Proiect

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA

LEGE

CU PRIVIRE LA ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Prezenta lege rezultă din recunoaşterea utilităţii arbitrajului comercial internaţional ca metodă alternativă de soluţionare a litigiilor din sfera comerţului internaţional, aplicată pe larg în practica comercială internaţională, precum şi din necesitatea reglementării legislative a arbitrajului comercial internaţional în Republica Moldova;

ia în considerare prevederile convenţiilor şi acordurilor internaţionale cu privire la arbitrajul comercial internaţional la care Republica Moldova este parte, precum şi ale Legii – model din 1985 privind arbitrajul comercial internaţional, adoptată de Comisia ONU pentru Dreptul Comercial Internaţional, aprobată de Asambleea Generală ONU şi propusă pentru a fi utilizată de către state în legislaţiile lor.

CAPITOLUL I DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1. Domeniul de aplicare

(1) Prezenta lege este aplicabilă în cazurile în care sediul arbitrajului comercial internaţional se află pe teritoriul Republicii Moldova. Prevederile articolelor 8, 9, 35, 36 ale legii se aplică şi în cazurile în care sediul arbitrajului se află în afara Republicii Moldova.

(2) Arbitrajul se consideră internaţional dacă:a) părţile unei convenţii de arbitraj îşi au, la momentul semnării acesteia,

întreprinderile în state diferite;b) unul din locurile menţionate în continuare este situat în afara teritoriului

statului în care părţile îşi au întreprinderile:locul arbitrajului, dacă acesta este prevăzut în convenţia arbitrală sau

determinat în conformitate cu acea convenţie;

orice loc în care urmează să fie executată o parte substanţială a obligaţiilor din raporturile comerciale sau locul cu care obiectul litigiului are legătura cea mai strînsă;

c) părţile au convenit în mod expres că obiectul convenţiei de arbitraj are legătură cu cel puţin două state.

(3) În sensul alineatului (2) al prezentului articol:a) dacă o parte a convenţiei de arbitraj are mai multe întreprinderi,

întreprindere se va considera cea care are o relaţie mai strînsă cu convenţia de arbitraj;

b) dacă o parte nu are întreprinderi, se ia în considerare domiciliul sau reşedinţa acesteia.

(4) Arbitrajului Comercial Internaţional îi pot fi transmise spre soluţionare, prin acordul părţilor:

a) litigiile ce decurg din raporturile contractuale civile şi alte raporturi juridice care rezultă din executarea contractelor comerciale internaţionale şi a altor relaţii economice internaţionale, dacă sediul juridic cel puţin a unei părţi se află în afara Republicii Moldova;

b) litigiile apărute între întreprinderile cu investiţii străine şi asociaţiile, organizaţiile internaţionale fondate pe teritoriul Republicii Moldova, litigiile între participanţii lor, precum şi litigiile între aceştia şi alţi subiecţi de drept ai Republicii Moldova.

(5) Prezenta lege nu afectează prevederile unei alte legi a Republicii Moldova, în virtutea căreia anumite litigii nu pot fi remise arbitrajului sau pot fi transmise spre arbitrare numai în conformitate cu alte prevederi decît cele din prezenta lege.

(6) Dacă printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele prevăzute de prezenta lege, se vor aplica prevederile tratatului internaţional.

Articolul 2. Noţiuni şi reguli de interpretare

În sensul prezentei legi, noţiunile de mai jos au următorul înţeles:arbitraj – soluţionarea litigiilor atît de către arbitrii numiţi în fiecare caz

aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de către instituţiile permanente de arbitraj.instanţă arbitrală – un arbitru unic sau un complet de arbitri;instanţă judecătorească – un organ din sistemul judecătoresc al Republicii

Moldova;convenţia arbitrală – acordul în baza căruia părţile transmit arbitrajului

spre soluţionare toate sau o parte a litigiilor care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual. Convenţia arbitrală poate fi exprimată în forma clauzei arbitrale inserată într-un contract sau în forma unui acord separat;

termenul „comercial” se interpretează în sens larg, cuprinzînd raporturi ce decurg din toate relaţiile cu caracter comercial contractuale şi necontractuale. Relaţiile cu caracter comercial cuprind următoarele tranzacţii, nelimitîndu-se la acestea: orice tranzacţii comerciale privind livrarea sau schimbul de mărfuri şi servicii; acordurile de distribuţie; reprezentanţa comercială sau agent; factoring; leasing; construcţia obiectelor industriale; consulting; engineering; licenţiere; investiţii; finanţe; tranzacţii bancare; asigurări; acorduri de exploatare sau concesiune; întreprinderi mixte şi alte forme de cooperare industrială sau comercială; transportul de mărfuri sau pasageri pe calea aeriană, maritimă, feroviară şi auto;

