UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

SCHIMBAREA CULTURALĂ

Studenți: DUȚESCU Andreea – Codruța

OROS Alexandra

Grupa: 18.032

Anul: III

Coordonator: Asis. univ. drd. BURLACU Mihai

– 2013 –

CUPRINS

CUPRINS........................................................................................................................................1

1. Definirea schimbării culturale.....................................................................................................2

2. Procesele schimbării culturale.....................................................................................................3

2.1. Procese interne......................................................................................................................4

2.1.1. Inovația și invenția.........................................................................................................4

2.2. Procese externe.....................................................................................................................5

2.2.1 Difuziunea și formele sale...............................................................................................5

2.2.2. Aculturația......................................................................................................................7

2.3. Alte procese ale schimbării culturale....................................................................................7

2.3.1. Revoluția........................................................................................................................8

2.3.2. Modernizarea..................................................................................................................8

2.4. Tipuri de schimbare culturală în lumea modernă.................................................................9

3. Concluzii....................................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................13

1

1. Definirea schimbării culturale

Pentru a înțelege ce este schimbarea culturală și de ce este ea atât de importantă pentru

supraviețuirea speciei umane, este necesar să definim mai întâi conceptul de cultură și acela de

schimbare. Despre cultură se pot formula nenumărate definiții, mai mult sau mai puțin

asemănătoare între ele, în funcție de perspectiva disciplinei abordate.

Din punctul de vedere al antropologiei, însă, disciplina care face subiectul acestei lucrări,

putem considera cultura, în accepțiunea lui Gary Ferraro, ca fiind „tot ceea ce au, gândesc și fac

oamenii ca membrii ai unei societăți” (Ferraro, 1995, p.16). Acestei definiții adăugăm

perspectiva lui James Downs, care definește cultura ca „o hartă mentală care ne ghidează în

relațiile cu mediul înconjurător și cu alți oameni” (Downs, 1971, p. 35). Prin urmare, cultura

fiind principala unealtă a omului de a se raporta la mediul înconjurător, este ușor de înțeles de ce

aceasta este în continuă schimbare. De asemenea, omul se schimbă cu timpul. Ne place să

credem că evoluează. Dar odată cu schimbarea fiecărui individ, se schimbă și totalitatea speciei,

se schimbă obiceiurile fiecărei societăți, se modifică modurile de gândire și de raportare la

mediu. Se schimbă, prin urmare, cultura.

În cartea sa Antropologie culturală, Silviu Coposescu, spune despre cultură că „reprezintă

modul principal prin care populațiile umane se adaptează și intră în relație cu mediul

înconjurător astfel încât ele se pot reproduce și supraviețui” (Coposescu, 2006, p. 34). Oamenii

neavând instincte asemenea animalelor, au dezvoltat un sistem propriu de adaptare la mediu,

bazat mai mult pe trăsături culturale, inventând tot felul de instrumente pentru a se proteja, hrăni

și reproduce, instrumente pe care le-au transmis din generație în generație și care astăzi fac parte

din tezaurul cultural.

Astfel, de la o generație la alta, oamenii simt nevoia să contribuie la perpetuarea speciei,

îmbunătățind bagajul de cunoștințe, calitativ sau cantitativ, adăugând propriul lor bob de nisip la

deja imensa plajă care este cultura. Prin urmare, conform lui Coposescu, putem defini

schimbarea culturală ca fiind procesul prin care o cultură acceptă să includă elemente noi și le

folosește cu regularitate.

Unele culturi se shimbă mai lent, altele mai rapid, însă cert este că „nici o cultură nu

rămâne complet statică” (Coposescu, 2006, p. 34).

