111

5 TRADIŢIE ŞI LEGALISM Astfel, voi anulaţi Cuvântul lui Dumnezeu de dragul tradiţie voastre… învăţăturile lor sunt doar reguli făcute de oameni – Matei 15:6, 9 (International Version)

Majoritatea Martorilor lui Iehova îşi închipuie că la întrunirile Corpului de Guvernare, nişte bărbaţi petrec o cantitate mare din timpul lor în studiu intens al Cuvântului lui Dumnezeu. Se gândesc la ei ca întrunindu-se pentru a analiza cu umilinţă cum îi pot ajuta pe fraţii lor să înţeleagă Scripturile, să discute modalităţi pozitive şi constructive pentru a-i zidi în credinţă şi iubire, calităţile care motivează lucrările creştinilor autentici, făcând toate acestea în întruniri unde Biblia este întotdeauna consultată ca singura autoritate supremă şi validă. Dat fiind că toate întrunirile Corpului de Guvernare sunt complet private, doar membri Corpului sunt martori la ceea ce se întâmplă cu adevărat în acele întruniri. După cum s-a văzut, membri Corpului de Guvernare ştiau mai bine decât oricine că articolele din Turnul de Veghe care descriau relaţia dintre Societate şi Corpul de Guvernare prezentau o imagine care nu era în acord cu realitatea. Prin urmare, ei ştiu de asemenea, mai bine decât oricine, că imaginea descrisă în paragraful precedent diferă considerabil de realitate. Eu am fost timp de nouă ani membru al Corpului de Guvernare. Trecând acum în revistă consemnările întrunirilor de pe parcursul acelei perioade, remarc că cea mai importantă şi constantă problemă care ne ocupa timpul era discutarea scrisorilor ce conţineau următoarea întrebare: „Este un caz de excludere?” Aş descrie Corpul de Guvernare (şi în mintea mea am făcut-o adesea) ca un grup de bărbaţi lipiţi de un perete cărora, numeroase persoane le aruncă mingi, pe care ei trebuie să le prindă şi să le arunce înapoi. Mingile veneau atât de des şi într-un număr atât de mare, încât ne rămânea doar puţin timp pentru altceva. Se părea că fiecare decizie de excludere luată şi trimisă înapoi nu făcea decât să aducă întrebări

112

adiţionale, aruncate spre noi din alte unghiuri, lăsându-ne foarte puţin timp pentru meditare, studiu, discuţie şi acţiuni de natură cu adevărat pozitivă şi constructivă. Ani în şir am participat la multe, multe întruniri în care erau discutate probleme care puteau afecta în mod serios viaţa oamenilor, dar unde Biblia nu era folosită şi nici măcar pomenită de vreunul dintre participanţi. Existau motive, o combinaţie de motive, în spatele acestei situaţii. Mulţi dintre membri Corpului de Guvernare se plângeau că erau prea ocupaţi cu diferite probleme şi că aveau prea puţin timp pentru studiul Bibliei. Nu e nici o exagerare în a spune că, în medie, timpul petrecut de orice membru al Corpului de Guvernare pentru un astfel de studiu era acelaşi sau uneori chiar mai mic, decât cel petrecut de un Martor obişnuit. Unii din cei ce făceau parte din Comitetul de Editare (care includea funcţionarii şi directorii Societăţii din Pennsylvania) se aflau în mod special în această situaţie, deoarece aveau o cantitate enormă de muncă birocratică, iar ei simţeau evident, că nu puteau sau nu trebuiau să delege pe altcineva pentru a analiza şi a prezenta concluzii sau recomandări. În cele câteva ocazii, când o discuţie pur scripturală era programată, în general, era vorba de a discuta un articol sau mai multe din Turnul de Veghe pe care cineva le pregătise şi la care se ridicaseră unele obiecţii. În aceste cazuri s-a întâmplat cu regularitate ca Milton Henschel, Grand Suiter sau alt membru al acestui Comitet, deşi fuseseră anunţaţi cu o săptămână sau două înainte, să se simtă obligaţi să spună: „N-am avut timp să mă uit peste el decât în treacăt. Am fost foarte ocupat.” Nu există nici un dubiu că ei erau cu adevărat ocupaţi. Întrebarea care mi-a venit în minte a fost: Cum pot vota aprobarea materialului cu o conştiinţă împăcată dacă nu au putut medita asupra lui şi nu l-au putut verifica cu Scripturile? Odată publicat, orice material trebuia privit ca fiind „adevărul”, pentru milioane de oameni. Ce muncă birocratică ar putea egala în importanţă studiul unui astfel de material? Dar aceşti fraţi nu erau în nici un caz nişte excepţii, deoarece aşa cum o demonstrează clar discuţiile, marea majoritate a Corpului nu făcea mai mult decât să citească materialul. Subiectul era adesea conceput şi dezvoltat de un singur scriitor, fără consultarea Corpului, chiar dacă reprezenta o înţelegere „nouă” a Bibliei, iar scriitorul îşi clădea argumentele şi punea materialul în formă finală, fără să discute sau să întrebe măcar o altă persoană. (Chiar şi în timpul vieţii lui Nathan Knorr aceasta era procedura normală urmată de principalul scriitor al Societăţii, Fred Franz. Numai după ce materialul era finalizat, altcineva – de obicei

113

preşedintele – avea posibilitatea să analizeze şi să discute ideile sau interpretările dezvoltate.) Argumentaţia era de obicei complexă, profundă, şi nici un fel de citire superficială nu ar fi permis o analiză suficient de bună pentru a testa validitatea şi a determina dacă materialul era fundamentat scriptural sau doar un caz de ‘logică acrobatică’, o manipulare îndemânatică a textelor biblice, care le făcea să spună ceva diferit decât spuneau în realitate. Cei care doar citeau materialul, votau de obicei în favoarea lui; cei care făceau cercetări şi studiu suplimentar ridicau adesea întrebări serioase. Astfel, după discutarea unui articol scris de Fred Franz, care prezenta punctul de vedere că „sărbătoarea secerişului” (celebrată conform Bibliei aproape de sezonul secerişului) descria o întâmplare din istoria Martorilor, mai exact de la începutul secerişului lor spiritual, suficienţi membri au votat pentru ca materialul să fie acceptat.1 Lyman Swingle, care nu a votat în favoarea materialului şi care slujea atunci ca şi Coordonator al Comitetului de Redactare a spus: „Bine, dacă asta vreţi, o să-l trimit la tipografie pentru a fi tipărit. Dar asta nu înseamnă că eu cred ce scrie acolo. Este doar o altă piatră pusă pe monumentul mărturiei că Turnul de Veghe nu este infailibil”. Un al doilea motiv pentru lipsa discuţiilor cu adevărat biblice provine în mod evident, după părerea mea, din cel precedent. Iar acesta este faptul că cei mai mulţi membri ai Corpului nu erau prea bine familiarizaţi cu Scripturile, deoarece „ocupaţia” lor nu era de dată recentă. În cazul meu, până în 1965 m-am aflat într-o activitate „agitată”, astfel încât găseam puţin timp pentru studiu cu adevărat serios. Dar cred că problema este şi mai profundă. Cred că acest lucru se întâmpla deoarece predomina sentimentul că astfel de cercetări şi studiu nu erau chiar aşa de esenţiale şi că politicele şi învăţăturile organizaţiei - dezvoltate de-a lungul a multe decenii – erau un ghid de încredere, astfel încât orice moţiune ar fi fost făcută în Corp, cât timp ea se conforma acestor politici şi învăţături tradiţionale, putea fi acceptată. Faptele ne îndreaptă spre această concluzie. Uneori, o discuţie lungă, despre vreun caz de „excludere”, era instantaneu rezolvată deoarece un membru găsea o declaraţie legată de problemă în cărţile Societăţii, cum ar fi cartea Organizaţi sau mai des, cartea numită „Aid to Answering Branch Office Correspondence” (Ghid pentru răspunsuri la corespondenţa cu Filiala), o compilaţie de politici despre o mulţime de subiecte aranjate în ordine alfabetică – loc de muncă, căsătorie, divorţ, politică, armată, sindicate, sânge şi multe altele. Când o astfel de referinţă 1 Vezi Turnul de Veghe din 15 februarie 1980, pag. 8-24 (engleză)

114

era găsită, chiar dacă nu se cita nici un verset în sprijinul ei, se părea că era suficientă pentru rezolvarea problemei, deoarece majoritatea membrilor Corpului votau fără ezitare, în favoarea oricărei moţiuni ce se conforma politicii tipărite. Am văzut asta întâmplându-se în mai multe ocazii, şi nu am încetat să fiu impresionat de modul în care acel tip de declaraţie tipărită, putea determina o transformare atât de rapidă în derularea şi terminarea unei discuţii. Un ultim motiv al rolului neînsemnat pe care Biblia îl avea în astfel de discuţii este acela că în caz după caz, problema implica ceva despre care Scripturile nu spuneau nimic. Pentru a cita câteva exemple specifice, pot aminti că discuţiile erau fie pentru a decide dacă injectarea de seruri trebuia privită la fel ca transfuziile de sânge, fie dacă plachetele trebuiau considerate similare celulelor roşii din sânge când era vorba de a le accepta. Fie discuţia se concentra asupra politicii ca o soţie care comisese un act de infidelitate, să-i mărturisească acest lucru în mod obligatoriu soţului ei (deşi se ştia că acesta era extrem de violent), altfel dovezile ei de căinţă nefiind considerate valide, lucru ce o făcea pasibilă de excludere. Ce versete vorbesc despre astfel de probleme? Iată de exemplu următorul caz care a venit în discuţia Corpului de Guvernare: Un Martor al lui Iehova care conducea un camion al Companiei Coca-Cola avea în traseul său o mare bază militară, unde trebuia să facă numeroase livrări. Întrebare: Putea efectua această muncă şi să rămână membru al congregaţiei sau trebuia exclus? (Factorul crucial în acest caz era implicare unei proprietăţi şi a personalului militar) Ce verset vorbeşte despre astfel de probleme – într-un mod clar şi rezonabil, un mod care să clarifice nevoia de interpretări şi argumentaţii profunde? Nu a fost amintit nici unul şi totuşi, majoritatea Corpului a decis că această muncă nu era acceptabilă şi că acel bărbat trebuia să obţină un alt traseu dacă vroia să rămână în congregaţie. Un caz similar a apărut cu privire la un muzician Martor care cânta cu o formaţie la un club de ofiţeri dintr-o bază militară. Şi situaţia lui a fost decretată ca fiind neacceptabilă de către majoritatea Corpului. Dat fiind că Scripturile nu spuneau nimic în această privinţă, gândirea umană a oferit un răspuns. În general, pe parcursul discuţiilor de acest fel, dacă se făcea vreo referire la Biblie de către cei care favorizau condamnarea actului sau conduitei, această referire era la o declaraţie generală de tipul „Voi nu faceţi parte din lume”, care se găseşte în Ioan 15:19. Dacă un membru al Corpului de Guvernare se pronunţa personal împotriva acţiunii sau conduitei aflate în discuţie şi nu găsea alt argument pentru poziţia sa,