în cazul în care o prevedere a prezentei legi, cu excepţia articolului 28, acordă părţilor libertatea de a lua decizii referitoare la anumite chestiuni, această libertate include şi dreptul părţilor de a autoriza o terţă persoană, inclusiv o instituţie, cu luarea unei asemenea decizii;

în cazul în care o prevedere a prezentei legi se referă la ceea ce părţile au convenit sau pot conveni ori se referă în orice altă formă la un acord al părţilor, acest acord include orice reguli de arbitrare prevăzute în textul său;

în cazul în care o prevedere a prezentei legi, cu excepţia articolului 25 litera a) şi articolului 32 alineatul (2) litera a), se referă la o acţiune, această prevedere se aplică de asemenea şi acţiunii reconvenţionale, iar cînd se face referire la obiecţiile împotriva acţiunii, această prevedere se referă şi la obiecţiile împotriva acţiunii reconvenţionale.

Articolul 3. Recepţionarea comunicărilor scrise

(1) Dacă părţile nu au convenit altfel:a) orice comunicare scrisă se consideră recepţionată dacă ea a fost remisă

destinatarului personal sau la întreprinderea, domiciliul, reşedinţa sau adresa poştală a acestuia. Dacă nici unul din locurile menţionate nu pot fi stabilite după cercetări rezonabile, comunicarea scrisă se consideră recepţionată dacă a fost expediată la ultimul sediu cunoscut, domiciliu, reşedinţă sau adresă poştală, printr-o scrisoare recomandată sau în orice alt mod care atestă încercarea de a remite această comunicare;

b) comunicarea se consideră recepţionată la data remiterii acesteia, conform prevederilor alineatului 1 litera (a) din prezentul articol.

(2) Prevederile prezentului articol nu se extind asupra comunicărilor efectuate în cadrul procedurii în instanţele judecătoreşti.

Articolul 4. Renunţarea la dreptul de a înainta obiecţii

Dacă o parte este informată despre faptul că o prevedere a prezentei legi de la care părţile pot deroga sau o condiţie a convenţiei de arbitraj nu a fost respectată şi totuşi continuă să participe la procedura arbitrală fără a înainta

imediat obiecţii împotriva unei asemenea abateri şi dacă în acest scop este stabilit un anumit termen, atunci după expirarea acestui termen se consideră că partea respectivă a renunţat la dreptul de a înainta obiecţii.

Articolul 5. Limitele intervenţiei instanţei de judecată

Asupra relaţiilor reglementate de prezenta lege nu se admite nici o intervenţie din partea instanţelor judecătoreşti, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege.

Articolul 6. Organele de exercitare a unor funcţii de asistenţă şi control în cadrul arbitrajului

(1) Funcţiile prevăzute în articolul 11 alineatele (3) şi (4), articolul 13 alineatul (3) şi articolul 14 din prezenta lege se realizează de către preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie sau de către alt organ indicat de părţi sau stipulat în regulamentul instituţiei permanente de arbitraj.

(2) Funcţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3) şi articolul 34 alineatul (2) din prezenta lege se exercită de către Curtea de Apel Economică.

CAPITOLUL II CONVENŢIA ARBITRALĂ

Articolul 7. Forma convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală trebuie să fie încheiată în formă scrisă. Convenţia de arbitraj se consideră încheiată în scris dacă este inserată într-un act semnat de părţi sau dacă are forma unui schimb de scrisori, de comunicări prin telex, telegrame, e-mail ori alte mijloace de comunicare care consemnează acordul sau prin schimbul cererii de arbitrare şi referinţei la cerere, în care una dintre părţi invocă convenţia, iar cealaltă parte nu neagă existenţa ei. Referirea într-un contract la un act care conţine clauza arbitrală constituie o convenţie arbitrală, cu condiţia ca acest contract să fie încheiat în formă scrisă, iar referirea să fie redactată astfel încît să facă clauza dată parte a contractului.

Articolul 8. Convenţia arbitrală şi intentarea acţiunii în judecată asupra fondului litigiului

(1) Instanţa de judecată în care a fost intentată acţiunea privind litigiul ce constituie obiectul unei convenţii arbitrale, la solicitarea unei părţi, nu mai tîrziu de prima sa declaraţie asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol şi trimite părţile la arbitraj, dacă nu va stabili că această convenţie este nulă, şi-a pierdut valabilitatea sau este nesusceptibilă de a fi executată.

(2) În cazul intentării acţiunii indicate la alineatul (1) al prezentului articol, procedura arbitrală poate fi totuşi începută sau continuată şi poate fi pronunţată hotărîrea arbitrală, în timp ce conflictul de competenţă urmează a fi soluţionat în instanţa de judecată.