2

Am determinat deja că toate culturile se schimbă, dar oare ce provoacă această

schimbare? Conform lui O'Neil, sursele schimbării culturale se pot împărți în trei categorii

generale, care influențează sau presionează schimbarea:

„forțele care acționează într-o societate

contactul dintre societăți

schimbări în mediul înconjurător” (O'Neil, 2008, p.1)

2. Procesele schimbării culturale

Fiecare dintre aceste surse pot produce o schimbare în cultură, însă aceasta se realizează

prin diferite procese, care pot fi interne sau externe culturii respective. În primul rând, procesele

interne sunt invenția și inovația, iar în al doilea rând cele externe sunt în principal difuziunea și

aculturația. În schema de mai jos sunt ilustrate aceste procese, după explicația lui Coposescu

(Coposescu, 2006, pp 99-111):

Într-o altă abordare, C. Kottak consideră trei principale procese ale schimbării culturale în

cartea sa Cultural Antropology. Appreciating Cultural Diversity, difuziunea și aculturația ca

mecanisme externe și invenția independentă ca mecanism intern (Kottak, 2011, p. 42). Pe de altă

parte, Dennis O'Neil ia în considerare și transculturația ca una din cauzele extrinsece ale

schimbării culturale și adaugă la schema de mai sus schimbările în mediul natural, ca o directă a 3

Fig.1: Procesele schimbării culturale

schimbării culturale (O’Neil, 2008, p. 1). Aici vom încerca să combinăm diferitele perspective

pentru a avea o înțelegere mai extinsă asupra acestui subiect.

2.1. Procese interne

Vom vorbi în primul rând despre mecanismele interne de schimbare culturală. Se numesc

procese interne toate acele mecanisme care provoacă o schimbare culturală din interiorul

grupului în care aceasta se produce. Sunt procese fie spontane, fie gândite, care ajută de obicei la

rezolvarea unor probleme cu care membrii comunității culturale se confruntă, făcând astfel traiul

mai comod sau mai ușor.

2.1.1. Inovația și invențiaAcestea pot fi invenții sau inovații, conștiente sau inconștiente. Principala diferență între

invenție și inovație este una conceptuală: o invenție este „o nouă aplicație a cunoașterii”

(Coposescu, 2006, p. 100), pe când o inovație este o schimbare, o introducere a ceva nou într-un

sistem, într-o practică, într-o activitate, într-o operație tehnică, sau „orice se adaugă la

cunoașterea anterioară” (Coposescu, 2006, p. 100).

Pentru ca o invenție sau inovație să fie sursa unei schimbări culturale, membrii societății

în care se produce trebuie să o accepte ca atare. „O invenție care este ignorată de membrii

sistemului cultural nu generază o schimbare culturală” (Coposescu, 2006, p. 100).

Nu orice membru al unei societăți este capabil de a genera o invenție, și nu datorită

nivelului de inteligență, ci celui de creativitate. Există, insă, și situații fortuite în care o persoană

inventează ceva fără intenția de a face acest lucru. Acestea sunt invențiile inconștiente. Ele nu

au un scop predefinit și adesea sunt doar o coincidență a destinului. De multe ori, ele sunt

produsul colaborativ al mai multor indivizi, de-a lungul mai multor generații. De aceea,

invențiile de acest gen nu sunt de cele mai multe ori documentate adecvat, iar cei care le-au

realizat se pierd în istorie.

Invențiile conștiente sunt cu totul diferite de cele inconșitente. Ele implică un proces

îndelungat de reflexionare și o cantitate deosebită de creativitate. De asemenea, aceste invenții de

obicei vin să satisfacă nevoi existente ale societății, și sunt create de un singur individ, bine

documentat în istorie cu nume și prenume.

Spre exemplu, invenția televiziunii, în 1925, de către americanul Charles Jenkins și

scoțianul John Logie Baird, a produs o schimbare semnificativă în cultura Statele Unite, care mai

apoi s-a răspândit în majoritatea culturilor din lume.