115

folosea de obicei acest text, extinzându-l şi aplicându-l pentru a se conforma la orice fel de circumstanţe. Nevoia de a lăsa restul Scripturilor să definească ce însemna această declaraţie generală şi cum se aplica ea, părea cel mai adesea irelevantă şi inutilă. Un factor major în luarea deciziilor Corpului de Guvernare era regula majorităţii de două treimi. Aceasta a produs efecte ciudate uneori. Regula spunea că era necesară o majoritate de două treimi (din totalul de membri activi) pentru a aproba o moţiune. Eu personal am apreciat posibilitatea ca orice membru să voteze diferit de majoritate sau să se abţină pur şi simplu, fără a simţi că exercită de fapt un „drept de veto”. În probleme minore, chiar dacă nu eram complet de acord, am votat în general cu majoritatea. Dar când apăreau probleme care îmi afectau serios conştiinţa, m-am regăsit frecvent în minoritate – rareori singur şi adesea doar cu unul, doi sau trei alţi membri care-şi exprimau obiecţiile de conştiinţă, neaprobând moţiunea.2 Această situaţie nu a apărut prea des în primii doi ani de după schimbarea majoră care a afectat structura de autoritate (aprobată oficial pe 1 ianuarie 1976). Însă, în ultimii doi ani ai apartenenţei mele la Corp, o tendinţă spre „linia dură” m-a obligat frecvent să votez fie împotriva majorităţii, fie să mă abţin. Dar să discutăm despre ce se întâmpla când Corpul era cu adevărat divizat în puncte de vedere, lucru nu chiar atât de neobişnuit pe cât ar putea crede unii. Uneori apărea în discuţie o problemă cu privire la o conduită care cândva, în trecutul Societăţii, fusese desemnată ca fiind un „păcat demn de excludere”, cum ar fi acceptarea de către o persoană a unei injecţii cu fracţiuni sanguine pentru a controla o boală fatală; sau cazul unei soţii al cărei soţ nu este Martor şi lucrează în armată, iar ea lucrează ca delegat al bazei militare a soţului ei. Uneori, în astfel de discuţii, Corpul era divizat exact la mijloc. Sau putea exista chiar o majoritate care favoriza înlăturarea acţiunii, conduitei sau tipului de muncă discutat, din categoria „păcatelor demne de excludere”. Iată ce se putea întâmpla din cauza regulii cu majoritatea de două treimi:

Dacă din paisprezece membri prezenţi, nouă erau în favoarea înlăturării „etichetei” de păcat demn de excludere şi doar cinci în favoarea păstrării ei, majoritatea nu era suficientă pentru a schimba eticheta de excludere. Deşi era o majoritate clară, cei nouă nu erau o majoritate de două treimi. (Chiar şi dacă zece din ei ar fi favorizat schimbarea, tot nu era 2 Îmi pot aminti şi notiţele mele arată că numai în două ocazii de pe parcursul a opt ani m-am regăsit votând complet singur împotriva majorităţii sau abţinându-mă.

116

suficient, deoarece, deşi constituiau o majoritate de două treimi din cei paisprezece membri prezenţi, regula era că trebuia să existe o majoritate de două treimi din totalul membrilor activi, care a fost mult timp în număr de şaptesprezece.) Dacă cineva din cei nouă care favorizau înlăturarea din categoria excluderii depunea o moţiune, aceasta ar fi fost respinsă, deoarece erau necesare douăsprezece voturi ca ea să fie aprobată. Dacă cineva dintre cei cinci care favorizau păstrarea păcatului în categoria celor pentru excludere avansa o moţiune ca politica să fie menţinută, moţiunea ar fi fost de asemenea respinsă. Dar chiar şi respingerea moţiunii făcute în favoarea menţinerii nu s-ar fi încheiat cu înlăturarea acelui păcat din categoria pentru excludere. De ce? Deoarece regula era că înainte de a efectua orice schimbare în politica existentă, era necesar ca o moţiune să fie aprobată. În una din primele situaţii de acest fel, Milton Henschel a spus că acolo unde nu exista o majoritate de două treimi, „status quo trebuie să domine”, adică nimic nu trebuia schimbat. Era total neobişnuit în astfel de cazuri ca vreun membru să-şi schimbe votul şi astfel rezulta de obicei un impas. Asta însemna că Martorul care făcuse o anumită acţiune sau avea un anumit loc de muncă despre care se discuta, continua să facă subiectul unei excluderi, deşi majoritatea Corpului îşi exprimase clar sentimentele că el sau ea nu ar trebui exclus(ă)! În mai multe ocazii când o minoritate considerabilă sau chiar o majoritate (deşi nu de două treimi) simţea că problema nu trebuia clasificat drept păcat pasibil de excludere, eu mi-am exprimat convingerea că poziţia noastră nu era rezonabilă şi chiar de neînţeles. Cum puteam lăsa lucrurile să meargă ca şi mai înainte, cu oameni care erau excluşi, când chiar în sânul Corpului de Guvernare unii dintre noi, uneori chiar majoritatea, simţeam că acţiunea implicată nu merita o judecată atât de severă? Cum s-ar fi simţit oare fraţii şi surorile dacă ar fi ştiut că aşa stăteau lucrurile dar ei erau totuşi excluşi?3

Pentru a ilustra, putem lua exemplul a cinci bătrâni de congregaţie care formează un „comitet judiciar”, iar dacă ei audiau un caz şi trei din cinci nu credeau că acţiunea sau conduita persoanei necesita o excludere, faptul că ar fi constituit doar o majoritate de trei cincimi şi nu de două treimi ar fi invalidat poziţia lor?4 Ar fi fost persoana exclusă? Cu siguranţă nu. Atunci, cum puteam noi să lăsăm o simplă regulă

3 Natura secretă a întrunirilor Corpului de Guvernare nu permite ca cineva să ajungă să ştie asta. „Minutele” întrunirilor nu sunt niciodată deschise pentru ca vreun alt Martor să le vadă. 4 Trei din cinci este doar 60%, şi nu 66,6%, ca într-o majoritate de două treimi.

117

procedurală de vot, să permită unei poziţii tradiţionale cu privire la excludere să domine, când majoritatea membrilor Corpului simţeau altfel? Nu ar fi trebuit cel puţin să adoptăm poziţia ca în toate problemele de excludere, când chiar şi o minoritate apreciabilă (dar mai ales când o majoritate, chiar dacă mică) simţea că nu există suficiente argumente pentru excludere, atunci nici o regulă de excludere să nu fie susţinută? Aceste întrebări au fost adresate Corpului, dar nu au primit nici un răspuns, însă în caz după caz, politicile tradiţionale stabilite cu ani în urmă erau menţinute, iar asta se făcea ca şi cum ar fi fost un lucru normal. Efectul asupra vieţii oamenilor se pare că nu cântărea destul de greu pentru a-i face pe membrii Corpului să simtă, că trebuiau să pună deoparte politica lor „standard” în astfel de cazuri. Undeva în istoria organizaţiei se formulase o politică de excludere (adesea produsul gândirii unui singur om, un om izolat adesea de circumstanţele cu care avea de-a face) şi acea politică se aplica în practică; o regulă fusese adoptată, iar acea regulă controla acum totul, în afară de cazul în care o majoritate de două treimi o abroga. În toate aceste cazuri controversate, „păcatul pasibil de excludere” nu era ceva clar identificat în Biblie ca fiind greşit. Era pur şi simplu rezultatul politicii organizaţiei. Odată publicată, acea politică devenea o directivă căreia întreaga fraternitate mondială trebuia să i se supună, altfel riscând să suporte consecinţele de rigoare. Este greşit în astfel de circumstanţe să simţi că se aplică următoarele cuvinte ale lui Isus: „Ei leagă greutăţi pe umerii oamenilor, dar ei înşişi nu ridică un deget pentru a le mişca”?5 Las cititorul să decidă asta. Eu ştiu doar ce îmi spunea conştiinţa mea şi poziţia pe care m-am simţit îndemnat să o adopt. Totuşi eu simt că în aceste diferite probleme discutate, membri Corpului de Guvernare care favorizau excluderea credeau în general că fac un lucru bun. Ce mod de gândire îi putea face să apere poziţia de excludere când se confruntau cu obiecţia unei minorităţi apreciabile sau chiar a jumătăţii, iar uneori şi mai mult, dintre colegii din Corp? Într-un caz unde discuţia prelungită a făcut o astfel de situaţie previzibilă, Ted Jaracz a exprimat un punct de vedere care poate reflecta bine gândirea celorlalţi. Fiind de descendenţă slavă (poloneză) ca şi Dan Sydlik, Jaracz era diferit atât în statură cât şi temperament. Dacă Sydlik era adesea mişcat de un sentiment de „curaj” faţă de dreptatea sau nedreptatea unui caz, Jaracz era de o natură mai puţin pasională. În această întrunire particulară despre care vorbesc, el a recunoscut că ‘politica existentă le poate crea greutăţi unora, în situaţia lor particulară’ 5 Matei 23:4, NIV.

118

dar a spus: „Nu înseamnă că nu ne pasă de ei, însă nu trebuie să uităm niciodată că avem de-a face nu doar cu două sau trei persoane – avem o organizaţie mondială mare de care trebuie să ţinem seama şi trebuie să ne gândim la efectul asupra întregii organizaţii”.6 Acest punct de vedere că ceea ce e bun pentru organizaţie e bun pentru oamenii din ea şi că interesele unui individ sunt de fapt „dispensabile” când interesele unei organizaţii mari o cer, părea să fie acceptat ca o poziţie validă de mulţi membri ai Corpului. În plus, unii ar fi putut avansa argumentul că orice înmuiere a poziţiei putea „deschide calea” unui potop de păcate. Dacă unul sau mai multe exemple extreme de conduită greşită era cunoscut ca fiind legat de problema în discuţie, acestea erau prezentate ca dovezi puternice de potenţial pericol. Spectrul ameninţător al unui astfel de pericol era de obicei adus de acele cazuri în care chiar înainte ca o moţiune să fie oferită, era evident că un număr considerabil de membri ai Corpului înclinau spre o schimbare. Într-un caz, Milton Henschel a cerut insistent precauţie, spunând: „Dacă îi lăsăm pe fraţi să facă asta, nu se ştie cât de departe vor merge”. Cred că el şi alţii care au făcut aceeaşi declaraţie în alte ocazii, se simţeau convinşi că era necesar să adere strâns la politicile de lungă durată pentru a-i ‘ţine pe oameni aliniaţi’, înconjurându-i cu un „gard” protector, astfel încât ei să nu se rătăcească. Dacă „gardul” protector al acestor politici era clar subliniat în Cuvântul lui Dumnezeu, eu eram de acord şi votam cu bucurie în favoarea sa. Dar cel mai adesea nu acesta era cazul, lucru indicat de faptul că bătrânii (bărbaţii din Comitetele de Filială) care scriseseră despre subiect, nu găsiseră nimic legat de problemă în Scripturi şi de faptul că nici Corpul însuşi nu găsise ceva. Astfel, membri Corpului trebuiau să se bazeze pe propria lor gândire într-o discuţie lungă, asemănătoare unei dezbateri. În ocazia menţionată mai devreme, după cuvintele lui Milton Henschel, comentariul meu a fost că eu nu credeam ca fiind treaba noastră să-i „lăsăm” pe fraţi să facă ceva. Mai degrabă, eu credeam că Dumnezeu este Singurul care îi „lasă” să facă anumite lucruri, fie pentru că Cuvântul său le aprobă, fie pentru că nu spune nimic despre problemă şi El este Singurul care interzice ceva când Cuvântul său condamnă clar o acţiune, în mod explicit sau printr-un principiu evident. Am spus că în calitate de oameni imperfecţi, înclinaţi greşelii, eu nu credeam că noi eram

6 Aceste idei ar fi putut proveni în mod substanţial din ceea ce Milton Henschel spunea de fapt comentând frecvent necesitatea de „a fi practici” în abordarea noastră faţă de astfel de probleme, deoarece votul său şi cel al lui Ted Jaracz coincideau cu regularitate.