Articolul 9. Convenţia arbitrală şi măsurile de asigurare întreprinse de instanţa de judecată

Sînt compatibile cu convenţia arbitrală adresarea unei părţi în instanţa de judecată pînă la sau în timpul procedurii arbitrale, cu cererea de a lua măsurile de asigurare şi adoptare de către instanţa de judecată a încheierii privind luarea unor asemenea măsuri.

CAPITOLUL III COMPONENŢA INSTANŢEI ARBITRALE

Articolul 10. Numărul de arbitri

(1) Părţile sînt libere să determine numărul de arbitri.(2) Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, se vor desemna trei

arbitri.

Articolul 11. Desemnarea arbitrilor

(1) Nici o persoană nu poate fi lipsită de dreptul de a fi desemnat arbitru din cauza cetăţeniei ei, cu excepţia cazului cînd părţile au convenit altfel.

(2) Părţile sînt libere să convină asupra procedurii desemnării arbitrului sau arbitrilor, cu condiţia respectării prevederilor alineatelor (4) şi (5) ale prezentului articol.

(3) În lipsa unei asemenea înţelegeri:a) la constituirea instanţei arbitrale din trei arbitri, fiecare parte va

desemna un arbitru, iar cei doi arbitri astfel desemnaţi numesc al treilea arbitru. Dacă o parte nu desemnează arbitrul în termen de 30 de zile de la primirea solicitării celeilalte părţi de a-l numi sau dacă cei doi arbitri desemnaţi nu vor putea numi, în termen de 30 de zile din data numirii lor, al treilea arbitru, arbitrul se numeşte, la cererea oricărei părţi, de către autoritatea indicată în articolul 6 alineatul (1) din prezenta lege în termen de 15 zile din data primirii cererii;

b) în cazul constituirii instanţei arbitrale dintr-un singur arbitru, dacă părţile nu au reuşit să convină asupra arbitrului, el va fi numit, la cererea oricărei părţi, de către autoritatea indicată în articolul 6 alineatul (1) al prezentei legi în termen de 15 zile din data primirii cererii.

(4) Dacă în cursul desfăşurării procedurii de desemnare a arbitrului de către părţi o parte nu respectă această procedură sau dacă părţile sau cei doi

arbitri nu pot ajunge la un acord comun în conformitate cu această procedură, sau dacă o terţă persoană, inclusiv o instituţie, nu îndeplineşte una din funcţiile atribuite ei conform acestei proceduri, atunci orice parte poate cere autorităţii indicate în articolului 6 alineatul (1) al prezentei legi să ia măsurile necesare, dacă acordul privind procedura de desemnare a arbitrilor nu prevede alte modalităţi de asigurare a desemnării.

(5) Decizia asupra oricărei chestiuni conferite autorităţii menţionate în articolul 6 alineatul (1) al prezentei legi, în conformitate cu alineatele (3) şi (4) ale prezentului articol, nu poate fi atacată. La numirea arbitrului, această autoritate ia în considerare toate exigenţele înaintate de părţi faţă de calificarea arbitrului, precum şi considerentele care pot asigura desemnarea unui arbitru independent şi imparţial, iar în caz de numire a arbitrului unic sau a celui de-al treilea arbitru, este preferabil ca cetăţenia arbitrului ce urmează a fi desemnat să difere de cea a părţilor.

Articolul 12. Temeiurile de recuzare a arbitrului

(1) În cazul în care o persoană este anunţată despre o eventuală numire a ei în calitate de arbitru, această persoană trebuie să informeze asupra tuturor circumstanţelor de natură a genera îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea şi independenţa ei. Arbitrul, din momentul desemnării sale şi pe toată durata procedurii arbitrale, este obligat să informeze părţile despre aceste circumstanţe, dacă părţile nu au fost deja informate de arbitru.

(2) Arbitrul poate fi recuzat doar dacă există circumstanţe de natură a ridica îndoieli justificate asupra independenţei şi imparţialităţii lui sau dacă acesta nu posedă calificarea convenită de părţi. Partea este în drept de a recuza arbitrul pe care l-a desemnat sau la desemnarea căruia a participat doar pentru motive de care a luat cunoştinţă după desemnare.

Articolul 13. Procedura de recuzare a arbitrului

(1) Părţile sînt libere să convină asupra procedurii de recuzare a arbitrului, respectînd prevederile alineatului (3) al prezentului articol.

(2) În lipsa unei asemenea înţelegeri, partea care intenţionează să declare recuzarea arbitrului, în termen de 15 zile din data cînd a luat cunoştinţă de constituirea instanţei arbitrale sau din data survenirii circumstanţelor menţionate în articolul 12 alineatul (2) al prezentei legi, trebuie să informeze în scris instanţa arbitrală despre motivele recuzării. Dacă arbitrul căruia îi este înaintată recuzarea nu se retrage singur sau cealaltă parte nu este de acord cu recuzarea acestuia, asupra cererii de recuzare se pronunţă instanţa arbitrală.