4

Inovația este o reciclare a cunoștințelor și elementelor deja existente în cultură pentru a

da naștere unui element nou. „În fața problemelor și provocărilor vieții, oamenii din diferite

culturi au inovat și s-au schimbat în moduri similare, ceea ce reprezintă unul din motivele pentru

care există generalitățile culturale” (Kottak, 2011, p.42). În definitiv, este posibil și chiar des

întâlnit ca mai multe culturi să găsească soluții similare aceleiași probleme, în același timp. Însă

nu toate culturile au aceleași predispoziții pentru a inova. Culturile mai dezvoltate din punct de

vedere tehnic au tendința să genereze mai multe inovații, deoarece beneficiază de mai multe

elemente pe care indivizii le pot folosi.

De asemenea, este dovedit că grupurile sociale nu acceptă în același mod inovațiile. Spre

exemplu, „proprietarii de ferme mari din SUA sau proprietarii companiilor mari sunt mai

receptivi la inovații decât proprietarii de ferme sau companii mici”. (Coposescu, 2006, p. 101)

2.2. Procese externe

Atunci când schimbarea culturală provine din exteriorul grupului în care se produce, se

spune că a fost provocată prin procese externe. Elementele culturale se împrumută de la o cultură

la alta, și se adaptează pentru a se potrivi nevoilor membrilor culturii care primește împrumutul.

Majoritatea schimbărilor culturale se realizează datorită împrumuturilor, sau proceselor externe,

deoarece este mai ușor să adaptezi elemente deja existente la cultura ta decât să creezi elemente

cu totul și cu totul noi

2.2.1 Difuziunea și formele saleDintre mecanismele externe de schimbare culturală, cel mai important este difuziunea.

Aceasta presupune „transferul de obiecte și idei dintr-o cultură în alta” (O’Neil, 2008, p. 1). De

asemenea, Kottak susține că difuziunea reprezintă „împumutul de trăsături între culturi” (Kottak,

2011, p.42). Acest schimb de informații și produse s-a produs în istoria umanității datorită

faptului că nici o cultură nu a fost vreodată cu adevărat izolată. Conform lui Franz Boas

„contactul dintre grupurile învecinate a existat întotdeauna și s-a extins pe suprafețe vaste”

(Boas, 1940, p. 30). În unele cazuri, când difuziunea intervine, o trăsătură împrumutată se poate

transpune dintr-o societate într-alta, dar nu neapărat în forma originală. De exemplu, cand

McDonald's a ajuns în România, acesta era perceput ca un local scump, unde se mergea rareori,

în ocazii speciale, spre deosebire de America, unde este vâzut ca un simplu fast-food, cu

mâncare obișnuită.

Conform lui Coposescu, difuziunea are o „natură selectivă” (Coposescu, 2006, p.103),

deoarece este normal ca societățile să accepte și să respingă anumite practici care nu sunt 5

compatibile cu obiceiurile, tradițiile sau credințele deja existente în cultura lor. De exemplu, în

unele societăți arabe, bărbații au adoptat elemente vestimentare din cultura occidentală, pe când

femeile trebuie să se conformeze în continuare tradiției religioase.

Difuziunea este selectivă și datorită faptului că unele trăsături culturale nu pot fi

comunicate uneori din cauza lipsei de corespondență, în comportamentul sau vocabularul culturii

receptoare. De exemplu, un chinez nu ar putea nicicând să înțeleagă conceptul occidental de

grevă. În cultura chineză, dacă unul sau mai mulți decid să nu mai muncească, ei sunt înlocuiți,

nicidecum ascultați. Aici intervine o diferență comportamentală; cu toate că termenul este

același, semnificatul său este cu totul diferit.

Difuziunea se realizează în diferite forme, în funcție de raportul care există între

societatea originară a elementului împrumutat și societatea care primește împrumutul. Astfel, ca

forme ale difuziunii avem:

Difuziunea prin contact direct se produce atunci elementul împrumutat trece direct de

la o cultură la alta, în mod nemijlocit. De obicei se împrumută elemente de la o cultură

învecinată, iar apoi acestea se transmit mai departe (Coposescu, 2006, p.102). Conform lui

Kottak, acest tip de schimb cultural s-a produs de-a lungul timpului deoarece culturile nu au fost

niciodată cu adevărat izolate (Kottak, 2011, p. 42).