119

măcar autorizaţi de Dumnezeu să decidem ce trebuie permis şi ce trebuie interzis altora. Întrebarea mea pusă în faţa Corpului a fost: „Când problema nu e clară în Scripturi, de ce trebuie să jucăm noi rolul lui Dumnezeu? Habar nu avem cum s-o facem. De ce să nu îl lăsăm pe El să fie Judecătorul acestor oameni în astfel de cazuri?” Am repetat acest punct de vedere şi cu alte ocazii, când aceeaşi linie de argumentaţie era avansată, dar nu cred că majoritatea privea astfel lucrurile, iar deciziile au indicat clar că nu le privea deloc aşa. A zugrăvi o imagine de rău augur a unui potenţial val de nelegiuiri comise de fraţi doar pentru că noi, ca şi Corp de Guvernare eliminam unele reguli existente, mi s-a părut ca şi cum i-am suspecta pe fraţi de lipsa adevăratei iubiri şi dreptăţi, de dorinţa interioară de a păcătui şi că tot ce îi reţinea erau regulile organizaţiei. Un articol publicat cu câţiva ani mai devreme de Societate în revista Treziţi-vă mi-a venit în minte. Acesta descria greva poliţiştilor din Montreal, Canada şi arăta că absenţa forţelor de poliţie pentru a zi, a dus la tot felul de acţiuni ilegale comise de cetăţeni certaţi cu legea. Articolul din Treziţi-vă accentua faptul că creştinii autentici nu trebuiau să facă obiectul unor obligaţii legale pentru a acţiona într-o manieră corectă.7 Atunci m-am întrebat de ce Corpul de Guvernare a adoptat poziţia potrivit căreia înlăturarea regulilor tradiţionale era periculoasă, pe baza convingerii că aşa se „deschidea calea” pentru răspândirea imoralităţii şi conduitei îndoielnice printre fraţi? Ce spunea asta despre atitudinea şi încrederea noastră faţă de fraţi? Cât de diferit îi priveam noi pe fraţi faţă de acei indivizi care violaseră legile în timpul grevei poliţiştilor din Montreal, şi cât de profundă şi autentică era convingerea noastră că iubirea lor pentru dreptate era reală? Câteodată, se părea că sentimentul care domina în Corp era să nu avem încredere în nimeni altul decât în membri Corpului. Asta nu mi s-a părut a reflecta o modestie demnă de urmat.

Aceste decizii luate de un Corp divizat nu rămâneau niciodată fără consecinţe. A nu te conforma unei decizii luate de Corpul de Guvernare, care fusese publicată sau făcută de cunoscut, putea şi chiar ducea la excludere, asta însemnând izolarea totală de congregaţie, familie şi prieteni. Pe de altă parte, a te conforma unei decizii, putea însemna că erai nevoit să renunţi la un anumit loc de muncă, uneori când acestea erau rare, iar costurile îngrijirii unei familii destul de mari. Putea însemna faptul de a te împotrivi dorinţelor partenerului conjugal, o poziţie care a dus la multe divorţuri şi destrămarea multor familii, copiii fiind separaţi de 7 Vezi Treziţi-vă!, din 8 decembrie 1969, pag. 21-23 (eng.)

120

tată sau de mamă. Putea însemna faptul de a te simţi obligat să refuzi supunerea faţă de o anumită lege, lucru ce se termina prin a fi arestat şi trimis într-o închisoare departe de casă şi de familie. Putea însemna de fapt chiar pierderea vieţii, sau ceea ce poate fi şi mai greu de suportat, să-i vezi pe cei dragi pierduţi în moarte. Pentru a ilustra dificultăţile care puteau apărea chiar şi în cazul unei schimbări efectuate în regulile precedente, să analizăm poziţia organizaţiei faţă utilizarea fracţiunilor sanguine (cum ar fi Factorul VIII, un factor de coagulare) de către hemofilici, pentru a opri o sângerare ce putea deveni fatală. Timp de mulţi ani, întrebările venite din partea hemofilicilor la sediul mondial al organizaţiei (sau la Birourile sale de Filială) primeau răspunsul că a accepta o astfel de fracţiune sanguină o singură dată, nu era un lucru condamnabil şi putea fi privit de fapt ca un „tratament”. Dar a face asta de mai multe ori, constituia o „hrănire” cu acea fracţiune sanguină, şi de aceea era considerată o violare a interdicţiei scripturale de a mânca sânge.8 Mulţi ani mai târziu, această regulă s-a schimbat. Acei membri ai personalului, care lucraseră la formularea răspunsurilor pentru corespondenţă, ştiau că în trecut ei trimiseseră scrisori contrare şi că hemofilicii care îşi făcuseră injecţia „o singură dată” trăiau acum cu impresia că a o repeta, ar fi însemnat o violare a Scripturilor. Ei erau dispuşi să sângereze până la moarte pentru că adoptaseră această convingere. Administraţia nu era de acord cu publicarea noii poziţii sub formă tipărită, dat fiind că vechea poziţie nu fusese tipărită niciodată, ci doar trimisă ca răspuns la oamenii particulari care întrebau. A publica ceva despre asta pretindea mai întâi a explica care era vechea poziţie şi a explica de ce devenise ea învechită. Acest lucru nu părea a fi dorit. De aceea, membri personalului au făcut căutări prin dosarele lor pentru a încerca să găsească numele şi adresele tuturor persoanelor care scriseseră să întrebe şi astfel o altă scrisoare le-a fost trimisă tuturor acestora, sfătuindu-i cu privire la schimbare. Membri personalului s-au simţit mai bine aşa. Apoi şi-au dat seama că multe întrebări veniseră prin telefon şi ei nu păstraseră nici o consemnare a acestor convorbiri telefonice, neavând astfel nici o modalitate de a şti cine erau acei hemofilici care telefonaseră. Dacă în timpul dintre regula veche şi cea nouă unii muriseră, ei nu ştiau, sau dacă unii pe care nu avuseseră posibilitatea să-i contacteze aveau să 8 Textele la care se face referire includ: Gen. 9:3, 4; Lev. 17:10-12; Fap. 15:28, 29.

121

moară de acum încolo deoarece respectau vechea regulă, tot nu ştiau. Tot ce ştiau era că ei respectaseră instrucţiunile, fiind supuşi cu loialitate celor superiori lor din organizaţie. Această schimbare de politică a fost operată oficial în întrunirea Corpului de Guvernare de pe 11 iunie 1975. Dar abia trei ani mai târziu, în 1978, schimbarea a fost tipărită, deşi s-ar putea spune mai degrabă că asta s-a făcut printr-o declaraţie obscură, ea fiind menţionată alături de problema injecţiilor cu seruri menite să combată unele boli (hemofilia nefiind o boală, ci un defect ereditar), în numărul din 15 iunie 1978 al Turnului de Veghe. Totuşi, nu s-a recunoscut că aceasta reprezenta o schimbare în politica precedentă cu privire la multiplele folosinţe ale fracţiunilor sanguine de către hemofilici. Un alt indiciu despre modul de gândire al membrilor Corpului de Guvernare în astfel de cazuri, este accentul pus adesea pe natura de lungă durată a unei anume politici. Asta însemna că de-a lungul anilor mii de Martori respectaseră politica Societăţii, în ciuda faptului că aceasta îi împovăra, ducând poate la întemniţare sau alte forme suferinţă. A o schimba acum, argumentau unii, îi putea face pe aceşti fraţi să simtă că suferinţele lor fuseseră inutile şi dat fiind că ei găsiseră o satisfacţie personală în acele suferinţe, privindu-le drept ‘suferinţe de dragul dreptăţii’, acum s-ar fi putut simţi dezamăgiţi, poate chiar nedreptăţiţi că au trebuit să îndure o formă de martiriu, în timp ce alţii din prezent scăpau de aşa ceva. Am considerat această atitudine un mod sărăcăcios de a argumenta neefectuarea unei schimbări, când existau dovezi profunde în favoarea ei. Mi se părea că cei care suferiseră ar fi trebuit să se bucure acum, ştiind că ceilalţi nu vor mai trebui să treacă prin greutăţile respective pentru a avea o poziţie ireproşabilă în organizaţie. Drept ilustrare, ne-am putea întreba dacă nu cumva cineva care a pierdut o fermă din cauza taxelor foarte mari – poate chiar nedrepte – nu ar trebui să se bucure pentru prietenii lui ameninţaţi cu o pierdere similară, când aude că acele taxe mari au fost anulate? Nu ar trebui un miner bolnav de plămâni să se bucure dacă condiţiile din mine s-ar îmbunătăţi, în ciuda faptului că el nu va mai putea beneficia de ele? Cu siguranţă, un creştin autentic aşa ar face. Particularizând putem spune că ar fi fost normal ca sursa unor politici nedrepte să-şi asume responsabilitatea greşelii şi să exprime regret pentru răul provocat. Am avut senzaţia că noi trebuia să ne întrebăm dacă nu cumva grija exprimată, nu era de fapt o grijă faţă de „imaginea” Corpului de Guvernare, de credibilitatea sa şi de încrederea pe care

122

oamenii şi-o puneau în el, fiindu-ne frică de faptul că a recunoaşte greşelile ar fi putut zdruncina toate acestea. Ascultând unele argumente prezentate la întrunirile Corpului de Guvernare, mi-au venit în minte multe cazuri de Martori ai lui Iehova judecate la Curtea Supremă a Statelor Unite. Avocaţii acuzării folosiseră argumente similare în multe aspecte, celor utilizate de bărbaţii din Corpul de Guvernare. Aceşti avocaţi accentuau potenţialul pericol. Pretindeau că exista un mare pericol ca vizitele din casă în casă să se transforme într-o adevărată pacoste sau chiar hoţie şi alte activităţi criminale, iar asta justifica plasarea unor restricţii asupra libertăţii Martorilor de a efectua această activitate. Acei oameni spuneau că a le permite Martorilor libertatea de a-şi continua activitatea publică sau de a predica în parcurile diverselor comunităţi, putea provoca violenţa maselor, datorită atitudinii adverse şi ostile a întregii comunităţi şi de aceea ar fi trebuit plasate acele restricţii. Avocaţii au argumentat că a le permite Martorilor să-şi exprime punctele de vedere cu privire la subiecte precum salutul drapelului sau atitudinea lor faţă de guvernele laice ca fiind „o parte a organizaţiei lui Satan”, putea aduce prejudicii intereselor unei comunităţi mari, putea crea tendinţa de răspândire a lipsei de loialitate şi astfel de subminare a autorităţii; restricţiile fiind prin urmare necesare. Judecătorii Curţii Supreme au dovedit, în multe din aceste cazuri, o perspicacitate şi o claritate a minţii remarcabile, în tranşarea printre astfel de argumente, demonstrând că ele erau amăgitoare. Ei nu au fost de acord că drepturile unui individ sau a unei mici minorităţi nesimpatizate, puteau fi anulate doar datorită fricii de un pericol potenţial, ori imaginar, sau pentru că interesele unei mari majorităţi făceau acest lucru dezirabil. Au declarat că înainte ca orice restricţie justificată, care ar fi limitat astfel de libertăţi, să fie aplicată, pericolul trebuia să fie mai mult decât o „teamă”, ceva presupus ca putând apărea. Trebuia dovedit un „pericol clar şi prezent”, unul care să existe.9

Câte decizii favorabile ar fi obţinut Martorii dacă judecătorii Curţii Supreme nu ar fi arătat această înţelepciune plină de bun simţ, abilitate de a vedea unde era adevărata problemă şi grijă faţă de individ? Deciziile lor au fost aplaudate în publicaţiile Societăţii. Din păcate însă, standardele înalte de judecată şi abordarea plină de respect a acestor judecători, păreau adesea a fi de un nivel mult mai înalt decât cel manifestat în multe din întrunirile Corpului de Guvernare. Afirmaţiile unui judecător al Curţii Supreme, făcute în cazul unui Martor, îmi vin acum în minte. El a declarat: 9 Vezi cartea Societăţii Defending and Legally Establishing the Good News, pag. 58.

