LUIZA-CRISTINA GAVRILESCU

DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ

- SUPORT CURS -

Anul I

Semestrul I

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

2

C U P R I N S

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL .................................................................................................................... 3

1. Sistemul dreptului civil ................................................................ 3 1.1. Accepţiunile noţiunii de drept ............................................... 3 1.2. Definiţia dreptului civil .......................................................... 3 1.3. Principiile dreptului civil ....................................................... 4 1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept ............... 5

2. Teoria legii civile ........................................................................ 9 2.1. Izvoarele dreptului civil ........................................................ 9 2.2. Aplicarea legii civile ........................................................... 11

3. Interpretarea legii civile ............................................................ 13 CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL .......................................... 16

1. Noţiune ..................................................................................... 16 2. Caractere .................................................................................. 16 3. Structura ................................................................................... 16

3.1. Părţile raportului juridic civil ............................................... 17 3.2. Conţinutul raportului juridic civil ......................................... 20 3.3. Obiectul raportului juridic civil ........................................... 28

4. Izvoarele raportului juridic civil ................................................. 34 CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL ................................................. 36

1. Noţiune şi clasificare ................................................................ 36 1.1. Definiţia actului juridic civil ................................................. 36 1.2. Clasificări ale actelor juridice civile .................................... 36

2. Condiţiile actului juridic civil ...................................................... 42 2.1. Noţiune şi clasificare .......................................................... 42 2.2. Capacitatea ...................................................................... 42

2.4.Obiectul .................................................................................. 51 2.5. Cauza ................................................................................ 53 2.6. Forma ................................................................................ 54

3. Modalităţile actului juridic civil .................................................. 57 3.1. Termenul ............................................................................ 57 3.2. Condiţia .............................................................................. 59 3.3. Sarcina ............................................................................... 61

4. Efectele actului juridic civil ....................................................... 63

5. Nulitatea actului juridic civil ...................................................... 70 5.1. Noţiune ............................................................................... 70 5.2. Funcţiile nulităţii ................................................................. 70 5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic ......................................................................................... 70 5.4. Clasificarea nulităţilor ........................................................ 73 .................................................................................. 75 5.5. Cauzele de nulitate ............................................................ 75 5.6. Regimul juridic al nulităţii ................................................... 75 5.7. Efectele nulităţii .................................................................. 76

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 81

2

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL

1. Sistemul dreptului civil

1.1. Accepţiunile noţiunii de dreptDin punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din latină, dar nu

din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus) ci din latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii.

Expresia "drept" poate fi luatã în trei sensuri si anume:În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de

conduită impuse de stat în scopul reglementării relaţiilor inter-umane. Acesta este sensul dreptului obiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de conduită). Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv.

În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o anumită conduită. Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca: ”am dreptul la salariu” sau “am obţinut dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana care exercită prerogativa respectivă.

În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa socială care studiază statul şi regulile adoptate de el, instituţiile politice şi juridice, principiile generale de conducere şi reglementare a societăţii. Este sensul în care folosim această noţiune când ne referim la disciplina de studiu “drept civil”.

1.2. Definiţia dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică. Din definiţie rezultă:

- Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece reglementează, în principiu, raporturi dintre particulari. Dreptul civil este baza comună din care s-au desprins, în timp, toate celelalte ramuri de drept privat. În acest cadru, el constituie drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat. Aceasta înseamnă că ori de câte ori o anumită situaţie juridică nu este reglementată în nici un fel în ramura specială de drept, soluţia va fi aplicarea normelor de drept civil.

-Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie două categorii de raporturi juridice:

▪ raporturi juridice patrimoniale;▪ raporturi juridice personal-nepatrimoniale.

3

Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut evaluabil în bani. Nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de normele dreptului civil. De exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale reglementate de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul de proprietate.

Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului civil care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani. De exemplu, raporturile referitoare la atributele de identificare ale persoanei fizice sau juridice.

- Raporturile se stabilesc între persoane fizice (oamenii priviţi individual) sau persoane juridice (subiecte colective de drept);

- Subiectele raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate, neexistând vreun fel de subordonare între ele în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

1.3. Principiile dreptului civil

În orice ramură de drept operează, pe de o parte, principiile întregului sistem de drept şi, pe de altă parte, principiile ramurei respective. Pe lângă aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului român (cum sunt: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul accesului liber la justiţie, principiul separaţiei puterilor în stat etc.) se va face şi aplicarea unor principii proprii dreptului civil. La rândul lor, acestea pot fi clasificate:

a) principiile fundamentale ale dreptului civil şib) principiile instituţiilor dreptului civilPrincipiile generale ale dreptului civil sunt:

Principiul proprietăţii, consacrat în Constituţie, în Codul civil şi în alte legi civile.Potrivit Constituţiei, proprietatea poate fi publică sau privată. Cea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Titular al dreptului de proprietate privată poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Constituţia prevede, în art. 41 alin. 2, că “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. În definiţia Codului civil (art. 480): "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

Principiul egalităţii în faţa legii civile (principiul nediscriminării) este aplicaţia principiului fundamental de drept consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituţie: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”. Astfel, acest principiu, care presupune ocrotirea drepturilor subiective civile fără deosebire pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală ori apartenenţă la o categorie defavorizată este consacrat în detaliu prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat de texte ale legii civile care prevăd că: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire” (Decretul nr. 31/1954).

4

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile este consacrat legislativ atât prin prevederile constituţionale (art. 21, art. 24) şi ale Decretului nr. 31/1954, cât şi de norme juridice internaţionale. Într-adevăr, potrivit art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”

Principiile instituţiilor dreptului civil - evocăm numai câteva:- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);- principiul irevocabilităţii;- principiul relativităţii (res inter alios acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest) care priveste efectele actului juridic civil;- principiul ocrotirii bunei credinţe întâlnit în materii de drept civil drepturi reale, răspundere civilă.

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1) Criterii de delimitareDelimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept vizeazã mai multe

criterii. Acestea, în general, sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare,

calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor si principiile dreptului civil.

Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din douã mari categorii: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale; nu însã toate aceste raporturi fac parte din obiectul dreptului civil.

Metoda de reglementare. Specificã dreptului civil este metoda egalitãţii juridice a pãrţilor dintr-un raport juridic civil.

Alt criteriu care ajutã la delimitarea ramurilor de drept este acela al caracterului normelor: norme dispozitive si norme imperative. Pentru dreptul civil sunt specifice normele dispozitive (permisive, supletive sau interpretative). Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea părţilor fie suplinindu-le voinţa neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-le drepturile sau interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul dreptului.Acestea pot fi permisive sau supletive. Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege (de exemplu, art. 1296 C.civ., conform căruia contractul de vânzare-cumpărare se poate încheia fie pur şi simplu, fie sub condiţie, şi poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative).

5

Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite situaţii permit ca persoanele singure să-si aleagă conduită de urmat si numai în situaţia în care nu si-au ales singure această conduită, se vor aplica prevederile normei (art. 1305 C.civ., care arată că cheltuielile vâzării revin cumpărătorului, numai dacă părţile nu au prevăzut contracriul în contractul de vânzare-cumpărare.

Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită univocă şi strict determinată, de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege.

Normele onerative prevăd expres obligaţia subiectelor de drept civil de a se supune unei anumite conduite (art.. 813 C.civ.arată că donaţiile se fac prin act autentic, ceea ce înseamnă că actul încheiat sub semnătură privată nu este valabil).

Normele prohibitive interzic în mod expres părţilor o anumită conduită (art. 1513 C. Civ. arată că este nul un contract prin care un asociat îşi rezervă totalitatea câştigurilor, sau prin care acetsa ar fi scutit de a participa la pierderi).

Alt criteriu de delimitare a dreptului civil este caracterul sancţiunii. Pentru dreptul Civil sancţiunea specificã este restabilirea dreptului subiectiv civil încãlcat, care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vãtãmare a dreptului personal nepatrimonial.

2. Delimitarea faţă de unele ramuri de drepta) Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţionalDreptul constituţional cuprinde normele juridice care reglementează

organizarea şi competenţele autorităţilor statului, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt consacrate în primul rând în textul constituţional, iar drepturile subiective civile sunt garantate prin Constituţie. Raporturile juridice guvernate de dreptul constituţional – raporturi preponderent nepatrimoniale – presupun o calitate specială a participanţilor: aceea de cetăţean, pe de o parte, şi de organ de stat, pe de altă parte. Dimpotrivă, raporturile juridice de drept civil nu presupun nici o altă calitate a participanţilor decât aceea de subiect de drept. Poziţia părţilor în dreptul civil este una de egalitate juridică, pe când în dreptul constituţional de subordonare.

Normele dreptului civil sunt predominant dispozitive, iar cele ale dreptului constituţional imperative. Sancţiunile dreptului constituţional nu presupun vreun proces, ci parcurgerea unei proceduri specifice (ex. suspendarea din funcţie-art. 95 din Constituţie); în cazul încălcării drepturilor subiective civile se recurge la introducerea unei acţiuni în instanţă pentru restabilirea dreptului.

b) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativDreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează

organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat şi a serviciilor publice.

6

Deosebirile sunt similare celor semnalate în comparaţia realizată cu dreptul constituţional. Delimitarea prezintă importanţă îndeosebi atunci când încheierea unui act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ individual (ex: o autorizaţie). Drept sancţiune specifică dreptului administrativ amintim amenda contravenţională.

c) Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar şi fiscalDreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile

referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, dezvoltarea economico-socială şi acoperirea unor nevoi publice.

Relaţia dreptului civil cu dreptul financiar se întemeiază pe faptul că ambele reglementează relaţii patrimoniale, având ca obiect drepturi şi obligaţii exprimate în bani. Dar dreptul financiar, ca ramură de drept public, reglementează raporturi în care cel puţin una dintre părţi este un organism al statului. De asemenea, în timp ce dreptul civil reglementează relaţiile băneşti dintre persoanele fizice şi juridice, dreptul financiar şi fiscal reglementează relaţiile băneşti de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului. Sancţinile dreptului financiar sunt specifice, cum ar fi majorări pentru întârziere la plata impozitelor.

d) Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civilDreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează

activitatea de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.

Dreptul procesual civil ca ramură distinctă a dreptului garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept civil care consacră drepturi subiective pentru persoanele fizice ori juridice.

Legătura dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil este cea de la conţinut la formă, acesta din urmă fiind compus dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze.

Specifice dreptului procesual civil sunt: subordonarea părţilor, preponderenţa normelor imperative; existenţa unor calităţi speciale ale părţilor, dobândită după promovarea acţiunii civile. Sancţiunile sunt de asemenea specifice- ex: decăderea dintr-un drept procesual .

e) Delimitarea dreptului civil de dreptul comercialDreptul comercial cuprinde normele ce reglementează raporturile juridice ce

izvorăsc din actele şi faptele considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.

Dreptul comercial este un drept special faţă de dreptul civil; el priveşte numai raporturile patrimoniale care au ca izvor fapte de comerţ şi raporturi juridice la care participă persoanele cu calitatea de comercianţi, spre deosebire de dreptul civil, care are în vedere celelalte raporturi patrimoniale şi toate raporturile personal nepatrimoniale.

7

Sunt asemănătoare: poziţia de egalitate a părţilor, caracterul dispozitiv al normelor aplicabile. Sancţiunile dreptului comercial sunt mai severe şi au un regim juridic deosebit faţă de cele le dreptului civil.

f) Delimitarea dreptului civil de dreptul munciiDreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de

muncă născute din contractul individual de muncă. Asemenea raporturi juridice privesc: felul muncii, locul muncii, salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale salariaţilor şi angajatorilor etc. Dreptul muncii cuprinde, în subsidiar, şi o serie de norme de ordine publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecţia muncii sau normele privind examenul medical obligatoriu al salariaţilor). Şi pentru dreptul muncii, după cum am văzut, dreptul civil constituie drept comun. Numeroase instituţii sunt deopotrivă aplicabile contractului de muncă şi contractelor civile. Dar în contractul civil, egalitatea juridică a părţilor subzistă pe tot parcursul derulării contractului, în timp ce în contractul de muncă ea există doar în momentul încheierii acestuia. Ulterior, pe parcursul executării contractului, salariatul se subordonează celui care l-a încadrat în muncă.

Corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul muncii se manifestă şi prin aceea că raporturile de muncă se pot întemeia nu numai pe contracte de muncă, dar şi pe contracte civile de prestări de servicii (care se încheie în temeiul unei legi speciale, nr. 130/1999).

Sancţiunile din dreptul muncii intervin ca rezultat al răspunderii materiale şi a celei disciplinare.

g) Delimitarea dreptului civil de dreptul familieiDreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând

din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor sau a persoanelor puse sub interdictie. Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme de ordine publică, de protecţie a interesului general (în special normele de ocrotire a unor categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al familiei în Codul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în raport cu dreptul civil.

Dreptul familiei reglementează raporturile care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi cele asimilate acestora. Distincţia faţă de dreptul civil se întemeiază pe specificitatea relaţiilor sociale – în general nepatrimoniale – reglementate în dreptul familiei. În plus, dreptul familiei cunoaşte sancţiuni specifice şi cuprinde preponderent norme imperative.

h) Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat cu

element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă. Fiecare stat are propriul sistem de drept internaţional privat.

Deosebirea esenţială dintre cele două ramuri de drept constă în faptul că dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice care conţin un element de

8

extraneitate, ceea ce atrage incidenţa în cauză a cel puţin două sisteme de drept, urmând ca norma de drept internaţional privat să arate care va fi regimul aplicabil în cauză.

Dreptului internaţional privat îi este specifică o anumită metodă de reglementare: de indicare a legii aplicabile, prin intermediul normelor conflictuale, normelor materiale sau a celor de aplicare imediată. Neaplicarea legii indicate de norma respectivă nu atrage nici o sancţiune pentru judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.

2. Teoria legii civile

2.1. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:● în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;● în sens formal, ea reprezintă forma de exteriorizare (de exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele juridice într-un sistem de drept dat.

Prima noţiune priveşte actele normative, cea de a doua se referă la actele şi faptele juridice (individuale).În dreptul civil, normele îmbracă forma – generică – de acte normative, adică acte ce emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.Mai exact, norma de drept civil reprezintă regula generală şi abstractă ce reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

LegeaPrincipalul izvor de drept, în sistemul nostru este legea. Termenul “lege”, ca

izvor de drept, are de asemenea două înţelesuri: în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat de organismele competente

ale statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.); în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de acte normative, şi anume

cele adoptate de Parlament. Potrivit art. 72 din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele de drept civil sunt: legile – acte normative adoptate de Parlamentul României şi hotărârile Guvernului. Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei de stat – indiferent de denumire: ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de reglementare relaţii sociale ce intră în “obiectul dreptului civil”.

În categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementările internaţionale – convenţii, pacte, acorduri, etc. – cu condiţia ca România să fie parte la ele (prin aderare sau ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român.

În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituţia şi legile celelalte numite ordinare. Deşi este principalul izvor de drept constituţional, Constituţia este şi izvor important pentru dreptul civil. Codul civil român are ca model Codul civil francez din 1804 (numit şi Codul Napoleon); a fost adoptat în 1864

9

şi a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865. Acesta reprezintă principalul izvor al dreptului civil. Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate) sau modificări.

Alte legi civile: Codul familiei (Legea nr.4/1954, cu modificările suferite), Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată ,Legea fondului funciar 18/1991 republicată.

Exemple de decrete: D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică; D.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.31/1954, D.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Alte izvoare de drept mai sunt considerate a fi:1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii

sociale şi respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.

Trebuie să se facă următoarea distincţie:- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu

pot fi socotite ca izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ele fac prin încorporare parte din dispoziţia normelor juridice respective:

- art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.

- art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.

- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că înălţimea se hotăreşte după “regulamentele particulare”.

- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac trimitere, dar au valoare de izvor de drept. Exemple de obiceiuri din a doua categorie – adică cele care au valoare de izvor de drept distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice se găsesc, îndeosebi în dreptul maritim şi se numesc “uzuri interpretative”. Acestea din urmă se manifestă în două moduri :

- fie prin explicarea expresiilor şi termenilor din contract ;- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se

presupune că părţile au voit.2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de la obicei. Nu

sunt izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv.

3. In principiu nici jurispruden ţ a nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin aplicarea normelor de drept. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor. Trebuie însă avute în vedere două excepţii:

- deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu;- hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casţie şi Justiţie în soluţionarea

recursurilor în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţe.

10

4. Doctrina – este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau interpretează normele juridice, sunt opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai dreptului care contribuie la perfecţionarea normelor de drept. Ea este analizată totuşi în acest context, deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente.

5. Principiile de drept – în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi considerate izvoare de drept, ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.

2.2. Aplicarea legii civile Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit

interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de persoane.

1) Acţiunea în timp a normelor juridiceO cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp,

fiind înlocuite pe măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia. Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă. De

regulă, acesta are loc în termen de 3 zile de la data de la care legea este publicată în Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se adresează., însă este posibil ca în textul unui act normativ să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare;

Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expres ă poate fi: directă şi indrectă.Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau

articolele dintr-o lege care se abrogă.Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor

normative, contrare legii noi, formulându-se “orice alte dispoziţii contrare se abrogă”.Abrogarea este implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii

incompatibile cu legea veche, fără să prevadă care dispoziţii contrare se abrogă.Desuetudinea nu este mod de ieşire din vigore, ea intervine în acele situaţii în

care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără a fi abrogat.O situţie specială priveşte legile temporare pentru care nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate.

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii care se completează reciproc:

1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

1) Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor

11

anterioare.Constituţia dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Totuşi - legea penală mai favorabilă, retroactivează.Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea interpretativă se integrează în actul normativ interpretat care este anterior.Legile interpretative au caracter retroactiv, deoarece se aplică din momentul intrării în vigoare a legii pe care o interpretează.2). Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se astfel aplicarea legii vechi.Acest principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii.