(3) Dacă recuzarea nu poate fi obţinută conform procedurii stabilite de părţi sau procedurii stabilite de alineatul (2) al prezentului articol, partea interesată poate, în termen de 30 de zile din data respingerii cererii de recuzare,

să solicite autorităţii indicate în articolul 6 alineatul (1) al prezentei legi adoptarea deciziei privind recuzarea, care nu poate fi atacată. Pînă la luarea deciziei de către aceste autorităţi, instanţa arbitrală, inclusiv arbitrul căruia îi este înaintată recuzarea, pot continua procedura arbitrală şi chiar pot pronunţa hotărîrea.

Articolul 14. Încetarea mandatului arbitrului

(1) Mandatul arbitrului încetează în cazurile în care acesta a devenit incapabil de fapt ori de drept de a-şi îndeplini funcţiile sau dacă din alte motive neîntemeiate tergiversează îndeplinirea lor, sau dacă arbitrul se retrage ori părţile convin asupra încetării mandatului acestuia. În caz contrar, dacă apare vreo controversă cu privire la oricare din motivele enumerate, orice parte poate cere autorităţii indicate în articolul 6 alineatul (1) al prezentei legi să adopte o decizie referitoare la încetarea mandatului arbitrului, decizie care nu poate fi atacată.

(2) Dacă în baza prevederilor prezentului articol sau ale articolului 13 alineatul (2) al prezentei legi arbitrul se retrage sau dacă una dintre părţi consimte încetarea mandatului arbitrului, aceasta nu înseamnă recunoaşterea motivelor menţionate în prezentul articol sau în articolul 12 alineatul (2) al prezentei legi.

Articolul 15. Desemnarea noului arbitru

Dacă mandatul unui arbitru încetează conform prevederilor articolului 13 sau 14 din prezenta lege sau în urma retragerii sale din orice alt motiv, sau din cauza revocării mandatului arbitrului de către părţi, precum şi în orice alt caz de încetare a mandatului arbitrului, noul arbitru va fi desemnat conform regulilor aplicate în cazul numirii arbitrului care se substituie.

CAPITOLUL IV COMPETENŢA INSTANŢEI ARBITRALE

Articolul 16. Dreptul instanţei de a decide asupra propriei competenţe

(1) Instanţa arbitrală poate să decidă în privinţa competenţei sale, inclusiv asupra oricăror obiecţii cu privire la existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale. În acest scop, clauza arbitrală, prevăzută în contract, trebuie să fie interpretată ca o convenţie distinctă de alte clauze contractuale. Hotărîrea instanţei arbitrale privind nulitatea contractului nu atrage de plin drept nulitatea clauzei arbitrale.

(2) Declaraţia privind incompetenţa instanţei arbitrale în soluţionarea litigiului poate fi făcută cel tîrziu la momentul prezentării obiecţiilor la acţiune. Desemnarea de către o parte a arbitrului sau participarea ei la desemnarea acestuia nu privează partea în cauză de dreptul de a face o asemenea declaraţie.

Faptul că instanţa arbitrală şi-a depăşit competenţa trebuie să fie invocat îndată după ce chestiunea care, în opinia părţii, depăşeşte competenţa instanţei arbitrale este pusă în cadrul procedurii arbitrale. Instanţa arbitrală poate admite, în oricare din aceste cazuri, declaraţia privind depăşirea competenţei făcută mai tîrziu, dacă întîrzierea este justificată.

(3) Instanţa arbitrală poate să decidă asupra declaraţiei menţionate în alineatul (2) al prezentului articol ca o chestiune preliminară sau în hotărîrea privind fondul litigiului. Dacă instanţa arbitrală decide ca o chestiune preliminară că este competent, orice parte, în termen de 30 de zile din data primirii comunicării privind această decizie, poate cere autorităţii menţionate în articolul 6 alineatul (2) să se pronunţe în această privinţă, decizia dată neputînd fi atacată. Pînă la luarea deciziei de către această autoritate, instanţa arbitrală poate continua procedura arbitrală şi pronunţa hotărîrea.

Articolul 17. Competenţa instanţei arbitrale de a dispune măsuri de asigurare

Dacă părţile nu au convenit altfel, instanţa arbitrală este în drept, la cererea unei părţi, să dispună oricărei părţi luarea măsurilor de asigurare pe care instanţa arbitrală le consideră necesare cu privire la obiectul litigiului. Instanţa arbitrală este competentă să ceară oricărei părţi să ofere garanţia necesară în legătură cu asemenea măsuri.

CAPITOLUL V PROCEDURA ARBITRALĂ

Articolul 18. Egalitatea părţilor

Părţile trebuie să fie tratate egal, fiecare dintre ele avînd toate posibilităţile de a-şi susţine poziţia.

