curs sem i - sport-
TRANSCRIPT
COMPONENTELE PROCESULUI INSTRUCTIV – EDUCATIVALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Fluxul mare informaţional, din toate domeniile de activitate, ne obligă
să sintetizăm, astfel încât să putem să beneficiem de cât mai multe informaţii,
concis formulate, astfel încât la momentul oportun acestea să constituie latura
aperceptivă a formarii noastre.
Aliniaţi la această cerinţă de sintetizare şi stocare a informaţiei voi
încerca a vă formula, cât mai concis cu putinţă, câteva aspecte ale domeniului
nostru de activitate.
1. Aspecte cu caracter general
Activitatea de educaţie fizică şi sport, privită ca un domeniu sistemic,
îşi are propriile ,,intrări” şi propriile ,,ieşiri.” În funcţie de obiectivele
sistemului, s-au stabilit şi componentele, care în ultimă instanţă, reprezintă
conţinutul activităţilor respective şi definesc tot odată modelul, în funcţie de
comanda socială.
În educaţia fizică, aceste componente îmbracă următoarele aspecte:
- calităţile motrice;
- deprinderile motrice;
- priceperile motrice;
- cunoştinţele de specialitate;
- cunoştinţele teoretice de specialitate;
- indicii somatici (morfologici) şi funcţionali (fiziologici) ai
organismului;
- elementele de conţinut ale altor laturi ale educaţiei generale;
II. CALITĂŢI MOTRICE (PSIHOMOTRICE)
2.1. Calităţi motrice concurente
În vederea creşterii performanţelor sportive şi mai ales a indicilor
calităţilor motrice şi-au dat concursul specialişti din domenii diferite. În anul
1981, A. Demeter afirma despre calităţile motrice că sunt ,,acele laturi ale
motricităţii omului care se manifestă în parametrii identici ai mişcării, cu
acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi biochimice
asemănătoare.”1 Tot un cadru didactic al facultăţii noastre, E. Avramoff
spunea că ,,la baza perfecţionării acestor calităţi se află restructurări
fiziologice, biochimice şi chiar histologice ale diferitelor organe, aparate şi
sisteme.”
La ora actuală se consideră că toate calităţile motrice umane au la bază
două componente determinante; una de natură genetică şi una dobândită.
Componenta genetică cuprinde reflexele motorii necondiţionate,
bagajul ereditar, ce reprezină caracteristica fiinţei umane, iar cealaltă,
dobândită prin exerciţiu, care se referă în mod deosebit sportivilor antrenaţi
sau persoanelor care practică în mod sistematic exerciţiul fizic. Încă nu s-a
putut stabili cu exactitate care este ponderea celor două componente pentru
1 Demeter, A. - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
fiecare calitate motrică. Tot ce s-a putut face au fost aprecierile indirecte,
deductive, pe baza explicaţiilor fiziologice, biochimice şi histologice, în
privinţa perfectibilităţii calităţilor motrice.
Se ştie însă faptul, că la nivelul componentei genetice, rata de
perfectibilitate este foarte mică. Din acest motiv, accentul dezvoltării
calităţilor motrice se transferă spre componenta dobândită, unde printr-un
proces ştiinţific programat de antrenament, se pot dezvolta (educa), într-o
măsură mai mică sau mai mare aceste calităţi. Practica a demonstrat că cea
mai mică rată de dezvoltare o au calităţile motrice viteza şi îndemânarea, iar
la polul opus se găsesc forţa şi rezistenţa.2
Plecând de la faptul că o mare parte dintre specialişti au încadrat
detenta ca pe o calitate motrică combinată de viteză-forţă sau forţă-viteză, în
vederea dezvoltării acesteia incluzând şi o mare parte din mijloacele specifice
dezvoltării acestor calităţi, este oportună şi tratarea teoretică a calităţilor sus
amintite.
2.1.1. Viteza
Dacă din punct de vedere al formei, definiţiile diferă, conţinutul
acestora este însă, relativ acelaşi la toţi cei care s-au ocupat de studierea ei. A.
Demeter definea viteza ca fiind ,,capacitatea omului de a executa mişcări cu
mare rapiditate, timpul de execuţie fiind minim pentru condiţiile date.”
După cum se afirma anterior, calităţile motrice cunosc mai multe forme
care se adaptează în funcţie de specificul tehnico – tactic al disciplinei
sportive respective.