Excep ţ iile de la aceste principii sunt:1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare adoptării ei.Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.În prezent este inadmisibilă această excepţie, datorită textului imperativ al art.15 (2) din Constituţie.2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai produce efectele un timp oarecare, deşi a intrat în vigoare o lege nouă, binenţeles la situaţii determinate, precizate de legea nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă, fiind o excepţie.

2) Acţiunea în spaţiu a normelor juridiceAplicarea legii î n spa ţ iu este denumită- principiul teritorialităţii.Există două

aspecte ale problemei:- unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de

drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României.- unul interna ţ ional , care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un

element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului etc.

Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativ-teritoriale (judeţ).

Aspectul interna ţ ional se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului internaţional privat, care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele conflictuale sunt conţinute în prezent în Legea 105/1992.

3) Aplicarea legii civile asupra persoanelorLegile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei

subiectelor la care se aplică:

12

- legi civile cu voca ţ ie general ă de aplicare : adică se aplică atât persoanei fizice cât şi persoanei juridice ,în egală măsură exemplu Codul civil, D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică şi D.167/1958 - prescripţia extinctivă.- legile civile cu voca ţ ia aplic ă rii numai la anumite persoane fizice sau juridice.

3. Interpretarea legii civile1) Definiţie – Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-

raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică.

Această definiţie conţine trei elemente:- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile ;- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului ;- scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil, ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.

2) Clasificarea interpretării civile1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge:

- interpretarea oficială (obligatorie) - interpretarea neoficială (neobligatorie)

2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim:- interpretarea literală (declarativă)- interpretarea extensivă- interpretarea restrictivă

3. După metoda de interpretare folosită:- interpretarea gramaticală- interpretarea sistematică- interpretarea istorico teleologică- interpretarea logică

1.Interpretarea oficială şi neoficialăInterpretarea oficial ă – este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin

potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti.

Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a editat actul normativ - interpretarea oficială se numeşte autentic ă şi se caracterizează în norme interpretative. Interpretarea oficială este şi cea realizată de organele puterii judecătoreşti – numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă.

Este neoficial ă interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de specialitate) ori de un avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere juridică obligatorie.

2. Interpretarea literală, extensivă, restrictivăInterpretarea literal ă este determinată de faptul că între formularea textului

legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există

13

concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.

Interpretarea extensiv ă – este necesară atunci când între formularea textului legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală a legiuitorului. Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problema comorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit în aceleaşi împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai întâi. Prin extensie, textul este considerat aplicabil şi în ipoteza persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit. O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări limitative sau prevederi cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar contraveni în mod evident intenţiei legiuitorului.

Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care prevede că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor în care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii. Cum acest text de lege cuprinde o enumerare limitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un alt motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, s-a răzgândit şi doreşte să dăruiască bunul altcuiva;

Interpretarea restrictiv ă – este impusă de faptul că între formularea unui text legal şi cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1 din L.31/1990: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”; în sensul că priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi sau art. 1897)1= C. Civ. :”Justa cauyă constituie orice titlu translativ de proprietate”, însă se are în vedere doar tilul ce provine de la un neproprietar.

3. Interpreatera gramaticală, sistematică şi istorico-teologică:Interpretarea gramaticală – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii

legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintasca şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie. O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinarea caracterului limitativ sau exemplificativ al unei enumerări, în determinarea caracterului cumulativ sau alternativ al unor sancţiuni etc.

Interpretarea sistematic ă – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ. Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, – plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli:- norma generală nu derogă de la norma specială- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală” reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia.

14

Interpretarea istorico- teleologic ă presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.

4. Interpretarea logică a legii civileAceastă interpretare a normelor juridice a dobândit o aplicare frecventă în

dreptul român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare logică, adesea exprimate în adagii.

Reguli de interpretare logică1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre

legea generală (regula) şi legea specială (excepţia). Sunt supuse aceste interpretări:- textele legale care conţin enumerări limitative;- textele legale care institue prezumţii legale;- textele care conţin o excepţie.

2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.Această regulă ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului

legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.De exemplu, domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela la care locuieşte în mod statornic, indiferent de vârsta acestui minor.

3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Această regulă de interpretare este conţinută în art.978 Codul civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.

4.Legea specială derogă de la legea generală. Ori de câte ori nu ne aflăm în aria de aplicabilitate a normei speciale sau de

excepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare de regulă.Argumente de interpretare logic ă - Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori un

text de lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul. Spre exemplu, potrivit art. 5 din Codul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Prin interpretare logică se ajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de la legile care nu interesează ordinea publică, adică de la normele juridice dispozitive.

- Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi mai evident, în cazul dat.Spre exemplu, dacă prin efectul posesiei îndelungate se poate dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor, a fortiori se poate dobândi prin acest mod dreptul de servitute, care este un dezmembrământ al proprietăţii.

- Argumentul de analogie. Acest argument are în vedere faptul că, unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit

15

îndeosebi, pentru rezolvarea “lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin analogie” a normelor de drept civil- de exemplu, forţa obligatorie şi irevocabilitatea convenţiilor se aplică şi în matreia actelor juridice unilaterale.

- Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.

CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. NoţiuneRaportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal

nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.Aşa sunt, de pildă, raporturile de proprietate, cele de obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.

2. Caractere

a) Raportul juridic civil are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie priviţi ca persoane juridice. Chiar şi în cazul când raportul juridic priveşte lucrurile, în sensul de bunuri, acestea reprezintă doar obiectul derivat al raportului juridic.

b) Raportul juridic civil are caracter voli ţ ional . Pe lângă voinţa exprimată de legiuitor din norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor sau autorului actului juridic civil care au acţionat în sensul naşterii, modificării sau stingerii acelui raport. Astfel, se remarcă un caracter dublu voliţional, după cum suntem în prezenta unui act bilateral sau unilateral.

c) Raportul juridic civil se caracterizeaz ă prin pozi ţ ia de egalitate juridic ă a p ă r ţ ilor . Părţile nu sunt subordonate juridic una faţă de cealaltă, fiind libere să încheie sau nu raporturi juridice în condiţiile pe care le negociază de comun acord. A nu se confunda cu principiul egalităţii în faţa legii civile, care are în vedere poziţia părţilor faţă de legea civilă.

3. Structura

Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: părţile, conţinutul şi obiectul. Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.

P ă r ţ ile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.

Con ţ inutul raportului juridic este format de totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile.

16

Obiectul raportului juridic civil – constă în conduita subiectelor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile.

3.1. Părţile raportului juridic civil

1) Definiţie “Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca

titular de drepturi şi obligaţii civile.“Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de

oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

Sediul materiei este Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

2) Determinarea părţilorRaportul juridic civil se stabişte de regulă între două persoane (raport juridic

simplu).Părţile raportului juridic civil pot avea calitatea de subiect activ, dacă sunt

titulare de drepturi sau calitatea de subiect pasiv, dacă le revin obligaţii. Determinarea presupune cunoaşterea părţilor acestui raport, şi se realizează diferit după cum este vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute sau drepturi relative.

În cazul drepturilor absolute numai subiectul activ – care este titularul dreptului subiectiv civil – este determinat sau cunoscut (exemplu: proprietarul unui bun). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este format din toate celelalte subiecte de drept civil (care trebuie să-i respecte acest drept).

În cazul drepturilor relative este determinat atât subiectul activ -numit creditor cât şi subiectul pasiv, numit debitorul. Spre exemplu, dacă A a împrumutat 1.000 lei de la B, atunci cei doi au devenit părţi ale unui raport juridic civil. A va fi debitor (subiect pasiv), având obligaţia ca, la scadenţă, să înapoieze banii împrumutaţi, iar B va fi creditor (subiect activ), având dreptul ca, la scadenţă, să pretindă debitorului restituirea banilor împrumutaţi.

3) Pluralitatea subiectelorExistă însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe

persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. În acest caz deosebim:- pluralitate activă – mai mulţi creditori,- pluralitate pasivă – mai mulţi debitori,- pluralitate mixtă – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

În raporturile reale:- subiectul pasiv este întotdeauna plural; - subiectul activ este plural în următoarele cazuri:

17

- coproprietăţii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi abstractă din acel drept, a cărei întindere este predeterminată) ex: două persoane cumpără împreună un bun

- indiviziunii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unei mase de bunuri sau asupra unei universalităţi, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi abstractă din acel drept, a cărei întindere este predeterminată) ex: comoştenitorii până la partaj.

- devălmăşiei (se întâlneşte în cazul soţilor, în cazul acestora cota pate deţinută din bunurile comune nu este predeterminată).În raporturile obligaţionale:

-subiectul activ poate fi plural – mai mulţi creditori ce formează pluralitatea activă;-subiectul pasiv poate fi plural – mai mulţi debitori ce formează pluralitatea pasivă;- atât subiectul activ cât şi cel pasiv pot fi plurale – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori ce formează pluralitatea mixtă. Distingem următoarele forme:

- divizibilitatea (obligaţiile conjuncte) formează regula: fiecare creditor poate pretinde doar partea sa din drept şi fiecare debitor poate fi urmărit doar pentru partea lui din datorie; De exemplu, A a împrumutat o sumă de bani de la B. Înainte de înapoierea sumei, A moare, iar singurii lui moştenitori sunt cei doi fii ai acestuia. Datoria lui A, faţă de B se va împărţi între cei doi fii, potrivit cotelor lor succesorale, adică fiecare va moşteni ½ din datoria tatălui. La fel, dacă, la rândul său, A îi împrumutase o sumă de bani lui C, cei doi fii vor moşteni câte ½ din această creanţă.

- solidaritatea este o excepţie întâlnită atunci când oricare creditor poate pretinde întreaga datorie, prin efectul convenţiei sau oricare debitor poate fi obligat să plătească întreaga datorie, în baza legii sau a convenţiei părţilor, cu posibilitatea de a se putea ulterior îndrepta împotriva celorlalţi debitori, prin exercitarea dreptului de regres; De exemplu, dacă două persoane au produs împreună un prejudiciu,victima delictului civil va putea acţiona în judecată împotriva oricăreia dintre ele, solicitându-le acoperirea întregului prejudiciu. Spunem că autorii răspund solidar pentru producerea prejudiciului.

- indivizibilitatea este o altă excepţie, întâlnită atunci când oricare dintre codebitori poate fi urmărit pentru întreaga datorie, ca efect al naturii obligaţiei sau al convenţiei părţilor.

În raporturile nepatrimoniale:- subiectul pasiv este plural;- pluralitatea activă este mai rară – se întâlneşte în raporturile ce au în conţinut drepturi ce rezultă din creaţia intelectuală (opere comune, colective).

4) Schimbarea subiectelorÎn raporturile nepatrimoniale:

- nu se pune problema schimbării subiectelor, dreptul fiind inalienabil;- subiectul activ este titularul dreptului personal nepatrimonial;- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat.

În raporturile patrimoniale reale:- se poate schimba doar subiectul activ;

18

- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat;- modalităţile de transmitere sunt reprezentate de modurile de dobândire a drepturilor reale; succesiunea, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea şi ocupaţiunea

În raporturile patrimoniale de creanţă:- se pot schimba ambele părţi: creditorul (subiectul activ) şi debitorul (subiectul pasiv).

Pentru schimbarea subiectului activ există următoarele modalităţi:- cesiunea de creanţă: se transmite creanţa, prin contract cu titlu oneros sau gratuit de către creditorul cedent unui terţ cesionar ;- subrogaţia personală: ca efect al legii sau a convenţiei se transmite creanţa

acelui terţ care a achitat datoria debitorului;- novaţia prin schimbare de creditor: se realizează prin convenţia părţilor

care înlocuiesc vechea obligaţie cu una nouă.Pentru schimbarea subiectului pasiv pot fi folosite:- novaţia prin schimbare de debitor, prin care un terţ se obligă să plătească

datoria debitorului, fără a se cere consimţământul acestuia;- delegaţia presupune angajarea de către debitor a unui alt debitor alături de

cel iniţial sau în locul său;- poprirea este o formă de executare silită, prin care creditorul urmăreşte

sumele de bani pe care le are de încasat debitorul său de la un terţ.

5) Capacitatea civilă a subiectelor Capacitatea civilă este o componentă a capacităţii juridice şi reprezintă

calitatea părţilor de a fi subiecte de drept civil.În structura capacităţii civile intră două elemente:

- capacitatea de folosinţă;- capacitatea de exerciţiu

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea, generală şi abstractă a persoanelor de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art.5 alin.3 D.31/1954).

Capacitatea civilă a persoanei fizice Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, conform

art. 4 din Decretul nr. 31/1954. Începutul capacităţii de folosinţă îl reprezintă momentul naşterii acelei

persoane şi chiar al concepţiei, în ceea ce priveşte drepturile copilului născut viu (nu neaparat viabil). Odată dobândită, capacitatea de folosinţă nu va putea fi îngrădită decât excepţional, în condiţiile legii, şi nici nu va putea forma obiectul vreunei renunţări.

Sfârşitul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul morţii persoanei fizice, stabilită pe cale de constatare sau declarată prin hotărâre judecătorească.

19

Capacitatea de exerciţiu este dobândită prin ajungerea la majorat a persoanelor fizice. În funcţie de limita de vârstă a persoanei, aceasta cunoaşte mai multe grade ale capacităţii de exerciţiu:

- persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi alienaţii şi debilii mintal puşi sub interdicţie judecătorească, indiferent de vârstă. Pentru acestea, reprezentantul lor legal (părinţi, tutore, curator) va încheia acte juridice;

- persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu: minorii între 14 şi 18 ani. Acestea vor putea încheia actele juridice singure, însă numai cu încuviinţarea ocrotitorilor legali;

- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu: majorii care nu sunt puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii de 16 ani care se căsătoresc în condiţiile Codului familiei.

Încetarea capacităţii de exerciţiu se produce prin încetarea capacităţii de folosinţă, deci la moartea acesteia, sau independent, prin punerea sub interdicţie judecătorească sau anularea căsătoriei minorului.

Capacitatea civil ă a persoanelor juridice Capacitatea de folosinţă a persoana juridice este aptitudinea subiectului

colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Conform principiului specializării capacităţii de folosinţă, spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea persoanelor juridice este limitată la drepturile ce sunt descrise în actul de înfiinţare sau statut, conforme scopului prevăzut (art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/ 1954).

Începutul capacităţii de folosinţă este determinat prin înregistrarea sau doar simpla încheiere, ori recunoaştere, ori autorizare a actului de înfiinţare (art. 43 din Decretul nr. 31/1954).

Încetarea capacităţii de folosinţă are loc cu ocazia desfiinţării persoanei juridice prin reorganizarea, dizolvarea sau transformarea acesteia.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este o aptitudine a sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.

Începutul capacităţii de exerciţiu este acela al desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice. Conform art. 35 din Decret, actele juridice încheiate de organele de conducere ale persoanei juridice, în limitele competenţelor ce li s-au atribuit, se consideră acte ale persoanei juridice înseşi.

Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, prin desfiinţarea acesteia.

3.2. Conţinutul raportului juridic civil1) NoţiuneConţinutul raportului juridic civil este alcãtuit din drepturile si obligaţiile

pãrţilor (subiectelor) adicã din drepturile subiectului activ si din obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte raportul juridic. Elementele conţinutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligaţia civilã.

20

Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune sub formaunor drepturi individuale, adicã drepturi subiective.

Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfãşura o anumitã conduitã, garantatã de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumitã comportare corespunzãtoare care poate fi impusã la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adicã legãtura de drept prin care debitorul se gãseşte obligat faţã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, sub constrâgere statalã; obligaţia este aspectul negativ al raportului obligaţional.

Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor şi al obligaţiilor caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real sau de un raport obligaţional, însă dimensiunile conţinutului drepturilor şi al obligaţiilor variază în funcţie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bun, în vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminare, au obligaţia negativă să nu facă nimic de natură să lezeze dreptul proprietarului).

Raportul obligaţional poate fi însă şi unul complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi, cât şi obligaţii (de pildă în raportul de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite proprietatea şi de a preda şi garanta lucrul vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda şi garanta bunul cumpărat).

Drepturile civile subiective prezintã urmãtoarele caractere specifice:a) Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative;b) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a pretinde

subiectului pasiv sã-şi îndeplineascã obligaţia corelativã; c) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a desfãşura o anumitã conduitã;

d) Dreptul subiectiv ia fiinţã ca atare din momentul naşterii raportului juridic.

2) Clasificarea drepturilor civile subiective- în funcţie de opozabilitate:

- absolute şi relative- în funcţie de natura conţinutului lor:

- patrimoniale şi nepatrimoniale- după corelaţia dintre ele:

- principale şi accesorii- în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor:

- pure şi simple şi afectate de modalităţi

21

Drepturile subiective civile absolute şi relative- Dreptul subiectiv civil absolut – este acel drept în virtutea căruia titularul

său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza.Sunt absolute – drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.- Dreptul subiectiv civil relativ – este acel drept în virtutea căruia titularul

poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza.Tipic, relative sunt drepturile de creanţă.

Caracteristicile dreptului absolut- titularul dreptului absolut este cunoscut;- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept civil;- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere – a nu face;- este opozabil era omnes – tuturor persoanelor- sunt prevăzute de lege, limitate.

Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul dreptului la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor comunităţii respectarea acestuia, adică abţinerea de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere numelui său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a numelui, de la acte de plagiat etc.).

Caracteristicile dreptului relativ- sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei (subiectul activ şi subiectul pasiv);- îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);- este opozabil numai subiectului pasiv determinat;- sunt nelimitate ca număr.

De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani, ea va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi numai lui restituirea sumei de bani.

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimonialeEste patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat băneşte,

precuniar; acestea sunt:- drepturile reale- drepturile de creanţăEste nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv ce nu are

conţinut bănescDreptul real – jus in re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate

exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva. Exemplul tipic de drept real este dreptul de proprietate. În temeiul său, titularul va putea exercita prerogativele corespunzătoare proprietăţii (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod direct asupra bunului.

