CONFLICTE ŞI COMUNICARE ÎN SECOLUL XX

Referat:COMUNICAREA DIN SPAŢIUL INTERNAŢIONAL ÎN SITUAŢIILE DE

CONFLICT ŞI CRIZĂ ALE SECOLULUI XX

Bucureşti, 2011

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din

antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul ,,comunicare"

provine din limba latină; communis însemna ,,a pune de acord", ,,a fi în legătură cu" sau ,,a fi

în relaţie", deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de ,,a transmite şi

celorlalţi”, „a împărtăşi ceva celorlalţi”.

În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, acestea au fost în permanenţă însoţite de

procesul de comunicare, însă abia de la începutul modernităţii comunicarea a fost acceptată şi

consolidată drept „realitate distinctă în raport cu societatea politică organizată la nivelul

fiecărui stat în parte”1.Şi având în vedere că noţiunea de conflict este adeseori considerată o

formă de comunicare, comunicarea în situaţii de criză devine cea mai provocatoare şi

fascinantă practică a comunicării.

Ceea ce îmi propun să realizez prin intermediul acestui referat este să subliniez, pe cât

posibil, rolul comunicării în mediul internaţional dar, mai ales, să insist asupra situaţiilor de

criză şi conflict, în care se pune la încercare funcţia comunicării, analizând totodată urmările

sau consecinţele acestui proces.

Există o diferenţă esenţială între comunicarea în situaţii de normalitate şi comunicarea

în situaţii critice, de criză sau conflict. În cel de-al doilea caz, informaţia lipseşte sau este

săracă şi nu există timp suficient pentru cercetare şi culegere de date. Din acest motiv, de cele

mai multe ori este greu de definit în astfel de situaţii de criză ce opţiune poate reprezenta o

alegere bună.Un curs stabilit al acţiunii deschide o serie de probleme, iar un alt curs va

deschide un altul. Importantă pentru rezolvarea crizelor este decizia rapidă şi comunicarea

eficientă şi eficace.

Pentru a defini cumva acest concept, putem spune despre comunicarea în mediul

internaţional că este procesul prin care actorii(sau altfel spus participanţii la actul de

comunicare) interacţionează şi face referire atât la mijloacele de comunicare, cât şi la

metodele prin care actorii şi-au facut publice scopurile, atitudinile şi ideile. Bineînţeles,

efectele comunicării sunt altele, diferite de la caz la caz. Pe de o parte, aceasta poate genera

satisfacerea interesului actorilor şi astfel se ating scopurile urmărite şi se ajunge la cooperare,

dar în acelaşi timp se pot genera crize şi conflicte în sistemul relaţiilor internaţionale.

Conform dicţionarului enciclopedic însă, comunicare înseamnă: mod fundamental de

interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în

1 Constantin Hlihor şi Ecaterina Căpăţînă, curs: Comun icarea în conflictele şi crizele internaţionale(Secolul al xx-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, 2007,pp.73-74

1

vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de

comportament individual sau de grup.

Actorii care participă la comunicarea în timp de criză sau conflict sunt desigur, de

tipuri diferite: de la state şi organizaţii până la organisme internaţionale din diverse domenii,

de la cele comerciale până la cele de ordin politico- militar sau organizaţii non-

guvernamentale.Tot din acest punct de vedere, pot fi actori recunoscuţi pe plan internaţional,

ai căror mesaje se bucură de recunoaştere, legitimitate şi prestigiu, dar în acelaşi timp pot

exista şi altfel de organizaţii, clandestine, teroriste sau aparţinând crimei organizate, care deşi

nu au legitimitate, nu pot fi, cel puţin în ziua de astăzi, excluse din analiza comunicării în

mediul internaţional.

“Conflictele politice îmbracă numeroase manifestări, de la expresii verbale de

dezacord până la dispute fizice directe”2.De aceea, de cele mai multe ori, onteracţiunile nu se

manifestă într-o formă pură, ci include atât elemente de cooperare, cât şi elemente de conflict.

Comunicarea în timpul crizelor politice din sistemul relaţiilor internaţionale şi a

conflictelor militare deschise are unele particularităţi rezultate din natura schimbărilor care se

produc în astfel de situaţii. Una dintre cele mai vizibile schimbări se referă la “ruperea”

relaţiilor diplomatice şi întreruperea canalelor oficiale de comunicare dintre statele care îşi

declară război.Ruperea acestor relaţii diplomatice duce la dispariţia spaţiului comunicaţional

care ar fi existat în mod normal între actorii scenei politice internaţionale.Astfel, apare o

comunicare ostilă.