Dacă pentru tratarea didactică din fizică, v = , unde viteza de cele mai
multe ori este abordată drept constantă, (un corp se deplasează cu o viteză
2 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p.65-67.
constantă de...), pentru activitatea sportivă, este mult mai importantă
acceleraţia, sau creşterea progresivă a vitezei în unitatea de timp.
Din punct de vedere al clasificării, viteza nu a suferit mari modificări.
Astfel viteza de reacţie sau latenţa reacţiei motrice, depinde de natura şi
complexitatea unor stimuli externi, de nivelul însuşirii deprinderilor motrice
şi de segmentul corporal căruia îi sunt adresaţi stimulii.
Din punct de vedere fiziologic, aceasta reprezintă viteza reacţiei
motrice de la apariţia stimulului şi până la apariţia reacţiei de răspuns şi
însumează timpul scurs de la apariţia stimulului, transmiterea la sistemul
nervos central, decodificarea, prelucrarea şi elaborarea răspunsului motor la
nivelul centrilor nervoşi şi drumul eferent al comenzii către muşchi.
În continuarea vitezei de reacţie este viteza de execuţie, care se referă la
timpul necesar unei mişcări de la apariţia ei şi până la finalizare. Altfel spus,
ea se defineşte ca fiind viteza ,,mişcării singulare.”
Viteza de repetiţie este specifică tipului de activitate nervoasă
superioară, având o puternică amprentă genetică şi se defineşte ca fiind
frecvenţa maximă a mişcărilor.
Ca un corolar al tuturor acestor tipuri de viteză (reacţie, execuţie,
repetiţie) este viteza de deplasare, care pe lângă mişcările de coordonare,
implică şi lungimea paşilor, tehnica alergării, sinergismul muscular, calitatea
proceselor de relaxare ale muşchilor antagonişti, mobilitatea articulară,
nivelul încărcăturii etc.
În jocurile sportive mai ales, dar nu numai, sunt dese situaţiile de
trecere de la un regim de viteză la altul, sau chiar de la repaus la un anumit
regim de viteză, determinată de timpul necesar acestei treceri. Această formă
de manifestare este viteza de angrenare (sau accelerare).
Determinarea vitezei, sub toate formele ei, este condiţionată de factorul
central şi factorul periferic.
Factorul central este reprezentat de viteza alternanţei proceselor
fundamentale ale scoarţei cerebrale, excitaţia şi inhibiţia, iar de mobilitatea
acestor procese depinde şi rapiditatea contracţiilor musculare, cele ale ciclului
contracţie-relaxare.
Viteza mai depinde, în cazul contracţiilor musculare complexe şi de
rapiditatea şi eficienţa coordonării, prin eliminarea
contracţiilor ,,nonvoluntare” ale grupelor musculare ce nu sunt angrenate
direct în mişcarea respectivă, precum şi de relaxarea optimă a grupelor
musculare antagoniste.
Factorul periferic este reprezentat de totalitatea proceselor fiziologice şi
biochimice din muşchi, de la nivelul musculaturii striate. Se ştie că viteza se
bazează în special pe fibrele musculare fazice, fibre ,,albe” care au ca
modalitate metabolică predominantă glicoliza anaerobă pentru energia
necesară contracţiilor.
Un alt factor limitativ este gradul de irigare a muşchilor, fapt
determinat de nivelul relaxării musculare. Cu cât relaxarea va fi mai
completă, cu atât aportul sanguin va fi mai mare şi va creşte posibilitatea de
refacere.
2.1.1.1. Procedee metodice de dezvoltare (educare) a vitezei;
Din acelaşi motiv al conciziei, voi trece în revistă cele mai importante
procedee pentru educarea acestei calităţi, urmând ca dumneavoastră, cursanţii,
atunci când veţi fi puşi în faţa activităţii concrete să aprofundaţi tematica din
literatura de specialitate, urmţnd a optimiza şi obiectiviza mijloacele adecvate.
a) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri maximale;
b) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri supramaximale
(condiţii de lucru uşurate sau favorizante);
c) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri submaximale;
d) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri alternative.
