Marian TUDOR Daniela IANCU

Andreea DRĂGHICI

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

MANUAL UNIVERSITAR pentru

ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

- 2011-

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1:

Introducere

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI............................................................................................................................. 3 1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ ........................................................................................................................ 3 1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE ............................................................................................................ 3 1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE......................................................................................................... 3 1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .......................................................................................................................... 4

1.1. Obiectivele cursului Obiectivele cursului constau în însuşirea de către studenti a cunoştinţelor teoretice şi practice referitoare la bugetul de stat, bugetele locale, procedura bugetară, precum şi conţinul acestora. 1.2. Concepţia curriculară

Cursul de faţă îşi propune să ofere suportul de bază pentru înţelegerea noţiunilor fundamentale legate de procedura bugetară şi de principalele impozite directe şi indirecte. . 1.3. Scopul unităţilor de învăţare

Unităţile de învăţare selectate au fost astfel alese încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de competenţe legate de instituţiile fundamentale ale dreptului bugetar. 1.4. Tematica unităţilor de învăţare

Temele sunt următoarele: Unitatea de învăţare 1: Introducere; Unitatea de învăţare 2: Dreptul financiar. Noţiuni introductive Unitatea de învăţare 3: Consideraţii generale privind procedura bugetară Unitatea de învăţare 4: Conţinutul bugetului public naţional Unitatea de învăţare 5: Bugetul de stat. Conţinut, principii şi caracteristici Unitatea de învăţare 6: Bugetul de stat. Etapele procedurii bugetare Unitatea de învăţare 7: Bugetele locale Unitatea de învăţare 8: Teoria generală a impozitelor şi taxelor

3

1.5. Bibliografie generală Dan Drosu Saguna, TRATAT DE DREPT FINANCIAR SI FISCAL, Edit. „All Beck”, Bucuresti, 2001 Ioan Gliga, DREPT FINANCIAR, Edit „Humanitas”, Bucureşti, 1998 Ioan Condor, Radu Stancu, DREPT FINANCIAR, Edit. „Fundaţia România de mâine”, Bucuresti, 2002 Mircea Stefan Minea, Lucian Teodor Chiriac, Cosmin Flavius Costas, DREPTUL FINANTELOR PUBLICE, Edit. „Accent”, Cluj-Napoca, 2005 Iulian Vãcãrel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Theodor Stolojan, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Mosteanu, FINANTE PUBLICE, Edit. „Didacticã si Pedagogicã”, Bucuresti, 1992 Raymond Muzellec, FINANCES PUBLIQUES, 8-e édition, Edit. “Sirey - Dalloz”, Paris, 1993 Iulian Vãcãrel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Mosteanu, Florin Georgescu, FINANTE PUBLICE, editia a IV-a, Edit. „Didacticã şi Pedagogicã”, Bucureşti, 2003 Etienne Douat, FINANCES PUBLIQUES (Finances communautaires, nationales, sociales et locales), Edit. „Preses Universitaires de France” – PUF, Paris, 1999 Gheorghe N. Leon, ELEMENTE DE STIINTÃ FINANCIARÃ, Tipografia “Cartea Româneascã”, Cluj, 1925 Louis Trotabas, FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Dalloz”, Paris, 1964 Gheorghe N. Leon, ELEMENTE DE STIINTÃ FINANCIARÃ, ediþia a II-a, Edit. “Cercetãri juridice”, Bucuresti, 1942 Gaston Jèze, COURS DE FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Marcel Giard”, Paris, 1929 Maurice Duverger, FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Presses Universitaires de France”, Paris, 1978 Ioan Condor, DREPT FINANCIAR, Edit. “R. A. Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1994 Viorel Ros, DREPT FINANCIAR, Edit. “All Beck”, Bucuresti, 2005, pp. 26-31 Louis Trotabas, Jean M. Cotteret, DROIT FISCAL, Edit. “Dalloz”, Paris, 1977 Alexandru Armeanic, Victor Volcinschi, Aurel Rotaru, Tudor Gujuman, Eugen Tetelea, Iurie Palade, DREPT FISCAL, Edit. “Museum”, Chisinãu, 2001 Ioan Muraru, Mihai L. Pucheanu, Gheorghe Iancu, Corneliu L. Popescu, CONSTITUTIILE ROMÂNIEI, Edit. “R. A. Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1993 Mircea Stefan Minea, Cosmin Flavius Costas, FISCALITATEA ÎN EUROPA LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III, Edit. “Rosetti”, Bucuresti, 2006 Gheorghe N. Leon, ELEMENTE DE STIINTÃ FINANCIARÃ, vol. II, Edit. Cartea Româneascã, Bucuresti, 1930 Constantin D. Popa, Adrian Fanu-Moca, DREPT FINANCIAR, Edit. “Lumina Lex”, Bucuresti, 2003 Aurel Negucioiu, Anton Drãgoescu, Sabin Pop, ECONOMIE POLITICÃ, vol. II, Edit. “George Baritiu”, Cluj-Napoca, 1998 Nicolae Hoantã, ECONOMIE SI FINANTE PUBLICE, Edit. “Polirom”, Iasi, 2000

4

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: DREPTUL FINANCIAR - NOŢIUNI INTRODUCTIVE

2.1. OBIECTIVE: ................................................................................................................................................. 5 2.2. OBIECTUL REGLEMENTĂRII JURIDICE FINANCIARE ŞI CONCEPTUL DREPTULUI FINANCIAR ...................... 5 2.3. NORMELE JURIDICE DE DREPT FINANCIAR ................................................................................................ 6 2.4. IZVOARELE DREPTULUI FINANCIAR ............................................................................................................ 6 2.5. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT FINANCIAR ................................................................................................. 6 2.6.LUCRARE DE VERIFICARE. .......................................................................................................................... 7 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................... 8 2.7.BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................. 8

2.1. Obiective: - cunoaşterea conceptului de finanţe publice, ca obiect al reglementării

juridice financiare; - cunoaşterea noţiunii şi obiectului dreptului financiar; - identificarea elementelor specifice ale normelor juridice financiare; - stabilirea participanţilor la raporturile juridice financiare şi determinarea

aparatului financiar; - alcătuirea tabloului izvoarelor dreptului financiar.

2.2. Obiectul reglementării juridice financiare şi conceptul dreptului financiar Analizând conţinutul relatiilor financiare publice, acestea sunt în strânsă dependenţă de formarea, administrarea şi repartizarea fondurilor băneşti publice. Naşterea, funcţionarea şi stingerea acestor relaţii financiare sunt reglementate de normele juridice specifice dreptului financiar public. Aceste relaţii financiare astfel constituite stau la baza raporturilor juridice financiare. Deoarece prin finanţele publice se realizează constituirea, repartizarea şi utilizarea banului public în condiţiile de legalitate şi performanţă, statul este preocupat să creeze cadrul legislativ corespunzător realizării scopului şi atribuţiilor sale (în producţia de mărfuri, în dezvoltarea ştiinţei, învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, etc.). În acest contex dreptul financiar cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare ale statului. În cuprinsul dreptului financiar se include în primul rând, partea privind bugetul public naţional deci, dreptul bugetar. Tot din cuprinsul dreptului financiar fac parte şi dreptul fiscal, precum şi controlul financiar şi creditul public.

Dreptul fiscal se caracterizează prin dispoziţiile care reglementează impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale. Totodată, dreptul fiscal mai cuprinde norme referitoare la procedura fiscală a stabilirii, încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor, completate cu normele privind sancţionarea faptelor de evaziune fiscală.

5

2.3. Normele juridice de drept financiar

Sunt reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin constiinţa juridică a participanţilor şi prin forţa coercitivă a statului, când este nevoie. Norma juridică de drept financiar poate fi definită ca o regulă de conduită stabilită şi recunoscută de stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile juridice de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat. Din punct de vedere al structurii logico-juridice, şi normele dreptului financiar cuprind elementele specifice normei de drept şi anume, ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. În funcţie de obiectul raporturilor juridice pe care le reglementează periodic, normele juridice financiare sunt grupate în următoarele categorii:

a) Nomele juridice financiare care reglementează procesul de formare a fondurilor băneşti publice. Aceste norme juridice cuprind reglementări privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri publice, pentru fomarea resurselor băneşti aflate la dispoziţia organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, pentru constituirea veniturilor publice.

b) O altă categorie de norme juridice o reprezintă cele ce reglementează destinaţia pentru care pot fi utilizate veniturile publice, adică natura cheltuielilor publice şi procedura de efectuare a acestora.

c) A treia categorie de norme sunt cele care au ca obiect activitatea de control financiar.

d) O altă categorie de norme juridice financiare o constituie normele care reglementează creditul public.

2.4. Izvoarele dreptului financiar

Sunt considerate izvoare ale deptului financiar actele juridice care reglementează raporturile juridice din sfera finanţelor publice. Constituţia României constituie izvorul fundamental al dreptului finanţelor publice. Între prevederile Constituţiei sunt cuprinse dispoziţii privind structura finanţelor publice, buget, impozite, taxe, precum şi organele statului implicate în politica bugetară. Legile organice şi ordinare. Din această categorie fac parte: Codul fiscal, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice cu modificările ulterioare, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale. Ordonanţe de Guvern – dintre acestea enumerăm O.G. nr. 92/2003 pentru aprobarea Codului de procedură fiscală; O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare. Hotărârile de Guvern – cuprind măsuri de organizare a punerii în executare a legilor Ordinele ministrului finanţelor publice, instrucţiunile şi normele metodologice ale miniştrilor. De asemenea, fac parte din izvoarele dreptului finanţelor publice şi hotărârile consiliilor locale care cuprind reglementări în materia finanţelor publice locale.

2.5. Raportul juridic de drept financiar

6

Raportul juridic de drept financiar este relaţia socială ce vizează procesul formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice, creditul public şi activitatea de control, reglementată de normele dreptului financiar. În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice, raporturile juridice de drept financiar pot fi: - raporturi juridice bugetare, - raporturi juridice fiscale, - raporturi juridice de control financiar, - raporturi juridice de creditare. Elementele raportului juridic de drept financiar: Subiectele raportului juridic de drept financiar – întotdeauna, în raporturile juridice de drept financiar, unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ de specialitate - purtător al autorităţii de stat (Ministerul Finanţelor Publice, Direcţiile judeţene ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului financiar de stat, organele de control financiar), iar cel de-al doilea poate fi orice persoană fizică sau juridică. Conţinutul raportului juridic de drept financiar este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante (cu privire la finanţarea bugetară, impunerea fiscală, activitatea de control financiar şi de credit public). Obiectul raportului juridic de drept financiar este determinat de sfera deosebit de largă şi complexă a relaţiilor fianciare, precum şi de operaţiunile specifice privind activitatea financiară. În prima situaţie, obiectul este format din acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, etc În ce-a de-a doua situaţie, obiectul raportului juridic îl formează plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice bugetare, de finanţare, etc. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Definiţi norma juridică de drept financiar. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 6

2. Enumeraţi izvoarele dreptului financiar. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 6

2.6. Lucrare de verificare.

7

Prezentaţi elementele raportului juridic de drept financiar Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

Rezumatul unităţii de învăţare

Dreptul financiar este acea ramura a dreptului public ce cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare ale statulu. Norma juridică de drept financiar este o regulă de conduită stabilită şi recunoscută de stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile juridice de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat.

Izvoarele dreptului financiar sunt considerate acele acte juridice care reglementează raporturile juridice din sfera finanţelor publice (ex. Constitutia, legi - Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonante de guvern - O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare) etc.

Raportul juridic de drept financiar este relaţia socială ce vizează procesul formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice, creditul public şi activitatea de control, reglementată de normele dreptului financiar. 2.7. Bibliografie.

Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

8

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3: Consideraţii generale privind organizarea bugetară

3.1. OBIECTIVE: ................................................................................................................................................. 9 3.2. CONSIDERAŢII GENERALE : ........................................................................................................................ 9 3.3. ORGANIZAREA BUGETARĂ ÎN STATELE MODERNE.................................................................................. 11 3.4. NATURA JURIDICĂ A BUGETULUI PUBLIC ................................................................................................. 12 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 14 3.5. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 14 3.6. BIBLIOGRAFIE. ......................................................................................................................................... 14

3.1. Obiective: - însuşirea conceptului de buget public ;

- familiarizarea cursanţilor cu organizarea procedurii bugetare în statele moderne; - cunoaşterea naturii juridice a bugetului.

3.2. Consideraţii generale : Înţelegerea finanţelor a fost rezultatul unui proces istoric determinat de evoluţia socială şi economică. Odată cu apariţia statului şi dezvoltarea economică au apărut clasele sociale şi necesitatea unei forţe publice prin scoaterea unor indivizi din procesul de producţie. Pentru a funcţiona, această forţă trebuia să consume o parte din rezultatele obţinute în activitatea productivă. Prin apariţia statului, pe o anumită treaptă a dezvoltarii sociale şi economice, cu instituţiile sale, apar şi primele elemente de finanţe cum sunt: impozitele, dările, birurile, etc., care nu aveau alt rol decât acela de a întreţine statul cu institutiile sale, în scopul realizării funcţiilor publice ale acestora. La început o parte din veniturile statului erau acoperite din taxe şi alte dări încasate de la populaţie iar altă parte era asigurată în natură. Finanţele publice s-au manifestat întotdeauna ca fiind relaţii sociale de natură economică, constând în repartizarea unei părţi din produsul social şi venitul naţional pentru îndeplinirea funcţiilor statului. Aceste funcţii sociale se realizau potrivit interesului statului prin activitatea unor institutii neproductive care necesitau cheltuieli. Finanţele au conţinut de clasă şi au fost determinate în raport de interesele economice, sociale şi politice ale statului. Pentru funcţionarea institutiilor statului a fost şi este nevoie de cheltuieli financiare, iar acest lucru nu se poate realiza haotic fără un buget. Cuvântul “buget” provine din limba franceză, unde cuvântul “bougette” însemna o pungă de bani. Deoarece, în prezent, nu există o definiţie legală a bugetului public în legea finanţelor publice, trebuie analizat conţinutul teoriilor cu acest obiect exprimate în timp.

9

În această încercare, care să exprime cât mai corect relaţiile complexe care formează bugetul public, pentru o mai bună înţelegere, trebuie studiate două categorii de definiţii şi anume definiţii care se desprind din acte normative şi definitii formulate de doctrină. Pentru prima data în România întâlnim o definire legală a bugetului public în Regulamentul de Finantia din 20 noiembrie 1860, promulgat de domnitorul A.I.Cuza în aplicarea Convenţiei de la Paris din august 1858, unde bugetul public este definit ca fiind “rentele (veniturile şi cheltuielile) publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exercitiu”. De asemenea, în 1864, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris vorbeşte în art. VI despre buget referindu-se atât la autoritatea care îl adoptă (Adunarea electivă) şi îl votează, cât şi la oportunitatea adoptării acestuia. Astfel se prevede că „dacă bugetul nu s-ar vota în timp oportun, puterea executivă va îndestula serviciile conform ultimului buget votat”. Prin Constituţia de la 1866 - prima constituţie română - se vorbeşte despre ‘bugetul cheltuielilor şi al recentelor (veniturile: n.n.)”. În baza prevederilor constituţionale, în acest sens apare prima lege de contabilitate in anul 1864, care reglementează modul de elaborare, adoptare şi executare a bugetului de stat. Constituţia României de la 1866, în titlul IV, intitulat “Despre finanţe” prevede că “… în fiecare an Adunarea deputaţilor încheie socotelile şi votează bugetul …” Tot Constituţia din 1866 stabileşte ca regului fundamentale legalitatea impozitelor precum şi finaliattea încasării acestora, care nu poate fi alta decât interesul general, stabilind de asemenea faptul că nu se pot statornicii privilegii în materia impozitelor. Aceeaşi concepţie privind impozitele este păstrată şi prin Constituţia din 1923 care introduce în plus în discuţie efectuarea controlului preventiv şi a celui de gestiune a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, control care va fi exercitate de către Curtea de Conturi. Ultimele acte fundamentale despre care s-a făcut vorbire arată că “legile financiare se publică în Monitorul Oficial...”. În privinţa Constituţiei din 1938 se remarcă faptul că în ceea ce priveşte finanţele şi controlul preventiv şi de de gestiune a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului,, se înfiinţează alături de curtea de Conturi, “un alt corp superior de control care va avea misiunea de a supraveghea şi examina legalitatea şi corectitudinea executării gestiunilor în toate serviciile publice”. Inspirate din decretul francez din 1862, privind contabilitatea publică, legile de contabilitate publică din 1903 şi 1929 din ţara noastră considerau bugetul public drept actul “… prin care sunt prevăzute şi prealabil aprobate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice …” Acest înţeles se întâlneşte şi în regulamentul financiar al Comunităţii europene, unde se arată că bugetul este “… actul care prevede şi autorizează în prealabil în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţii …” În plus faţă de aceste definiţii care se desprind din actele normative, în literatura de specialitate au apărut mai multe interpretari în legatură cu conţinutul bugetului public. Astfel, s-a afirmat că bugetul este “… un plan de prevedere al veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată …” Cel mai adesea s-a afirmat că “… bugetul este un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi de venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată …”.

10

Şi potrivit profesorului dr. Dan Drosu Saguna, bugetul public este “planul financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinata de timp …”. Concluzionându-se se poate defini conţinutul bugetului public ca fiind un act prin care sunt stabilite veniturile publice ce urmează să fie constituite într-o perioadă determinata de timp şi destinaţia acestor venituri materializată în stabilirea corespunzatoare a cheltuielilor bugetare.

Rezultă că: * bugetul public este un act prin care puterea legislativă autorizează constituirea unor venituri şi efectuarea unor cheltuieli bugetare (corespunzator veniturilor planificate). * bugetul public este un act de planificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru o perioadă de timp determinată, act ce îmbracă forma legii.

3.3. Organizarea bugetară în statele moderne Organizarea bugetară publică prezintă particularităţi şi deosebiri, în raport de forma statală, numindu-se în acest sens statele federative şi cele cu structură unitară. În statele naţionale unitare (Italia, Franta, Suedia, etc.) organizarea bugetară este simplificată, acestea caracterizându-se printr-un buget de stat denumit buget general sau ordinar şi bugete locale. Bugetul de stat este constituit din veniturile provenite din impozite şi taxe care este completat, în caz de nevoie, cu împrumuturile de stat. Cheltuielile acestor bugete - generale sau ordinare - se regăsesc în următoarele domenii: sănătate publică, justiţie, armată, întreţinerea autorităţii administrative,etc. Bugetele locale care aparţin unităţilor administrativ- teritoriale, aparţin structurii bugetare de interes public, urmăresc în execuţie asigurarea autonomiei funcţionale a autorităţilor reprezentative a unităţilor administrativ-teritoriale şi formarea resurselor pentru finanţarea cheltuielilor publice locale. Când cheltuielile depăşesc veniturile constituite, aceste venituri se completează cu subventii din bugetul statului sau se recurge la împrumuturi publice pentru echilibrarea balanţei bugetare. Alături de bugetul de stat şi bugetul local, structura bugetară cuprinde şi alte fonduri băneşti cu destinaţie specială, în statele naţionale şi unitare.

În acest sens, în Franţa, pe lângă bugetul general al statului, structura bugetară publică cuprinde şi fondurile privind imprimeria naţională, navigaţia aeriană, regia monedelor şi medaliilor, etc., ca şi conturi speciale dezvoltarea aducţiunilor de apă, pentru fondul forestier, pentru fondul dezvoltării vieţii asociative, etc. În statele federative (Germania, Brazilia, SUA, etc.), structura federativă a acestora determină o organizare bugetară specifică, în sensul că acestea au bugete ale statelor federative, bugete ale statelor din federaţie şi bugete locale. Procedura elaborării şi aprobării bugetelor nu este reglementatată unitar în statele federative. Astfel, în Germania, organizarea bugetară este reglementată printr-un act normativ denumit “Constituţie financiară”, prin care se urmăreşte repartizarea

11

echitabilă a fondurilor băneşti între bugetul federal şi bugetele landurilor care compun bugetul statului. Prin bugetul federal sunt finanţate: cheltuielile din domeniul afacerilor externe, căile ferate şi fluviale federale, poşta, autorităţile şi instanţele federale, siguranţa frontierelor, etc. Bugetele federale împreună cu bugetele landurilor asigură finanţarea învăţământului şi ştiinţei. Bugetele landurilor şi cele locale asigură finanţarea institutiilor care functionează în regim public în unităţile administrativ-teritoriale respective. În Statele Unite ale Americii, între bugetul federal, bugetele statelor membre şi bugetele locale, repartiţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare au loc prin intermediul legilor de autorizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare în raport de competenţele statale ale organelor federale, ale organelor de conducere din statele membre şi ale organelor locale, denumite colectivităţi subordonate. În statele contemporane, alături de bugetul de stat, în structura bugetară, se întâlneşte un buget economic sau un buget al economiei naţionale. Bugetul economic este un document care permite o imagine exprimată valoric pentru activitatea economică viitoare, cuprinzând informaţii previzionale în legătură cu producţia, repartiţia, consumul, formarea resurselor bugetare. Aceste orientari sunt rezultatul analizei asupra datelor din exerciţiul bugetar din perioada precedentă. În Anglia, bugetul economic este reprezentat prin numitele “Cărţi albe” privind producţia, comerţul, veniturile şi cheltuielile naţionale.

În Franţa, bugetul economic constă din conturile previzionale privind producţia şi consumul de bunuri. Tot ca particularitati, în SUA, prin bugetul economic se urmăresc soldurile dintre venituri şi cheltuieli pe ramuri economice şi de activitate, precum şi pe ansamblul economiei naţionale.

3.4. Natura juridică a bugetului public În analiza noţiunii bugetului, sub aspect juridic s-au exprimat mai multe teorii şi anume: este un act administrativ şi legislativ, în acelaşi timp; are natură juridică de lege; este un plan financiar. * Teoria potrivit căreia bugetul public este un act administrativ, este justificată prin faptul că atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt evaluări de ordin financiar realizate de agenţii administrativi. Bugetul, potrivit acestei teorii, ar constitui un act-condiţie, pus de legiuitor la dispoziţia agenţilor administrativi pentru a realiza acte juridice prin care sunt create creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care se efectuează plata acestor creanţe. * Teoria potrivit căreia bugetul este o lege, constituind un program al administraţiei şi o decizie care emană de la puterea legislativă. Deoarece bugetul statului este o decizie a legiuitorului acesta este o lege propriu-zisă. Uneori aceeaşi teoreticieni, încercând să facă distincţia între sensul formal şi sensul material al legii susţin că: “Bugetul statului este o lege numai în sens formal şi nu în sens material” pentru că el “… este elaborat sub formă de lege, conform procedurii legislative". * Într-o altă opinie se arată că bugetul public este atât lege cât şi act administrativ, susţinându-se că “… bugetul este lege în părţile lui creatoare de

12

dispozitii generale şi act administrativ în părţile creatoare de acte individuale şi concrete …”. Partea de venituri este apreciată ca fiind creatoare de dispoziţii generale, aprobarea acestei părţi fiind o adevărată lege materială deoarece determină în fiecare caz, prin dispoziţie generală, perceperea impozitelor şi taxelor ca şi când ar fi reglementate în acel moment. Partea de cheltuieli a bugetului este considerată creatoare de acte individuale şi concrete de natură administrativă, deoarece votul cheltuielilor bugetare de către Parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente referitoare la deschiderea de credite bugetare şi alte procedee de cheltuieli bugetare. *Teoria potrivit căreia bugetul public este un act de planificare financiară care în urma adoptării de către organul legislativ, dobândeşte natura juridică de lege. * Într-o alta teorie, bugetul public ar fi numai un plan financiar cu caracter executoriu al statului sau principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului. În opinia profesorului Dan Drosu Saguna, sintetizând, bugetul este un plan financiar, adoptat de Parlament prin legea bugetului - teorie pe care o insuşim - bugetul de stat având natura juridică specifică legii şi fiind exprimat prin lege. Actele juridice săvârşite în executarea legii bugetului, fie că se referă la partea de venituri, fie că sunt acte care se referă la partea de cheltuieli, sunt şi acte de natură juridică administrativă cu un interes şi scop determinat. Dincolo de natura sa juridică, existenţa bugetului este justificată din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, ca în orice activitate economică a oricărui întreprinzător, bugetul reflectă situaţia economică a fiecărui stat. În al doilea rînd, modul său de a fi conceput în funcţie de realităţile social-economice, precum şi de necesitatea de a răspunde unor nevoi de natură să producă surse la buget, pe termen lung sau mediu, reflectă concepţia fiscală şi modul de gândire economică a clasei politice. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Definiţi bugetul public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 11

2. În ce constă structura bugetară specifică a statelor federative. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 12

13

Rezumatul unităţii de învăţare Bugetului public este actul prin care sunt stabilite veniturile publice ce

urmează să fie constituite într-o perioadă determinata de timp şi destinaţia acestor venituri materializată în stabilirea corespunzatoare a cheltuielilor bugetare.

În statele naţionale unitare (Italia, Franta, Suedia, etc.) organizarea bugetară se caracterizeaza printr-un buget de stat denumit buget general sau ordinar şi bugete locale.

În statele federative (Germania, Brazilia, SUA, etc.), structura federativă a acestora determină o organizare bugetară specifică, în sensul că acestea au bugete ale statelor federative, bugete ale statelor din federaţie şi bugete locale.

Bugetul este un plan financiar, adoptat de Parlament prin legea bugetului, bugetul de stat având natura juridică specifică legii şi fiind exprimat prin lege.

Actele juridice săvârşite în executarea legii bugetului, fie că se referă la partea de venituri, fie că sunt acte care se referă la partea de cheltuieli, sunt acte de natură juridică administrativă cu un interes şi scop determinat.

3.5. Lucrare de verificare

Prezentaţi natura juridică a bugetului Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

3.6. Bibliografie.

Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura Universităţii

din Piteşti, Piteşti, 2009

14

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL

4.1. OBIECTIVE : .............................................................................................................................................. 15 4.2. VENITURILE PUBLICE - ELEMENT AL BUGETULUI PUBLIC........................................................................ 15

4.2.1. Apariţia şi evoluţia “veniturilor publice” în Romania.................................................................. 15 4.2.2. Elemente caracteristice ale veniturilor publice .......................................................................... 17

4.3. DREPTUL STATULUI DE A REGLEMENTA SISTEMUL DE IMPUNERE........................................................... 17 4.4. MAXIMELE FUNDAMENTALE ALE IMPUNERII ............................................................................................. 18 4.5. CONCEPŢIA GENERALĂ ASUPRA STRUCTURII BUGETULUI PUBLIC.......................................................... 19 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 21 4.6. LUCRARE DE VERIFICARE. ....................................................................................................................... 22 4.7. BIBLIOGRAFIE. ......................................................................................................................................... 22

4.1. Obiective : - însuşirea conceptului de buget public naţional şi stabilirea elementelor componente ale acestuia; - cunoaşterea teoriilor fundamentate de-a lungul timpului cu privire la dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere; - însuşirea elementelor definitorii ale finanţelor publice; - cunoaşterea maximelor fundamentale ale impunerii.

4.2. Veniturile publice - element al bugetului public

4.2.1. Apariţia şi evoluţia “veniturilor publice” în Romania

Încă înainte de întemeierea Principatelor Romane, pe teritoriul ţării noastre au coexistat diferite forme de organizare politică. Toate popoarele barbare care au străbătut teritoriul românesc au supus populaţia la dări şi la corvezi numeroase, situaţie ce a durat pâna s-a putut închega viaţa Statelor Române capabile să trăiască prin forţele naţionale ale neamului. În această perioadă, legatura dintre ţăranii români şi şefii triburilor barbare se făcea cu ajutorul cnezilor, voievozilor şi al juzilor localităţilor româneşti, care răspundeau de strângerea birurilor. În urma descălecării şi a închegării unor organizaţii politice noi unitare, organizarea fiscală din ţările române se dezvoltă, urmând sistemul de dări care exista în Transilvania, locul de unde au pornit voievozii descălecători. O oarecare influenţă s-a exercitat şi din partea populaţiei de peste Dunăre, din Serbia, populaţie cu o organizare administrativă şi o structură socială bine conturate, cu drepturi şi obligaţii cetăţeneşti faţă de fisc. O trăsătură fundamentală a acelei perioade a constat în aceea ca domnii, reprezentând autoritatea supremă în stat, şi-au asumat o serie întreagă de atribuţii în domeniul fiscal, precum: fixarea darilor, controlul activităţii tuturor slujbaşilor visteriei, fixarea atribuţiilor acestora, numirea lor, acordarea de reduceri sau scutiri de dări, ş.a.. În Ţara Românească şi Moldova, până în 1830, sursele principale de venituri ale statului erau următoarele: - dările de repartiţie - care constau dintr-un bir plătit în mod eşalonat, într-un număr de rate; - dările de cotitate - compuse din dijmăritul pe stupi şi porci, oieritul pe oi (ostina în Moldova), vinărie pe vin (vidrărit în Moldova)

15

Alături de aceste dari au existat şi altele cum ar fi: fumăritul, văcăritul (pe oi, vaci şi cai), ierbăritul, etc. Aceste forme de dări erau multiple şi variau, astfel că în timp, unele dispăreau, înfiinţându-se altele. O caracteristică a acestor dări era aceea că perceperea lor se făcea în mod arbitrar, ceea ce dădea naştere la fecvente plângeri la adresa Domnilor. Aceştia se ‘îndurau’ şi încheiau ruptura - adica o înţelegere care stabilea obligaţia fiscală a contribuabilului şi termenele de executare. Această “ruptură” cu visteria ţării nu se făcea individual, ci pe grupuri de contribuabili. Contribuabilii erau imparţiţi în două categorii:

- bresle - care beneficiau de privilegii fiscale (scutiri totale sau partiale de dări) şi de un sistem fiscal mai avantajos; astfel, marii stăpâni de moşii (boierii, episcopiile, mănăstirile) erau scutiti total de dari; - birnici - care plăteau toate dările: din această categorie facea parte, în principal, tărănimea liberă şi clăcaşă, care era supusă dărilor de repartiţie şi cotitate. În Transilvania, principalele obligaţii faţă de stat au fost dările pe porţi, pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti şi capitaţia (obligaţia în bani şi muncă). În anul 1754, impărăteasa Maria Tereza, a stabilit printr-o patentă, urmatoarele impozite directe faţă de stat: Impozitul pe avere - perceput pentru bunurile mobile (terenuri de divese categorii) şi pentru bunurile mişcătoare (boi, cai, porci, etc.); Impozitul pe cap - numit şi taxa capitis - aplicabil în mod diferit pe categorii de contribuabili, astfel: pentru ţărani impozit mai mic, iar pentru orăşeni impozit mai mare; nobilimea era scutită de dări. Urmare tratatului de la Paris (18/30 martie 1856) unde se prevedea desfiinţarea privilegiilor de clasă şi egalitatea în faţa legilor a tuturor românilor, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a pus bazele organizării financiare moderne, unificând în cele din urmă legislaţia financiară a Principatelor Romane concretizate în adoptarea mai multor legi de impozite dupa cum urmează:

- introducerea impozitului funciar (anterior, proprietatea funciară era scutită de impozit);

- înfiinţarea taxei de transmitere asupra proprietăţilor asezămintelor publice (numite “bunuri de mână moartă”, deoarece nu circulă); - legea patentelor la care s-a adaugat mai multe categorii de plătitori de patente. În acest fel, fiind reorganizat sistemul fiscal, acesta devine o parte importantă a finanţelor publice. Astfel, veniturile statului erau formate din : * impozite (contribuţii), utilizate pentru realizarea sarcinilor economice, financiare şi politico-sociale ale statului; * taxe, care erau folosite pentru acoperirea cheltuielilor generale ale statului şi rezultau din plata unor servicii efectuate la cerere. După înfăptuirea statului national român (1918) orientarile financiare s-au accentuat in trei direcţii: * unificarea sistemului fiscal * reforma fiscală radicală * măsuri pentru echilibrarea bugetului public Unificarea sistemului fiscal a avut loc prin reforma fiscală din 1921 potrivit legii din 1 august, propusă de Nicolae Titulescu, care se întemeia pe impozitul cedular, şi se completa cu impozitul global pe venit, progresiv, pe cifra de afaceri.

16

Prin această lege se desfiinţau vechile impozite directe, mentinând impozitele indirecte si monopolurile, reglementând opt impozite directe, din care şapte cedule, dupa cum urmează: • impozitul pe veniturile proprietăţii funciare neclădite (cedula A) stabilit la 15%; • impozitul pe venitul proprietăţii funciare clădite (cedula B) în cota de 15%; • impozitul pe venitul exploatărilor agricole (cedula C), fixat la 12%; • impozitul pe întreprinderile industriale şi comerciale (cedula D), în cota de 12%

pentru întreprinderile comerciale şi 10% pentru cele industriale; • impozitul asupra lefurilor, pensiilor şi rentelor viagere (cedula F), fixat la 6%; • impozitul asupra veniturilor valorilor mobiliare, creantelor, depozitelor, garantiilor

(cedula G) in cota de 15%; • impozitul progresiv pe venitul global, perceput asupra veniturilor nete din cele

şapte cedule, în cota de la 2% la 33%. Prin aceeaşi lege a fost înfiinţat şi un impozit extraordinar, pe lux şi pe cifra de afaceri. În anul 1923 Vintilă Brătianu propune şi se realizează o nouă reformă fiscală prin care se urmărea unificarea sistemului fiscal românesc prin unificarea contribuţiilor directe şi înfiinţarea impozitului pe venitul global. Prin această lege sunt înlocuite impozitele cedulare reglementate de legea din 1 augut 1921, cu şase impozite directe reale, denumite de lege şi elementare. Odată cu al doilea război mondial sistemul fiscal a fost influenţat negativ, caracterizat prin sporirea taxelor de consumaţie, modificarea impozitului pe lux şi pe cifra de afaceri, introducându-se şi monopolul de desfacere a băuturilor spirtoase. În deceniul patru al secolului trecut, impozitele indirecte reprezentau ¾ din totalul veniturilor statului, urmărindu-se în mod deosebit încasarea rapidă şi simplificată a impozitelor. La 1 aprilie 1942 s-a adoptat Codul de procedură fiscală.

4.2.2. Elemente caracteristice ale veniturilor publice

Evoluţia istorică a impozitelor a fost insoţită permanent de caracterizări teoretice şi de concepţii privitoare la necesitatea şi rolul acestora, de principii referitoare la modul de stabilire şi încasare a acestor impozite. Dintre caracterizările privind necesitatea şi instituirea impozitelor sunt de retinut cele exprimate în contextul unor teorii despre stat ca rezultat din contractul social, intervenit între indivizi, ori ca produs al solidarităţii sociale sau naţionale a indivizilor.

4.3. Dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere

În decursul timpului, în literatura de specialitate, au fost studiate mai multe teorii în legătură cu dreptul statului de a reglementa un sistem de impunere, teorii dintre care amintim pe cea organică, cea a contractului social, cea a echivalenţei şi cea a sacrificiului. * Teoria organică, fundamentată de către gânditori de frunte ai filosofiei clasice germane - Hegel, Fichte, Schelling, sustine că “ statul s-a născut din însăşi natura omenească”, iar dreptul de impunere reprezintă un “produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”. Dreptul de impunere trebuie să fie justificat, deoarece popoarele trăiesc organizat în viaţa de stat, iar statele, pentru asigurarea

17

existenţei lor, au nevoie de exercitarea dreptului de impunere. Scopul exercitării dreptului de impunere este de a se constitui fonduri bănesti care să fie utilizate pentru menţinerea ordinii în stat, iar - conform acestei teorii - dacă scopul este absolut necesar, atunci şi mijloacele pentru realizarea acestui scop trebuie să fie absolut necesare. * Teoria contractului social a fost întemeiată de catre Thomas Hobbes (1588-1679) în Leviathan (1651), continuată şi dezvoltată de către Jean-Jacques Rousseau (1712-1788) în Contractul social. Potivit acestei teoii, contractul social reprezintă o formă de asociere ideală a indivizilor care nu se mai supun unii altora, prin coerciţie sau dominaţie, ci numai statului ca expresie suverană a voinţei generale. Cetăţenii sunt de acord să renunţe la o parte din libertăţile lor, făcând, în acelaşi timp şi sacrificii de ordin material (plata impozitelor), iar statul garantează realizarea anumitor activităţi. În contractul social, dreptul formal al statului de impunere apare ca un rezultat al unei înţelegeri între stat şi contribuabili. * Teoria echivalenţei (teoria schimbului sau teoria intereselor) a fost fondată de catre Adam Smith şi continuată de catre Montesquieu. Această teorie stă la baza sistemului în care impozitele îşi găsesc justificarea prin serviciile şi avantajele realizate şi garantate de stat, afirmându-se, de exemplu, că “impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat”. Statul este cel care stabileşte cota de impunere a veniturilor contribuabililor în raport cu avantajele pe care le creează acestora, dând, în acelasi timp, şi măsura impozitelor în raport cu mărimea serviciilor - cu cât serviciile vor fi mai mari, ca atât impozitele vor fi mai ridicate. Teoria sacrificiului, a datoriei sau a solidarităţii propune ca acţiunea impozitului să fie justificată prin natura statului, care este privit ca un produs necesar pentru dezvoltarea istorică şi nu ca o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor. În aceste conditii, cei care vor admite ca viaţa socială, în complexitatea ei, este strâns legată de organizarea statului, vor trebui să admită şi dreptul statului de a impune taxe şi impozite. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite apare ca o consecinţă directă a obligaţiei sale de a-şi îndeplini functiile şi sarcinile. Impozitul stabilit de stat este comparabil cu o datorie pe care o au cetăţenii pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltare a întregului social caruia îi aparţin.

4.4. Maximele fundamentale ale impunerii

Alături de teoriile care însoţesc dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere se pot exprima şi unele maxime sau principii ale impunerii. Conform concepţiei economistului Adam Smith (1723-1790), maximele fundamentale ale impunerii - ca ansamblu de acte şi operaţiuni de stabilire a impozitelor - sunt următoarele: • maxima justiţiei: “cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile

guvernamentale atât cât le permit facultăţile proprii - adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”. Această maximă impune ca impozitele să fie aşezate şi percepute în limita “facultăţilor proprii” ale cetăţenilor - condiţionate de “proporţia veniturilor pe cale le realizează”, adică de facultatea sau capacitatea contributivă a plătitorilor. Din enunţul acestei maxime rezultă şi ideea conform căreia impozitele sunt juste numai dacă sunt reglementate şi percepute în raport de capacitatea contributivă a fiecărui debitor, fiind totodată instituite în scopul acoperirii cheltuielilor publice. În acest sens, trebuie privită şi dispoziţia constituţională care prevede că “sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

18

• maxima certitudinii: “impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”. Acest principiu îşi găseşte corespondent într-un alt principiu - cel al legalităţii impozitelor - conform caruia impozitele percepute trebuie să fie numai cele reglementate prin legi, iar prevederile acestor legi trebuie să fie aplicate în strictă conformitate, consacrând aşa zisa “egalitate a cetăţenilor în faţa impozitului”.

• maxima comodităţii: “toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului”.

• maxima economiei :”toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează sa intre în trezoreria statului”.

4.5. Concepţia generală asupra structurii bugetului public

În cadrul dreptului financiar public, ca subramuri ale acestuia fiinţează mai multe institutii juridice cu un conţinut de aceeaşi natură, care constituie componente structurale ale finanţelor publice. Dreptul bugetar, care cuprinde norme juridice de reglementare a dreptului public, constituie una dintre aceste institutii juridice din cuprinsul dreptului financiar public. Având în vedere dispoziţia constituţională care defineşte noţiunea bugetului public naţional care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale, se observă că normele juridice specifice dreptului bugetar reglementează raporturile juridice ce caracterizează aceste categorii de bugete, neexistand o suprapunere faţă de celelalte institutii ale dreptului financiar, ci o completare a acestora. Aplicarea normelor juridice specifice dreptului bugetar se completează cu aplicarea dispozitiilor juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri bugetare. În acest context, dreptul bugetar grupează acele norme juridice care privesc cuprinsul şi procedura elaborării, aprobării şi executării bugetului public.

