leziuni pe osul subiacent).

Daca piesele osoase nu sunt acoperite cu parti moi, se spala cu apa de la robinet, folosind perii moi sau pensule care permit inlaturarea urmelor de pamant fara a deteriora fragmentele

9

osoase (Caddy, 1995; Vanezis, 1995). Oasele mici sunt introduse in cosulete de sarma, peste care este lasata sa curga apa de la robinet. Dupa spalare, oasele se usuca pe suporturi de sarma, dupa care se pun intr-un cosulet de sarma si se introduc intr-o solutie pe baza de acetona, (unde se tin pana cand din lichid nu mai ies bule), apoi se usuca din nou.

Rasamblarea prin lipire a fragmentelor osoase se face numai dupa recoltarea de probe biologice in vederea examenelor serologice sau genetice. Lipirea fragmentelor osoase se face cu ajutorul unor paste sau solutii folosite in aceste scop si in ortopedie sau stomatologie. Reasamblarea corecta a oaselor este importanta, deoarece in acest fel chiar fragmentele mici pot aduce informatii importante.

Notiuni generale de morfologie osoasa si standarde utilizate in antropologie

Metode de examinare antropologica

Examinarea prin inspectie se numeste antroposcopie (grec. anthropos = om, skopein = a examina). Cunoscuta si sub denumirea de metoda morfologica, antroposcopia este cea mai veche metoda de studiu folosita atat in antropologia fizica, cat si in medicina si biologie. Ea consta in examinarea prin inspectie a corpului in general sau a diferitelor sale segmente, precum si a cadavrului, fragmentelor cadaverice sau elementelor osoase ale scheletului uman. Prin aceasta metoda se localizeaza reperele anatomice, se examineaza proprietatile nemasurabile ale acestora (culoare, forma, aspect neted sau rugos, robustete sau gracilitate, etc), se constata absenta sau prezenta anumitor trasaturi morfologice, asimetria unor elemente anatomice pereche, caracterele sexuale secundare. Reperele antropologice sunt termeni anatomici care deriva din limba greaca sau latina si care indica o anumita formatiune anatomica.

Examenul antroposcopic este aplicabil in situatia in care materialul expertizat consta din fragmente osoase prea mici, care nu permit efectuarea de masuratori. De asemenea, prin aceasta metoda pot fi examinate comparativ trasaturile fetei a doua persoane fotografiate sau inregistrate video. Un alt avantaj il prezinta faptul ca rezultatele nu se raporteeaza la talia individului.

Rezultatele obtinute prin metoda antroposcopica sunt susceptibile de a nu fi foarte exacte, datorita subiectivismului inerent al cercetatorului. De aceea, se recomanda ca examinarea sa se faca de catre doi cercetatori, urmand ca ulterior ei sa compare rezultatele.

Antropometria (grec. anthropos = om, metron = a masura) sau metoda metrica reprezinta un capitol al biometriei care evalueaza cantitativ, prin masurare, dimensiunile unui reper sau segment anatomic, distanta dintre doua repere, circumferinta, greutatea, densitatea, etc.

Masurarea se poate face pe persoane in viata, pe intregul corp sau pe segmente ale acestuia (antropobiometrie), pe cadavru sau pe material osos; in functie de elementele masurate se folosesc termenii de craniometrie (masuratorile pe craniu), cefalometrie (masurarea capului si a fetei), odontometrie (masuratori efectuate pe dinti), somatometrie (masuratori efectuate asupra celorlalte segmente ale corpului), osteometrie (masurarea oaselor), si pelvimetrie (masuratori

10

efectuate asupra pelvisului). Reperele anatomice se pot gasi in plan sagital (reperele impare) sau pot fi dispuse simetric bilateral fata de planul medio-sagital (repere pare).

Pentru ca masurarea sa fie exacta este necesara respectarea urmatoarelor reguli: reperele utilizate in antropometrie trebuie sa fie identificate exact, segmentele sau piesele osoase trebuie asezate in pozitii anatomice, in cazul in care un reper osos este inutilizabil (eroziune, distrugere posttraumatica sau postmortem) masuratoarea sa fie inlocuita cu o alta, cu folosirea unor repere intacte; instrumentele utilizate pentru masurare trebuie sa fie fabricate conform baremurilor si standardelor metrologice si unde este cazul trebuie verificate periodic din punct de vedere metrologic, in caz contrar masurarea devine imprecisa; masurarea propriu-zisa trebuie facuta cu atentie si precizie, rezultatele fiind exprimate in milimetri. Exactitatea masuratorilor se poate asigura prin folosirea sublerului digital cu precizie de 0,01 mm sau prin efectuarea de doua sau trei masuratori de catre acelasi examinator pe aceleasi repere osoase.

Prin masurare, reperele antropologice osoase sunt caracterizate numeric. Deoarece rezultatele obtinute numai prin masuratori sunt insuficiente pentru a compara intre ele aspectele morfologice si pentru a interpreta diferentele intre piesele osoase masurate, se procedeaza la calculul indicilor. Indicele rezulta din raportarea a doua dimensiuni fie ale aceluiasi caracter (de exemplu se raporteaza intre ele lungimea, latimea, inaltimea unei piese osoase), fie provenind de la doua caractere diferite. Prin urmare, indicele poate exprima fie raportul dintre o parte si intregul careia ii apartine, fie raportul dintre doua parti. De regula, pentru a evita fractiile supraunitare, dimensiunea cea mai mica se trece la numarator, iar rezultatul se inmulteste cu 100, acesta fiind deci un numar cuprins intre 1 si 100. Ca urmare a faptului ca in ecuatie intra doua masuratori, indicii reprezinta constituie masuri relativ sintetice, mai expresive decat rezultatele obtinute prin masurare, fiind indicatori mai sensibili decat masurarea directa.

Instrumente folosite in antropometrie

Lista instrumentarului necesar in vederea efectuarii expertizelor antropologice variaza de la autor la autor, insa in linii mari cuprinde urmatoarele instrumente:

- placa osteometrica (sliding caliper), formata dintr-un suport orizontal gradat, cu o extremitate fixa, pe care gliseaza o placa verticala. Placa osteometrica este in general folosiota pentru determinarea lungimii segmentelor scheletului postcranian (oasele lungi);

- sublerul osteometric, care este format dintr-o tija metalica gradata pe care gliseaza un cursor

- compasul de grosime (spreading caliper), este format din doua brate curbe terminate cu cate o proeminenta boanta, care se aplica in dreptul punctelor craniometrice de interes; distanta dintre repere se citeste pe o rigla gradata dispusa de obicei aproape de originea unghiului dintre cele doua brate ale compasului;

- raportorul, folosit pentru masurarea unghiurilor (de obicei unghiul mandibulei);- panglica metrica (ruleta), se foloseste de obicei la masurarea circumferintelor.

11