2.1.2. Forţa
Deşi opiniile care încadrează detenta în cadrul calităţilor motrice
combinate, nu sunt în concordanţă cu punctul nostru de vedere, studiile
respective nu pot fi subapreciate. Astfel, M. Buhrle care a studiat în cadrul
Institutului pentru Sport şi Cultură Fizică din Freiburg raporturile de forţă şi
viteză şi structura lor dimensională, bazate ,,pe trilogia forţă maximă – forţă
viteză – rezistenţa de forţă” a ajuns la următoarele rezultate :
,,La ora actuală, îmbunătăţirea performanţelor sportive este dependentă
de o serie de adaptări ale organismului. O analiză a condiţiilor performanţelor
sportive, trebuie raportată la nivelul de dezvoltarea al calităţilor motrice ale
sportivului, acesta încercând şi trebuind să-şi adapteze capacităţile
individuale, nevoilor specifice de efort ale performanţei.
Dintre toate calităţile motrice, capacitatea de activare intenţionată este
o condiţie indispensabilă a capacităţii de forţă maximă. Forţa maximă trebuie
văzută ca o calitate de bază a forţei – viteză , iar aceasta din urmă ca o
condiţie a detentei.”
Fiecare sportiv la rândul său, reprezintă o individualitate din punct de
vederea al comportamentului motric, dispunând de calităţi motrice care pot fi
dezvoltate prin metode de antrenament specific.
Dezvoltarea calităţilor motrice, prin mijloace specifice, aduc după ele
un proces complex de adaptări morfo funcţionale specifice.
Cercetările au demonstrat că în domeniul regimului de forţă-viteză,
intră forţa de sprint, detenta, forţa de aruncare şi împingere. Această orientare
se regăseşte şi la Tiess / Schnabel (1986), care atribuie forţei maxime o
dimensiune izometrică şi una dinamică, pe care le difineşte în funcţie de
procedeele de testare.
Capacitatea de forţă maximă este determinată de :
masa musculară;
capacitatea de activare intenţionată sau voluntară;
calitatea fibrei musculare;
Masa musculară sau secţiunea transversală a muşchiului (A. Demeter -
1972)3 se referă la cantitatea de ţesut muscular. Prin tehnologii moderne, la
ora actuală se poate stabili prin tomografia computerizată, masa musculară în
secţiune transversală.
Capacitatea de activare intenţionată este posibilitatea de inervaţie a
muşchiului la frecvenţă înaltă. Din studiile existente (Ikai/Steinhaus) reiese
faptul că un individ normal nu poate angrena mai mult de 70 % din întregul
potenţial de forţă de care dispune masa musculară, în regim normal de lucru.
Rezultă că aceşti indivizi nu vor putea să activeze în mod intenţionat întregul
potenţial de forţă. Acest potenţial de forţă care nu stă la dispoziţia voinţei
noastre a fost numit rezervă autonomă, iar organismul uman are acces, la o
parte din această rezervă, doar în situaţii extreme de stres (pericole în măsură
să ducă la pierderea vieţii).
De asemenea Massalgin şi Uschakov au demonstrat că potenţialul de
forţă poate fi implicat în procesul de contracţie, prin
electrostimulare. ,,Diferenţa dintre valoarea maximă de forţă la stimularea
electrică şi valoarea forţei la inervaţie voluntară a fost numit deficit de forţă,
fiind exprimat în procente.
Valoarea forţei maxime, măsurate izometric este considerată a fi 100
%.”
Aceeiaşi cercetători, Ikai / Steinhaus au constatat că deficitul de forţă
este diferit de la individ la individ. În situaţiile limită de stres, indivizii
normali consumă mai multă forţă cu aproximativ 30 % faţă de contracţiile
voluntare, iar pentru sportivii antrenaţi special pentru eforturi maximale de
forţă, această diferenţă este de 10 %.
3 Demeter, A., - Fiziologia sporturilor, Edit. Stadion, Bucureşti, 1972, p30-42, 202-215.
Din cele de mai sus se poate trage concluzia că deficitul de forţă este un
perametru deosebit de important pentru diagnosticarea, planificarea şi
organizarea antrenamentului. Indicele deficitului de forţă poate să orienteze
procedeele şi mijloacele selecţionate pentru dezvoltarea forţei, astfel încât
creşterea indicilor acesteia, să se realizeze fie pe seama îmbunătăţirii
funcţiilor musculare, fie pe seama creşterii masei musculare.
Astfel, în cazul unui deficit de forţă mare, forţa trebuie să crescă pe
baza ameliorării funcţiilor musculare, iar în cazul unui deficit de forţă
scăzut, ,,creşterea capacităţii de forţă maximă se realizează prin creşterea
masei musculare.”
,,Deficitul de forţă poate fi apreciat prin compararea valorilor de forţă
maximă, măsurate excentric şi izometric. Se ştie că nivelul creşterii masei
musculare necesită un capitol de metode şi procedee, iar îmbunătăţire
capacităţii de activare voluntară, un alt capitol de metode şi procedee.