Difuziunea prin contact indirect se realizează prin intermediari. Cu alte cuvinte, cele

două culturi între care se realizează schimbul nu au un contact fizic sau geografic direct, ci

tranzacția este dusă la capăt de obicei de către negustori sau comercianți (Coposescu, 2006,

p.102). Un exemplu de difuziune prin contact indirect este obiceiul de consum al cafelei. Acesta

s-a importat din Egipt în Italia, prin negustori, în secolul XVI. Cultura italiană și cea egipteană

nu au avut un contact direct, ci pentru realizarea acestei difuziuni a fost nevoie de implicarea

unei a treia părți.

Difuziunea prin stimuli se petrece atunci când „unui sistem sau model ca atare nu i se

opune rezistență pentru a se răspândi, însă întâlnește dificultăți cu privire la transmisia

conținutului său concret” (Kroeber, 1940, p. 1). Pe de altă parte, Coposescu precizează: „În

difuziunea prin stimuli, informațiile despre o trăsătură care aparține unei alte culturi, stimulează

invenția sau dezvoltarea unui echivalent local” (Coposescu, 2006, p.102). Un exemplu ilustrativ

al acestui fenomen este apariția porțelanului european, la începutul secolului XVIII. Până atunci,

porțelanul chinezesc era cunoscut, admirat și invidiat în Europa, însă aici nu se găsiseră încă

materialele și talentul pentru a realiza un asemenea produs. Când materialele au fost descoperite

pentru prima dată și în Germania, iar tehnica a fost inventată, a apărut porțelanul european.

Aceasta era o invenție originală la nivel european, însă fusese inspirată de un element similar

dintr-o altă cultură, cea chinezească. Prin urmare, mai mult decât o invenție, porțelanul a fost un

6

exemplu de difuziune prin stimuli (Kroeber, 1940, p. 2), așa cum explică și Kroeber în articolul

care a dat nume procesului, în 1940.

2.2.2. AculturațiaProcesul de aculturație „se referă la schimbările care apar când grupuri culturale diferite

intră în contact intensiv, (...) în contextul unei relații de dominare-subordonare între societăți”

(Coposescu, 2006, p.104). Cu alte cuvinte, este un proces foarte similar difuziunii, însă

Coposescu precizează: „conceptul de difuziune poate fi rezervat pentru împrumutul voluntar de

elemente culturale, spre deosebire de împrumutul sub presiune externă care este specific

aculturației”(Coposescu, 2006, p.104). Se poate spune, astfel, că aculturația este însușirea de

elemente culturale de formă involuntară. Un clar exemplu de aculturație este cucerirea Daciei de

către Imperiul Roman. Acesta a trimis soldați, care s-au stabili pe teritorul dac și au impus

localnicilor obiceiurile și limba romane, creând astfel poporul român. În aceste circumstanțe,

însă, cultura dacilor a suferit un proces de aculturație masivă în urma căruia ea s-a pierdut

aproape în totalitate.

Alți autori, precum Kottak, definesc aculturația ca „schimbul de trăsături culturale ce

rezultă când două grupuri se află în contact direct și continuu.” (Kottak, 2011, p.43), iar Robert

Redfield mai precizează că la acest contact se adaugă „subsecventele modificări în modelele

culturale fie ale unui singur grup, fie ale ambelor grupuri” (Redfield, et al.,1936, p.149).