În reglementarea actuală bugetul public ar cuprinde bugetul de stat, bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, care se derulează în condiţii de autonomie. Trebuie observat că legea finanţelor publice, prin reglementarea sa, permite ca alături de bugetul public national din Romania, unele resursele financiare publice să fie gestionate şi prin alte categorii de bugete şi anume: bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom. Concluzionând pe acest fond legislativ rezultă că în Romania, structura bugetară este constituită dintr-un buget naţional, buget care cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale - organizare bugetară care funcţionează autonom. Alăturat bugetului public naţional, structura bugetară de interes public cuprinde bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor cu caracter autonom. Tot prin legea finanţelor publice se stabileşte o largă autonomie bugetelor care compun bugetul public naţional, fiind elaborate şi adoptate distinct.

19

Astfel, bugetul de stat este aprobat prin lege de către parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat este întocmit separat de bugetul de stat şi aprobat de Parlament printr-o alta lege decat care a bugetului de stat, iar bugetele locale sunt elaborate şi aprobate de autorităţile care reprezintă unităţile administrativ-teritoriale, potrivit dispoziţiilor normative cuprinse în actul normativ ce regelementează finanţele publice locale. Potrivit principiilor legilor bugetare, în bugetele administraţiilor centrale de stat, în bugetele asigurărilor sociale de stat şi în cele locale nu se pot înscrie şi aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează a fi efectuate. Trebuie facută distincţia între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, ordine şi siguranţă natională, cercetare ştiinţifică, s.a.) care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea.

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Rezultă că cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în forma bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziăţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice, etc. În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale. Este obligatoriu ca atunci când se stabilesc veniturile să se stabilească şi sursa acestora iar la cheltuieli să se precizeze clar resursele din care urmează să se efectueze. Tot prin legile bugetare se stabileşte că orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul administraţiei centrale de stat, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, constituirea şi utilizarea mijloacelor financiare, în afara bugetului, se face numai prin lege (urmate de rectificare a bugetului stabilit initial). Bugetele pentru fondurile speciale (cu veniturile şi cheltuielile acestora) se aprobă tot de Parlament ca anexă la bugetele administraţiei centrale din bugetul de stat.

20

Nici un impozit, taxă sau altă sumă de acest fel nu se înscriu în buget şi nu se încasează, dacă nu sunt stabilite prin lege; lista impozitelor, taxelor, cotelor acestora şi ale altor venituri ale statului incluse în veniturile bugetare trebuie obligatoriu aprobată prin legea bugetară anual. Trebuie subliniat că în bugetul statului se înscrie şi fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului, care se utilizează, pe baza de hotarâri de guvern pentru suplimentarea unor credite bugetare, în cazuri justificate de finanţarea unor acţiuni apărute în plus după apariţia legii bugetului. Prin bugetul public naţional se redistribuie valorile în economia natională, pe de o parte, şi între stat şi populaţie, pe de alta parte. În altă ordine de idei, bugetul public naţional contribuie la redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă, în asigurarea protecţiei sociale, între unele zone din teritoriu şi uneori în diviziunea internatională a muncii ca urmare a structurii şi restructurarii economice zonale. Prin bugetul public national se exercită controlul permanent şi sistematic asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor publice, precum şi asupra activităţii societăţilor comerciale care au raporturi cu statul (vezi definiţie drept financiar şi obiectul activităţii de control Curţii de Conturi). TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Prezentaţi teoria contractului social. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 18

2. Enumeraţi maximele fundamentale ale impunerii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 18-19

Rezumatul unităţii de învăţare Dreptul statului de a reglementa un sistem de impunere, a fost justificat de-a lungul timpului, prin anumite teoirii:

- Teoria organica - dreptul de impunere se justifica prin aceea ca popoarele trăiesc organizat în viaţa de stat, iar statele, pentru asigurarea existenţei lor, au nevoie de exercitarea dreptului de impunere.

- Teoria contractului social - contractul social reprezintă o formă de asociere ideală a indivizilor care se supun numai statului, ca expresie suverană a voinţei generale, si care sunt de acord să renunţe la o parte din libertăţile lor, făcând, în acelaşi timp şi sacrificii de ordin material (plata impozitelor), in schimbul garantiei statului de a realizarea anumite activităţi.

- Teoria echivalentei - “impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat”.

21

- Teoria sacrificiului, a datoriei sau a solidarităţii - impozitul stabilit de stat este comparabil cu o datorie pe care o au cetăţenii pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltare a întregului social caruia îi aparţin. Maximele fundamentale ale impunerii - ca ansamblu de acte şi operaţiuni de stabilire a impozitelor - sunt următoarele:

- maxima justiţiei: impozitele sunt juste numai dacă sunt reglementate şi percepute în raport de capacitatea contributivă a fiecărui debitor

- maxima certitudinii: impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar

- maxima comodităţii: “toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului”.

- maxima economiei :”toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează sa intre în trezoreria statului”.

In Romania, structura bugetară este constituită dintr-un buget naţional format din bugetul de stat, aprobat prin lege de către parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat întocmit separat de bugetul de stat şi aprobat de Parlament printr-o alta lege decat care a bugetului de stat si bugetele locale - elaborate şi aprobate de autorităţile care reprezintă unităţile administrativ-teritoriale. Alăturat bugetului public naţional, structura bugetară de interes public cuprinde bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor cu caracter autonom. Potrivit principiilor legilor bugetare, în bugetele administraţiilor centrale de stat, în bugetele asigurărilor sociale de stat şi în cele locale nu se pot înscrie şi aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează a fi efectuate.

Cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice care se acoperă fie de la buget, fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea.

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat.

4.6. Lucrare de verificare.

Prezentaţi concepţia generală asupra structurii bugetului public Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

4.7. Bibliografie. Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995;

22

Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

23

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 : BUGETUL DE STAT. CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CARACTERISTICILE

PROCESULUI BUGETAR

5.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 24 5.2. CONŢINUTUL PROCESULUI BUGETAR...................................................................................................... 24 5.3. INSTITUŢIILE CU ATRIBUŢII ÎN REALIZAREA PROCESULUI BUGETAR ........................................................ 26 5.4. PRINCIPIILE PROCEDURII BUGETARE ....................................................................................................... 26 5.5. REGULI PRIVIND PROCEDURA BUGETARĂ................................................................................................ 29 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 31 5.6. LUCRARE DE VERIFICARE. ....................................................................................................................... 31 5.7. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................... 32

5.1. Obiective:

- identificarea principiilor comune dreptului bugetar şi stabilirea celor specifice categoriilor de bugete publice şi argumentarea lor juridică; - prezentarea etapelor procesului bugetar, precum şi a trăsăturilor acestui proces; - cunoaşterea instituţiilor cu atribuţii în realizarea procesului bugetar, precum şi a regulilor privind proedura bugetară.

5.2. Conţinutul procesului bugetar Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului, în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Optând, în cadrul politicii economico-financiare, pentru un anumit volum şi structură de bunuri şi servicii publice (educaţie, îngrijirea sănătăţii, cultură, apărare, ordine publică etc.), distribuite prin reţeaua instituţiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin Constituţia ţării şi sistemul de legi specifice, să procedeze la punerea în mişcare a complexului mecanism de producere şi distribuire a acestor bunuri şi servicii. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice. Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public, bugete prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este necesară, ca premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a Guvernului pentru o anumită perioadă. Se impune, deci, existenţa cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la persoanele fizice şi juridice, iar, pe de altă parte, destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării de bunuri şi servicii publice. Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament, Executivul poate declanşa procesul bugetar. Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă

24

la: a) elaborarea proiectului de buget; b) aprobarea bugetului; c) execuţia bugetului; d) încheierea execuţiei bugetului; e) controlul execuţiei bugetului; f) aprobarea execuţiei bugetului. Dincolo de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici comune, care îi conferă acestuia trăsăturile specifice unui proces: - decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice. Stabilirea destinaţiilor de alocare a resurselor bugetare presupune realizarea, în prealabil, a unui proces complex de inventariere a nevoilor societăţii, urmat de ierarhizarea priorităţilor acesteia şi, în final, de selectare a categoriilor de bunuri şi servicii care satisfac într-o măsură cât mai ridicată priorităţile economico-sociale ale ţării la un moment dat. - democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept – între care cel al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie. - preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general, de politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie politică al forţelor majoritare în Parlament. La rândul lor, forţele politice majoritare reprezintă, în forul legislativ al ţării, interesele economico-sociale ale anumitor grupuri de cetăţeni, care le-au acordat votul la desemnarea Parlamentului. Optând pentru un tip sau altul de politică fiscală şi selectând anumite destinaţii de alocare a resurselor bugetare, reprezentanţii forţelor politice care decid asupra bugetului iau, cu certitudine, o hotărâre de ordin politic. Politica fiscală poate fi: - cu continuitate ciclică, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice, în baza principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare; - de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului influenţează, direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a şomajului, cât şi evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi. Totodată, prin consecinţele unei anumite opţiuni de politică financiară, reflectată şi în conţinutul bugetului, la nivel microeconomic, operatorii resimt influenţe pozitive sau negative în activitatea lor curentă. Din unghiul de analiză al domeniilor afectate de conţinutul procesului bugetar, se consideră că bugetul exercită, deopotrivă, influenţe atât în profil economic, cât şi social, deoarece elaborarea, aprobarea şi executarea unui anumit tip de buget se repercutează direct asupra cererii şi ofertei angajate în economie, precum şi asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi servicii publice a nevoilor societăţii.

25

În timp, procedura bugetară se prelungeşte pe o perioadă mai mare de un an (cazul anualităţii bugetare), deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în anul următor. Prin urmare, practic procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul a trei ani calendaristici. 5.3. Instituţiile cu atribuţii în realizarea procesului bugetar

Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului de drept. Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezintă, pe de o parte, separarea, pe orizontală, în subsisteme instituţionale, ale celor trei puteri în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), iar pe de altă parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă la realizarea procesului bugetar asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia dintre instituţii. Apariţia conflictului de interese între puterile statului se evită prin aceea că fundamentarea bugetului se face de către Guvern, iar aprobarea lui de către Parlament, precum şi prin faptul că organismele publice din cadrul Guvernului care execută bugetul aprobat sunt supuse controlului financiar al unei instituţii exterioare Guvernului (Curtea de Conturi), aceasta funcţionând sub autoritatea Parlamentului.

5.4. Principiile procedurii bugetare Dreptul bugetar, ca subramură a dreptului financiar, cuprinde normele care

reglementează elaborarea bugetului public naţional în toate componentele sale, cuantumul veniturilor şi cheltuielilor cuprinse de către acesta, cât şi resursele şi destinaţiilor cheltuielilor. Aşa cum subliniază Ioan Gliga, „având acest obiect de reglementare juridică, dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor privind impozitele şi celelalte venituri bugetare sau împrumuturile de stat. Aplicarea practică a normelor de drept bugetar se interferează însă cu aplicarea reglementărilor juridice referitoare la impozite, taxe şi împrumuturi interne de stat, deoarece executarea bugetelor anuale de stat implică cu prioritate perceperea impozitelor şi taxelor, realizarea celorlalte venituri bugetare şi – în funcţie de necesităţi – împrumuturi de stat destinate completării veniturilor din impozite, taxe etc., în vederea efectuării tuturor cheltuielilor prevăzute în fiecare dintre aceste bugete”. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede, la capitolul II, că la baza elaborării şi execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale stau principiile: universalităţii, publicităţii, unităţii, anualităţii, specializării bugetare, unităţii monetare. Constatăm că au apărut două principii noi faţă de Legea nr.72/1996 a finanţelor publice, şi anume: - principiul specializării bugetare - principiul unităţii monetare şi nu s-a mai consacrat principiul echilibrului bugetar. În doctrină este recunoscută aplicarea şi a altor principii ale dreptului bugetar, cum ar fi cel al neafectării veniturilor bugetare. a) Principiul universalităţii Presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile şi cheltuielile publice, deci toate veniturile şi toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului

26

şi nu în afara acestuia. Aplicarea acestui principiu are avantajul că permite cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile dintre acestea. De asemenea, respectarea principiului universalităţii bugetare permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice. Acest drept al Parlamentului este asigurat prin adoptarea anuală a legii bugetare, precum şi prin normele juridice cuprinse în Legea finanţelor publice. Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 500/2002: „- alin. (1): Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sumele brute - alin. (2): Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.

b) Principiul publicităţii

Aplicarea acestui principiu este un rezultat al democratizării societăţii noastre. Potrivit acestuia, bugetul public în toate componentele sale, se aduce la cunoştinţă tuturor celor interesaţi, opiniei publice. Astfel, prin mass-media, bugetul public, proiectul bugetului sau componentele esenţiale ale acestuia sunt făcute cunoscute publicului larg şi supuse analizei comentatorilor specializaţi. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare sau în şedinţele consiliilor locale pentru bugetele locale, şedinţe care au caracter public, au loc dezbateri asupra principalelor prevederi bugetare. După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi a bugetelor locale, acestea se publică în foaia oficială a statului – Monitorul Oficial, respectiv Monitoarele judeţelor, pentru bugetele locale, existând posibilitatea cunoaşterii prevederilor acestora. În mod similar se procedează şi cu contul general de încheiere a exerciţiului bugetar. Art. 9 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede: „Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin: a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor cu prilejul aprobării acestora; c) publicarea în Monitorul oficial al României, partea I a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege”. c) Principiul unităţii (unicităţii) Aplicarea acestui principiu presupune înscrierea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a unui singur buget, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi normatizarea fondurilor publice (art.10 alin (1) din Legea nr. 500/2002). Acest principiu asigură o cunoaştere clară, de ansamblu, a situaţiei finanţelor publice, a stării echilibrului bugetar. Multiplicarea bugetelor ar putea impieta asupra unei vederi de ansamblu privind veniturile şi cheltuielile publice. Din punct de vedere politic, principiul unităţii (unicităţii) bugetare facilitează realizarea controlului Parlamentului şi executarea puterii sale de decizie în materia finanţelor publice.

27

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede că: „…Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu excepţia celor proprii ale instituţiilor publice, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului. Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget. În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor normative pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat”. Existenţa fondurilor speciale, ca venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora, reprezintă o derogare de la principiul unităţii bugetare. Legea finanţelor publice prevede următoarele: „ –Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat. - Proiectele acestor bugete se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credit responsabili cu gestionarea bugetelor respective. - Elaborarea, aprobarea şi execuţia acestor bugete se efectuează potrivit legilor de constituire a acestora”. În categoria bugetelor autonome, includem bugetele colectivităţilor locale, elaborate în temeiul Legii finanţelor publice locale, bugete care, spre deosebire de bugetul central sunt supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale. d) Principiul anualităţii Aplicarea acestui principiu presupune că Guvernul este autorizat de către Parlament să încaseze venituri publice şi să efectueze cheltuieli publice pe o durată de timp determinată, de un an (12 luni calendaristice) care corespunde exerciţiului bugetar. În consecinţă, conform principiului anualităţii, bugetul public trebuie aprobat în fiecare an de către Parlament. Anualitatea permite Parlamentului să examineze proiectul bugetului public şi, odată cu acesta, să exercite şi controlul asupra politicii executivului. În teoria finanţelor, se apreciază că execuţia bugetului public, respectiv încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar, poate fi organizată în două modalităţi alternative: - sistemul exerciţiului bugetar; - sistemul de gestiune bugetară. În ţara noastră, Legea finanţelor publice stabileşte că exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic şi se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv

28

(art. 11 alin. (2) din Legea nr. 500/2002). Pentru toţi agenţii economici şi alţi contribuabili, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul bugetar. Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept. Constituţia României, la art. 137 alin. (2) consacră principiul anualităţii în elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a celui al asigurărilor sociale de stat: „Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului”. De la acest principiu este prevăzută o singură excepţie la alin. (3): „Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete”. e) Principiul specializării bugetare Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic, potrivit clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002). Pentru stabilirea corectă a competenţelor de aprobare a creditelor bugetare şi pentru simplificarea muncii de elaborare şi execuţie a bugetului public, practica bugetară a iniţiat o clasificare bugetară a veniturilor şi cheltuielilor care reprezintă matricea unitară în care sunt definite poziţiile (posturile) fiecărui indicator bugetar. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare. Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară şi să ofere o imagine privind: a) sursele de provenienţă a veniturilor, pe categorii, cu identificarea veniturilor fiscale, nefiscale, extraordinare etc.; b) destinaţiile cheltuielilor, curente şi de capital, precum şi pe ramuri şi domenii de activitate, pe ordonatorii de credite. Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia bugetară, presupune utilizarea creditelor bugetare în cadrul destinaţiilor pentru care s-au aprobat, neadmiţându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de cheltuieli la altul. Virările de credite bugetare, între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare la nivelul fiecărui ordonator de credite, se pot efectua, fiind de competenţa acestuia pentru bugetul propriu şi pentru bugetele subordonate. f) Principiul unităţii monetare Acest principiu bugetar a fost introdus prin textul art. 13 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Potrivit cerinţelor principiului „toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională”. Reamintim, în acest context, dispoziţiile constituţionale ale art. 136 alin. (2): „Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul”. Aplicarea principiului unităţii monetare reprezintă un mijloc de asigurare a unităţii de exprimare în materia executării veniturilor şi cheltuielilor bugetului public.

5.5. Reguli privind procedura bugetară

29

Potrivit legii privind finanţele publice, „ Cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectivă cheltuială. Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare. Totodată, Legea finanţelor publice, prevede reguli cu privire la limitele privind micşorarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor. În acest sens se prevăd următoarele reguli: „În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor. În acest scop Guvernul, prin ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se iniţiază proiecte de acte normative şi Ministerul Finanţelor Publice, va elabora fişa financiară, care se ataşează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document necesar pentru dezbaterea proiectului, şi care va fi actualizată în concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere:

a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani;

b) eşalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale; c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor; d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.

În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară, în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării.

După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament, pot fi aprobate acte normative numai în condiţiile prevederilor legale, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul”. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Enumeraţi principiile procedurii bugetare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 27-29

2. Prezentaţi principiul specializării bugetare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

30

Răspunsul poate fi consultat la pagina 29

Rezumatul unităţii de învăţare Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi

măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului, în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.

Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la: a) elaborarea proiectului de buget; b) aprobarea bugetului; c) execuţia bugetului; d) încheierea execuţiei bugetului; e) controlul execuţiei bugetului; f) aprobarea execuţiei bugetului.

Procesul bugetar are urmatoarele caractere: - decizional; - democratica; - preponderent politic. Fundamentarea bugetului se face de către Guvern, iar aprobarea lui de către

Parlament. Organismele publice din cadrul Guvernului care execută bugetul aprobat sunt supuse controlului financiar al unei instituţii exterioare Guvernului (Curtea de Conturi), aceasta funcţionând sub autoritatea Parlamentului.

La baza elaborării şi execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale stau urmatoarele principii:

-principiul universalităţii - toate veniturile şi toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului şi nu în afara acestuia.

- principiul publicităţii - bugetul public în toate componentele sale, se aduce la cunoştinţă tuturor celor interesaţi, opiniei publice.

- principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a unui singur buget, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi normatizarea fondurilor publice

- principiul anualităţii - Guvernul este autorizat de către Parlament să încaseze venituri publice şi să efectueze cheltuieli publice pe o durată de timp determinată, de un an (12 luni calendaristice) care corespunde exerciţiului bugetar.

- principiul specializării bugetare - veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic, potrivit clasificaţiei bugetare

- principiul unităţii monetare - toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţionala.

5.6. Lucrare de verificare. Prezentaţi regulile privind procedura bugetară

31

Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

5.7. Bibliografie. Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992 ;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

32

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6:

BUGETUL DE STAT. ETAPELE PROCEDURII BUGETARE

6.1. OBIECTIVE: .............................................................................................................................................. 33 6.2. ETAPELE PROCEDURII BUGETARE ............................................................................................... 33

6.2.1.Elaborarea proiectului bugetului de stat ...................................................................................... 33 6.2.2.Aprobarea şi adoptarea proiectului de buget.............................................................................. 35 6.2.3. Execuţia bugetului de stat ............................................................................................................ 43 6.2.4. Procedura încheierii execuţiei bugetare ..................................................................................... 57 6.2.5. Controlul execuţiei bugetare ........................................................................................................ 60 6.2.6. Aprobarea execuţiei bugetare...................................................................................................... 60

REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 61 6.3. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 62 6.4. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................... 62

6.1. Obiective:

- cunoaşterea procesului bugetar în integralitatea etapelor acestuia; - stablirea cerinţelor de ordin juridic cu privire la întrebuinţarea fondurilor

publice; - identificarea şi cunoaşterea formelor de cntrol ale execuţiei bugetare. 6.2. ETAPELE PROCEDURII BUGETARE

Procedura bugetară presupune activităţile ce se desfăşoară în timp, prin parcurgerea unor etape, care contribuie la finalizarea bugetului, în condiţiile prevăzute de lege. Etapele procedurii bugetare sunt: 1. Elaborarea proiectului bugetului de stat 2. Aprobarea şi adoptarea bugetului de stat 3. Execuţia bugetului de stat (realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor) 4. Încheierea exerciţiului bugetar Aceste etape presupun respectarea principiilor prevăzute în lege şi analizate anterior. Ele se desfăşoară într-o anumită ordine logică şi cronologică cu respectarea unor termene prevăzute de lege. Procesul bugetar este complex, de amploare, de o importanţă covârşitoare pentru viaţa publică a unui stat, motiv pentru care în realizarea lui sunt implicate organele de specialitate, centrale ale statului, ministere, Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul şi Parlamentul.

6.2.1.Elaborarea proiectului bugetului de stat Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice pe baza:

a) prognozelor indicatorilor macroeconomici si sociali pentru anul bugetar pentru care se elaboreaza proiectul de buget, precum si pentru urmatorii 3 ani;

b) politicilor fiscale si bugetare; c) prevederilor memorandumurilor de finantare, ale memorandumurilor de

intelegere sau ale altor acorduri internationale cu organisme si institutii financiare internationale, semnate si/sau ratificate;

33

d) politicilor si strategiilor sectoriale, a prioritatilor stabilite in formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; f) programelor intocmite de catre ordonatorii principali de credite in scopul

finantarii unor actiuni sau ansamblu de actiuni, carora le sunt asociate obiective precise si indicatori de rezultate si de eficienta; programele sunt insotite de estimarea anuala a performantelor fiecarui program, care trebuie sa precizeze: actiunile, costurile asociate, obiectivele urmarite, rezultatele obtinute si estimate pentru anii urmatori, masurate prin indicatori precisi, a caror alegere este justificata;

g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si de transferuri consolidabile pentru autoritatile administratiei publice locale;

h) posibilitatilor de finantare a deficitului bugetar. Deosebit de importantă pentru armonizarea lucrării şi utilizarea eficientă a

resurselor bugetare este elaborarea proiectului de buget în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale finanţate de la buget. În acest scop, este obiectiv necesară structurarea cheltuielilor fiecărei agenţii guvernamentale pe programe specifice atribuţiilor acesteia, precum şi formularea de criterii concrete de performanţă, adaptate la particularităţile fiecărui sector de activitate, pentru evaluarea eficienţei, eficacităţii şi economicităţii programelor cu finanţare bugetară şi pe ansamblul bugetului.

Spre deosebire de vechea reglementare, Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede o fază premergătoare şi prealabilă elaborării proiectului bugetului de stat, bazată pe indicatori macroeconomici şi sociali, la care ne-am referit, pe obiective ale politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani, care se comunică Guvernului împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta (Guvernul) să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze Comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului, asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomici şi ale finanţelor publice.

Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare cadru care să specifice contextul macroeconomic pe baza căruia se vor întocmi proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 15 iulie a fiecărui an, să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei ani.

Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.

Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

Proiectele de buget şi anexele acestora definitivate se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectul legii bugetului de stat

34

şi proiectul bugetului de stat, pe care îl depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Guvernul analizează proiectul de buget de stat şi legea bugetară şi le însuşeşte.

Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care constă în:

- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat. Expunerea de motive poate cuprinde sau poate fi chiar înlocuită de un raport consistent privind evoluţiile economice din anul curent în plan mondial şi naţional, precum şi principalele coordonate şi prevederi ale politicii financiare, monetare, valutare şi comerciale, reflectate în proiectul de buget. La rândul său, proiectul legii pentru aprobarea bugetului poate conţine, pe lângă prevederi legate direct de buget (volumul veniturilor – cu defalcare pe destinaţii) şi unele propuneri de amendare temporară a cadrului legislativ în materie fiscală (modificarea unor cote de impozitare, a regimului de facilităţi fiscale etc.) şi/sau în domeniul cheltuielilor bugetare în scopul asigurării stabilităţii macroeconomice.

- anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor, pe diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de capital). Totodată, pot constitui anexe la proiectul de lege şi bugetele (veniturile, respectiv cheltuielile) unor fonduri speciale extrabugetare care operează, în general, pe un orizont de timp determinat, în baza unor legi specifice;

- informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat.

Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.

6.2.2.Aprobarea şi adoptarea proiectului de buget Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţia României: „aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună”. Această soluţie constituţională este menită să elimine blocajul din activitatea parlamentară. Proiectul legii de aprobare a bugetului de stat este depus la Parlament, de către Guvern, împreună cu Raportul privind situaţia economico-financiară a ţării. Potrivit procedurii parlamentare, reglementată în temeiul autonomiei regulamentare de către cele două Camere, etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt: - examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către comisiile permanente ale fiecărei Camere (comisia de buget-finanţe, bănci, sesizată în fond şi alte comisii interesate); - avizele comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit comisiei permanente de buget-finanţe, bănci, împreună cu eventualele amendamente formulate;

35

- comisiile de buget-finanţe ale celor două Camere reunite întocmesc un raport comun asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului; - dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în plenul celor două camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului; - dezbaterea pe articole a proiectului legii; - adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu, care poate fi deschis sau secret. Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi. Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor pe care-i reprezintă şi care le-au acordat votul, în baza unei anumite platforme politice electorale, în care alegătorii şi-au regăsit, într-o mai mare măsură decât în alte programe, opţiunile de natură economică, socială, culturală, spirituală etc. În situaţia în care Legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent. Limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi, de regulă 1/12 din prevederile bugetului anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Parlamentul adoptă legea bugetară anuală şi legile de rectificare elaborate de Guvern, în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în care legea de adoptare a bugetului de stat, depusă în termen legal, nu a fost adoptată de către Parlament până cel târziu la date de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar. Cuprinsul legii bugetului de stat:

a) la venituri – estimările anului bugetar; b) la cheltuieli – creditele bugetare determinate de autorizările conţinute

în legi specifice în structura funcţională şi economică a acestora; c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz; d) reglementările specifice exerciţiului bugetar. Anexele legilor bugetare cuprind: - sintezele bugetelor dupa cum urmeaza: bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, aprobate prin lege;

- bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea; - sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de

repartizare a acestora.

36

- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute de legea finantelor publice (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondurilor externe), de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora; - bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior; se aprobă în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Din momentul adoptării sale de către Camerele reunite ale Parlamentului, proiectul legii bugetului devine lege (o lege ordinară şi nu organică, nefiind nominalizată ca atare de către Constituţie). Pentru a produce efecte juridice însă, legea trebuie supusă promulgării. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire de Preşedintele României. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Continutul bugetului de stat A. Structura veniturilor publice

Bugetul public este alcătuit din două părţi şi anume: veniturile publice bugetare şi cheltuielile publice bugetare. Veniturile publice bugetare sunt acele resurse băneşti care se cuvin bugetului public şi care în raport de modul de încasare sunt grupate în venituri bugetare ordinare şi venituri bugetare extraordinare. Aceste venituri publice, în funcţie de sursa de formare pot fi grupate în : • venituri odinare (curente) • venituri extraodinare Veniturile ordinare sunt reprezentate de taxe şi impozite (v. legea finanţelor publice). Veniturile extraordinare sunt constituite din: împrumuturi (datorii publice), suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o nouă emisiune monetară, emiterea de bani de tezaur şi vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.

Veniturile publice curente (ordinare) se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă permanentă care conferă o anumită siguranţă. Din aceasta categorie fac parte: a) Veniturile fiscale care se compun din:

• impozitele directe • impozitele indirecte • veniturile de la întreprinderile şi domeniile statului Impozitele directe cuprind: - impozit pe profit - impozitul pe venit (din care se scad cotele şi sumele defalcate din impozitul pe venit pentru bugetele locale) Impozitele indirecte cuprind:

- taxa pe valoarea adaugată evidenţiindu-se taxa pe valoarea adaugată încasata din care se scad sumele pentru bugetele locale

- accize

37

- taxe vamale b) Veniturile nefiscale care cuprind venituri din capital realizate din vărsarea dividendelor pentru capitalul social al statului la societăţile comerciale, din veniturile de la instituţiile publice şi diverse alte venituri. Alăturat de veniturile bugetare obişnuite, în anumite situaţii, tot la venituri nefiscale, se pot face încasări de venituri ce au drept sursă rambursarea împrumuturilor acordate de stat. Bugetul public cuprinde şi o serie de venituri destinate să acopere o serie de cheltuieli neprevăzute, care apar în cursul anului, acestea fomând fondul de rezervă şi fondul de investitii, ambele aflate la dispoziţia guvernului. B. Structura cheltuielilor publice Caracterizare generală Noţiunea cheltuielilor publice în structura finanţelor publice rezultă din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice. Cheltuielile publice presupun folosirea resurselor financiare ale statului, rezultate prin bugetul public, în scopul întreţinerii sau funcţionării autorităţilor sau instituţiilor de stat, ca şi al desfăşurării activităţii de învăţământ, sănătate, protecţie socială şi alte activităţi care trebuie finanţate de către stat. Totodată cheltuielile publice cuprind, pe lânga cheltuielile care corespund interesului statului şi pe cele efectuate de alte colectivităţi, cum sunt asociaţiile profesionale, culturale, sportive etc. Aceste cheltuieli distincte au caracter public deoarece sunt în interesul membrilor acestor colectivitati şi sunt finanţate din fonduri băneşti constituite din contribuţii băneşti ale unor subiecte de drept (inclusiv statul prin buget) şi din alte surse (inclusiv din venituri proprii). Într-o concepţie modernă a ştiinţei finanţelor publice se înţelege că cheltuielile publice şi bugetare au ca element distinct destinaţia şi utilizarea sumelor de bani şi forma acestora.

Într-o serie de lucrări de drept financiar din Franţa, se exprimă teoria potrivit căreia cheltuielile publice se referă la folosirea unei sume de bani de către persoane juridice (stat, institutie etc.), în scopul satisfacerii unei trebuinţe publice. Finanţarea cheltuielilor publice are loc în cadrul unor raporturi juridice de finanţare care se stabilesc între autorităţile administrative cu atribuţii de finanţare din bugetele publice (ordonatorii de credite) şi beneficiarii acestor surse publice utilizabile în cheltuielile publice. Finanţarea cheltuielilor publice financiare presupune aprobarea proiectelor de cheltuieli publice, acordarea fondurilor aprobate, controlul întrebuinţării acestor fonduri etc., precum şi atribuţii de sancţionare administrativă şi suspendare a finanţării în cazuri de încălcări ale disciplinei financiare. Unităţile finanţate astfel au dreptul de a cere şi de a obţine sumele necesare înzestrării lor cu clădiri, instalatii, mijloace de transport etc., precum şi pentru alte cheltuieli necesare desfăşurării activităţii specifice. Beneficiarii sunt obligaţi să utilizeze fondurile publice potrivit destinaţiei, justificând cheltuielile efectuate. Finanţarea bugetară este definită ca fiind procedeul sau modul de întreţinere bănească a instituţiilor, întreprinderilor sau organizaţiilor de stat, realizat prin transmiterea sumelor de bani cuvenite cu titlu de credite bugetare la dispoziţia organelor, instituţiilor sau unităţilor beneficiare, în mod nerambursabil, în vederea desfăşurarii activităţii lor specifice, ca şi în scopul acordării drepturilor băneşti ce revin altor subiecte de drept (v. mecanismul ordonatorilor de credite).

38

Finanţarea poate fi bugetară, sau extrabugetară. Finanţarea bugetară se caracterizează şi se distinge prin nerambursabilitate, spre deosebire de creditarea extrabugetară (care se caracterizează prin formele de creditare prevazute de legile în acest sens în cadrul relaţiilor financiare) al cărui element esential şi distinctiv (de finanţarea bugetară) este rambursabilitatea. Finanţarea bugetară se încadrează în cheltuielile prevazute în bugetele publice. Partea de cheltuieli a bugetului statului român o reprezintă cheltuielile social-culturale, pentru apărare naţională şi ordine publică internă, pentru organele de stat, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică precum şi pentru datoria publică. La determinarea cheltuielilor publice se au în vedere: politica financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de institutii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice cu maximă eficienţă, asa cum este prevazut în legea finanţelor publice.

Clasificarea şi evoluţia cheltuielilor bugetare Criterii de clasificare a cheltuielilor publice: a) criteriul administrativ care se caracterizează prin determinarea instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice; b) criteriul economic care este influenţat de venitul naţional şi productivitatea realizată în economie. În raport de venitul naţional, cheltuielile publice şi bugetare se împart în: * cheltuieli reprezentând avansuri din venitul naţional (ex. cheltuieli pentru construcţia, dezvoltarea, modernizarea întreprinderilor, regiilor autonome şi altor unităţi economice, producătoare de bunuri materiale; cheltuieli pentru formarea rezervelor de stat). Aceste cheltuieli sunt considerate ca fiind productive. * cheltuieli constând în consum de venit naţional (ex. cheltuieli pentru funcţionarea organelor autorităţii statului, pentru întreţinerea armatei, învăţământ, etc.), considerate ca fiind neproductive (într-un anumit moment, fără a se analiza eficienţa în viitor). c) dupa destinaţia lor, cheltuielile publice şi bugetare se clasifică în: * cheltuieli pentru sănătate publică, învăţământ şi educaţie, asistenţa publică şi protecţie socială; * cheltuieli pentru economia naţională; * cheltuieli destinate întreţinerii organelor statului, a celor care asigură ordinea publică şi forţele armate. d) după criteriul financiar, cheltuielile bugetare se clasifică în: * definitive - sunt cele care se caracterizează prin distribuirea resurselor financiare; * temporare - denumite şi operaţiuni de trezorerie având în vedere modalitatea de derulare şi anume prin conturi speciale de trezorerie - se caracterizează prin faptul că nu sunt urmate imediat de schimburi de marfă (ex.Finantarea rambursării împrumuturilor); * virtuale sau posibile - sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii (ex. Garanţiile acordate de stat pot determina cheltuieli publice în cazul neachitării creditului garantat de beneficiarul acestuia); * cheltuieli fără contraprestaţie - care au caracter de subvenţie sau finanţare nerambursabilă. Cheltuielile social-culturale sunt cele mai numeroase, resursele financiare ale statului fiind utilizate pentru următoarele domenii: învăţământ, sănătate, asigurări

39

sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurator, menţinerea echilibrului ecologic şi altele. * Cheltuielile pentru învăţământ sunt determinate de necesitatea de instruire şi sunt destinate învăţământului în toate formele (preşcolar, primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar şi postuniversitar). Din acelaşi capitol de cheltuieli bugetare sunt finanţate şi instituţiile de învăţământ. Cheltuielile pentru învăţământ sau investiţiile în capital uman (cum mai sunt denumite) acoperă o pondere esenţială în bugetele statelor dezvoltate, tocmai datorită rolului şi importanţei acestor cheltuieli în timp. Aceste cheltuieli sunt finanţate din bugetul Ministerului Educaţiei Cercetării şi Inovarii, din bugetele locale (într-o anumită proporţie potrivit legilor bugetelor locale) şi din alte fonduri speciale precum şi din veniturile acestor unităţi de învăţământ, cum ar fi: taxe de admitere, de şcolarizare etc. (care completează cheltuielile curente de capital ale acestor investiţii). * Cheltuieli pentru sănătate sunt destinate menţinerii în stare de funcţionare a dispensarelor medicale, a policlinicilor, spitalelor, centrelor de recoltare a sângelui, precum şi dezvoltării şi modernizării acestora. Finanţarea cheltuielilor se face din surse bugetare repartizate de la buget prin Ministerul Sănătatii şi Familiei, din surse proprii realizate din venituri obţinute din prestarea unor activităţi (analize, expertize etc.) precum şi din fondul asigurărilor de sănătate constituit prin contribuţia angajaţilor şi angajatorilor. * Cheltuielile pentru cultură şi artă asigură funcţionarea Ministerului Culturii, întreţinerea şi înzestrarea bibliotecilor, a muzeelor, instituţiilor social-culturale şi artistice şi finanţarea unor publicatii, spectacole. Proporţia este mică. Sumele prevăzute în buget pentru cheltuieli culturale şi artistice reprezintă, de regulă, diferenţa dintre veniturile proprii şi cheltuielile considerate necesare functionării acestor instituţii. * Cheltuielile bugetare pentru asistenţă şi protecţie socială. Cheltuielile pentru asistenţă socială sunt finanţate de bugetul de stat şi sunt utilizate pentru întreţinerea căminelor de bătrâni, căminelor de primire a minorilor cu situaţii sociale deosebite, plăţii alocaţiilor de stat pentru copii, pensiile şi ajutoarele băneşti acordate invalizilor de razboi şi văduvelor de razboi, precum şi urmaşilor acestora. Cheltuielile pentru protecţia socială a şomerilor sunt destinate atât acordarii ajutorului de somaj cât şi finanţării unor acţiuni de calificare şi recalificare a şomerilor şi sunt finanţate din fondul de somaj constituit din contribuţia angajaţilor şi angajatorilor. * Cheltuielile bugetare pentru activitatea sportivă şi de tineret asigură funcţionarea Ministerului Tineretului şi Sportului şi a tuturor oganelor cuprinse în structura organizatorică a acestuia şi sunt suportate de la bugetul de stat la care se adaugă veniturile realizate prin progane proprii (ex.organizarea de competiţii cu taxe de intrare) sau alte sume dobândite din diferite surse (publicitate, sponsorizare etc.). * Cheltuielile pentru refacerea şi ocrotirea mediului înconjurator sunt destinate pentru: - conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor; - menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare - în special a resurselor naturale regenerabile - asigurându-se astfel o dezvoltare durabilă; - evitarea poluărilor prin adoptarea unor măsuri preventive;

40

- conservarea biodiversităţii care înseamnă eliminarea poluanţilor, mentinerea ecosistemelor, a capacităţii lor de functionare; - conservarea moştenirii valorilor cultuale şi istorice, prin indepărtarea poluării; - aplicarea măsurilor coercitive împotriva celor care ignoră regulile de mediu şi poluează mediul în orice mod. Aceste cheltuieli se suportă din surse bugetare prin bugetele publice anuale şi din veniturile proprii obţinute din prestarea unor activităţi către terţi. O altă categorie complexă de cheltuieli publice este cea pentru acţiuni economice şi de cercetare stiintifică, acestea cuprinzând cheltuielile repartizate pentru instituţii sau activităţi de cercetare ştiintifică, finanţările acordate diferitelor ramuri industriale, finanţări pentru agricultură etc. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt determinate de funcţiile şi scopurile statului care se manifestă în dezvoltarea sistematică a ramurilor economiei naţionale, potrivit legalităţilor economice. În acest scop, statul alocă o bună parte din resursele sale băneşti pentru întreţinerea aparatului bugetar, iar o altă parte este utilizată pentru: - sporirea fondurilor fixe pe calea investiţiilor. Aici se include construirea de obiective industriale noi, precum şi modernizarea celor existente. - readucerea fondurilor fixe partial uzate într-o stare de funcţionare cât mai apropiată de cea initială, pe calea reparaţiei capitale. - asigurarea întreprinderilor nou create cu mijloace circulante proprii necesare şi acoperirea necesarului de mijloacele circulante la întreprinderile în funcţiune. - acoperirea unor diferenţe de preţ (agricultura, energie, etc) - acoperirea cheltuielilor pentru finanţarea acţiunilor agronomice, zootehnice şi veterinare, de gospodărie comunală etc. (ex. subvenţionarea preţului la îngraşăminte chimice, unele produse agricole, etc.) Organele financiare realizează planurile financiare ale ministerelor şi întreprinderilor în ceea ce priveşte necesităţile de resurse băneşti ale acestora, ţinând seama de condiţiile concrete în care acestea îşi desfăşoară activitatea, precum şi de necesităţile lor de dezvoltare. În cursul anului aceste organe exercită un control asupa activităţii unităţilor economice şi verifică dacă resursele financiare ce le-au fost repartizate pentru această destinatie au fost utilizate potrivit scopului determinat. Cheltuielile şi subvenţiile pentru domeniul economic sunt prevăzute în bugetele ministerelor de resort, grupând un anumit număr de specii de cheltuieli, cum ar fi: - cheltuieli pentru rezerva de stat şi pentru mobilizare; - cheltuieli pentru unităţile vamale; - cheltuieli pentru diferenţe nefavorabile la importuri de bunuri necesare consumului intern (ex. diferenţe de curs valutar). - cheltuieli pentru activităţi de integrare a învăţământului superior cu producţia, proiectarea şi pestarea de servicii. Statul efectuează cheltuieli atunci când participa alături de alţi investitori la dezvoltarea unor ramuri industriale, având în vedere nevoile poporului şi apărarea ţării. De asemenea statul poate finanţa integral, din propriile surse financiare, cheltuielile de construire a unor întreprinderi, în special cu caracter militar (care presupune o anumită confidenţialitate).