Comunicarea conflictuală între actori din scena politică poate, desigur, să ia diverse

forme, în funcţie de evoluţia conflictului.”În perioada premergătoare războiului, comunicarea

se desfăşoară pe multiple planuri şi canale diversificate”3.Pe de o parte, apare o criză de

comunicare între actorii care nu îşi pot rezolva neînţelegerile, criză care este susţinută şi

întărită chiar prin erorile de percepţie în interpretarea intereselor şi comportamentelor

adoptate de diverşi actori din scena politică sau chiar de stereotipurile de ordin istoric

existente în acest mediu, stereotipuri care, de cele mai multe ori, influenţează puternic

imaginea adversarului.Un astfel de exemplu de lipsă de comunicare a avut loc în perioada

imediat următoare războiului rece, unde criza de comunicare s-a manifestat cu preponderenţă

între părţile aflate în conflictul din Balcani.

Pe de altă parte însă, este posibil ca în această perioadă de “preconflict” fiecare din

actorii participanţi la comunicare să îşi intensifice, prin diverse forme şi mijloace,

2 Simona Ştefănescu, Conflictele şi media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p.273 Constantin Hlihor şi Ecaterina Căpăţînă, curs: Comun icarea în conflictele şi crizele internaţionale(Secolul al xx-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, 2007, p. 107

2

comunicarea prin intermediul opiniei publice internaţionale, în încercarea de a o influenţa şi

de a o convinge de justeţea acţiunilor şi scopurilor proprii şi, în acelaşi timp, de imoralitatea

sau nedreptatea de care dă dovadă adversarul politic.Cu alte cuvinte, comunicarea în spaţiul

politic intenaţional are rolul de a influenţa opinia publică în a accepta o posibilă declaşare a

violenţei armate şi de a mobilize societatea în cazul unei astfel de manifestări.Desigur, pentru

o mai bună coordonare în ceea ce înseamnă această idee de manipulare a societăţii, nu se pot

exclude doi factori esenţiali: cenzura şi restricţiile informaţionale, astfel încât opinia publică

să nu aibă acces la alte puncte de vedere.

Se poate afirma astfel că, în unele situaţii extreme, comunicarea poate crea şi un spaţiu

conflictual, de confruntare care, fără doar şi poate, înlocuieşte ceea ce trebuia să constituie un

spaţiu de cooperare internaţională.

O situaţie conflictuală constituie, evident, un moment de mare importanţă pentru

societate şi, de cele mai multe ori, ajunge în atenţia mass-media, unul din principalele

mijloace prin care se realizează comunicatea în situaţii de criză.Desigur, rolul mass-mediei în

astfel de situaţii conflictuale variază în funcţie de natura crizei sau a conflictului, precum şi de

tipul societăţii în care acestea se manifestă.Există conflicte în care relaţionarea cu media

devine un factor cheie fie în conservarea sau menţinerea democraţiei.Un astfel de caz este cel

al conflictului din Bosnia, începând cu izbucnirea acestuia în anul 1991 şi până la încheierea

sa odată cu Acordul de la Dayton, din 1995. Desigur, există şi situaţii în care crizele sau

conflictele nu sunt mediatizate.

Tot în categoria comunicării preconflictuale intră şi relaţiile diplomatice cu alţi actori,

care nu sunt implicaţi direct în confruntare.Astfel, o comunicare eficientă este esenţială în

obţinerea sprijinului acestora sau cel puţin, a neutralităţii, din partea celor care nu au încredere

în justeţea scopului acestor actori.Există şi situaţii în care comunicarea publică şi diplomatică

are rolul de a izola adversarul în viaţa politică internaţională.Astfel de situaţii se aplică prin

intermediul unor forme specifice de comunicare, cum ar fi propaganda, manipularea

mediatică sau chiar diverse activităţi de PR.

Conform unei definiţii destul de cinice, inamicul declamă propagandă, în timp ce

orice informaţie care vine din partea mass-mediei existente în societate din care provine

celălalt actor aflat in conflict se numeşte „ştire”.Această perspectivă face ca propaganda să fie

greu de definit.Versiunea celui de-al Doilea Război Mondial de exemplu, are mai multe

nuanţe.Propaganda albă este clar identificată: BBC a emis un program alb cu titlul „This is

London calling” – „Aici, Londra”.Propaganda gri provine dintr-o sursă care nu este uşor

identificabilă: înaintea de cucerirea Franţei, producţii radio emise de germani din staţii

3

neidentificate au avut drept scop inducerea unei stări de panică în rândul francezilor prin

sfătuirea ascultătorilor să-şi scoată economiile din bănci).Propaganda neagră, în forma sa cea

mai bună, este o minciună nedetectabilă.Câteva dintre cele mai bune exemple ale propagandei

negre din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost emisiunile britanice care s-au

pretins staţii de radio germane oficiale.Operaţiunea a fost condusă de Special Operations