Pe de altă parte, există un anume tip de aculturație pe care autori ca Ortíz consideră mai

apropiat să îl denumim transculturație. Prin acest termen, el înțelege „fenomenele variate care se

originează prin complexele transmutări culturale, necesare pentru a înțelege evoluția societății”

(Ortíz, Fernando, 1963, p.1). Cel mai ilustrativ caz de transculturație este acela al Cubei, care a

început în era colonială, cu impactul culturii spaniole, și a continuat cu valul de imigranți albi,

europeni, iar mai târziu un al doilea val de imigranți, de această dată de origine aficană. Toți ei

au adus cu sine elemente culturale noi și diferite, pe care cultura cubaneză s-a văzut aproape

obligată să le accepte.

2.3. Alte procese ale schimbării culturale

În afara proceselor interne și externe care au ca scop primar schimbarea culturii, există și

altfel de procese, care au această schimbare ca și consecință directă. Ne referim, desigur, la

evenimentele majore care se produc de-a lungul istoriei și care au repercursiuni puternice asupra

culturilor în care se dezvoltă. Acestea sunt, într-un fel, provocate de schimbările culturale

7

anterioare, dar, de asemenea, ele sunt cauze pentru schimbări culturale posterioare, stabilind

astfel o relație circulară.

2.3.1. Revoluția Revoluția este „cel mai drastic și rapid mod prin care o cultură se poate schimba”

(Coposescu, 2006, p.105). Originea acesteia poate fi internă, așa cum a fost revoluția franceză,

sau parțial externă, cum a fost cazul Germaniei care a intervenit în Războiul Civil Spaniol

(1939).

Fără îndoială, una dintre cele mai importante revoluții cu impact cultural a fost cea din

China, care a instaurat regimul comunist (1966-1976). Spre deosebire de alte revoluții politice,

aceasta nu a schimbat numai liderii, ci a alterat radical modul de viață al oamenilor. Aceasta „a

însemnat un masacru pentru burghezie, dar și pentru arta, cărțile și templele considerate de regim

ca fiind vechi, și care au fost arse în numele progresului” (Hsü, 1991, p. 56).

Curios este de ce nu reușesc, de obicei, revoluțiile să îndeplinească așteptările celor ce o

inițiază. „Chiar și atunci când revoluțiile au succes, ele instaurează un regim militar, mai aspru și

restrictiv decât anteriorul” (Coposescu, 2006, 106). Însă uneori, rare ori, se întâmplă ca revoluția

să aibă exact succesul pe care îl urmărea și să producă cea mai favorabilă schimbare, atât la nivel

politic cât și cultural.

Un bun exemplu de revoluție culturală destul de reușită, însă foarte recentă, este așa-

numita „primăvara arabă”. Ceea ce a început în ianuarie 2011 în Tunez, s-a transformat într-o

revoluție la nivel supra-național, într-o luptă pentru democrație și drepturi umane. Tunez, Egipt,

Libia și Iemen au reușit să înlăture guverne autocratice, dictatoriale și să le înlocuiască cu

guverne de tranziție, cel puțin până se convoacă alegeri. Este un pas enorm în istoria omenirii și

un exemplu de schimbare culturală prin revoluție, dar totodată un exemplu de revoluție prin

schimbare culturală. „Un factor important al acestor revoluții au fost noile tehnologii și rețelele

de socializare care au contribuit la conștientizarea lumii întregi despre faptele de acolo, de aceea

spunem că schimbarea culturală a stat la baza revoluției” (Valenzuela, 2011, p. 1).

2.3.2. ModernizareaÎn limbajul de zi cu zi modernizarea are diverse înțelesuri. Un exemplu bun în acest sens

fiind discuția dintre două femei în stația de autobuz, unde un dintre ele îi explica celeilalte că s-a

modernizat prin faptul că folosește cuptorul cu microunde mai des decât aragazul. Însă, „în

antropologie, conceptul se referă la procesul prin care societățile tradiționale preiau unele din

caracteristicile socioculturale ale societăților industrializate” (Coposescu, 2006, p. 106).