22

Dreptul de crean ţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva. Spre exemplu, dacă A i-a împrumutat lui B o sumă de bani, dreptul lui A (creditor) de a-i pretinde lui B (debitor) restituirea sumei împrumutate este un drept de creanţă. Raportul juridic născut între A şi B este un raport juridic obligaţional.

Asem ă n ă rile dintre cele două drepturi:- sunt patrimoniale- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte activeDeosebiri:- sub aspectul subiectului pasiv:

- în cazul dreptului real – nu este cunoscut;- în cazul dreptului de creanţă – este cunoscut.

- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:- în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de nonfacere; - în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia: – de a da; – de a face; – de a nu face;

- ca număr – drepturile reale sunt limitate, iar drepturile de creanţă – nelimitate- numai dreptul real – are prerogativele:

- urm ă ririi = care constă în posibilitatea titularului de drept real (exemplu creditor ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi.

- preferin ţ ei = constă în posibilitatea titularului dreptului real cu a-şi realiza drepul său cu întâietate ori preferinţă.Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale- Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale

persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate, onoare, reputaţie etc.- Drepturi care privesc identificarea persoanei -pentru persoana fizică :

dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, la stare civilă, pentru persoana juridică: dreptul la denumire, sediu, etc.

- Drepturi decurgând din creaţia intelectuală – adică numai drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică; dreptul de divulgare, dreptul la patrenitatea operei, dreptul la respectarea integrităţii operei, dreptul la nume, dreptul de retractare, etc. .

Drepturile subiective civile principale şi accesorii- este principal – dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare,

soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.- este accesoriu – dreptul subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de

existenţa altui drept subiectiv civil cu rol principal.Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de

dreptul civil principal potrivit adagiului: accesorium sequitur principale.Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.

23

Drepturile reale principale sunt:- dreptul de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale-asupra bunurilor din domeniu public;- dreptul de proprietate privată în toate formele sale:dreptul de proprietate

privată ce aparţine persoanelor fizice şi dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat (art.4 din L.213/1998);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată: dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abitaţie. Dreptul de proprietate este un drept complex ce cuprinde în conţinutul său trei prerogative distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Ele pot fi exercitate împreună, dar pot fi şi desprinse unele de celelalte. Din operaţia de “dezmembrare” a dreptului de “proprietate” rezultă aşanumitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ele presupun exerciţiul doar a unora dintre prerogative de către titular, celelalte fiind exercitate de către alte persoane.

Drepturile reale accesorii sunt:- dreptul de ipotecă- drept de garanţie reală imobiliară;- dreptul de gaj- drept de garanţie reală mobiliară;- privilegiile;- garanţiile reale mobiliare :- dreptul de retenţieAceste drepturi reale accesorii - presupun ca drept principal - un drept de

creanţă.Derpturile de creanţă principale sunt nelimitate., izvorând din acte sau fapte

juridice, putând avea ca obiect a da, a face, sau a nu face. .Drepturile de creanţă accesorii sunt : dreptul la dobândă, arvună, clauza

penală, fidejusiunea, etc. Aceste drepturi de creanţă accesorii depind de un drept principal de creanţă . Drepturi subiective civile - pure şi simple şi drepturi subiective civile

afectate de modalităţiDreptul civil pur ş i simplu – conferă maximă certitudine titularului său,

deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare - el poate fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.

Dreptul civil afectat de modalit ăţ i este dreptul civil a cărui existenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.

Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina şi vor fi studiate într-un capitol viitor.

3) Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile subiectiveRecunoaşterea drepturilor civile subiective se realizează prin intermediul

normelor edictate de legiuitor. Recunoaşterea este:- generală: redată de conţinutul art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954;

24

- specială: se regăseşte în textele înscrise în Constituţie, Codul Civil (majoritatea drepturilor patrimoniale), Decretul nr. 31/1954 (drepturile personal nepatrimoniale).

Exercitarea drepturilor civile subiective presupune aptitudinea titularului lor de a le valorifica. Exercitarea lor este facultativă, fiind însă guvernată de anumite principii:

- respectarea legilor, regulilor de convieţuire socială şi a moralei;- respectarea limitelor externe (materiale şi juridice);- respectarea limitelor interne (a scopului lor economic şi social)- respectarea bunei credinţe.Nerespectarea primelor două principii echivalează cu încălcarea dreptului

subiectiv al titularului, fiind sancţionată pe calea unor acţiuni specifice ce pot fi exercitate în instanţă.

Nerespectarea ultimelor două principii are ca rezultat încălcarea doar în mod indirect a unui drept subiectiv, de aceea este considerată a reprezenta un abuz de drept.Sanctiunea abuzului de drept constã în refuzul organului jurisdictional de a protegui dreptul folosit abuziv, iar atunci când el se concretizeazã într-o faptã ilicitã cauzatoare de prejudicii, va fi antrenatã rãspunderea civilã.

Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apãrarea drepturilor subiective este posibilitatea acordatã de lege titularilor de drepturi de a cere, prin acţiune în justiţie, intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea sau restabilirea dreptului împotriva oricãrei persoane care l-ar nesocoti sau încãlca şi pentru a impune prin constrângere juridicã executarea silitã a hotãrârii judecãtoreşti astfel pronunţate.

4) Clasificarea obligaţiilor civileCriterii de clasificare: În func ţ ie de obiectul lor se fac trei subclasificări:- obligaţia de a da, de a face, de a nu face ceva;- obligaţia pozitivă şi cea negativă;- obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).Dup ă opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:- obişnuite (opozabile numai “între părţi ”)- opozabile terţilor (scriptae in rem)- reale (propter rem)În func ţ ie de sanc ţ iunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting:- obligaţia civilă perfectă- obligaţia civilă imperfectă (naturală) .În funcţie de structura lor , obligaţiile sunt:- obligaţii pure şi simple; sau- obligaţii complexe (afectate de modalităţi).

- Obliga ţ iile de a da, a face ş i a nu face a da = este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (obligaţia

25

vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).

a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori de a preda un lucru.

De observat că, din punct de vedere juridic, operaţiunea de înmânare ori predare a unui bun este circumscrisă obligaţiei de a face şi nu obligaţiei de a da;

-a nu face ceva = are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori unui drept relativ (de creanţă).

- corelativă unui drept absolut = este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept.

-corelativă unui drept de creanţă = a nu face ceva, ce ar fi putut să facă, dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

Obliga ţ ii civile pozitive ş i negative Sunt pozitive – obligaţiile de “a da” şi “a face”.Este negativ ă – a nu face ceva.Obliga ţ ii de rezultat ş i obliga ţ ii de diligen ţă Este de rezultat – obligaţia care constă în îndatorirea debitorului de a obţine

un rezultat determinat (exemplu obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut). Dacă la data scadentă obligaţia nu a fost executată, debitorul este considerat automat ca fiind în culpă, însă se va putea exonera de răspundere (va putea dovedi absenţa culpei) numai prin proba cazului de forţă majoră care l-a împiedicat să-şi execute obligaţia.

Este de diligen ţă (mijloace) – obligaţia ce constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (exemplu obligaţia medicului de a-l vindeca pe pacient). Dacă rezultatul urmărit de părţi nu este atins, aceasta nu înseamnă automat că debitorul este în culpă. Prin urmare, creditorul (pacientul) va avea sarcina de a produce (a prezenta), cumulativ, două probe:

- dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi;- dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil

pentru atingerea acestui rezultat.Obliga ţ ii obi ş nuite, opozabile ter ţ ilor ş i obliga ţ ii reale Obligaţia obi ş nuit ă este, opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea

majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel. Această obligaţie incumbă debitorului faţă de care s-a născut.

Obliga ţ ia opozabil ă ş i ter ţ ilor (scriptae in rem) este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (exemplu: cumpără-torul este datorat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare).

Obliga ţ ia real ă (propter rem), este îndatorirea ce revine potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (exemplu obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva L.18/1991).

26

Obliga ţ ii civile perfecte ş i imperfecte Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţiile perfecte.Obligaţia perfect ă – este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată

în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor pentru a fi pusă în executare silită.

Este imperfect ă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, şiodată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei, această obligaţie se mai numeşte şi naturală.De exemplu, titularul unui drept de creanţă se poate adresa instanţei pentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai înlăuntrul unui anumit termen denumit termen de prescripţie extinctivă. După expirarea acestui termen de prescripţie extinctivă, creditorul nu mai poate apela la forţa de constrângere a statului. Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma unei obligaţii imperfecte. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, el nu va putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă expirase.

Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din conştiinţă (obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).

Obligaţii pure şi simple şi obligaţii complexe (afectate de modalităţi):Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic

născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină;

Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de obiecte.

Astfel, obligaţia mai multor debitori faţă de un creditor se numeşte obligaţie cu pluralitate pasivă. Obligaţia unui debitor faţă de mai mulţi creditori se numeşte obligaţie cu pluralitate activă.

În cazul obligaţiilor divizibile, datoria sau creanţa se împart în atâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori există în acel raport juridic.

În cazul obligaţiilor solidare, fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie şi fiecare debitor poate fi obligat de către creditor să execute întreaga obligaţie.

Obligaţia poate să aibă o pluralitate de obiecte, caz în care deosebim:- obligaţii alternative. Obligaţia alternativă este cea al cărei obiect constă în

două sau mai multe prestaţii între care una dintre părţi are dreptul de a alege. De exemplu, debitorul datorează un bun sau o sumă de bani; dar se poate elibera prin efectuarea unui serviciu creditorului;

- obligaţii facultative. În acest caz, debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a executa o altă prestaţie determinată. De exemplu, debitorul se obligă să execute o anumită lucrare, dar îşi rezervă dreptul de a angaja pe altcineva să o execute.

Obligaţiile afectate de modalităţi sunt corelative drepturilor a căror existenţă ori executare este afectată de un termen, condiţie sau sarcină.

27

3.3. Obiectul raportului juridic civil 1) DefiniţiePrin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică

acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Având în vedere caracterul predominant patrimonial al obiectului raportului juridic civil, se foloseşte de regulă exprimarea potrivit căreia obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. Datorită caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate a reprezenta un element al raportului juridic civil, ci un obiect derivat al acestuia.

2) Noţiunea de bunNu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere juridic

“bun”. Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:- să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o nevoie, o trebuinţă umană;- să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.

In strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de patrimoniu.Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale

care aparţin unei persoane fizice ori juridice.Intre bun şi patrimoniu există legătura de la parte la întreg. Deci bunul poate

fi privit:- atât individual – ut singuli- cât şi ca element activ al patrimoniului.

3) Clasificarea bunurilorÎn funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:

- mobile (mişcătoare)- imobile (nemişcătoare)

Categoriile de bunuri mobile:- mobile prin natura lor, prevăzute în articolul 473 Codul civil.Sunt mobile prin natura lor, « corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neânsufleţite ».- mobile prin determinarea legii (prevăzute de art.474 Codul civil “Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele unor companii financiare”.Sunt mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.Acestea sunt bunurile considerate mobile prin obiectul la care se aplică. Prin determinarea legii sunt, de asemenea, considerate bunuri mobile drepturile reale (cu excepţia dreptului de proprietate) care au ca obiect un bun mobil, drepturile de creanţă care au ca obiect obligaţia de a preda un bun mobil, acţiunile în justiţie privind un drept mobiliar etc. De observat că acestea sunt bunuri cu caracter abstract (ele au o valoare economică şi sunt apte de apropriere, dar nu pot fi observate prin

28

simţuri). Asemenea bunuri se numesc bunuri necorporale. Ele îşi datorează caracterul mobiliar prevederilor legale: legiuitorul a trebuit să realizeze o calificare în acest sens, deoarece bunurile necorporale, fiind abstracte, nu puteau fi considerate prin natura lor ca fiind mişcătoare sau nemişcătoare;- mobile prin anticipa ţ ie – acestea nu sunt prevăzute de codul civil, ci de doctrină, şi se admite că sunt mobile prin anticipaţile acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care p ă r ţ ile unui act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea ce vor deveni (cum sunt recoltele neculese, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie).

Categoriile de bunuri imobile sunt:- imobile prin natura lor (art.462, 464, 465 al.1 Cod civil) “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor”.“Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor”.“Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile”.- imobile prin obiectul la care se aplic ă (art.471 Codul civil) “Sunt uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.Sunt considerate bunuri imobile dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite asupra unui bun imobil (spre exemplu, servitutea), acţiunile în revendicarea unui bun imobil, ş.a.m.d.;- imobile prin destina ţ ie sunt enumerate în art.468-470 din Codul civil: Obiectul ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond. Sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciu şi exploatarea fondului:- animale afectate de cultură;- instrumente arătoare;- porumbii din porumbare;- lapinii ţinuţi pe lângă casă;- stupii cu roi;- seminţele date arendaşilor;- peştele din iaz;- teascuri, cozi, alambicuri, vase;- paie şi gunoaie.

Imobile prin destinaţie sunt toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat către fond în perpetue (oglinzile într-un apartament, statuile). Pentru a fi calificat ca fiind un bun imobil prin destinaţie, acesta trebuie să aibă caracter accesoriu în raport cu un bun imobil.

Importanţa clasificării:Regimul juridic al acestor bunuri este diferit:

- în ce priveşte efectele posesiei:- pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă);- pentru mobile posesia de bună credinţă (adică cu convingerea că posesorul

29

exercită chiar un drept de proprietate valorează proprietate (art. 1909 Codul civil). Aceasta înseamnă că cel care posedă este considerat proprietar (cu anumite excepţii prevăzute de lege).Într-adevăr, terţul dobânditor al unui bun mobil, dacă este de bună-credinţă (crede că a dobândit bunul de la adevăratul său proprietar), are, în principiu, dreptul de a păstra bunul pentru sine.-în ce priveşte drepturile reale accesorii:

- ipoteca are ca obiect un imobil- gajul priveşte un mobil

-în ce priveşte dreptul internaţional privat:- imobilului i se aplică – legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei

sitae).- mobilului i se aplică legea proprietarului bunului lex personales care este: -

ori lex patrie – lex domiciliu (Vezi Legea 105/1992 (art.49-65)).- în ce priveşte competenţa teritorială:

- litigiul cu privire la un imobil se judecă de instanţă în raza căreia se află bunul;

- litigiul cu privire la un mobil este competentă instanţa domiciliului pârâtului (actor se quitur forum rei);- în ce priveşte prescripţia extinctivă:

-acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă;-acţiunea în revendicare mobiliară se prescrie în termen de 3 ani;- în ce priveşte regimul înstrăinării lor sunt reguli diferite( Legea 18/1991,

Legea 54/1998, Ordonanţele 27/1992 şi nr.15/1993).

După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile: Bunuri aflate î n circuitul civil ş i bunuri scoase din circuitul civil

Bunurile aflate î n circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula, iar legea trebuie să prevadă excepţiile, în mod expres. Ca exemplu art.963 Codul civil: “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Din această categorie fac parte:

- bunuri care pot circula liber, neângrădit;- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (exemplu

arme de foc şi muniţii Legea 17/1996; produse şi substanţe stupefiante Legea 73/69; deşeuri toxice Legea 137/1993 ş.a.)

Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiectul actului juridic civil: se spune că sunt inabinabile.Exemplu teritoriul României (art.3(1) din Constituţie) ; sau,exemplu Legea 18/1991 republicată potrivit art.5 alin.2: “Terenurile care fac parte din domeniul public inabienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

30

După modul de determinare: Bunuri determinate individual ( res certa ) şi bunuri determinate generic ( res

genera)Bunurile individual determinate sunt acelea care potrivit naturii lor sau

voinţei exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale. Individual determinate sunt, prin excelenţă, unicatele. De exemplu, o lucrare de artă, un apartament individualizat prin adresa exactă, un autoturism individualizat prin marcă şi seria motorului etc. constituie bunuri individual determinate.

Determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.De exemplu, un kilogram de mere, o cisternă de benzină, o tonă de grâu, 5 metri de stofă, 100 lei, ş.a.m.d. – constituie bunuri de gen.

Importanţa juridică a clasificării:- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale:

- dacă obiectul este res certa, dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul;

- dacă obiectul este res genera, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie contrară).- suportarea riscului contractului

- pentru res certa, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat de obligaţia predării. De exemplu, dacă se încheie un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un apartament , dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător la momentul încheierii contractului, chiar dacă în acesta s-a prevăzut că predarea efectivă a apartamentului se va realiza după încă 2 luni. Dacă în intervalul celor 2 luni imobilul s-a distrus ca urmare a unui incendiu, cel care va trebui să suporte această pierdere nu este vânzătorul, deşi bunul se afla încă în posesia acestuia, ci este cumpărătorul care, deşi nu avea bunul în posesie, devenise deja proprietar. Consecinţa constă în faptul că, dacă preţul a fost deja plătit de către cumpărător, vânzătorul nu va mai avea obligaţia de a-l restitui, iar dacă preţul apartamentului nu fusese încă plătit de către cumpărător la data pieirii bunului, acesta din urmă va avea în continuare obligaţia de a-l plăti.

- pentru res genera, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este liberat de obligaţia de predare, deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit regulii - genera non pereunt. De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de vânzare a unei tone de cereale şi aceasta piere pe parcursul transportului, cel care va suporta pieirea va fi vânzătorul în sensul că va trebui să înlocuiască tona de cereale care a pierit cu cereale în aceeaşi cantitate şi calitate. Spunem că “bunurile de gen nu pier” în sensul că ele pot fi întotdeauna înlocuite cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi specii.

- locul predării bunului:- bunul res certa trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării

(art.1319 Codul civil) (în lipsă de stipulaţie contrară);- bunul de gen trebuie predat la domiciliu debitorului, pentru că plata este

cherabilă, nu portabilă (art.1104 Codul civil).