(Buhrle, 1985).” Astfel, contracţiile scurte, explozive cu sarcini maximale sau
submaximale reduc deficitul de forţă, pe când antrenamentul extensiv de
forţă, sau antrenamentul de rezistenţă duc la creşterea deficitului de forţă.
O altă componentă determinantă a forţei maxime este calitatea ţesutului
muscular. Larsen / Tesch (1986) au afirmat că ,,sportivii culturişti ca şi
sportivii supuşi unor intense antrenamente de forţă, dispun de o densitate a
fibrelor musculare situată mult peste normal şi la toţi aceştia, filamentele
miozinice sunt mai dese, iar distanţa faţă de filamentele actinice este mai
redusă.”
Forţa – viteza este o capacitate a individului de a dezvolta valori de
forţă ridicate cât mai rapid posibil. Viteza de activare a forţei este dată de
raportul de forţă în unitatea de timp. Mobilizarea cât mai rapidă a forţei,
independent de nivelul forţei maxime, este deosebit de importantă mai ales în
jocurile sportive, la sărituri şi cu preponderenţă la haltere, în stilul smuls.
Capacitatea de contracţie rapidă este determinată de structura fibrelor
musculare, dar şi de ,,succesiunea de activare a unităţilor motrice. Cu cât
recrutarea fibrelor de contracţie rapidă dintr-un muşchi este mai mare, cu atât
valoarea forţei de explozie rapidă este mai mare.”
Contracţia rapidă este determinată de succesiunea intrării în acţiune a
unităţilor motrice, ştiindu-se că acestea sunt activate succesiv, corespunzător
mărimii lor. Conform caracteristicilor fibrei musculare, unităţile motrice sunt
închise permanent, iar succesiunea de deschidere a acestora este cea a fibrelor
tonice şi apoi a celor fazice. Această succesiune fiziologică de recrutări, este
respectată şi în cazul proceselor de contracţie maximă rapidă, numai că
intervalul de activare este mult mai scurt.
Prin metode specifice de antrenament se presupune că întreaga
capacitate de contracţie se poate stimula. Dat fiind faptul că nu s-a putut
demonstra o sporire a participării fibrelor fazice ale muşchiului se presupune
că îmbunătăţirea capacităţii de contracţie rapidă, este condiţionată de
modificări la nivelul componentelor de recrutare, deşi nici acest aspect nu
poate fi încă, demonstrat direct.
Specialiştii care au cercetat acest domeniu de activitate au ajuns la o
concluzie : ,,capacitatea de forţă – viteză este determinată de capacitatea de
forţă maximă (dată de masa musculară) şi de capacitatea de contracţie
rapidă.”
2.1.2.1. Procedee metodice de educare a forţei
a) Procedeul cu greutăţi (inclusiv greutatea propriului corp), care se
mai găseşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de procedeul cu
încărcături, sau procedeul halterofilului, care are următoarele variante:
- creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la
posibilităţile maxime pentru exerciţiul respectiv (60%-65%-70% etc.)
- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. Rata de creştere
şi descreştere trebuie să fie ceeaşi (60% - 65% - 70% - 75% - 70 % - 65% -
60%).
- creşterea încărcăturii în trepte (60% - 60% - 70% - 70% -
80% -
80%).
- creşterea încărcăturii în val ( 60% - 70% - 65% - 75% - 70% -
80%).
b) Procedeul lucrului în circuit a fost creat de către Morgan şi Adamson
pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare. Ca principii la
procedeul lucrului în circuit, exerciţiile trebuie să fie simple, să fie cunoscute
de către elevi şi să se cunoască posibilităţile fiecărui elev, iar î succesiunea
exerciţiilor, acestea trebuie să angajeze grupe musculare diferite, să nu se
acţioneze succesiv asupra grupelor musculare ale aceluiaşi segment.