41

Şi nu în ultimul rand, statul finanţează cheltuielile de răscumparare a unor întreprinderi de la alţi proprietari, din considerente politice (unitatea prezentând interes în activitatea statului) sau pentru a-i salva pe aceştia de la faliment. Statul suportă, pe lângă cheltuieli bugetare, anumite investiţii, cum ar fi cele pentru sistematizarea teritorială (ex. extinderea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor, a reţelei electrice, de gaze naturale, canalizare apă, etc.) determină un ajutor pentru investitori (care nu mai suportă cheltuieli de această natură) aceştia putând utiliza resursele băneşti disponibile în alte scopuri (urmate de profituri impozabile care constituie surse de venituri bugetare pe parcurs). Finanţarea acestor investiţii se realizează, potrivit legii din fondul central de dezvoltare economică constituit la nivelul unităţilor administrativ- teitoriale (pentru cele de interes local) şi din fondul propriu al unităţilor constituit pentru modernizări, dezvoltări, amenajări, reutilări etc. (constituit din fondul de amortizare, mijloacele băneşti realizate din vânzarea fondurilor fixe scoase din uz, mobilizarea resurselor interne şi alte surse). Pentru datoria publică sunt cuprinse la cheltuieli bugetare de stat dobânzile pentru împrumuturile de stat curente şi ratele scadente pentru împrumuturile contractate în anii anteriori. Partea de cheltuieli a bugetului de stat cuprinde şi cheltuielile conjunctural autorizate de Parlament prin legi bugetare anuale.

Cheltuielile bugetare pentru autorităţile publice şi apărare În legea de aprobare a bugetului este prevăzut un capitol separat de cheltuieli pentru ordinea publică, pentru autorităţile publice şi pentru apărarea ţării. Cheltuielile pentru ordinea publică au destinaţia similară cu cele pentru autorităţile publice deoarece organele de stat care au atribuţii de ordine publică şi securitate sunt autorităţi publice. În acest sens cheltuielile pentru ordine publică fac parte din cheltuielile pentru autorităţile publice. Din cheltuielile bugetare pentru autorităţile publice fac parte: - cheltuielile pentru finanţarea presedinţiei statului (prin buget anual distinct) - cheltuieli pentru activităţi legislative (prin bugete distincte ale Senatului şi Camerei Deputaţilor); - cheltuieli pentru autorităţile judecătoreşti (prin bugete distincte ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Inaltei Curti de Casatie si Justitie); - cheltuielile pentru autorităţile executive, începând cu Guvernul Romaniei şi continuând cu fiecare minister şi organ administrativ central; - cheltuieli pentru organele si autoritatile de administratie si ordine publica - prin bugetele Ministerului Administratiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii. În structura acestor cheltuieli sunt evidenţiate cheltuielile curente şi de capital. Finanţarea autorităţilor publice se face ca la instituţiile publice finanţate integral din bugetul public, având personalitate juridică, patrimoniu propriu, cont bancar şi servicii financiar-contabile care întocmesc anual buget de venituri şi cheltuieli. Cheltuielile bugetare pentru apărarea ţării (numite şi cheltuieli militare) se împart în: - cheltuieli directe (pentru întreţinerea şi înzestrarea anuală) - cheltuieli indirecte utilizate pentru: îndepărtarea unor consecinţe ale războaielor, despăgubiri de război, restituirea unor credite angajate pentru purtarea războaielor, plata pensiilor pentru invalizii de război, orfani şi văduve de război

42

Cheltuielile bugetare pentru apărare sunt finanţate din alocaţii bugetare şi surse proprii (obţinute din valorificarea unor produse aflate în dotare sau efectuarea unor prestaţii).

Structura cheltuielilor publice Structura cheltuielilor publice o reprezintă acele cheltuieli care aparţin

bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale. Şi cheltuielile bugetare sunt constituite din: a) Cheltuieli curente care cuprind: - cheltuieli de personal; - cheltuieli materiale şi servicii; - subvenţii; - prime; - transferuri; - dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli; - rezerva. b) Cheltuieli de capital; c) Împrumuturi acordate; d) Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite, din acestea: - rambursări de credite externe - plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe Alăturat acestor categorii de cheltuieli, partea de cheltuieli a bugetului public cuprinde şi cheltuieli care pot fi considerate conjuncturale, autorizate şi ele de Parlament prin dispoziţiile exprese ale legii bugetare anuale. Astfel de cheltuieli sunt destinate înlăturarii unor efecte ale calamităţilor naturale, stimulării exportului de produse autohtone potrivit necesităţilor de creştere a resurselor valutare etc. Partea veniturilor unui buget împreună cu cea care reprezintă cheltuielile aceluiaşi buget constituie bilanţul bugetului. Un buget este echilibrat atâta timp cât valoarea veniturilor este egală cu cea a cheltuielilor. Când veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar şi invers, atunci când cheltuielile depăşesc veniturile bugetului se discută despre existenţa unui deficit bugetar.

6.2.3. Execuţia bugetului de stat După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează pe durata anului bugetar. Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul legislativ. Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară. În execuţie, existând multiple particularităţi de conţinut şi instituţionale, execuţia veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţia cheltuielilor bugetare. Monitorizarea operativă a execuţiei bugetare se realizează, în general, printr-un departament specializat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care sintetizează informaţiile privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Obiectivul principal

43

al acestei structuri instituţionale este de a menţine, pe parcursul execuţiei bugetare, raportul dintre venituri şi cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară, asigurându-se astfel echilibrul financiar şi cel monetar. Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze: - repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; - execuţia de casă bugetară; - realizarea veniturilor bugetare;

- efectuarea cheltuielilor bugetare. Noţiune. Competenţe. Responsabilităţi

Procedura execuţiei bugetului de stat cuprinde acte juridice şi operaţiuni prin care se realizează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, execuţia bugetului de stat presupune încasarea integrală şi la termen a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri publice şi efectuarea cheltuielilor publice în concordanţă cu destinaţiile stabilite. Legea bugetară anuală este cea care stă la baza executării bugetului de stat, proces care începe după adoptarea sa de către Parlament; întreaga răspundere pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului care, prin instituţiile specializate, asigură realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Realizarea veniturilor constituie o obligaţie pentru Guvern, iar executarea cheltuielilor bugetare până la nivelul aprobat constituie un drept al acestuia. Executarea bugetului se subordonează, cel puţin teoretic, regulii conform căreia trebuie să se acţioneze pentru identificarea tuturor resurselor de venituri şi încasarea în totalitate a drepturilor cuvenite statului şi pentru efectuarea cheltuielilor în limitele şi condiţiile stabilite, urmărindu-se evitarea deturnării fondurilor de la destinaţia lor bugetară legală, prevenirea risipei şi abuzurilor. Instituţiile care au competenţa legală pe linia execuţiei bugetului de stat sunt: A. Guvernul – exercită conducerea generală a execuţiei bugetelor centrale. Conducerea generală a administraţiei publice implică şi răspunderea pentru realizarea prevederilor bugetare, scop în care Guvernul examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar. Tot prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competenţa de a aproba modificări în structură şi între ordonatorii principali de credite cu încadrarea în nivelul total al intrărilor de credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut extern, aprobate potrivit legii. De asemenea, prin legile bugetare anuale, Guvernul poate fi autorizat pentru a efectua şi/sau urmări: - contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în anul bugetar de referinţă; - folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a sumelor provenite din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale; - aprobarea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea accelerării procesului investiţional, îmbunătăţirea infrastructurii în transporturi, precum şi pentru achiziţii de bunuri, realizarea de lucrări sau prestări de servicii şi executarea contractelor de cercetare ştiinţifică;

44

- propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale adoptate legislativ şi a altor cauze justificate; - contractarea de împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor obiective sau acţiuni de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în alte cazuri de forţă majoră. B. Ministerul Finanţelor Publice exercită atribuţii importante, ca: - repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor din bugetul de stat, pe capitole de clasificaţie bugetare; - deschiderea creditelor bugetare şi alimentarea cu fonduri a conturilor bancare deschise pentru ordonatorii principali de credite; - acordarea fondurilor de la bugetul de stat se face în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiilor aprobate, în raport de gradul de folosire a resurselor puse la dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective; - efectuarea transferurilor către autorităţile colectivităţilor locale, în limitele prevăzute în bugetul de stat, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare; - efectuarea şi controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public; - conducerea trezoreriei naţionale. C. Ordonatorii de credite – sunt conducătorii instituţiilor publice care primesc credite bugetare prin Legea bugetului de stat. Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite sunt de 3 grade: I. Ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii autorităţilor administrative autonome. La Camera Deputaţilor şi la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pe unităţile ierarhic inferioare în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu respectarea dispoziţiilor legale. II. Ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite. III. Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sau ordonatorilor secundari de credite care utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate în condiţiile stabilite prin dispoziţii legale.

45

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor de drept, precum şi altor persoane împuternicite în acest scop. Ordonatorii de credite bugetare răspund de respectarea dispoziţiilor legale în utilizarea creditelor, folosirea cu eficienţă a sumelor primite de la bugetul de stat, de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc, organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii, precum şi de prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare. Conform Legii a finanţelor publice: „Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, după reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare”. După cum am prezentat, ordonatorii principali de credite şi ordonatorii secundari de credite au pe lângă atribuţii legate de întrebuinţarea sumelor aprobate pentru instituţiile proprii şi atribuţii de repartizare a alocaţiilor bugetare pe instituţii aflate în relaţii de subordonare. În conţinutul acestor raporturi de subordonare există şi drepturi ale ordonatorilor principali de credite şi respectiv ale ordonatorilor secundari de credite de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare şi financiare de către ordonatorul subordonat. În situaţia în care se constată încălcarea normelor legale, ordonatorii supraordonaţi pot aplica sancţiuni subordonaţi, cum ar fi, de exemplu, neacordarea de noi alocaţii bugetare sau retragerea alocaţiilor bugetare acordate. Alături de aceste măsuri de ordin financiar cei vinovaţi îşi pot atrage răspunderea disciplinară administrativă sau de altă natură. Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de: a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor legale; b) realizarea veniturilor; c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare; d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc; e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare; f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări de investiţii publice; g) organizarea evidenţei programelor, inlcusiv a indicatorilor aferenţi acestora; h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre şi pe

ordonatori de credite Pentru organizarea execuţiei bugetului de stat, un rol important îl are repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice stabilite prin legea bugetară anuală. Potrivit legii: Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele

46

instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice cu respectarea celor trei factori asigură realizarea echilibrată a bugetului de stat şi a bugetelor prevăzute în lege, deoarece prin ea se pot surprinde eventuale disproporţii dintre veniturile şi cheltuielile anumitor trimestre şi se procedează la repartizarea cheltuielilor publice în funcţie de proporţia realizării veniturilor publice în fiecare trimestru. Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare este dată în competenţa: „a) Ministerului Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice; b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz; c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare”. Totodată, legea privind finanţele publice prevede: „Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora”. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor este justificată de faptul că, datorită specificului activităţilor şi acţiunilor social-economice, indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului şi deci veniturile şi cheltuielile nu se pot realiza ori efectua în mod uniform în cursul anului bugetar. În acest sens, există unităţi economice a căror activitate se desfăşoară într-un ritm relativ constant în tot cursul anului (în industrie, transporturi, telecomunicaţii), dar, în cazul acestora, cu diferenţieri ale volumului producţiei de la un trimestru la altul. De asemenea, există unităţi economice unde diferenţele de la un trimestru la altul sau de la o perioadă la alta sunt mai mari (construcţii, comerţ etc.). În fine, există şi unităţi economice la care specificul activităţii impune efectuarea de cheltuieli în unele trimestre ale anului, urmând ca producţia şi respectiv veniturile să fie realizate în alte trimestre (agricultură). În cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat (instituţii bugetare), pot exista instituţii cu un ritm constant de efectuare a cheltuielilor (organele puterii şi administraţiei de stat, judecătoreşti, procuraturii, sănătăţii etc.), precum şi instituţii care au cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale etc.) Aceste situaţii se vor reflecta, desigur, în procesul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor, determinând unele dereglări în execuţia echilibrată a bugetului public naţional. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face în scopul stabilirii unui echilibru, în cadrul fiecărui trimestru, între

47

veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor. În cazul în care apar totuşi, în cursul execuţiei bugetare, asemenea diferenţe, ele se vor acoperi din aşa numitele surse în completare, adică fondurile de rezervă bugetară. De asemenea, atunci când situaţiile concrete permit, se pot trece unele categorii de cheltuieli în trimestrele următoare, în care există posibilităţi de acoperire, prin veniturile ce se vor realiza. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare impune organelor financiar-bancare, organelor centrale ale administraţiei de stat şi agenţilor economici obligaţia de a realiza, la termen şi în cuantumul prevăzut, indicatorii financiari, aceasta fiind condiţia esenţială pentru execuţia echilibrată, în cursul anului, a bugetului public naţional.

Modificarea destinaţiei creditelor bugetare Legea finanţelor publice prevede că:

Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă credite bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol”. Structura funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice. Structura economică grupează cheltuielile după natura şi efectul lor economic. Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate legal atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi. Normele juridice mai sus enumerate au caracter imperativ, fiind edictate în scopul instituirii unei discipline riguroase în execuţia bugetară. Situaţia economică şi socială poate cunoaşte evoluţii faţă de parametri avuţi în vedere la momentul constituirii şi aprobării bugetului, care impun adaptarea prevederilor acestuia la noile condiţii, deci modificarea destinaţiei iniţiale a creditelor bugetare. În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a destinaţiei creditelor bugetare:

a) Virările de credite bugetare Un prim tip de modificare priveşte virările de credite bugetare între subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Astfel, virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin prezentului articol sau legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor. Totodată, pe baza justificărilor corespunzătoare virările de credite de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua în limita de 10% din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal

48

de credite şi, respectiv, de 5% din prevederile programului, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice. Virările de credite bugetare, în condiţiile de mai sus, se pot efectua începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar. Aceste virări se efectuează dacă nu contravin prezentului articol, legilor bugetare sau legilor de rectificare. De asemenea sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului. Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare. Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare aprobate, potrivit instrucţiunilor aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

b) Transferarea creditelor bugetare În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul sau în cadrul aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului. Aceste treceri determină, în mod normal, şi transferarea sumelor aprobate pentru finanţarea respectivelor unităţi, obiective sau acţiuni. Transferarea sumelor bugetare, justificată de trecerile legale ale unor unităţi, obiective şi acţiuni de la o parte la alta a bugetului administraţiei centrale de stat, se poate efectua numai la începutul trimestrului anului bugetar.

c) Suplimentarea creditelor bugetare Pe parcursul execuţiei bugetului public pot apare nevoi publice stringente, neavute în vedere la construcţia iniţială a bugetului: obiective noi importante, calamităţi naturale. În aceste condiţii este necesară suplimentarea creditelor bugetare, măsură dispusă ca urmare a unei analize politico-administrative. În acest scop, în bugetul de stat se înscriu: Fondul de rezervă bugetară, la dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie, la dispoziţia Guvernului, care se utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia, în vederea finanţării, potrivit dispoziţiilor legale, a acţiunilor sau sarcinilor nou intervenite în cursul anului în bugetul de stat şi în bugetele locale, cu menţinerea echilibrului bugetar, respectiv pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificate, care se prezintă Parlamentului cel mai târziu până la 30 noiembrie.

d) Blocarea creditelor bugetare Prin Legile bugetare anuale se pot bloca o parte din creditele bugetare aprobate ordonatorilor principali de credite, în vederea menţinerii echilibrului bugetar aprobat şi cheltuirii cu eficienţă şi eficacitate a fondurilor publice. Cu ocazia controalelor efectuate, Curtea de Conturi poate cere blocarea creditelor bugetare, iar Ministerul Finanţelor Publice poate bloca sau reduce, utilizarea unor credite constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor

49

sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale. Legea privind finanţele publice prevede: „Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor bugetare deschise şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordonate numai în cazuri temeinic justificate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, anterior datei de 25 a fiecărei luni”. Alocaţiile bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale anului bugetar reprezintă, în fapt, disponibile, care în cursul anului pot fi trecute fie la fondurile de rezervă destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an, prin deblocare. Pentru unităţile finanţate de la bugetul administraţiei centrale de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba folosirea sumelor blocate în trimestrul următor, la cererea justificată a ordonatorilor principali. Potrivit prevederilor legale, se trec la Fondul de rezervă bugetară al bugetului administraţiei centrale de stat următoarele:

a) disponibilităţile blocate din alocaţiile bugetare pentru retribuirea muncii, inclusiv impozitul pe fondul de retribuire şi contribuţia pentru asigurările sociale de stat;

b) disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat şi nu s-a primit, în termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea de folosire în perioada următoare;

c) disponibilităţile apărute în cursul anului, ca urmare a nerealizării unor obiective sau acţiuni care au stat la baza aprobării fondurilor bugetare;

d) alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative. e) Anularea creditelor bugetare

Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amînate, şi de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propu-nerilor ordonatorilor principali de credite, de anularea creditelor este 10 decembrie. Cu creditele bugetare anulate la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat, se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului prevăzut în bugetul de stat. Tot o situaţie de anulare este reglementată de legea finanţelor care prevede: „Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept”. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Prezentaţi structura veniturilor fiscale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 37

2. Când intervine suplimentarea creditelor bugetare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

50

...............................................................................................................................

...............................................................................................................................

...............................................................................................................................

............................................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 49

Procedura realizării veniturilor bugetare

Realizarea veniturilor anuale ale bugetului de stat este supusă cerinţelor de legalitate în primul rând în sensul de a se urmări încasarea numai a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri cuprinse în sinteza veniturilor anuale şi specificate în lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri bugetare, sintezele şi listele de acest fel făcând parte din documentaţia anexată fiecărei legi bugetare anuale. Această realizare constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe acelaşi exerciţiu bugetar şi deci este condiţia primordială a execuţiei conforme a întregului buget anual de stat. Astfel că, în realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele: - nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate, dacă nu au fost stabilite prin lege; - lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin legea bugetară anuală; - inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament. Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Prin urmare, în realizarea veniturilor bugetare sunt necesare două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut. Reunirea cumulativă a celor două condiţii în realizarea veniturilor bugetare este determinată pentru finanţarea obiectivelor şi a acţiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare. Încasarea la termenele prevăzute a veniturilor bugetare este condiţionată de corelarea termenelor de realizare a veniturilor prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli cu termenele de plată stabilite prin acte normative, pentru fiecare venit bugetar în parte. În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de acte şi operaţiuni, şi anume: 1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de bugetul de stat. Aceasta se realizează prin unele metode, adică: a) calcularea obligaţiilor bugetare datorate chiar de către subiectele plătitoare – metodă utilizată în cadrul veniturilor bugetare datorate de agenţii economici; b) calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul plătitor, pentru unele venituri datorate de persoane fizice: impozitele pe venituri datorate de persoane fizice meseriaşi, pentru livrări de marfă, executări de lucrări şi prestări de servicii, precum şi impozitul pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă şi cultură, care se calculează şi se reţin de către societăţile comerciale prin care şi-au valorificat operele; c) calcularea obligaţiilor bugetare, de către organele financiare locale, metodă folosită pentru taxele şi impozitele datorate de către persoanele fizice. 2. Încasarea veniturilor bugetare realizate în urma plăţii de către subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat.

51

Încasarea veniturilor se face prin unităţile operative ale societăţilor bancare, organele financiare locale, precum şi alte organe, instituţii ori persoane (casele colectorilor speciali, casieriile comunale) împuternicite special în acest scop. Casele colectorilor speciali sunt instituţii speciale, autorizate de Ministerul Finanţelor Publice să facă încasări pentru bugetul administraţiei centrale de stat, pe care le varsă periodic la Banca Naţională. Asemenea instituţii sunt: unităţile vamale, unităţi ale Ministerului Afacerilor Externe şi ale Ministerului de Interne, pentru taxele consulare, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, pentru încasarea taxelor arbitrare în litigiile soluţionate de acestea. Menţionăm că aceste instituţii nu pot încasa alte venituri, decât cele pentru care au fost autorizate. Persoanele fizice pot remite direct Băncii Naţionale sau prin mandat poştal sumele datorate bugetului de stat. De asemenea, persoanele fizice, pe bază de convenţie, pot deschide conturi curente personale la C.E.C., urmând ca unităţile să vireze la bugetul de stat din disponibilul aflat în aceste conturi. Cât priveşte mecanismul veniturilor bugetare, acesta este alcătuit din: metode de încasare, forme de decontare, documentaţia folosită pentru realizarea veniturilor, filiera parcursă de sumele înacasate, până ajung în contul bugetului de stat. Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin: a) Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţii economici, care vor dispune virarea, din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat, a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat. Potrivit metodei plăţii directe, calcularea sumelor datorate se face de către însăşi unităţile plătitoare, ele fiind, în acelaşi timp, responsabile pentru vărsarea sumelor la termen şi în cuantumul prevăzut. Organele financiar-bancare au obligaţia de a verifica exactitatea calculelor şi respectarea termenelor de vărsare. b) Plata în numerar, utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se fac fie pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza unei declaraţii date de cel care face plata. De asemenea, pentru veniturile realizate prin societăţile comerciale, se aplică metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă). Potrivit acestei metode, unităţile care fac plăţi către persoane fizice, sub diverse forme (plata drepturilor de autor, a onorariilor de expertiză, a drepturilor cuvenite colaboratorilor externi, plata colaborării la ziare, reviste, emisiuni radio şi televiziune etc.), au obligaţia să calculeze impozitele legale, să le reţină şi să le vireze periodic în contul bugetului de stat. c) Plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate. Emisiunea de timbru fiscal este în competenţa Ministerului Finanţelor Publice. Timbrele fiscale sunt puse în vânzare prin unităţile poştale, care, la rândul lor, se folosesc atât de reţeaua proprie, cât şi de unităţile comerciale. 3. Urmărirea realizării veniturilor bugetare – a treia categorie de acte şi operaţiuni necesare pentru realizarea veniturilor bugetului de stat – cuprinde o serie de măsuri iniţiate de organele financiar-bancare, în vederea asigurării integrale şi la termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare. Urmărirea realizării veniturilor bugetare se face atăt de organele care au dreptul de a le încasa, căt şi de organele care nu încasează direct veniturile bugetare, adică Ministerul Finanţelor Publice şi organele financiare locale, de pe lângă primării şi prefecturi. În procesul încasării veniturilor bugetare pot să apară venituri încasate fără să cunoască veriga bugetară căreia îi sunt destinate sau subdiviziunea clasificaţiei bugetare în care trebuie înscrise. Aceste venituri se înregistrează provizoriu într-un cont de venituri neclarificate, urmând ca, într-un anumit termen (de regulă până la o lună), situaţia lor să fie clarificată şi să fie înregistrate în conturile bugetare

52

respective. În cazul în care nu se reuşeşte identificarea veniturilor în cauză, acestea vor fi trecute în contul „încasări din diverse alte surse” ale bugetului de stat. De asemenea, pot să apară sume încasate în plus, faţă de cele datorate legal sau încasate fără temei legal. Aceste sume se pot compensa cu alte venituri, datorate, sau care vor fi datorate în viitor de acelaşi plătitor, sau vor fi restituite. În ceea ce priveşte încasarea veniturilor, se parcurg următoarele etape: - aşezarea; - lichidarea; - emiterea titlului de percepere; - perceperea propriu-zisă a venitului bugetar. În prima etapă, aşezarea, se procedează la stabilirea obiectului impozabil (se constată existenţa şi se evaluează materia impozabilă). În a doua etapă, lichidarea, se stabileşte cuantumul impozitului datorat de persoana fizică sau juridică în funcţie de materia impozabilă şi cotele legale de impunere. În cea de-a treia etapă are loc emiterea titlului de percepere, adică a dispoziţiei în baza căreia este autorizată perceperea impozitului sau taxei în contul bugetului de stat. Pentru persoanele fizice emiterea titlului de percepere mai poartă denumirea şi de „deschidere de rol”. Aceasta presupune, de fapt, înscrierea într-un registru, la o partidă separată, a datoriei pe care o are persoana fizică pentru perioada dată. Dispoziţia respectivă constituie temeiul legal pentru urmărirea pe căi obişnuite sau pe căi excepţionale (urmărirea silită) a veniturilor bugetare. În cea de-a patra etapă, perceperea propriu-zisă a venitului bugetar, are loc încasarea impozitului sau a taxei în cuantumul şi la termenul stabilit. În această etapă este inclusă şi urmărirea silită care intervine atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile băneşti pe care le au faţă de bugetul statului.

Din practica financiar- bugetară a diferitelor state se constată că primele trei etape sunt în sarcina organelor specializate ale Ministerului Finanţelor Publice, iar ultima este în competenţa serviciului trezoreriei care încasează impozitele şi taxele, de regulă, prin intermediul unor agenţi fiscali.

Procedura efectuării cheltuielilor bugetare

„Suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni”, poartă denumirea de credit bugetar. Acestea sunt limite maxime care nu pot fi depăşite, iar modificarea lor se poate face numai în condiţiile legii. Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, în structura stabilită prin lege, având o destinaţie precisă şi fiind repartizate pe titulari. Aşa cum s-a arătat, aceste credite bugetare se repartizează pe trimestre şi nu pot fi depăşite. Creditul bugetar nu trebuie confundat cu noţiunea de credit bancar. Trebuie avut în vedere că creditul bugetar nu este rambursabil, pe când creditul bancar este totdeauna ramursabil. Este adevărat că şi creditul bugetar se eliberează în condiţiile prescrise strict de Legea privind finanţele publice, dar prin aceasta nu-şi schimbă natura sa de credit nerambursabil. Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat sunt puse la dispoziţia conducătorilor ministerelor şi celorlalte instituţii publice beneficiare.

53

Denumirea de „credit bugetar” este rezultatul unei convenţii terminologice, fiind atribuită unui instrument financiar utilizat în efectuarea cheltuielilor bugetare şi deosebindu-se esenţial de noţiunea de împrumut. În timp ce împrumuturile sunt relaţii contractuale prin care o persoană dă alteia o sumă de bani sau bunuri cu condiţia restituirii şi a plăţii, eventual a unei dobânzi, creditele bugetare sunt drepturi băneşti ale beneficiarului bugetului public, nerambursabile. Baza legală a cheltuielilor din bugetul statului cuprinde şi alte determinări, după cum urmează. Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri şi servicii, precum şi efectuarea de cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale şi în limita creditelor bugetare aprobate, pe baza clasificaţiei bugetare. Creditele bugetare au caracter nerambursabil şi nu sunt purtătoare de dobândă. Scopul lor este finanţarea bugetară definitivă şi cu titlu gratuit, deci fără echivalent. Un principiu de bază în execuţia cheltuielilor bugetare este obligativitatea respectării destinaţiei cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Schimbarea nelegală a acestora este calificată de legea penală drept infracţiune de deturnare de fonduri. Creditele bugetare aprobate prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate într-un alt exerciţiu bugetar. „Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept”. Procedura execuţiei cheltuielilor bugetare începe cu deschiderea creditelor bugetare. După deschiderea de credite bugetare, ordonatorii principali procedează la repartizarea creditelor bugetare în baza „dispoziţiei bugetare” atât pentru cheltuielile proprii cât şi pentru instituţiile din subordine, adică ordonatorii secundari şi terţiari. În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: - angajament; - lichidare; - ordonanţare; - plată. Prin angajament se înţelege faza în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice. Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar, angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe parcursul exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.). Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor structuri ale instituţiilor publice (miniştrii, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care pot delega integral sau parţial competenţele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajamentul reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în limitele aprobate prin buget. Lichidarea cheltuielilor reprezintă „fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza

54

documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective”. Ordonanţarea cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată”. Plata cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi”. Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor, care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate, ale instituţiei publice. Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în limita fondurilor disponibile. Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil. Efectuarea plăţilor se face în limita creditelor aprobate şi numai pe bază de acte justificative întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, după ce acestea au fost lichidate şi ordonanţate.

Execuţia de casă a bugetului public Execuţia bugetului public cu etapele sale, care privesc încasarea propriu-zisă a veniturilor, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul cheltuielilor, mobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea deficitului bugetar, se realizează printr-o multitudine de operaţiuni derulate prin sistemul de conturi bancare, care poartă numele de execuţie de casă a bugetului public.

Până în anul 1990, execuţia de casă a bugetului de stat se efectua prin Banca Naţională a României, care avea stabilite prin lege următoarele atribuţii:

- încasarea veniturilor bugetare şi evidenţierea acestora pe capitole, subcapitole, plătitori, efectuarea plăţilor de casă, pe capitole de cheltuieli, pe ministere şi instituţii subordonate;

- exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat în numerar şi în cont către instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor aprobate, în limita creditelor bugetare deschise pe destinaţii de Ministerul Finanţelor Publice;

- păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale instituţiilor publice, ale agenţilor economici ce au conturi deschise la trezorerie;

- transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor Publice privind execuţia bugetară.

În anul 1992 a fost înfiinţată Trezoreria statului care, prin sistemul trezoreriilor locale, a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public.

Argumentele favorabile înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice sunt: - desfăşurarea execuţiei bugetare prin mai multe bănci crează dificultăţi în ceea ce preveşte controlul asupra operaţiilor, complică fluxurile monetare şi prelungeşte termenele de raportare a datelor de execuţie, influenţând negativ urmărirea execuţiei şi a echilibrului bugetar; - în contextul prezentat, de ample modificări şi de credinţa rezolvării problemelor noi apărute, s-a elaborat cadrul legislativ pentru exercitarea de către

55

Ministerul Finanţelor Publice a atribuţiilor ce-i revin în domeniul finanţelor publice prin crearea unui sistem propriu pentru urmărirea execuţiei bugetare, cu ajutorul căruia să coordoneze problemele politcii financiare de care răspunde; - în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.78/1992, Ministerul Finanţelor Publice a fost autorizat să înfiinţeze trezorerii în cadrul organelor financiare subordonate, şi anume: direcţii generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti, administraţii financiare; - prin Legea nr.82/1991 s-a prevăzut organizarea contabilităţii trezoreriei finanţelor publice în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi a unităţilor sale subordonate; - potrivit prevederilor din Legea bancară, trezoreriile, la nivel de judeţ, au conturi deschise la sucursalele judeţene ale Băncii Naţionale a României (conturi curente), prin care se încasează veniturile bugetare, se efectuează cheltuielile dispuse de către titularii conturilor deschise la trezorerii.

În ţara noastră, începând cu anul 1992, pe baza Hotărârii Guvernului nr.78/1992, privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice şi a Legii Contabilităţii, nr.82/1991 a fost organizată execuţia operaţiunilor privind finanţele publice prin Trezoreria Statului. Aceasta a reprezentat una din coordonatele reformei sistemului financiar în România. Prin trezoreria proprie statul îşi mobilizează, direct sau indirect, disponibilităţile de fonduri, asigurând, totodată, exercitarea în bune condiţii a atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale teritoriale. De asemenea, prin intermediul trezoreriei finanţelor publice se asigură utilizarea eficientă a resurselor statului de către instituţiile publice, respectarea destinaţiei fondurilor aprobate prin legea bugetară, precum şi întărirea răspunderii ordonatorilor de credite în gestionarea banilor publici. Trezoreria publică este o instituţie financiară organizată în cadrul aparatului Ministerului Finaţelor Publice; mai precis, este casieria bugetului de stat şi funcţionează pe lângă Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi pe lângă administraţia financiară. Prin activitatea desfăşurată în cadrul trezoreriei statului se asigură concentrarea tuturor fluxurilor finanţelor publice într-un anumit sistem de organizare, sistem aflat în structura Ministerului Finanţelor Publice. Trezoreria îndeplineşte două funcţii de bază: - funcţia de casier public; - funcţia de bancă a statului (de bancher). a) În calitatea de casier, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise pentru bugetul de stat: - toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi de plăţi de la buget; - controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget; - gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităţilor necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, ş.a. b) În calitate de bancher: - organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, realizând astfel gestiunea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de lichidităţi a bugetului; - gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunile de refinanţare a acesteia; - operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale. În scopul întăririi rolului finanţelor publice şi al asigurării unei discipline

56

bugetare ferme, la noi în ţară, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 146/2000 este reglementată obligativitatea instituţiilor publice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin trezoreria generală a statului. Trezoreria generală a statului cuprinde operaţiuni de încasări şi plăţi în lei şi în valută, după caz, care privesc: - veniturile şi chetuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale; - veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează, potrivit reglementărilor în vigoare; - veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice care se administrează în regim extrabugetar; - datoria publică internă şi externă, inclusiv existenţa şi plata serviciului datoriei publice interne şi externe; - alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispoziţii legale, inlcusiv drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului, la baza cărora stau acorduri şi convenţii guvernamentale. Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia, în cadrul direcţiilor generale judeţene, ale administraţiilor, circumscripţiilor şi percepţiilor rurale. Potrivit legii finanţelor publice se prevede:

Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finaţelor Publice, care asigură: a) încasarea veniturilor bugetare; b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale; c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente; d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei centrale şi locale. Prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni: a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în sectoarele publice şi economice după caz; b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al trezoreriei statului prin Banca Naţională a României; c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege”.

6.2.4. Procedura încheierii execuţiei bugetare Încheierea exerciţiului bugetar anual implică anumite acte şi operaţiuni după care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului anual de execuţie a bugetului statului. În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului este necesară urmărirea recuperării veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în raport cu evoluţia reală a trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau

57

instituţie publică, procedându-se, dacă este cazul, la anularea creditelor bugetare constatate ca fără justificare. Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea cheltuielilor necesare, încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la bunuri, completarea evidenţei contabile cu toate înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi verificarea conţinutului şi conformităţii soldurilor conturilor contabile. După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea dărilor de seamă contabile privind execuţia bugetelor ministerelor, ale celorlalte organe de stat, precum şi ale organelor şi instituţiilor subordonate acestora. Acestea, împreună cu contul privind execuţia de casă a bugetului statului întocmit de trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării contului general de execuţie a bugetului statului.

Principii ale încheierii execuţiei bugetare Conform Legii finanţelor publice sunt reglementate următoarele principii privind încheierea execuţiei bugetare: Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept. Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se raportează în anul următor. Fondurile externe nerambursabile se utilizează în condiţiile prevederilor legii şi potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi. În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.

Prevederile legilor bugetare anuale şi a celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar respectiv.

Potrivit acestor prevederi, execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

Încheierea execuţiei bugetului de stat coincide cu cea a exerciţiului bugetar şi a anului calendaristic. Efectele acestea, potrivit prevederilor enumerate mai sus, sunt:

a) veniturile corespunzătoare anului bugetar, neîncasate până la data de 31 decembrie vor fi încasate în contul bugetului din anul următor, evidenţiindu-se în rezultatele acestuia;

b) orice cheltuială prevăzută, dar neefectuată, se va putea plăti numai în contul bugetului noului an, numai în situaţia în care acel buget va conţine prevederi în acest sens.

Evidenţa execuţiei bugetului public şi încheierea exerciţiului bugetar anual Potrivit legii, Guvernului îi revine sarcina de a prezenta în faţa Parlamentului

modul în care a fost efectuată execuţia bugetară. Din analiza dispoziţiilor cuprinse în Legea privind finanţele publice rezultă că

încheierea exerciţiului bugetar presupune întocmirea unor rapoarte periodice privind

58

gradul de utilizare a fondurilor publice de către ordonatorii principali de credite; Legea finanţelor publice prevede: „Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea monitorizării execuţiei bugetare”.

Ordonatorii de credite întocmesc conturi anuale de execuţie a bugetului. Conturile anuale, inclusiv anexele acestora, vor cuprinde: a) la venituri: - prevederi bugetare iniţiale; - prevederi bugetare definitive: - încasări realizate. b) la cheltuieli: - credite bugetare iniţiale; - credite bugetare definitive; - plăţi efectuate. În cuprinsul Legii privind finanţele publice, se face referire la contul general de

execuţie cu parcurgerea etapelor următoare: 1. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite,

a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetelor asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.

2 Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale.

3 Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora.

4 Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.

5 Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.

Parlamentul ţării, având îndrituirea de a aproba contul general anual de execuţie a bugetului statului, exercită prin această aprobare controlul parlamentar asupra modului în care a fost executat bugetul de stat în fiecare exerciţiu bugetar şi ajunge să cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi perspectivele ei.

Pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul aprobării de către Parlament a contului general de execuţie a bugetului de stat, este remarcabil că în finalul acestui cont se precizează excedentul ori deficitul bugetului statului rezultat din compararea veniturilor realizate cu cheltuielile efectuate.

În caz de excedent, Parlamentul decide, la propunerea Guvernului, „modul de utilizare a excedentului”, avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza cel puţin o parte din excedent pentru crearea unui „fond de tezaur al statului”, ce se păstrează în

59

contul trezoreriei statului deschis la Banca Naţională a României, a cărui utilizare să fie decisă în viitor tot de către Parlament.

În ipoteza contrară, în care din contul general de execuţie a bugetului statului rezultă deficit bugetar, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea Guvernului, modul şi termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile necesare pentru a se preveni repetarea deficitelor bugetare. Hotărârile de acest fel ale Parlamentului sunt de importanţă deosebită în împrejurările în care execuţia bugetului a fost susţinută prin împrumuturi interne de stat realizate prin emisiunea unor bonuri de tezaur nerambursate ori prin împrumuturi contractate de la Banca Naţională a României.

Excedentul sau deficitul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al bugetelor fondurilor speciale se stabileşte ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate până la încheierea exerciţiului bugetar.

Cu excedentele definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse prevăzute de lege se diminuează deficitele din anii precedenţi, respectiv şi datoria publică în situaţia bugetului de stat.

Pentru cunoaşterea completă de către Parlament a situaţiei financiare a statului, în toate cazurile în care s-a recurs la împrumuturi interne sau externe Ministerul Finanţelor este obligat, la sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească şi să prezinte Parlamentului „un cont general al datoriei publice”, ca anexă la contul general de execuţie a bugetului statului, cuprinzând şi situaţia garanţiilor guvernamentale constituite pentru toate împrumuturile de stat existente la acea dată.

Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi.

Contul general al datoriei publice a statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către alte persoane juridice.

6.2.5. Controlul execuţiei bugetare După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite documentul instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe ţări, ca şi în ţara noastră, poartă denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară Guvernului, care funcţionează în mod autonom, după legea proprie de organizare, pe lângă forul legislativ. Curtea de Conturi raportează Parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate, propunând totodată măsuri de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale în vederea creşterii eficienţei utilizării banului public.

Execuţia bugetului public naţional presupune ca realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară. Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt îndeplinite de următoarele organe:

a) Parlament b) Curtea de Conturi c) Ministerul Finanţelor Publice. 6.2.6. Aprobarea execuţiei bugetare Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia

specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile

60

permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară. Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Totodată, se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În continuare, se trece la discutarea pe articole a proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară, în conţinutul său ; pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, putându-se introduce prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la raportarea către Parlament a constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate.

Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

Este important de precizat faptul că durata în timp a întregului proces bugetar prezintă unele deosebiri, de la o ţară la alta. Totuşi, în general, luând în calcul intervalul de timp consumat de la primele faze ale elaborării proiectului de buget şi până la adoptarea proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară, putem afirma că procesul referitor la bugetul unui an calendaristic durează, cu aproximaţie, între 2 ani şi jumătate şi 3 ani şi jumătate. TEST DE AUTOEVALUARE

1.Prezentaţi etapele parcurse în încasarea veniturilor publice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 53

2.. Enumeraţi fazele parcurse de cheltuielile publice în execuţia bugetară. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 54

Rezumatul unităţii de învăţare Procedura bugetara este constituita din urmatoarele etape: Elaborarea proiectului bugetului de stat Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice. Elaborarea proiectului de buget trebuie sa se realizeze în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale finanţate de la buget, tinandu-se cont de obiective politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani.

61

Ministerul Finanţelor Publice, , întocmeşte proiectul legii bugetului de stat şi proiectul bugetului de stat, pe care îl depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Guvernul analizează proiectul de buget de stat şi legea bugetară şi le însuşeşte. Proiectul de buget se transmite Parlamentului pentru aprobare.

Aprobarea şi adoptarea proiectului de buget Aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună.

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.

Parlamentul adoptă legea bugetară anuală şi legile de rectificare elaborate de Guvern, în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.

Execuţia bugetului de stat După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează pe durata anului bugetar. Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul legislativ. Încheierea exerciţiului bugetar anual implică anumite acte şi operaţiuni după care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului anual de execuţie a bugetului statului.

Controlul execuţiei bugetare este realizat de următoarele organe: a) Parlament b) Curtea de Conturi c) Ministerul Finanţelor Publice. Aprobarea execuţiei bugetare se realizeaza de catre Parlament. Votul final

favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

6.3. Lucrare de verificare. Prezentaţi aprobarea execuţiei bugetare Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

6.4. Bibliografie. Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ;

62

Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994, Tipografia Bucovina ;.

Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1925;

Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

63

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7: BUGETELE LOCALE

7.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 64 7.2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ............................................................................................................................ 64 7.3. CONŢINUTUL BUGETULUI LOCAL.............................................................................................................. 66 7.4. PROCEDURA ELABORĂRII, APROBĂRII, ADOPTĂRII ŞI EXECUŢIA BUGETELOR LOCALE.......................... 71 7.5. ELABORAREA PROIECTELOR BUGETELOR LOCALE.............................................................. 76 7.6. APROBAREA ŞI CENTRALIZAREA BUGETULUI LOCAL........................................................... 77 7.7. EXECUTIA BUGETELOR LOCALE .................................................................................................. 79 7.8. PROCEDURA ÎNCHEIERII EXECUŢIEI BUGETARE...................................................................... 83 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 85 7.9. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 86 7.10.BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 87

7.1. Obiective: - cunoaşterea conceptului de bugete locale şi a principiilor aplicabile procedurii bugetare privind bugetele locale; - cunoaşterea principalelor instituţii cu atribuţii în derularea procedurii bugetare privind bugetele locale; - cunoaşterea procesului bugetar în integralitatea acestuia privind bugetele locale.

7.2. Noţiuni introductive După cum rezultă din variantele moderne de organizare bugetară,

în toate statele contemporane – atât unitare cât şi federative – se recunoaşte individualitatea bugetelor unitatilor administrativ–teritoriale înca din etapa istorică a acestor unităţi, datorită investirii organelor lor de conducere cu îndrituiri autoritare de stat, ce se exercită în limitele teritoriale ale fiecareia dintre aceste unitati.

Individualitatea bugetelor unitatilor administrativ–teritoriale este remarcabilă însă şi în cadrul finantelor publice locale .

Finanţele publice locale grupează toate procedeele de constituire şi întrebuintare a fondurilor de interes local, atât bugetare cât şi extrabugetare sau speciale.

Aceste ultime fonduri bănesti sunt reglementate cu resurse şi întrebuinţări distincte de cele ale bugetelor locale, de cele mai multe ori pentru lucrări de colectivităti publice, de interes local care nu pot fi finanţate din bugetele respectivelor unitati administrativ– teritoriale .

Practica constituirii şi intrebuinţării unor fonduri baneşti de interes local, distincte de cele concentrate în bugetele unităţilor administrativ–teritoriale, a determinat o alcatuire complexă a finanţelor publice locale, carora, în literatura de specialitate, li se atribuie denumirea de “ finanţe infranaţionale “ .

În cazul finanţelor publice locale bugetele unitatilor administrativ-teritoriale îsi pastrează însemnatatea primordială atrasă de faptul concentrării fondurilor bănesti necesare autoritatilor, instituţiilor şi serviciilor publice locale, ca şi celor mai importante alte trebuinţe locale .

64

Însemnătatea bugetelor unităţilor administrativ– teritoriale este apreciată mai mult în statele unitare, deoarece în aceste state, între bugetul de stat şi bugetele locale nu se interpune categoria bugetelor statelor membre ale federaţiilor statale.

Cu toată importanţa recunoscută mai mult în statele unitare, situaţia bugetelor locale rămâne condiţionată, în toate statele contemporane, de concepţiile de conducere şi administraţie centralizată ori descentralizată şi de modul în care sunt aplicate aceste concepţii în statele cu regim politic totalitar şi dictatorial.

În statele cu regim democrat parlamentar, în ambianţa pluralismului politic şi a separaţiei puterilor, unităţilor administrativ–teritoriale li se acordă autonomia necesară capacităţii de acţiune în interes public.

Această autonomie este de natură adminisrativă, condiţionată de existenţa organelor de conducere cu atribuţii deliberative, alese de către cetăţeni, de recunoaşterea calităţii de persoane juridice şi de dreptul de a avea buget propriu cu venituri şi cheltuieli decise de conducerile representative.

Spre deosebire de statele cu regim democrat parlamentar, în statele cu regim dictatorial şi totalitar, unităţilor administrativ–teritoriale li se proclamă o autonomie care de fapt rămâne pur formală. În organele de conducere ale acestor unităţi sunt alese persoane prestabilite, atribuţiile acestor organe sunt, în esenţă, de executare şi aplicare a directivelor centrale, iar bugetele administrativ–teritoriale sunt incluse în bugetul statului cu venituri şi cheltuieli decise de guverne, aprobarea lor de către organele locale rămânând o simplă formalitate. În consecinţă, bugetele locale din aceste state deţin şi ele un mijloc de conducere dictatorială a unităţilor administrativ– teritoriale.

Situaţia bugetelor nu este însă identică în toate statele moderne cu regim politic democrat parlamentar. De aceea, aprecierile privind situaţia bugetelor locale sunt şi ele diferite .

Colectivităţile teritoriale se administrează liber prin consilii alese, însă în condiţii prestabilite de lege, deci suntem în prezenţa unei „ tutele administrative ”, ce se realizează prin „ supravegherea colectivităţilor locale de către puterea centrală şi limitarea independenţei financiare a acestor colectivităţi ”.

Tutela administrativă asupra organelor locale era motivată în general, prin necesitatea de a se îndruma de către organele centrale de stat aplicarea de către colectivităţile locale a unor procedee uniforme de administraţie, de a se urmări satisfacerea intereselor naţionale pe întreg teritoriul statului şi de a proteja în mod identic toţi cetăţenii statului.

În consecinţă, organelor centrale li se recunoştea dreptul de a suspenda actele colectivităţilor locale care nu corespundeau acestor deziderate şi de a interveni în domeniul bugetelor locale în cazuri de dezechilibru, depăşire a cheltuielilor, sporire exagerată a unor impozite şi împrumuturi ce depăşeau posibilităţile locale de rambursare .

În ultimele decenii, tutela administrativă a devenit desuetă, fiind înlocuită cu autonomia locală administrativă, având corespondentă autonomia financiară a unităţilor administrativ–teritoriale. Acestea au fost susţinute doctrinar şi consacrate internaţional, mai ales în spaţiul geografic european.

65

Literatura franceză de specialitate apreciază că finanţele infranaţionale urmăresc aplicarea “ autonomiei financiare ” prin sporirea libertăţilor colectivităţilor locale de a decide destinaţia resurselor financiare, inclusiv a celor primite prin transferuri din bugetul statului, în cadrul adoptării bugetelor locale de către Consiliile locale şi municipale.

7.3. Conţinutul bugetului local Conţinutul bugetului public local este format din: venituri locale şi

cheltuieli locale. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli aprobate şi efectuate din bugetele

locale, din bugetele instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi din bugetele finanţate integral din venituri extrabugetare, în limita şi cu destinaţia stabilite prin bugetele respective.

Veniturile bugetare sunt resurse băneşti care se cuvin bugetelor locale, bugetelor instituţiilor şi serviciilor de interes local, bugetelor activităţilor finanţate integral din venituri extrabugetare, în baza unor prevederi legale, formate din impozite şi taxe, alte vărsăminte.

Impozit–prelevare a unei părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, obligatorie, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie.

Taxa–suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie sau un serviciu de utilitate publică.

Vărsământ–plata unei sume, efectuată de un agent economic, sau de o instituţie publică ori financiară în vederea stingerii unei obligaţii legale.

A. Structura veniturilor bugetelor locale Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor se împart în

următoarele categorii: 1. Venituri proprii - Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale subordonate

consiliilor judeţene; - Cote defalcate din impozitul pe venit; - Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital; - Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe

desfăşurarea de activităţi; - Venituri din proprietate; - Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi; - Amenzi, penalităţi şi confiscări; - Venituri din valorificarea unor bunuri. 2. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat 3. Donaţii şi sponsorizări 4. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii; 5. Operaţiuni financiare Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se împart în următoarele categorii:

1. Venituri proprii - Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale subordonate

consiliilor locale; - Cote defalcate din impozitul pe venit; - Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;

66

- Impozite şi taxe pe proprietate; - Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii; - Taxe pe servicii specifice; - Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe

desfăşurarea de activităţi; - Alte impozite şi taxe fiscale; - Venituri din proprietate; - Venituri din dobânzi; - Venituri din prestări de servicii şi late activităţi; - Venituri din taxe administrative, eliberări de permise; - Amenzi, penalităţi şi confiscări; - Diverse venituri; -Venituri din valorificarea unor bunuri. 2. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat 3. Donaţii şi sponsorizări 4. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii; 5. Operaţiuni financiare Împrumuturi contractate de autorităţile publice locale Împrumutul este suma acordată de un creditor unei autorităţii a

administraţiei publice locale, rambursabilă la un anumit termen (scadenţă), cu obţinerea unei sume în plus (dobânda), în favoarea creditorului.

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale, numai cu avizul comisiei de autorizare a împrumuturilor locale.

Contractarea de împrumuturi se hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie.

Datoria publică angajată reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată din veniturile proprii ale unităţilor administrativ–teritoriale.

Instrumentele datoriei publice locale sunt, în principal, următoarele: - titluri de valoare; - împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituţii de

credit ; - credite furnizor ; - leasing financiar ; - garanţie locală. Avalizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a biletelor la ordin

emise de operatorii economici şi serviciile publice din subordinea acestora reprezintă datorie publică locală.

Emiterea şi lansarea titlurilor de valoare se pot face direct de către autorităţile administraţiei publice locale sau prin intermediul unei agenţii sau altor instituţii specializate.

Condiţii pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi: - împrumuturile contractate de unităţile administrativ–teritoriale pot fi

garantate de către autorităţile administraţiei publice locale prin veniturile proprii prevăzute la art. 5, alin. 1, lit. a, din legea finanţelor publice locale.

Orice garantare prin venituri devine valabilă şi se aplică din momentul acordării garanţiei; veniturile care se constituie în garanţie şi care sunt încasate la bugetul local vor fi supuse condiţiilor acordului de garanţie

67

respectiv, care se va aplica cu prioritate faţă de orice alte revendicări ale unor terţi către autoritatea administraţiei publice locale respective, indiferent dacă aceste terţe părţi cunosc sau nu acordul de garantare. Documentul prin care se încheie acordul de garantare prin venituri trebuie înregistrat la autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător .

- unităţilor administrativ-teritoriale li se interzice accesul la împrumuturi sau să garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele scadente la împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele aferente acestora, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşeşte limita de 30 % , din totalul veniturilor proprii ale bugetelor locale prevăzute la art. 5, alin. 1, lit. a din legea finanţelor publice locale.

În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca urmare a decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin împrumuturi acordate de Ministerul Finanţelor Publice din disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului, numai după utilizarea fondului de rulment.

Valoarea totală a împrumutului care poate fi angajat de autorităţile administraţiei publice locale este supusă următoarelor limite:

- nu va depăşi 5 % din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului fiscal în care se face împrumutul;

- autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an fiscal.

Rambursarea fondurilor împrumutate va fi garantată cu veniturile estimate a fi încasate în anul fiscal respectiv, în condiţiile respectării, garantării, prin venituri, a celorlalte datorii publice locale.

Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale va fi supusă unei verificări excepţionale de către Curtea de Conturi, în următoarele situaţii:

• autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului fiscal în care au fost angajate împrumuturile;

• dacă, la un anumit moment, pe durata anului fiscal, datoriile pe termen scurt ale administraţiei publice locale depăşesc limita stabilită ;

• la sesizarea motivată a cel puţin unei treimi din numărul membrilor ce compun autoritatea deliberativă. Curtea de Conturi va solicita autorităţilor administraţiei publice locale,

aflate în una din situaţiile mai sus menţionate, să întocmească şi să depună un plan de redresare la Curtea de Conturi şi a direcţia generală a finanţelor publice, prin care se obligă să respecte limitele împrumutului în termen de 12 luni, potrivit dispoziţiilor art. 65, alin. 2 din legea finanţelor publice.

Ministerul Finanţelor Publice poate acorda din disponibilităţile contului general al trezoreriei statului, împrumuturi cu dobândă autorităţilor administraţiei publice locale, în cadrul planului de redresare, în regim derogatoriu de la condiţia privind limita maximă de 30% a datoriei în totalul veniturilor, cu condiţia ca acestea să se angajeze la rambursarea acestor fonduri într-un termen stabilit de Ministerul Finanţelor Publice, dar care nu poate depăşi 2 ani.

68

Autorităţile administraţiei publice locale vor raporta lunar la Curtea de Conturi şi la direcţia generală a finanţelor publice modul de realizare a măsurilor cuprinse în planul de redresare.

B. Structura cheltuielilor bugetelor locale Ca şi în cazul veniturilor, se face distincţie între cheltuielile care se prevăd în

bugetele proprii ale judeţelor şi în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti. Atât la nivel judeţean, cât şi la nivelul localităţilor sunt 17 mari grupe de cheltuieli, a căror structură este însă diferită, ponderea şi diversitatea cheltuielilor reflectându-se în bugetele localităţilor. Aceste 17 mari grupe de cheltuieli sunt următoarele:

1. Autorităţi publice şi acţiuni externe; 2. Alte servicii publice generale; 3. Dobânzi; 4. Transferuri cu caracter general, între diferite niveluri ale administraţiei; 5. Apărare; 6. Ordine publică şi siguranţă naţională; 7. Învăţământ; 8. Sănătate; 9. Cultură, recreere şi religie; 10. Asigurări şi asistenţă socială; 11. Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică; 12. Protecţia mediului; 13. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă; 14. Combustibil şi energie; 15. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare; 16. Transporturi; 17. Alte acţiuni economice. C. Finantarea institutiilor publice de interes local

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice de interes local se asigură astfel :

o integral din bugetul local; o din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul

local; o integral din venituri proprii.

Instituţiile publice, finanţate integral din bugetul local, varsă veniturile realizate la acest buget .

Instituţiile publice mai pot folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţilor legale.

Fondurile băneşti acordate de persoanele fizice şi juridice, în situaţia instituţiilor publice finanţate integral de la buget, sunt vărsate direct la bugetul local din care se finanţează acestea. Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile respective se vor utiliza cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, administrează, utilizează şi contabilizează de către acestea. Veniturile proprii ale bugetelor instituţiilor publice, finanţate numai sau şi din venituri proprii, provin din prestări de servicii, chirii manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii

69

editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.

Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate atât din venituri proprii cât şi din subvenţii acordate de la bugetul local se regularizează la sfârşitul anului cu bugetele locale, în limita sumelor primite de acestea, dacă legea nu prevede altfel.

Soldurile anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

Autorităţile deliberative pot hotărî ca excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice subordonate, finanţate integral din venituri proprii, să se preia la bugetul local, după deducerea sumelor încasate anticipat şi a obligaţiilor de plată.

Consiliile locale, judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, aprobă înfiinţarea de activităţi integral finanţate din venituri extrabugetare. Aceste venituri se aprobă o dată cu bugetul instituţiei şi înfiinţarea serviciului de interes local. Veniturile şi cheltuielile activităţilor finanţate integral din venituri extrabugetare se grupează pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor. Dacă veniturile extrabugetare nu se realizează, cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate.

Soldurile anuale rezultate din execuţia activităţilor finanţate integral din venituri extrabugetare, se raportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie sau se preiau ca venit la bugetul local.

Dacă se înfiinţează instituţii şi servicii publice de interes local sau activităţi finanţate integral din venituri extrabugetare, dar nu dispun de fonduri suficiente, în baza unor documentaţii temeinic fundamentate, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot acorda împrumuturi temporare din bugetul local, pe bază de convenţie, care vor fi rambursate integral în termen de un an de la data acordării.

Pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, stabilesc taxe speciale. Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din acestea se utilizează integral pentru acoperirea cheltuielilor effectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare ale acestor servicii. Taxele speciale astfel instituite constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizate în scopurile în care au fost înfiinţate, iar contul de execuţie al acestora se aprobă de consiliul local, judeţean sau Consiliul general al Municipiului Bucureşti, după caz.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi instituţiile juridice care se folosesc de serviciile locale pentru care s-au instituit taxele respective. Modul în care se obţine acordul persoanelor fizice şi juridice plătitoare, precum şi modul de repartizare a acestora, condiţiile în care se percep taxele se vor reglementa prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Serviciile publice de interes local care desfăşoară activităţi de natură economică au obligaţia calculării, înregistrării şi recuperării uzurii fizice şi morale a mijlocelor fixe aferente acestor activităţi, prin tarif sau preţ, potrivit legii.

70

Amortizarea calculată pentru aceste mijloace fixe se utilizează pentru realizarea de investiţii în domeniul respectiv şi se va evidenţia distinct în programul de investiţii, ca sursă de finanţare a acestora. Activităţile de natură economică pentru care se calculează amortizarea mijloacelor fixe, se stabilesc prin hotărâre de Guvern .

7.4. Procedura elaborării, aprobării, adoptării şi execuţia bugetelor locale Este alcătuită din totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter

tehnic şi normativ înfăptuite de organe specializate privind elaborarea, aprobarea, execuţia bugetului local, aprobarea şi executarea contului anual de execuţie a fiecărui buget local.

Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi răspunderi în ceea ce priveşte finanţele publice locale:

- elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi potrivit prevederilor stabilite prin prezenta lege;

- stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a oricăror alte venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente proprii de specialitate, în condiţiile legii;

- urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;

- stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul servicilor publice de interes local, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu–se eficientizarea acestora în beneficiul colectivităţilor locale;

- administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale;

- contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung şi urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

- garantarea de împrumuturi interne şi externe pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile respective de către beneficiari;

- administrarea fondurilor publice locale pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de eficienţă;

- stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice locale;

- elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ -teritoriale, ca bază a gestionării bugetelor locale anuale;

- îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile legale.

Principiile procedurii bugetare Principiile procedurii bugetare, în statele cu economie de piaţă, reies

din prezentarea bugetului ca un act în care sunt prevăzute şi autorizate anual veniturile statului şi ale comunităţilor locale.

Principiile bugetare definesc : - modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor locale în bugetul local,

precum şi sfera lor de cuprindere;

71

- durata de timp pentru care autorităţi ale administraţiei publice locale: Consiliile judeţene, Consiliile locale şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, primarii, preşedinţii Consiliilor Judeţene şi primarul General al Municipiului Bucureşti, ca autorităţi executive, să realizeze veniturile şi să efectueze cheltuielile stabilite;

- relaţia care trebuie să existe între părţile componente ale bugetului local;

- raporturile dintre veniturile şi cheltuielile bugetare; - informarea opiniei publice despre limitele împuternicirii date primarilor,

preşedinţilor Consiliilor Judeţene şi primarului general al Municipiului Bucureşti de executarea bugetului local.

Principiul universalităţii

Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.

Echilibrarea bugetară

Este principiul potrivit căruia, bugetul local trebuie să se prezinte echilibrat (balansat), adică veniturile să acopere integral cheltuielile.

Acest principiu a fost considerat drept “cheia de boltă a finanţelor publice”, el presupunând nu numai întocmirea unui buget ale cărui cheltuieli să fie acoperite integral din veniturile bugetare, ci şi respectarea în execuţie a acestei cerinţe. Ca urmare a creşterii cheltuielilor pentru funcţionarea aparatului local, a datoriei publice locale, se poate ajunge la un dezechilibru bugetar .

Problema deficitului bugetar este, de regulă, soluţionată prin venituri extrabugetare, care provin din împrumuturi.

Împrumuturile contractate de autorităţile publice locale fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului, iar plata serviciului aferent acestor împrumuturi se va efectua în veniturile prin care s–au garantat împrumuturile respective de către autorităţle administraţiei publice locale .

În doctrina şi practica unor ţari dezvoltate, echilibrul financiar a fost subordonat echilibrului general economic considerându–se că echilibrul financiar este o parte componentă a echilibrului economic. În acest sens se consideră că s–ar putea ajunge la echilibrul întregii vieţi sociale şi economice pe seama deficitului bugetar. Principiul unităţii Este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale. Sunt interzise reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum şi constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel. Principiul unităţii monetare Toate operaţiunile bugetare sunt exprimate în monedă naţională.

72

Principiul specializării bugetare Atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt înscrise şi aprobate în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora. Anualitatea bugetară

Este principiul bugetar, potrivit căruia perioada de timp pentru care se întocmeşte şi în care se execută bugetul local este de un an.

Bugetul local trebuie aprobat în fiecare an de către autoritatea deliberativă datorită faptului că:

- autoritatea deliberativă are posibilitatea de a exercita la un interval scurt de timp, controlul modului în care autoritatea executivă intenţionează să orienteze resursele sociale;

- evaluările de venituri şi cheltuieli făcute pe perioade scurte de timp reflectă mai concret posibilităţile şi trebuinţele financiare ale unităţilor administrativ- teritoriale, decât cele având un orizont de timp mai îndepărtat;

- în cazul bugetelor plurianuale, fenomenele de instabilitate economică ar face şi mai dificilă evaluarea veniturilor şi cheltuielilor locale.

În practica statelor, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic . Începutul anului bugetar când acesta nu coincide cu anul calendaristic este în funcţie de factori de ordin economic , de tradiţie , de procedura legislativă.

În ţari cum sunt: Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic; în alte ţări ca de exemplu: Anglia, Danemarca, Japonia anul bugetar se desfăşoară în intervalul 1 aprilie-31 martie; în Italia şi Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie–30 iunie; în S.U.A., anul bugetar este cuprins între 1 octombrie–30 septembrie.

La întocmirea proiectului bugetului într–o ţară cu un pronunţat caracter agricol este util să se cunoască perspectivele recoltei, deoarece resursele financiare depind în mare măsură de veniturile realizate în agricultură în anul de bază.

Într–o ţară dezvoltată este absolut necesar să se cunoscă evoluţia producţiei industriale, conjunctura pe piaţa internă şi pe cea externă, evoluţia preţurilor precum şi alţi factori care influenţează nivelul veniturilor şi creşterea economică.

Procedura legislativă, numărul de şedinţe rezervate discutării proiectului de buget, modul de soluţionare a eventualelor divergenţe între autorităţile deliberative şi cele executive pot să influenţeze momentul începerii anului bugetar.

În unele state, tradiţia are un rol important la stabilirea şi perpetuarea unei structuri bugetare.

România a cunoscut o experienţă interesantă cu privire la principiul anualităţii. Influenţată de practica franceză şi belgianã, practica română a îmbrăţişat de la început principiul anualităţii impozitelor directe.

În practica bugetară din ţara noastră, anul bugetar a început la diferite perioade . Astfel, până în anul 1880, anul bugetar începea la 1 ianuarie şi se termina la 31 decembrie.

73

După anul 1880, data începerii anului bugetar a fost stabilită la 1 aprilie. Însă, în anul 1923, s–a trecut din nou la data de 1 ianuarie pentru începerea anului bugetar.

După anul 1948, anul bugetar în ţara noastră coincide cu anul calendaristic .

Principiul anualităţii se referă şi la durata execuţiei bugetare - realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. În practica bugetară se întâmplă frecvent ca unele venituri să nu se realizeze până la sfârşitul anului bugetar următor.

Este aşa numitul sistem de exerciţiu care presupune în plus o periodă de trei sau şase luni din momentul expirării anului bugetar până în momentul încheierii exerciţiului bugetar, timp în care se continuă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor

Acest sistem prezintă dezavantajul existenţei în paralel a două bugete – bugetul anului expirat, dar pentru care se continuă perioada de execuţie şi bugetul anului în curs – ceea ce ceează dificultăţi în activitatea de evidenţă şi control . Transparenţa şi publicitatea bugetară

Este principiul potivit căruia bugetul se aduce la cunoştinţa opiniei publice pentru ca aceasta să fie informată în legătură cu resursele preconizate de autoritatea executivă şi destinaţia banului public.

Acest principiu se realizează prin: - publicarea în presa locală, pe pagina de internet a instituţiei publice,

sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului anual de excuţie a acestuia;

- dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;

- prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.

Pentru ca opinia publică să se poată informa aspra finanţelor locale, este necesar ca bugetul local să fie întocmit într–o formă simplă, clară şi precisă. Practic însă, hotărârile privind bugetele locale şi anexele acestora sunt foarte voluminoase şi cuprind dispoziţii redactate într–un limbaj de strictă specialitate care sunt inaccesibile cetăţeanului de rând. Principiul proporţionalităţii Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege. Principiul solidarităţii

Potrivit acestui principiu, prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local.

Din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba acordarea de ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale aflate în situaţii de extremă dificultate, la cererea publică a primarilor acestor unităţi administrativ-teritoriale sau din proprie iniţiativă.

74

Principiul consultării Autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către bugetele locale. Principiul autonomiei locale financiare Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitând teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care–i asigură suportul material al funcţionării.

Există şi un alt argument puternic, şi anume acela, conform căruia, comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile proprii privind resursele băneşti de provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea serviciilor pe plan local.

În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale. Acestea necesită un cadru legislativ şi mecanisme necesare adecvate privind finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmăreşte:

- delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului;

- crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea aribuţiilor care le revin acestora;

- asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţilor privind dezvoltarea locală .

Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin transmiterea prin lege, a mai multor competenţe organelor administraţiei publice locale .

Această preocupare pentru statele europene, se manifestă în condiţiile în care ele nu au cunoscut efectele ”centralismului democratic”. Pe de altă parte, statele respective au urmărit întotdeauna ca descentralizarea să nu conducă la divizarea naţiunii. În acest context serviciile publice nu pot fi descentralizate. Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale. Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică, administrativă, financiară, a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de autonomie de care se bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democraţie reală.

Autonomia financiară a unităţilor administrativ– teritoriale a fost consacrată internaţional prin conceptul “ resurselor financiare ale colectivităţilor locale ”, prevăzut mai întâi în Carta europeană de autonomie locală, adoptată la Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din anul 1985 şi apoi în Carta europeană intitulată “Exerciţiul autonom”.

În legislaţia noastră, principiul autonomiei locale financiare nu a fost consacrat direct decât prin actuala lege afinanţelor publice locale. El s-a

75

reflectat, însă, indirect, în dispoziţii constituţionale, sau în prevederi legale privind dreptul autorităţilor locale de a aşeza şi percepe impozite şi taxe locale.

În practică acest principiu nu s-a realizat decât în parte, însă pot fi enumerate situaţii în care acest principiu se reflectă în legislaţia financiară din ţara noastră:

- autorităţile locale au dreptul de a aşeza şi percepe impozite şi taxe locale, aşa cum rezultă din dispoziţiile legii finanţelor publice locale;

- autorităţile locale au dreptul să efectueze aşezarea impunerii; - legiuitorul permite consiliilor locale să instituie şi alte taxe locale cum sunt,

spre exemplu, cele pentru vizitarea muzeelor. Reguli bugetare Procedura bugetară este guvernată, pe lângă principiile prezentate mai sus, şi

de umătoarele reguli: - este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu

excepţia cazurilor în care legea prevede altfel; - cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate

de autorizările conţinute de legi speciale şi în legile bugetare anuale; - nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele locale şi nici nu poate fi

angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială;

- nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.

După aprobarea bugetelor locale pot fi elaborate acte normative cu implicaţii asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar, pentru care s-au aprobat bugetele locale respective. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Enumeraţi 3 dintre competenţele autorităţilor administraţiei publice locale privind finanţele publice locale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 71 2. Prezentaţi principiul proporţionalităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 75

7.5. ELABORAREA PROIECTELOR BUGETELOR LOCALE

Proiectele bugetelor locale sunt elaborate de către ordonatorii principali de

credite, avându-se în vedere:

76

- prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate;

- politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale; - prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

- politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget;

- propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine; - programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul

finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt associate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile associate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;

- programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrative-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.

Ca operaţiuni specifice de elaborare a acestor bugete sunt remarcabile stabilirea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, în corelaţia pretinsă de cerinţa echilibrului bugetar.

În cadrul etapei elaborării proiectelor bugetelor locale sunt parcurse următoarele faze, potrivit dispoziţiilor legii finanţelor publice locale.

a) Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice, consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget prognozate, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidabile, pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti, după caz, în vederea elaborării de către ordonatorii de credite a proiectelor de buget;

b) Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de Guvern, în vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget;

c) Repartizarea pe unităţi administrativ-teritoriale a limitelor sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat destinate echilibrării bugetelor locale se realizează în condiţiile prevederilor legii finanţelor publice locale;

d) Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite, elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie a fiecărui an, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

7.6. APROBAREA ŞI CENTRALIZAREA BUGETULUI LOCAL

77

Această etapă depinde de procesul definitivării bugetului de stat şi de publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României.

În termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile aprobate prin legea bugetului de stat.

Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile legii, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite.

Ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a sumelor astfel repartizate, în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia.

În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului local, însoţit de raportul ordonatorului principal de credite şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus spre aprobare autorităţilor deliberative de către ordonatorii principali de credite.

Consiliul local, judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti se pronunţă asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi pe alineate, după caz, şi pe anexe, în termen de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare şi de maximum 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României.

În termen de 5 zile de la aprobare, ordonatorii principali de credite au obligaţia să transmită direcţiilor generale ale finanţelor publice bugetele locale aprobate de către consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Pe baza acestora, direcţiile generale ale finanţelor publice, în termen de 10 zile, întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecăriu judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti, grupate pe comune, oraşe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti şi bugetul propriu, pe structura clasificaţiei bugetare.

În cazul în care proiectele bugetelor locale nu sunt adoptate în termenul prevăzut, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile până la aprobarea acestora. În această situaţie se pot efectua plăţi din bugetele locale numai în limita veniturilor încasate.

Rezervarea în competenţa consiliilor locale şi judeţene a îndrituirii de aprobare a bugetelor locale este şi ea un element al conţinutului autonomiei financiare a unităţilor administrativ–teritoriale din statul nostru.

Din punct de vedere procedural, proiectele de bugete anuale ale comunelor şi oraşelor - implicit ale municipiilor sunt supuse aprobării consiliilor locale de către primari, iar proiectele bugetelor judeţene sunt supuse aprobării Consiliilor judeţene de către preşedinţii acestor consilii.

78

Despre şedinţele Consiliilor locale convocate în scopul aprobării bugetelor locale, Legea administraţiei locale prevede ca acestea, ca şi celelalte şedinţe în care se discută probleme ale bugetelor locale, trebuie să fie publice.

În cadrul deliberării în scopul aprobării bugetelor locale se dezbat şi se stabilesc impozitele, taxele şi celelalte venituri publice locale, categoriile de cheltuieli în cuantumurile băneşti justificate, precum şi, atunci când este cazul, împrumuturile şi transferurile necesare pentru echilibrarea bugetelor respective.

Bugetele locale se aprobă sau se adoptă prin hotărâri ale Consiliilor comunale, orăşeneşti şi judeţene, care, la fel şi hotărârile privind stabilirea de impozite şi taxe locale, administrarea domeniului public şi privat şi alte probleme de competenţa acestor consilii ‘se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului, (Legea nr . 215 din 2001).

Hotărârile consiliilor comunale ale fiecăreia dintre unităţile administrativ–teritoriale, adoptate conform tuturor normelor procedurale legale, conferă acestor bugete forţa de acte juridice obligatorii pentru toate subiectele de drept vizate.

În acelaşi timp, aceste hotărâri produc efecte juridice de autorizare a veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în fiecare buget local, fără nici o aprobare, confirmare sau avizare de către vreun alt organ de stat, ceea ce demonstrează autonomia decizională bugetară a tuturor consiliilor de conducere a unităţilor administrativ–teritoriale din statul nostru.

7.7. EXECUTIA BUGETELOR LOCALE Execuţia sau serviciul bugetar, cea de–a treia etapă a procedurii

bugetare cuprinde în esenţă, actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute şi autorizate prin actele decizionale de aprobare a acestor bugete.

Între aceste acte şi operaţiuni intervine – la fel ca şi în cazul bugetului statului – execuţia de casă, adică operaţiunile de încasare, păstrare, eliberare a fondurilor băneşti ale bugetelor locale.

Principiile prevăzute de legiuitor în cadrul etapei execuţiei bugetare sunt următoarele:

a) Prin bugetele locale se cuprind şi se aprobă, după caz, veniturile şi creditele bugetare în structura clasificaţiei bugetare;

b) Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar;

c) Cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare;

d) Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare şi de la un program la altul se aprobă de autorităţile deliberative, pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;

e) Virările de credite bugetare în cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între programele aceluiaşi capitol, care nu contravin dispoziţiilor prezentului articol, legii bugetului de stat sau legii de rectificare, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele

79

instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;

f) Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare, precum şi a programului de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare şi a programului la care se suplimentează prevederile bugetare;

g) Virările de credite bugetare menţionate la litele d) şi e) se pot efectua începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar.

Execuţia părţii de venituri a bugetelor locale În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere

următoarele principii: - nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu

pot fi încasate dacă nu au fost stabilite prin lege; - lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora se

aprobă prin lege bugetară anuală; - inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu ori sub orice

denumire de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament.

Realizarea veniturilor bugetului local constă în încasarea integrală, şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare.

Prin urmare, în realizarea veniturilor bugetare sunt necesare două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut. Reunirea cumulativă a celor două condiţii în realizarea veniturilor bugetare este condiţionată de corelarea termenelor de realizare a veniturilor prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli cu termenele de plată stabilite prin acte normative pentru fiecare venit bugetar în parte .

Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de buget se realizează prin metodele :

a) calcularea obligaţiilor bugetare datorate chiar de către subiectele plătitoare – metodă utilizată în cadrul veniturilor bugetare datorate de agenţii economici;

b) calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul plătitor, pentru unele venituri datorate de persoane fizice meseriaşi, pentru livrări de marfă, executări de lucrări şi prestări de servicii, care se calculează precum şi impozitul pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă şi cultură, care se calculează şi se reţin de către societăţile comerciale prin care şi–au valorificat operele;

c) calcularea obligaţiilor bugetare de către organele financiare locale, metodă folosită pentru impozitele şi taxele datorate de către persoanele fizice.

Încasarea veniturilor bugetare se realizează în urma plăţii de către subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului. Încasarea veniturilor bugetare se face prin organele financiare locale, caserii comunale împuternicite în mod special în acest scop.

Mecanismul veniturilor bugetare este alcătuit din: metode de încasare, forme de decontare, documentaţia folosită pentru realizarea veniturilor, filiera parcursă de sumele încasate până ajung în contul bugetului.

80

Încasarea veniturilor bugetului se realizează prin:

a) Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţii economici care vor dispune virarea din contul lor de la bancă în contul bugetului a sumelor ce reprezintă venituri datorate .

b) Plata în numerar, utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se fac fie pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza unei declaraţii dată de către cel care face plata. De asemenea, pentru venituri realizate prin societăţile comerciale se aplică metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă).

c) Plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe acte solicitate. Emisiunea de timbru fiscal este de competenţa Ministerului Finanţelor Publice.

Urmărirea realizării veniturilor bugetare - a treia categorie de acte şi operaţiuni necesare pentru realizarea veniturilor bugetare - cuprinde o serie de măsuri iniţiate de organele fiscale în vederea asigurării integrale şi la termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare. Execuţia de casă a bugetelor locale

Execuţia de casă a bugetului este un complex de acţiuni care se referă la încasarea, păstrarea şi eliberarea de resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor publice. La baza execuţiei de casă a bugetului stau următoarele principii:

- delimitarea atribuţiilor persoanelor care dispun de utilizarea resurselor financiare de atribuţiile celor care execută încasarea acestora;

- unitatea de casă, conform căreia veniturile fiecărui buget sunt concentrate în întregime în cont, de unde se eliberează resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor, fiind interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile bugetare încasate.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului. Evidenţa se ţine în conturi distincte şi se referă la:

a) încasarea veniturilor pe structura clasificaţiei bugetare; b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate; c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi

externă; d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei

publice locale; e) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile,

sau contravaloarea în lei a acestora; f) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetelor locale Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii

consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ–teritoriale.

Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local Consiliului General al Municipiului Bucureşti sunt, după caz, ordonatorii de credite terţiari sau secundari.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele repartizează creditele pentru ordonatorii secundari (acolo unde sunt) şi terţiari de credite (când nu

81

sunt ordonatori secundari), care reprezintă unităţile subordonate, în raport cu nevoile şi bugetele proprii ale acestora.

Totodată ordonatorii principali aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielilor strict legate de activitatea instituţiilor sau serviciilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea creditelor bugetare .

Ordonatorii principali, secundari şi terţiari de credite răspund de: - elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu; - urmărirea modului de realizare a veniturilor; - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor

bugetare aprobate şi a veniturilor bugetare posibil de încasat; - organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la

termen a bilanţurilor contabile şi a conturilor de execuţie bugetară. Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din credite se efectuează numai

cu viza prealabilă de control financiar preventiv intern, care atestă respectarea dispoziţiilor legale, încadrarea în credite bugetare aprobate şi destinaţia acestora. În situaţia refuzului de viză de control financiar preventiv intern, ordonatorul de credite poate dispune, pe propria răspundere, angajarea şi efectuarea execuţiei bugetare .

Finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschideri de credite de către ordonatorii principali, în limita creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi potrivit destinaţiei stabilite în raport cu gradul de folosire puse la dispoziţie anterior şi cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective.

Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale sau cu investiţii, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii .

Ordonatorii de credite pot efectua plăţi în avans de până la 30% pentru anumite categorii de cheltuieli, în condiţiile dispoziţiilor legale. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare

Creditele aprobate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu bugetar şi nici cheltuielile bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite, pentru finanţarea altui ordonator. De asemenea, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.

De la această regulă sunt admise, în condiţiile legii, o serie de excepţii determinate de unele situaţii care nu au putut fi prevăzute în perioada întocmirii şi aprobării proiectului bugetului. Aceste excepţii permit, ca în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli să se

82

efectueze în funcţie de necesarul concret de fonduri băneşti, precum şi în funcţie de obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate de la buget . a) Virările de credite bugetare :

Reprezintă modalitatea prin care se pot face modificări în bugetele de venituri şi cheltuieli, în bugetele locale proprii unităţilor administrativ–teritoriale şi ale unităţilor subordonate acestora.

Virările constau în trecerea sumelor bugetare de la sudiviziunile clasificaţiei bugetare unde sunt disponibile, la subdiviziuni unde sunt insuficiente. Se pot face astfel de modificări în cazurile în care apar servicii noi, când se modifică indicatori de plan, când la unele subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, sumele sunt insuficiente, în timp ce la alte subdiviziuni există disponibilităţi .

Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare şi de la un program la altul se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor. În cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între programele aceluiaşi capitol, virările de credite bugetare sunt în competenţa fiecăriu ordonator principal de credite, cu respectarea dispoziţiilor legale.

b) Transferarea creditelor bugetare : Transferurile de credite bugetare intervin în situaţia în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de instituţii, acţiuni sau sarcini în finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale. În acest caz, Ministerul Finanţelor Publice est autorizat să introducă modificările corespunzătoare în volumul şi structura bugetului de stat fără afectarea echilibrului bugetar. Autorităţile deliberative vor aproba modificările intervenite în structura bugetelor proprii şi, respectiv, ale instituţiilor publice subordonate.

c) Suplimentarea creditelor bugetare : Suplimentarea creditelor bugetare se face în scopul echilibrării bugetelor locale sau pentru realizarea unor programe ale unor instituţii ce beneficiază de cofinanţare şi din partea Guvernului.

d) Anularea creditelor bugetare : Creditele bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare

se anulează. Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea

menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau din alte cauze, sarcinile au fost desfiinţate ori amânate şi de a propune autorităţilor deliberative anularea creditelor respective.

Pentru ultima lună a anului bugetar, termenul-limită până la care se poate solicita anularea este 10 decembrie.

Cu creditele bugetare anulate astfel se majorează fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor deliberative.

7.8. PROCEDURA ÎNCHEIERII EXECUŢIEI BUGETARE Potrivit dispoziţiilor legii finanţelor publice locale, procedura bugetară se

finalizează cu ultima sa etapă -încheierea execuţiei bugetare. În conformitate cu reglementarea execuţiei bugetare, acesta se

încheie la data de 31 decembrie, moment când are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor ce decurg din execuţia bugetului respectiv. Veniturile rămase de încasat, precum şi cheltuielile angajate, lichidate şi

83

ordonanţate rămase neplătite până la 31 decembrie vor constitui acte şi operaţiuni ale bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept. În cursul exerciţiului financiar sub conducerea ordonatorilor de

credite ai bugetelor locale, se întocmesc formele scrise prevăzute de normele contabilităţii publice.

Trimestrial şi anual, ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile generale ale finanţelor publice. După verificare, acestea întocmesc şi depun la Ministerul Finanţelor Publice situaţii financiare centralizate privind execuţia bugetelor locale, pe ansamblul judeţului, la termenele şi potrivit normelor stabilite de acesta. Ministerul Finanţelor Publice transmite spre informare Ministerului Administraţiei şi Internelor o situaţie financiară centralizată privind execuţia bugetelor locale.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi pe cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale.

Situaţiile financiare anuale, inclusiv anexele la acestea, se prezintă de către ordonatorii principali de credite, spre aprobare, autorităţilor deliberative.

Cunoaşterea din aceste cifre a modului de execuţie a bugetelor locale oferă ordonatorilor de credite bugetare posibilitatea de a decide acţiunile necesare pentru execuţia echilibrată a bugetelor unităţilor administrativ–teritoriale.

Ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre aprobare, consiliilor judeţene, Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi consiliilor locale, după caz, până la data de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, în structura :

a) la venituri : 1) prevederi bugetare aprobate iniţial; 2) prevederi bugetare definitive; 3) încasări realizate. b) la cheltuieli : 1) credite aprobate iniţial; 2) credite definitive; 3) plăţi efectuate

Trimestrial şi anual ordonatorii principali de credite întocmesc dări de seamă contabile asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile finanţelor publice şi controlului financiar de stat. După verificarea şi centralizarea lor se depun la Ministerul Finanţelor care întocmesc darea de seamă centralizată asupra execuţiei bugetelor locale, pe ansamblu, la termenele şi potrivit normelor stabilite de acestea.

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează în ordine pentru:

- rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente acestora ;

- constituirea fondului de rulment ; Fondul de rulment se păstrează într–un cont distinct, deschis fiecărei

unităţi administrativ–teritoriale, la unităţile teritoriale ale trezoreriei satului şi poate fi utilizat temporar, pentru acoperirea unor goluri de casă provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum

84

şi acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar .

Fondul de rulment poate fi utilizat pentru finanţarea unor investiţii din competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice locale în interesul colectivităţii.

Utilizarea fondului de rulment se aprobă de consiliul local, judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1.Cum se realizează execuţia de casă a bugetelor locale?. Folosiţi spaţiul

de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 81

2. Cum se utilizează excedentul anual al bugetului local. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 84 Rezumatul unităţii de învăţare

Finanţele publice locale grupează toate procedeele de constituire şi întrebuintare a fondurilor de interes local, atât bugetare cât şi extrabugetare sau speciale.

Bugetele unitatilor administrativ-teritoriale au o însemnatate deosebita atrasă de faptul concentrării fondurilor bănesti necesare autoritatilor, instituţiilor şi serviciilor publice locale, ca şi celor mai importante alte trebuinţe locale .

Conţinutul bugetului public local este format din: venituri locale şi cheltuieli locale.

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale, numai cu avizul comisiei de autorizare a împrumuturilor locale.

Datoria publică angajată reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată din veniturile proprii ale unităţilor administrativ–teritoriale.

In ce priveste structura cheltuielilor bugetare, atât la nivel judeţean, cât şi la nivelul localităţilor sunt 17 mari grupe de cheltuieli, a căror structură este însă diferită, ponderea şi diversitatea cheltuielilor reflectându-se în bugetele localităţilor (autorităţi publice şi acţiuni externe;alte servicii publice generale;dobânzi; transferuri cu

85

caracter general, între diferite niveluri ale administraţiei; apărare; ordine publică şi siguranţă naţionala; invăţământ; sănătate;etc)

Procedura elaborării, aprobării, adoptării şi execuţia bugetelor locale este alcătuită din totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ înfăptuite de organe specializate privind elaborarea, aprobarea, execuţia bugetului local, aprobarea şi executarea contului anual de execuţie a fiecărui buget local.

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se realizeaza de către ordonatorii principali de credite.

Aprobarea bugetului local se realizeaza prin hotărâri ale Consiliilor comunale, orăşeneşti şi judeţene, care se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului, (Legea nr . 215 din 2001).

Execuţia sau serviciul bugetar, cea de–a treia etapă a procedurii bugetare cuprinde în esenţă, actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute şi autorizate prin actele decizionale de aprobare a acestor bugete.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului.

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetelor locale Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii

consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ–teritoriale.

Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local Consiliului General al Municipiului Bucureşti sunt, după caz, ordonatorii de credite terţiari sau secundari.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele repartizează creditele pentru ordonatorii secundari (acolo unde sunt) şi terţiari de credite (când nu sunt ordonatori secundari), care reprezintă unităţile subordonate, în raport cu nevoile şi bugetele proprii ale acestora.

Procedura bugetară se finalizează cu ultima sa etapă - încheierea execuţiei bugetare. Acesta se încheie la data de 31 decembrie, moment când are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor ce decurg din execuţia bugetului respectiv.

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează în ordine pentru:

- rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente acestora

- constituirea fondului de rulment

7.9. Lucrare de verificare

Prezentaţi modificarea destinaţiei creditelor bugetare Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate,

86

- utilizarea bibliografiei precizate.

7.10 Bibliografie.

Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

87

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8: TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

8.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 88 8.2. ELEMENTELE VENITURILOR BUGETARE ................................................................................................... 88 8.3. FUNCŢIILE VENITURILOR PUBLICE .............................................................................................. 91 8.4. DEFINIREA IMPOZITELOR ŞI A TAXELOR. CARACTERISTICI ESENŢIALE. DEOSEBIRI ÎNTRE IMPOZITE ŞI TAXE .......................................................................................................................... 93 8.5. IMPOZITELE DIRECTE ........................................................................................................................ 95

8.5.1. Impozitul pe profit ......................................................................................................................... 99 8.5.2. Impozitul pe venit ......................................................................................................................... 104

8.6. CARACTERIZAREA IMPOZITELOR INDIRECTE ......................................................................... 121 8.6.1.Taxa pe valoarea adăugată......................................................................................................... 122 8.6.2.Accizele ......................................................................................................................................... 132

REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE............................................................................................................... 146 8.7. LUCRARE DE VERIFICARE....................................................................................................................... 149 8.8.BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................... 149

8.1. Obiective: - cunoaşterea elementelor comune ale veniturilor bugetare; - cunoaşterea conceptelor de impozit şi taxă şi a deosebirilor dintre acestea; - cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de veniturile publice; - însuşirea elementelor definitorii ale impozitelor si taxelor, precum şi a avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă principalele venituri fiscale, şi anume impozitele directe si indirecte. 8.2. Elementele veniturilor bugetare

Veniturile publice se caracterizează prin anumite trăsături individual determinate de modul de stabilire, de provenienţă, de înlesniri etc. În acelaşi timp, aceste trăsături trebuie să se regăsească în norma juridică fără de care venitul nu s-ar putea determina, urmări şi realiza. În aceste condiţii, elementele respective ale venitului trebuie precizate în mod clar şi concis în actele normative. Elementele comune veniturilor bugetare sunt urmatoarele:

• denumirea venitului bugetar; • debitorul sau subiectul impunerii; • obiectul sau materia impozabilă; • unitatea de evaluare; • unitatea de impunere; • asieta sau modul de aşezare a impozitului; • cota impozitului; • perceperea venitului bugetar; • termenele de plată; • înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor; • răspunderea debitorilor; • calificarea venitului bugetar. Denumirea venitului bugetar este adecvată în raport de natura sa financiar-

contabilă şi juridică: impozit, taxă, contribuţie, prelevare, varsământ, etc. Debitorul este reprezentat de o persoană fizică sau juridică care datorează, conform legii, o taxă, un impozit, sau este obligată la efectuarea unei anumite

88

prelevări la bugetul statului. Putem menţiona dintre debitori - regiile autonome, societăţile comerciale (cu capital de stat, mixt), agenţii economici, persoanele fizice cu capacitate deplină de exercitiu etc. În legatură cu plata popriu-zisa a sumelor de bani către bugetul statului este necesar a fi facută distincţia între subiectul impunerii (debitor) şi plătitorul acestuia. Regula o constituie faptul că aceeaşi persoană are dublă calitate: cea de debitor şi cea de plătitor. Excepţiile de la această regulă sunt determinate de cauze tehnice financiar-bugetare şi caută să simplifice actele şi garanţiile de stabilire şi percepere a veniturilor, atunci când plata la buget se face de către alte persoane (terţi) decât subiectul impunerii (ex. pentru oamenii de litere, artă, ştiinţă, impozitul pe venit este reţinut şi virat la buget de către edituri sau uniuni de creaţie).

Obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de veniturile sau bunurile impozabile ori taxabile. Venitul impozabil poate îmbrăca diferite forme: beneficiul sau profitul regiilor autonome ori societăţile comerciale, veniturile persoanelor fizice etc. Bunurile impozabile se pot constitui în: clădiri, terenuri etc. Unitatea de evaluare reprezintă elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului în raport cu baza sa de calcul. Cuantumul unitar se poate stabili în funcţie de posibilitatile tehnice determinate, de obiectul şi de natura venitului astfel: cota fixă şi cota procentuală (proportională, progresivă sau regresivă).

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă: leul (în cazul veniturilor), metru pătrat sau hectarul (în cazul terenurilor) etc.

Asieta reprezintă modul de aşezare a obiectului sau mărfii bugetare, identificarea subiectului şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată.

Aşadar, prima operaţiune în cadrul asietei o reprezintă stabilirea obiectului impozabil, care constă în cunoasterea şi evaluarea materiei impozabile. Practica financiară cunoaşte două căi principale de evaluare a materiei impozabile: evaluarea indirecta (bazată pe prezumtie) şi evaluarea directă. Evaluarea indirectă se poate realiza:

• Pe baza semnelor (indiciilor) exterioare ale obiectului impozabil. Acest procedeu, care se aplică în cazul impozitelor reale, dă o imagine aproximativă asupra valorii obiectului supus impunerii (pământ, clădire, etc.) fără a ţine cont de persoana care deţine obiectul respectiv. Această evaluare are avantajul că este simplă şi puţin costisitoare dar şi dezavantajul că duce în cele din urmă la o impunere inechitabilă.

• Pe calea evaluării forfetare. În acest caz, organele fiscale, de comun acord cu deţinătorul materiei impozabile, atribuie obiectului impozabil o anumită valoare, fără ca aceasta să aibă pretenţia de exactitate.

• Pe calea evaluării administrative. Aparatul fiscal stabileşte în acest caz valoarea materiei impozabile pe baza elementelor de care dispune. Dacă subiectul impunerii consideră exagerată evaluarea astfel facută de către organele financiare, el este obligat să facă dovada afirmaţiilor sale. Evaluarea directă se poate face pe una din următoarele cai:

• Pe baza declaraţiei unei terţe persoane. Este vorba de o persoană care cunoaşte mărimea materiei impozabile şi este obligată să declare organelor fiscale datele necesare pentru evaluarea acesteia (de ex. chiriaşii declară chiria plătită proprietarului). • Pe baza declaraţiei contribuabililor. În vederea impunerii, subiectul impunerii este obligat să ţină o anumită evidenţă, să întocmească un bilanţ fiscal, să prezinte o

89

declaraţie cu privire la veniturile şi averea sa, organele fiscale stabilind astfel materia impozabilă. Acest procedeu are însă avantajul că facilitează sustragerea de la impunere a unei mari părţi din materie impozabilă, prin necesitatea declaraţiei şi imposibilitatea de a controla justeţea datelor cuprinse în declaraţie. O a doua operatiune în cadrul aşezării impozitelor o constituie stabilirea cuantumului impozitului datorat de o persoană fizică sau juridică. Dupa modul de stabilire a impozitului datorat, impozitele se pot grupa în impozite de repartiţie şi impozite de cotitate. Impozitele de repartiţie (sau de contingentare) sunt caracterizate prin aceea că statul stabileşte suma globală a impozitelor ce trebuie încasate de pe întreg teritoriul ţării, sumă ce se defalcă din treaptă în treaptă pe unităţi administrativ-teritoriale: comune, judeţe, oraşe, iar în cadrul ultimei unităţi administative, pe subiecte sau obiecte impozabile. Impozitele de cotitate se stabilesc în cote (fixe sau procentuale) pentru fiecare contribuabil sau obiect impozabil în parte. La stabilirea acestor impozite se ţine seama, într-o măsură mai mare sau mai mică, de mărimea materiei impozabile de care dispune fiecare contribuabil, iar uneori chiar şi de situaţia personală a acestuia. Dacă la impozitele de repartiţie stabilirea sarcinii fiscale se face de sus în jos, la impozitele de cotitate se procedează invers, adică se porneşte de la suma datorată de fiecare contribuabil şi se ajunge la suma corespunzatoare care revine statului de pe teitoriul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. La impozitele de repartiţie nu se ţine seama de toate veniturile sau de întreaga avere a contribuabililor iar uneori nici de numărul cetăţenilor de pe un anumit teritoriu administrativ, pe când la impozitele de cotitate, aceste elemente nu sunt deloc neglijate. În aceste conditii este uşor de obsevat că impozitele de repartiţie sunt mai inechitabile decât cele de cotitate. Perceperea sau încasarea venitului reprezintă realizarea efectivă a acestuia, care se poate face prin mai multe metode: * metoda plăţii directe; în cadrul acestei metode deosebim: impozitul portabil (contribuabilul este obligat ca din proprie iniţiativă să achite suma datorată bugetului de stat) de impozitul cherabil (organul fiscal este obligat să se prezinte la contribuabil şi să-i ceara plata impozitului). * metoda reţinerii şi vărsarii (stopajul la sursa), care este folosită în cazul veniturilor impozabile realizate de către persoane fizice, prin sau de la unităţile specializate (oameni de litere, colaboratori externi etc.); unităţile respective au obligaţia să calculeze, să reţină şi să verse în contul bugetului de stat sumele datorate de aceştia. * metoda aplicării de timbre fiscale este folosită în cadrul unor taxe cuvenite bugetului de stat pentru servicii prestate de instituţiile sale (acţiuni în justiţie, autentificări de acte etc.), taxe care se achiăa prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile.

Termenul de plată repezintă data la care sau până la care un anumit venit trebuie să fie vărsat la bugetul public. Termenul de plată se poate stabili:

• fie sub forma unui interval de timp (an, trimestru, luna etc.), situaţie în care scadenţa (data limita) este ultima zi a perioadei respective;

• fie sub forma unei zile fixe de plată, situaţie în care scadenţa coincide cu termenul de plată.

Înlesniri, drepturi şi obligaţii ale debitorilor sunt elemente expres şi limitativ prevăzute prin actele normative care instituie venituri bugetare şi se ţine cont de ele

90

la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului bugetar, precum şi la încasarea acestuia. * Înlesnirile pot îmbrăca forma reducerilor, scutirilor, amânărilor sau a eşalonărilor de plată acordate deţinătorului obiectului sau materiei impozabile. Aceste înlesniri au ca scop stimularea valorificării anumitor resurse materiale, a producţiei unor mărfuri şi sporirea rentabilitatii. * Drepturile şi obligaţiile plătitorilor sunt reglementate în vederea asigurării respectării principiului legalităţii la stabilirea şi încasarea obligaţiilor financiar-contabile. Dintre drepturile contribuabililor, amintim dreptul de a cere aplicarea corectă a normelor legale cu privire la evaluarea şi încasarea veniturilor bugetare, dreptul de a cere şi de a li se admite acordarea înlesnirilor etc. iar dintre obligatii, obligaţia de a declara (cinstit) obiectul sau materia impozabilă, obligaţia de a plăti veniturile bugetare în cuantumul şi la temenele prevăzute de lege etc. Răspunderea debitorilor reprezintă aplicarea formelor răspunderii juridice - administrative, patrimoniale şi penale - în cazurile în care plătitorii săvârşesc infractiuni sau contravenţii în domeniul veniturilor bugetare. Putem defini răspunderea juridică ca fiind “acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcarii normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecintelor corespunzatoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate”. Calificarea venitului bugetar se referă la stabilirea caracterului local sau central al venitului şi atribuirea prin lege spre părtile bugetului de stat, făcându-se cu ajutorul celor zece elemente analizate mai sus. De asemenea, cu ajutorul celor zece elemente definitorii ale veniturilor publice, debitorii pot urmări aplicarea corectă a normelor fiscale, se poate repartiza sarcina fiscală asupra populaţiei etc. Sistemul veniturilor publice presupune o varietate de forme şi mijloace pentru atragerea la bugetul statului a sumelor necesare finanţării funcţiilor sale. Fomele tradiţionale, comune tuturor statelor sunt impozitele şi taxele. Veniturile publice ale statului se impart, în funcţie de regularitatea cu care se realizează, în venituri ordinare şi venituri extraordinare. Veniturile ordinare (curente) sunt alcătuite din resursele care se încasează cu regularitate la bugetul statului şi constituie o sursă permanentă şi continuă (impozitele şi taxele). Veniturile extraordinare sunt considerate resursele la care apelează statul numai în cazuri exceptionale, atunci când resursele provenite din veniturile curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare (împrumuturile şi emisiunile monetare).

8.3. FUNCŢIILE VENITURILOR PUBLICE a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri impozabile sau taxabile, deoarece în aceste fonduri se concentrează mijloacele bănesti centralizate necesare pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general; finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic, dezvoltarea bazei materiale a unităţilor social-culturale de stat şi a organelor de stat, precum şi pentru alte scopuri prevăzute de dispoziţiile legale. b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în vederea repartizării lor, pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali ai resurselor. În anumite limite,

91

redistribuirea este justificată pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale societăţii. Redistribuirea, realizându-se prin aplicarea principiului depersonalizării resurselor, se înfăptuiesc pe multiple planuri: între sfera materială şi cea nematerială, între sectoare, ramurile, subramurile şi unităţile sferei materiale, între diferitele forme de poprietate, între zone şi unităţile administrativ-teritoriale ale tării, precum şi în diviziunea internaţională a muncii. Într-un centralism excesiv, rigid şi birocratic, redistribuirea exagerată nerealistă are consecinţe negative asupra cointeresării şi responsabilităţii. În această situaţie, redistribuirea prin metodele administrative şi gratuit justificate, mai ales în cazul dobândirii unor venituri exagerate fără eforturi personale va fi înlocuită cu redistribuirea prin metode economice, pe baze rambursabile sau restituibile. c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor sau persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifele executărilor de lucrări şi a serviciilor publice; se stimulează realizarea producţiei, cointeresarea materială şi răspunderea, se asigură protecţia terenurilor proprietate de stat care pot fi utilizate pentru producţia agricolă şi silvică şi stimularea folosirii cât mai productive a tuturor terenurilor din agricultură etc. La persoanele fizice, sistemul impozitelor şi taxelor este reglementat în aşa fel încât să stimuleze executarea de lucrări şi prestări de servicii în folosul populaţiei şi cuprinderea unui număr cât mai mare de oameni în activităţi socialmente utile; stimularea utilizării cât mai productive a terenurilor agricole şi creşterea animalelor, limitarea realizării de venituri exagerate la unele persoane fizice. Politica fiscală concepe impozitele şi taxele ca surse de alimentare a fondurilor financiare şi ca instrumente cu ajutorul cărora sunt influenţate procesele economice. Impozitele si taxele trebuie reglementate, aşezate şi aplicate astfel încat să stimuleze activitatea economică, dezvoltarea activităţii agenţilor economici să contribuie la creşterea potenţialului economic al ţării. Înfăptuirea obiectivelor sociale şi economice ale statului reclamă realizarea unor importante resuse financiare din impozite si taxe. Impozitele directe sunt acele contribuşii băneşti care se stabilesc pe baza datelor obţinute de la organele fiscale putând fi cunoscute averea sau veniturile fiecărui contribuabil şi se percep direct (nemijlocit) de la aceştia. În cadrul acestui raport juridic bugetar-fiscal dintre contribuabili şi organul fiscal, sunt impozitate bunurile mobile sau imobile, venituri sau beneficii ale pesoanelor fizice sau juridice (impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe cladiri etc.) Aceste impozite directe au fost denumite şi impozite cu debit, deoarece acestea sunt înscrise în registrele de evidenţă a contribuabililor (roluri fiscale). Impozitele directe pot fi reale sau personale. Dupa obiectul acestora (materia impozabila) impozitele reale sunt denumite şi impozite pe produs (ex. impozitul pe clădiri, pe terenuri etc.). Impozitele directe personale se referă la situaţia personală a contribuabilului, averea sau veniturile acestuia, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective (ex. impozitul pe salarii).

92

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este unitatea de impunere? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 96 2. Enumeraţi funcţiile veniturilor publice? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 99

8.4. DEFINIREA IMPOZITELOR ŞI A TAXELOR. CARACTERISTICI ESENŢIALE. DEOSEBIRI ÎNTRE IMPOZITE ŞI TAXE IMPOZITUL este apreciat ca fiind ‘plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de parsoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta platitorului un echivalent direct şi imediat”. Într-o altă concepţie “impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlul nerambursabil, datorată conform legii, bugetului de stat, de către persoanele juridice şi persoanele fizice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă”.

Prin Legea nr.500/2002 privind finanţele publice este definit impozitul ca fiind o “prelevare obligatorie, fără contraprestatie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”. Toate definiţiile reflectă următoarele caracteristici esenţiale ale impozitului: a) Forma pecuniară a impozitului Spre deosebire de statele sclavagiste şi feudale, unde impozitarea avea loc preponderent în natură (având în vedere caracterul natural al acestor state) în statele moderne contemporane impozitul devine o contribuţie bănească. În situaţii de excepţie statele au fost nevoite să impuna contribuţii în natură, prin obligarea producătorilor agricoli, să cedeze o anumită parte din producţia anuală de cereale sau alte produse agricole (în perioade de secetă sau alte calamităţi naturale). Caracterul pecuniar al impozitului se justifică prin aceea că statul efectuează toate cheltuielile în domeniile economice, social-culturale, militare, etc. prin repartizarea şi utilizarea acestor sume, prin buget. b) Impozitul este o contribuţie obligatorie. Această obligaţie rezultă din lege. Prin însăşi Constituţie se prevede obligaţia cetăţenilor să contribuie prin taxe şi impozite la cheltuielile publice. Având în vedere cheltuielile bugetare este de înţeles că există acte normative prin care sunt stabilite obligaţiile pesoanelor fizice şi juridice, care la rândul lor beneficiează de eforturile statului în intreţinerea şi funcţionarea instituţiilor statului.

93

Pentru ca aceste cheltuieli să fie cât mai mari şi mai eficiente este necesar a se asigura sursa de venituri, iar aceasta o constituie cu preponderenţă impozitele şi taxele.

c) Impozitele cu caracter nerambursabil Odata atrase aceste surse bugetare prin perceperea şi iîcasarea taxelor ş impozitelor, acestea se utilizează pentru satisfacerea cheltuielilor publice în interesul general al societăţii (economice, social-culturale, militare etc.). Fiind constituite prin încasarea taxelor şi impozitelor, aceste sume se utilizează pentru cheltuieli bugetare, nemaifiind posibilă restituirea directă a acestora. d) Sarcina plăţii impozitelor Obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor revine contribuabililor persoane fizice şi juridice. Aceste sume se utilizează prin buget aşa cum s-a mai subliniat, pentru realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului. e) Caracterul legal al impozitelor Nici o contribuţie bănească bugetară cu titlu de impozit nu poate fi impusă decât urmare a aplicării unei dispoziţii legale emise în baza Constituţiei de legislativ. f) Obiectul impozitului îl constituie veniturile contribuabililor şi bunurilor deţinute de aceştia. Această caracteristică rezultă din definiţia impozitului, unde se arată că potrivit normelor juridice sunt impozabile veniturile şi bunurile contribuabililor persoane fizice şi juridice. În cazul încasării fără bază legală a unor sume cu titlu de impozite, se creează obligaţia restituirii acestora. Ca o concluzie care se desprinde se poate spune ca impozitele asupra veniturilor şi bunurilor impozabile aparţinând persoanelor fizice şi juridice constituie sursa preponderentă de venituri pentru angajarea cheltuielilor publice, prin intermediul bugetului public, pentru realizarea activităţii statului, contribuabilii beneficiind la rândul lor de efectele acestor cheltuieli bugetare (sănătate, învăţământ, cultură etc.)

TAXELE completează, alături de impozite, sursele de venituri bugetare ale statului, constituind plăţi băneşti datorate de persoanele fizice sau juridice din partea unor organe ori instituţii ale statului. Rezultă că taxele reprezintă plata unor contraprestaţii pentru serviciile sau activităţile de care au beneficiat persoanele fizice sau juridice, din partea unor organe sau instituţii. Dacă impozitarea se face în raport de baza impozabilă taxele se încasează în funcţie de natura şi importanţa serviciului. Taxele se achită în momentul solicitării sau efectuării serviciului taxabil de instituţia statului spre deosebire de impozit care se achită la date fixe prevăzute în acte normative. Acest lucru este necesar şi pentru constituirea la termene a surselor băneşti din care urmează să se efectueze cheltuielile juridice planificate şi pentru păstrarea echilibrului bugetar.

Natura juridică a taxelor şi impozitelor Obligaţia financiar-bugetară de a plăti impozite şi taxe este o obligaţie care derivă din actele normative ce se stabilesc pentru contribuabili. Această obligaţie se deosebeste de obligaţia juridică patrimonială specifica dreptului civil. Astfel, în timp ce obligaţiile patrimoniale de drept civil izvorăsc din contracte, fapte şi omisiuni cauzatoare de prejudicii, obligaţiile financiar-bugetare izvorasc din lege.

94

Beneficiarul obligaţiei financiar-bugetare sau fiscale este statul sau unităţile administrativ-teritoriale, în cazul impozitelor şi taxelor locale. Individualizarea obligaţiei fiscale se realizează prin titlu de creanţă fiscală, spre deosebire de titlul de creanţă civilă care este rezultatul judecării unei acţiuni în justiţie devenind astfel titlu executoriu (spre deosebire de titlul de creanţă fiscală care este executoriu prin el însuşi, fără a fi nevoie de altă investire).

8.5. IMPOZITELE DIRECTE Caracterizare generală a impozitelor directe Caracteristic pentru impozitele directe este faptul că acestea se stabilesc pe

baza unor criterii exterioare care dau o anumită imagine despre materia impozabilă, dar nu şi despre puterea economică a subiectului impozabil, pe baza datelor obţinute asupra veniturilor fiecărui contribuabil. Se percep în mod direct de la contribuabil (persoane fizice sau juridice) având ca obiect impozabil bunuri mobile sau imobile, venituri sau alte beneficii (impozitul pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul pe salarii, etc.).

Impozitele directe mai sunt numite şi impozite pe produs, deoarece acestea sunt înscrise în registrele de evidenţă a contribuabililor (roluri fiscale).

Impozitele directe apar sub două forme: impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale au predominat până la începutul secolului XX, ele fiind aşezate pe obiecte materiale sau activităţi, iar începând cu primele decenii ale acestui secol locul lor a fost luat de impozitele personale. În situaţia impozitelor directe reale, la impunere nu se are în vedere produsul net, respectiv venitul obţinut de subiectul impozabil ci numai produsul brut sau mediu estimat, fapt ce avantajează producătorii care realizează un venit superior celui mediu. De asemenea, aceste impozite au şi alte neajunsuri în sensul că dau posibilităţi mari de evziune fiscală şi lipsă de uniformitate în stabilirea lor.

Cele mai cunoscute impozite reale în practica financiară intenaţională sunt acelea care au ca obiect al impunerii clădirile, pământul, activităţile economice neagricole şi mişcarea capitalului bănesc. Ele s-au întâlnit încă din perioada feudalismului sub denumiri diverse ca: impozitul financiar, impozitul pe clădiri, impozitul pe locuinţe, impozite pe uşi şi ferestre, patentă, licenţă etc. şi continuă să existe şi astăzi în unele ţări, în care agricultura deţine un loc important în economia naţionalăşi unde impozitul funciar păstrează, în general, trăsăturile impozitelor reale. Ele au specific faptul că se stabilesc pe baza unor criterii exterioare ce dau o anumită despre materia impozabilă, dar nu şi despre puterea economică a subiectului impozitului.

Impozitele directe personale înlătură în mare parte neajunsurile impozitelor reale şi ţin seama de situaţia personală a contribuabilului permiţând instituirea minimului impozabil.

Impozitele personale se întâlnesc sub următoarele forme: - Impozitul pe venit: impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul pe

venitul persoanelor juridice şi - Impozitul pe avere a) Impozitul pe venitul persoanelor fizice La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau

rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.

Există două sisteme de impunere pe veniturile persoanelor fizice:

95

- Sistemul impunerii separate (impozit unic pe venit - care permite impunerea pe fiecare categorie de venit în parte sau mai multe impozite care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o sursă).

- Sistemul impunerii globale - presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursă, şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit (S.U.A., Germania, Franţa, Italia, Belgia, Ungaria)

b) Impozitul pe venitul persoanelor juridice. În unele ţări ca Franţa, Belgia, Germania, Anglia etc. (şi România) se practică un sistem de impunere distinct de cel pe venit şi anume pentru profitul realizat de microintreprinderi (unele practică şi pentru societăţi acelaşi sistem de impozit pe venit)

c) Impozitele pe avere se întâlnesc în teoria şi practica internaţională sub următoarele forme:

- Impozit asupra averii prorpiu-zise (se ia în calcul fie venitul, fie suprafaţa) - Impozitul pe proprietăţi imobiliare (se întâlneşte cel mai des asupra

terenurilor şi clădirilor) - Impozitul asupra activului net - are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă

deţinută de o persoană fizică sau juridică (se practică în Germania, Suedia, Anglia, Olanda, Danemarca etc.)

- Impozitul pe circulaţia averii - instituit în legătură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta - exemplu impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul pe circulaţia capitalului etc.

Particularităţile impozitelor directe în România În ţara noastră impozitele directe sunt întâlnite sub cele două forme: impozite

pe venit şi impozite pe avere. De menţionat faptul că în cazul impozitului pe venit se impun distinct veniturile persoanelor fizice şi cele ale persoanelor juridice. Avantajul impozitelor directe ar fi acela că ele sunt nominative, fiind reglementate în funcţie de mărimea venitului sau averii, pe numele şi în sarcina fiecărui contribuabil, au termene de plată stabilite, cunoscute în prealabil, termene la care bugetul statului este alimentat în mod constant. Ele constituie un venit sigur pentru buget, dinainte cunoscut, pot asigura cerinţele de poziţionare a volumului încasărilor, îndeplinesc condiţii de justiţie fiscală deoarece neputând fi vorba de o translatare a sarcinii fiscale în sarcina altor plătitori se poate stabili un minim de existenţă neimpozabil, sunt uşor de perceput şi de calculat. Au însă unele dezavantaje, în sensul că nu sunt agreabile plătitorilor, aceştia realizând dintr-o simplă privire sarcina fiscală ce le revine, pot pune Guvernul ce le-a iniţiat în posturi nepopulare în faţa contribuabililor, prin mărirea periodică a cuantumului încasat pentru buget.

Şi în România avem de-a face cu impozite directe reale şi personale, cele reale fiind aşezate pe bunuri, obiecte, pe elemente ale averii contribuabililor fără a se ţine seama de situaţia personală a subiectului posesor, din aceste motive ele creând stări de inechitate fiscală. Ca atare, un contribuabil împovărat de datorii va plăti aceleaşi impozite ca unul liber de orice sarcină, motiv pentru care au fost preferate impozitele personale pe venit şi pe avere, căutându-se astfel o dimensionare mai corectă a sarcinii fiscale pe contribuabili.

Cele mai importante impozite directe sunt: impozitul pe profit, impozitul pe venit1, impozitul pe clădiri şi pe terenuri; taxa asupra mijloacelor de transport. Vor face obiectul analizei noastre impozitul pe profit şi impozitul pe venit.

Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice în lumea contemporană Creşterea continuă a cheltuielilor publice, atât în ţările dezvoltate din punct de

vedere economic cât şi în ţările în curs de dezvoltare, a impus necesitatea mobilizării

96

unor însemnate resurse la dispoziţia statului şi a organismelor sale. Mijloacele şi metodele folosite pentru mobilizarea resurselor băneşti diferă atât de la un stat la altul, cât şi în interiorul aceluiaşi stat, de la o etapă la alta a dezvoltării sale, în funcţie de diferiţi factori economici, sociali şi politici.

Trebuie menţionat faptul că pentru ţările cu economie liberalizată impozitele constituie principala cale de procurare a veniturilor publice alături de cotizaţia pentru asigurările sociale plătite de asiguranţi, de întreprinzători şi de stat.

Politica în domeniul impozitării este esenţială pentru progresul fiecărui stat, iar acţiunile fiecărei ţări au atât un impact intern dar şi un impact extern atât pentru ţări apropiate cât şi îndepărtate.

Integrarea în Uniunea Europeană, interacţiunile şi influenţele sistemelor de impozitare din statele membre necesită o analiză profundă a acestora şi, pe cât posibil, o administrare comună.

Nevoile sociale în continuă schimbare, precum şi creşterea mediei de viaţă a populaţiei în Uniunea Europeană, reprezintă provocări ce depăşesc graniţele naţionale. De aceea, este necesară luarea unor decizii comune în vederea armonizării sistemelor de impozitare proprii fiecărui stat, astfel încât o politică de impozitare dintr-un stat membru să nu aibă un impact nedorit asupra altui stat membru.

Toate aceste aspecte în domeniul politicii impozitării îşi au în principal justificarea prin obiectivul general al Tratatului Comunităţii Europene exprimat în art. 3, şi anume acela de a elimina taxele vamale şi orice alte măsuri cu efect echivalent între statele membre, de a asigura nedistorsionarea concurenţei pe piaţa comună.

Obiectivele urmărite de către comunitate atunci când a fost creată piaţa unică şi s-a finalizat Uniunea Monetară şi Economică, în politica impozitării au fost următoarele:

- un obiectiv pe termen lung, care să prevină diferenţele între cotele de impozitare indirecte şi ale sistemelor de impozitare ce pot induce distrosiuni ale concurenţei în interiorul pieţei unice (art. 93 (99) privind taxele şi accizele);

- în ceea ce priveşte impozitarea directă, acordurile bilaterale între staetele membre dau cadrul legal. Se urmăreşte astfel, eliminarea ambiguităţilor legislative care sunt o poartă deschisă spre evaziune fiscală, şi eliminarea a ceea ce numim dubla impunere.

Dacă impozitele indirecte necesită un grad mare de armonizare dat fiind efectul asupra liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre impozitele directe.

Acesta este motivul principal pentru care Tratatul Comunităţii Europene nu specifică în mod expres alinierea acestor impozite şi, în virtutea principiului subsidiarităţii, lasă liberatea statelor membre de a face reglementările necesare. Totuşi, acolo unde impozitarea directă are impact asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, ca şi asupra dreptului de stabilire a indivizilor sau a societăţilor, statelel membre trebuie să stabilească un sistem de impozitare la nivel naţional care să respecte aceste drepturi fundamentale, potrivit art. 94 şi 308 ale Tratatului Comunităţii Europene.

Apariţia unor situaţii speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activităţile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri aplicabile în special companiilor. Aceste măsuri sunt materializate prin două directive şi o convenţie.

97

Directiva 90/435/CEE se referă la bolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societăţile – mamă aflate în unul din statele membre şi filialele acestora aflate într-un alt stat membru.

Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăţilor.

Convenţia (90/436/CEE) bazată pe Articolul 239 al Tratatului Comunităţii Europene introduce procedura arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderile asociate aflate în state membre diferite. În anul 1997 a fost adoptat un pachet de măsuri, denumit şi pachetul de măsuri privind impozitarea aşa-zisul Pachet Monti care are în vedere:

- combaterea concurenţei în domeniul impozitării; - eliminarea distorsiunilor de pe piaţa unică; - reorientarea tendinţei crescânde de impozitare a muncii printr-un

sistem de impozitare orientat spre forţa de muncă. Pachetul Montio constă în: - Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor, cod ce reprezintă voinţa

comună a statelor membre, chiar dacă nu este un instrument legal. Potrivit acestui cod, statele membre vor combate concurenţa în domeniul

impozitării şi vor evita introducerea unor măsuri care să aibă ca efect concurenţa în acest domeniu. Mai mult, a fost stabilit un sistem de schimb de informare asupra măsurilor fiscale şi o evaluare a acestui sistem.