Conform lui Karl Marx, „societățile dezvoltate din punct de vedere economic le arătă viitorul

8

societăților mai putin dezvoltate” (apud Inglehart et al., 2000, p. 19), astfel realizările

tehnologice ale unor societăți au fost preluate și de alte societăți datorită dezvoltării de care au

avut parte cele dintâi.

În încercarea descrierii procesului de modernizare, Max Weber a asociat cu acesta

anumite valori caracteristice protestantismului precum: munca, hărnicia sau deplasarea

indivizilor de la poziții inferioare la poziții superioare.

În secolul al XX-lea modernizarea era văzută ca proces vestic unic, pe care societățile

non-vestice l-ar putea urma pentru a abandona culturile lor tradiționale și a asimila căile

tehnologice și morale superioare ale țărilor vestice. „Însă, în a doua jumătate a secolului,

societățile non-vestice au întrecut în mod neașteptat modelele lor vestice în aspecte cheie ale

modernizării” (Inglehart et al., 2000, p. 19). De exemplu, în această perioadă, Asia de Est a atins

cel mai înalt punct al creșterii economice.

Un concept cheie al teoriei modernizării care încă este valid este industrializarea, care

produce consecințe sociale și culturale universale, de la dezvoltarea sistemului educațional la

schimbarea rolurilor femeilor și bărbaților în societate. Industrializarea reprezintă elementul

central al procesului de modernizare care afectează în mare măsură și alte elemente ale societății.

De altfel, „o trăsătură importantă a modernității este credința că recompensele în societate ar

trebui atribuite pe baza unui set de standarde universal aplicabile, și nu pe baze iraționale,

întâmplătoare” (Coposescu, 2006, p. 106). Conform acestei credințe, un om care muncește

trebuie remunerat în raport cu rezultatele sale și nu după alte criterii, acest lucru fiind aplicat la

nivel universal, aspect care duce la o schimbare de perspectivă din partea oamenilor, aceștia fiind

mult mai deschiși la nou și mai conștienți de ceea ce își doresc.

2.4. Tipuri de schimbare culturală în lumea modernă

Schimbarea culturală nu s-a datorat doar forțelor externe culturilor, însă acestea trezesc

cel mai des interesul antropologilor. Societățile și culturile, în evoluția lor, s-au adaptat la

timpurile moderne și la obiceiurile altor culturi cu care au interacționat. Unele din obiceiurile

unei culturi au devenit limbaje universale la care au aderat și alte culturi.

Comerțul are o importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a

sistemelor economice şi sociale din orice ţară. Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul

că prezenţa comerţului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să

comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau

să-şi producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au

9

crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, creându-se adevărate curente şi căutări

reciproce.

Specialiştii în teoria comercială, analizând evoluţia în timp a schimbului, subliniază

faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate

într-un trecut de peste patru mii de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă

de atunci comerţ la scară internaţională. Inițial, acest obicei a fost unul de a asigura distribuirea

bunurilor în societate, însă „în prezent, acest obicei a preluat conducerea, modificând baza

economică a societății, lucru care determină și alte schimbări: sociale, politice și chiar

psihologice” (Coposescu, 2006, p. 108).

În urma comercializării, s-a dezvoltat și emigrația, astfel indivizii din anumite comunități

au părăsit respectiva comunitate pentru a găsi un loc de muncă în alte locuri. De exemplu,

valurile de români care au plecat la muncă în Spania. De asemnea, investițiile în locuri noi pot

genera schimbare culturală. Un exemplu în acest sens este insula Tikopia, unde investițiile au

dus la apariția banilor după cel de al doilea Război Mondial, aspect care nu a influențat doar

economia Tikopiei, ci și viața localnicilor.