123

Cazul a fost dificil, nu pentru că principiile pe care se bazează decizia sunt obscure, ci pentru că este implicat steagul nostru. Cu toate acestea, noi aplicăm prevederile Constituţiei fără teama că libertatea de fi diferit spiritual şi intelectual sau chiar împotrivă, va dezintegra organizarea socială…. libertatea de a fi diferit nu este limitată la lucrurile care nu contează foarte mult. Aceea ar fi doar o umbră de libertate. Testul substanţial este dreptul de a fi diferit în lucrurile care ating inima ordinii existente.10

Încrederea exprimată în dreptatea ‘ordinii sociale existente’ şi libertăţile pe care aceasta le sprijinea, părea a fi considerabil mai mare decât încredere exprimată de unii membri ai Corpului de Guvernare în colaboratorii lor Martori şi în efectul pe care l-ar fi avut libertatea de conştiinţă dacă ar fi fost exercitată, asupra „ordinii teocratice” existente. Dacă judecătorii Curţii Supreme ar fi gândit cum gândeau unii membri ai Corpului de Guvernare, Martorii ar fi pierdut caz după caz. Deciziile Curţii Supreme sunt judecate de istorie. Declaraţia Scripturilor care spune că într-o anumită zi care urmează să vină, fiecare bătrân creştin va trebui să „dea socoteală” Judecătorului Suprem pentru modul în care s-a ocupat şi a tratat oile lui Dumnezeu, ar trebui să dea serios de gândit celor care exercită o mare autoritate printre creştini, pentru a putea cântări cu atenţie ceea ce fac.11

Modul în care schimbările majore recente au fost prezentate în publicaţiile oficiale ale organizaţiei, demonstrează că grija faţă de efectul pe care schimbările îl vor avea într-adevăr, nu a fost atât de legată de persoanele care au suferit în mod inutil, ci de „imaginea” organizaţiei ca fiind canalul lui Dumnezeu şi de cea a Corpului de Guvernare ca fiind un corp de administratori aleşi şi ghidaţi de divinitate. Poate cel mai puternic exemplu în această privinţă, este cel în legătură cu schimbarea în ce priveşte acceptarea „serviciului alternativ”. Expresia „serviciu alternativ” descrie un serviciu civil (precum munca într-un spital sau alte forme de serviciu în folosul comunităţii) oferit de guvern ca o alternativă pentru cei care obiectează în mod consecvent împotriva participării la serviciul militar obligatoriu. Multe ţări civilizate oferă această alternativă unor astfel de cetăţeni. Ceea ce s-a dezvoltat în organizaţia Martorilor şi prin Corpul ei de Guvernare în legătură cu acest aspect este de un interes particular în ce priveşte o schimbare de politică survenită în 1996.

10 Vezi pag. 62. 11 Evrei 13:17.

124

Poziţia oficială a Societăţii Watch Tower s-a dezvoltat la începutul anilor 1940, iar pe parcursul celui de-al doilea război mondial ea era că dacă un Martor al lui Iehova accepta un astfel de serviciu alternativ el îşi „compromitea” sau încălca integritatea faţă de Dumnezeu. Argumentul din spate era că acest serviciu constituia un „substitut” şi de aceea el lua locul la ceea ce substituia (argument aparent logic) susţinând acelaşi scop.12 Dat fiind că era oferit în locul serviciului militar şi deoarece serviciul militar implica (cel puţin potenţial) vărsarea de sânge, atunci oricine accepta substitutul purta „vină de sânge”. Această politică s-a dezvoltat înainte ca Corpul de Guvernare să devină o realitate autentică şi a fost evident decisă de Fred Franz şi Nathan Knorr, în timpul perioadei când au luat toate marile decizii legate de politicile Societăţii. Neaderarea la această politică însemna a fi automat privit ca „dezasociat” şi tratat la fel ca un exclus. Turnul de Veghe din 1 mai 1996 a răsturnat această politică. Într-un articol intitulat „Să dăm Cezarului lucrurile Cezarului” apăreau paragrafele citate în apendicele acestei cărţi (pentru capitolul 5). Acestea nu îi spuneau cititorului nimic despre istoria politicii care existase până atunci, o politică ce fusese în vigoare mai mult de 50 de ani. În mod similar nu i se spunea cititorului nimic despre ceea ce se întâmplase în Corpul de Guvernare cu două decenii înainte, în ce priveşte această politică. Poate că nimic nu ilustrează cu atâta forţă efectul produs de regula de vot a „majorităţii de două treimi”, asupra vieţii oamenilor, precum o face această informaţie. Iată de ce: Cu douăzeci de ani înainte, în noiembrie 1977, a sosit la Brooklyn o scrisoare din partea unui Martor din Belgia, Michel Weber, care întreba despre argumentul pe care se baza politica organizaţiei. Observaţi pe pagina următoare unele puncte pe care le-a ridicat scrisoarea sa. Această scrisoare a dus la dezbaterea problemei serviciului alternativ de către Corpul de Guvernare pe parcursul a câteva discuţii lungi şi intense, mai întâi pe 28 ianuarie 1978, apoi în 1 martie şi din nou pe 26 septembrie, 11 octombrie, 18 octombrie şi 15 noiembrie. S-a realizat un sondaj la scară mondială şi au fost primite scrisori de la 90 de birouri de filială.

După cum arată documentele, multe comitete de filială, inclusiv cele din ţările mari, indicau că bărbaţii Martori afectaţi nu înţelegeau nici logica

12 Chiar şi Turnul de Veghe din 1 noiembrie 1990 făcea referire la el ca fiind un substitut compromiţător şi un serviciu nescriptural.

125

Care sunt argumentele care pot fi luate în considerare în legătură cu această lege? Serviciul civil este o substituire a serviciului militar. Asta e destul de evident. Totuşi acesta nu e un motiv pentru a-l refuza. Când refuzăm transfuziile de sânge, noi suntem recunoscători doctorilor când ei ne oferă un produs care poate înlocui volumul de sânge necesar. Sau când ni se oferă carne cu sânge noi refuzăm, dar suntem fericiţi să acceptăm orice alt fel carne. Dacă ar apărea un război, obiectorul de conştiinţă ar trebui să se alăture armatei? Nu, în nici un caz. Din contră, obiectorul de conştiinţă nu va deţine şi nu va mânui arme, nici nu va lucra într-o fabrică de arme, etc. În ceea ce îi priveşte pe fraţii care au fost condamnaţi şi au fost întemniţaţi, ei vor fi printre primii care vor fi chemaţi să se alăture armatei. În timpul serviciului civil, tânărul creştin nu va participa niciodată la vreun efort de război. Nu va purta uniformă şi e complet liber să se întoarcă acasă după orele normale de muncă. Asta înseamnă că poate să participe la întruniri, dacă nu împreună cu congregaţia sa, atunci cu o alta. Poate să participe la predicare, cu excepţia cazului în care este pionier. Eu personal nu înţeleg de ce ar fi împotriva legii creştine să acceptăm această soluţie. Pentru a rezuma, consideraţi fraţilor că faptul de a accepta sau nu legea din 1969 este o decizie personală? Dacă veţi răspunde afirmativ, această informaţie ar trebui comunicată urgent tuturor congregaţiilor. Mulţi fraţi cred că vor fi excluşi dacă vor accepta această variantă, în loc să meargă la închisoare. Supraveghetorii ar trebui să ştie în mod exact ce atitudine trebuie să adopte când un membru al congregaţiei ia o astfel de decizie. Ei ar trebui să-i poată explica că această decizie este o problemă de conştiinţă personală. Sper că veţi înţelege fraţilor că este urgent să-i ajutaţi pe fraţii noştri tineri. Mă rog ca Iehova să binecuvânteze eforturile ce vor fi făcute pentru a-i ajuta pe tinerii Martori ai Numelui său să crească în maturitate.

Rămân,

Fratele vostru Michel Weber. şi nici baza scripturală a poziţiei organizaţiei. În câteva cazuri, comitetele de filială însăşi au ridicat întrebări cu privire la justificarea politicii, prezentând argumente biblice pentru transformarea problemei în una de conştiinţă. Comitetul de Filială din Belgia, ţara de unde provenea scrisoarea lui Michel Weber, a făcut următoarea declaraţie:

126

14 iulie 1978 Nr. 171

Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia Departamentului de Redactare al Corpului de Guvernare Columbia Heights 124, Brooklyn, New York, 11201, SUA Dragi fraţi, După ce am primit scrisoarea voastră din 6 iunie 1978 care cerea informaţii suplimentare despre problema neutralităţii creştine, comitetul filialei noastre a acordat atenţie sub rugăciune punctelor menţionate. Da, acolo unde legea oferă serviciul civil alternativ în locul serviciului militar, majoritatea fraţilor înţeleg că acceptarea acestuia la sugestia agenţiilor guvernamentale, este greşită. După cum am scris în precedentele noastre scrisori din 8 martie 1978 şi 25 aprilie 1978, unii tineri şi bătrâni de congregaţie au dificultăţi în a înţelege de ce munca în serviciul civil alternativ nu este potrivită pentru a satisface autorităţile militare. Ei spun că acceptarea serviciului civil este o problemă de conştiinţă. Dar aşa după cum am scris, majoritatea fraţilor înţeleg că este greşit să accepţi serviciul civil alternativ. După ce sunt condamnaţi la doi ani de închisoare, fraţii sunt repartizaţi la diferite munci în penitenciar, cum ar fi bucătărie, curăţenie, birotică, întreţinere şi munca la fermă. Unii sunt trimişi să lucreze chiar şi în afara penitenciarelor pentru a îngriji clădirile statului, însă fără a efectua munca cuprinsă în serviciul civil alternativ propus în locul serviciului militar. Dacă după pronunţarea sentinţei ei sunt repartizaţi de penitenciar sau de tribunal să îndeplinească o muncă umanitară similară celor care participă la serviciul civil, fraţii privesc acest lucru ca pe un compromis. Pot ei să explice şi să sprijine această poziţie cu Biblia? Puţini fraţi sunt în realitate capabili să explice cu Biblia de ce ei refuză să accepte serviciul civil alternativ în locul serviciului militar. În ce priveşte serviciul militar şi afacerile politice, ei pot arăta că Biblia condamnă aceste activităţi, dar în ce priveşte serviciul civil foarte puţini sunt capabili să demonstreze, cu Sfintele Scripturi, că un astfel de serviciu nu poate fi acceptat în locul serviciului militar. Nu doar tinerii, ci chiar şi unii bătrâni de congregaţie întâmpină dificultăţi în a explica această poziţie. Am auzit că unii fraţi nu au putut să explice poziţia lor de neutralitate în faţa unor judecători care s-au jucat cu ei precum pisica cu şoarecii. Cu toate acestea, fraţii refuză serviciul civil propus în locul serviciului militar activ, deoarece ei ştiu că acesta este greşit în principiu, dat fiind că acesta este punctul de vedere al Societăţii. Din acest motiv, unele tribunale le-au declarat fraţilor că ei fuseseră împinşi de Societate să refuze serviciul civil.