- Măsuri de înlăturare a distorsiunilor rezultate din impozitarea veniturilor provenite din economii prin care se stabileşte un nivel minim de impozitare a dobânzilor.

- Impozitarea plăţii dobânzilor şi a redevenţelor între societăţile situate între diferite state membre.

- Ajutoare fiscale din parea statului, măsura constă în publicarea unui ghid privind regulile referitoare la acordarea de ajutoare fiscale.

La nivelul Uniunii Europene, în ceea ce priveste armonizarea impozitelor directe, s-au urmărit următoarele:

- crearea unui sistem comun de impozitare aplicabil fuziunilor, scindarilor, cesionarilor de active şi schimburilor de acţiuni între societăţile aparţinând diferitelor state membre ale UE;

- crearea unui sistem comun de impozitare a profiturilor între filiale şi societatea-mamă;

- crearea unui sistem comun de impozitare aplicabil plăţii de dobânzi şi dividende între persoanele afiliate.

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană au fost aduse modificări Codului fiscal, prin acestea urmărindu-se:

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, în domeniul impunerii persoanelor juridice:

- extinderea bazei de impozitare prin următoarele măsuri: a) restrângerea categoriilor de rezerve deductibile la calculul profitului

impozabil pentru societăţile comerciale bancare sau alte instituţii de credit autorizate, societăţile de credit ipotecar şi societăţile de asigurare şi reasigurare, prin eliminarea celor specifice faţă de celelalte categorii de contribuabili;

b) eliminarea unor facilităţi fiscale, cuprinse în acte normative speciale, considerate neconforme cu principiile Uniunii Europene, precum facilităţile pentru cooperaţia agricolă şi pensiunile turistice.

98

- simplificarea administrări impozitului pe profit, prin introducerea impozitului anual cu plăţi trimestrale anticipate în cursul anului pentru societăţile comerciale bancare persoane juridice române şi sucursalele din România ale băncilor persoane juridice străine;

- eliminarea unor bariere administrative în stabilirea deductibilităţii unor cheltuieli pentru cazare, transport, diurnă, legate de condiţia de profitabilitate şi licitaţie, în cazul vânzării de mijloace fixe;

- preluarea prevederilor referitoare la regimul fiscal comun care se aplică societăţilor mamă şi filialelor acestora din diferitele state membre ale Uniunii Europene pentru distribuţia de dividende, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 90/435/CEE şi cel aplicabil fuziunilor, divizărilor parţiale, tranferului de active şi schimbului de acţiuni între societăţile din diferitele state membre, conform prevederilor Directivei nr. 90/434/CEE.

În ceea ce priveşte impozitul pe venit, s-a avut în vedere completarea reglementărilor de la momentul respectiv, în scopul unei administrări mai eficiente şi a clarificării modului de impunere pe categorii de venituri, astfel:

- reţinerea unui impozit în timpul anului pentru veniturile din tranzacţii cu titluri de valoare şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen în bază de contract şi regularizarea cu impozit de 16% pe baza câştigului net anual;

- extinderea bazei de impunere prin cuprinderea în veniturile din activităţi agricole şi a veniturilor din valorificarea produselor agricole obţinute după recoltare, în stare naturală de pe terenurile agricole proprietate privată sau luate în aendă către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi pentru utilizare ca atare, începând cu 1 ianuarie 2008;

8.5.1. Impozitul pe profit Profitul este o categorie economico-financiară specifică sistemului economiei

de piaţă obţinut ca urmare a investirii unui capital. Profitul este un rezultat al întregului capital investit (constant şi variabil), în sens larg, profitul este venitul pe cate îl obţin agenţii economic ca surplus peste costul de producţie.

Profitul este surplusul obţinut de o societate comercială atunci când venitul total pe care aceasta îl obţine din toate activităţile sale depăşeşte cheltuielile necesare realizării acestor activităţi.

Profitul brut (profitul impozabil efectiv realizat) al unei societăţi comerciale este calculat prin scăderea tuturor cheltuielilor (efectuate în limitele permise) din venitul total obţinut de societate.

Profitul net se calculează prin scăderea din profitul brut a cotelor de impozit pe profit. Contribuabilii Plătitori ai impozitului pe profit sunt: persoanele juridice române; persoanele juridice străine care desfăşoară activitate într-un sediu permanent în România; persoanele juridice străine şi persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică; persoane juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română; persoane fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică, caz în care impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română. Scutirile de la plata impozitului pe profit prevăzute în Codul fiscal privesc: contribuabili nominalizaţi ca instituţii, , fundaţii, fonduri de garantare a depozitelor

99

bancare şi fondul de compensare a investitorilor; organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale pentru anumite tipuri de venituri precum şi pentru veniturile in activităţi economice realizate într-un an fiscal care nu depăşesc minimum dintre: a) echivalentul în lei a 15000 EURO, b) 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit prevăzute la alin. 2 din Lege.

Cota de impozitare Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de

16%, cu excepţiile prevăzute la art. 38 din Codul fiscal. Perioada de impozitare reprezintă anul fiscal calendaristic sau perioada din

anul fiscal pentru care contribuabilul a existat (aceasta în caz de divizare, comasare, fuziune sau lichidare).

Calculul profitului impozabil Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din

orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, într-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.

În cazul contribuabililor care produc bunuri mobile şi imobile, valorificate pe baza unui contract cu plata în rate, şi care au optat până la date de 30 aprilie 2005 inclusiv ca veniturile aferente contractului să fie luate in calcul la determinarea profitului impozabil, pe măsura ce ratele devin scadente, beneficiază în continuare de această facilitate pe durata derulării contractelor respective. Cheltuielile corespunzătoare acestor venituri sunt deductibile la aceleaşi termene scadente, proporţional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului.

În cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi de servicii internaţionale, în baza convenţiilor la care Romania este parte, veniturile şi cheltuielile efectuate în scopul realizarii acestora, sunt luate în calcul la determinarea profitului impozabil, potrivit unor norme speciale stabilite în conformitate cu reglementarile din aceste convenţii.

Tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform principiului preţului pieţei libere, potrivit căruia tranzacţiile între persoanele afiliate se efectuează în condiţiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relaţiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind preţurile de transfer.

Calculul impozitului pe profit se va face trimestrial. Prin O.U.G. nr. 200/2008 a fost introdus art. 19 care prevede acordarea unor

stimulente fiscale pentru activităţile de cercetare-dezvoltare: - deducerea suplimentară la calculul profitului impozabil în proporţie de 20% a

cheltuielilor eligibile pentru aceste activităţi; - aplicarea metodei de amortizare accelerată şi în cazul aparaturii şi

echipamentelor destinate activităţilor de cercetare-dezvoltare. La calculul profitului impozabil sunt neimpozabile următoarele venituri: a) dividendele primite de la o persoana juridica română; b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca

urmare a încorporarii rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se detin titluri de participare, precum şi diferentele de evaluare a investiţiilor financiare pe termen lung, reprezentând acţiuni deţinute la societăţi afiliate, titluri de participare şi investiţii deţinute ca imobilizări, înregistrate astfel potrivit reglementărilor contabile. Acestea sunt impozabile la data transmiterii cu titlu gratuit, a cesionarii, a retragerii, lichidării investiţiilor financiare, precum şi la data

100

retragerii capitalului social la persoana juridică la care se deţin titlurile de participare; c) veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere,

veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;

d) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative;

e) în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2009 inclusiv, veniturile din tranzacţionarea titlurilor de participare pe piaţa autorizată şi supravegheată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. În aceeaşi perioadă, cheltuielile reprezentând valoarea de înregistrare a acestor titluri de participare, precum şi cheltuielile înregistrate cu ocazia desfăşurării operaţiunilor de tranzacţionare reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

După data aderării României la Uniunea Europeană sunt, de asemenea, neimpozabile şi :

- dividendele primite de o persoană juridică română, societate –mamă, de la o filială a sa situată într-un stat membru, dacă persoana juridică română întruneşte condiţiile prevăzute la art. 20 din Codul fiscal. În aceleaşi condiţii sunt neimpozabile şi dividendele primite de persoana juridică română prin intermediul sediului său permanent situat într-un stat membru.

- dividendele primite de sediile permanente din România ale unor persoane juridice străine din alte state membre, societăţi-mamă care sunt distribuite de filialele acestora situate în state membre, dacă persoana juridică străină întruneşte, cumulativ, condiţiile prevăzute la acelaşi articol, litera b.

Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative in vigoare.

Sunt considerate cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi in consecinţă, deductibile, urmatoarele cheltuieli:

a) cheltuielile cu achizitionarea ambalajelor, pe durata de viata stabilita de catre contribuabil;

b) cheltuielile efectuate pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale;

c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de munca şi boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale;

d) cheltuielile de reclama şi publicitate efectuate în scopul popularizări firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclama şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vanzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor;

e) cheltuielile de transport şi cazare în ţara şi în străinatate efectuate de către salariati si administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme;

f) contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit;

g) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în vigoare, precum şi contributiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de munca;

101

h) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat;

i) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii,

j) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil;

k) cheltuielile pentru perfectionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întretinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calitatii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;

l) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor; m) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contributiile datorate către camerele de

comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizatiile patronale ; n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate în

următoarele cazuri : 1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii

judecătoreşti; 2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de la moştenitori; 3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat

unic, sau lichidat, fără succesor; 4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care îi afectează întreg

patrimoniul. Sunt considerate cheltuieli nedeductibile următoarele: a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv

cele reprezentand diferente din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile şi cheltuielile cu impozitele neretinute la sursa în numele persoanelor fizice şi juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România;

b) dobânzile / majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate catre autorităţile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile, dobânzile, penalităţile sau majorarile datorate către autorităţi străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România şi/sau autoritati straine sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepţia majorarilor, al căror regim este reglementat prin convenţiile de evitare a dublei impuneri.

c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adaugată aferentă, dacă aceasta este datorata potrivit prevederilor titlului VI. Nu intră sub incidenţa acestor prevederi stocurile şi mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră, în condiţiile stabilite prin norme.

d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adaugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere la sursă;

e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţa pentru aceste bunuri sau servicii;

f) cheltuielile înregistrate in contabilitate, care nu au la baza un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrarii în gestiune, după caz, potrivit normelor;

102

g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;

h) cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se deţin participatii, precum şi de diferenţele nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen lung, cu excepţia celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora. Excepţia nu se aplică pentru cheltuielile reprezentând valoarea de înregistrare a titlurilor de participare tranzacţionate pe piaţa autorizată şi supravegheată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2009 inclusiv;

i) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 20 lit.c);

j) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative ;

k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului, conform titlului III;

l) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepţia prevederilor titlului III;

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţa, asistenţa sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu sunt încheiate contracte;

n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;

o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţa a creanţelor incerte sau în litigiu neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la rt. 21 alin. 2 lit. n. In această situaţie, contribuabilii, care scot din evidenţa clienţii neîncasaţi, sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţa a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, dupa caz;

p) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii ; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, şi ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă totalul acestor cheltuieli îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: este în limita a 3% din cifra de afaceri şi nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.

r) cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în baza ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

s) cheltuielile cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau asociaţiile profesionale care au legătură cu activitatea desfăşurată de contribuabili şi care depăşesc achivalentul în lei a 4.000 euro anual, altele decât cele prevăzute la alin.

103

2 lit.g şi m. ş) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în

care, ca urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.

Plata impozitului pe profit Plata impozitului se face astfel: a) contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române şi

sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie faţă de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului pentru care se efectuaează plăţile anticipate.Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit, respectiv 15 aprilie inclusiv a anului următor.

Această categorie de contribuabili are obligaţia de a declara şi efectua trimestrial plăţi anticipate, în contul impozitului pe profit anual, în sumă de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul precedent, actualizat cu indicele de inflaţie, estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial al anului pentru care se efectuează plata. Impozitul pe profit pentru anul precedent, pe baza căruia se determină plăţile anticipate, este impozitul pe profit datorat conform declaraţiei privind impozitul pe profi pentru anul precedent, fără a lua în calcul plăţile anticipate efectuate în acel an.

Prin excepţie, contribuabilii care înregistrează pierdere contabilă la sfârşitul unui trimestru, nu mai au obligaţia de a efectua plata anticipată stabilită pentru acel trimestru.

b) contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la lit. a, au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează împozitul, dacă legea nu prevede altfel. Începând cu anul 2010, aceşti contribuabili urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru contribuabilii menţionaţi la litera a.

Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul. La fel şi contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor tehnice, pomicultură şi viticultură.

8.5.2. Impozitul pe venit În contextul mecanismului financiar, impozitul pe venit este conceput ca un

sistem raţional, întemeiat pe cerinţe şi factori de ordin economic, social şi de justiţie fiscală.

În viziunea Codului fiscal, introducerea impozitului pe venit a generat apariţia unor noţiuni care ajută la o mai bună înţelegere a acestui impozit, şi anume:

a) impozit pe venitul anual global reprezintă suma datorată de o persoană fizică pentru veniturile realizate într-un an fiscal, determinată prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global impozabil;

b) venitul anual global reprezintă suma veniturilor nete realizate din activităţi independente, din salarii, din cedarea folosinţei bunurilor precum şi a veniturilor de aceeaşi natură realizate din străinătate, obţinute de persoanele fizice române, din care se scad pierderile fiscale reportate şi deducerile personale;

c) venit brut aferent fiecărei categorii de venit cuprinde sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură;

d) venit net aferent fiecărei categorii de venit reprezintă diferenţa dintre

104

venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile; e) cheltuieli aferente deductibile sunt acele cheltuieli efectuate în cadrul

activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare;

f) deducerile personale reprezintă suma neimpozabilă acordată contribuabilului, cuprinzând deducerea personală de bază şi deducerea personală suplimentară, în funcţie de situaţia proprie sau a persoanei aflate în întreţinere;

g) creditul fiscal extern este suma plătită în străinătate cu titlu de impozit şi recunoscută în România, care se deduce din impozitul pe venit, datorat în România;

h) impozitul final constituie impozitul stabilit asupra categoriilor de venituri impuse separat şi care nu se include în venitul anual global impozabil;

i) pierderi fiscale reprezintă situaţia în care venitul obţinut din activităţi independente este mai mic decât cheltuielile aferente deductibile acestui venit;

j) dividendul reprezintă distribuirea în bani sau în natură efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând următoarele:

- o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică:

- o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de participare la persoana juridică, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de răscumpărare, ce nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare al nici unui participant la persoana juridică;

- o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;

- o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de către participanţi.

Dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate către un participant la persoana juridică depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri sau servicii, atunci diferenţa se tratează drept dividend;

k) dobânda reprezintă orice sumă ce trebuie plătită sau primită pentru utilizarea banilor, indiferent dacă trebuie să fie plătită sau primită în cadrul unei datorii, în legătură cu un depozit sau în conformitate cu un contract de leasing financiar, vânzare cu plata în rate sau orice vânzare cu plata amânată;

l) baza fixă reprezintă locul prin intermediul căruia activitatea unei persoane fizice române care nu are domiciliul în România sau a unei persoane fizice străine pe teritoriul României se desfăşoară în totalitate sau numai parţial, în scopul obţinerii de venit.

m) know-how reprezintă orice informaţie cu privire la o experienţă industrială, comercială sau ştiinţifică ce este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărui dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie; în măsura în care provine din experienţă, know-how-ul reprezintă ceea ce un producător nu poate şti din simpla examinare a produsului şi din simpla cunoaştere a progresului tehnicii;

n) titlu de participare – orice acţiune sau altă parte socială într-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată sau într-o altă persoană juridică sau la un fond deschis de investiţii.

În România, odată cu adoptarea noului Cod fiscal, legiuitorul român urmăreşte să respecte:

- neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi

105

capitaluri, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin; - certitudinea impunerii, prin cuprinderea în norme juridice clare, care să nu

conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor, respectiv, aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată analiza uşor influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

- echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice prin impunerea diferită a veniturilor în funcţie de mărimea acestuia, în aşa fel ca sarcina fiscală să fie egală;

- eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi sa nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru societăţi, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceştia a unor decizii investiţionale majore.

Echitatea fiscală sau justeţea impunerii, ca noţiune, înseamnă dreptate socială în materie de impozite şi presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii şi anume:

- sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor (adică venitul obţinut de către aceştia);

- impunerea să fie generală adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri impozabile;

- folosirea cotelor de impunere care asigură determinarea cuantumului impozabil în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozabil.

În ceea ce priveşte politica financiară, trebuie menţionat faptul că la introducerea impozitului pe venit este necesar ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.

Pentru ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii şi anume:

- impozitul să aibă un caracter universal adică să fie plătit de toate persoanele fizice care realizează venituri din aceeaşi sursă;

- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere; - volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi

perceperea impozitelor, să fie cât mai redus. Aceste condiţii sunt foarte greu de realizat cumulativ, deşi ele sunt subiective,

raţionale şi necesare. Impozitul pe venit este considerat stabil deoarece randamentul fiscal rămâne

aproximativ constant de-a lungul ciclului economic reprezentat de anul fiscal, prin încasarea la bugetul de stat a plăţilor anticipate.

Elasticitatea impozitului pe venit constă în faptul că acesta poate fi în permanenţa necesităţilor de venituri ale bugetului de stat, fie prin includerea la impozitare a unor noi categorii de venituri (cum a fost cazul pensiilor peste un anumit cuantum , începând cu semestrul II al anului 2000), fie prin adoptarea unor reglementări privind anumite facilităţi fiscale pentru anumite categorii de contribuabili.

Principiul general al impozitului pe venit este acela, ca toate veniturile realizate de persoanele fizice, din orice sursă atât în ţară cât şi din străinătate, să fie supuse impozitării.

Pentru realizarea acestui principiu, trebuie rezolvate pe lângă unele probleme administrative şi unele probleme legate de fond.

Contribuabilii: Următoarele persoane datorează plata impozitului:

- persoanele fizice rezidente;

106

- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România;

- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;

- persoanele fizice nerezidente care obţin venituri prevăzute la art. 89 din Titlul III al Codului fiscal.

Impozitul pe venit se aplică următoarelor categorii de venituri: - venituri obţinute de persoane fizice rezidente române, cu domiciliul în

România, pentru veniturile obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;

- venituri obţinute de persoane fizice rezidente, fără domiciliu în România, pentru veniturile obţinute din România;

- venituri obţinute de persoane fizice nerezidente, care desfăşoară activitate in dependentă prin intermediul unui sediu permanent în România, pentru venitul net atribuibil sediului permanent;

- venituri obţinute de persoane fizice nerezidente, care desfăşoară activitatea dependentă în România, pentru venitul salarial net din acestă activitate dependentă.

Venituri ce fac obiectul impozitării: a) venituri din activităţi independente; b) venituri din salarii; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor; d) venituri din investiţii; e) venituri din pensii; f) venituri din activităţi agricole; g) venituri din premii şi din jocuri de noroc; h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare; i) venituri din alte surse, cum ar fi: - prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice

altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;

- câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;

- venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;

- venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial.

Există o largă categorie de venituri considerate neimpozabile de către legiutorul fiscal, în cazul persoanelor fizice. Acestea pot fi grupate în următoarele categorii:

A. Venituri având caracter de ajutor: - ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,

acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeşi natură primite de la alte persoane, cu execpţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă. Nu sunt venituri impozabile indemnizaţiile pentru: risc maternal, maternitate, creşterea copilului şi îngrijirea copilului bolnav, potrvit legii;

- pensiile pentu invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri constituite prin contribuţii

107

obligatorii la un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat;

- contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în vigoare;

- drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi;

- bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în cadru instituţionalizat;

- subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacă subvenţiile sunt acordate în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau natură primite de persoanele cu handicap, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, accidentaţii de război în afara serviciului ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începre de la 6 martie 1945, cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmaşii eroilor-martiri, răniţilor, luptătorilor penrtu victoria Revoluţiei din decembrie 1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945;

B. Venituri reprezentând despăgubiri: - sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume

asigurate, precum şi orice alte drepturi; - despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca

urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;

- sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;

C. Venituri ale sportivilor - premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi

la jocurile olimpice; - premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor,

tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi în legislaţia în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanţă;

- primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi de legislaţia în materie, în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale loturilor reprezentative ale României;

D. Veniturile unor persoane nerezidente: - veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare

pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate, în virtutea regulilor generale ale dreptului internaţional sau a prevederilor unor acorduri speciale la care România este parte;

- veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale ale României amplasate în străinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, cu condiţia ca poziţia acestora, de oficial, să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;

- veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de consultanţă

108

desfăşurată în România, în conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;

- veniturile primite de cetăţeni străini pentru activităţi desfăşurate în România, în calitate de corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii acordate cetăţenilor români pentru venituri din astfel de activităţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe.

Cota standard de impozitare aplicabilă veniturilor care intră în sfera de aplicare a impozitului pe venit este de 16% aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă.

Fac excepţie cotele de impozit prevăzute în categoriile de venituri din investiţii, din jocuri de noroc şi din transferul proprietăţilor imobiliare.

Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic. Regimul fiscal aplicabil veniturilor persoanelor fizice considerate impozabile de

către legiuitorul fiscal se împart în două mari categorii, în funcţie de modalitatea concretă de impozitare. Există venituri supuse impozitului pe venitul net anual impozabil şi venituri supuse unui impozit final.

Veniturile supuse impozitului pe venitul net anual impozabil sunt: - venituri din activităţi independente; - venituri din cedarea folosinţei bunurilor; - venituri din activităţi agricole. Veniturile supuse unui impozit final sunt: - veniturile din salarii; - veniturile din investiţii; - veniturile din pensii; - veniturile din premii şi jocuri de noroc; - venituri din transferul proprietăţilor imobiliare.

Venituri supuse impozitului pe venitul net anual impozabil Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale,

veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.

Venitul din activităţi independente se poate stabiliatât în sistem real, adică pe baza datelor din contabilitate, cât şi pe baza normelor de venit.

Stabilirea venitului în sistem real Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul

brut şi cheltuielile aferente realizării venitului, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

Venitul brut cuprinde: a) sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din

desfăşurarea activităţii; b) veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau din alte creanţe

utilizate în legătură cu o activitate independentă; c) câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii utilizate într-o

activitate independentă, inclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a activităţii;

d) veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu concura cu o altă persoană;

e) veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate independentă.

109

Nu sunt considerate venituri brute: a) aporturile în numerar sau echivalentul în lei al aporturilor în natură făcute la

începerea unei activităţi sau în cursul desfăşurării acesteia; b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la

persoane fizice sau juridice; c) sumele primite ca despăgubiri; d) sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări, mecenat sau

donaţii. Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente

veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării

venitului, justificate prin documente; b) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia

au fost plătite; c) să respecte regulile privind amortizarea, d) cheltuielile cu primele de asigurare să fie efectuate pentru: 1. active corporale sau necorporale din patrimoniul afacerii; 2. activele ce servesc ca garanţie bancară pentru creditele utilizate în

desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul; 3. primele de asigurare pentru asigurarea de risc profesional; 4. persoane care obţin venituri din salarii, cu condiţia impozitării sumei

reprezentând prima de asigurare, la beneficiarul acesteia, la momentul plăţii de către suportator.

Următoarele cheltuieli sunt deductibile limitat: a) cheltuielile de sponsorizare şi mecenat efectuate conform legii, în limita

unei cote de 5% din baza de calcul determinată ca diferenţă dintre venitul brut şi cheltuielile deductibile, altele decât cheltuielile de sponsorizare, mecenat şi cheltuielile de protocol;

b) cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% din baza de calcul ; c) suma cheltuielilor cu indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării

în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;

d) cheltuielile sociale, în limita sumei obţinute prin aplicarea unei cote de până la 2% la fondul de salarii realizat anual;

e) pierderile privind bunurile perisabile, în limitele prevăzute de actele normative în materie;

f) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;

g) contribuţiile efectuate în numele angajaţilor la scheme facultative de pensii ocupaţionale, în conformitate cu legislaţia în vigoare, în limita echivalentului în lei a 400 euro anual, pentru o persoană;

h) prima de asigurare pentru asigurările private de sănătate, în limita stabilită potrivit legii;

i) cheltuielile efectuate pentru activitatea independentă, cât şi în scopul personal al contribuabilului sau asociaţilor, sunt deductibile numai pentru partea de cheltuială care este aferentă activităţii independente;

j) cheltuielile reprezentând contribuţii sociale obligatorii pentru salariaţi şi contribuabili, potrivit legii;

k) dobânzi aferente împrumuturilor de la persoane fizice şi juridice utilizate în desfăşurarea activităţii, pe baza contractului încheiat între părţi, în limita nivelului

110

dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României; l) cheltuielile efectuate de utilizator, reprezentând chiria - rata de leasing - în

cazul contractelor de leasing operaţional, respectiv cheltuielile cu amortizarea şi dobânzile pentru contractele de leasing financiar, stabilite în conformitate cu prevederile privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing ;

m) cotizaţii plătite de asociaţiile profesionale în limita a 2% din baza de calcul determinată conform art. 48 alin. 6 Cod fiscal ;

n) cheltuielile reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit legii, organizaţiilor profesionale din care fac parte contribuabilii, în limita a 5% din venitul brut realizat.

Nu sunt cheltuieli deductibile: a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al

familiei sale; b) cheltuielile corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se află

pe teritoriul României sau în străinătate; c) impozitul pe venit datorat potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, inclusiv

impozitul pe venitul realizat în străinătate; d) cheltuielile cu primele de asigurare, altele decât cele prevăzute pentru

asigurarea activităţilor rezultate din activitatea autorizată; e) amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile

datorate autorităţilor române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform clauzelor din contractele comerciale;

f) ratele aferente creditelor angajate; g) dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea de imobilizări

corporale de natura mijloacelor fixe, în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea de intrare a imobilizării corporale, potrivit prevederilor legale;

h) cheltuielile de achiziţionare sau de fabricare a bunurilor şi a drepturilor amortizabile din Registrul-inventar;

i) cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradate şi neimputabile, dacă inventarul nu este acoperit de o poliţă de asigurare;

j) sumele sau valoarea bunurilor confiscate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare;

k) impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul beneficiarilor de venit.

Stabilirea venitului net anual din activităţi independente pe baza normelor de venit

Venitul net dintr-o activitate independentă, care este desfăşurată de către contribuabil, individual, fără salariaţi, se determină pe baza normelor de venit.

Ministerul Finanţelor Publice elaborează normele careconţin nomenclatorul activităţilor pentru care venitul net se stabileşte pe bază de norme de venit şi precizează regulile care se utilizează pentru stabilirea acestor norme de venit.

În cazul venitului anual din drepturi de proprietate intelectuală, plătitorul de impozit are, de asemenea, posibilitatea de a opta între cele două sisteme, dar, întrucât regula în acestă materie este calcularea bazei de impunere pe bază de norme de venit, opţiunea plătitorului pentru sistemul real trebuie să fie expresă.

Venituri din cedarea folosinţei bunurilor Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în

natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente.

111

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.

Veniturile din activităţi agricole sunt venituri din următoarele activităţi: a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi

solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat; b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea; d) valorificarea produselor agricole obţinute după recoltare, în stare naturală,

de pe terenuri agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unităţi specializate pentru colectare, unităţi de procesare industrială sau către alte unităţi, pentru utilizare ca atare.

Venitul net dintr-o activitate agricolă se stabileşte, de regulă, pe bază de norme de venit, stabilite pe unitatea de suprafaţă. Normele de venit se stabilesc de către direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Normele de venit se stabilesc, se avizează şi se publică până cel târziu la data de 31 mai a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.

Dacă o activitate agricolă este desfăşurată de un contribuabil pe perioade mai mici decât anul calendaristic, norma de venit aferentă acelei activităţi se corectează astfel încât să reflecte perioada de an calendaristic pe parcursul căreia se desfăşoară activitatea.

În situaţia în care o activitate agricolă a unui contribuabil înregistrează o pierdere datorată calamităţilor naturale, norma de venit aferentă activităţii se reduce, astfel încât să reflecte această pierdere.

Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să conducă evidenţa contabilă în partidă simplă, pentru activitatea respectivă, dar poate opta pentru determinarea venitului net din acea activitate, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

Un contribuabil care desfăşoară o activitate agricolă poate opta şi pentru varianta determinării venitului net din acea activitate, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, venitul urmând a fi stabilit potrivit regulilor prezentate la stabilirea veniturilor din activităţi independente.

Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului net.

Calculul şi plata impozitului aferent veniturilor din activităţi agricole Stabilirea impozitului agricol determinat pe bază de norme de venit Orice contribuabil are obligaţia de a depune anual o declaraţie de venit la

organul fiscal competent, până la data de 15 mai inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs. Pentru activităţile începute după 15 mai, declaraţia de venit se depune în termen de 15 zile de la data la care contribuabilul începe să desfăşoare activitatea. Contribuabilii plătitori în sistemul normelor de venit datorează plăţi anticipate către bugetul de stat în două rate egale : 50% din impozit până la data de 1 septembrie inclusiv, şi 50% din impozit până la data de 15 noiembrie inclusiv.

Stabilirea impozitului agricol în sistem real În acest caz contribuabilul este obligat să efectueze plăţi anticipate aferente

veniturilor, la bugetul de stat, în 4 rate egale, până la data de 15, inclusiv, a ultimei luni din fiecare trimestru. Plăţile anticipate vor fi regularizate de organul fiscal

112

competent, care va emite o decizie de impunere anuală. Stabilirea şi plata impozitului pe venitul net anual impozabil Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat este calculat de organul fiscal

competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv. Declaraţia de venit se depune de către contribuabilii care realizează venituri dinactivităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole. Nu sunt obligaţi să depună declaraţii de venit contribuabilii care realizează doar venituri sub formă de salarii, investiţii, pensii, premii şi jocuri de noroc, venituri din transferul proprietăţilor imobiliare ori din alte venituri a căror impunere este finală.

Organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat şi emite o decizie de impunere. Diferenţele de impozit rămase de achitat conform deciziei de impunere anuală se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează sumele stabilite potrivit reglementărilor în materie, privind colecatrea creanţelor bugetare.

Stabilirea venitului net anual impozabil Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din categoriile de

venituri prezentate mai sus prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate din anii precedenţi.

Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole se reportează şi se completează cu venituri obţinute din aceeaşi sursă de venit din următorii 5 ani fiscali.

Declaraţii de venit estimat Contribuabilii care încep o activitate în cursul anului fiscal sunt obligaţi să

depună la organul fiscal competent o declaraţie referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza pentru anul fiscal, în termen de 15 zile de la data producerii evenimentului. Fac excepţie de la această regulă contribuabilii care realizează venituri pentru care impozitul se percepe prin reţinere la sursă.

Contribuabilii care, în anul anterior, au realizat pierderi şi cei care au realizat venituri pe perioade mai mici decât anul fiscal, precum şi cei care, din motive obiective, estimează că vor realiza venituri care diferă cu cel puţin 20% faţă de anul fiscal anterior depun, odată cu declaraţia specială, şi declaraţia estimativă de venit.

Contribuabilii care determină venitul net pe bază de norme de venit, precum şi cei pentru care cheltuielile se determină în sistem forfetar şi au optat pentru determinarea venitului net în sistem real, declaraţia de venit se depune odată cu cererea de opţiune pentru trecerea la stabilirea bazei impozabile în sistem real.

Contribuabilii care obţin venituri dinactivităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor ori din activităţi agricole, au obligaţia să efectueze plăţi anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat. De la această regulă fac excepţie doar veniturile pentru care se plăteşte o parte din impozit prin reţinere la sursă, în cazul cărora plata anticipată se efectuează prinreţinere la sursă.

Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, pe fiecare sursă de venit, şi se efectuează în 4 rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

Veniturile supuse unui impozit final Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură

obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

113

În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor: a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de

demnitate publică, stabilite potrivit legii; b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în

cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ; c) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte

drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii; d) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite

administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome;

e) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică;

f) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori;

g) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii; h) indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia

de asigurări sociale; i) sumele acordate de personale juridice fără scop patrimonial şi de alte entităţi

neplătitoare de impozit pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru salariaţii din instituţiile publice;

j) indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acţionarilor;

k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor. Avantajele, cu excepţia celor prevăzute la art. 55 alin. 4 din Codul fiscal,

primite în legătură cu o activitate dependentă includ, însă nu sunt limitate la: a) utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul

afacerii, în scop personal, cu excepţia deplasării pe distanţă dus-întors de la domiciliu la locul de muncă;

b) cazare, hrană, îmbrăcăminte, personal pentru munci casnice, precum şi alte bunuri sau servicii oferite gratuit sau la un preţ mai mic decât preţul pieţei;

c) împrumuturi nerambursabile; d) anularea unei creanţe a angajatorului asupra angajatului; e) abonamentele şi costul convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele telefonice,

în scop personal; f) permise de călătorie pe orice mijloace de transport, folosite în scopul

personal; g) primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariaţii proprii sau

alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plăţii primei respective, altele decât cele obligatorii.

Determinarea impozitului pe venitul din salarii Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar reprezentând plăţi

anticipate, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri. Impozitul lunar se determină astfel: a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra

bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni şi următoarele:

- deducerea personală pentru luna respectivă;

114

- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă; - contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să

nu se depăşească echivalentul în lei a 200 euro ; b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16%

asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.

Plătitorul este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.

Termenul de plată a impozitului Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi

de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

Veniturile din investiţii cuprind: a) dividende; b) venituri impozabile din dobânzi; c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare; d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază

de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare; e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice. Reprezintă titlu de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond

deschis de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi părţile sociale.

Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub formă de dobânzi, altele decât:

a) venituri din dobânzi la depozitele la vedere/conturile curente pentru care ratele dobânzilor sunt mai mici sau egale cu nivelurile ratelor dobânzilor de referinţă de pe pieţele interbancare la depozitele la o lună, comunicate în prima zi lucrătoare a lunii pentru care se face calculul, corespunzătoare monedelor în care sunt denominate depozitele la vedere/conturile curente respective, precum şi la depunerile la casele de ajutor reciproc;

b) venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat, precum şi obligaţiunilor municipale, ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi ale altor entităţi emitente de obligaţiuni, care vizează construcţia de locuinţe.

Stabilirea venitului din investiţii: Câştigul sau pierderea rezultat/rezultată din transferul titlurilor de valoare,

altele decât titlurile de participare la fondurile deschise de investiţii şi părţile sociale, reprezintă diferenţa pozitivă sau negativă dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu costurile aferente. În cazul tranzacţiilor cu acţiuni primite de persoanele fizice, cu titlu gratuit, în cadrul Programului de privatizare în masă, preţul de cumpărare la prima tranzacţionare va fi asimilat cu valoarea nominală a acestora. În cazul tranzacţiilor cu acţiuni cumpărate la preţ preferenţial, în cadrul sistemului stock options plan, câştigul se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare preferenţial, diminuat cu costurile aferente.

În cazul transferului dreptului de proprietate asupra titlurilor de participare la fondurile deschise de investiţii, câştigul se determină ca diferenţă pozitivă dintre preţul de răscumpărare şi preţul de cumpărare/subscriere. Preţul de răscumpărare este preţul care i se cuvine investitorului la retragerea din fond. Preţul de cumpărare/subscriere este preţul plătit de investitorul persoană fizică pentru

115

achiziţionarea titlului de participare. În cazul transferului dreptului de proprietate asupra părţilor sociale, câştigul

din înstrăinarea părţilor sociale se determină ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare şi valoarea nominală/preţul de cumpărare. Începând cu a doua tranzacţie, valoarea nominală va fi înlocuită cu preţul de cumpărare, care include şi cheltuielile privind comisioanele, taxele aferente tranzacţiei şi alte cheltuieli similare justificate cu documente.

În toate aceste situaţii, determinarea câştigului se efectuează la data încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi.

Veniturile obţinute sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi din orice alte operaţiuni de acest gen, reprezintă diferenţele de curs favorabile rezultate din aceste operaţiuni în momentul închiderii operaţiunii şi evidenţierii în contul clientului.

Venitul impozabil realizat din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice reprezintă excedentul distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.

Stabilirea şi reţinerea impozitului din veniturile din investiţii Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sume primite ca urmare a deţinerii

de titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, termenul de plată a impozitului pe dividende este până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 16% din suma acestora, pentru depozitele la termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului, în cazul dobânzilor capitalizate, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire. În situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate în baza contractelor civile, calculul impozitului datorat se efectuează la momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură pe baza contractelor civile.

Câştigul determinat din transferul titlurilor de valoare, altele decât părţile sociale şi valorile mobiliare în cazul societăţilor închise, se impunde cu o cotă de 1%, impozitul reţinut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului reprezentând plata anticipată revine intermediarilor, societăţilor de administrare a investiţiilor în cazul răscumpărării de titluri de participare la fondurile deschise de investiţii sau altor plătitori de venit, după caz, la fiecare tranzacţie. Impozitul calculat şi reţinut la sursă se virează la bugetul de stat, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Pentru tranzacţiile din anul fiscal, contribuabilul are obligaţia depunerii declaraţiei privind venitul realizat, pe baza căreia organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat, respectiv impozitul anual pe care contribuabilul îl are de recuperat, şi emite o decizie de impunere anuală, luându-se în calcul şi impozitul reţinut la sursă, reprezentând

116

plată anticipată. Impozitul anual datorat se stabileşte de organul fiscal competent astfel:

1. prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului net anual al fiecărui contribuabil, pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumpărate, în cazul titlurilor de participare la fonduri deschise de investiţii, începând cu data de 1 ianuarie 2007, într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii;

2. prin aplicarea cotei de 1% asupra câştigului net anual al fiecărui contribuabil, pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumpărate, în cazul titlurilor de participare la fonduri deschise de investiţii, începând cu data de 1 ianuarie 2007, într-o perioadă mai mare de 365 de zile de la data dobândirii;

Câştigul din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi din orice alte operaţiuni de acest gen, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacţionate pe pieţe autorizate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, se impune cu o cotă de 1% la fiecare tranzacţie, impozitul reţinut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz. Impozitul calculat şi reţinut, reprezentând plată anticipată, se virează până la dara de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Pentru tranzacţiile din anul fiscal, contribuabilul are obligaţia depunerii declraţiei privind venitul realizat, pe baza căreia organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat, repsectiv impozitul anual pe care contribuabilul îl are de recuperat, şi emite o decizie de impunere anuală, luându-se în calcul şi impozitul reţinut la sursă, reprezentând plată anticipată. Impozitul anual datorat se stabileşte de organul fiscal competent, prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului net anual al fiecărui contribuabil.

Venitul impozabil obţinut din lichidarea unei persoane juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice se impune cu o cotă de 16%, impozitul fiind final.

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine persoanei juridice. Impozitul calculat şi reţinut la sursă se virează până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului, întocmită de lichidatori.

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, şi cele finanţate de la bugetul de stat.

Stabilirea venitului impozabil din pensii : Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume

neimpozabile lunare de 1.000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate de persoana fizică.

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din pensii.

Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.

Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.

Veniturile din premii şi din jocuri de noroc Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele

considerate ca fiind venituri neimpozabile de către legiuitor, precum şi cele din

117

promovarea produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale. Veniturile din jocuri de noroc cuprind câştiurile realizate ca urmare a

participării la jocuri de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot. Jocurile de noroc pot fi de tip bingo sau keno, pariuri sportive, loterii, concursuri de orice fel, tombole, etc. Câştigurile de tip jack-pot sunt câştigurile acordate aleatoriu, prin intermediul maşinilor mecanice sau electronice cu câştiguri, din sumele rezultate ca urmare a exploatării acestor mijloace de joc, în scopul acordării unor câştiguri suplimentare persoanelor participante la joc în momentul respectiv.