Comercializarea apare și atunci când o societate devine dependentă de schimb pentru

asigurarea traiului – de exemplu tribul Mundurucu care recolta cauciuc de pe teritoriul lui și îl

dădea europenilor în schimbul unor privilegii, sau atunci când omul produce mai mult decât îi

este necesar traiului, vânzând surplusul pentru a-și asigura un anumit venit – de exemplu țăranul

care din cultura sa și trăiește și vinde pentru a-și plăti anumite taxe. De asemenea, un aspect al

comercializării este și agricultura comercială „în care toată recolta cultivată este destinată

vânzării, nu consumului personal” (Coposescu, 2006, p. 110).

Comercializarea produce multe schimbări, de exemplu la nivelul economiei, ceea ce

implicit influențează și cultura. De asemenea, trezește simțul proprietății în oameni, ceea ce

determină individualism – astfel omul se îndepărtează de colectivitate, devenind mai conștient de

sine.

Schimbarea religioasă este, de asemenea, un tip de schimbare culturală în lumea

modernă, ca rezultat al influenței societăților occidentale. Religia a fost întâlnită în toate

societățile studiate de antropologi și „reprezintă un rezultat masiv al intreprinderii umane.

Credințele și practicile religioase reprezintă un tribut de durată adus inventivității și

adaptabilității umanității cu care face față problemelor din viața de zi cu zi” (Brix, 2006, p. 129).

Manifestarea acesteia diferă de la cultură la cultură, însă unele religii si-au dorit să se impună și

altfel au trimis misionari care să transmită respectiva religie mai departe. Nu de multe ori, acești

misionari au sfârșit în încercarea de a-și îndeplini misiunea, însă sunt multe cazuri în care aceștia

au reușit. Cea mai cunoscută religie care a dorită să se exindă și în alte societăți este creștinismul,

10

care a întreprins multe acțiuni în acest sens. De asemenea, apariția unor noi religii (lutheranism,

calvinism) care s-au răspândit foarte repede, a dus la schimbare religioasă, mulți renunțând la

religia catolică pentru lutheranism, de exemplu, deoarece era o religie mult mai simplificată fără

imaginea impunătoare a Papei sau tradițiile antice ale ortodoxismului.

În ziua de astăzi, deși există zone în care predomină anumite religii, discriminarea

religioasă nu mai este foarte pregnantă, rămânând la latitudinea individului de ce religie își

dorește să aparțină. Diversitatea religiilor duce de asemnea, la diversitate culturală și la

influențarea culturilor.

3. Concluzii

Lumea este într-o continuă schimbare, și la fel sunt și societățile și, prin urmare, culturile.

Acesta poate fi un lucru bun dacă schimbarea se face în mod responsabil, înlocuind doar acele

elemente obsolete, care nu mai sunt de folos societății sau care o fac să stagneze. Însă progresul

de dragul progresului este la fel de periculos ca lipsa acestuia. Ar trebui atent considerat dacă nu

cumva adoptăm obiceiurile altor culturi pentru simplul fapt că sunt noi, moderne, și nu pentru că

aduc vreun beneficiu în cultura noastră. Atunci când obiceiurile și tradițiile pozitive, care mențin

identitatea unei culturi, se văd înlocuite de noile practici universalizate, există nu numai riscul

pierderii identității culturale, dar și cel al regresului, în loc de progres. Doar pentru simplul motiv

că toată lumea face un lucru sau adoptă un element cultural nou, nu înseamnă că acesta este

pozitiv sau util tuturor culturilor. În principiu, nimic nu poate dovedi eficiența progresivă a unui

nou element cultural în societatea care îl adoptă, decât consecințele sale, a posteriori. Prin

urmare, schimbarea culturală este un proces inevitabil, de cele mai multe ori sănătos, care însă se

poate dovedi și periculos, atunci când este realizat în mod iresponsabil.