31

După posibilitatea de a fi schimbate unele cu altele: Bunuri fungibile ş i nefungibile Bunul fungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi

înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii.Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea

unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.Ca regulă:

- bunurile certe sunt nefungibile- bunurile generice sunt fungibile

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atât de natura bunului, cât şi de voinţa părţilor unui act juridic.

Importanţa clasificării – are semnificaţia juridică practică în valabilitatea plăţii.

Spre exemplu, dacă A îi datorează lui B 100.lei, iar B îi datorează lui A 50 de lei, cele două obligaţii reciproce (în măsura în care sunt exigibile, adică au ajuns la scadenţă) se vor considera stinse prin compensaţie. În consecinţă, A nu îi va mai datora lui B decât 50 lei. Această modalitate de stingere a obligaţiilor civile nu este aplicabilă decât dacă cele două obligaţii au ca obiect bunuri fungibile. Dacă A îi datorează lui B un sistem audio, iar B îi datorează lui A un autoturism, cele două obligaţii nu se pot compensa deoarece au ca obiect bunuri nefungibile.

După cum prin folosire bunurile îşi pierd sau nu substanţa Bunuri consumptibile ş i bunuri neconsumptibile

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.

Este neconsumptibil – bunul care poate fi folosit repetat fără ca prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lui.

Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etcBunuri neconsumptibile sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut. - Obiectul împrumutului de folosinţă – se numeşte comodat – şi este

reprezentat de un bun neconsumptibil. La expirarea termenului pentru care s-a încheiat, cel împrumutat are obligaţia de a restitui însuşi bunul pe care l-a împrumutat şi nu altul. El va putea restitui un alt bun, în locul celui datorat, numai cu acordul creditorului, ipoteză în care obligaţia se va considera stinsă prin “dare în plată”.

- Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutuum – şi-l formează bunuri consumptibile. La scadenţă, împrumutatul nu va fi obligat să restituie însuşi bunul împrumutat, ci alte bunuri în aceeaşi cantitate sau calitate. De exemplu, persoana care a împrumutat o cantitate de alimente nu va trebui să restituie la scadenţă chiar alimentele pe care le-a împrumutat, ci altele de acelaşi fel.

După cum sunt sau nu producătoare de fructe:Bunuri frugifere ş i bunuri nefrugifere

32

Este frugifer bunul care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri sau produse, numite fructe.

Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.

Se disting trei categorii de fructe potrivit art.483 Codul civil :- Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia şi praşila (sporul animalelor, ciupercile de pădure, urzicile, etc.) potrivit art.522 Codul civil;- Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură. Acestea se produc ca urmare a activităţii omului (spre exemplu, recolta). De observat că noţiunea de “industrial” este utilizată în terminologia juridică în sens etimologic, şi anume prin intervenţia, prin munca, prin truda omului, art.522 C.civ.- Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arende. potrivit art.523.

Fructele sunt diferite de producte.Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale,

exemplu piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie.Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere; pe când cele

civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).Importanţa clasificării:

- în materie de uzufruct – izufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte care se cuvin nudului proprietar;- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a productelor.

După posibilitatea împărţirii fără schimbarea destinaţiei lor:Bunuri divizibile ş i bunuri nedivizibile Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit, fără să-şi schimbe prin

aceasta, destinaţia sa economică.Bunul indivizibil este acela care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba,

prin aceasta destinaţia sa economică. Exemplu: o bucată de stofă poate fi împărţită – fiind bun divizibil, pe când un autoturism este un bun indivizibil.

Importanţa clasificării se găseşte în materie: - de partaj şi - de obligaţii.- bunul indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă către cealaltă, fie scos la vânzare prin licitaţie.- bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte (pluralitate pasivă) determină o indivizibilitate naturală.

După corelaţia dintre ele:Bunuri principale ş i bunuri accesorii Bunul principal este acela care poate fi folosit independent fără a servi la

întrebuinţarea altui bun.Bunul accesoriu este acela care este destinat să servească la întrebuinţarea

unui alt bun, principal. Ca bunuri accesorii menţionăm: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, cutia pentru vioară.

33

Importanţa clasificării se regăseşte în materia executării obligaţiilor civile: - în cazul cînd se datorează un bun, debitorul trebuie să predea at â t bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară) conform principiului (accesorium sequitur principale).

După modul de prezentare al bunului :Bunuri corporale ş i bunuri necorporale Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil

simţurilor omului.Este incorporal acel bun ce nu are o existenţă materială ideală, abstractă,

putând fi percepută cu ochii minţii. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri, făcând excepţie dreptul de proprietate care în vorbirea obişnuită se confundă cu bunul care formează obiectul său.

Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate, se disting trei categorii de bunuri incorporale):- proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor);- titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);- creanţele.

Importan ţ a clasific ă rii - dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă operează doar pentru bunurile mobile corporale (art.1909 Codul civil)- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere), operează pentru bunurile corporale nu pentru cele incorporale.Titlurile de valoare, se transmit diferit după cum sunt:

- la purtător – prin tradituine- nominale – prin cesiune- la ordin – prin gir sau andosare.După posibilitatea executării siliteBunuri sesizabile ş i bunuri insesizabile

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).

Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

4. Izvoarele raportului juridic civil

Pentru naşterea unui raport juridic concret , pe lângă existenţa subiectelor de drept între care acesta se încheie şi a normelor juridice care îl reglementează, este necesară intervenirea unei împrejurări care să îl declanşeze: o acţiune umană sau un eveniment.

Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret. Acestea nu se confundă cu izvoarele dreptului civil, care sunt normele juridice.

34

Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face după următoarele criterii:- după legătura cu voinţa umană: - acţiunile omeneşti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept civil săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care însă legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, ce pot fi licite sau ilicite.

Acţiunile umane se clasifică la rândul lor în:a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea,

modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile;

b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care legea leagă totuşi producerea unor asemenea efecte. Aceste acţiuni poartă numele de fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite.

Faptele juridice civile se produc ca urmare a voinţei omului; deşi voluntare, faptele juridice licite şi ilicite nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice.

Referitor la faptele ilicite, Codul civil prevede în art. 998: “orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar în art. 999: “omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi pentru cel cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”. Săvârşirea unei fapte juridice ilicite conduce la ceea ce se numeşte răspunderea civilă delictuală. Un fapt juridic ilicit poate fi ,de exemplu, acţiunea de a sparge un geam: autorul acestei fapte va avea, ca urmare, obligaţia de a acoperi prejudiciul astfel cauzat. Chiar dacă geamul a fost spart intenţionat, nu suntem în prezenţa unui act juridic, ci a unui fapt juridic deoarece ceea ce s-a urmărit nu este producerea efectelor juridice (adică obligarea autorului de a acoperi prejudiciului cauzat).

Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu suntîncălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite pot fi cuprinse: gestiunea de afaceri; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză.

- Evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu, naşterea unei persoane este din punct de vedere juridic un “eveniment” deoarece ea declanşează o serie de efecte juridice cum ar fi: începutul capacităţii de folosinţă, apariţia unui subiect de drept civil etc. Moartea persoanei produce ca efecte juridice încetarea capacităţii de folosinţă a acesteia, deschiderea succesiunii, încetarea contractului de rentă viageră etc. Evenimente sunt şi împrejurările de forţă majoră care, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă, înlătură răspunderea civilă etc.- după sfera lor:

- fapte juridice în sens larg (acţiunile omeneşti şi evenimentele);- fapte juridice în sens restrâns (acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a

produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul dispoziţiilor normelor juridice civile).

35

CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune şi clasificare

1.1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. După cum ştim, actele juridice sunt, ca şi faptele juridice, izvoare ale raportului juridic concret, dar, spre deosebire de acestea din urmă, ele sunt săvârşite chiar cu intenţia ca un atare raport juridic să ia naştere.

Noţiunea de act juridic” este utilizată în literatura juridică şi în practică în două înţelesuri:- act juridic civil în sens de negotium juris- desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică în sine (vânzare-cumpărare, schimb, etc.);- act juridic civil în sens de instrumentum probationis se referă la suportul material, înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice), documentul în care această operaţiune este consemnată.

1.2. Clasificări ale actelor juridice civileDupă criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale,

bilaterale şi multilaterale.

36

Este act juridic unilateral cel care rezultă dintr-o singură voinţă – exemplu testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, oferta, promisiunea publică de recompensă.

Este bilateral – actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Exemplul tipic de act civil bilateral este - contractul civil: vânzarea cumpărarea, împrumutul, depozitul etc.

Este multilateral – actul juridic rezultat din acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi – exemplu contractul civil de societate.

Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale, cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (ce dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi) - donaţia, împrumutul şi bilaterale sau sinalagmatice care dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi – vânzarea cumpărarea).

Importanţa clasificării:- analiza validităţii actului: la actele unilaterale se analizează existenţa şi validitatea manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar la cele bi sau multi laterale se analizează existenţa şi validitatea acordului de voinţă;- diferă regimul juridic al viciilor de consimţământ;

- actele unilaterale sunt de regulă irevocabile, iar cele bi sau multi laterale pot fi revocate d

- oar prin acordul părţilor, conform simetriei faţă de modul de formare;

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. (exemplu contractul de vânzare cumpărare, antrepriza, locaţiunea etc).”

Este cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit).

Actele cu titlu oneros se subclasific ă î n: - act comutativ - la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi întinderea

obligaţiilor lor (exemplu:contractul de vânzare cumpărare, contractul de antepriză etc).

- act aleatoriu - la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, existînd şansa unei pierderi şi a unui câştig datorită unor evenimente ulterioare (exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere).

Actele cu titlu gratuit se clasifi c ă î n: - liberalităţii şi- acte dezinteresateEste liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează

patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un

avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, depozitul nerenumerat, comandatul etc.

37

Importanţa clasificării:- diferă regimul juridic în privinţa condiţiilor de validitate şi a viciilor de consimţământ:- răspunderea părţilor este mai sever reglementată la actele cu titlu oneros;- condiţiile de formă pentru încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe.

După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.

Este constitutiv - actul juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior- ( exemplu: ipoteca convenţională, amanetul ori gajul).

Este translativ actul civil care are ca efect str ă mutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu (exemplu: donaţia, vânzarea-cumpărarea).

Este declarativ actul civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent (exemplu: partajul (împărţeala este un asemenea act.)

O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ - este acel act prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate un act juridic civil, la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal, individual.

Importanţa clasificării:- actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe când actul declaraţiei îşi produce efectele pentru trecut (ex tunc).- rezoluţiunea pentru neexecutare operează doar la actele translative şi constitutive când sunt sinalagmatice;- întinderea drepturilor: la cele constitutive şi declarative este stabilită de părţi, iar la cele translative este prestabilită, căci nimeni nu poate transmite mai mult decât are;- just titlu pentru uzucapiune constituie numai actele translative;- numai pentru primele două categorii este necesară îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Este act de conservare – acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Este avantajos pentru autorul său deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare (Exemplu: întreruperea unei prescipţii prin acţiunea în justiţie, somaţia, înscrierea unei ipoteci.).

Actul de administrare - este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemple :închirierea unui bun, culegerea fructelor, asigurarea unui bun etc.).

Actul de dispozi ţ ie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).

38

Importanţa clasificării:- diferă condiţiile referitoare la capacitatea de a încheia acte juridice;- în materia reprezentării, pentru actele de dispoziţie se cere procură specială.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi: patrimoniale şi nepatrimoniale.

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani, asemenea acte sunt cele care privesc drepturile reale şi de creanţă (Exemplu: contractul de vînzare-cumpărare, donaţie, împrumut etc.).

Este nepatrimonial – actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani. (Exemplu: convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul stabilirii numelui de familie al acestuia).

Importanţa clasificării:- referitor la efectele nulităţilor: pentru actele nepatrimoniale nu se pune problema restituirii prestaţiilor ;- referitor la ocrotirea incapabililor condiţiile diferă.

După forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.

Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de voinţă. Actul consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile.

Solemn este acel act juridic care trebuie să îmbrace o formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de validitate (de valabilitate) (Exemplu: donaţia, ipoteca, convenţională, testamentul).

Este real este actul juridic civil care se încheie în mod valabil dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Exemplu: (împrumutul, depozitul, darul manual).

Un act juridic consensual (ca regulă) poate fi uneori solemn (vânzarea-cumpărarea unui teren).

Importanţa clasificării:- nerespectarea formei stabilite de lege în cazul actelor solemne este sancţionată cu nulitatea absolută;- modificarea actului solemn se face numai prin formă autentică;- regulile de probă sunt diferite pentru cele două categorii de acte.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.

Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu îşi produce efectele decât la moartea autorului său: exemplu:legatul testamentar.

Importanţa clasificării:

39

- actele mortis causa sunt numai acte tipice;- condiţiile cerute pentru capacitatea părţilor sunt mai restrictive la actele pentru cauză de moarte;- actele pentru cauză de moarte sunt de regulă solemne iar cele între vii, consensuale.

Criteriul raportului existent între ele le împarte în principale şi accesorii.Este principal – actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare,soarta

sa nepretinzând de soarta juridică a altui act juridic. Majoritatea actelor juridice intră în această categorie.

Este accesoriu – actul a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic, principal. Exemple: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna).

Importanţa clasificării:- existenţa şi validitatea actului accesoriu depinde şi de cea a actului principal conform principiului accesorium sequitur principale.

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi numite (tipice) sau nenumite( atipice).

Actele juridice numite sunt cele care au o denumire stabilită de lege şi o reglementare proprie.

Actele juridice nenumite sunt cele care nu se bucură de o reglementare şi o denumire proprii. Ele sunt rodul creativităţii părţilor care, în virtutea libertăţii de voinţă juridică, pot configura noi acte juridice, conforme intereselor lor. Practic, singura limită o constituie normele imperative ale legii; dacă acestea nu sunt încălcate, participanţii la viaţa juridică îşi pot crea singuri propriile acte juridice.Exemplu: vânzarea cu clauză de întreţinere, contract nereglementat de lege ci creat de părţi.

Importanţa clasificării:- determinarea regulilor ce li se alică: celor tipice le sunt aplicabile automat regulile categoriei din care fac parte, iar celor atipice li se aplică regulile stabilite de părţi şi regulile generale din materia contractelor.

Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.

Actele cu executare dintr-odată sunt actele juridice a căror executare implică o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel de act.

Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp.Închirierea unui bun sau reprezintă un act cu executare succesivă.

Importanţa clasificării: - dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-un contract cu executare dintr-o dată, cealaltă parte va putea solicita executarea silită sau, dacă

40

doreşte să desfiinţeze contractul încheiat, va putea solicita rezoluţiunea contractului. Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printr-un contract cu executare succesivă, cealaltă parte va putea, de asemenea, să solicite instanţei desfiinţarea contractului. Dar această desfiinţare, denumită reziliere, nu are efecte decât pentru viitor. Ceea ce s-a prestat, nu se mai restituie.- efectele nulităţii se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în cazul actelor cu executare imediată, iar la cele cu executare succesivă, numai pentru viitor.

După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile se împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

Este pur ş i simplu actul civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie, sarcină). (Exemplu: acceptarea ori renunţarea la moştenire).

Este afectat de modalit ăţ i - actul civil care cuprinde o modalitate (exemplu: contractul de asigurare, donaţia cu sarcini, vânzarea cumpărarea cu clauză de întreţinere - în care e prezent termenul).

Importanţa clasificării :- validitatea şi producerea efectelor actelor afectate de modalităţi este influenţată de respectiva modalitate.

Criteriul legăturii cu cauza ( scopul). După acest criteriu, actele se împart în acte cauzale şi acte abstracte.

Este cauzal – actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului (dacă scopul este imoral actul juridic este lovit de nulitate).

Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de valoare – înscrisuri care încorporează operaţiuni juridice (obligaţiunea cec).

Importanţa clasificării:- validitatea actelor juridice şi regimul probator prezintă particularităţi.

Criteriul modalităţii de încheiere.După acest criteriu, actele juridice pot fi strict personale şi care pot fi încheiate şi prin reprezentant.

Strict per sonal este actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, fără a putea fi încheiat prin reprezentare exemplu: testamentul.

Majoritatea actelor juridice civile este formată din actele ce pot fi î ncheiate personal, dar pot fi î ncheiate ş i prin reprezentant (mandatar).

Importanţa clasificării :- normele care reglementează actul strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare - deoarece constituie excepţia;- regulile care reglementează capacitatea de a încheia acet strict personale sunt expres prevăzute de lege ;- la actele juridice încheiate prin reprezentare se are în vedere şi persoana reprezentantului atunci când se analizează validitatea actului.

41

Criteriul rolului voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil. După acest criteriu, actele juridice civile pot fi subiective şi sub condiţie.

Este act subiectiv – actul juridic civil al cărui conţinut este determinat prin voin ţ a autorului sau autorilor lui. Majoritatea actelor civile intră în această categorie.

Este act condi ţ ie – actul juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga (exemplu căsătoria).

Importanţa clasificării:- regimul actelor condiţie este apreciat cu mai multă severitate- actele condiţie nu pot fi decât tipice.

2. Condiţiile actului juridic civil

2.1. Noţiune şi clasificare

Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act. Acestea

pot clasificate după următoarele criterii:1. În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi:

- de fond (când privesc conţinutul actului juridic civil) şi- de formă (când se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei părţilor).

2. În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiţii: - esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi - condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fără ca, prin

aceasta, să fie afectată valabilitatea actului juridic).3. În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există:

- condiţii generale (care privesc toate actele juridice) şi- condiţii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice

civile – de exemplu, actele solemne).Potrivit Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii

sunt:1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;3. un obiect determinat;4. o cauză licită.

Condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil şi obligatorii la încheierea orcărui act juridic li se adaugă şi o condiţie de formă, obligatorie numai în cazul actelor juridice solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.