127

Watch Tower and Tract Society În atenţia Departamentului de Redactare 14 iulie 1978 (171) Pagina 2 Am fost abordaţi de diferiţi fraţi care au venit la Filială pentru a discuta problema neutralităţii creştine. Unii dintre ei erau tulburaţi de unii bătrâni şi tineri care încercaseră să-i convingă de faptul că serviciul civil putea fi acceptat, mai ales când se puteau efectua activităţi umanitare. Le-am făcut clar de cunoscut tuturor că trebuie să ia propria lor decizie şi că nu este posibil ca noi sau Societatea să-i spună cuiva ce ar trebui să facă. Citind împreună cu fraţii regulile legate de serviciul civil, am observat că acestea erau o parte din legea cu privire la serviciul militar. S-a văzut clar că serviciul civil era o înlocuire a serviciului militar. Conform înţelegerii noastre, am declarat că problema nu trebuia privită mai întâi din punctul de vedere al activităţilor umanitare, ci a motivului pentru care acest serviciu era propus sau ales. Când o activitate este pretinsă de legea Cezarului, în locul serviciului militar, cei care o acceptă îşi compromit neutralitatea lor creştină. Dorim să vă informăm că fraţilor noştri întemniţaţi la închisoarea Sain Gilles - Brussels nu li s-a permis să celebreze Comemorarea în data de 23 martie 1978. Când bătrânii care i-au vizitat, precum şi unii membri ai familiilor lor ne-au contactat în legătură cu această problemă, noi am sugerat ca părinţii fraţilor să scrie o scrisoare de protest către Ministerul Justiţiei, deoarece refuzul de a permite ţinerea întrunirilor religioase este o violare a Constituţiei belgiene. Vă anexăm o traducere a scrisorii trimise Ministerului Justiţiei. Din fericire, permisiunea a fost acordată, iar fraţii au celebrat Comemorarea 30 de zile mai târziu. Ne rugăm ca Iehova să vă îndrume în decizia pe care o veţi lua şi dorim să vă trimitem cele mai bune dorinţe ale noastre însoţite de o iubire fierbinte.

Fratele vostru,

Scrisoarea venită de la Comitetul Filialei din Belgia, semnată de Coordonatorul Filialei, arată clar spre ce era îndreptată acea „loialitate” despre care se vorbeşte în ea. Ea aminteşte de eforturile comitetului de a adera în mod loial la politica organizaţiei. Arată de asemenea că tinerii care refuzau serviciul alternativ, fiind întemniţaţi timp de doi ani, nu o făceau din „loialitate pentru principiile creştine, aşa cum le înţelegeau ei” şi nici ca „răspuns la impulsurile conştiinţei”. Adevărul este că „puţini”, de fapt, „foarte puţini” dintre fraţii afectaţi de situaţie puteau explica cu Biblia baza acelei politici. Scrisoarea declară că în ciuda acestui fapt, ei refuzau serviciul alternativ, deoarece „ştiau că era greşit pentru că acesta era punctul de vedere al Societăţii”. Dat fiind că nu îl puteau explica Scriptural, faptul că îl considerau greşit, nu poate însemna altceva decât că, pentru

128

ei, orice spunea Societatea din Brooklyn era ceea ce determina dreptatea sau nedreptatea unei probleme – nu ceea ce spuneau Scripturile.

Ei sufereau doi ani de întemniţare, nu din cauza unei decizii luate pe baza propriei conştiinţe sau propriei convingeri, ci deoarece aderau la o directivă de natură umană. Comitetul Filialei din Canada a declarat în mod clar, că nu era convins de faptul că poziţia de atunci a Societăţii Watch Tower era explicabilă în mod logic sau scriptural. Discutând problema justificării acelei poziţii, atât în faţa autorităţilor guvernamentale, cât şi a tinerilor Martori, cei care erau afectaţi de ea, ei au scris: Watch Tower Bible and Tract Society Corpului de Guvernare 28 iulie 1978, Nr. 341 Pagina 3 punct de vedere, ei pot garanta că apreciază dorinţa noastră de a nu ne amesteca în armată, dar dacă munca efectivă repartizată este aceeaşi, indiferent de agenţia care o pretinde, atunci care este diferenţa? Noi credem că avem probleme în a răspunde cu succes la această întrebare. Fie avem nevoie de mai multe clarificări noi înşine, fie trebuie să reexaminăm dacă noi ne explicăm neutralitatea, în funcţie de agenţia cu care are legătură sau în funcţie de activitatea la care participăm. Desigur, se poate argumenta că noi dorim ca fraţii noştri să nu ‘primească ordine’ de la armată, deoarece asta i-ar apropia şi mai mult de armată. Dar nu este tipul de muncă ordonată baza refuzului de a colabora cu ei? De exemplu, am ‘primi ordine’ de la un tribunal care ne-ar repartiza o muncă îndoielnică din punct de vedere scriptural? Aşadar ne reîntoarcem la activitate, ca fiind baza pentru reacţia dictată de conştiinţă, mai degrabă decât agenţia care patronează munca. În acest mod ne aflăm întotdeauna pe aceleaşi baze în orice discuţie, inclusiv acele domenii unde este aproape greu de trasat graniţa între civil şi militar. Astfel, sentimentul nostru sincer este că avem nevoie de o poziţie clar definită, una la care fraţii de pretutindeni să poată reacţiona cu înţelegere, dovedită cu Biblia pe baza poziţiei de neutralitate creştină, una pe care oficialii să o poată pricepe uşor, fără să trebuiască să investigheze vederile religioase individuale, lucru plictisitor pentru ei. O poziţie simplificată ar cântări mai greu în faţa autorităţilor superioare, lăsând totodată fiecare frate liber să reacţioneze conform propriei conştiinţe. Aceasta le-ar uşura fraţilor situaţia, ei putând lua decizii pe baza unor principii simple, în orice ţară, fără a trebui să investigheze prea mult cum variază din loc în loc aranjamentul politic şi militar. Prin urmare, fie că fraţii noştri sunt în legătură cu un birou de filială sau cu Brooklyn-ul, fie că nu, pentru a primi interpretări speciale în privinţa „agenţiei” cu care au de-a face (aici apărând multe posibilităţi de confuzie), ei vor rămâne capabili să decidă ce cale vor alege.

129

O astfel de poziţie ar lua în considerare diferitele circumstanţe existente în multe ţări şi care diferă mult de sistemul american. Dar ar fi un astfel de efort făcut pentru a avea o poziţie simplificată şi standardizată în armonie cu Scripturile? Am găsi sprijin în Biblie pentru această poziţie? Ei bine, noi am continua să respectăm Cezarul (Romani 13). Dar vom refuza respectuos să ne angajăm în orice activitate care ne-ar pretinde să nu ne supunem lui Dumnezeu, sau să nu-i dăm ceea ce El ne pretinde, indiferent de cine o dictează (Mat. 22:21; Fap. 5:29; Rev. 1:9). „Sabia” Cezarului se manifesta public în secolul I, adesea sub forma armatei, dar respectul creştinilor pentru Cezar nu însemna în nici un fel ca un creştin să devină o parte a armatei. În schimb, creştinul trebuia adesea să ‘respecte ordine’ venite de la autorităţile militare. Sistemul penal roman includea munca de sclav în mine. Pietrarii munceau în locuri precum Patmos. Deşi Ioan era, se pare, prea bătrân pentru a efectua această muncă şi era probabil tratat ca un exilat, ce se poate spune despre ceilalţi creştini care erau tineri şi capabili din punct de vedere fizic să muncească? Cunoaştem ce au făcut ei în acele circumstanţe? Nu e posibil ca aceste mine să fi fost conduse de armată? Sub acel guvern uman, cât de tare puteau fraţii noştri timpurii să scape de sub conducerea militară? Unde trăgeau ei linia? Nu am putut găsi nici o lucrare istorică care să lămurească această problemă, dar ni se pare rezonabil să spunem că ceea ce au făcut probabil primii creştini, a fost să refuze pur şi simplu să-şi compromită principiile creştine cu privire la ce li se ordona să facă sau să producă. Probabil nu aveau multe opţiuni cu privire la autoritatea de la care primeau ordinele. Au fost oare dezavantajaţi doar pentru că erau sub un sistem care nu permitea posibilitatea sau opţiunea de a primi un ordin de la o altă autoritate, în locul celei militare? Ar trebui oare un frate să îndure mai mult decât alţii, doar pentru că trăieşte într-o ţară unde armata conduce totul, în timp ce alţii nu suferă, deoarece trăiesc într-o ţară unde armata nu are puteri depline? A fost poziţia noastră din trecut un rezultat al situaţiei din America, unde ordinele vin atât de la surse militare cât şi de la surse laice? Se potriveşte această poziţie cu situaţia tuturor fraţilor noştri din lume? În prezent, tribunalele, primăriile, poliţia, centrele de recrutare şi armata sunt toate manifestări ale autorităţii „Cezarului”. Toate sunt într-un fel sau altul, agenţiile sale. Creştinii îşi declină în mod scriptural cooperarea cu aceste agenţii, pe baza naturii activităţii pretinse. De exemplu, dacă în cazul unei inundaţii armata vine într-o comunitate şi îi organizează pe toţi cetăţenii disponibili să ajute la blocarea unui râu cu saci de nisip, noi putem lucra sub conducerea ofiţerilor militari care îl reprezintă pe Cezar, dar nu vom participa la nici o ceremonie naţionalistă pe care ar putea-o introduce, deoarece respectând un astfel de ordin, ne-am compromite principiile creştine. Pentru a ilustra, putem aminti că ei ar putea ‘ordona’ donări de sânge pentru victimele dezastrului, dar nici în acest caz noi nu ne-am supune. Totuşi, în toate aspectele acestei situaţii în care cooperăm cu armata, noi nu facem parte „din” armată şi nu acceptăm „încorporarea” noastră în forţele armate, necompromiţându-ne poziţia neutră. Fiecare creştin trebuie să ia propria sa decizie, în funcţie de situaţia sa personală, pe baza neutralităţii şi supunerii faţă de poruncile lui Dumnezeu. – Fap. 4:19, 20.