Așa cum spuneam mai sus, cultura este principala unealtă a omului de a se adapta la

natură. De aceea, „trăsăturile culturale pot fi dezvățate și învățate din nou, pe măsură ce se

modifică nevoile umane” (Coposescu, 2006, p.111). În timpurile noastre, însă, adaptarea la

natură nu mai este o prioritate; ea a fost înlocuită de necesitatea adaptării la noile tehnologii, ba

chiar de adaptarea la noua natură, care este mediul virtual. Fără îndoială cea mai nouă cultură

este cultura online, care are propriul set de valori, definite în funcție de tribul virtual în care

aceasta se dezvoltă. Ca orice cultură, și aceasta se modifică, prin influența factorilor interni și

externi, pentru a se adapta la nevoile userilor care o compun, sau pentru a le facilita adaptarea

acestora la noi condiții. Este un clar exemplu de consecință a modernizării, dar și de

11

circularitatea relațiilor menționată mai sus: schimbarea culturală duce la modernizare, care duce

la alte schimbări culturale, care la rândul lor aduc cu sine un nou tip de modernitate, ș.a.m.d.

Lumea digitală este un teritoriu foarte nou și inexplorat al antropologiei culturale, și ar fi mai

mult decât interesant de analizat paralelismele care se dau între schimbarea culturală în mediile

virtuale și schimbarea culturală în sensul ei tradițional. De asemenea, este de așteptat ca aceste

culturi virtuale să-și continue expansiunea exponențială pe care au experimentat-o până acum,

întrucât internetul devine o formă din ce în ce mai extinsă de comunicare la nivel mondial.

12

BIBLIOGRAFIE

1. ALANDETE, David, Las promesas rotas de la ‘primavera árabe’, 2013 [Online] la adresa

http://sociedad.elpais.com/sociedad/2013/04/13/actualidad/1365871554_874487.html

accesat la data de 17 mai, 2013;

2. BOAS, Franz, Race, Language and Culture, Editura Macmillian, New York, 1940;

3. BRIX, James, Encyclopedia of Anthropology, Editura Sage Publications, Thousand Oaks,

2006;

4. COPOSESCU, Silviu, Antropologie culturală, Editura Universității Transilvania, 2006;

5. DOWNS, James, Cultures in Crisis, Editura Glencoe Press, Beverly Hills, California, 1971;

6. FERRARO, Gary, Cultural Anthropology: An Applied Perspective, Editura West Publishing

Company, California, 1995;

7. HSÜ, Immanuel, The Rise of Modern China, Editura Oxford University Press, Oxford, 1999;

8. INGLEHART, Ronald, BAKER, Wayne, Modernization, cultural change, and the

persistence of traditional values, 2000 [Online] la adresa

http://my.fit.edu/~gabrenya/cultural/readings/Inglehart-Baker-2000.pdf accesat în data de 17

mail 2013;

9. KOTTAK, Conrad Philip, Cultural Anthropology. Appreciating Cultural Diversity, Editura

McGraw Hill, NewYork, 2011;

10. KROEBER, Alfred, Stimulus Diffusion, 1940 [Online] la adresa

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1525/aa.1940.42.1.02a00020/pdf accesat la data de 17

mai, 2013;

11. O'NEIL, Dennis, Processes of Change, 2008, [Online] la adresa

http://anthro.palomar.edu/change/change_2.htm accesat la data de 15 mai, 2013;

12. ORTÍZ, Fernando, Del fenómeno social de la “transculturación” y de su importancia en

Cuba, 1963 [Online] la adresa http://www.fundacionfernandoortiz.cult.cu/downloads/ortiz/

Del_fenomeno_ social_de_la_transculturacion.pdf accesat la data de 15 mai, 2013;

13. REDFIELD, Robert, LINTON, Ralph, HERSKOVITS, Melville, Memorandum for the Study

of Acculturation, American Anthropologist, 1936 [Online] la adresa

http://www.jstor.org/discover/10.2307/662563?

uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21102035143983 accesat în data de 18 mai 2013;

14. VALENZUELA, Javier, Europa y la revolución democrática árabe, 2011 [Online] la adresa

http://elpais.com/diario/2011/01/29/opinion/1296255611_850215.html accesat în data de 18

mai 2013.

13