Stabilirea venitului net din premii şi din jocuri de noroc : Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii, respectiv din jocuri de

noroc, şi suma reprezentând venit neimpozabil. Reţinerea impozitului aferent veniturilor din premii şi din jocuri de noroc Venitul sub formă de premii se impune, prin reţinere la sursă, cu o cotă de

16% aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu. Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinere la sursă, cu o cotă de

20% aplicată asupra venitului net care nu depăşeşte un cuantum de 10.000 lei şi cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net care depăşeşte cuantumul de 10.000 lei.

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri. Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani

şi/sau în natură, sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei pentru fiecare premiu sau joc de noroc realizat de la acelaşi organizator sau plătitor, într-o singură zi.

Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii venitului se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare Sunt supuse impozitării veniturile realizate din transferul dreptului de

proprietate asupra: - construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora, dobândite într-un termen

de până la trei ani inclusiv; - terenurile de orice fel, fără construcţii, dobândite într-un termen de până la

treianu inclusiv; Impozitele datorate sunt: - 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv; - peste 200.000 lei, 6.000 lei +2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000

lei, inclusiv; Pentru imobilele amintite mai sus, dobândite la o dată mai mare de trei ani: - 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv; - peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000

lei, inclusiv. Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se

transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publică, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, cu excepţia tranzacţiilor încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum şi între soţi, caz în care impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate.

Sunt exceptate de la impozitare: - la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de

orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;

118

- la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.

Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlu demoştenire nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii; în cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.

Pierderea din transferul proprietăţii imobiliare reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.

Stabilirea şi plata impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare

Notarii publici, care autentifică acte le între vii translative ale dreptului de proprietate, au obligaţia de a calcula, de a încasa şi de a vira impozitul la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost autentificat actul.

În cazul în care transferul dreptului de proprietate se realizează prin hotărâre judecătorească, impozitul se calculează şi se încasează de către organele fiscale.

Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească, contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maxim 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Cum se determină profitul impozabil? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 103

2. Cum se stabileşte venitul impozabil din pensii? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 117

Dubla impunere şi metode de evitare a acesteia utilizate în practica financiară internaţională

În general, fenomenul de dublă impunere internaţională poate fi definit ca o

impunere la impozite comparabile în două sau mai multe state a veniturilor sau elementelor de avere ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de timp limitată.

La originea acestui fenomen se află acţiunea a două sau mai multe suveranităţi fiscale sau concurenţa între două sau mai multe competenţe fiscale.

Diversitatea sistemelor fiscale naţionale, particularităţile politicilor fiscale, precum şi folosirea impozitelor şi taxelor ca pârghii de stimulare sau minitare a unor activităţi economice au determinat apariţia dublei impozitări internaţionale, ale cărei efecte nu pot fi decât negative. Rezultă, deci, că eliminarea dublei impuneri internaţionale reprezintă o necesitate, pentru a asigura dezvoltarea în continuare a

119

relaţiilor economice internaţionale. Este important să se clarifice, să se armonizeze şi să se garanteze situaţia fiscală a contribuabililor angajaţi în activităţi comerciale, industriale sau financiare în alte ţări, prin aplicarea de soluţii comune la cazuri identice de dublă impozitare.

Combaterea acestui fenomen a devenit şi pentru România o necesitate, mai ales după 1989. În acest scop sunt utilizate mijloace juridice interne împotriva dublei impuneri internaţionale şi instrumente juridice internaţionale, constând, în principal, în convenţii pentru evitarea dublei impuneri, precum şi în unele prevederi de natură fiscală incluse în acorduri internaţionale, acorduri comerciale având ca obiect transporturi internaţionale, etc.

Un instrument juridic intern de evitare sau limitare a dubeli impunere îl constituie înseşi unele dispoziţii ale legislaţiei fiscale, în ţara noastră aplicându-se principiile teritorialităţii şi cetăţeniei în ce priveşte aşezarea impozitelor şi taxelor.

În aplicarea criteriului teritorialităţii, impozitele şi taxele se aplică asupra veniturilor obţinute şi bunurilor dobândite pe teritoriul statului român, indiferent dacă beneficiarul sau dobânditorul este cetăţean român sau străin.

Potrivit criteriului cetăţeniei, impozitele şi taxele din România se aplică cetăţenilor români pentru veniturile şi bunurile obţinute atât în ţară, cât şi în străinătate. Pentru veniturile şi bunurile dobândite în străinătate, perceperea impozitelor şi taxelor prevăzute de legislaţia din România se poate considera justificată numai dacă pentru aceleaşi venituri sau bunuri nu s-au plătit impozite sau taxe în statul pe teritoriul căruia au fost obţinute sau dobândite, ori eventual numai pentru diferenţă dintre impozitele şi taxele plătite în străinătate şi cele datorate pe teritoriul statului român, dacă acestea din urmă ar fi mai mari. În privinţa unor asemenea venituri, legislaţia română prevede scutirea de taxe vamale a unora dintrebunurile dobândite în străinătate de către cetăţenii români la întoarcerea lor în ţară.

Convenţii internaţionale pentru evitarea dublei impuneri Soluţionarea problemei dublei impuneri este posibilă printr-o înţelegere între

statele interesate care să stabilească pentru fiecare categorie de venit sau de avere cine este competent să perceapă impozitul, dar se poate evita şi pe baza unor măsuri legislative unilaterale.

Evitarea dublei impuneri pe baza unor convenţii bi- sau multilaterale între state rezolvă în mai bune condiţii problemele complexe care apar în acest domeniu. Primul model de convenţie bilaterală a fost elaborat în 1928, iar apoi în 1943 şi 1946 au fost stabilite noi modele.

Actualele convenţii au la bază modelul dat publicităţii în anul 1963, de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) şi convenţiile model elaborate de O.N.U. în anul 1981.

Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe avere, percepute în contul fiecăruia din statele contractante, al subdiviziunilor lor politice şi al colectivităţilor locale.

În practica convenţională internaţională pentru evitarea dublei impuneri se folosesc următoarele procedee: scutirea totală, scutirea progresivă, creditarea ordinară şi creditarea totală.

Metoda scutirii totale constă în aceea că venitul obţinut de un rezident al unei ţări din altă ţară în care venitul respectiv a fost impus se scade integral din venitul total impozabil în ţara de rezidenţă.

120

Metoda scutirii progresive constă în cumularea veniturilor din străinătate cu cele din ţara de rezidenţă pentru determinarea cotei de impozitare, cotă ce se aplică numai asupra veniturilor din ţara de rezidenţă.

Metoda creditării obişnuite dă posibilitatea deducerii impozitului plătit în străinătate din impozitul total dar nu mai mult decât impozitul ce s-ar fi plătit de rezidenţă pentru acel venit.

Metoda creditării totale dă posibilitatea scăderii totale a impozitului plătit în străinătate.

În convenţiile bilaterale încheiate de ţara noastră, metoda cea mai frecvent folosită este aceea a creditării obişnuite. În acest sens, pot fi menţionate, spre exemplu, soluţiile adoptate pentru ambele părţi în convenţiile încheiate cu Canada, Cipru, Finlanda, Japonia, Italia, SUA, Suedia, Iordania. În câteva cazuri a fost adoptată şi metoda scutirii progresive. Spre exemplu pentru ambele părţi în convenţiile cu Danemarca, Austria sau limitate pentru câte una din părţi în convenţiile cu Anglia pentru rezidenţii români, cu belgia, pentru rezidenţii belgieni.

O prevedere specială în convenţiile bilaterale încheiate de România estecea care stabileşte că plăţile făcute cătrebugetul de stat, de către întreprinderile de stat române din beneficiile lor, sunt considerate ca impozit român. Această dispoziţie era necesară, deoarece, în legislaţia fiscală română, impozitele şi taxele provenind din sectorul de stat au încă o pondere mare în totalul veniturilor bugetului de stat.

8.6. CARACTERIZAREA IMPOZITELOR INDIRECTE Impozitele indirecte se realizează, în principal, sub forma impozitelor pe consum, ele fiind percepute la vânzarea anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii. Principalele avantaje ale impozitelor indirecte vizeaza statul. Astfel aceste impozite vor fi menţinute în continuare deoarece ele prezintă următoarele avantaje. - au o pondere considerabilă în totalul impozitului pe bunuri şi servicii, suprimarea lor conducând la crearea unui gol de resurse în sistemul administraţiei centrale de stat şi in bugetele unităţilor administativ-teritoriale care cu greu ar putea fi recuperate din alte surse publice; - reclamă cheltuieli reduse pentru stat; - constituie un instrument al politicii economice şi sociale, ori de altă natura a statului prin care se urmăreşte: limitarea consumului unor produse dăunătoare pentru sănătatea consumatorilor, promovarea resurselor necesare finanţării cheltuielilor publice privind înlăturarea efectelor negative ale utilizării unor bunuri supuse la plata accizelor, economisirea energiei, protejarea mediului. Dezavantajul impozitelor indirecte il constituie faptul ca toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea sau situatia profesională, vor fi obligaţi să plătească aceste impozite. Această situaţie se întâmplă deoarece impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporţionale şi aplicate asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsura, asigurându-se o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale. Impozitul indirect având o cotă mică fără să se facă o diferenţiere între beneficiarii produselor purtătoare de impozite indirecte, raportat la întregul venit, determină caracterul regresiv al acestuia. Cu cât o persoană realizează venituri mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală. Impozitele indirecte afectează puterea de cumparare a consumatorului, atunci când acestea nu sunt corelate cu creşterea veniturilor, determinând scăderea nivelului de trai al populatiei. “În urma perceperii asupra unei anumite mărfi a unui

121

impozit indirect, consumatorul va putea sa-şi procure o cantitate mai mică din marfa respectivă decât inainte de aplicarea acestuia”. În principal, impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum şi se percep la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii. Acestea se încaseaza de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impozitate, independent de veniturile şi averea consumatorilor. După obiectul impunerii, impozitele indirecte se clasifică în: impozite indirecte generale (taxa pe valoare adaugată), cand acestea se aplică la transferul proprietăţii bunurilor şi serviciilor şi impozite indirecte speciale, când se percep numai la transferul anumitor bunuri sau la prestarea anumitor servicii. Impozitele indirecte cuprind şi taxele plătite de diferite persoane fizice sau juridice pentru servicii de care beneficiază din partea institutiilor statului: taxele consulare, taxele notariale, etc.

8.6.1.Taxa pe valoarea adăugată Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, stabilit asupra consumului, datorat la bugetul statului şi care este colectat potrivit dispoziţiilor Codului de procedura fiscală. În categoria impozitelor indirecte, taxa pe valoarea adăugată este considerată drept cea mai modernă formă de impunere, fiind adoptată de un mare număr de state.

Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată Operaţiuni impozabile Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România,

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă,

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) Cod fiscal ;

Este, de asemenea, operaţiune impozabilă şi importul de bunuri efectuat în România de orice persoană, dacă locul importului este în România.

Sunt, de asemenea, operaţiuni impozabile şi următoarele operaţiuni efectuate cu plată, pentru care locul este considerat a fi în România:

a) o achiziţie intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă ce acţionează ca atare sau de o persoană juridică neimpozabilă, care nu beneficiază de derogarea prevăzută de lege, care urmează unei livrări intracomunitare efectuate în afara României de către o persoană impozabilă ce acţionează ca atare şi care nu este considerată întreprindere mică în statul său membru,

b) o achiziţie intracomunitară de mijloace de transport noi, efectuată de orice persoană;

c) o achiziţie intracomunitară de produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă, care acţionează ca atare, sau de o persoană juridică neimpozabilă.

Operaţiunile impozabile pot fi: a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cotele prevăzute de lege;

122

b) operaţiuni scutite de taxă cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa, dar este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii;

c) operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa şi nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii;

d) importuri şi achiziţii intracomunitare, scutite de taxă; e) operaţiuni prevăzute la lit. a) - c), care sunt scutite fără drept de deducere,

fiind efectuate de întreprinderile mici care aplică regimul special de scutire, pentru care nu se datorează taxa şi nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii.

Subiectele impozabile Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o

manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute de lege, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile.

Instituţiile publice sunt, de asemenea, persoane impozabile pentru următoarele activităţi: a) telecomunicaţii; b) furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de aceeaşi natură; c) transport de bunuri şi de persoane; d) servicii prestate în porturi şi aeroporturi; e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare; f) activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale; g) depozitarea; h) activităţile organismelor de publicitate comercială; i) activităţile agenţiilor de călătorie; j) activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi alte localuri asemănătoare; k) operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.

Orice asociat sau partener al unei asocieri sau organizaţii fără personalitate juridică este considerat persoană impozabilă separată pentru acele activităţi economice care nu sunt desfăşurate în numele asocierii sau organizaţiei respective.

Asocierile în participaţiune nu dau naştere unei persoane impozabile separate. Asocierile de tip joint venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale, care nu au personalitate juridică şi sunt constituite în temeiul legii, sunt tratate drept asocieri în participaţiune.

Obligaţiile subiectelor impozabile A. Înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA

Persoana impozabilă care are sediul activităţii economice în România şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, denumită în continuare înregistrare normală în scopuri de taxă, după cum urmează:

a) înainte de realizarea unor astfel de operaţiuni, în următoarele cazuri:

123

1. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri care atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1) Cod fiscal, cu privire la regimul special de scutire pentru întreprinderile mici;

2. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri inferioară plafonului de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1) Cod fiscal, dar optează pentru aplicarea regimului normal de taxă;

b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1) Cod fiscal, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a atins sau a depăşit acest plafon; c) dacă cifra de afaceri realizată în cursul unui an calendaristic este inferioară plafonului de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1) Cod fiscal, dar optează pentru aplicarea regimului normal de taxă;

d) dacă efectuează operaţiuni scutite de taxă şi optează pentru taxarea acestora,.

Persoana impozabilă care are sediul activităţii economice în afara României, dar este stabilită în România printr-un sediu fix, este obligată să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în România, astfel:

a) înaintea primirii serviciilor, în situaţia în care urmează să primească pentru sediul fix din România servicii pentru care este obligată la plata taxei în România, dacă serviciile sunt prestate de o persoană impozabilă care este stabilită în alt stat membru; b) înainte de prestarea serviciilor, în situaţia în care urmează să presteze serviciile de la sediul fix din România pentru un beneficiar persoană impozabilă stabilită în alt stat membru care are obligaţia de a plăti TVA în alt stat membru,;

c) înainte de realizarea unor activităţi economice de la respectivul sediu fix care implică:

1. livrări de bunuri taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere, inclusiv livrări intracomunitare scutite de TVA;

2. prestări de servicii taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere,;

3. operaţiuni scutite de taxă şi optează pentru taxarea acestora; 4. achiziţii intracomunitare de bunuri taxabile.

B. Evidenţa operaţiunilor Persoanele impozabile stabilite în România trebuie să ţină evidenţe corecte şi

complete ale tuturor operaţiunilor efectuate în desfăşurarea activităţii lor economice. De asemenea, persoanele obligate la plata taxei pentru orice operaţiune sau care se identifică drept persoane înregistrate în scopuri de TVA, în scopul desfăşurării oricărei operaţiuni, trebuie să ţină evidenţe pentru orice operaţiune reglementată de prezentul titlu.

Persoanele impozabile şi persoanele juridice neimpozabile trebuie să ţină evidenţe corecte şi complete ale tuturor achiziţiilor intracomunitare, astfel încât să cuprindă informaţiile, documentele şi conturile, inclusiv registrul nontransferurilor şi registrul bunurilor primite din alt stat membru. C. Decontul de taxă

Persoanele înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă.

124

D. Plata taxei la buget Orice persoană obligată la plata taxei poartă răspunderea pentru calcularea

corectă şi plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a decontului de taxă pe valoarea adăugată la organul fiscal competent.

Perioada fiscală Perioada fiscală este luna calendaristică. Prin excepţie, perioada fiscală este trimestrul calendaristic pentru persoana

impozabilă care în cursul anului calendaristic precedent a realizat o cifră de afaceri din operaţiuni taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere şi/sau neimpozabile în România, dar care dau drept de deducere, care nu a depăşit plafonul de 100.000 euro al cărui echivalent în lei se calculează conform normelor, cu excepţia situaţiei în care persoana impozabilă a efectuat în cursul anului calendaristic precedent una sau mai multe achiziţii intracomunitare de bunuri. Locul operaţiunilor impozabile Codul fiscal stabileşte criteriile de detrminare a locului efectuării operaţiunilor impozabile, deoarece taxa pe valoarea adăugată este guvernată de principiul teritorialităţii. a) Pentru livrarile de bunuri:

Se consideră a fi locul livrării de bunuri: a) locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terţ ; b) locul unde se efectuează instalarea sau montajul, de către furnizor sau de către altă persoană în numele furnizorului, în cazul bunurilor care fac obiectul unei instalări sau unui montaj; c) locul unde se găsesc bunurile atunci când sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, în cazul bunurilor care nu sunt expediate sau transportate; d) locul de plecare a transportului de pasageri, în cazul în care livrările de bunuri sunt efectuate la bordul unui vapor, avion sau tren, pentru partea din transportul de pasageri efectuată în interiorul Comunităţii, dacă: 1. partea transportului de pasageri efectuată în interiorul Comunităţii reprezintă partea transportului, efectuată fără nici o oprire în afara Comunităţii, între locul de plecare şi locul de sosire ale transportului de pasageri; 2. locul de plecare a transportului de pasageri reprezintă primul punct de îmbarcare a pasagerilor în interiorul Comunităţii, eventual după o oprire în afara Comunităţii; 3. locul de sosire a transportului de pasageri reprezintă ultimul punct de debarcare prevăzut în interiorul Comunităţii pentru pasagerii care s-au îmbarcat în interiorul Comunităţii, eventual înainte de o oprire în afara Comunităţii; e) în cazul livrării de gaze prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale sau al livrării de energie electrică către un comerciant persoană impozabilă, locul livrării se consideră locul unde comerciantul persoană impozabilă îşi are sediul activităţii economice sau un sediu fix pentru care se livrează bunurile sau, în absenţa unui astfel de sediu, locul în care acesta are domiciliul stabil sau reşedinţa sa obişnuită; f) în cazul livrării de gaze prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale sau de energie electrică, în situaţia în care o astfel de livrare nu se regăseşte la lit. e), locul livrării reprezintă locul în care cumpărătorul utilizează şi consumă efectiv gazul natural sau energia electrică. În situaţia în care bunurile nu sunt consumate de cumpărător, ci sunt livrate unei alte persoane, partea neutilizată de gaz sau energie

125

electrică se consideră ca fiind utilizată şi consumată la locul în care noul cumpărător îşi are sediul activităţii economice sau are un sediu fix pentru care se livrează bunurile. În absenţa unui astfel de sediu, se consideră că acesta a utilizat şi a consumat bunurile în locul în care îşi are domiciliul sau reşedinţa sa obişnuită. b) pentru importul de bunuri: Locul importului de bunuri se consideră pe teritoriul statului membru în care se află bunurile când intră pe teritoriul comunitar.

c) pentru prestările de servicii : Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acţionează ca atare este locul unde respectiva persoană care primeşte serviciile îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana îşi are sediul activităţii sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primeşte serviciile. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primeşte aceste servicii îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită.

Locul de prestare a serviciilor către o persoană neimpozabilă este locul unde prestatorul îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt prestate de la un sediu fix al prestatorului, aflat în alt loc decât locul în care persoana impozabilă şi-a stabilit sediul activităţii economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde prestatorul îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită. Prin excepţie pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este considerat a fi:

- locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, inclusiv serviciile prestate de experţi şi agenţi imobiliari, de cazare în sectorul hotelier sau în sectoare cu funcţie similară, precum tabere de vacanţă sau locuri amenajate pentru camping, de acordare de drepturi de utilizare a bunurilor imobile, pentru servicii de pregătire şi coordonare a lucrărilor de construcţii, precum serviciile prestate de arhitecţi şi de societăţile care asigură supravegherea pe şantier;

- locul unde se efectuează transportul, în funcţie de distanţele parcurse, în cazul serviciilor de transport de călători;

- locul prestării efective, în cazul serviciilor principale şi auxiliare legate de activităţi culturale, artistice, sportive, ştiinţifice, educaţionale, de divertisment sau alte activităţi similare, cum ar fi târgurile şi expoziţiile, inclusiv serviciile prestate de organizatorii acestor activităţi;

- locul prestării efective, pentru serviciile de restaurant şi catering, cu excepţia celor prestate efectiv la bordul navelor, al aeronavelor sau al trenurilor pe parcursul unei părţi a unei operaţiuni de transport de călători efectuate în cadrul Comunităţii;

- locul unde mijlocul de transport este pus efectiv la dispoziţia clientului, în cazul închirierii pe termen scurt a unui mijloc de transport;

- locul de plecare a transportului de călători, pentru serviciile de restaurant şi catering furnizate efectiv la bordul navelor, al aeronavelor sau al trenurilor în timpul unei părţi a unei operaţiuni de transport de călători efectuată în Comunitate ;

- locul în care este efectuată operaţiunea principală în cazul serviciilor prestate de un intermediar care acţionează în numele şi în contul altei persoane şi beneficiarul este o persoană neimpozabilă;

126

- locul unde are loc transportul, proporţional cu distanţele parcurse, în cazul serviciilor de transport de bunuri, altul decât transportul intracomunitar de bunuri, către persoane neimpozabile;

- locul de plecare a unui transport intracomunitar de bunuri, pentru serviciile de transport intracomunitar de bunuri prestate către persoane neimpozabile; - locul în care se prestează efectiv serviciile către persoane neimpozabile, în cazul următoarelor:

1. servicii constând în activităţi accesorii transportului, precum încărcarea, descărcarea, manipularea şi servicii similare acestora;

2. servicii constând în lucrări asupra bunurilor mobile corporale; 3. evaluări ale bunurilor mobile corporale; - locul unde beneficiarul este stabilit sau îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa

obişnuită, dacă respectivul beneficiar este o persoană neimpozabilă care este stabilită sau îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită în afara Comunităţii, în cazul următoarelor servicii:

1. închirierea bunurilor mobile corporale, cu excepţia tuturor mijloacelor de transport; 2. operaţiunile de leasing având ca obiect utilizarea bunurilor mobile corporale, cu excepţia tuturor mijloacelor de transport;

3. transferul şi/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;

4. serviciile de publicitate; 5. serviciile consultanţilor, inginerilor, juriştilor şi avocaţilor, contabililor şi

experţilor contabili, ale birourilor de studii şi alte servicii similare, precum şi prelucrarea de date şi furnizarea de informaţii;

6. operaţiunile de natură financiar-bancară şi de asigurări, inclusiv reasigurări, cu excepţia închirierii de seifuri; 7. punerea la dispoziţie de personal; 8. acordarea accesului la sistemele de distribuţie a gazelor naturale şi a energiei electrice, inclusiv serviciile de transport şi transmitere prin intermediul acestor sisteme, precum şi alte prestări de servicii legate direct de acestea; 9. serviciile de telecomunicaţii;

10. serviciile de radiodifuziune şi televiziune; 11. serviciile furnizate pe cale electronică;

12. obligaţia de a se abţine de la realizarea sau exercitarea, total sau parţial, a unei activităţi economice sau a unui drept prevăzut la prezenta literă. Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată

Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei. Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute de lege. Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului. Această dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator, cu următoarele excepţii, când exigibilitatea taxei intervine:

a) la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator;

127

b) la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator. Fac excepţie de la aceste prevederi avansurile încasate pentru plata importurilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente importului, precum şi orice avansuri încasate pentru operaţiuni scutite sau care nu sunt impozabile. Avansurile reprezintă plata parţială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora;

c) la data extragerii numerarului, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin maşini automate de vânzare, de jocuri sau alte maşini similare. De asemenea, exigibilitatea poate fi determinată şi de alte elemente decât de faptul generator, în situaţii expres prevăzute de Codul de procedură fiscală. Spre exemplu, pot determina exigibilitatea taxei următoarele elemente: data vânzării bunurilor către beneficiari, în cazul operaţiunilor efectuate prin intermediari şi consignaţie, data documentelor care confirmă prestarea de către persoane impozabile a unor servicii care nu au legătură cu activitatea desfăşurată de acestea sau pentru alte persoane fizice sau juridice în mod gratuit. Baza de impozitare

A. Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate în interiorul ţării

Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din: a) tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută

de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni;

b) compensaţia aferentă pentru bunurile trecute din patrimonial persoanelor impozabile în patrimonial domeniului public; c) preţul de cumpărare al bunurilor respective sau al unor bunuri similare ori, în absenţa unor astfel de preţuri de cumpărare, preţul de cost, stabilit la data livrării pentru următoarele operaţiuni: preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziţionate sau produse de către aceasta pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial; d) suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru realizarea prestării de servicii pentru prestările de servicii efectuate pe baza unui ordin emis de/sau în numele unei autorităţi publice sau potrivit legii; e) valoarea de piaţă pentru respectiva livrare/prestare în cazul schimbului de bunuri sau servicii şi, în general, atunci când plata se face parţial ori integral în natură sau atunci când valoarea plăţii pentru o livrare de bunuri ori o prestare de servicii nu a fost stabilită de părţi sau nu poate fi uşor stabilită.

Baza de impozitare cuprinde următoarele: a) impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepţia taxei

pe valoarea adăugată; b) cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare,

transport şi asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Sunt exluse din baza de impozitare:

a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei;

b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea

128

totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;

c) dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu întârziere;

d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără facturare;

e) sumele achitate de o persoană impozabilă în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se decontează acesteia, precum şi sumele încasate de o persoană impozabilă în numele şi în contul unei alte persoane.

Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.

Sunt cuprinse, de asemenea, în baza de impozitare cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România. Se exlud din calcul aceleaşi elemente ca şi în cazul operaţiunilor interne.

Dacă elementele folosite la stabilirea bazei de impozitare a unui import de bunuri se exprimă în valută, cursul de schimb valutar se stabileşte conform prevederilor comunitare care reglementează calculul valorii în vamă.

Atunci când elementele folosite pentru stabilirea bazei de impozitare a unei operaţiuni, alta decât importul de bunuri, se exprimă în valută, cursul de schimb care se aplică este ultimul curs de schimb comunicat de Banca Naţională a României sau cursul de schimb utilizat de banca prin care se efectuează decontările, din data la care intervine exigibilitatea taxei pentru operaţiunea în cauză. Regimul fiscal aplicabil operaţiunilor impozabile Operaţiunile impozabile pot fi:

a) operaţiuni taxabile pentru care se aplică cotele prevăzute de lege, b) operaţiuni scutite cu drept de deducere, cum sunt cele prevăzute de art.

143, 144 şi 144^1 Cod fiscal, ca, spre exemplu: a) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunităţii de către

furnizor sau de altă persoană în contul său; b) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunităţii de către

cumpărătorul care nu este stabilit în România sau de altă persoană în contul său, cu excepţia bunurilor transportate de cumpărătorul însuşi şi care sunt folosite la echiparea ori alimentarea ambarcaţiunilor şi a avioanelor de agrement sau a oricărui alt mijloc de transport de uz privat. Este scutită, de asemenea, şi livrarea de bunuri care sunt transportate în bagajul personal al călătorilor care nu sunt stabiliţi în Comunitate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- călătorul nu este stabilit în Comunitate, respectiv adresa sau domiciliul permanent nu este în interiorul Comunităţii. Adresa sau domiciliul permanent înseamnă locul specificat astfel în paşaport, carte de identitate sau în alt document recunoscut ca document de identitate de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative;

- bunurile sunt transportate în afara Comunităţii înainte de sfârşitul celei de-a treia luni ce urmează lunii în care are loc livrarea;

c) operaţiuni scutite fără drept de decucere cum sunt :

129

a) spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de organizare, precum: spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare şi alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi;

b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicieni dentari;

c) prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie;

d) transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens;

e) livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană; d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată : a) importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri a căror livrare în România

este în orice situaţie scutită de taxă în interiorul ţării; b) achiziţia intracomunitară de bunuri al căror import în România este în orice

situaţie scutit de taxă, conform prezentului articol; c) achiziţia intracomunitară de bunuri pentru care persoana care cumpără

bunurile în orice situaţie ar avea dreptul la rambursarea integrală a taxei care s-ar datora, dacă respectiva achiziţie nu ar fi scutită;

d) importul definitiv de bunuri care îndeplinesc condiţiile pentru scutire prevăzute de: Directiva 83/181/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 ce determină domeniul art. 14 (1) (d) al Directivei 77/388/CEE privind scutirea de plată a taxei pe valoarea adăugată la importul final al anumitor mărfuri, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 105 din 23 aprilie 1983, cu modificările şi completările ulterioare, Directiva 2007/74/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007 privind scutirea de taxă pe valoarea adăugată şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 346 din 29 decembrie 2007, şi Directiva 79/2006/CE a Consiliului din 5 octombrie 2006 privind exceptarea de la taxele de import a micului trafic de bunuri cu caracter necomercial din ţările terţe, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 286 din 17 octombrie 2006;

e) importul, în regim diplomatic sau consular, al bunurilor scutite de taxe vamale;

f) importul de bunuri efectuat în România de organismele internaţionale recunoscute ca atare de autorităţile publice din România, precum şi de către membrii acestora, în limitele şi în conformitate cu condiţiile stabilite în convenţiile de înfiinţare a acestor organizaţii sau prin acorduri de sediu;

g) importul de bunuri efectuat în România de către forţele armate ale statelor străine membre NATO, pentru uzul acestora sau al personalului civil însoţitor ori pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor, în cazul în care aceste forţe iau parte la efortul comun de apărare. Acesta include importul realizat de forţele Marii Britanii şi ale Irlandei de Nord stabilite în insula Cipru, conform Tratatului de înfiinţare a Republicii Cipru din 16 august 1960, pentru uzul forţelor armate sau al personalului civil care însoţeşte forţele armate ori pentru aprovizionarea cantinelor lor;

h) reimportul de bunuri în România, efectuat de persoana care a exportat bunurile în afara Comunităţii, dacă bunurile se află în aceeaşi stare în care se aflau la

130

momentul exportului şi dacă importul respectiv beneficiază de scutire de taxe vamale;

i) reimportul de bunuri în România, efectuat de persoana care a exportat bunurile în afara Comunităţii, pentru a fi supuse unor reparaţii, transformări, adaptări, asamblări sau altor lucrări asupra bunurilor mobile corporale, cu condiţia ca această scutire să fie limitată la valoarea bunurilor în momentul exportului acestora în afara Comunităţii;

j) importul, efectuat în porturi de către întreprinderi de pescuit maritim, de produse piscicole pescuite, neprelucrate sau după ce au fost conservate în vederea comercializării, dar înainte de livrare;

k) importul de gaze naturale prin sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi importul de energie electrică;

l) importul în România de bunuri care au fost transportate dintr-un teritoriu terţ sau o ţară terţă, atunci când livrarea acestor bunuri de către importator constituie o livrare scutită conform art. 143 alin. (2);

m) importul de aur efectuat de Banca Naţională a României. Cotele de taxă pe valoarea adăugată Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru

operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:

a) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe;

b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii;

c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare; d) livrarea de produse ortopedice;

e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,

inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping. Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea

locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.

Cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator. Cota aplicabilă pentru importul de bunuri este cota aplicabilă pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun, iar cea aplicabilă pentru achiziţii intracomunitare de bunuri este cota aplicată pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun şi care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea taxei. Regimul deducerilor

Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor,

dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile; b) operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării

se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România;

c) operaţiuni scutite de taxă, Nu sunt deductibile:

131

a) taxa aferentă sumelor achitate în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se decontează acesteia, precum şi taxa aferentă sumelor încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e);

b) taxa datorată sau achitată pentru achiziţiile de băuturi alcoolice şi produse din tutun, cu excepţia cazurilor în care aceste bunuri sunt destinate revânzării sau pentru a fi utilizate pentru prestări de servicii.

8.6.2.Accizele Accizele armonizate

Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: a) bere; b) vinuri; c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; d) produse intermediare; e) alcool etilic; f) tutun prelucrat; g) produse energetice; h) energie electrică.

Subiect al impunerii pentru accize armonizate poate fi orice societate comercială sau persoană fizică care poate obţine autorizaţie de antrepozitar autorizat.

Regimul de antrepozitare Producţia şi/sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a

fost plătită, pot avea loc numai într-un antrepozit fiscal. Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea şi/sau depozitarea de produse accizabil, nu şi pentru vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile.

Cererea de autorizare ca antrepozit fiscal Un antrepozit fiscal poate funcţiona numai pe baza autorizaţiei valabile emise

de autoritatea fiscală competentă. În vederea obţinerii autorizaţiei, pentru ca un loc să funcţioneze ca antrepozit fiscal, persoana care intenţionează să fie antrepozitar autorizat pentru acel loc trebuie să depună o cerere la autoritatea fiscală competentă. Cererea trebuie să conţină informaţii şi să fie însoţită de documente cu privire la:

a) amplasarea şi natura locului; b) tipurile şi cantitatea de produse accizabile estimate a fi produse şi/sau

depozitate în decursul unui an; c) identitatea şi alte informaţii cu privire la persoana care urmează să-şi

desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat; d) capacitatea persoanei care urmează a fi antrepozitar autorizat de a

satisface cerinţele prevăzute de lege. Persoana care intenţionează să fie antrepozitar autorizat va prezenta, de

asemenea, o copie a contractului de administrare sau a actelor de proprietate ale sediului unde locul este amplasat.

Condiţii de autorizare Autoritatea fiscală competentă eliberează autorizaţia de antrepozit fiscal

pentru un loc numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) locul urmează a fi folosit pentru producerea, îmbutelierea, ambalarea,

primirea, deţinerea, depozitarea şi/sau expedierea produselor accizabile. În cazul unui loc ce va fi autorizat numai ca antrepozit fiscal de depozitare, cantitatea de

132

produse accizabile depozitată trebuie să fie mai mare decât cantitatea prevăzută în norme, diferenţiată în funcţie de grupa de produse depozitate şi de accizele potenţiale aferente;

b) locul este amplasat, construit şi echipat astfel încât să se prevină scoaterea produselor accizabile din acest loc fără plata accizelor, conform prevederilor din norme;

c) locul nu va fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile; d) în cazul unei persoane fizice care urmează să-şi desfăşoare activitatea ca

antrepozitar autorizat, aceasta să nu fi fost condamnată în mod definitiv pentru infracţiunea de abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare ori luare de mită în România sau în oricare dintre statele străine în care aceasta a avut domiciliul/rezidenţa în ultimii 5 ani, să nu fi fost condamnată pentru o infracţiune dintre cele reglementate de Codul fiscal, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

e) în cazul unei persoane juridice care urmează să-şi desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat, administratorii acestor persoane juridice să nu fi fost condamnaţi în mod definitiv pentru infracţiunea de abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare ori luare de mită în România sau în oricare dintre statele străine în care aceasta a avut domiciliul/rezidenţa în ultimii 5 ani, să nu fi fost condamnată pentru o infracţiune dintre cele reglementate de prezentul cod, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

f) persoana care urmează să îşi desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat trebuie să dovedească că poate îndeplini cerinţele prevăzute la art. 183 Cod fiscal.

Autorizarea ca antrepozit fiscal Autoritatea fiscală competentă va notifica în scris autorizarea ca antrepozit

fiscal, în termen de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare.

Autorizaţia va conţine următoarele: a) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat; b) descrierea şi amplasarea locului antrepozitului fiscal; c) tipul produselor accizabile şi natura activităţii; d) capacitatea maximă de depozitare, în cazul antrepozitelor fiscale utilizate numai pentru operaţiuni de depozitare; e) nivelul garanţiei; f) perioada de valabilitate a autorizaţiei; g) orice alte informaţii relevante pentru autorizare.

133

În cazul antrepozitelor fiscale autorizate pentru depozitare, capacitatea maximă de depozitare a antrepozitului fiscal propus va fi determinată de comun acord cu autoritatea fiscală competentă, în conformitate cu precizările din norme. Odată determinată, aceasta nu va putea fi depăşită în condiţiile autorizării existente. Dacă această capacitate de depozitare depăşeşte maximul stabilit în autorizaţie, va fi necesar ca, în termen de 15 zile de la modificarea capacităţii de depozitare iniţiale, să se solicite o aprobare pentru circumstanţele schimbate.

Autorizaţiile pot fi modificate de către autoritatea fiscală competentă. Autoritatea fiscală poate respinge cererea de autorizare, caz în care ăşi va comunica decizia în scris, o dată cu motivele care au stat la baza acesteia.

Persoana care a depus cererea poate contesta această decizie, conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală referitoare la contestarea actelor administrative-fiscale. .

Anularea, revocarea şi suspendarea autorizaţiei Autoritatea fiscală competentă poate anula autorizaţia pentru un antrepozit

fiscal atunci când i-au fost oferite informaţii inexacte sau incomplete în legătură cu autorizarea antrepozitului fiscal.

Autoritatea fiscală competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în următoarele situaţii:

a) în cazul unui antrepozitar autorizat, persoană fizică, dacă: 1. persoana a decedat; 2. persoana a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în

România sau într-un stat străin, pentru infracţiunea de abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită ori o infracţiune dintre cele reglementate de Codul fiscal, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

3. activitatea desfăşurată este în situaţie de faliment sau lichidare; b) în cazul unui antrepozitar autorizat, care este persoană juridică, dacă: 1. în legătură cu persoana juridică a fost deschisă o procedură de faliment ori

de lichidare; sau 2. oricare dintre administratorii persoanei juridice a fost condamnat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, în România sau într-un stat străin, pentru infracţiunea de abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită ori o infracţiune dintre cele reglementate de Codul fiscal, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

c) antrepozitarul autorizat nu respectă oricare dintre cerinţele prevăzute de lege;

d) când antrepozitarul încheie un act de vânzare a locului; Autoritatea fiscală competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit

fiscal şi în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă pentru o infracţiune dintre cele reglementate de Codul fiscal, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată,

134

cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

La propunerea organelor de control, autoritatea fiscală competentă poate suspenda autorizaţia pentru un antrepozit fiscal, astfel:

a) pe o perioadă de 1 - 6 luni, în cazul în care s-a constatat săvârşirea uneia dintre faptele contravenţionale ce atrag suspendarea autorizaţiei;

b) până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune dintre cele reglementate de Codul fiscal, de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea nr. 82/1991, republicată, de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru orice altă faptă contra regimului fiscal, reglementată de Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia prin care autoritatea fiscală competentă a hotărât suspendarea, revocarea sau anularea autorizaţiei de antrepozit fiscal va fi comunicată şi antrepozitarului deţinător al autorizaţiei.

Antrepozitarul autorizat nemulţumit poate contesta decizia de suspendare, revocare sau anulare a autorizaţiei pentru un antrepozit fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare.

Decizia de suspendare, revocare sau anulare a autorizaţiei de antrepozit fiscal produce efecte de la data comunicării sau de la o altă dată cuprinsă în aceasta, după caz.

Contestarea deciziei de suspendare, revocare sau anulare a autorizaţiei de antrepozit fiscal suspendă efectele juridice ale acestei decizii pe perioada soluţionării contestaţiei în procedură administrativă.

În cazul în care antrepozitarul autorizat doreşte să renunţe la autorizaţia pentru un antrepozit fiscal, acesta are obligaţia să notifice acest fapt la autoritatea fiscală competentă cu cel puţin 60 de zile înainte de data de la care renunţarea la autorizaţie îşi produce efecte.

În cazul anulării autorizaţiei, cererea pentru o nouă autorizaţie poate fi depusă numai după o perioadă de cel puţin 5 ani de la data anulării.

În cazul revocării autorizaţiei, cererea pentru o nouă autorizaţie poate fi depusă numai după o perioadă de cel puţin 6 luni de la data revocării.

Antrepozitarii autorizaţi, cărora le-a fost suspendată, revocată sau anulată autorizaţia şi care deţin stocuri de produse accizabile la data suspendării, revocării ori anulării, pot valorifica produsele înregistrate în stoc - materii prime, semifabricate, produse finite - numai cu acordul autorităţii fiscale competente, în condiţiile prevăzute de norme.