2.2. Capacitatea

Capacitatea de a încheia actul juridic constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte

42

juridice civile.Capacitatea civilă se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

Pentru persoana fizică, regula în materia capacităţii de folosinţă este recunoaşterea capacitatăţii de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.Excepţiile pot fi:

- generale: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul punctului 3 care prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).

- speciale (situaţia tutorilor-art.1308 pct.1 C.civ., a mandatarilor-art.1808 pct. 2 C. Civ., a judecătorilor, procurorilor, avocaţilor-art.1309 C.civ.).

Pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părţile raportului juridic civil.

În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

2.3. Consimţământul1) Legătura cu voinţa juridicăConsimţământul constă în hotărârea manifestată în exterior de a încheia un

act juridic civil. Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa juridică a persoanei. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:

- principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi principiul autonomiei de voinţă;

- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).

1. Principiul libert ăţ ii actelor juridice presupune: - subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;- părţile sunt libere să stabilească, conţinutul (clauzele) actului juridic civil;- părţile sunt libere, prin acordul lor, să modifice, ori să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt:a) ordinea publică (norme care reglementează ordinea economică, socială şi politică de stat);b) morala (bunele moravuri);c) normele imperative (de la care nu se poate deroga).

2. Principiul voin ţ ei reale (interne)În soluţionarea acestei probleme există două concepţii:

-concepţia subiectivă - care dă prioritate voinţei interne, reale;-concepţie obiectivă - preferă voinţa declarată exteriorizată.

43

Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale. În sprijinul acestui principiu se îndemeiază pe argumentele:-art.977 Codul civil “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, nu după sensul literal al termenului”.- art 953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”.- art.1175: în materie de simulaţie “Actul secret ce modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali”.

2) Condiţiile de valabilitate a consimţământuluiÎn primul rând, consimţământul trebuie să existe. Absenţa consimţământului

atrage nulitatea absolută a actului juridic; Condiţiile propriu-zise sunt:1. Să provină de la o persoană cu discernământ2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice3. să fie exteriorizat4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

1. Consim ţă m â ntul trebuie s ă provin ă de la o persoan ă cu discern ă m â nt Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic civil. Persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu este prezumată că are

discernământul juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile, prezumţie care poate fi însă răsturnată .

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ.

Minorul între 14 şu 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.Pentru persoana juridică nu se pune probleme deoarece reprezentantul ei este,

o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept,

prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. De aceea,în afară de incapacităţile legale - cazuri în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ, există şi cazuri de incapacităţi naturale - în care se găsesc persoane capabile după lege, dar în fapt lipsite temporar de discernământ, exemplu: beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică.

2. Consim ţă m â ntul trebuie exprimat cu inten ţ ia de a produce efecte juridice Cerinţa aceasta decurge din esenţa actului juridic civil.Această condiţie nu este îndeplinită când:

- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă, fie din prietenie, curtoazie sau din pură complezenţă -“pentru aşa ofertă sunt gata să închei contractul la orice oră !” ;- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă- „mă oblig dacă vreau » -când manifestarea de voinţă este prea vagă-“îţi împrumut toate lucrurile mele”;- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală cunoscută destinatarului-exemplu: actul fictiv în caz de simulaţie.

44

3. Consim ţă m â ntul trebuie s ă fie exteriorizat Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensua-lismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită) – de exemplu: ridicarea mâinii la o licitaţie publică reprezintă exteriorizarea consimţământului licitatorului.

Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma scrisă sau autentică, de regulă).

Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.

În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ:1. când legea prevede expres aceasta tacita relocaţiune;2. când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;3. cînd tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

4. Consim ţă m â ntul trebuie s ă nu fie alterat printr-un viciu de consim ţă m â nt Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Acestora li se adaugă, cu particularităţile sale, leziunea.3) Eroarea 1.DefiniţieEroarea poate fi definitã ca fiind falsa reprezentare a realitãtii în constiinta

persoanei care delibereazã si adoptã hotãrârea de a încheia actul juridic. Eroarea este reglementată în art.953 Codul civil, 954.2.ClasificareDupă criteriul consecinţelor care intervin, eroarea este de trei feluri:- eroarea obstacol (distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii -

fiind şi ea de două feluri:- asupra naturii actului juridic (o parte crede că încheie un anumit act juridic,

iar cealaltă parte, are greşita credinţă că încheie alt act juridic). Spre exemplu, o persoană intenţionează să închirieze un bun, dar, din eroare, încheie un contract de vânzare-cumpărare. Practic, ea nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului de vânzare, deoarece a crezut că încheie un alt act juridic.

- asupra identităţii obiectului (o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun pe când cealaltă parte are în vedere alt bun). Spre exemplu,o persoană crede că s-a înţeles cu privire la cumpărarea casei şi a grădinii acesteia, deşi contractul s-a încheiat numai cu privire la casă.

- eroarea viciu de consim ţă m â nt - este falsa reprezentare a realităţii ce cade:- fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in

substantiam) Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost

45

eterminante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face după criterii subiective.Exemplu: cumpărătorul casei crede că aceasta este din cărămidă, când în realitate ea este construită din plăci de beton.

- fie asupra persoanei contractante (error in personam). Eroarea care priveşte persoana co-contractantului este considerată viciu de

consimţământ numai în cazul unei anumite categorii de acte juridice: actele juridice încheiate intuitu personae. Acestea se definesc ca fiind acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat.

În mod obişnuit, la încheierea contractului nu este esenţială persoana cu care se contractează. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, părţile urmăresc, în principal, obţinerea preţului, respectiv obţinerea bunului. Chiar dacă vânzătorul a crezut că contractează cu A, când în realitate a contractat cu B, acestă eroare nu este esenţială, deoarece este de presupus că preţul a constituit pentru el elementul determinant în încheierea contractului. Dimpotrivă, în cazul actelor încheiate intuitu personae (cum sunt, spre exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.), ceea ce primează este persoana co-contractantului, deoarece calităţile personale ale acestuia au constituit elementul determinant la încheierea contractului. Spre exemplu, când o persoană dorind să comande un tablou unui pictor consacrat, se adresează din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de vointă, deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunostea identitatea aceluia căruia i s-a adresat.

- eroarea indiferent ă – este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante care nu afectează valabilitatea actuluii. Spre exemplu, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, fără să ştie că dreptul creditorului este prescris şi nu ar mai fi putut fi invocat în instanţă, eroarea cu privire la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă este socotită indiferentă, astfel încât debitorul nu se va putea prevala de această eroare pentru a cere restituirea prestaţiei executate de debitor.

In cazul erorii obstacol – sancţiunea ce intervine este nulitatea absolută pentru că nu s-a format acordul de voinţă.

In cazul erorii viciu de consimţământ (în ambele forme) – sancţiunea este nulitatea relativă.

Pentru cazul de eroare indiferentă – sancţiunea este diminuarea valorică a prestaţiei, fără nici o consecinţă juridică.

După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, întâlnim: eroare de fapt – este valoarea de o reprezentare falsă a unei situaţii faptice la

încheierea actului juridic (obiectul actului, valoarea etc); eroarea de drept – când falsa reprezentare priveşte existenţa sau conţinutul

unui anumit act normativ sau al unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.

Pentru acest tip de eroare s-a formulat opinia atât a neadmiterii cât şi a admiterii ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept este reprezentarea falsă a existenţei ori consimţământului unei norme de drept civil. Indiferent de soluţia

46

aleasă, este evident că nu poate fi invocată necunoaşterea normelor imperative sau a celor care privesc ordinea publică, deoarece cu privire la acestea se aplică principiul conform căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”.

3. Structură- un singur element, de natură psihologică, ce constă în falsa reprezentare a realităţii.

4.Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământSe cer întrunite două condiţii cumulative:1. elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor,

determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.

2. în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi contractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realităţii este determinant, însă nu e necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare.

5.Proba Se poate face prin orice mijloc de probă-întrucât constă într-o stare de fapt,

dar e dificil de realizat.Sarcina probei revine celui ce pretinde că s-a aflat în eroare.

4) Dolul1. DefiniţieDolul constă în inducerea în eroare a unei persone, prin mijloace viclene sau

dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic , pe care altminteri nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Dolul este o eroare provocată.

Sediul materiei este art. 960 C. Civ.2. ClasificareDupă consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic, distingem:

- dolul principal - cade asupra unor elemente importante la încheierea actului şi care atrage anularea actului- dolul incident (sau secundar), cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, şi care nu atrage nevalabilitatea actului, dar poate fi invocat drept temei pentru o reducere a prestaţiei.

3. Structura- un element material, obiectiv - ce constă în utilizarea de mijloace viclene

pentru a induce în eroare: şiretenii, manopere dolosive). Acesta poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).

Spre exemplu, dolul ar putea consta în prezentarea de către vânzător a unei bijuterii ca fiind dintr-un metal preţios, deşi în realitate aceasta nu este veritabilă, cumpărătorul nefiind altfel interesat de achiziţionarea ei. (fapt comisiv).

Într-un alt exemplu, dolul poate consta în necomunicarea de către vânzătorul unui autoturism a faptului că acesta prezintă anumite defecţiuni tehnice, urmărind obţinerea unui preţ mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte adevărata sa stare (fapt omisiv).

47

- un element subiectiv , inten ţ ional , ce constă în inten ţ ia de a induce în eroare o persoană, pentru a determina să încheie un act juridic.

4.Condiţii- să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Aria elementelor determinante, pentru dol, este mai întinsă decât la eroare.- să provină de la cealaltă parte. Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.

În doctrină se admit şi următoarele două situaţii:1. dolul să provină de la un terţ, iar cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare (un fel de complicitate la dol). Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă (în înţelegere) cu vânzătorul, recomandă celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie că este defect, suntem în prezenţa vicierii consimţământului prin dol.2. dolul să provină de la reprezentantul (exemplu mandatarul acestuia) cocontractantului.

5.ProbaPotrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că

persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.Este mai uşor de dovedit decît eroarea, care este o stare psihologică.

5) Violenţa1. DefiniţieViolenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o

temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.Sediul materieiViolenţa este reglementată în Codul civil prin articolele 955, 956, 957, 958.2.ClasificareDupă natura răului cu care se ameninţă, distingem între:- violen ţ a fizic ă - vis - când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau

bunurile persoanei;- violen ţ a moral ă - metus - când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori

sentimentele persoanei.Noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul de agresiune prezentă

exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar iminent”. Dacă suntem în prezenţa unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat, consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate: libertatea de a opta între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage încheierea actului juridic.

- După caracterul ameninţării, deosebim între:

48

- amenin ţ area legitim ă , just ă , care nu este viciu de consimţământ (creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are).

- amenin ţ area nelegitim ă , injust ă , cu un rău – care are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ.

3.StructuraViolenţa este alcătuită din două elemente:- un element obiectiv, exterior - ce constă în ameninţarea cu un rău.

Răul cu care se ameninţă poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune;

- un element subiectiv,intern - constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

Tocmai această temere este cea care alterează consimţământul. Temerea produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de victima violenţei, ceea ce înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv. Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este mai lesne de viciat prin violenţă consimţământul unui vârstnic sufeind de o boală , decât al unei persoane mature şi sănătoase.

4.CondiţiiPentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ,

două condiţii:- s ă fie determinant ă pentru încheierea actului juridic civil- s ă fie injust ă (nelegitimă, ilicită).Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului juridic nu

numai dacă provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă provine de la un terţ.5.ProbaDovada se poate face prin orice mijloace de probă. Sarcina probei revine

victimei dolului.

6) Leziunea1.DefiniţieLeziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una

din părţile unui contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus, ea reprezintã un dezechilibru economic al contractului.

Sediul materieiCodul civil reglementează în numeroase dispoziţii leziunea: art.951, 1157,

1158, 1160, 1162, 1163, 1164, 1165.2.Teorii Există două teorii care stau la baza instituţiei leziunii:- concep ţ ia subiectiv ă - leziunea presupune două elemente:- unul obiectiv- constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii;

49

- unul subiectiv - constând în profitarea de stare de nevoie în care se găseşte cealaltă parte.

- concep ţ ia obiectiv ă - leziunea are un singur element :- paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.Codul nostru civil îmbrăţişează concepţia obiectivă în reglementarea leziunii.

Practic, leziunea nu este atât un viciu de consimţământ, cât este consecinţa unui viciu de consimţământ. În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care o parte încheie un contract vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat sub imperiul erorii, dolului sau violenţei. Plecând de aici, legea instituie prezumţia că un asemenea contract s-a încheiat cu vicierea consimţământului uneia dintre părţi.Dacă însă cocontractantul a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte la momentul încheierii actului juridic, acel act va fi lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală gravă.

3.Condiţii- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu

orice deosebire, spre exemplu, dintre valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul juridic să fie lezionar. În practică se consideră, în general, că este vădită o disproporţie când una dintre prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai mică decât jumătate din valoarea celeilalte.De exemplu,o persoană îşi vinde casa cu mai puţin de jumătate din valoarea sa.

4.Domeniu de aplicareFără a nega principiul libertăţii de voinţă a părţilor, legiuitorul intervine

uneori, permiţând anularea contractelor în care nu există un minim echilibru al prestaţiilor.Fiind vorba de o reglementare de excepţie,leziunea are un domeniu de aplicare mai restrâns, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca ,cât şi din punctul de vedere al actelor susceptibile de anulare . Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsa pentru că, potrivit art. 1165 C. civ., "Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite acţiunea în resciziune". Astfel:

- Leziunea priveşte minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.- Are ca obiect numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:- sunt acte administrative- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea

ocrotitorului legal; - sunt acte bilaterale (contracte);

- au fost încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile sunt în mod deliberat neechivalente;

- sunt comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintrepărţi, dar acesta este un risc asumat la încheierea contractului, întinderea obligaţiilor reciproce depinzând de hazard. Spre exemplu, mi-am asigurat autoturismul contra furtului, dar nu a avut loc un astfel de incident. Aceasta înseamnă că am plătit ratele de asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o contraprestaţie;

50

- sunt prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltăparte, actul nu poate fi anulat.

5.ProbaPrezumţia instituită de Codul civil scuteşte partea care o invocă de orice altă

dovadă; este suficientă proba disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii.

2.4.Obiectul

1. NoţiunePotrivit art. 962 Cod civil (care se referã expres numai la convenţii dar se

aplicã oricãror acte juridice), "obiectul convenţiilor este acela la care pãrţile sau numai una din pãrti se obligã". Rezultã de aici cã prin "obiect al actului juridic" trebuie sã înţelegem prestaţia (adicã acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde iarsubiectul pasiv este obigat sã o sãvârşeascã în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

Ca obiect derivat al actului juridic considerăm, obiectele, lucrurile, bunurile. Cu privire la acest înţeles art.963 dispune “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.

Când conduita părţilor priveşte “lucrurile” ori “bunurile” , acestea sunt privite ca “obiect derivat” al actului juridic civil. După cum vom arăta unele “condiţii de valabilitate” ale obiectului actului juridic civil se referă tocmai la “bunuri” .

2. Condiţii de valabilitate1. Clasificare- Condi ţ ii generale:

- să existe;- să fie în circuitul civil;- să fie determinat sau determinabil;- să fie posibil;- să fie licil şi moral.

- Condi ţ iile speciale sunt: - cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

2.Conţinutul condiţiilor generale de validitate1.Obiectul actului juridic civil trebuie s ă existe - este o condiţie primordială

pentru valabilitatea obiectului. Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarei reguli:- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil.- bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că există. Spre exemplu, este valabil actul juridic care are ca obiect recolta care se va obţine prin valorificarea unor suprafeţe încă necultivate. Prin excepţie, există o categorie de acte în cazul cărora obiectul nu poate fi viitor: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul

51

actului juridic civil. Motivul pentru care un asemenea act juridic este nul nu îl constituie însă faptul că obiectul este viitor, ci caracterul imoral al cauzei. - bunul care a existat în trecut, dar nu mai există încă, este considerat că nu există. Potrivit Codului civil: ”Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului”.

2. Obiectul trebuie s ă fie î n circuitul civil , este prevăzută expres de art.963 Codul civil şi reluată de art.1310 Codul civil. Codul civil prevede că ”numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.” Deci bunurile inalienabile, cum sunt bunurile aflate în domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate. Totuşi, ele pot forma obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de concesiune;

3. Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie determinat ori determinabil (condiţie prevăzută de art.948 pct.3 cât şi de art.964 Codul civil). Când obiectul constă în res certa (bun individual determinat), condiţia este îndeplinită prin arătarea caracteristicilor acestuia; Când obiectul constă în res genera (bun de gen), condiţia este îndeplinită numai prin stabilirea unor criterii de determinare a cantităţii, calităţii, valorii care se vor folosi la momentul executării actului.

4. Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie posibil - este o condiţie impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea trebuie apreciată dinamic, în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific. Totodată, se are în vedere imposibilitatea absolută (pentru oricine) şi nu imposibili-tatea relativă (pentru un anumit debitor). Imposibilitatea absolută a obiectului duce la nulitatea actului juridic, indiferent dacă este de natură materială (spre exemplu o imposibilitate fizică de a executa prestaţia: “mă oblig să transport o tonă de marfă cu un autoturism”) sau de natură juridică (“mă oblig să vând Palatul Culturii”).

5. Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie licit ş i moral . Această condiţie cere ca acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala.Spre exemplu, este nul pentru obiect ilicit contractul prin care una dintre părţi se obligă în schimbul unei sume de bani la aplicarea unei corecţii fizice unei alte persoane.

3.Condiţilei speciale de validitateAcestea trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte juridice civile dintre

care enumeram:- la actele juridice cu caracter strict personal, se cere ca obiectul sã constea

într-un fapt personal al celui ce se obligã. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Promisiunea faptei altuia nu reprezintă o excepţie de la acest principiu.