În privinţa dozării efortului trebuie să se cunoască faptul că pentru
dezvoltarea forţei este obligatoriu necesar ca pauzele să asigure revenirea
completă, altfel circuitul se transformă într-un procedeu de lucru pe intervale
şi se dezvoltă o cu totul altă calitate motrică.
c) Procedeul izometriei se recomandă a fi folosit după vârsta de 16 ani,
asupra vârstelor mai mici, acest procedeu, având efecte negative. Contracţia
izometrică nu trebuie să se desfăşoare pe o perioadă mai mare de 10-12
secunde, după care este obligatoriu a se recurge la o pauză de minimum 90-
120 secunde.
d) procedeu Power – Training îşi are la bază un număr de 12 exerciţii,
grupate câte 4 pe trei grupe :
- exerciţii cu haltere;
- exerciţii cu mingea medicinală;
- exerciţii acrobatice;
Ca element distinct, la acest procedeu se porneşte de la o încărcătură ce
permite executantului să efectueze un număr de 6 repetări (pe exerciţiu). Pe
parcursul antrenamentelor se caută creşterea numărului de repetări efectuate
de executant, astfel încât să ajungă la un număr de 12 repetări. Atunci când
aceste 12 repetări sunt executate cu o viteză acceptabilă se terece la creşterea
încărcăturii, după care ciclul se reia.
e) Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi
rapide. ,,Exerciţiile din această categorie se execută cu amplitudine maximă şi
într-o manieră cât mai apropiată, sau chiar identică cu structura unor
deprinderi sau priceperi motrice.”4
f) Procedeul eforturilor repetate până la refuz
La acest procedeu se folosesc încărcături de 35-40% pentru începători
şi de 55-60% pentru avansaţi. Eficienţa lui,pare a fi vizibilă doar la ultimele
repetări, după instalarea oboselii reale.
2.1.3. Rezistenţa
Deşi, ca formă, definiţiile diferă de la autor la autor, în conţinut ele
exprimă aproximativ acelaşi enunţ. Astfel, Ozolin o defineşte ca
fiind ,,capaciatatea de a face faţă oboselii,” D. Harre ,,capacitatea
organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai
îndelungat,” Zaţiorski, V.M. ,, capacitataea de a efectua timp îndelungat o
activitate oarecare, fără a reduce capacitatea ei.”
Dintre cercetătorii noştri, Florescu, C. şi colaboratorii, au definit-o ,,ca
timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort, de o anumită
intensitate,” iar Demeter, A. a definit-o ,,menţinerea capacităţii de lucru în
timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală
4 Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice – pentru examenele de definitivat şi gradul didactic II, Editura AN_DA, Bucureşti, 2000, p. 80.
şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate
obositoare.”
Ca o sinteză a definiţiilor referitoare la rezistenţă, aceasta este
capacitatea omului de a presta o activitate un timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului, în condiţiile unei funcţionări economice a
organismului, a învingerii oboselii şi restabilirii rapide.
Ca definire a formelor de manifestare a acesteia, s-au conturat două
tendinţe:
- una care caută să apropie noţiunea de o formă cât mai exactă de
manifestare (Bube, Harre);
- cealaltă, care caută să surprindă substratul biologic şi implicaţiile ce
decurg de aici (Demeter, Keul);
Adepţii primei tendinţe au considerat că există două tipuri de rezistenţă:
rezistenţă generală şi rezistenţă specială. La rândul ei, rezistenţa specială ar
avea două componente; rezistenţa din eforturile ciclice ( în regim de viteză,
în regim de forţă, de durată scurtă, medie şi lungă), şi rezistenţa din
eforturile aciclice ( de durată medie şi lungă).
O altă clasificare a formelor de manifestare a rezistenţei, este făcută de
Hollman, după care, aceasta se împarte în rezistenţă generală şi rezistenţă
locală. Rezistenţa locală se adresează unor grupe musculare angrenate în efort
şi care reprezintă mai puţin de 1/6 – 1/7 din întreaga musculatură scheletică,
iar la rândul ei, aceasta poate fi clasificată în rezistenţă dinamică şi rezistenţă
statică.
Prezenţa în efort a unor grupe mai mari de 1/6 – 1/7 din întrega
musculatură scheletică, caracterizează rezistenţa generală, care, la rândul ei
poate fi de tip aerob, dacă musculatura efectuează o solicitare de peste 50 %
din capacitatea maximă de efort a aparatului cardio – vascular şi o durată de 3
minute.
E. Avramoff nu a împărtăşit clasificarea lui Harre şi a considerat
tendinţa de ,,prezentare a rezistenţei generale, ca având drept criteriu
substratul energetic mai aproape de necesităţile practice de antrenament.” Tot
el mai admite o formă de rezistenţă ,,în regim mixt (aerob – anaerob), iar
rezistenţa în regim anaerob, o disociază în rezistenţă anaerobă alactacidă şi
rezistenţă anaerobă lactacidă.