Articolul 19. Stabilirea regulilor de procedură

(1) Cu condiţia respectării prevederilor prezentei legi, părţile sînt libere să convină asupra procedurii ce va fi urmată de către instanţa arbitrală în soluţionarea litigiului.

(2) În lipsa unui astfel de acord, instanţa arbitrală poate, cu condiţia respectării prevederilor prezentei legi, să desfăşoare procedura şi să soluţioneze litigiul în modul în care îl consideră corespunzător. Atribuţiile conferite instanţei arbitrale în acest domeniu includ dreptul de a determina admisibilitatea, pertinenţa şi importanţa fiecărei probe.

Articolul 20. Locul arbitrajului

(1) Părţile sînt libere să convină asupra locului arbitrajului. În lipsa unui acord în acest sens, locul arbitrajului va fi determinat de instanţa arbitrală, luînd în considerare circumstanţele cazului, inclusiv factorul comodităţii pentru părţi.

(2) Instanţa arbitrală poate să se întrunească în orice loc pe care îl consideră potrivit, dacă părţile nu au convenit altfel, pentru a desfăşura consultările între arbitri, ascultarea părţilor, martorilor sau a experţilor, pentru a examina mărfurile şi alte bunuri sau înscrisuri.

Articolul 21. Începutul procedurii arbitrale

Procedura arbitrală referitoare la un litigiu concret începe la data recepţionării cererii de arbitrare de către pîrît, dacă părţile nu au convenit altfel.

Articolul 22. Limba procedurii arbitrale

(1) Părţile sînt libere să stabilească limba sau limbile care vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Dacă părţile nu au convenit în acest sens, instanţa arbitrală va determina limba sau limbile care vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Acest acord sau această decizie se referă la orice declaraţie scrisă a părţii, la orice audiere, hotărîre, decizie sau altă comunicare a instanţei arbitrale.

(2) Instanţa arbitrală poate dispune ca orice probă scrisă să fie însoţită de o traducere în limba sau limbile convenite de către părţi sau determinate de instanţa arbitrală.

Articolul 23. Cererea de arbitrare şi referinţa

(1) Partea care se consideră vătămată într-un drept al său poate să depună instanţei arbitrale o cerere de arbitrare.

(2) În termenul convenit de părţi sau determinat de instanţa arbitrală, reclamantul trebuie să invoce circumstanţele care justifică pretenţiile sale din acţiune, chestiunile litigioase şi obiectul cererii, iar pîrîtul trebuie să invoce obiecţiile sale faţă de aceste chestiuni, dacă părţile nu au convenit altfel. Concomitent cu declaraţiile lor, părţile pot prezenta toate actele pe care le consideră pertinente sau face o trimitere la înscrisuri sau alte dovezi pe care le vor prezenta instanţei ulterior.

(3) Dacă părţile nu au convenit altfel, fiecare parte poate să modifice sau să completeze pretenţiile sau obiecţiile în cursul desfăşurării procedurii arbitrale, dacă instanţa arbitrală nu consideră inoportun să permită o asemenea modificare, dată fiind întîrzierea cu care se face.

Articolul 24. Procedura în formă orală şi scrisă

(1) Instanţa arbitrală decide, cu condiţia respectării oricărui alt acord între părţi, dacă procedura se va desfăşura oral, atît pentru prezentarea probelor cît şi pentru susţineri, sau numai în baza înscrisurilor şi a altor materiale. Însă, cu excepţia cazului în care părţile au convenit desfăşurarea procedurii arbitrale în formă scrisă, la solicitarea unei părţi, instanţa arbitrală va organiza procedura arbitrală în formă orală la etapa respectivă a procedurii arbitrale.

(2) Părţile trebuie să fie informate în timp util despre orice audiere şi orice şedinţă a instanţei arbitrale în scopul examinării mărfii, altor bunuri sau înscrisuri.

(3) Toate declaraţiile, înscrisurile sau alte informaţii prezentate de către o parte instanţei arbitrale trebuie să fie comunicate şi celeilalte părţi. De asemenea, orice concluzie a expertului sau orice înscris cu caracter probator, pe care instanţa arbitrală le va lua în considerare la pronunţarea hotărîrii, trebuie să fie comunicate părţilor.

Articolul 25. Efectele neprezentării materialelor sau absenţei unei părţi

(1) Dacă reclamantul nu prezintă cererea de arbitrare în conformitate cu prevederile articolului 23 alineatul (1) fără a invoca un temei justificat, instanţa arbitrală încetează procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel.

(2) Dacă pîrîtul nu prezintă obiecţiile sale în conformitate cu prevederile articolului 23 alineatul (1) fără a invoca un temei justificat, instanţa arbitrală continuă procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel, fără a considera această neprezentare în sine ca recunoaştere a afirmaţiilor reclamantului.