- la actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se mai cere o condiţie cu privire la obiectul obligatiei de a da: cel ce se obligã a da trebuie sã fie titularul dreptului respectiv. Într-adevăr, conform principiului “nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are”, vânzarea lucrului altuia este un act juridic nul pentru obiect, imposibil din punct de vedere juridic. Dacă însă cumpărătorul are cunoştinţă despre faptul că bunul nu se află în proprietatea vânzătorului, actul juridic

52

poate fi considerat valabil încheiat, sub condiţia suspensivă a procurării dreptului de proprietate de câtre vânzător.

2.5. Cauza

1. NoţiuneCauza constă în scopul urmărit la încheierea unui act juridic civil. Împreună

cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.2. StructuraNoţiunea de cauză cuprinde două elemente: cauza imediată şi cauza mediată.Scopul imediat - cauza proximă - numit şi scopul obligaţiei, este un element

abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice.- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintala a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obliga, la rândul ei);- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus donandi);- în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului, bunului;- în contractele aleatorii, este cauza imediată riscul, adică prefigurarea unei împrejurari viitoare si incerte, de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.

Scopul mediat - causa remota - numit şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil; acest motiv se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile persoanei.Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte de drept civil. Spre exemplu, o persoană vinde un autoturism pentru că doreşte să îşi cumpere altul , altă persoană vinde pentru că doreşte să-şi achite o datorie din banii obţinuţi etc.

3.Condiţiile de valabilitate - S ă existe : Această condiţie a cauzei actului juridic civil - este consacrată

expres, în art.966 Codul civil “Obligaţia fără cauză....nu poate avea nici un efect”. Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale

cauzei - scopul mediat şi scopul imediat – lipsesc; iar lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

Când lipsa cauzei se datorează:- lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice);- lipsei predării bunului (în actele reale);- lipsei riscului (în contractele aleatorii);- lipsei intenţiei de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit)

sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute. Spre exemplu,dacă una dintre părţi vinde un bun fără a pretinde nici un preţ

pentru acesta şi fără să existe intenţia de a gratifica cealaltă parte, contractul va fi nul ca act de vânzare pentru lipsa cauzei.

53

- S ă fie real ă - prevăzută în art.966 Codul civil “Obligaţia....fondată pe o cauză falsă...nu poate avea nici un efect”. Cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant care este tocmai scopul mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

- S ă fie licit ă ş i moral ă - prevăzută expres în acelaşi art.966 Codul civil: “Obligaţia nelicită, nu poate avea nici un efect”. Art.968 Codul civil prevede “Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Ilicit poate fi doar scopul mediat.4.Proba Cauza este prezumată până la dovada contrarie- art.967 Codul civil prevede:

“Convenţia este valabilă , cu toate că, cauza nu este expresă”.Se institue astfel două prezumţii relative (împotriva cărora este admisibilă

proba contrară):- prezumţia de valabilitate a cauzei , indiferent că se menţionează sau nu- prezumţia de existen ţă a cauzei ; cauza nu trebuie dovedită (ea este

prezumată de lege).Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela

trebuie să dovedească aceasta. Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic, ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit sau imoral al cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

2.6. Forma 1. Noţiune Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în

modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

În doctrină, expresia “forma actului juridic civil” este folosită două sensuri:- în sens restr â ns - se desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice;- în sens larg - se desemnează trei categorii de forme:

- forma cerută pentru valabilitatea actului - forma cerută pentru probarea actului - forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţe persoane.

Principiul consensualismuluiConsensualismul este principiul potrivit cãruia un act juridic civil este valabil

încheiat prin simpla manifestare de voinţã a pãrţilor, indiferent de forma în care ea se exteriorizeazã (solo consensu). Deci, pentru a produce efecte juridice, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Acest principiu nu este consacrat expres, cu caracter general, de către Codul civil, dar când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.

2. Clasificarea condiţiilor de formă

54

În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor:- forma cerut ă pentru valabilitatea actului juridic civil -- ad validitatem, nerespectarea ei aterage nulitatea actului;- forma cerut ă pentru probarea actului juridic civil – ad probationem - nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;- forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ţă de ter ţ i - nerespectarea ei se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de terţi ( o persoană terţă poate să ignore acest act).

În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil: - forma legală (impusă de norma juridică civilă). Spre exemplu, legea pretinde încheierea contractului de donaţie în formă autentică;- forma convenţională sau voluntară (stabilită de părţi sau de autorul actului juridic civil).

Spre exemplu, părţile se înţeleg să încheie contractul de vânzare-cumpărare a autoturismului în formă autentică.

1.Forma cerut ă ad validitatem Legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile necesitatea încheierii

lor într-o anumită formă solemnă, cerută ca o condiţie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem). Legiuitorul a instituit această formă ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi exercitarea controlului asupra actelor care interesează nu numai părţile, ci întreaga societate (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).

Caracterele juridice ale acestei forme:- este un element constitutiv al actului juridic - care atrage nulitatea absolută în caz de nerespectare;- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă - deoarece această formă presupune manifestarea expresă de voinţă;- este exclusivă - adică pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, cea autentică (excepţie face testamentul).

Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem:- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa;- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;- actul care determină ineficacitatea unui act solemn trebuie, în principiu să îmbrace şi el forma specială solemnă.

Aplicaţii ale formei ad validitatemSunt acte solemne:

- donaţia- art.813 Codul civil;- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;- ipoteca convenţională (art.1772 Codul civil);- testamentul;- actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice fel;- contractele de arendare scrise;- revocarea expresă a unui legat;

55

- renunţarea expresă la succesiune;- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor;- actul constitutiv al societăţilor comerciale.

2.Forma cerut ă ad probationem Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea sau voinţa părţilor

poate să impună încheierea actului juridic într-o anumită formă (scrisă) necesară nu pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium) ci doar pentru dovedirea existenţei si conţinutului acestuia (ad probationem). Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin aceea că oferă securitate juridică circuitului civil.

Caracterele juridice ale acestei forme:- este obligatorie, sub acest aspect se aseamănă cu cerinţa ad validitatem;- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă, ceea ce nu afectează producerea de efecte juridice;- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului (deoarece actul trebuie să îmbrace forma scrisă.

Aplicaţii ale formei ad probationem:- art. 1191 alin.1 Codul civil: “” Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată;- depozitul voluntar (art.1597);- tranzacţia (art.1705);- contractul de închiriere de locuinţe;- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor (L.8/1996 art.42 şI art.68 al.2);- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (L.8/1996 art.69 al.1);- contractul de asigurare (L.136/1996 art.10).

3.Forma cerut ă pentru opozabilitate fa ţă de ter ţ i Această formă se referă la acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii,

pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor. Această cerinţă îşi găseşte justificarea în ideea de protecţie a terţilor. Prin nerespectarea acestei cerinţe de formă - sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic. Aceasta înseamnă că actul juridic produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi.

Aplicaţii:- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (L.7/1996 art.21);- publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale (art.3 L.99/1999);- notificarea cesiunii de creanţă (L.99/1999 art.2);- darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Codul civil);- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (L.64/1991, L.129/1992, L.84/1998);- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe (art.126 şI 148 din L.8/1996);

56

- înregistrarea contractelor de arendare (L.16/1994 art.6);

3. Modalităţile actului juridic civilPrin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau

împrejurări viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări - ulterioare momentului încheierii actului

- pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), - fie într-un eveniment natural sau într-o actiune omenească (în cazul

modalitătii numită condiţie si a celei numită sarcină).După cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de

modalităţi.

3.1. Termenul1. NoţiuneTermenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care

este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.

Regulile generale privind termenul se găsesc în Codul civil, art.1022-1025. Regulile speciale privind această modalitate se găsesc fie în Codul civil, fie în alte acte normative - izvoare de drept civil.

2.Clasificare- După izvorul său, termenul poate fi:

- termen legal, stabilit de lege. Astfel sunt, de exemplu, termenele de prescripţie;- termen convenţional sau voluntar, stabilit de părţile actului juridic civil. Din această categorie face parte majoritatea termenelor;- termen judiciar (de graţie), acordat de instanţă debitorului.Potrivit Codului civil, instanţa poate acorda debitorului, ţinând cont de situaţia patrimonială a acestuia, un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei şi amână astfel executarea silită a obligaţiei.

- În funcţie de cunoaşterea, la data încheierii actului,a momentului împlinirii sale, avem: - termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului juridic (de exemplu, 10 iunie 2008);- termen incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi realizarea sa este sigură (de exemplu,data morţii creditorului rentei viagere).

-În funcţie de titularul beneficiului termenului distingem:- termen î n favoarea debitorului , care este regula (art.1024 Codul civil);- termen î n favoarea creditorului (în cazul contractului de depozit, în care termenul este în favoarea deponentului ca regulă);- termen î n favoarea ambelor părţi ( exemplu: termenul dintr-un contract de asigurare).

Importanţa acestei clasificări constă în faptul că - numai cel ce are de partea sa, beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu. În acest caz, obligaţia devine deîndată exigibilă ca o obligaţie pură şi simplă. Astfel, de

57

exemplu, într-un contract de împrumut fără dobândă, termenul la care suma trebuie restituită este dispus în beneficiul debitorului. Ca urmare, numai acesta poate renunţa la beneficiul termenului, plătind înainte de împlinirea acestuia. Creditorul nu poate pretinde plata înainte de împlinirea termenului, deoarece acesta nu a fost stipulat în favoarea sa. Dar, dacă împrumutul s-a acordat cu dobândă, termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, astfel încât nici una nu poate renunţa la termen fără acordul celeilalte.

- După criteriul efectului său, termenul este:-Termenul suspensiv - amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile prevăd ca preţul să se achite după două săptămâni de la momentul încheierii actului.-Termenul extinctiv - amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. Spre exemplu, într-un contract de rentă viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o sumă de bani, până la moartea acestuia din urmă. Termenul contractual (moartea creditorului) este extinctiv.

3. Efectele termenuluiAşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic

civil, nu şi existenţa sa. Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de termenul suspensiv, există.

Ca urmare, termenul suspensiv întârzie începutul exercitării dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative. Consecinţele acestui fapt sunt:

dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea termenului suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunţarea la beneficiul termenului şi, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a fost prevăzut în interesul debitorului;

înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare-de exemplu, poate cere înscrierea unei ipoteci;

înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata;

termenul de prescripţie extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice afectate de termene suspensive, începe să curgă de la data împlinirii acestora. Spre exemplu, prescripţia extinctivă a dreptului creditorului de a-l acţiona în judecată pe debitorul său începe să curgă la momentul în care obligaţia a ajuns la scadenţă şi nu a fost executată.

până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor civile (care presupune existenţa unor datorii reciproce ale celor două părţi contractante) nu poate interveni, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă.

Pe de altă parte, termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită a acestuia.

58

3.2. Condiţia1. NoţiuneConditia este un eveniment viitor si nesigur în ce priveşte realizarea sa, de

care depinde însãşi existenţa actului juridic (adicã naşterea ori desfiinţarea sa). Termenul se traduce prin “când”, condiţia prin “dacă”.

Regulile generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil: “Despre obligaţiile condiţionale” (Secţiunea I-a Cap.VI din Titlul III – “Despre contracte şi convenţii.”

2. Clasificare- Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi

negativă.Astfel condiţia pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment

viitor şi nesigur, în timp ce condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui asemenea eveniment. Spre exemplu, “îţi donez autoturismul dacă vei obţine permisul de conducere” este un angajament afectat de o condiţie pozitivă. Un exemplu de condiţie negativă este: “îţi donez bicicleta dacă în următorul an nu mi se va naşte un fiu”.

Cea mai importantă consecinţă a calificării condiţiei ca fiind pozitivă sau negativă constă în felul în care aceasta se consideră îndeplinită sau neîndeplinită. Astfel, dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce. Dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită fie la expirarea termenului, sau înainte de această dată, dacă încă înaintea acestui moment devenise clar că evenimentul nu se va mai produce. Dacă nu s-a prevăzut nici un termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită numai atunci când evenimentul este cu neputinţă să se mai producă.

- După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării evenimentului condiţia este cauzală, mixtă, potestativă.- Este cauzal ă acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, independenţă de voinţa părţilor. Exemplu : „dacă va ploua”.- Este mixt ă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată.Exemplu: « îţi cumpăr maşina, dacă unchiul meu îmi va împrumuta bani”.- Condi ţ ia potestativ ă este de două feluri:

potestativ ă pur ă - a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi:- dacă depinde de voinţa debitorului, condiţia este nulă (« îţi vând dacă vreau »). Celcare a formulat această condiţie nu a urmărit, de fapt, să se angajeze din punct de vedere juridic.- dacă îndeplinirea condiţiei depinde de voinţa creditorului, angajamentul este valabil: “îţi voi vinde apartamentul, dacă vei dori să-l cumperi”.

59

potestativ ă simpl ă , a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminată.Exemplu: “Dacă mă voi căsători“ sau “dacă mi se va acorada o mărire de salariu”.

- Din punct de vedere al posibilităţii realizării lor, condiţiile sunt posibile şi imposibileImposibilitatea de realizare poate fi materială sau juridică. Aprecierea acestui criteriu se face la momentul încheierii actului juridic. Condiţia imposibilă atrage anularea actului juridic în care a fost stipulată.

- După conformitatea lor cu legea şi morala, distingem între condiţii licite şi morale, respectiv condiţii ilicite şi imorale. Condiţiile ilicite şi imorale afectează valabilitatea întregului act juridic. Actul juridic în care se prevede naşterea unui drept condiţionată de realizarea unei condiţii imposibile, imorale sau ilicite este nul absolut. Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei condiţii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este încheiat pur şi simplu.

După criteriul efectului, este:- Este suspensiv ă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde na ş terea actului juridic (art.1017 Codul civil prevede: “de care depinde perfectarea actului”). Astfel, până la realizarea ei, existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale părţilor este amânată. Exemplu:“Iţi vând apartamentul dacă voi fi transferat cu serviciul până la începutul anului viitor ”.- Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil. Potrivit Codului civil, “Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”.Astfel, drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută până la îndeplinirea condiţiei. Dar împlinirea condiţiei, dacă se va produce, va conduce la desfiinţarea tuturor acestor efecte, în mod retroactiv, ca şi cum între părţi nu ar fi intervenit niciodată actul juridic respectiv. Exemplu „Îţi vând autoturismul, dar dacă nu îmi pot achiziţiona unul nou în două săptămâni, vânzarea se desfiinţează ».

3. Efectele condiţieiPrincipiile care guvernează efectele condiţiei sunt:

- Condiţia influeţează însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de termen, care priveşte numai executarea;- Condiţia produce efecte retroactive.

În analiza efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic, distingem:- între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;- între perioada anterioară împlinirii condiţiei şi perioada ulterioară împlinirii condiţiei.a) -Până la împlinirea condiţiei suspensive efectele actului juridic sunt suspendate în existenţa lor.Astfel:

creditorul nu poate cere executarea obligaţiei; dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o

plată nedatorată;

60

creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (ipoteca, gaj etc.); prescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut; compensaţia nu poate opera.

-Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, actul juridic este considerat retroactiv, că a fost un act pur şi simplu. Acesta este principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive. Astfel, plata făcută de către debitor anterior îndeplinirii condiţiei, deşi până acum nevalabilă, se transformă în plată valabilă. De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive există însă unele excepţii:- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei;- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv.- În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Aşadar:- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate.b) - În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, până la împlinire ea nu produce nici un efect;proprietarul sub condiţie rezolutorie se comportă ca un proprietar pur şi simplu. Cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu.

- Efectul condiţiei rezolutorii după împlinirea acesteia este desfiinţarea, retroactivă, a actului. Ca atare, părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite. Există însă şi unele excepţii de la retroactivitate:- Spre exemplu, dacă bunul vândut sub condiţie rezolutorie piere fortuit înainte de împlinirea condiţiei, pieirea va fi suportată de către cumpărător, chiar dacă ulterior condiţia se împlineşte. - De asemenea, tot ca o excepţie de la regula retroactivităţii, nu se vor restitui nici fructele culese de către dobânditor, chiar dacă condiţia rezolutorie s-a îndeplinit.

- În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării retroactive a actului juridic.

4.Comparaţie între termen şi condiţieAtât termenul, cât şi condiţia, sunt modalităţi ale actului juridic care constau

în evenimente viitoare. Între acestea există însă o serie de deosebiri:- împlinirea termenului este întotdeauna sigură. Chiar şi în cazul termenului incert, ceea ce nu se cunoaşte este momentul împlinirii lui, dar faptul că se va împlini este neîndoios (spre exemplu, “când va cădea prima zăpadă”). În cazul condiţiei, împlinirea este nesigură;- termenul afectează numai executarea actului juridic, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa acestuia;- împlinirea termenului produce efecte pentru viitor, în timp ce, în principiu, împlinirea sau neîmplinirea condiţiei produce efecte retroactive.

3.3. Sarcina1. Noţiune

61

Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusã de cãtre dispunãtor gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).Spre deosebire de termen si condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate afecta numai liberalitãţile.

Codul civil nu conţine o reglementare generală a sarcinii, aşa cum există pentru termen şi condiţie. Codul cuprinde numai aplicaţii ale acestei modalităţi, în materia donaţiei şi în cea a legatului : ”donaţiunea între vii se revocă, pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, …” sau: ”când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”

2.Clasificare- În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este:

- î n favoarea dispun ă torului. Spre exemplu, A îi donează lui B autoturismul, cu Sarcina pentru donatar de a îl transporta atunci când va avea nevoie;- î n favoarea gratificatului ; Astfel, A îl desemnează pe B, prin testament, beneficiar al întregii sale averi, cu sarcina pentru B de a se căsători ;- î n favoarea unei ter ţ e persoane . Astfel, A îi donează lui B un calculator, cu sarcina de a-l instrui şi pe C în utilizarea acestuia.

- Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi îndeplinite), ilicite (care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau, dimpotrivă, sarcini posibile, licite şi morale.

3. EfecteSarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează

numai eficacitatea actului juridic. În caz de neîndeplinire a sarcinii, dispunătorul sau moştenitorii acestuia pot

opta între:- revocarea liberalităţii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinţa reîntoarcerii bunului sau bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului;- acţiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-o obligaţie de “a face”, care nu se poate executa silit).

Dacã gratificatul îndeplineşte sarcina, actul juridic gratuit se consolideazã, ca şi când ar fi fost un act pur si simplu.

4. Comparaţie între condiţie şi sarcină Sarcina poate afecta numai acte juridice încheiate cu titlu gratuit, în timp ce

condiţia poate afecta şi acte juridice încheiate cu titlu oneros; Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic, în timp ce sarcina afectează

numai eficacitatea acestuia; Neîndeplinirea sarcinii este o atitudine culpabilă din partea gratificatului, astfel

încât revocarea liberalităţii apare ca o sancţiune, în timp ce desfiinţarea retroactivă a actului în cazul îndeplinirii condiţiei rezolutorii nu are caracter de sancţiune;

Sarcina presupune întotdeauna un demers conştient din partea gratificatului, în timp ce condiţia depinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, de întâmplare;

62

Condiţia operează de drept, în timp ce revocarea pentru neexecutarea sarcinii depinde de voinţa dispunătorului şi trebuie cerută instanţei de judecată. De altfel, dispunătorul ar putea opta pentru a nu revoca actul juridic, chiar dacă sarcina nu a fost executată.

4. Efectele actului juridic civil1) NoţiunePrin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile

civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Remarcăm că între efectele actului juridic şi conţinutul raportului juridic civil există identitate.

2) Interpretarea efectelor actului juridic civilEtapa prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este

aceea a dovedirii actului.Operaţiunea următoare constă în interpretarea clauzelor actului.

Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:-“Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor ” (art.977 Codul civil);-“Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în

sensul ce poate acea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art.978 Codul civil);

-“Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului” (art.979 Codul civil).

-“Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” (art.980 Codul civil);

-“Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul” (art.981 Codul civil);

-“Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg” (art. 982 Codul civil);

-“Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă” (art.983 Codul civil);

-“Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

3) Principiile efectelor actului juridic civil Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată

cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Principiile efectelor actului juridic civil sunt:- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);- principiul irevocabilităţii;- principiul relativităţii, (res inter alios, acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest).

1. Principiul forţei obligatorii - “pacta sunt servanda”şi excepţiile sale

63

Pornind de la prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Convenţiile legal facute au putere de lege între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii ca fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului, întocmai ca legea. În alţi termeni: actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele - principiul forţei obligatorii se exprimă şi în formula larg răspandită în doctrină, potrivit căreia “contractul este legea părţilor”.

Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic îl reprezintă douăcerinţe şi anume: 1) Necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii cuvâtului dat.

ExcepţiiDe la principiul “pacta sunt servanda” există unele excepţii şi anume în

cazurile în care efectele actelor nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lor, aceste efecte fiind ori mai restrânse ori mai întinse, independent de voinţa uneia sau a ambelor părţi.

Cazuri de restrângere a for ţ ei obligatorii Constituie cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul

juridic civil încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element al său:- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi falimentului mandantului ori mandatarului, după caz (art.1552 pct.3 Codul civil);- încetarea contractului de locaţiune “când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Codul civil);

În astfel de situaţii, executarea contractului nu mai poate continua din motive obiective, independente de voinţa părţilor.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii Constituie cazuri de extindere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul

juridic civil este prorogat (prelungit) din unul din următoarele considerente:- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul stipulat de părţi: exemplu cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art.1 din Legea nr.17/1994;- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării lui (exemplu, un caz de forţă majoră, când intervine tot o prelungire, dar forţată a efectelor actului;- teoria impreviziunii (rebus, sic non stantibus) - revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual datorată schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi, la data încheierii actului juridic.Aceasta operează pe cale judecătorească, în cazul contractelor sinalagmatice cu titlu oneros cu executare succesivă, în condiţiile art. 970 şi 1085 C.civ..

2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil şi excepţiile saleAcest principiu este prevăzut expres de al.2 art.969 Codul civil “Convenţiile

nu pot fi revocate prin voinţa unei din părţi, ci prin consimţământ mutual (prin acordul părţilor)”.

64

Principiul irevocabilităţii poate fi definit ca regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.

Irevocabilitatea este o consecinţă şi o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. Părţile pot totuşi, “prin consimţământul lor mutual”, să convină la revocarea convenţiei lor, conform principiului libertatii actelor juridice civile, căci aşa cum părţile sunt libere să încheie actul juridic - prin mutuus consensus - tot astfel ele sunt libere să-i pună capăt - prin mutuus dissensus.

Excepţii Distingem două categorii de excepţii:- excepţia în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale); şi- excepţia în categoria actelor unilaterale.Excep ţ iile de la irevocabilitate î n categoria actelor bilaterale Excepţiile de la irevocabilitate, pentru convenţii, se încadrează în formula

art.969 al.2 Codul civil “Ele se pot revoca....din cauze autorizate de lege”. De aici, rezultă că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu constitu excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului libertăţii actelor juridice civile. Excepţiile de la irevocabilitatea contractelor apar în situaţiile în care contractul îşi încetează efectele prin voia uneia singure dintre părţi. Ele sunt expres reglementate de lege şi au motivaţii diferite, în funcţie de categoria de interese pe care legiuitorul a urmărit să o protejeze prin prevederea respectivei derogări de la regulă. Astfel:- art.937 Codul civil: “Orice donaţie între soţi în timpul maritagiului este revocabilă ” (alin.1). Într-adevăr, dacă s-ar permite soţilor să-şi facă, unul altuia, donaţii irevocabile, s-ar putea eluda (ocoli) normele Codului familiei privind comunitatea de bunuri;- art.1436 Codul civil: “Dacă contractul de locaţiune a fost fără termen, concediul (adică denunţarea), trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului” (alin.2). De observat că, dimpotrivă, dacă s-a prevăzut un termen în contractul de locaţiune, acesta va trebui respectat şi numai acordul părţilorva face cu putinţă încetarea anticipată a contractului;- art.1616 Codul civil:“Dreptul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui”. Într-adevăr, chiar dacă s-ar fi prevăzut un termen pentru depozit, şi cu atât mai mult dacă nu s-a prevăzut, depozitarul (cel la care bunul este lăsat în depozit) trebuie să-i restituie bunul deponentului, în orice moment l-ar cere acesta;- art.1552 pct.1 şi 2 Codul civil: “Mandatul se stinge: prin revocarea mandatului; prin renunţarea mandatarului la mandat”. Această prevedere de excepţie se explică prin faptul că mandatul este un contract încheiat intutu personae (cu luarea în considerare a calităţilor celeilalte părţi) şi presupune un anume grad de încredere reciprocă a părţilor. Dacă această încredere încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.- art.1523 Codul civil: “Societatea încetează: prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea”;

65

- denunţarea contractului de închiriere a unei locuinţe la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (L.114/1996 art.24 lit.a şi b, republicată);- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare (L.8/1996, art.46 alin.2);- încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către consesionar (art.35 lit.b L.219/1998).

Excep ţ ii de la irevocabilitate î n categoria actelor unilaterale Excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt cazurile în care actul

juridic unilateral este desfiinţat prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, a celui care l-a încheiat:- testamentul este esenţialmente revocabil art.922 Codul civil. Aceasta însemnă că testatorul îşi poate modifica testamentul de câte ori doreşte; va fi valabil ultimul testament încheiat;- retractarea (retragerea) renunţării la moştenire (art.701 Codul civil). Aceasta este ipoteza unui moştenitor care a renunţat la succesiune şi care, ulterior, se răzgândeşte, şi doreşte să o accepte. Aceasta este posibil, dacă sunt îndeplinite două condiţii: moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de către alt moştenitor şi de la data deschiderii succesiunii să nu fi trecut 6 luni;- oferta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar (art.37 Codul civil);

După ce a ajuns la destinatar, revocarea ofertei poate duce la obligarea ofertantului de a acoperi prejudiciile produse astfel destinatarului.

Excepţii specifice contractelor sinalagmaticePrincipiul obligativităţii şi principiul irevocabilităţii dobândesc anumite

particularităţi în cazul contractelor sinalagmatice, contracte ce produc următoarele efecte specifice:

1. excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus)2. rezoluţiunea sau reziliere pentru neexecutarea culpabilă3. riscul contractului.

3. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,aliis neque nocere, neque prodesse potest şi excepţiile sale

Consacrarea legală a acestui principiu este este dată de conţinutul art. 973 Cod civil potrivit căruia, “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula potrivit căreia acesta produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, elneputând să profite ori sa dăuneze altor persoane.

Înţelegerea acestui principiu presupune, precizarea noţiunilor de: părţi; avânzi cauză; terţi, deoarece în raport cu un anumit act juridic toare subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noţiuni.

Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie prin reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic întrucât a exprimat un interes personal în acel act.

66

Termenul “parte” desemnează atât una din părţile unu act bilateral sau multilateral cât şi pe autorul actului unilateral. “Parte” este persoana nu numai care încheie direct şi personal actul juridic civil, ci parte este şi persoana care îl încheie prin reprezentantul său.

Av â nd cauz ă este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.

Există 3 categorii de avânzi - cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate (universitas bonorum). Acesta poate fi: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării (fuziune şi absorbţie).

Este succesor cu titlu universal persoana ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu. Intră în această categorie : moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal; persoana juridică ce dobândeşte o parte din patrimoniul unei persoane juridice divizată (total sau parţial).

Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, nu calitativă. Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai personalităţii autorului lor. Calitatea lor de a fi avânzi- cauză constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei. Aceşti succesorii preiau în principiu toate drepturile şi obligaţiile autorului, sau o parte a lor (spunem în principiu pentru că nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului care sunt drepturi incesibile). Astfel, prin actele încheiate pe parcursul vieţii unei persoane, aceasta îşi poate mări sau diminua patrimoniul, ceea ce se va repercuta asupra cuantumului averii succesorale.

În concluzie, deşi nu au luat parte la actele încheiate de autorul lor (de către cel pe care îl moştenesc), aceste acte îi vor avantaja sau dezavantaja pe succesori. De aceea, principiul relativităţii este respectat, întrucât succesorii sunt continuatorii autorului lor, în patrimoniul lor transmiţându-se direct drepturile şi obligaţiile acestuia.

Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli). Sunt astfel:cumpărătorul; donatarul; legatarul cu titlu particular; persoana juridică ce dobândeşte activul net ca efect al dizolvării altei persoane juridice .

Calitatea sa de având cauză nu se apreciează în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept (în acest caz având poziţia juridică de parte), ci în raport cu actele anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se şi cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.

Exemplu: cel prevăzut de art.1441 Codul civil, privindu-l pe cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior.

Creditorii chirografori - sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată creanţa doar cu un drept de “gaj general”, potrivit art.1718 Codul civil care prevede “oricine este obligat personal,

67

este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Ei sunt creditorii care nu dispun decât de o chitanţă scrisă de mână. De altfel, denumirea de “chirografari” provine din punct de vedere etimologic din alăturarea cuvintelor greceşti: cheir, cheiros (= mână) şi grapein (= a scrie).

Ei au calitate de avânzi cauză faţă de debitorii lor deoarece ei suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care activul patrimonial deci “gajul general”, se măreşte sau se micşorează.

Totuşi, calitatea de având cauză a creditorului încetează faţă de actele încheiate de debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte (faţă de care devine terţ), creditorul chirografor poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană (potrivit art.975 Codul civil) sau acţiunea în declararea simulaţiei (art.1175 Codul civil).

Ter ţ ii sunt persoanele străine de actul juridic şi faţă de care nu se produc efectele unui act juridic la care n-au participat. Prin aplicarea principiului relativităţii, asupra lor nu se pot produce nici un fel de efecte, nici favorabile nici defavorabile, ale încheierii actului juridic.

Putem menţiona că, între “avânzi cauză” şi “terţi” poate exista un transfer, în sensul că, aceeaşi persoană poate fi având cauză în raport cu un anumit act juridic civil al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepţii Excepţiile de la acest principiu sunt tocmai cazurile în care actul juridic civil

ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului.Excepţiile prevăzute de literatura juridică sunt aparente şi reale:Excep ţ ii aparente Situa ţ ia av â nzilor cauz ă : - succesorii universali şi cu titlu universal sunt “continuatori” ai autorilor lor,

fiind, deci, asimilaţi părţilor;- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată) părţii actului

juridic;- creditorii chirografori - pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere

la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvoreşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul.

Aşadar, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane între părţi şi treţi, asupra cărora efectele actului juridic se produc nu prin derogare de la principiul relativităţii, ci tocmai în virtutea acestui principiu.

Promisiunea faptei altuia (numit ă ş i conven ţ ie de porte-fort) Aceasta constă în convenţia prin care o parte - promitentul - se obligă faţă de

cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană - terţ - să ratifice actul încheiat în absenţa sa.

Este o excepţie aparentă, deoarece, ceea ce se promite este propria faptă a promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act. Deci terţul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant, ratificând actul care, până la acel

68

moment, îi este inopozabil; deci “terţul” devine “parte” în act prin voinţa sa iar dacă terţul nu ratifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.

Simula ţ ia Simulaţia este operaţiunea în care printr-un act aparent, public, dar mincinos,

nereal se crează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat. De multe ori simulaţia ascunde o intenţie de fraudă. Simulaţia se utilizează şi pentru fraudarea creditorilor. Simulaţia îmbracă trei forme:

a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul secret, numit şi “contraînscris”);

b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre exemplu vânzare-cumpărare, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi - spre exemplu o donaţie);

c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determină adevăratele “părţi”, altele decât cele din actul public - ambele ori măcar una din ele).Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real, dar, faţă de terţul de bună credinţă, produce efecte actul public. Dacă însă terţul ia cunoştinţă despre actul secret, el va avea dreptul de a opta între invocarea actului public şi a celui secret. Cu alte cuvinte, terţul (fie el creditor, moştenitor etc.) poate să intenteze o acţiune în instanţă întemeiată pe un act juridic la care nu a luat parte: actul încheiat în secret de către părţile participante la simulaţie, cel mai adesea în scopul fraudării sale.

Includem simulaţia printre excepţiile aparente, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie.

ReprezentareaReprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită

reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului. Reprezentarea poate fi:

- convenţională - cea care este generată de contractul de mandat (dându-se procură);

- legală - cea care izvorăşte din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul de a reprezenta de la lege.

Reprezentarea este o excepţie aparentă deoarece: în cazul reprezentării convenţionale - reprezentatul intră în noţiunea de parte a actului juridic ;în cazul reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este dat de lege, nu prin actul altcuiva, fără voia reprezentantului.

Ac ţ iunile directe Acţiunea directă, reprezintă dreptul la acţiune conferit în unele cazuri

creditorului, printr-o dispoziţie expresă a legii, de a pretinde executarea creanţei sale direct de la un debitor al debitorului său, deşi creditorul n-a fost parte la contractul încheiat între debitorul său şi debitorul acestuia. Codul civil reglementează două astfel de cazuri:

- în art.1488 Codul civil - în cazul contractului de antepriză de clădiri, lucrătorii angajaţi de antreprenor (care sunt terţi fără de contract de antepriză) au

69

dreptul de a acţiona direct pe beneficiarul construcţiei (client, acesta fiind terţ faţă de contractul dintre antreprenor şi lucrător) pentru plata sumelor ce li se cuvin, dar numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către antreprenor, în momentul intentării acţiunii;

- art.1542 Codul civil alin.2 - dacă prin executarea contractului de mandat, mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul (în primul contract) are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar, deşi este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.

Sunt excepţii aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue legea, iar nu actul individual, încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a exercita “acţiunea directă”.

Excepţii realeStipula ţ ia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este actul

bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu cealaltă parte - promitentul - ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane - terţul beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare. Dreptul terţului se naşte direct în patrimoniul său, în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent. Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voinţa terţului beneficiar. În nici o ipoteză nu s-ar putea prevedea, prin contractul încheiat între două părţi, obligaţii în sarcina celui de al treilea.

Aplicaţii ale acestui contract le găsim în Codul civil prin reglementarea rentei viagere (art.1642) şi a donaţiei cu sarcini (art.828 şi 830).

5. Nulitatea actului juridic civil

5.1. NoţiuneLegislaţia noastră nu cuprinde o definiţie a nulităţii, însă literatura de

specialitate a formulat mai multe definiţii. Nulitatea este acea sancţiune de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de validitate ale actului juridic civil.

5.2. Funcţiile nulităţii- func ţ ia preventiv ă , constă în efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra subiectelor de drept civil, în ce priveşte încheierea actului juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate;- func ţ ia sanc ţ ionatorie - aceasta presupune tocmai înlăturarea efectelor contrare legii;- func ţ ia de mijloc de garan ţ ie a principiului legalit ăţ ii - apare ca un mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridicNulitatea nu este singura sancţiune care lipseşte un act juridic de efecte.

Nulitatea este principala si cea mai vastã specie a ineficacitãţii actului juridic civil.