O altă clasificare este făcută de Dragnea, A. şi Bota Aura5, unde,
criteriilor de clasificare le corespund tipuri de rezistenţă. Astfel, la criteriul
participării grupelor musculare corespund tipurile de rezistenţă generală,
care implică peste 2/3 din întreaga musculatură a organismului, rezistenţă
regională, care implică angrenarea în efort a 1/3 – 2/3 din întreaga
musculatură a organismului şi rezistenţa locală care implică până la 1/3 din
musculatura organismului.
După criteriul surselor de energie, se disting, rezistenţa anaerobă,
bazată pe energia mobilizată pe cale neoxidativă şi rezistenţa aerobă unde
energia este mobilizată pe cale oxidativă.
Din punct de vedere al criteriului de durată al efortului, se disting:
rezistenţa de scurtă durată, de 45 secunde – 2 minute, rezistenţa de durată
medie, de 2 – 8 minute, rezistenţa de lungă durată (RDL) mai mare de 8
minute, care la rândul ei este este împărţită în trei categorii, în funcţie tipul
metabolic susţinător al efortului :
- RDL I – cu o durată de până la 30 de minute şi implică
metabolismul glucidic;
- RDL II – cu o durată între 30 – 90 de minute şi implică
metabolismul mixt de tip glucidic şi lipidic;
- RDL III – cu o durată de peste 90 de minute, care are ca suport
energetic, metabolismul glucidic.
5 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 234-235.
După criteriul specificului activităţii motrice se distinge rezistenţa
generală neţinând cont de tipul de activitate şi rezistenţa specifică unor ramuri
de sport, sau a unui tip special de activitate.
Ultimul criteriu al modului de combinare ale calităţilor motrice
distinge: rezistenţă în regim de forţă, rezistenţă în regim de viteză şi rezistenţă
– detentă.
Farfel, V.S. afirmă că ,,numai efortul efectuat până la oboseală şi
încercările de a o învinge, pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei.”
Plecând de la acest fapt, principalul factor limitator în ceeea ce priveşte
rezistenţa îl constituie oboseala. În general oboseala este cauzată de ,,slaba
adaptare a organismului la efort, de diminuarea activităţii centrilor nervoşi
superiori, care coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a
funcţiilor circulatorii şi respiratorii.”6
Nu trebuie uitat faptul că oboseala chiar dacă pe moment se constituie
ca factor limitativ, în acelaşi timp se constituie şi în factorul hotărâtor de
dezvoltare a rezistenţei, prin adaptarea organismului la efort.
Cu privire la oboseală, la ora actuală se observă o largă paletă de opinii,
care se centrează pe două direcţii.
Una dintre ele este cea care face deosebirea între oboseala centrală şi
cea periferică, iar a doua caută să anuleze pe prima neadmiţând delimitarea
anterioară, considerând că oboseala trebuie tratată ca fenomen global. Din
punctul nostru de vedere, luând în calcul numai efortul anaerob, considerăm
oportună teoria lui De Marces (1979) şi Kuhler (1983), care susţin părerea
că ,,oboseala periferică sau musculară, include procesele care se desfăşoară în
sistemul neuromuscular, atunci când nevoile energetice ale muşchiului nu
sunt acoperite şi nu poate fi menţinut echilibrul între procesele metabolice de
descompunere şi cele de asimilare (acumulare de acid lactic, rezultând
6 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 123.
creşterea acidozei, scăderea ATP şi CP, carenţă în eliberarea de
neurotransmiţători în plăcile motorii).”7
Oboseala datorată unor sarcini musculare grele, care se raportează la
activitatea sistemului nervos central, este ceea ce conturează oboseala
centrală.
2.1.3.1. Procedee metodice de dezvoltare (educare) a rezistenţei
Consider că sistematizarea procedeelor de dzvoltare /educare a
rezistenţei, formulată de Gh. Cârstea este cea mai sintetică şi logică totodată:8
a) Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic
- Procedeul eforturilor uniforme când se menţine aceeaşi
intensitate şi se recurge la o creştere constantă a volumului;
- Procedeul eforturilor repetate unde intensitatea efortului
rămâne constantă, dar efortul se realizează cu un număr de
repetări în creştere a aceleiaşi unităţi de efort.
b) Procedee metodice bazate pe variaţia Intensităţii efortului fizic
- Procedeul eforturilor variabile unde se menţine aceeaşi unitate
de efort (durată, distanţă, număr de repetări), dar se modifică
intensitatea (prin creşterea sau descxreşterea ei).