130

Pentru a rezuma, putem spune că ar fi mult mai simplu dacă s-ar proceda după cum urmează: (A) Un creştin este chemat pentru serviciul militar. El refuză pe baza conştiinţei. Poate că el a fost recrutat sau a trecut deja prin alte proceduri legale pretinse în anumite ţări, făcând asta chiar sub autorităţile militare. Dar el refuză încorporarea. Odată ce el îşi face cunoscută această poziţie, Cezarul va reacţiona. (B) Acum guvernul ‘ordonă’ (prin intermediul tribunalelor, a poliţiei, a armatei sau a altor agenţii) că cel care refuză trebuie să efectueze un anumit tip de muncă, considerată esenţială. Sau poate fi ordonată o sentinţă cu închisoarea pentru mai mulţi ani. În ambele cazuri, indiferent de ce muncă i se pretinde – la o fermă, la un spital sau la o închisoare – creştinul trebuie să analizeze dacă îi permite conştiinţa să efectueze acea muncă şi dacă vrea să suporte consecinţele refuzării acelei munci, în cazul în care ea este contrară principiilor creştine. Aceeaşi procedură ar putea fi urmată în ţările care respectă poziţia creştină şi care nici măcar nu încearcă să-i recruteze pe creştini. Însă acolo i se ordonă creştinului să efectueze o anumită muncă pe care autorităţile cred că el o poate face ca „alternativă”. În acest caz, termenul „alternativă” devine fără semnificaţie specială, dacă până la urmă este vorba de aceeaşi muncă? Considerând o sentinţă cu închisoarea ca fiind diferită de serviciul „alternativ” ce poate fi privit drept un compromis cu armata, lăsăm să se înţeleagă că pentru noi nu este atât de important tipul de muncă ce i se pretinde cuiva, ci dacă aceasta se desfăşoară în închisoare sau în alt loc. Agenţiile care ordonă, locul unde se desfăşoară munca, precum şi conducerea muncii, sunt toate variabile pe care noi nu le putem controla. Reacţia creştinului dictată de conştiinţă la toate acestea, îi permite să discearnă între aceste variabile. În concluzie, ceea ce s-a întâmplat în Canada (diferit de experienţa din SUA), fraţii sfârşind prin a desfăşura aceeaşi muncă, a arătat probabil necesitatea de a ne păstra conştiinţa curată pe baza principiilor şi nu de a ne încâlci într-o abordare confuză legată de o „agenţie”. Pe de altă parte, poate fi vorba de o deficienţă în înţelegerea noastră şi dacă este aşa, vom aştepta îndrumările voastre. Vă asigurăm de dragostea noastră creştină şi de cele mai bune dorinţe ale noastre.

Fraţii voştri, Comitetul Filialei

131

Filiala din Spania a scris o scrisoare de cinci pagini. Iată numai

câteva din punctele ridicate în scrisoarea lor. Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia Corpului de Guvernare 124 Columbia Heights Brooklyn, New York 11201 SUA Nr. 254, 28 iulie 1978 Pagina 2 cooperând cu acest program, conştiinţa lor s-ar împotrivi fiind asociaţi cu o organizaţie marţială. Nu a fost foarte dificil să discutăm cu tinerii despre serviciul alternativ prevăzut de legile actuale. De fapt, chiar şi obiectorii catolici (a căror poziţie este ideologică şi nu religioasă) au protestat împotriva aranjamentului prezent, iar unii dintre ei au fost întemniţaţi pentru refuzul de a se conforma. Chiar în aceste zile legea este reanalizată şi în curând vor fi oferite diferite posibilităţi de a efectua serviciul alternativ. Pe parcursul acestei perioade de tranziţie, obiectorii sunt trimişi acasă până ce noua lege va fi promulgată. Câtorva li s-a cerut să semneze o declaraţie prin care promiteau că se vor supune oricărei legi ce ar putea fi adoptată în viitor, cu privire la efectuarea serviciului civil şi social. Deşi nimeni nu cunoaşte cu exactitate ce prevederi vor fi incluse în legislaţia viitoare, mai mulţi au semnat în mod neînţelept asemenea declaraţii. Când un bătrân discută problema serviciului alternativ cu cineva, acea persoană acceptă în general că alternativ înseamnă echivalent. Dar această idee nu este în general înţeleasă cu adevărat. Mai degrabă, ea este percepută ca fiind punctul de vedere al organizaţiei şi bătrânii o prezintă cât pot ei de bine, iar fraţii o urmează cu loialitate, aşa după cum se aşteaptă din partea lor. Ni se pare totuşi că mulţi fraţi găsesc argumentaţia ca fiind artificială. Ei nu înţeleg de ce nu putem accepta serviciul civil impus de o comisie legală, dar putem pe de altă parte să acceptăm exact aceeaşi munca, drept o pedeapsă dată de un tribunal ce acţionează tot sub lege. Bineînţeles, un bătrân va spune că în primul caz este vorba de un serviciu adus şi pretins de Cezar ca echivalent serviciului militar, iar în al doilea caz este vorba de o pedeapsă. Totuşi munca rămâne aceeaşi. (Trebuie să ne amintim că un serviciu discutabil de natură politică sau militară impus de un tribunal, nu este acceptabil şi un creştin l-ar refuza sub orice pretext.) Este greu pentru fraţii de aici să înţeleagă că motivaţia Cezarului de a cere serviciul civil din partea unui individ (ca alternativă pentru serviciul sub arme) face ca orice serviciu să devină nepotrivit, deşi munca în sine precum şi rezultatele ei sunt inofensive. Această dilemă e mai greu de rezolvat, deoarece creştinul zilelor moderne din Spania recunoaşte obligaţia sa de a se supune poruncilor Cezarului cât mai mult posibil, până la punctul în care i se pretinde ceva împotriva conştiinţei sale sau când relaţia sa cu Iehova este ameninţată. Acesta este motivul pentru care fraţii străbat întreaga ţară ca să se prezinte pentru încorporare, ştiind că nu vor mai putea să urmeze întocmai în momentul în care sosesc şi li se cere să se alăture trupelor. De aceea le este greu să întrevadă vreo obiecţie validă la supunerea faţă de Cezar,

132

când acesta pretinde din partea lor un serviciu ce nu are legătură cu războiul. Este de asemenea deosebit de dificil faptul de a-i ajuta pe fraţi să înţeleagă clar de ce în alte ţări fraţii pot, pe baza conştiinţei proprii, să caute anumite munci pentru a evita problemele cu armata, dar că este necreştin să accepţi o repartiţie pentru acelaşi tip de muncă drept alternativă la serviciul militar. Ei se gândesc la modul în care programele pentru serviciul alternativ sunt administrate de obicei, citând textul care ne spune că nu trebuie să fim sclavi ai oamenilor (1 Cor. 7:23), dar în ochii lor rămâne doar un aspect tehnic faptul că un frate caută o anumită muncă înainte de a i se pretinde să o efectueze. Adevărata sa motivaţie este de a îndeplini un serviciu ce va fi acceptat ca alternativă pentru serviciul în forţele armate. Ca parte a cercetărilor pentru acest raport, un membru al comitetului de filială a vorbit îndelung cu trei fraţi care au fost exemplari în poziţia lor de neutralitate, cu câţiva ani în urmă. A conversat de asemenea cu trei bătrâni maturi, doi dintre ei fiind din alte ţări şi care nu se confruntaseră în mod personal cu problema neutralităţii în Spania. Au ieşit la iveală puncte de vedere diferite cu privire la această problemă, dar s-a constatat un acord complet într-o privinţă: Practic, nici unul dintre fraţii noştri tineri nu înţelege în realitate de ce nu putem accepta „serviciul alternativ” dacă el este de natură civică şi nu sub controlul armatei. A reieşit clar că şi majoritatea bătrânilor nu înţeleg asta şi de aceea îi îndrumă adesea pe tineri către filială pentru a obţine informaţii. De aceea se naşte întrebarea: De ce nu înţeleg? Este o lipsă de studiu personal? Sau poate argumentele şi raţionamentele pe care le folosim nu sunt destul de convingătoare sau nu au o bază biblică fermă şi clară? Pentru a clarifica poziţia noastră şi fundamentul ei, astfel încât să-i putem ajuta pe fraţii noştri să ia decizii corecte în această privinţă, noi credem că următoarele întrebări ar trebui demolate: Dacă cetăţenii sunt repartizaţi să ajute la repararea unui drum stricat de un dezastru, noi nu refuzăm să colaborăm. Dar dacă aceeaşi muncă ne este oferită ca alternativă la serviciul militar, noi nu o acceptăm. O considerăm o violare a neutralităţii noastre creştine. Oare de ce? Ce anume violează neutralitatea cuiva? Nu este faptul că cineva se identifică cu o mişcare politică sau cu maşina de război? Aduce însă, efectuarea unui asemenea serviciu civil alternativ, o astfel de identificare? Gândindu-se la serviciul civil alternativ în aşteptarea timpului când acesta va fi oferit în Spania, mulţi fraţi şi-au argumentat poziţia pe ideea că efectuându-şi îndatoririle civile atribuite de guvern, cineva ar elibera locul pentru ca o altă persoană să slujească în maşina de război. Dar acest lucru nu este de obicei adevărat, în sens literal şi chiar ne întrebăm dacă putem folosi acest raţionament când serviciul civil constă într-o muncă desfăşurată la spitale, sanatorii de bătrâni, sau constă în alte sarcini cu valoare socială. Nu există nici o îndoială în mintea fraţilor cu privire la poziţia pe care trebuie să o adopte în cazul în care serviciul civil ar sprijini direct o organizaţie condamnată de Biblie. Dar în cazurile în care activităţile sunt benefice altor oameni şi total separate de aspecte politice sau distructive şi dăunătoare, care sunt îndoielnice pentru studenţii Cuvântului lui Dumnezeu, constituie oare alternativa (la serviciul militar) o echivalenţă (cu serviciul militar)? Când un băiat tânăr atinge vârsta de 20 de ani, guvernul civil îl obligă să dedice o mare parte din doi sau trei ani ai vieţii sale, pentru un serviciu adus Cezarului. (Acesta este în mod deosebit cazul Spaniei, unde există o armată numeroasă, iar personalul militar efectuează o mulţime de activităţi nemilitare pentru care guvernul insistă ca să nu plătească.)

133

Dacă conştiinţa nu îi permite unui individ să efectueze serviciul militar, guvernul civil îi oferă un serviciu alternativ, în efortul de a respecta conştiinţa creştinului şi pentru a evita ofensarea opiniei publice prin „trecerea cu vederea a cuiva”. Oare nu e o situaţie similară cu plătirea impozitelor pe care guvernul are dreptul să le ceară? Oare nu este o parte a oferirii tributului „celui care cere tribut”? (Rom. 13:7) Este oare atât de diferit de cazul în care cineva „te obligă”, menţionat în Matei 5:41? Cum putem pretinde şi arăta în mod convingător că un obiector, care caută o muncă despre care el ştie că îi va aduce scutirea de serviciu militar, nu violează neutralitatea creştină, dar cel care acceptă exact aceeaşi muncă drept o repartiţie în loc de serviciul militar se dezasociază de congregaţie? Noi aplicăm la noi înşine textele biblice care arată că creştinii slujesc ca ambasadori şi trimişi, motiv pentru care trebuie să-şi păstreze o poziţie neutră. În acelaşi timp noi nu renunţăm la ţară, cetăţenie sau paşaport. Suntem străini, dar nu persoane fără ţară. Chiar avem vreo justificare în aplicarea atât de extinsă a acestor versete? În legătură cu întrebările de mai sus, toţi membri comitetului de filială din Spania, prezenţi pentru analizarea problemei serviciului alternativ, sunt de acord că poziţia noastră din prezent ar trebui reexaminată şi fie consolidată, fie schimbată. Suntem conştienţi de faptul că subiectul neutralităţii nu poate fi dezbătut în profunzime în publicaţii, din motive de prudenţă. Asta înseamnă că ar putea fi alte principii sau aspecte diferite de principiile bine cunoscute şi care s-ar putea explica mai pe larg. Există şi un alt subiect pe care l-am discutat acum pentru prima oară şi am ajuns la un punct de vedere unanim. Este vorba despre administrarea serviciului civil alternativ de către armată. În unele ţări, instituţiile militare conduc multe din activităţile ţării, uneori supraveghează recoltările, alteori menţin autostrăzile, ş.a. Este întotdeauna posibil ca deşi munca să fie de o natură civilă şi inofensivă în sine, pentru creştin, ea să fie repartizată sau poate muncitorii să fie plătiţi, prin intermediul unor canale militare. Dacă o lege făcută de autoritatea civilă împuterniceşte Ministerul Apărării sau chiar armata să administreze un proiect de construcţii civile, spitale sau alte activităţi beneficie social, fără a fi necesar un jurământ sau alte lucruri apropiate de cele politice sau militare, acceptarea unui astfel de aranjament făcut de guvernul civil, ar constitui o violare a neutralităţii creştine? Avem încredere deplină în Iehova şi în organizaţia sa şi aşteptăm cu nerăbdare să primim orice clarificare din partea Corpului De Guvernare, pentru a ajusta gândirea noastră sau pentru a-i ajuta pe fraţii noştri să continue cu fidelitate serviciul lor pentru Dumnezeu şi să se bucure mai departe de aprobarea sa. Primiţi cele mai fierbinţi exprimări de dragoste, însoţite de cele mai bune dorinţe ale noastre.