Operatorul înregistrat şi operatorul neînregistrat Operatorul înregistrat Operatorul înregistrat înainte de primirea produselor trebuie să fie înregistrat la

autoritatea fiscală competentă şi trebuie să respecte următoarele condiţii: a) să garanteze plata accizelor în condiţiile fixate de autoritatea fiscală

competentă; b) să ţină contabilitatea livrărilor de produse;

135

c) să prezinte produsele oricând i se cere aceasta de către organele de control;

d) să accepte orice monitorizare sau verificare a stocului. Pentru operatorii înregistraţi, acciza va deveni exigibilă la momentul

recepţionării produselor. Operatorul neînregistrat Operatorul neînregistrat are următoarele obligaţii: a) să dea o declaraţie la autoritatea fiscală competentă, înainte de expedierea

produselor de către antrepozitarul autorizat, şi să garanteze plata accizelor, în condiţiile prevăzute în norme;

b) să plătească acciza în ziua lucrătoare imediat următoare celei în care au fost recepţionate produsele;

c) să accepte orice control ce permite autorităţii fiscale competente să se asigure de primirea produselor şi de plata accizelor aferente.

Produsele accizabile Berea Berea reprezintă orice produs încadrat la codul NC 2203 00 sau orice produs

care conţine un amestec de bere şi de băuturi nealcoolice, încadrat la codul NC 2206 00, având, şi într-un caz şi în altul, o concentraţie alcoolică mai mare de 0,5% în volum.

Pentru berea produsă de micii producători independenţi, care deţin instalaţii de fabricaţie cu o capacitate nominală care nu depăşeşte 200.000 hl/an, se aplică accize specifice reduse. Acelaşi regim se aplică şi pentru berea provenită de la micii producători independenţi din statele membre, care au o capacitate nominală de producţie ce nu depăşeşte 200.000 hl/an.

Fiecare antrepozitar autorizat ca producător de bere are obligaţia de a depune la autoritatea fiscală competentă, până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, o declaraţie pe propria răspundere privind capacităţile de producţie pe care le deţine, conform prevederilor din norme. Beneficiază de nivelul redus al accizelor toţi operatorii economici mici producători care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: sunt operatori economici producători de bere care, din punct de vedere juridic şi economic, sunt independenţi faţă de orice alt operator economic producător de bere; utilizează instalaţii fizice distincte de cele ale altor fabrici de bere; folosesc spaţii de producţie diferite de cele ale oricărui alt operator economic producător de bere şi nu funcţionează sub licenţa de produs a altui operator economic producător de bere.

În situaţia în care antrepozitarul autorizat pentru producţia de bere, care beneficiază de nivelul redus al accizelor, îşi măreşte capacitatea de producţie prin achiziţionarea de noi capacităţi sau extinderea celor existente, acesta va înştiinţa în scris autoritatea fiscală competentă despre modificările produse, va calcula şi va vărsa la bugetul de stat accizele, în cuantumul corespunzător noii capacităţi de producţie, începând cu luna imediat următoare celei în care a avut loc punerea în funcţiune a acesteia, potrivit prevederilor din norme.

Este exceptată de la plata accizelor berea fabricată de persoana fizică şi consumată de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândută.

Vinurile sunt: a) vinuri liniştite, care cuprind toate produsele încadrate la codurile NC 2204 şi

2205, cu excepţia vinului spumos, şi care:

136

1. au o concentraţie alcoolică mai mare de 1,2% în volum, dar care nu depăşeşte 15% în volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare; sau

2. au o concentraţie alcoolică mai mare de 15% în volum, dar care nu depăşeşte 18% în volum, au fost obţinute fără nici o îmbogăţire, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.

b) vinuri spumoase, care cuprind toate produsele încadrate la codurile: NC 2204 10; 2204 21 10, 2204 29 10 şi 2205, şi care:

1. sunt prezentate în sticle închise, cu un dop tip ciupercă, fixat cu ajutorul legăturilor sau care sunt sub presiune datorată dioxidului de carbon în soluţie egală sau mai mare de 3 bari; şi

2. au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 1,2% în volum, dar care nu depăşeşte 15% în volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.

Este exceptat de la plata accizelor vinul fabricat de persoana fizică şi consumat de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândut.

Băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri sunt: a) alte băuturi fermentate liniştite care se încadrează la codurile NC 2204 şi

2205 şi care nu sunt prevăzute în categoria vinurilor liniştite, ca şi toate produsele încadrate la codurile NC 2206 00, cu excepţia altor băuturi fermentate spumoase,:

1. o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 10% în volum; sau

2. o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 10% în volum, dar nu depăşeşte 15% în volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.

b) alte băuturi fermentate spumoase care se încadrează la codurile: NC 2206 00 31; 2206 00 39; 2204 10; 2204 21 10; 2204 29 10 şi 2205, care sunt prezentate în sticle închise cu un dop tip ciupercă, fixat cu ajutorul legăturilor sau care sunt sub presiune datorată dioxidului de carbon în soluţie egală sau mai mare de 3 bari, şi care:

1. au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 13% în volum; sau

2. au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 13% în volum, dar nu depăşeşte 15% în volum şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.

Sunt exceptate de la plata accizelor băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri, fabricate de persoana fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândute.

Produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, şi care se încadrează la codurile: NC 2204, 2205 şi 2206 00, dar care nu intră în categoriile deja menţionate.

Se consideră produse intermediare şi orice băutură fermentată liniştită, care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 5,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare, şi orice băutură fermentată spumoasă care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 8,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare.

137

Alcoolul etilic reprezintă: a) toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în

volum şi care sunt încadrate la codurile NC 2207 şi 2208, chiar atunci când aceste produse fac parte dintr-un produs încadrat la alt capitol al Nomenclaturii combinate;

b) produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 22% în volum şi care sunt cuprinse la codurile NC 2204, 2205 şi 2206 00;

c) ţuică şi rachiuri de fructe; d) orice alt produs, în soluţie sau nu, care conţine băuturi spirtoase potabile. Ţuica şi rachiurile de fructe destinate consumului propriu al gospodăriilor

individuale, în limita unei cantităţi echivalente de cel mult 50 litri de produs pentru fiecare gospodărie individuală/an, cu concentraţia alcoolică de 100% în volum, se accizează prin aplicarea unei cote de 50% din cota standard a accizei aplicată alcoolului etilic, potrivit prevederilor din norme.

Pentru alcoolul etilic produs în micile distilerii, a căror producţie nu depăşeşte 10 hectolitri alcool pur/an, se aplică accize specifice reduse.

Beneficiază de nivelul redus al accizelor micile distilerii care sunt independente din punct de vedere juridic şi economic de orice altă distilerie, nu funcţionează sub licenţa de produs a unei alte distilerii şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de norme.

Tutun prelucrat reprezintă: a) ţigarete; b) ţigări şi ţigări de foi; c) tutun de fumat:

1. tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în ţigarete; 2. alte tutunuri de fumat.

Se consideră ţigarete: a) rulourile de tutun destinate fumatului ca atare şi care nu sunt ţigări sau ţigări

de foi, în sensul alin. (3); b) rulourile de tutun care se pot introduce într-un tub de hârtie de ţigarete, prin

simpla mânuire neindustrială; c) rulourile de tutun care se pot înfăşura în hârtie de ţigarete, prin simpla

mânuire neindustrială; d) orice produs care conţine parţial alte substanţe decât tutunul, dar care

respectă criteriile prevăzute la lit. a), b) sau c). Se consideră ţigări sau ţigări de foi, dacă se pot fuma ca atare, după cum

urmează: a) rulourile de tutun care conţin tutun natural; b) rulourile de tutun care au un înveliş exterior din tutun natural; c) rulourile de tutun care au o umplutură din amestec tăiat fin, înveliş exterior

de culoarea normală a unei ţigări, care acoperă complet produsul, inclusiv filtrul, dar exclusiv muştiucul, dacă este cazul, şi un liant, cu condiţia ca:

1. învelişul şi liantul să fie din tutun reconstituit 2. masa unitară a rolei de tutun, excluzând filtrul sau muştiucul, să nu fie sub

1,2 grame; şi 3. învelişul să fie fixat în formă de spirală, cu un unghi ascuţit de minimum 30

grade faţă de axa longitudinală a ţigării. d) rulourile de tutun, care au o umplutură din amestec tăiat fin, înveliş exterior

de culoare normală a unei ţigări, din tutun reconstituit, care acoperă complet produsul, inclusiv filtrul, dar exclusiv muştiucul, dacă este cazul, cu condiţia ca:

138

1. masa unitară a ruloului, excluzând filtrul şi muştiucul, să fie egală sau mai mare de 2,3 grame; şi

2. circumferinţa ruloului de tutun de minimum o treime din lungimea ţigării să nu fie sub 34 mm.

e) orice produs care conţine parţial alte substanţe decât tutunul, dar care respectă criteriile de la lit. a), b), c) sau d) şi are învelişul din tutun natural, învelişul şi liantul din tutun reconstituit sau învelişul din tutun reconstituit.

Se consideră tutun de fumat: a) tutunul tăiat sau fărâmiţat într-un alt mod, răsucit sau presat în bucăţi, şi

care poate fi fumat fără prelucrare industrială ulterioară; b) deşeurile de tutun prelucrate pentru vânzarea cu amănuntul, care nu sunt

prevăzute la alin. (2) şi (3); c) orice produs care conţine parţial alte substanţe decât tutunul, dacă produsul

respectă criteriile de la lit. a) sau b) Se consideră tutun de fumat fin tăiat destinat rulării în ţigarete: a) tutunul de fumat, pentru care mai mult de 25% din greutate o reprezintă

particulele de tutun ce au o lăţime sub 1 mm; b) tutunul de fumat pentru care mai mult de 25% din greutate o reprezintă

particulele de tutun ce au o lăţime mai mare de 1 mm, dacă tutunul de fumat este vândut sau destinat vânzării pentru rularea ţigaretelor.

Un rulou de tutun este considerat, pentru aplicarea accizei, ca două ţigarete - atunci când are o lungime, excluzând filtrul şi muştiucul, mai mare de 9 cm, fără să depăşească 18 cm; ca trei ţigarete - când are o lungime, excluzând filtrul şi muştiucul, mai mare de 18 cm, fără să depăşească 27 cm, şi aşa mai departe.

Produsele energetice sunt: a) produsele cu codurile NC de la 1507 la 1518, dacă acestea sunt destinate

utilizării drept combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor; b) produsele cu codurile NC 2701, 2702 şi de la 2704 la 2715; c) produsele cu codurile NC 2901 şi 2902; d) produsele cu codul NC 2905 11 00, care nu sunt de origine sintetică, numai

dacă sunt destinate utilizării drept combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor;

e) produsele cu codul NC 3403; f) produsele cu codul NC 3811; g) produsele cu codul NC 3817; h) produsele cu codul NC 3824 90 99, dacă sunt destinate utilizării drept

combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor. Produsele energetice pentru care se datorează accize sunt: a) benzina cu plumb cu codurile NC 2710 11 31, 2710 11 51 şi 2710 11 59; b) benzina fără plumb cu codurile NC 2710 11 31, NC 2710 11 41, 2710 11 45

şi 2710 11 49; c) motorina cu codurile NC de la 2710 19 41 până la 2710 19 49; d) petrol lampant (kerosen) cu codurile NC 2710 19 21 şi 2710 19 25; e) gazul petrolier lichefiat cu codurile NC de la 2711 12 11 până la 2711 19 00; f) gazul natural cu codurile NC 2711 11 00 şi 2711 21 00; g) păcura cu codurile NC de la 2710 19 61 până la 2710 19 69; h) cărbune şi cocs cu codurile NC 2701, 2702 şi 2704. Produsele energetice, altele decât cele menţionate mai sus, sunt supuse unei

accize dacă sunt destinate a fi utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor. Nivelul accizei va fi fixat în funcţie de

139

destinaţie, la nivelul aplicabil combustibilului pentru încălzire sau combustibilului pentru motor echivalent.

Pe lângă produsele energetice accizabile de mai sus, orice produs destinat a fi utilizat, pus în vânzare ori utilizat drept combustibil pentru motor sau ca aditiv ori pentru a creşte volumul final al combustibilului pentru motor este accizat la nivelul combustibilului pentru motor echivalent.

Orice alt produs, cu excepţia turbei, destinat a fi utilizat, pus în vânzare sau utilizat pentru încălzire, este accizat cu acciza aplicabilă produsului energetic echivalent.

Consumul de produse energetice în incinta unui loc de producţie de produse energetice nu reprezintă eliberare pentru consum atunci când se efectuează în scopuri de producţie. Când acest consum se efectuează în alte scopuri decât cel de producţie şi, în special, pentru propulsia vehiculelor, se consideră eliberare pentru consum. Gazul natural

Gazul natural va fi supus accizelor, iar acciza va deveni exigibilă la momentul livrării acestui produs de către furnizorii autorizaţi potrivit legii, direct către consumatorii finali.

Operatorii economici autorizaţi în domeniul gazului natural au obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală competentă, în condiţiile prevăzute în norme. Cărbunele şi cocsul

Cărbunele şi cocsul vor fi supuse accizelor, iar acciza va deveni exigibilă la momentul livrării acestor produse de către companiile de extracţie şi, respectiv, de producţie.

Companiile de extracţie a cărbunelui şi cele de producţie a cocsului, în calitate de operatori cu produse accizabile, au obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală competentă, în condiţiile prevăzute în norme.

Energia electrică Energia electrică este produsul cu codul NC 2716. Energia electrică va fi supusă accizelor, iar acciza va deveni exigibilă la

momentul facturării energiei electrice furnizate către consumatorii finali. Nu sunt considerate ca fiind eliberare pentru consum consumul de electricitate

destinat producţiei de energie electrică, producţiei combinate de energie electrică şi energie termică, precum şi consumul utilizat pentru menţinerea capacităţii de a produce, de a transporta şi de a distribui energie electrică, în limitele stabilite de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Operatorii economici autorizaţi în domeniul energiei electrice au obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală competentă, în condiţiile prevăzute în norme.

Sunt exceptate de la plata accizelor: 1. căldura rezultată şi produsele cu codurile NC 4401 şi 4402; 2. următoarele utilizări de produse energetice şi energie electrică: a) produsele energetice utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire; b) utilizarea duală a produselor energetice.

Un produs energetic este utilizat dual atunci când este folosit atât în calitate de combustibil pentru încălzire, cât şi în alte scopuri decât pentru motor sau pentru încălzire. Utilizarea produselor energetice pentru reducerea chimică şi în procesele electrolitic şi metalurgic se consideră a fi utilizare duală; c) energia electrică utilizată în principal în scopul reducerii chimice şi în procesele electrolitice şi metalurgice;

140

d) energia electrică, atunci când reprezintă mai mult de 50% din costul unui produs, potrivit prevederilor din norme; e) procesele mineralogice, potrivit prevederilor din norme. Nu se consideră producţie de produse energetice: a) operaţiunile pe durata cărora sunt obţinute accidental mici cantităţi de produse energetice, potrivit prevederilor din norme; b) operaţiunile prin care utilizatorul unui produs energetic face posibilă refolosirea sa în cadrul întreprinderii sale, cu condiţia ca acciza deja plătită pentru un asemenea produs să nu fie mai mică decât acciza care poate fi cuvenită, dacă produsul energetic refolosit va fi pasibil de impunere; c) o operaţie constând din amestecul - în afara unui loc de producţie sau a unui antrepozit fiscal - al produselor energetice cu alte produse energetice sau alte materiale, cu condiţia ca: 1. accizele asupra componentelor să fi fost plătite anterior; şi 2. suma plătită să nu fie mai mică decât suma accizei care ar putea să fie aplicată asupra amestecului. Scutiri la plata accizelor Scutiri generale

Produsele accizabile sunt scutite de la plata accizelor atunci când sunt destinate pentru: a) livrarea în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice;

b) organizaţiile internaţionale, recunoscute ca atare de către autorităţile publice ale României, şi membrii acestor organizaţii, în limitele şi în condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale, care pun bazele acestor organizaţii, ori prin acorduri încheiate la nivel statal sau guvernamental;

c) forţele armate aparţinând oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), cu excepţia Forţelor Armate ale României, precum şi pentru personalul civil care le însoţeşte sau pentru aprovizionarea popotelor ori cantinelor acestora;

d) consumul aflat sub incidenţa unui acord încheiat cu ţări nemembre sau organizaţii internaţionale, cu condiţia ca un astfel de acord să fie permis ori autorizat cu privire la scutirea de taxă pe valoarea adăugată.

Accizele nu se aplică pentru importul de produse accizabile aflate în bagajul călătorilor şi al altor persoane fizice, cu domiciliul în România sau în străinătate, în limitele şi în conformitate cu cerinţele prevăzute de norme.

Scutiri pentru alcool etilic şi alte produse alcoolice Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci

când sunt: a) complet denaturate, conform prescripţiilor legale; b) denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate

consumului uman; c) utilizate pentru producerea oţetului cu codul NC 2209; d) utilizate pentru producerea de medicamente; e) utilizate pentru producerea de arome alimentare destinate preparării de

alimente sau băuturi nealcoolice ce au o concentraţie ce nu depăşeşte 1,2% în volum;

f) utilizate în scop medical în spitale şi farmacii; g) utilizate direct sau ca element al produselor semifabricate pentru

producerea de alimente cu sau fără cremă, cu condiţia ca în fiecare caz concentraţia de alcool să nu depăşească 8,5 litri de alcool pur la 100 kg de produs ce intră în

141

compoziţia ciocolatei şi 5 litri de alcool pur la 100 kg de produs ce intră în compoziţia altor produse.

Scutiri pentru tutun prelucrat Este scutit de la plata accizelor tutunul prelucrat, atunci când este destinat în

exclusivitate testelor ştiinţifice şi celor privind calitatea produselor. Scutiri pentru produse energetice şi energie electrică Sunt scutite de la plata accizelor: a) produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru

motor pentru aeronave, altele decât aviaţia turistică în scop privat. Prin aviaţie turistică în scop privat se înţelege utilizarea unei aeronave de către proprietarul său sau de către persoana fizică ori juridică ce o deţine cu titlu de închiriere sau cu un alt titlu, în alte scopuri decât cele comerciale şi, în special, altele decât transportul de persoane ori de mărfuri sau prestări de servicii cu titlu oneros ori pentru nevoile autorităţilor publice;

b) produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru motor pentru navigaţia în apele comunitare şi pentru navigaţia pe căile navigabile interioare, inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia ambarcaţiunilor private de agrement. De asemenea, este scutită de la plata accizelor şi electricitatea produsă la bordul ambarcaţiunilor. Prin ambarcaţiune privată de agrement se înţelege orice ambarcaţiune utilizată de către proprietarul său sau de către persoana fizică ori juridică ce o deţine cu titlu de închiriere sau cu un alt titlu, în alte scopuri decât cele comerciale şi, în special, altele decât transportul de persoane sau de mărfuri ori prestări de servicii cu titlu oneros sau pentru nevoile autorităţilor publice;

c) produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru producţia de energie electrică, precum şi energia electrică utilizată pentru menţinerea capacităţii de a produce energie electrică;

d) produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru producţia combinată de energie electrică şi energie termică;

e) produsele energetice - gazul natural, cărbunele şi combustibilii solizi -, folosite de gospodării şi/sau de organizaţii de caritate;

f) combustibilii pentru motor utilizaţi în domeniul producţiei, dezvoltării, testării şi mentenanţei aeronavelor şi vapoarelor;

g) combustibilii pentru motor utilizaţi pentru operaţiunile de dragare în cursurile de apă navigabile şi în porturi;

h) produsele energetice injectate în furnale sau în alte agregate industriale în scop de reducere chimică, ca aditiv la cocsul utilizat drept combustibil principal;

i) produsele energetice care intră în România dintr-o ţară terţă, conţinute în rezervorul standard al unui autovehicul cu motor destinat utilizării drept combustibil pentru acel autovehicul, precum şi în containere speciale şi destinate utilizării pentru operarea, în timpul transportului, a sistemelor ce echipează acele containere;

j) orice produs energetic care este scos de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare, fiind acordat gratuit în scop de ajutor umanitar;

k) orice produs energetic achiziţionat direct de la operatori economici producători, importatori sau distribuitori, utilizat drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor, azilurilor de bătrâni, orfelinatelor şi altor instituţii de asistenţă socială, instituţiilor de învăţământ şi lăcaşurilor de cult;

l) produsele energetice, dacă astfel de produse sunt obţinute din unul sau mai multe dintre următoarele produse:

- produse cuprinse în codurile NC de la 1507 la 1518;

142

- produse cuprinse în codurile NC 3824 90 55 şi de la 3824 90 80 la 3824 90 99, pentru componentele lor produse din biomase;

- produse cuprinse în codurile NC 2207 20 00 şi 2905 11 00, care nu sunt de origine sintetică;

- produse obţinute din biomase, inclusiv produse cuprinse în codurile NC 4401 şi 4402;

m) energia electrică produsă din surse regenerabile de energie; n) energia electrică obţinută de acumulatori electrici, grupurile electrogene

mobile, instalaţiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel, sursele staţionare de energie electrică în curent continuu, instalaţiile energetice amplasate în marea teritorială care nu sunt racordate la reţeaua electrică şi sursele electrice cu o putere activă instalată sub 250 KW;

o) produsele cuprinse la codul NC 2705, utilizate pentru încălzire. Faptul generator şi exigibilitatea accizelor armonizate Faptul generator

Produsele accizabile sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul comunitar sau la momentul importului lor în acest teritoriu.

Exigibilitatea Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se

constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Obligaţiile plătitorilor de accize Plata accizelor la bugetul de stat Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.

Prin excepţie, termenul de plată a accizelor este: a) în cazul operatorilor înregistraţi - ziua lucrătoare imediat următoare celei în

care au fost recepţionate produsele accizabile; b) în cazul furnizorilor autorizaţi de energie electrică sau de gaz natural - data

de 25 a lunii următoare celei în care a avut loc facturarea către consumatorul final. În cazul importului unui produs accizabil, care nu este plasat într-un regim

suspensiv, momentul plăţii accizelor este momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

Depunerea declaraţiilor de accize Orice plătitor de accize are obligaţia de a depune lunar la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă. Operatorul neînregistrat are obligaţia de a depune declaraţia de accize pentru fiecare operaţiune în parte.

Declaraţiile de accize se depun la autoritatea fiscală competentă de către plătitorii de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia.

În situaţiile utilizării produselor accizabile în interiorul antrepozitului fiscal altfel decât pentru producţia proprie ori al deţinerii în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accizare, antrepozitarul autorizat trebuie să se depună imediat o declaraţie de accize la autoritatea fiscală competentă, iar acciza se plăteşte în ziua lucrătoare imediat următoare celei în care a fost depusă declaraţia. Evidenţe contabile Orice plătitor de accize are obligaţia de a ţine registre contabile precise, conform legislaţiei în vigoare, care să conţină suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată verifica respectarea prevederilor din prezentul titlu.

143

Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la autoritatea fiscală competentă, conform prevederilor prezentului titlu şi celor ale legislaţiei vamale în vigoare.

Lunar, până la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna precedentă, antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sunt obligaţi să depună la autoritatea fiscală competentă o situaţie, care să conţină informaţii cu privire la stocul de materii prime şi produse finite la începutul lunii, achiziţiile de materii prime, cantitatea fabricată în cursul lunii, stocul de produse finite şi materii prime la sfârşitul lunii de raportare şi cantitatea de produse livrate, conform modelului prezentat în norme. Nivelul accizelor este stabilit în euro pe unitatea de măsură specifică fiecărui produs accizabil.

Codul fiscal prevede reguli speciale de calcul al accizelor pentru ţigarete, acciza datorată fiind egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem, darn u mai puţin de 91% din acciza aferentă ţigaretelor din categoria de preţ cea mai vândută, care reprezintă acciza minimă.

Acciza specifică se calculează în achivalent euro pe 1.000 de ţigarete, iar acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului maxim de vânzare cu amănuntul.

Alte produse accizabile Subiectele impunerii Plătitori de accize pentru produsele prezentate mai jos sunt operatorii economici - persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate - care achiziţionează din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar astfel de produse.

Operatorii economici care achiziţionează din teritoriul comunitar produsele accizabile, înainte de primirea produselor trebuie să fie înregistraţi la autoritatea competentă, în condiţiile prevăzute în normele metodologice, şi să respecte următoarele cerinţe: a) să garanteze plata accizelor în condiţiile fixate de autoritatea competentă; b) să ţină contabilitatea livrărilor de produse; c) să prezinte produsele oricând li se cere aceasta de către organele de control; d) să accepte orice monitorizare sau verificare a stocului. Materia impozabilă

Următoarele produse sunt supuse accizelor: a) cafea verde, cu codurile NC 0901 11 00 şi 0901 12 00; b) cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori, cu codurile NC 0901 21 00, 0901

22 00 şi 0901 90 90; c) cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă, cu codurile NC 2101

11 şi 2101 12. Scutiri de la plata accizelor

Sunt scutite de la plata accizelor produsele livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim.

Operatorii economici care exportă sau care livrează într-un alt stat membru sortimente de cafea obţinute din operaţiuni proprii de prelucrare a cafelei achiziţionate direct de către aceştia din alte state membre ori din import pot solicita autorităţilor fiscale competente, pe bază de documente justificative, restituirea accizelor virate la bugetul de stat, aferente cantităţilor de cafea utilizate ca materie primă pentru cafeaua exportată sau livrată în alt stat membru.

144

Beneficiază de regimul de restituire a accizelor virate bugetului de stat şi operatorii economici, pentru cantităţile de cafea achiziţionate direct de către aceştia dintr-un stat membru sau din import, care ulterior sunt livrate către un alt stat membru, sunt exportate ori returnate furnizorilor. Nivelul şi calculul accizelor

Pentru cafea, cafea cu înlocuitori şi cafea solubilă, accizele se datorează o singură dată şi se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de măsură asupra cantităţilor intrate pe teritoriul României. Pentru amestecurile cu cafea solubilă intrate pe teritoriul României, accizele se datorează şi se calculează numai pentru cantitatea de cafea solubilă conţinută în amestecuri. Exigibilitatea Momentul exigibilităţii accizei intervine:

a) pentru produsele provenite din teritoriul comunitar, la momentul recepţionării acestora;

b) pentru produsele importate, la data înregistrării declaraţiei vamale de import.

În cazul produselor provenite din operaţiuni de import efectuate de un importator care deţine autorizaţie unică pentru proceduri vamale simplificate eliberată de alt stat membru, acesta are obligaţia de a depune la autoritatea vamală declaraţia de import pentru TVA şi accize. Exigibilitatea accizei intervine la data înregistrării declaraţiei de import pentru TVA şi accize.

Plata accizelor la bugetul de stat Pentru produsele provenite din teritoriul comunitar, plata accizelor se face în

ziua lucrătoare imediat următoare celei în care au fost recepţionate produsele. Pentru produsele provenite din operaţiuni de import, plata accizelor se face la

momentul înregistrării declaraţiei vamale de import. Declaraţiile de accize Orice operator economic plătitor de accize are obligaţia de a depune la

autoritatea competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună, indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă.

Declaraţiile de accize se depun la autoritatea competentă de către operatorii economici plătitori până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia. Impozitul la ţiţeiul din producţia internă

Pentru ţiţeiul din producţia internă, operatorii economici autorizaţi, potrivit legii, datorează bugetului de stat impozit în momentul livrării.

Impozitul datorat pentru ţiţei este de 4 euro/tonă şi se calculează prin aplicarea acestei sume fixe asupra cantităţilor livrate.

Momentul exigibilităţii impozitului la ţiţeiul din producţia internă intervine la data efectuării livrării.

Scutiri Sunt scutite de plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din

producţia internă, exportate direct de agenţii economici producători. Declaraţiile de impozit Orice operator economic, plătitor de impozit la ţiţeiul din producţia internă, are

obligaţia de a depune la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de impozit pentru fiecare lună, indiferent dacă se datorează sau nu plata impozitului pentru luna respectivă.

145

Declaraţia de impozit se depune la autoritatea fiscală competentă de către operatorii economici plătitori, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia.

TEST DE AUTOEVALUARE. 1. Ce înţelegeţi prin exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată? Folosiţi

spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 127 2. Ce produse sunt scutite de la plata accizelor. Folosiţi spaţiul de mai jos

pentru formularea răspunsului. .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Răspunsul poate fi consultat la pagina 144 Rezumatul unităţii de învăţare

Elementele comune veniturilor bugetare sunt urmatoarele: denumirea venitului bugetar; debitorul sau subiectul impunerii; obiectul sau materia impozabilă; unitatea de evaluare; unitatea de impunere; asieta sau modul de aşezare a impozitului – presupune: cunoasterea şi evaluarea materiei impozabile, aceasta din urma realizandu-se prin: evaluarea indirectă, evaluarea directă, stabilirea cuantumului impozitului datorat de o persoană fizică sau juridică, impozitele putandu-se grupa in: - Impozite de repartiţie şi Impozite de cotitate; cota impozitului; perceperea venitului bugetar; termenele de plată; înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor; răspunderea debitorilor; calificarea venitului bugetar.

Functiile veniturilor publice sunt urmatoarele : a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale

Impozitul este o “prelevare obligatorie, fără contraprestatie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”.

Caracteristicile esenţiale ale impozitului: forma pecuniară a impozitului, Impozitul este o contribuţie obligatorie, Impozitele au caracter nerambursabil, Sarcina plăţii impozitelor, Caracterul legal al impozitelor, obiectul impozitului îl constituie veniturile contribuabililor şi bunurilor deţinute de aceştia. Taxele reprezintă plata unor contraprestaţii pentru serviciile sau activităţile de care au beneficiat persoanele fizice sau juridice, din partea unor organe sau instituţii. Dacă impozitarea se face în raport de baza impozabilă taxele se încasează în funcţie de natura şi importanţa serviciului.

1. Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare care dau o anumită imagine despre materia impozabilă, dar nu şi despre puterea economică a subiectului impozabil, pe baza datelor obţinute asupra veniturilor fiecărui contribuabil. Se percep în mod direct de la contribuabil (persoane fizice sau juridice) având ca

146

obiect impozabil bunuri mobile sau imobile, venituri sau alte beneficii (impozitul pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul pe salarii, etc.).

Apar sub două forme: - impozite reale - impozite personale, care se regasesc sub urmatoarele forme: - Impozitul pe venit: impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul

pe venitul persoanelor juridice şi - Impozitul pe avere

Impozitul pe profit - Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, într-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile ( dividendele primite de la o persoana juridica română; veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative etc)şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile (cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentand diferente din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate, dobânzile / majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere datorate catre autorităţile române, potrivit prevederilor legale etc). La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu excepţiile prevăzute la art. 38 din Codul fiscal.

Impozitul pe venit. Principiul general al impozitului pe venit este acela, ca toate veniturile realizate de persoanele fizice, din orice sursă atât în ţară cât şi din străinătate, să fie supuse impozitării.

La introducerea impozitului pe venit este necesar ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.

Venituri ce fac obiectul impozitării: a) venituri din activităţi independente; b) venituri din salarii; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor; d) venituri din investiţii; e) venituri din pensii; f) venituri din activităţi agricole; g) venituri din premii şi din jocuri de noroc; h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;

i) venituri din alte surse 2.Impozitele indirecte se realizează, în principal, sub forma impozitelor pe

consum, ele fiind percepute la vânzarea anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii.

Taxa pe valoarea adăugată adăugată este un impozit indirect, stabilit asupra consumului, datorat la bugetul statului şi care este colectat potrivit dispoziţiilor Codului de procedura fiscală.

Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România,

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă,

147

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) Cod fisca

Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute de lege, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Obligaţiile subiectelor impozabile - Înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA

- Evidenţa operaţiunilor - Decontul de taxă - Plata taxei la buget Codul fiscal stabileşte criteriile de detrminare a locului efectuării

operaţiunilor impozabile, deoarece taxa pe valoarea adăugată este guvernată de principiul teritorialităţii.

Faptul generator al taxei pe valoare adaugata reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

In ce priveste cotele de taxă pe valoarea adăugată, acestea sunt : Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru

operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunur

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.

Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile; b) operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării

se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România;

c) operaţiuni scutite de taxă Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează

bugetului de stat pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: a) bere; b) vinuri; c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; d) produse intermediare; e) alcool etilic; f) tutun prelucrat; g) produse energetice; h) energie electrică.

Subiect al impunerii pentru accize armonizate poate fi orice societate comercială sau persoană fizică care poate obţine autorizaţie de antrepozitar autorizat.

Producţia şi/sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a fost plătită, pot avea loc numai într-un antrepozit fiscal.

148

Faptul generator pentru plata accizelor il constituie momentul producerii produselor accizabile pe teritoriul comunitar sau la momentul importului lor în acest teritoriu.

Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Fenomenul de dublă impunere internaţională poate fi definit ca o impunere la impozite comparabile în două sau mai multe state a veniturilor sau elementelor de avere ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de timp limitată. 8.7. Lucrare de verificare

Caracterizaţi şi clasificaţi impozitele directe Instrucţiuni privind testul de evaluare: - se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară

parcurgerea bibliografiei indicate. Criteriile de evaluare sunt: - claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure, - identificarea elementelor de conţinut solicitate, - utilizarea bibliografiei precizate.

8.8. Bibliografie

Condor Ioan, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994; Gliga Ioan, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureşti, 1995; Gaudement P., Finances publiques, tome I, Montchrestien, Paris, 1974 ; Văcărel I., Bercea F., Bistriceanu Gh., Stolojan T., Anghelache G., Bodnar M.,

Moşteanu T., Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

Lăzărescu Alexendru, Finanţe publice, Ed. Naţional, 2000 ; Trotabas Louis, Finances publiques, Dalloz, Paris, 1964 ; Leon N., Finanţele statului şi conjunctura economică, Bucureşti, 1994,

Tipografia Bucovina ;. Leon G., Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj,

1925; Şaguna Dan Drosu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2004; Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea, Drept financiar, Editura

Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009

149

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: INTRODUCERE ............................................................................................. 3 1.1. OBIECTIVELE CURSULUI............................................................................................................................. 3 1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ ........................................................................................................................ 3 1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE ............................................................................................................ 3 1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE......................................................................................................... 3 1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .......................................................................................................................... 4

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:DREPTUL FINANCIAR - NOŢIUNI INTRODUCTIVE ............................... 5 2.1. OBIECTIVE: ................................................................................................................................................. 5 2.2. OBIECTUL REGLEMENTĂRII JURIDICE FINANCIARE ŞI CONCEPTUL DREPTULUI FINANCIAR ...................... 5 2.3. NORMELE JURIDICE DE DREPT FINANCIAR ................................................................................................ 6 2.4. IZVOARELE DREPTULUI FINANCIAR ............................................................................................................ 6 2.5. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT FINANCIAR ................................................................................................. 6 2.6.LUCRARE DE VERIFICARE. .......................................................................................................................... 7 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................... 8 2.7.BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................. 8

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3:CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA BUGETARĂ. 9 3.1. OBIECTIVE: ................................................................................................................................................. 9 3.2. CONSIDERAŢII GENERALE : ........................................................................................................................ 9 3.3. ORGANIZAREA BUGETARĂ ÎN STATELE MODERNE.................................................................................. 11 3.4. NATURA JURIDICĂ A BUGETULUI PUBLIC ................................................................................................. 12 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 14 3.5. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 14 3.6. BIBLIOGRAFIE. ......................................................................................................................................... 14

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL ................................. 15 4.1. OBIECTIVE : .............................................................................................................................................. 15 4.2. VENITURILE PUBLICE - ELEMENT AL BUGETULUI PUBLIC........................................................................ 15

4.2.1. Apariţia şi evoluţia “veniturilor publice” în Romania.................................................................. 15 4.2.2. Elemente caracteristice ale veniturilor publice .......................................................................... 17

4.3. DREPTUL STATULUI DE A REGLEMENTA SISTEMUL DE IMPUNERE........................................................... 17 4.4. MAXIMELE FUNDAMENTALE ALE IMPUNERII ............................................................................................. 18 4.5. CONCEPŢIA GENERALĂ ASUPRA STRUCTURII BUGETULUI PUBLIC.......................................................... 19 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 21 4.6. LUCRARE DE VERIFICARE. ....................................................................................................................... 22 4.7. BIBLIOGRAFIE. ......................................................................................................................................... 22

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 : BUGETUL DE STAT. CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CARACTERISTICILE PROCESULUI BUGETAR...................................................................................... 24

5.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 24 5.2. CONŢINUTUL PROCESULUI BUGETAR...................................................................................................... 24 5.3. INSTITUŢIILE CU ATRIBUŢII ÎN REALIZAREA PROCESULUI BUGETAR ........................................................ 26 5.4. PRINCIPIILE PROCEDURII BUGETARE ....................................................................................................... 26 5.5. REGULI PRIVIND PROCEDURA BUGETARĂ................................................................................................ 29 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 31 5.6. LUCRARE DE VERIFICARE. ....................................................................................................................... 31 5.7. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................... 32

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6: BUGETUL DE STAT. ETAPELE PROCEDURII BUGETARE ............. 33 6.1. OBIECTIVE: .............................................................................................................................................. 33 6.2. ETAPELE PROCEDURII BUGETARE ............................................................................................... 33

6.2.1.Elaborarea proiectului bugetului de stat ...................................................................................... 33 6.2.2.Aprobarea şi adoptarea proiectului de buget.............................................................................. 35 6.2.3. Execuţia bugetului de stat ............................................................................................................ 43

150

151

6.2.4. Procedura încheierii execuţiei bugetare ..................................................................................... 57 6.2.5. Controlul execuţiei bugetare ........................................................................................................ 60 6.2.6. Aprobarea execuţiei bugetare...................................................................................................... 60

REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 61 6.3. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 62 6.4. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................... 62

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7:BUGETELE LOCALE................................................................................... 64 7.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 64 7.2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ............................................................................................................................ 64 7.3. CONŢINUTUL BUGETULUI LOCAL.............................................................................................................. 66 7.4. PROCEDURA ELABORĂRII, APROBĂRII, ADOPTĂRII ŞI EXECUŢIA BUGETELOR LOCALE.......................... 71 7.5. ELABORAREA PROIECTELOR BUGETELOR LOCALE.............................................................. 76 7.6. APROBAREA ŞI CENTRALIZAREA BUGETULUI LOCAL........................................................... 77 7.7. EXECUTIA BUGETELOR LOCALE .................................................................................................. 79 7.8. PROCEDURA ÎNCHEIERII EXECUŢIEI BUGETARE...................................................................... 83 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................................. 85 7.9. LUCRARE DE VERIFICARE......................................................................................................................... 86 7.10.BIBLIOGRAFIE. ........................................................................................................................................ 87

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8:TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR .......................... 88 8.1. OBIECTIVE: ............................................................................................................................................... 88 8.2. ELEMENTELE VENITURILOR BUGETARE ................................................................................................... 88 8.3. FUNCŢIILE VENITURILOR PUBLICE .............................................................................................. 91 8.4. DEFINIREA IMPOZITELOR ŞI A TAXELOR. CARACTERISTICI ESENŢIALE. DEOSEBIRI ÎNTRE IMPOZITE ŞI TAXE .......................................................................................................................... 93 8.5. IMPOZITELE DIRECTE ........................................................................................................................ 95

8.5.1. Impozitul pe profit ......................................................................................................................... 99 8.5.2. Impozitul pe venit ......................................................................................................................... 104

8.6. CARACTERIZAREA IMPOZITELOR INDIRECTE ......................................................................... 121 8.6.1.Taxa pe valoarea adăugată......................................................................................................... 122 8.6.2.Accizele ......................................................................................................................................... 132

REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE............................................................................................................... 146 8.7. LUCRARE DE VERIFICARE....................................................................................................................... 149 8.8.BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................... 149