70

Configurarea ei corectă presupune distincţia faţă de categoriile juridice cu care se învecinează.

a) Nulitate - rezoluţiuneRezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare

uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.Asem ă n ă ri - ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de jurisdicţie competent.Deosebiri- dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat;- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice cu executare uno-ictu;- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului, la rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi - este ulterioară momentului încheierii;- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul ei.

b) Nulitate-reziliereRezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu

executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Între nulitate şi reziliere există, în esenţă aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în cazul nulitate-rezoluţiune, cu menţiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor – ex nunc.

c) Nulitate-caducitateCaducitatea este o cauză de ineficacitate ce constă în faptul că lipseşte actul

juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independente de voinţa autorului actului. Exemplu - o ofertă de a contracta devine caducă atunci când, înainte de a fi fost acceptată, intervine moartea ofertantului.Deosebiri- nulitatea presupune un act nevalabil; caducitatea presupune un act valabil;-nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului; caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii acestuia şi străină de voinţa autorului actului ;- nulitatea retroactivează (ex tunc); caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;- nulitatea are ca efect restituirea prestaţiilor deja efectuate, în timp ce în cazul caducităţii această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat nimic;

71

- nulitatea intervine ca sancţiune pentru o conduită contrară legii, în timp ce caducitatea nu are caracter de sancţiune deoarece în mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea loc.

d) Nulitate-revocareRevocarea desemnează acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea

efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii. De asemenea, revocarea poate interveni ca excepţie de la principiul irevocabiltăţii actelor juridice.Deosebiri- nulitatea presupune un act nevalabil; revocarea presupune un act valabil încheiat;- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului;- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);- diferă regimul prescripţiei extinctive a acţiunilor;- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale, în timp ce revocarea intervine ca efect al voinţei părţii care o pretinde.

e) Nulitate-inopozabilitateInopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilã care face ca un act

juridic sau situatia juridicã creatã prin acest act sã nu producã efecte şi sã nu se impunã respectului terţelor persoane, ca urmare a neîndceplinirii de cãtre pãrţi a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul sã fie opozabil terţilor, sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.Deosebiri- nulitatea presupune un act nevalabil, inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;- pentru nulitate - efectele privesc atât părţile cât şi terţii, pentru inopozabilitate - efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă de terţi;- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului, cauzele ce determină inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui (ca regulă);- nulitatea relativă poate fi “confirmată”, inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ratificare”.

f) Nulitate-reducţiuneReducţiunea este sancţiunea civlă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate

cu nerespectrea unor interdicţii legale ce au ca scop ocrotirea unor persoane, sau în cazul contractelor sinalagmatice comutative, când se impune restabilirea contra-prestaţiilor.Deosebiri- sfera actelor cărora li se aplică: nulitatea poate interveni în cazul oricăror tipuri de acte, dar reducţiunea este limitată la liberalităţi sau contracte comutative;

72

- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii actului, însă cauzele reducţiunii sunt ulterioare şi neavute în vedere de părţi la încheierea actului;- motivele ce determină sancţionarea lor: la nulitate nerespectarea condiţiilor de validitate, la reducţiune fie încălcarea rezervei succesorale, fie existenţa unei disproporţii vădite între contraprestaţii.

g) Nulitate-inexistenţă Inexistenţa este sancţiunea care declarã invaliditatea unui act juridic civil care

s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevãzute de lege pentru existenţa sa; actul inexistent nefiind o realitate juridicã, este un act aparent.

Teoria actelor inexistente este repinsă de doctrina noastră actuală ca fiind falsă şi inutilă, întrucât regimul juridic al inexistenţei coincide cu cel al nulităţii absolute.

5.4. Clasificarea nulităţilorNulităţile actelor juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală incălcată la încheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este de doua feluri: absolută si relativă;

- Nulitatea absolută - este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice imperative (de ordine publicã) care ocroteşte un interes general, obştesc. În legislaţie,nulitatea absolută este desemnată prin formule precum: ,,nulitatea de drept'' sau ,,nulitate'' sau ,,nulitate de plin drept''.

De exemplu,orice act juridic prin care s-au vândut sau donat bunuri publice este lovit de nulitate absolută, deoarece la încheierea lui s-au nesocotit prevederile imperative ale legii. - Nulitatea relativă - este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal. Nulitatea relativă este indicată prin formule precum: ,,actul este anulabil'', ,,actul poate fi anulat''.

De exemplu, actul încheiat cu o persoană ce nu are capacitate deplină de exerciţiu şi care nu a fost legal reprezentată.

b) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri:parţială şi totală;

- Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producându-se în continuare deoarece nu contravin legii.

- Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime.Dintre aceste două feluri de nulităţi, nulitatea parţială este regula, iar nulitatea

totală reprezintă excepţia. Cu alte cuvinte, se va căuta întotdeauna menţinerea actului juridic în fiinţă, prin înlăturarea elementelor lipsite de valabilitate, şi numai atunci când aceasta nu este cu putinţă, actul va fi desfiinţat în întregime.

73

Spre exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, dacă dobânda este mai mare decât cea permisă de lege, se va aplica nulitatea parţială şi nu cea totală, desfiinţându-se numai clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor actului.

Dacă însă nulitatea este atrasă de nesocotirea condiţiilor de formă cerute de lege ad validitatem, nulitatea nu poate fi decât totală. Astfel,dacă nulitatea este cauzată de nesemnarea sau nedatarea testamenului olograf (scris de mână), ea va lovi întreg actul.

Nu constituie cazuri de nulitate parţială, între altele:- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice distincte, aflate în strânsă legătură, este anulat numai unul;- situaţia în care operează conversiunea actului juridic;- situaţia în care actul juridic anulabil este validat prin confirmare.

c) după modul de consacrare legislativă, distingem între: nulitatea expresă şi nulitatea virtuală; acestor nulităţi li se mai spune şi textuale, respectiv implicite.

- Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevazută ca atare, într-o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor o constituie cazurile de nulitateexpresă, prevazute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil.

De exemplu, art. 822 din Codul civil prevede: „Este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”

- Este virtuala (sau implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevazută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil, fie din scopul acesteia.

De exemplu, art. 813 Codul civil prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deşi textul nu o arată expres, consecinţa nerespectării formei înscrisului autentic este nulitatea.

d) după felul condiţiei de validitate nerespectată, deosebim între nulităţile defond şi nulităţile de formă.

- De fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevaliditate a unei condiţii de fond a actului juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.

- De formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerută ad validitatem, de exemplu, art.866 C. Civ..

Ca frecvenţă practică, mai numeroase sunt cazurile nulităţtii de fond, decât acelea de forma.

e) După modul de valorificare, nulităţile se împart în: nulitate judiciară şi nulitate amiabilă.

- Nulităţile amiabile intervin atunci când părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului încheiat şi lipsesc de efecte actul respectiv, fără a se mai adresa organului de juriscdicţie competent;

- Nulităţile judiciare intervin fie atunci când părţile nu se înţeleg ca în cazul nulităţilor amiabile, fie atunci când acordul lor de voinţă nu este suficient pentru a

74

pune capăt actului, fiind necesară intervenţia organului jurisdicţional care să declare nulitatea respectivului act: cel de căsătorie, de adopţie, etc.

Cazurile de nulitate amabilă sunt rare în practică. 5.5. Cauzele de nulitateCauzele nulităţii sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element

structural al actului juridic sau încălcarea unei condiţii legale de validitate a actului.Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt cauzate de împrejurări diferite.Astfel, sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic, şi anume:a) lipsa consimţământului;b) nerespectarea prevederilor privind îngrădirea capacităţii de folosinţă;c) nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice;d) lipsa obiectului sau caracterul ilicit sau imoral al acestuia;e) lipsa cauzei, sau caracterul fals, ilicit sau imoral al acesteia;f) nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem;

încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor moravuri;

lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative; frauda la lege.

Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a actului juridic civil: existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune); lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil; lipsa capacităţii de exerciţiu (în cazul minorului sub 14 ani şi al interzisului

judecătoresc) sau a capacităţii depline de exerciţiu (în cazul actului lezionar încheiat de către minorul de 14–18 ani, fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau a autorităţiitutelare);

încheierea actului de către reprezentantul persoanei juridice în lipsa sau cu depăşirea puterilor acordate acestuia;

nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu, interdicţia încheierii de contracte de vânzare între soţi);

5.6. Regimul juridic al nulităţii Prin regim juridic al nulităţii se au în vedere regulile cărora este supusă nulitatea absolută sau relativă. Acest regim juridic al nulitatii priveste 3 aspecte: cine poate invoca nulitatea; cât timp poate fi invocată nulitatea;dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.

Între nulitatea absolută şi cea relativă există deosebiri fundamentale de regim juridic. Astfel:

a) nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de către instanţă. Dimpotrivă, nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută această acţiune;

75

b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută fiind imprescriptibilă. Dimpotrivă, acţiunea în anulabilitate (în nulitate relativă) este prescriptibilă; deci nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani;

c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare. Dimpotrivă, actul nul relativ poate fi confirmat, fie printr-o confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită.

- Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic unilateral întocmit în acest scop şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să provină de la persoana care ar fi avut dreptul să anuleze actul, deci de la persoana ale cărei interese au fost afectate prin încheierea actului anulabil;- să cuprindă, în mod explicit, cauza nulităţii;- să prevadă că autorul intenţionează să renunţe la acţiunea în anulare;- cauza care antrena nulitatea să fi încetat.Spre exemplu, dacă actul era anulabil pentru că, la încheierea lui, cosimţământul uneia dintre părţi fusese viciat prin eroare, el nu va putea fi confirmat decât după ce partea a ieşit de sub imperiul erorii.

- Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea, în cunoştinţă de cauză, a actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie.

În unele ramuri de drept, cum este dreptul muncii şi nulitatea abolută poate fi acoperită, prin îndeplinirea ulterioară a condiţiei nerespectate iniţial. Spre exemplu, nulitatea contractului individual de muncă datorată neefectuării examenului medical, la angajare, poate fi acoperită prin efectuarea ulterioară a acestui examen. În dreptul civil însă, chiar dacă ulterior condiţia este îndeplinită (spre exemplu, se atentifică actul de donaţie care fusese încheiat numai sub semnătură privată), aceasta nu poate avea efecte retroactive. Actul nul absolut nu poate fi “reînviat” prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege.

d) în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune în constatarea nulităţii (deci actul este deja nul, instanţa doar constată această realitate), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare (în sensul că instanţa decide dacă din probele administrate decurge că actul are sau nu valabilitate).

5.7. Efectele nulităţii Efectele nulităţii sunt consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii. În funcţie de ceea ce s-a întamplat după încheierea actului juridic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:

1. actul n-a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci părţile se află în situaţia similară aceleia în care n-ar fi încheiat actul.

2. actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare, efectele nulităţii vor consta în:

76

a) desfiinţarea retroactivă a actului; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.

3. actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul său, unor terţi subdobânditori; până la hotarârea de anulare efectele nulităţii presupun: a) desfiinţarea actului executat; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent. Efectul nulităţii se exprimă în adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectul” , care rezultă din cele exspuse mai sus. Pentru a opera această regulă, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulităţii.Acestea sunt:

1. retroactivitatea nulităţii.2. restabilirea situaţiei anterioare – restitutio in integrum – restituirea

prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.3. anularea nu numai a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent – ,,resoluto

jure dantis, resolvitur jus accipientis”.Între nulitatea absolută si cea relativă nu există deosebiri de efecte, ci numai

de regim juridic.

1. Principiile care guvernează efectele nulităţii:a.Principiul retroactivităţii

Principiul constă în acea regulă potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte suie până în momentul încheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii şi momentul anulării efective a actului. Astfel se ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul juridic. Excepţii de la retroactivitatea nulităţii Excepţiile reprezintă acele cazuri în care, pentru anumite motive temeinice, efectele produse între momentul încheierii actului şi acela al anulării sale sunt menţinute. De aici rezultă că efectele nulităţii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie asemenea excepţii: - în cazul anulării unui contract cu executare succesivă, efectele deja produse în temeiul acestuia se menţin- exemplu: contractul de închiriere, retroactivitatea efectelor nulităţii este obiectiv imposibilă- după ce un timp chiria fusese plătită şi bunul fusese folosit, prestaţiile nu se vor restitui între părţi (chiria deja plătită nu se va restitui locatarului şi, evident, folosinţa bunului nu se va putea restitui locatorului); - păstrarea fructelor culese anterior anulării de catre posesorul de bună credinţă (C. Civ., art. 485); în acest caz, neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă. Dacă bunul care formează obiect al contractului nul este frugifer, fructele culese cu bună-credinţă de către dobânditor nu se vor restitui o dată cu bunul. Buna-credinţă presupune

77

necunoaşterea de către dobânditor a caracterului nul al actului juridic. El a cules fructele crezând că bunul îi aparţine şi că actul juridic în temeiul căruia l-a dobândit (de pildă, un contract de vânzare-cumpărare sau un testament) este valabil. Pentru a răsplăti buna-credinţă a dobânditorului, legea prevede că acesta va putea păstra pentru sine fructele culese anterior anulării; în acest caz, neretroactivitatea efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă. Dreptul de a păstra fructele încetează la data cunoaşterii cauzei de nulitate (adică încetează o dată cu buna credinţă).

- căsătoria putativă: nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive în ceea ce priveşte soţul de bună-credinţă, sau în ceea ce priveşte copiii rezultaţi, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie. b. Principiul repunerii în situaţia anterioară ,,restitutio in integrum'' Principiul repunerii în situaţia anterioară este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii. „Restitutio in integrum”, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului juridic între părţi şi nu faţă de terţi. Excepţiile de la principiul ,,restitutio in integrum”. Sunt excepţii acele situaţii în care, pentru anumite motive temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se menţin fie total, fie numai în parte.Excepţiile de la ,,restitutio in integrum” sunt în acelaşi timp şi excepţii de la retroactivitatea efectelor nulităţii.În doctrină şi în practică sunt considerate excepţii de la ,,restitutio in integrum”: - cazul incapabilului, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în măsura îmbogăţirii sale, adică numai în măsura în care a profitat de avantaje patrimoniale de pe urma încheierii actului juridic. - cazul aplicării principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegans” (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept).

c. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (,,resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis'')

Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regulă de drept în virtutea căreia, anularea actului iniţial atrage anularea şi a actului subsecvent, datorită legăturii sale cu primul. Aceasta decurge din aceea că, potrivit unei reguli de drept, “nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are” sau „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”. Aşadar, tot ceea ce s-a dobândit în temeiul unui act nul, în realitate nu s-a dobândit, aşa încât nu se poate transmite mai departe.

În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează în două situaţii:1. In cazul ,,actelor autorizate”, la anularea si a actului civil care se întemeia

pe acea autorizatie.

78

2. In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''. Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent

- cazul aplicarii art.1909, alin. 1) C. Civ. coroborat cu art.972 C. Civ. De exemplu: A încheie un contract de comodat - împrumut de folosinţă - cu B; comodatorul, B ,vinde, deşi nu are dreptul să o facă, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de bună credinţă, adică nu ştie că B nu este proprietarul mobilului, şi intră în posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat - B a crezut că A îi donează bunul, iar A a avut intenţia de a-i da bunul numai cu titlul de comodat).Odată anulat contractul dintre A si B, ar urma să fie desfiinţat şi cel dintre B şi C, iar C să fierobligat să restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C se va apăra, cu succes, invocând art.1909 din Codul civil, potrivit căruia posesorul de bună credinţă al unui bun mobil dobândeşte chiar proprietatea bunului.

- cazul aplicării art.20, alin 2) din Decretul nr.31/1954: ,,Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”, iar în continuare, dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlul oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.

- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil (prin uzucapiune prescurtată).Nu se aplică excepţia în cazul terţului achizitor, cu titlu oneros, care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinţă. Numim “subdobânditor” persoana care dobândeşte, cumpără, primeşte cadou, moşteneşte,etc., bunul de la dobânditor. Subdobânditorul este terţ faţă de primul act juridic, în temeiul căruia bunul a fost pentru prima dată înstrăinat.

2. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept

Neaplicarea în unele situaţii a consecinţelor fireşti ale nulitãţii actului juridic se explicã şi se întemeiazã pe aplicarea altor principii de drept care impun aceastã soluţie. Astfel:

a. Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic ale cãrui condiţii de validitate sunt în întregime îndeplinite;

b. Principiul răspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C. civ.; c. Principiul validităţii aparenţei în drept exprimat de adagiul latin error

communis facit jus, poate justifica şi el uneori menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate.

Principiul conversiunii actului juridic Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul cu un act juridic valabil. Manifestarea de voinţă la încheierea unui act juridic nul poate avea valoare pentru încheierea unui alt act juridic, de această dată valabil. Pentru a opera conversiunea, sunt necesare urmatoarele condiţii:

- să existe un element de diferenţă între actul nul si actul valabil;

79

- unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total;- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste

condiţii să se regasească în chiar cuprinsul actului anulat;- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea

conversiunii. Menţionăm câteva aplicaţii ale conversiunii actului juridic:

- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce îi forma obiectul şi al actului de înstrăinare anulat;

- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, deşi actul de înstrăinare este nul şi manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii;- cazul în care manifestarea de voinţă nulă ca vânzare-cumpărare(datorită

lipsei formei solemne), poate valora antecontract de vânzare-cumpărare.

Principiul răspunderii civile delictualePrincipiul are în vedere pe incapabilul minor. Între principiul răspunderii

civile delictuale şi principiul ocrotirii minorului – consacrat în art.1159 C. Civ., are prioritate primul principiu care echivalează, practic, cu menţinerea actului anulabil, că cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicită a minorului (în acest sens, art.1162 C. Civ. dipune: ,,Minorul nu are acţiunea în rescizuine contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sale”).

Principiul ,,error communis facit jus” Se mai numeşte şi ,,principiul validităţii aparenţei în drept''; acest principiu înlatură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, invincibilă. Consacrarea acestui principiu o găsim în art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.,,Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea acesta calitate.”

80

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2001;2. G.Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;3. St.D. Cărpenaru, Tratat de drept civil. Partea generală, Vol 1, Ed. Academiei, Bucureşti 1989;4. E.Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;5. P. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994;6. C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998;7. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII.a, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2007; 8. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.9. Ştefan Răuschi, Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Junimea, Iaşi. 2000.10. Ernest Lupan, Ioan Sabău Pop- Tratat de drept civil român. Vol. I. Partea generală, Editura CCH Beck, Bucureşti, 2006.

81