Fraţii voştri,13

13 Vezi de asemenea şi cartea In Search of Christian Freedom (În căutarea libertăţii creştine), paginile 256-270 pentru mai multă documentaţie şi citate care demonstrează gradul până la care această politică punea probleme serioase atât bărbaţilor Martori afectaţi de ea, cât şi membrilor Comitetelor de Filială din mai multe ţări.

134

Eu personal, îi prezentasem deja Corpului, un material de

paisprezece pagini cu dovezi istorice, scripturale şi lingvistice care indicau în aceeaşi direcţie (Vezi Apendice „Pentru Capitolul 5”). Iată ce s-a întâmplat în ultimele trei din cele şase întruniri ale Corpului de Guvernare menţionate: La întrunirea din 11 octombrie 1978, din cei treisprezece membri prezenţi, nouă au votat în favoarea schimbării politicii tradiţionale, în aşa fel încât, decizia de a accepta sau a respinge serviciul alternativ, să fie lăsată la conştiinţa individului; patru nu au votat pentru. Rezultatul? Dat fiind că atunci erau şaisprezece membri în Corp (deşi nu toţi erau prezenţi) şi deoarece nouă nu constituie două treimi din şaisprezece, nu s-a făcut nici o schimbare. Pe 18 octombrie s-a discutat despre problemă, dar nu s-a votat nimic. Pe 15 noiembrie, toţi cei şaisprezece membri erau prezenţi, iar unsprezece dintre ei au votat pentru schimbarea politicii, astfel încât orice martor care simţea în conştiinţa sa că poate accepta serviciul alternativ, să nu mai fie automat clasificat ca neloial lui Dumnezeu şi dezasociat de congregaţie. Aceasta era o majoritate de două treimi. Dar a fost schimbarea întreprinsă? Nu, deoarece după o scurtă pauză, Lloyd Barry, membru al Corpului de Guvernare care votase cu majoritatea în favoarea schimbării, a anunţat că se răzgândise şi vroia să voteze pentru continuarea politicii tradiţionale. Acest lucru a distrus majoritatea de două treimi. O votare ulterioară, făcută cu cincisprezece membri prezenţi, a înregistrat nouă voturi în favoarea schimbării, cinci împotrivă şi o abţinere.14 Problema a fost discutată în şase întruniri ale Corpului de Guvernare şi de fiecare dată când s-a votat, majoritatea membrilor Corpului de Guvernare era în favoarea înlăturării politicii existente. Singurul vot, care a atins majoritatea de două treimi, a durat mai puţin de o oră şi astfel politica a rămas în vigoare. Rezultatul a fost că bărbaţii Martori continuau să rişte întemniţarea, în loc să accepte serviciul alternativ – deşi, aşa după cum au arătat scrisorile venite în urma sondajului, cei mai mulţi simţeau în conştiinţa lor, că o astfel de acceptare era corectă în faţa lui Dumnezeu.

14 Lloyd Barry plecase. Conform datelor mele, cei care au votat în favoarea schimbării au fost: John Booth, Ewart Chitty, Ray Franz, George Gangas, Leo Greenlees, Albert Schroeder, Grant Suiter, Lyman Swingle şi Dan Sydlik. Cei care au votat împotrivă au fost: Carey Barber, Fred Franz, Milton Henschel, William Jackson şi Karl Klein. Ted Jaracz s-a abţinut.

135

Oricât de incredibil ar putea părea, aceasta a fost poziţia luată, iar majoritatea membrilor Corpului păreau să o accepte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La urma urmei, ei nu făceau altceva decât să respecte regulile care erau în vigoare. Un an mai târziu, pe 15 septembrie 1979, s-a votat din nou asupra problemei, dar de această dată voturile au fost egale, jumătate erau pentru schimbare, iar jumătate împotrivă. Timp de încă 16 ani politica a rămas în vigoare, până când, Turnul de Veghe din 1 mai 1996 a decretat în mod abrupt că acceptarea serviciului alternativ era de acum o problemă de conştiinţă. Pe parcursul celor 16 ani, mii de Martori, în principal bărbaţi tineri, au petrecut diferiţi ani în închisoare pentru refuzul de a accepta efectuarea diverselor forme de serviciu în folosul comunităţii, ca alternativă la serviciul militar. Încă din 1988, un raport al Amnesty International declara că în Franţa „Mai mult de 500 de obiectori de conştiinţă la serviciul militar, vasta majoritate fiind Martori ai lui Iehova, erau întemniţaţi pe parcursul unui an.” În acelaşi an, în Italia „Aproximativ 1.000 de obiectori de conştiinţă, cei mai mulţi fiind Martori ai lui Iehova, erau întemniţaţi în 10 închisori militare pentru refuzul de a efectua serviciul militar sau serviciul civil alternativ”.15 Acesta este doar un tablou parţial. Dacă acel membru al Corpului de Guvernare nu îşi schimba votul în 1978, nici unul dintre aceşti bărbaţi nu ar fi trecut prin închisoare – dat fiind că rapoartele comitetelor de filială au arătat clar că nu conştiinţa individuală a acestor tineri producea întemniţarea lor. Constrângerea de a adera la poziţia impusă de organizaţie făcea acest lucru. Schimbarea politicii este cu siguranţă binevenită. Totuşi, faptul că a fost nevoie de aproape 50 de ani pentru ca organizaţia să se retragă din acest domeniu, care aparţine conştiinţei personale, este cu siguranţă semnificativ. Nu putem să nu ne gândim la miile de ani pierduţi la nivel colectiv, timp de o jumătate de secol, de către bărbaţii Martori şi la libertatea lor de a se asocia cu familia şi cu prietenii sau de a contribui la economia lor proprie sau la economia celor aflaţi în legătură cu ei, ori de a urmări alte activităţi benefice care nu erau posibile între zidurile închisorii. Asta reprezintă o irosire incredibilă de ani valoroşi, pentru simplul motiv că nu era necesară, ea fiind rezultatul unei poziţii nescripturale, impuse de autoritatea organizaţiei.

15 În câteva ţări europene, Societatea Watch Tower s-a confruntat recent cu unele dificultăţi în obţinerea sau păstrarea unui anumit statute din partea guvernului. Schimbarea politicii cu privire la serviciul alternative poate fi legată de preocuparea lor în acest domeniu.

136

Dacă ar fi fost cel puţin o recunoaştere onestă a erorii, nu doar a erorii doctrinare ci a erorii de a invada în mod răutăcios dreptul altora la libertate de conştiinţă, şi regret faţă de consecinţele nefaste ale acestei invazii, cineva ar putea crede că există speranţă pentru unele măsuri fundamentale de reformă. Din păcate Turnul de Veghe din 1 mai 1996 tratează această problemă, dar nu conţine nici măcar o aluzie de regret pentru efectele poziţiei greşite impusă timp de o jumătate de secol. Nici măcar nu oferă vreo explicaţie cu privire la motivul pentru care o politică greşită a fost impusă rigid, timp de peste cincizeci de ani. În două fraze se anunţă schimbarea, ca şi cum ar fi un edict, ceva care de fapt spune: „Conştiinţa ta s-ar putea să nu funcţioneze bine în acest domeniu”. În loc să-şi ceară scuze, organizaţia pare în schimb să simtă că merită aplauze pentru efectuarea schimbărilor, când de fapt ar fi trebuit să aibă bunul simţ (şi umilinţa) de a le face cu zeci de ani mai devreme, schimbări cărora li s-a opus, în ciuda amplelor dovezi prezentate din Scripturi, atât de către membri din Corp, cât şi de comitetele Birourilor de Filială. Unele din aceste comitete de Filială nu numai că au prezentat toate dovezile scripturale ce se găsesc în Turnul de Veghe din 1 mai 1996, ci chiar dovezi mai extinse şi argumentări mai atente din Biblie. Ei au făcut asta încă din 1978, dar ceea ce au scris a fost de fapt lăsat deoparte, sau desconsiderat, de către cei din Corpul de Guvernare care au ţinut la păstrarea politicii tradiţionale aflată atunci în vigoare. De exemplu, paragraful 17 din articol, accentuează faptul că „serviciul impus era practicat în timpurile biblice” şi conţine un scurt citat dintr-o carte de istorie care descrie munca „împovărătoare” sub imperiul Roman şi exemplul lui Simon din Cirena care a fost constrâns să-i care crucea lui Isus. Memorandumul pe care eu l-am oferit Corpului de Guvernare, cu 18 ani înainte (în 1978), conţinea paisprezece pagini de dovezi identice, precum şi o documentaţie extinsă despre faptul că termenul biblic pentru „taxe” (ebraică: mas; greacă: phoros) era folosit în mod obişnuit pentru a descrie plata sub forma serviciului impus (vezi Apendicele). Principalele texte biblice citate în Turnul de Veghe din 1996, în sprijinul acceptării serviciului impus, cum sunt Matei 5:41; 27:32; 1 Petru 2:13; Tit 3:1, 2 se regăsesc toate (împreună cu numeroase alte texte) nu numai în memorandumul pe care eu l-am furnizat, ci şi în multe din scrisorile scrise de comitetele de filială ai căror membri găseau că serviciul alternativ era acceptabil din punct de vedere biblic. Astfel, dovada scripturală fusese prezentată încă din 1978, dar ea nu a fost pur şi simplu cântărită de acei membri din Corpul de Guvernare care au votat împotriva

137

schimbării politicii. Timp de 18 ani poziţia tradiţională a continuat să primească o apreciere mai mare. Chiar eroarea – dacă este eroarea Turnului de Veghe – este prezentată cumva benefic. Acelaşi Turn de Veghe din 1996 discută interpretarea timpurie eronată a organizaţiei cu privire la „puterile înalte” sau „autorităţile superioare” din Romani capitolul 13, interpretare care respingea dovada clară că acestea se refereau la autorităţile guvernamentale umane şi insista, spunând că „puterile înalte” se referă numai la Dumnezeu şi Cristos. Această interpretare greşită o înlocuise pe una precedentă care era corectă şi fusese acceptată din 1929 până în 1962. Turnul de Veghe din 1 mai 1996 (pagina 14) spune următoarele despre această interpretare greşită:

Privind înapoi, trebuie spus că această optică, care preamărea supremaţia lui Iehova şi a Cristosului său, a ajutat poporul lui Dumnezeu să-şi păstreze o poziţie neutră necompromisă, în această perioadă dificilă [perioada celui de-al doilea război mondial şi a războiului rece].

În sine, aceste cuvinte spun că dacă în acea perioadă ar fi fost în vigoare înţelegerea corectă, înţelegerea pe care apostolul Pavel a intenţionat-o când a scris sfatul său, atunci fie îndrumarea ar fi fost incompletă, fie ea ar fi asigurat o protecţie efectivă mai slabă, decât a făcut-o înţelegerea eronată predată de organizaţia Watch Tower, împotriva acţiunilor necreştine! Nu există absolut nici o dovadă care să arate că Dumnezeu îşi conduce poporul prin intermediul erorii. El îl întăreşte cu adevăr, nu cu eroare, în timpurile de criză – 1Ioan 1:5; Ps. 43:3; 86:11. Mai recent, Turnul de Veghe din 15 august 1998 a discutat despre problema serviciului alternativ în locul serviciului militar, aşa cum se arată mai jos:

138

Dacă avem sentimentul că am suferit inutil

6 În trecut, unii Martori au avut de suferit din cauză că au refuzat să ia parte la o activitate pe care acum conştiinţa lor ar putea să le-o permită. De exemplu, cu ani în urmă, aceasta ar fi putut fi alegerea unui anumit tip de serviciu civil. Un frate ar putea considera acum că poate îndeplini cu o conştiinţă curată acest serviciu, păstrându-şi, în acelaşi timp, neutralitatea faţă de prezentul sistem de lucruri. 7 A fost Iehova nedrept pentru că a permis ca un creştin să sufere deoarece a refuzat ceva ce acum ar putea face fără mustrări de conştiinţă? Mulţi dintre cei ce au trecut prin această situaţie nu gândesc astfel. Dimpotrivă, ei se bucură că au avut ocazia să-şi demonstreze public şi cu claritate hotărârea de a păstra o poziţie fermă în cadrul controversei privitoare la suveranitatea universală (compară cu Iov 27:5). Ce motive ar putea avea cineva să regrete că s-a lăsat condus de propria-i conştiinţă şi a luat o poziţie fermă de partea lui Iehova? Susţinând cu loialitate principiile creştine aşa cum le-au înţeles sau reacţionând la imboldurile conştiinţei, aceste persoane au dovedit că sunt demne de prietenia lui Iehova. Bineînţeles că este înţelept să nu avem o conduită care ar putea leza conştiinţa altora sau care i-ar putea poticni pe alţi. În această privinţă ne putem gândi la exemplul dat de apostolul Pavel. - 1 Corinteni 8:12, 13; 10:31-33. 8 Pentru a-i fi plăcuţi lui Iehova, evreilor li se cerea să respecte Cele Zece Porunci, la care se adăugau alte 600 de legi. Mai târziu, în congregaţia creştină, respectarea legilor amintite mai sus nu

mai era o cerinţă pentru slujitorii lui Iehova, nici măcar pentru evreii din naştere. Legile privitoare la circumcizie, respectarea Sabatului, oferirea jertfelor de animale şi respectarea anumitor interdicţii alimentare nu mai erau obligatorii (1Corinteni 7:19; 10:25; Coloseni 2:16, 17; Evrei 10:1, 11-14). Evreii - inclusiv apostolii - care au devenit creştini au fost scutiţi de obligaţia de a respecta legile de care tre-buiseră să asculte când s-au aflat sub legământul Legii. S-au plâns ei că măsurile luate de Dumnezeu erau nedrepte deoarece mai înainte El le ceruse unele lucruri care nu mai erau necesare? Nu, ei s-au bucurat deoarece au înţeles mai bine scopurile lui Iehova. - Faptele 16:4, 5. 9 În timpurile moderne, au existat unii Martori care au fost foarte riguroşi cu privire la ce este şi ce nu este permis. Din cauza aceasta, ei au suferit mai mult decât alţii. Mai târziu, o cunoaştere mai amplă i-a ajutat să vadă mai bine lucrurile. Însă lor nu le pare rău că mai înainte au acţionat aşa cum le-a dictat conştiinţa, chiar dacă din acest motiv au avut, probabil, mai mult de suferit. Este cu adevărat lăudabil faptul că ei au de-monstrat că sunt gata să sufere în mod fidel pentru Iehova, pentru a "face totul din consideraţie faţă de vestea bună". Iehova binecuvântează această devoţiune sfântă (1 Corinteni 9:23, NW; Evrei 6:10). Apostolul Petru a scris cu clarviziune: „Dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumne-zeu". - 1 Petru 2:20.

111

Încă o dată nu există nici o urmă de responsabilitate faţă de răul comis în vieţile oamenilor, prin impunerea unei politici care nu avea nici o bază biblică. Suferinţa îndurată pe o perioadă de jumătate de secol care a însemnat întemniţarea a mii de bărbaţi tineri, este prezentată ca fiind pur şi simplu rezultatul sentimentelor acelor oameni care s-au simţit obligaţi să respingă „anumite tipuri de serviciu civil” datorită „aderării cu loialitate la principiile creştine aşa cum le-au înţeles ei sau datorită respectării îndemnurilor conştiinţei”. Nu există nici un motiv să punem la îndoială faptul ca mulţi, probabil cei mai mulţi dintre aceşti bărbaţi tineri ar fi respectat în mod clar „principiile creştine” pe care le aveau în minte şi inimă, dacă s-ar fi pus problema să participe la vărarea de sânge într-un război, sau să intre în armată, care pune un accent deosebit pe forţă şi violenţă. Dar controversa lor nu era cu privire la nici unul din aceste două cazuri. Aranjamentele pentru „serviciul alternativ” existau tocmai pentru că guvernul lor arăta consideraţie faţă de obiectorii de conştiinţă în aceste domenii. Poate că scriitorul articolului din Turnul de Veghe nu cunoaşte situaţia în realitate. Dar articolul a fost citit şi aprobat de cel puţin cinci membri ai Corpului de Guvernare, cei care formează în prezent Comitetul de Redactare. Dintre toţi, ei ştiau cel mai bine cât de neadevărată este imaginea prezentată, deoarece ei cunoşteau că un comitet de Filială după altul declaraseră că tinerii bărbaţi din ţările lor nu înţelegeau baza biblică a politicii, supunându-se nu din ‘loialitate faţă de principiile creştine’, ci unei directive a organizaţiei. Aceşti membri din Corpul de Guvernare ştiu că mulţi membri ai comitetelor de Filială avansaseră la rândul lor argumentaţii detaliate, care arătau că principiile creştine permiteau de fapt acceptarea unor asemenea „tipuri de serviciu civil”. Citate din scrisorile membrilor comitetelor de Filială, care demonstrează cele spuse în paragraful anterior, din ţări ca Austria, Brazilia, Chile, Danemarca, Italia, Norvegia, Polonia şi Thailanda pot fi găsite de asemenea în cartea In Search of Christian Freedom (În Căutarea Libertăţii Creştine) la paginile 259-266, 398, 399. Declaraţii comparabile cu acestea pot fi găsite în numeroase alte scrisori venite din partea comitetelor de Filială. Acestea arată cât de fals este prezentată problema în Turnul de Veghe din 15 august 1998 când se vorbeşte despre o persoană care a suferit datorită aderării la politica organizaţiei:

A fost Iehova nedrept pentru că a permis ca un creştin să sufere deoarece a refuzat ceva ce acum ar putea face fără mustrări de conştiinţă? Mulţi dintre cei ce au trecut prin această situaţie nu

112

gândesc astfel. Dimpotrivă, ei se bucură că au avut ocazia să-şi de-monstreze public şi cu claritate hotărârea de a păstra o poziţie fermă în cadrul controversei privitoare la suveranitatea universală (compară cu Iov 27:5). Ce motive ar putea avea cineva să regrete că s-a lăsat condus de propria-i conştiinţă şi a luat o poziţie fermă de partea lui Iehova? Susţinând cu loialitate principiile creştine aşa cum le-au înţeles sau reacţionând la imboldurile conştiinţei, aceste persoane au dovedit că sunt demne de prietenia lui Iehova

Articolul din Turnul de Veghe de pe 15 august 1998 amestecă

prezentarea sa eronată, cu încercarea de a găsi o analogie a acestei situaţii, în experienţa evreilor care fuseseră sub Legea Mozaică şi cerinţa ei de spunere, dar care, mai târziu, în calitate de creştini, nu mai erau legaţi de acea cerinţă. Articolul continuă cu o întrebare:

S-au plâns ei că măsurile luate de Dumnezeu era nedrepte deoarece mai înainte El le ceruse unele lucruri care nu mai erau necesare?

Analogia nu are nici o bază, deoarece Dumnezeu însuşi furnizase Legământul Legii şi cerinţele sale care slujeau unui scop benefic, dar el nu furnizase politica arbitrară dată de Watch Tower, care pretindea refuzul serviciului alternativ cu impunerea de sancţiuni pentru neaderarea la această politică. În cuvintele Fiului lui Dumnezeu „tradiţia oamenilor”, un „precept uman” era cel care „anulase cuvântul lui Dumnezeu” în problema implicată.16 Cineva nu poate să nu se gândească la declaraţii publicate precum cele din articolul „Păziţi-vă de îndreptăţirea proprie” apărut în Turnul de Veghe din 15 octombrie 1995. Pe paginile 29 şi 30 apar următoarele paragrafe:

Care sunt unele trăsături de care trebuie să ne „păzim”? Indivizii care se îndreptăţesc singuri vorbesc, acţionează şi arată ca şi cum ei nu au greşit niciodată, explică Encyclopedia of Religion and Ethics. Ei sunt de asemenea lăudăroşi şi autoritari, fapte ce au constituit problema majoră a fariseilor.

Prin încercarea de a deturna atenţia dinspre ei spre Dumnezeu, ca

şi cum El ar avea nevoie de apărare pentru responsabilitatea „suferinţei

16 Matei 15:6-9.

113

inutile”, Corpul de Guvernare arată din nou, în mod evident, că în loc să exprime regret sincer pentru calea greşită şi consecinţele ei nefaste, prima sa grijă este să-şi protejeze imaginea proprie şi să evite orice diminuare a controlului şi autorităţii sale peste organizaţie.

Din cauza puterii de control pe care organizaţia o exercită asupra membrilor ei, prin deciziile sale, şi din cauza efectului enorm pe care acestea îl pot avea asupra vieţii oamenilor, este potrivit să revedem ceea ce eu consider a fi unul din cele mai mari exemple de inconsecvenţă experimentat de mine în cei nouă ani petrecuţi ca membru al Corpului. Încă mi se pare dificil de crezut că bărbaţii care au exprimat o preocupare atât de puternică pentru „o poziţie necompromiţătoare”, au putut, în acelaşi timp, răstălmăci o situaţie care poate fi descrisă de-a dreptul şocantă. Puteţi judeca singuri dacă acest termen este potrivit în funcţie de ceea ce urmează.