Concerto grosso în creaţia lui Corelli şi Händel.

Deşi concertul a fost o creaţie a perioadei târzii a barocului, unele elemente

definitorii ale sale au putut fi întâlnite izolat şi anterior. În perioada barocului, muzica

instrumentală va cunoaşte apogeul în evolutia sa prin dezvoltarea unor genuri

muzicale noi printre care şi concerto grosso care, chiar dacă nu realizează efectul

exploziv produs de „Sacrae Simphoniae” a lui Gabrielli, este totuşi destinat unor

formaţii mai mari şi mai diverse ca timbru în comparaţie cu grupurile mici

instrumentale ce însoţeau muzica vocala sau dansul în Evul Mediu sau Renaştere.

Concerto grosso sau marele C este specific perioadei in care predomina stilul

polifonic dar continand si unele elemente proprii omofoniei in ceea ce priveste

planurile tonale, si linia melodica principală cantată de unul sau mai multe

instrumente acompaniate de restul ansamblului. Denumirea apare pentru prima oară

intr-o lucrare a lui L. Gregori in Italia. Se cunosc două forme distincte de concerto

grosso: concerto da chiesa si concerto da camera. Unul din elementele definitorii ale

concerto grosso este dialogul între concertino (solist sau grup solistic) şi ripieno

(ansamblul orchestral).

Un rol important în dezvoltarea concertului a avut Arcangello Corelli,

instrumentist si muzicolog italian, unul dintre reprezentantii de seamă ai barocului.

Sub forma definitivata de Corelli, “concerto grosso” nu avea multe deosebiri ca

substanta si constructie arhitecturala fata de “sonata à tré sau “à solo” . Principiul

unitatii tonale si cel de contrast intre parti (mişcat - rar-mişcat ) statea in continuare

la baza concertului. Vigoarea si prospetimea compozitiei consta in permanentul

contrast dintre coloritul si intensitatea sonora a celor doua planuri interpretative.

“Il bolognese”, cum mai era numit uneori, are meritul de a fi preluat din

traditia si contemporaneitatea componistica influente care au fost mai apoi folosite cu

succes de reprezentantii barocului. Elementele inovatoare din concertele sale au fost

îmbinate într-un tip de creatie nou, logic si artistic. Cele 12 Concerti Grossi, op.6

este o colectie a celor mai bune exemple ale stilului baroc, primele 8 fiind concerte

da chiesa si urmatoarele 4 concerti da camera. Având o muzicalitate proaspata si

viguroasa, compoziţiile sale de lirism senin sau patetism rascolitor sunt si

demonstratii ale stiintei contrapunctice ca element de contrast faţă de scriitura

omofonă, specifică noului stil concertant. Aceasta transformare a muzicii pe plan

stilistic, structural si sonor Corelli o contureaza in creatia sa instrumentala

concentrând toate influentele muzicii culte, populare, italiene sau straine.

In directia deschisa de Arcangello Corelli se vor mai inscrie si alti maestri creatori

ai genului, dintre care si G. Fr. Händel. Compozitor german naturalizat englez,

G.F.Händel a studiat compozitia, tehnica polifonica a vremii fiind cunoscut drept

violonist, organist, impresar, compozitor, dirijor, organizator al societatii Royal

Academy care avea drept scop montarea operelor in Regatul Unit al Marii Britanii.

Desi a scris foarte multe opere, Händel a abandonat genul si a trecut la cel vocal-

simfonic, cu precadere oratorii si muzica instrumentala. Caracteristicile

impresionante ale lui Handel erau puterea de munca si usurinta cu care trecea de la

o lucrare la alta. Începând cu anul 1703, pasiunea pentru genul concertului s-a

concretizat în compunerea primului concert pentru oboi, orchestra de coarde si bas

continuu (în sol major). Dar cea mai importanta contributie pe care geniul lui Händel

a avut-o în domeniul muzicii instrumentale ramane fixata în valoroasele Concerti

grossi, lucrari ce desavarsesc intreaga evolutie a acestui gen instrumental si

ilustreaza una din cele mai valoroase sinteze ale creatiei preclasice. Un prim grup de

6 concerte a aparut tiparit la Londra în 1734 si continea lucrari de o frumusete

deosebita prin inventivitatea melodica si maiestria in desfasurarea dialogata a

muzicii. Urmatoarele 12 Concerti grossi pentru orchestra de coarde si continuo

editate câtiva ani mai târziu (1740) sub numarul de opus 6 au fost create pe ceea ce

compozitorul admirase la arta componistica a lui Corelli, dar avand farmecul si

sclipirea lor proprie. Pastrând principiul concertant al dialogului permanent al celor

doua grupuri participante, Händel intercaleaza uneori in concerti grossi ale sale

dansuri cu diferite surse inspiratoare, exemple fiind Concertul nr. 3 (Polonaise), nr. 8

(Siciliana) , nr. 9 (Menuet si Giga). Înclinatia sa spre cantabilitate, se regaseste în

Concertele nr. 10 si 12 ale caror miscari lente devin “Arii” o distinsa si rara frumusete.

Alternanta dintre meditatie si exuberanta, solemn si agitat, lirism si voiosie, se alatura

contrastului de sonoritate revelat in dialogul cursiv si stralucitor dintre concertino si

ripieni. Remarcabila este inlantuirea dintre stilul monodiei acompaniate si arta

conducerii contrapunctice a vocilor, arta care se manifesta uneori printr-o

fermecatoare simplitate (”ariile” din Concertele nr. 10 si 12), alteori prin maxima

complexitate (Concertele nr. 4 si nr. 7).

Muzica sa, în amanuntele si ansamblul ei, ilustreaza autonomia

compozitorului deplin stapan pe descoperirile si cuceririle stilistice ale înaintasilor

sai, adoptand în general forma derivata din sonata da chiesa cu parti definite prin

termeni de miscare ce debuteaza cu o introducere lenta de dimensiuni variabile.

Totodata, aduce si inovatii: exprimarea prin mijloace muzicale a psihologiei actiunii

unei lucrari utilizand elemente de dinamica agogica (nuante), timbrul diverselor

instrumente si instrumente noi (contrafagotul). G.F.Händel a adoptat modelul

concertant italian, realizând fuziunea între concertul solistic si concerto grosso prin

stilul dialogat dintre concertino si ripieni, creatiile sale reflectându-i talentul, stiinta si

fantezia componistica.