(3) Dacă o parte nu se prezintă la şedinţă sau nu prezintă probe scrise fără un temei justificat, instanţa arbitrală poate continua procedura arbitrală şi pronunţa hotărîrea în baza materialelor de care dispune, dacă părţile nu au convenit altfel.

Articolul 26. Desemnarea expertului de către instanţa arbitrală

(1) Dacă părţile nu au convenit altfel, instanţa arbitrală poate:a) desemna unul sau mai mulţi experţi în scopul prezentării în instanţa

arbitrală a unui raport asupra chestiunilor specifice, determinate de instanţă.b) cere părţilor să prezinte expertului orice informaţie pertinentă sau să

permită acestuia accesul la orice acte pertinente, mărfuri sau alte bunuri pentru examinarea lor.

(2) Dacă părţile nu au convenit altfel, iar una dintre părţi solicită sau instanţa arbitrală consideră necesar, expertul trebuie, după prezentarea raportului său în formă orală sau scrisă, să participe la examinarea litigiului, unde părţile

vor avea posibilitatea să-i pună întrebări şi să prezinte martori-specialişti care să-şi expună opiniile referitor la chestiunile în litigiu.

Articolul 27. Asistenţa instanţei judecătoreşti la obţinerea probelor

Instanţa arbitrală sau o parte, cu aprobarea instanţei arbitrale, poate să se adreseze în instanţa de judecată competentă a Republicii Moldova cu cererea de acordare a asistenţei la obţinerea probelor. Instanţa de judecată poate executa această solicitare în limitele competenţei sale şi în conformitate cu regulile stabilite pentru obţinerea probelor şi darea delegaţiilor judecătoreşti.

CAPITOLUL VI PRONUNŢAREA HOTĂRÎRII ŞI ÎNCETAREA PROCEDURII

ARBITRALE

Articolul 28. Dreptul aplicabil fondului litigiului

(1) Instanţa arbitrală soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca drept aplicabil fondului litigiului. Orice desemnare a legii sau a sistemului de drept a unui stat este interpretată, cu excepţia unei stipulaţii contrare exprese, ca o referire la dreptul material al statului respectiv şi nu la normele lui conflictuale.

(2) Dacă părţile nu au convenit asupra legii aplicabile fondului litigiului, instanţa arbitrală aplică legea determinată de normele conflictuale pe care le consideră aplicabile în speţă.

(3) Instanţa arbitrală judecă în echitate sau în calitate de mediator amiabil numai dacă părţile au autorizat-o expres în acest sens.

(4) În toate cazurile, instanţa arbitrală adoptă hotărârea în conformitate cu clauzele contractului şi trebuie să ţină cont de uzanţele comerciale aplicabile tranzacţiei date.

Articolul 29. Adoptarea hotărîrii de către instanţa arbitrală

În cazul soluţionării litigiului de către o instanţă constituită din mai mulţi arbitri, orice hotărîre a instanţei arbitrale se ia cu majoritatea de voturi, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel. Preşedintele instanţei arbitrale poate decide asupra chestiunilor de procedură, dacă părţile sau membrii instanţei arbitrale l-au împuternicit în acest sens.

Articolul 30.Tranzacţia de împăcare

(1) Dacă, în timpul procedurii arbitrale, părţile aplanează litigiul, instanţa arbitrală încetează procedura şi, la solicitarea părţilor, precum şi în lipsa

obiecţiilor din partea sa, fixează această înţelegere în forma unei hotărîri arbitrale, conform condiţiilor convenite de părţi.

(2) Hotărîrea arbitrală pronunţată conform condiţiilor stabilite de părţi se va adopta în temeiul articolului 31 al prezentei legi, menţionîndu-se că este o hotărîre arbitrală. O asemenea hotărîre are acelaşi statut şi se execută ca oricare hotărîre arbitrală referitoare la soluţionarea fondului litigiului.

Articolul 31. Forma şi conţinutul hotărîrii arbitrale

(1) Hotărîrea arbitrală se emite în scris şi se semnează de arbitrul unic sau de arbitri. În cazul soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală compusă din mai mulţi arbitri, sînt suficiente semnăturile majorităţii membrilor instanţei arbitrale, cu condiţia indicării motivelor absenţei altor semnături.

(2) Hotărîrea arbitrală va conţine motivele pe care se întemeiază, cu excepţia cazurilor cînd părţile au convenit că motivele nu vor fi menţionate sau cînd hotărîrea arbitrală a fost emisă în condiţiile convenite de părţi, conform articolului 30 al prezentei legi. În hotărîre se indică concluziile privind acceptarea sau respingerea acţiunii, suma taxei arbitrale, cheltuielile de soluţionare a litigiului şi distribuirea acestora între părţi.