Executive(SOE), a cărui sarcină principală era comiterea de acte de sabotaj înarmarea

grupurilor de rezistenţă din Europa ocupată de germani.Scenariştilor propagandei li se

spusese: „Acurateţe înainte de toate.Nu trebuie să minţim niciodată din întamplare sau din

neglijenţă, ci doar în mod deliberat.”4

Conflictele în mediul internaţional politic nu au presupun neapărat, cel puţin în cea

de-a doua parte a secolului XX, manifestarea prin violenţă armată a neînţelegerilor dintre

actori.Războiul Rece este un astfel de exemplu care ilustrează această indiscutabilă

realitate.Acest fapt s-a petrecut prin intermediul unor simple strategii de descurajare a

adversarului, prin acumularea masivă de arme sau tehnologii militare, sau prin utilizarea unui

tip de comunicare aparte. Prin faptul că deţinea un număr impresionant de arme sau prin

faptul că dovedea încredere datorită ameninţării pe care o reprezentau tehnologiile militare

adoptate, acest actor politic prindea credibilitate în ochii adversarului său şi devenea astfel

capabil să construiască şi să transmită un mesaj nu numai ameninţător, prin faptul că promitea

distrugere, dar şi de încredere pentru ca asigura renunţarea la aceste planuri în momentul în

care inamicul se supunea cerinţelor formulate de el.Comunicarea în acest caz este utilizată

eficient, întrucât obţine beligerantului victorie în ceea ce înseamnă conflictul de interese, dar

influenţează şi evitarea unui conflict armat.

Aşadar, în conflictele clasice din secolul al XX-lea, comunicarea s-a manifestat în

diverse modalităţi şi forme.De la războaiele locale şi revoluţii până la războaie civile şi cele

două războaie mondiale, comunicarea a jucat un rol esenţial în desfăşurarea fiecăruia din

aceste conflicte, într-un fel sau altul.Din a doua jumătate a secolului, importanţa comunicării

în spaţiul conflictual dintre state se diversifică însă, ducând treptat la concluzia că cea mai

„utilă” manifestare a comunicării este cea a intervenţiei externe în conflict. Şi aici vorbim

despre intervenţia ONU, dar şi a Statelor Unite în rezolvarea conflictului dintre Israel şi Egipt

prin aducerea ambelor state la masa tratativelor.Aceeaşi rezolvare o regăsim şi în cazul

rachetelor din Cuba , când cele două superiputeri care îşi disputau supremaţia în timpul

Războiului Rece au ajuns la înţelegere reciprocă prin intermediul negocierilor directe.

4 Nicolae Rotaru, Criză şi dialog, Editura RAO, Bucureşti, 2003

4

Mai mult decât atât, după aceste evenimente rolul comunicării în relaţiile dintre statele

lumii se dezvoltă din ce în ce mai mult, utilizarea acestei metode fiind, în cele din urmă,

văzută drept cea mai bună cale pentru a asigura pacea şi stabilitatea lumii.De asemenea,

înteţirea crizelor după încheierea Războiului Rece duce la creşterea rolului comunicării pe

plan politic internaţional: „Inclusă în strategia generală a statului, comunicarea devine mod

de acţiune chiar de la începutul unor operaţii de forţă, arătând voinţa de a acţiona a

emiţătorului, care încearcă să convingă cu privire la caracterul real al acesteia.Ea perturbează

luarea deciziei de către celălalt şi, în acelaşi timp, îl „linişteşte” pe aliat....Informarea se află

acum în centrul oricărei politici de apărare”5.

În concluzie, este greu de punctat sau definit, într-o singură frază, rolul comunicării în

conflictele secolului XX.Comunicarea în acest caz, pe langă faptul că se desfăşoară pe mai

mult planuri, ea poate fi şi resimţită în diverse moduri pe fiecare din acest plan.Important de

reţinut este că acest tip de comunicare, cea de tip conflictual, diferă de cea în situaţii normale

de comunicare doar prin simplul fapt că influenţa ei în primul caz este mult mai puternică şi

că de înţelegerea corectă a informaţiilor transmise este esenţială pentru derularea şi, de cele

mai multe ori, soluţionarea unui conflict.

BIBLIOGRAFIE

5 Nicolae Rotaru, Criză şi dialog, Editura RAO, Bucureşti, 2003, pp.239-240.

5

1. Hlihor,Constantin şi Căpăţînă,Ecaterina, curs: Comun icarea în conflictele şi crizele

internaţionale(Secolul al xx-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, 2007

2. Rotaru,Nicolae, Criză şi dialog, Editura RAO, Bucureşti, 2003

3. Ştefănescu, Simona, Conflictele şi media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

6