- Procedeul eforturilor progresive unde se menţine aceeaşi
unitate de efort, se modifică intensitatea, dar numai în sens de
creştere.
c) Procedeul metodic cu intervale, care are la bază atât variaţia
volumului, cât şi a intensităţii efortului fizic. Variaţia intensităţii efortului
fizic se realizează numai în aceeaşi activitate de la o repetare la alta, iar
variaţia volumului efortului fizic se realizează numai de la o activitate la alta
u nu în cadrul aceleiaşi activităţi.
7 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 195.8 Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice – pentru examenele de definitivat şi gradul didactic II, Editura AN_DA, Bucureşti, 2000, p. 71.
2.1.4. Îndemânarea
Din punct de vedere noţional, am ales îndemânarea, nu pentru că am
considera a fi cea mai fidelă acestei calităţi psihomotrice, ci datorită faptului
că, cel puţin la ora actuală este cea mai vehiculată. Dintre celelalte noţiuni
prin care se doreşte a încadra această calitate, în literatura de specialitate am
întâlnit: abilitate, coordonare, iscusinţă, capacitate coordinativă etc.
Să nu mai amintim că există şi specialişti care contestă încadrarea
îndemânării în rândul calităţilor (psiho)motrice. Dintre aceştia putem aminti
pe Mateev şi pe Zimkin.
Definiţiile diferă de la specialist la specialist, în funcţie de ponderea pe
care o acordă criteriilor de cantificare a valorii acestei calităţi. Astfel,
Bernştein, N.A. (citat de Mitra şi Mogoş, în ,,Metodica educaţiei fizice
şcolare”) acordă următoarea definiţie: ,,capacitatea de a alege şi executa
mişcările necesare, corect şi rapid, adaptat situaţiei” la care Ozolin
adaugă: ,,mai ales care care apar pe neaşteptate.” După Hirtz (citat în aceeaşi
lucrare), îndemânarea este ,,calitatea care ne permite să realizăm coordonarea
unor mişcări complicate, în al doilea rând, îndemânarea asigură însuşirea
rapidă a deprinderilor şi perfecţionarea lor, ca şi folosirea acestora în funcţie
de cerinţe şi adaptarea la situaţii variate.” Înlănţuirea definiţiilor se menţine,
însă, se face o sinteză a lor, rezultând că: ,,îndemânarea reprezintă capacitatea
individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate
diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi
încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu
situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii.”9
Dragnea, A. şi Aura Bota, susţin concepţia lui Blume (1981), prin care
capacităţile coordinative constituie un sistem. În funcţie de acestă opinie,
9 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 146.
autorii acordă următoarea definiţie: ,,capacităţile coordinative desemnază
generic un complex de calităţi psihomotrice care presupun capacitatea de a
învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate,
specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric
existent.”10
Viziunea modernă, de ansamblu şi de tip sistemic, asupra capacităţilor
coordinative, m-au determinat să mă alătur aceastei opinii.
Această nouă concepţie are în vedere intercondiţionări complexe între
elementele componente: capacitatea de învăţare motrică, capacitatea de
(re)adaptare motrică şi capacitatea de dirijare şi control.
,,Componenta capacităţii de învăţare motrică şi componenta capacităţii
de (re)adaptare motrică, au finalităţi aproape perechi, care se condiţionează
reciproc. Astfel, orientarea spaţială şi temporală se intercondiţionează cu
combinarea mişcărilor, reacţia rapidă cu diferenţierea kinestezică, ritmul cu
echilibrul şi mai apare ca finalitate precizia. Toate acestea acţionează asupra
capacităţii de dirijare şi control, care la rândul interacţionează cu celelalte
două componente: capacitatea de (re)adaptare motrică şi capacitatea de
învăţare motrică.”11
Factorii care condiţionează valoarea îndemânării (capacităţii
coordinative), sunt încadraţi de particularităţile individuale biologice şi
psihice, precum şi de nivelul performanţei motrice. Dintre aceştia se pot
aminti:
- nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini motrice; Se cunoaşte
faptul că orice act sau acţiune motrică implică un anumit nivel al
celoralte calităţi: viteză, forţă sau rezistenţă. Aceste niveluri de
implicare a calităţilor motrice sunt determinante pentru adapatarea
rapidă, economică şi eficientă a individului;10 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 243.11 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 243.
- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de individ.
Experienţa motrică a subiectului poate constitui un program de
acţiune, care poate să reprezinte un răspuns adecvat situaţiei create,
prin modelele automatizate sau semiautomatizate;
- calitatea funcţională a analizatorilor care recepţionează informaţia;
Fineţea şi acuitatea acestora şi în mod deosebit cea a analizatorilor
motrici: simţul muscular, al echilibrului, al ritmului şi al orientării
sunt cei care ridică indicii îndemânării.
- calitatea transmiterii nervoase şi a inervaţiei musculare; De aceşti
factori depinde în primul rând gradul de contracţie musculară,
precum şi calitatea selectării şi angrenării fibrelor musculare
solicitate, rezultând precizia şi expresivitatea mişcării.
- plasticitatea scoarţei cerebrale; Aceasta are un rol determinant în
corectarea permanentă a mişcării, prin semnalele proprioceptive şi
cele primite de la ceilalţi analizatori.
- capacitate de anticipare rapidă; Aceasta depinde de fiecare individ în
parte şi are la bază experienţa motrică şi adaptarea răspunsurilor pe
baza unor reflexe condiţionate;
- calitatea proceselor cognitive şi mnemice; Procesele cognitive,
precum şi ansamblul procedeelor care uşurează memorarea
acţiunilor motrice, pe baza unor asociaţii dirijate, permit
îmbunătăţirea manifestării îndemânării (capacităţii coordinative).
Formele de manifestare ale îndemânării (capacităţii coordinative),
având în vedere formele activităţii motrice, sunt:
- îndemânarea generală, ca rezultat al unei pregătiri polivalente, care
se poate manifesta în diferite domenii de activitate;
- îndemânarea specifică, ca rezultat al specializării unei profesii sau
unei ramuri de sport;
Din alt punct de vedere, al combinaţiilor cu alte calităţi motrice, se
distinge coordonarea în regim de viteză, coordonarea în regim de forţă şi
coordonarea în regim de rezistenţă.12
Formele de manifestare a îndemânării (capacităţii coordinative), trebuie
raportate şi la alte elemente, care reprezintă indicii valorici ai acesteia:
- gradul de dificultate – depinde de modalitatea de coordonare
pretinsă, care poate fi simetrică sau asimetrică, simultană sau
succesivă în mişcări a unuia sau mai multor segmente;
- indicele de precizie al încadrării mişcării în spaţiu; Acest indice
presupune perceperea componenetelor spaţiale, al poziţiilor şi
direcţiilor. ,,Orientarea în spaţiu depinde de nivelul de perfecţionare
a senzaţiilor musculare, de gradul de coordonare a cooperării dintre
senzaţiile musculare şi senzaţiile vizuale şi, într-o anumită măsură
de cele auditive.”13
- indicele de viteză – presupune timpul de execuţie şi încadrarea
acţiunii motrice într-un anumit tempou şi ritm de execuţie. Indicele
de viteză trebuie raportat la următoarele situaţii: timpul necesar
pentru însuşirea acţiunii la nivelul impus, timpul necesar pentru
adaptări şi corectări.
- Indicele de forţă se referă la gradul de încordare musculară, denumit
de Zaţiorski ,,coeficientul acţiunii utile.” Potrivit acestui enunţ,
consumul de energie este raportat la lucrul mecanic efectuat,
rezultând că, în condiţiile date, ,,cu cât acest consum va fi mai mic,
cu atât îndemânarea, analizată din acest punct de vedere, va fi mai
mare.”14
- indicele de sincronizare presupune adaptarea execuţiilor individuale,
automatizate sau parţial automatizate, la condiţii mereu 12 Dragnea, A., Aura Bota – Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 244.13 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 151-153.14 Mitra, G., A. Mogoş, - Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 151-153
schimbătoare în spaţiu şi timp, adoptând în momentul respectiv
soluţia optimă. Acest lucru se întâlneşte cu preponderenţă în jocurile
sportive unde pe lângă acţiunile coechipierilor ca factori favorizanţi,
apar şi adversarii ca factori destructivi şi limitativi ai concepţiilor şi
acţiunilor propuse.
2.1.4.1. Procedee metodice de educare a îndemânării
În cadrul educării îndemânării se poate vorbi mai mult de principii care
trebuie respectate pentru dezvoltarea ei
a) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii constante, printr-un număr
mare de repetări;
b) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii complexe, în sensul creşterii
dificultăţilor de execuţie, comparativ cu condiţiile normale.
c) Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii variabile