(3) Hotărîrea arbitrală va conţine data pronunţării ei şi locul arbitrajului, determinate în conformitate cu prevederile articolului 20 alineatul (1) al prezentei legi. Se consideră că hotărîrea a fost pronunţată la locul arbitrajului.

(4) După pronunţarea hotărîrii arbitrale, o copie semnată de către arbitri în conformitate cu prevederile alineatului (1) al prezentului articol se expediază sau este înmînată fiecărei părţi.

Articolul 32. Încetarea procedurii arbitrale

(1) Procedura arbitrală încetează o dată cu pronunţarea hotărîrii arbitrale sau cu emiterea încheierii de către instanţa arbitrală în conformitate cu alineatul (2) al prezentului articol.

(2) Instanţa arbitrală pronunţă încheierea procedurii arbitrale în cazul în care:

a) reclamantul renunţă la pretenţiile sale, dacă pîrîtul nu obiectează împotriva încetării procesului, iar instanţa arbitrală nu recunoaşte interesul legal al pîrîtului în soluţionarea finală a litigiului;

b) părţile au convenit asupra încetării procedurii arbitrale, cu excepţia tranzacţiei de împăcare, în cazul în care părţile nu au convenit altfel;

c) instanţa arbitrală constată că din anumite motive continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă.

(3) Mandatul instanţei arbitrale se încheie o dată cu încetarea procedurii arbitrale, conform prevederilor articolului 33 şi articolului 34 alineatul (4) din prezenta lege.

Articolul 33. Rectificarea şi interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adiţională

(1) Dacă părţile nu au convenit un alt termen, pe parcursul a 30 de zile din data adoptării hotărîrii:

a) orice parte, cu notificarea celeilalte părţi, poate solicita instanţei arbitrale rectificarea în textul hotărîrii arbitrale a erorilor de calcul, a greşelilor de tipar sau a oricăror altor erori similare;

b) dacă părţile au convenit în acest sens, partea interesată, cu notificarea obligatorie a celeilalte părţi, poate solicita instanţei arbitrale interpretarea unui oarecare punct sau unei părţi a hotărîrii arbitrale.

Dacă instanţa arbitrală consideră cererea justificată, trebuie să efectueze rectificarea sau interpretarea solicitată în termen de 30 de zile din data primirii solicitării. O asemenea interpretare devine parte integrantă a hotărîrii arbitrale.

(2) Instanţa arbitrală poate să rectifice din oficiu, în termen de 30 de zile din data adoptării hotărîrii, orice erori similare celor prevăzute în alineatul (1) litera (a) din prezentul articol.

(3) Dacă părţile nu au convenit altfel, orice parte poate, în termen de 30 de zile din data luării hotărîrii arbitrale, cu notificarea celeilalte părţi, să solicite instanţei arbitrale adoptarea unei hotărîri adiţionale referitor la capetele de cerere susţinute în procedura arbitrală, dar omise în hotărîrea arbitrală. Dacă instanţa arbitrală consideră cererea justificată, trebuie să pronunţe hotărîrea arbitrală adiţională în termen de 60 de zile din data primirii cererii.

(4) Dacă consideră necesar, instanţa arbitrală poate prelungi termenul de efectuare a rectificărilor, de interpretare sau pronunţare a hotărîrii adiţionale, conform prevederilor alineatului (1) sau (3) din prezentul articol.

(5) Prevederile articolului 31 al prezentei legi se aplică şi la rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale, precum şi a hotărîrii adiţionale.

CAPITOLUL VII CONTESTAREA HOTĂRÎRII ARBITRALE

Articolul 34. Cererea de desfiinţare ca mijloc exclusiv de contestare a hotărîrii arbitrale

(1) Hotărîrea arbitrală poate fi contestată în instanţa de judecată numai prin depunerea cererii de desfiinţare, în conformitate cu prevederile alineatelor (2) şi (3) ale prezentului articol, precum şi cu capitolul XLIII din Codul de procedură civilă.

(2) Hotărîrea arbitrală poate fi desfiinţată de către instanţa de judecată specificată în articolul 6 alineatul (2) al prezentei legi:

a) numai dacă partea care a înaintat cererea de desfiinţare a hotărîrii prezintă proba că:

una dintre părţile convenţiei arbitrale, menţionate în articolul 7 al prezentei legi, se află în incapacitate sau convenţia arbitrală nu este valabilă conform legii aplicabile alese de părţi; iar în lipsa desemnării de către părţi a legii aplicabile – convenţia nu este valabilă conform legislaţiei Republicii Moldova;

partea care depune cererea de desfiinţare a hotărîrii nu a fost informată în mod corespunzător despre desemnarea arbitrului ori despre procedura arbitrală sau din alte motive justificate nu a putut prezenta explicaţiile sale;

hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau care nu se înscrie în condiţiile convenţiei arbitrale, sau conţine decizii privind chestiuni ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în chestiunile cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu se înscriu în ea, poate fi desfiinţată numai partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la chestiunile ce nu se înscriu în convenţia arbitrală;

constituirea instanţei arbitrale sau procedura arbitrală nu corespundeau convenţiei părţilor, numai dacă această convenţie nu contravine oricărei dispoziţii ale prezentei legi de la care părţile nu pot deroga, iar în lipsa unei atare convenţii nu corespundeau prezentei legi;

b) instanţa de judecată va constata că:în conformitate cu prevederile legislaţiei Republicii Moldova, obiectul

litigiului nu este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului;hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova.(3) Cererea de desfiinţare poate fi înaintată în termen de cel mult 3 luni de

la data adoptării hotărîrii arbitrale de către partea care depune această cerere, iar dacă solicitarea este înaintată conform prevederilor articolului 33 al prezentei legi, de la data pronunţării hotărîrii de către instanţa arbitrală.

(4) În caz de adresare în instanţa de judecată cu cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa este în drept, dacă consideră necesar şi dacă o solicită una din părţi, să amîne pe un anumit termen examinarea chestiunii referitoare la desfiinţarea hotărîrii arbitrale, pentru a oferi instanţei arbitrale posibilitatea de a relua procedura arbitrală sau de a întreprinde alte acţiuni, care, potrivit opiniei instanţei arbitrale, vor permite înlăturarea temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale.

CAPITOLUL VIII RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÎRII ARBITRALE

Articolul 35. Recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale

(1) Hotărîrea arbitrală, indiferent de ţara în care a fost pronunţată, se recunoaşte obligatorie şi, la depunerea cererii scrise în instanţa de judecată

competentă, se execută de plin drept, ţinînd cont de prevederile prezentului articol şi ale articolului 36 al prezentei legi.

(2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. Dacă hotărîrea arbitrală şi convenţia arbitrală sînt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.

Articolul 36. Refuzul de a recunoaşte şi de a executa hotărîrile arbitrale

(1) Recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale, indiferent de ţara în care a fost pronunţată, poate fi refuzată numai în următoarele cazuri:

a) la cererea părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea, dacă aceasta va prezenta instanţei de judecată probe că:

o parte a convenţiei arbitrale menţionată în articolul 7 al prezentei legi se află în incapacitate sau convenţia de arbitraj nu este valabilă conform legii căreia părţile au subordonat-o ori, în lipsa unei indicaţii în acest sens, conform legii ţării în care a fost pronunţată hotărîrea;

partea împotriva căreia este invocată hotărîrea nu a fost informată în mod corespunzător despre desemnarea arbitrilor ori despre procedura arbitrală sau din orice alt motiv justificat nu a putut să prezinte explicaţiile sale;

hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau care nu se înscrie în prevederile convenţiei, sau care conţine decizii asupra unor chestiuni ce depăşesc prevederile convenţiei de arbitraj. Dacă dispoziţiile hotărîrii arbitrale referitoare la chestiunile cuprinse în convenţia arbitrală pot fi delimitate de cele care nu sînt incluse în convenţia arbitrală, acea parte a hotărîrii care conţine dispoziţii referitoare la chestiunile cuprinse în convenţia de arbitraj poate fi recunoscută şi executată;

constituirea instanţei arbitrale sau procedura arbitrală nu corespundeau convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenţii, nu au fost conforme prevederilor legislaţiei statului în care a avut loc arbitrajul;

hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost desfiinţată ori executarea ei a fost amînată de o instanţă de judecată competentă a ţării în care sau conform legii căreia a fost pronunţată hotărîrea;

b) dacă instanţa de judecată va constata că:în conformitate cu legea Republicii Moldova obiectul litigiului nu este

susceptibil de a fi soluţionat de către arbitraj; recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale contravine ordinii publice a

Republicii Moldova. (2) Dacă desfiinţarea sau amînarea executării hotărîrii este cerută instanţei

competente indicate în alineatul (1) litera (a) din prezentul articol, instanţa

competentă în faţa căreia este invocată recunoaşterea sau executarea hotărîrii poate, dacă va considera oportun, să amîne statuarea şi poate, de asemenea, la cererea părţii care solicită recunoaşterea şi executarea hotărîrii, să oblige cealaltă parte să ofere garanţiile corespunzătoare.

CAPITOLUL IXDISPOZIŢII FINALE

Articolul 37Prezenta lege intră în vigoare la data publicării.

Articolul 38Guvernul, în termen de 3 luni, va prezenta Parlamentului propuneri

privind aducerea legislaţiei în vigoare în conformitate cu prezenta lege.

PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI