curs roman sem i

63
CURS I Dreptul reprezinta ansamblul normelor obligatorii de conduita ce guverneaza raporturile unei societati. In mod specific, dreptul roman reprezinta totalitatea normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice. Dreptul roman a trait o viata milenara, caci s-a nascut in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Iustinian. Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca la origine si romanii ca si toate celelalte popoare ale antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre normele dreptului, normele religioase si cele de morala. Dovada ca, inca din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin “Ius” si normele religioase prin “Fas” Definitia jurisprudentei potrivit lui Iustinian este: “Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia” adica “jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane , stiinta a ceea ce este drept si nedrept” . In aceasta definitie, dreptul se confunda religia si cu morala. Printr-un text al jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere” adica “Principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau”. In acest text dreptul se confunda cu morala, deoarece primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele doua de domeniul dreptului. Printr-un alt text clasic, apartinand jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis definitia dreptului: “Jus est ars boni et aequi ” adica “Dreptul este arta binelui si a echitabilului”. Practica juridica romana a creat concepte, procedee si principii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Ele au fost receptate atat in Evul Mediu cat si in societatea moderna si au fost aplicate cu succes deplin. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii s-au preocupat foarte serios de reconstituirea gandirii juridice romane inca din Evul Mediu, cand s-au pus bazele primelor scoli de drept roman. Astfel, in sec 7 d.Hr, la Ravenna, in Italia, s-a format prima scoala de drept roman, care si-a propus sa cerceteze textele juridice romane. In sec. 10, la Pavia, s-a format o scoala similara, insa lucrarile elaborate de reprezentantii acestor scoli s-au pierdut, astfel ca le cunoastem numai din izvoare indirecte. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica, intrucat reprezentantii acestor scoli nu au cunoscut Digestele imparatului Iustinian. Digestele sunt o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, lucrari ce au fost distruse, pe cand digestele s-au pastrat a.i. pe baza lor s-au reconstituit lucrarile jurisconsultilor clasici.

Upload: adenaida-zimnicaru

Post on 23-Jun-2015

931 views

Category:

Documents


7 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Roman Sem i

CURS I Dreptul reprezinta ansamblul normelor obligatorii de conduita ce guverneaza raporturile unei societati. In mod

specific, dreptul roman reprezinta totalitatea normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice. Dreptul roman a trait o viata milenara, caci s-a nascut in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Iustinian. Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca la origine si romanii ca si toate celelalte popoare ale antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre normele dreptului, normele religioase si cele de morala. Dovada ca, inca din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin “Ius” si normele religioase prin “Fas” Definitia jurisprudentei potrivit lui Iustinian este: “Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia” adica “jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane , stiinta a ceea ce este drept si nedrept”. In aceasta definitie, dreptul se confunda religia si cu morala. Printr-un text al jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: “Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere” adica “Principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau”. In acest text dreptul se confunda cu morala, deoarece primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele doua de domeniul dreptului. Printr-un alt text clasic, apartinand jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis definitia dreptului: “Jus est ars boni et aequi” adica “Dreptul este arta binelui si a echitabilului”. Practica juridica romana a creat concepte, procedee si principii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Ele au fost receptate atat in Evul Mediu cat si in societatea moderna si au fost aplicate cu succes deplin. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii s-au preocupat foarte serios de reconstituirea gandirii juridice romane inca din Evul Mediu, cand s-au pus bazele primelor scoli de drept roman. Astfel, in sec 7 d.Hr, la Ravenna, in Italia, s-a format prima scoala de drept roman, care si-a propus sa cerceteze textele juridice romane. In sec. 10, la Pavia, s-a format o scoala similara, insa lucrarile elaborate de reprezentantii acestor scoli s-au pierdut, astfel ca le cunoastem numai din izvoare indirecte. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica, intrucat reprezentantii acestor scoli nu au cunoscut Digestele imparatului Iustinian. Digestele sunt o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, lucrari ce au fost distruse, pe cand digestele s-au pastrat a.i. pe baza lor s-au reconstituit lucrarile jurisconsultilor clasici. In sec. 11, in Bologna, s-a fondat scoala Glosatorilor. Glosatorii s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat, au glosat de asa maniera textele juridice romane incat ele sa poata fi intelese si de aceia care nu aveau pregatire de specialitate. Aceste comentarii (glose) nu s-au aplicat in practica instantelor juridice astfel ca Scoala Glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al scolii Glosatorilor a fost profesorul Accurius, care a scris Marea Glosa (96.000 de glose). In sec. 14, tot la Bologna, profesorul Bartolus a format scoala postglosatorilor sau scoala Bartoliana. Postglosatorii s-au condus dupa metoda dogmatica intrucat nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au studiat si glosele cu scopul de a extrage din acestea, principii care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti. Asadar, scoala Bartoliana a avut finalitate practica. Principiile formulate de postglosatori s-au aplicat in intreaga Europa de Apus mai cu seama in Germania intrucat nemtii in sec 15 au renuntat la dreptul lor naitonal si au preluat princpiile formulate de postglosatori, le-au adoptat si le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Astfel, s-a format un nou sistem de drept numit “Usus modernus pandectarum” sau “dreptul modern al pandectelor”. Grecii desemnau Digestele lui Iustinian prin termenul de “pandecte”. In sec. 16 in Franta, Andre Alciat a fondat scoala istorica a dreptului roman. Aparitia ei a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman, intrucat profesorii acestei scoli au valorificat pe langa textele juridice romane si cunostinte in alte domenii cum ar fi istoria, filosofia. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul

Page 2: Curs Roman Sem i

Jacques Cujas, care a predat si in Italia si in Franta si care pentru intaia oara a incercat sa reconstituie lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza Digestelor. In sec 19. , mai exact pe la inceputurile acestuia, in anul 1802, profesorul Savigny a fondat Noua scoala istorica a carei aparitie a marcat o noua inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman. In conceptia lui Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele juridice, astfel incat normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului juridic sau a traditiei juridice care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului. Traditia juridica germana se formase pe baza principiilor formulate de postglosatori a.i. intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. In a 2a jumatate a secolului 19, in Germania, s-a afirmat cu rezultate stralucite profesorul Theodor Mommsen care este considerat astazi cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa metoda dialectica si a cercetat institutiile juridice romane in evolutia lor istorica si in stransa relatie cu viata economica, sociala si politica. La inceputul sec. 20, la Sorbona, in Franta, s-a remarcat Paul F. Girard care a alcatuit cea mai buna editie a textelor juridice romane. In perioada interbelica s-a afirmat Pietro Bonfante care a publicat cea mai buna editie a operei legislatiei a imparatului Iustinian. La noi, la români, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu Titus Livius Maiorescu, intrucat acesta a publicat o lucrare “In contra scoalei Bărunţiu” prin care a aratat ca dreptul roman poate fi inteles numai daca este cercetat in stransa legatura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa istorica. La inceputul sec. 20 s-a afirmat profesorul Stefan Longinescu, cel care a publicat “Tratatul Longinescu”, apreciat atat in tara cat si in strainatate In perioada interbelica s-a remarcat la cluj Ion Catuneanu, iar la Bucuresti Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu si Gheorghe Dumitru. Dupa cel de-al 2lea razboi mondial, catedrele de drept roman au fost ilustrate la Bucuresti de Constantin Tomulescu, la Cluj de Hanga iar la Iasi de Mihai Jacota. Practica juridica romana a realizat acele valori care au pus bazele dreptului modern, insa nu vom cerceta intregul drept roman ci numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat masura spiritului lor creator. Fireste romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul privat inca din epoca veche, dovada ca institutiile juridice aveau fizionomii diferite dupa cum tineau de dreptul public sau privat, dar, neavand mania teoretizarii, jurisconsultii nu au teoretizat aceasta reprezentare. La sfarsitul sec.2 d.Hr. , jurisconsultul Ulpian infatiseaza criteriul pe baza caruia se face distinctia intre dreptul public si dreptul privat: “Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quodad singulorum utilitatem ” adica, “dreptul public este acela care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia”. Toate normele de drept, fara exceptie, dau expresie unor interese generale ale societatii. Distinctia dintre dreptul public si privat se intemeiaza pe criteriul sferei de reglementare juridica, intrucat normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale iar normele dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale. Dreptul public reglementeaza relatiile ce se formeaza in legatura cu organizarea statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni, iar cel privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private. Dreptul roman a fost preluat, adaptat la realitatea sociala feudala si a reprezentat principalul izvor de inspiratie pentru elaborarea codurilor moderne. Dreptul roman a atins apogeul in prima faza a imperiului in conditiile in care la Roma se petrecuse o adevarata revolutie economica, iar Roma devenise centrul unui stat imens ce cuprindea si bazinul M. Mediterane unde se desfasura o uriasa activitate economica, un comert infloritor, functionau asociatii puternice. In conditiile dominatului, cand imparatul se proclama “dominus et deus”, vointa imperiala devine principalul izvor de drept.

Page 3: Curs Roman Sem i

Romanii au creat pentru prima data un sistem unitar de concepte prin intermediul carora sa traduca in limbaj juridic interesele fundamentale ale detinerii puterii locale. Limbajul juridic roman este caracterizat printr-o exceptionala precizie si a reusit sa confere simetrie constructiilor juridice si sa reprezinte instrumentul ideal al gandirii juridice. Antichitatea a cunoscut si alte sisteme de drept, cum ar fi de exemplu dreptul babilonian sau cel egiptean, insa niciunul nu a reusit sa dezvolte o temrinologie juridica distincta de limbajul comun. Dreptul roman a creat elementele de baza ale alfabetului juridic, prin intermediul carora, normele de drept capata o identitate proprie in raport cu alte norme sociale. Dreptul roman a creat sisteme de concepte simetrice, categorii abstracte si subiectivizate, sinteze de o impresionanta amploare, a formulat principii generale, a sistematizat intreaga materie. Limbajul juridic roman este caracterizat de un inalt grad de abstractizare, menit sa fie utilizat pentru exprimarea juridica a necesitatilor sociale.

Dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului roman. In cadrul acestei evolutii, distingem 3 momente:

- Momentul formarii Legii Tarii pe fondul juridic daco-roman- Momentul elaborarii legiurilor feudale romanesti scrise- Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza.

CURS II Diviziunea fundamentala a dreptului, numita de CICERO “Suma divisia” era intre: -dreptul public -dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, dreptul privat are 3 componente: -dreptul civil (jus civile) -dreptul gintilor (jus gentio) -dreptul natural (jus nature)

Dreptul civil = mai multe acceptiuni; ius cviritium, de la numele vechilor cetateni romani 1)- cuprindea norme juridice aplicabile intre cetatenii romani- avea un profound caracter exclusivist, fiind rezervat cetatenilor romani si incarcat de formule sacramentale si obiceiuri ce trebuiau utilizate pentru formarea unui act juridic. - Strainii nu puteau avea acces la dreptul civil - romanii nu au recunoscut acestora niciun drept, astfel ca orice strain venit la Roma cadea in sclavie. Aceasta conceptie era corespunzatoare epocii primitive, economia avea un caracter inchis.- Ritmul vietii juridice era lent iar actele juridice erau incheiate anevoios.- In perioada de sfarsit a republicii, la Roma are loc o revolutie economica iar relatiile de schimb se dezvolta. Romanii au creat institutii ospitalitatii si clientelei. Oaspete se numeste un strain venit la Roma, pt un timp determinat, care trebuia sa apeleze la un cetatean roman, acesta din urma garantand cu averea si renumele sau. Client se numeste strainul venit la Roma pt un timp indelungat sau pentru intreaga viata ce trebuia sa se puna sub autoritatea unui cetatean roman de vaza.- Dreptul lor civil devenise unul ce constituia o frana in dezvoltarea relatiilor economice. A fost astfel necesara interventia magistratilor cu referire la pretor - cel mai important magistrat judiciar – care pe cai indirecte explica, completa sau chiar modifica vechiul drept civil pentru a-l adapta noilor realitati.- Romanii nu-si abrogau legile deoarece sustineau ca sunt de origine divina, iar abrogarea unei legi presupunea admiterea faptului ca zeii au gresit. Astfel ei cautau sa modifice dr. vechi pastrand aparenta neschimbarii sale. 2)- era alcatuit din totalitatea normelor rezultate din interpretarea jurisconsultilor – oameni de stiinta care au creat norme si principii de drept rezultate din interpretarea normelor vechi in contextul solutionarii situatiilor infractive

Page 4: Curs Roman Sem i

3)- era întregul drept privat, cu excepţia celui creat de magistraţi ce constă intr-o ramură distinctă – dr. Pretorian

Dreptul gintilor- un ansamblu de norme juridice creat de Roma pt. cetatenii romani si pentru peregrini.- Reprezinta o replica data dr. civil, fiind creat in conditiile dezvoltarii relatiilor dintre romani si straini. Astfel

are ca principale trasaturi supletea, elasticitatea si simplitatea.- Elementul subiectiv al vointei il reprezinta factorul central a.î. actele juridice se incheie prin simpla

manifestare de vointa a partilor contractante.- A fost din ce in ce mai utilizat chiar si intre cetatenii Romei, astfel ca dreptul gintilor a inlocuit dr.civil- A fost utilizat in sensul ce se da azi dreptului international public, Titus Livius caracterizandu-l ca fiind dr.

aplicabil in relatiile dintre state.

Dreptul natural- sistem de principii valabil pentru toate popoarele si toate timpurile- Ulpian il considera “dreptul aplicabil tuturor vietuitoarelor”- Are o valoare preponderent filosofica, mai putin juridica intrucat romanii nu puteau cunoaste toate

popoarele contemporane , si, chiar daca le-ar fi cunoscut, acestea nu se aflau toate la acelasi nivel de dezv economica pentru a li se putea aplica acelasi drept.

- In unele texte este considerat dreptul ideal “equi et bonum” echitabil si bun. A avut totusi reflexe practice adica activitatea pretoratului roman care a dobandit un rol creator. De cate ori pretorul constata ca pretentiile cuiva, desi echitabile, nu pot fi valorificate in justitie din cauza lipsei unui instrument juridic adecvat, cr0063ea un instrument nou pe considerentul ca ar fi inechitabil ca acele pretentii sa nu fie valorificate.

- Are o valoare pozitiva, sta la baza teoriei lui Jean Jaques Rousseau. (Teoria contractului social).

Sursele care au cercetat fenomenul juridic roman se impart in 3 categorii:- texte epigrafice, papirii, texte istorice si literare.

Texte epigrafice = inscriptii gravate pe marmura, bronz sau tablite cerate ce ofera date despre viata romanilor, cuprind texte de legi si acte oficiale. Cele mai imp:

- “Tabula Hevenah” text electoral din epoca lui Augustin.- “Lex de imperio vespasiani” tablita de bronz ce contine o lista a puterilor cu care a fost investit imparatul

Vespasian- “Tabula Heraculamesis” tablita de bronz descoperita sub ruinele orasului Herc, cuprinde doua texte

“senatus consulte” = hotararile senatului roman.- “Lex rubia de Galia Cisalpina” textul unei legi agrare de improprietarire.- “Tripticele din ‘Transilvania” desc de Alburmus Maiu.

Papirii = hartia confectionata dupa o metoda ce s-a pierdut, ce contine textele unor importante texte juridice. - 2 “senatus consultes” din timpul imparatului Claudiu.- Edictul imparatului Caracola – 212 e.n. prin care cetatenia romana este acordata tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. - In 1818 Niebuhr descopera la biblioteca episcopala din Verona un manuscris palipsest (unul a carui scriere originara a fost stearsa din criza de papirus, deasupra scriindu-se un alt text). Prin reactivi chimici s-a relevat insa scrierea originara, descoperindu-se astfel institutele lui Gaius. Din cauza reactivilor partea finala este distrusa si mai tarziu – 1933, in Egipt este descoperit un nou papirus cu aceleasi institute ale lui Gaius. Papirusul a fost denumit “Gaius din Egipt”

Page 5: Curs Roman Sem i

Texte istorice si literare = cuprind date privind izvoare de drept, practica judiciara. Ele descriu viata cotidiana a locuitorilor de unde pot fi desprinse informatii privind norme de drept. Cei mai importanti istorici sunt: Titus, Livius, Svetoriu, Salustiu, Caesar, Cornelius Nepos iar cei mai importanti literati sunt: Claut, Terentiu, Cato, Lucretiu si Horatiu. Istoriografia romana arata ca Roma a fost fondata in 754 î.e.n. Istoricii romani insa, evoca trecutul indepartat al Romei pentru a proiecta asupra trecutului romei stralucirea pe care o avea la sfarsitul republicii. Nu avem insa suficiente date pentru a distinge realitatea de fictiune. Legenda- fondarea Romei Incepe cu sosirea cu Eneas in Italia, fugit din Troia mistuita de flacari. Eneas o cunoaste acolo pe Lavinia- fiica regelui, iar fiul lor fondeaza orasul Albalonga, care era capitala Laziului. 2 secole mai tarziu, ca urmare a unui conflict, Amulius il alunga pe fratele sau Numitor, ii ucide copiii crutand-o pe Rea Silvia obligand-o sa devina vestala. Rea Silvia concepe din dragostea sa celesta 2 gemeni: Romulus si Remus. Amulius decide uciderea gemenilor, insa cei care au fost insarcinati cu acest lucru, ii abandoneaza. Ei sunt salvati de pastorul Faustus ce ii creste ajutat de o lupoaica ce mai tarziu devine simbolul Romei. Ei cresc, afla de cele intamplate si organizeaza o rascoala in care Amulius este ucis, iar bunicul lor Numitor isi redobandeste tronul. Ei hotarasc sa puna bazele unui oras mare numit Roma; in urma unui conflict intre frati, Remus a fost ucis.

Roma primitiva avea o structura sociala simpla, fiind alcatuita din doua clase: patricieni si plebei.

Plebeii- urmasii celor cuceriti de triburi.- desi participau activ la viata economica, nu aveau acces la conducerea Romei, fapt care a generat o serie de conflicte in primele secole.

Patricienii -dupa legenda sunt urmasii triburilor care au fondat Roma denumiti “populus romanus”- aveau o pozitie dominanta in dauna plebeilor- activitatile principale erau agricultura, pastoritul- se organizau pe 3 niveluri in ceea ce priveste conditiile sociale: ginti, curii si triburi Gintile: erau in numar de 300, fiind reprezentate de familii unite prin nume,

cultura, locuri de inmormantare comune. Curiile: erau alcatuite din 10 ginti, aveau un rol important in conduita cetatenilor

votau hotarari, o curie reprezenta un vot. Hotararea era luata cu majoitatea membrilor. Triburile: un trib era format din 10 curii. 3 triburi=30curii=300ginti

Factorii de conduita sociala era in acea epoca 3: conduita curiataa, regele si senatul.

Conduita curiata: era formata din patricieni iar plebeii erau exclusi Regele: era ales de cond.curiata si avea atributii de sef militar si sef suprem Senatul: alc. din sefii gintilor si functiona ca un sfat al batranilorIn fondarea statului se pleaca de la mijlocul sec 6 î.e.n. si are ca factor reforma regelui Tulius pe fondul luptei dintre patricieni si plebei. Reforma era de 2 feluri: sociala si administrativa. Tulius a impartit cetatenii Romei care purtau arme in 5 categ. Denumite clase dupa avere:

- prima categ, avere mai mare de 100.000 aşi- a doua categ, avere mai mare de 75.000 aşi- a treia categ, avere mai mare de 50.000 aşi

Page 6: Curs Roman Sem i

- a patra categ, avere mai mare de 25.000 aşi- a cincea categ, avere mai mare de 11.000 aşi

In fiecare categorie membrii erau organizati pe centurii cu dubla functie (unitati militare si de vot). 1 centurie = 1 vot. Distributia nu era insa echitabila intrucat prima categorie numara doar cateva zeci de mambri, restul avand mii.

Reforma administrativaTulius a impartit teritoriul Romei in triburi cu sens de cartier. Roma avea initial 21 de cartiere, 4 urbane si 17 rurale, apoi numarul a crescut la 35 de cartiere. In aceste cartiere era inclusa toata populatia Romei.

A fost un stat sclavagist care a cunoscut 3 forme de organizare: Prima forma a fost regalitatea care a dainuit de la mijlocul sec 6 i.e.n. pana la 509 i.e.n. , la alungarea ultimului rege roman.A doua forma a fost republica, din 509 i.e.n. pana la 27 i.e.nA treia forma a fost imperiul din 27 i.e.n pana la moartea imparatului Iustinian din 565e.n Ce-a de-a treia forma de organizare statala a cuprins 2 perioade:

perioada de principat: 27 i.e.n. – 284 e.n. perioada de dominat: 284 e.n. – 565 e.n. In epoca regalitatii din punct de vedere al organizarii sociale, conflictul dintre patricieni si plebei a dominat inegalitatea economica, deoarecce patricienii aveau acces la exploatarea lui “ager oublicus” = “pamant cucerit de la dusmani” Inegalitatea economica, consta in faptul ca patricienii aveau acces la cunoasterea dreptului roman nescris - norme tinute secret de pontifi (preotii cultului pagan) Inegalitatea sociala consta in interzicerea casatoriei dintre patricieni si plebei Sclavia avea o pondere mare, un caracter dominant patriarhal, sclavii munceau alaturi de stapani, erau considerati membri inferiori. Baza productiei o reprezenta in continuare munca libera. Organizarea statului: rege, senat, comitia centuriata, comitia curiata Regele devine sef al statului, sef administrativ, pontifex maximus, conducea armata si era judecator suprem. Regalitatea nu avea un caracter ereditar, la moartea regelui, fiecare membru al Senatului indeplinea functia pentru 5 zile. Senatul avea rol consultativ in raport cu puterea regelui. Comitia centuriata era principalul organ legislativ si avea atributii judiciare. Comitia centuriata era principalul organ legislativ si avea atributii judiciare Comitia curiata era formata din patricieni ce asigurau pozitie dominanta in stat

In perioada republicii In plan politic plebeii erau exclusi de la comitia curiata si conduita administrativa si actiunea jurisdictionala a statului. In plan juridic dreptul era in continuare secret pentru popor pana la 451 i.e.n cand a avut loc elaborarea primei legi romane scrise: “legea celor 12 table” In plan social casatoriile dintre patricieni si plebei erau in continuare interzise Aceste discrepante au condus la conflicte si razboaie astfel ca pana la sfarsitul republicii nu mai existau criterii clare pentru a distinge patricienii de plebei. In acest context se formeaza noi categorii sociale: cavalerii, nobilii si proletarii

CURS IIIRepublica: organizarea sociala

Page 7: Curs Roman Sem i

Cavalerii Numiti si “ordinul ecvestru” erau cei ce se imbogatisera de pe urma afacerilor (camatarii, bancherii, negustori ori cei ce faceau comert cu sclavi). Ei erau “bomini novi”. Adica “noii imbogatiti”. Acesti “bomini novi” , gratie puterii economice exercitau o reala influenta asupra vietii politice, si ,aveau ca obiectiv politic crearea unui stat centralizat si autoritar considerand ca numai un astfel de stat ar asigura o conducere unitara si linistea necesara desfasurarii comertului.

Categoria Nobililor Era numita si “ordinul senatorial” si era formata din cei care detineau magistratura superioara precum si din urmasii acestora. Nobilii, prin intermediul acestei forme de organizare isi realizau principalele interese economice. Ca titulari ai puterii politice, au acaparat suprafete intinse din pamanturile statului, pe care apoi le-au transformat in propietate privata. Ca optiuni politice, erau conservatori, urmau mentinerea institutiilor republicane care le consacrau pozitia si privilegiile. Aceasta deosebire intre nobili si cavaleri a dus la conflicte frecvente intre aceste categorii si au condus la instalarea imperiului.

Proletarii Au aparut ca urmare a formarii latifundiilor, s-au extins treptat inclusiv pe seama pamanturilor detinute de micii proprietari- acestia saraciti ca urmare a razboaielor pe care le inaugura Roma, ca urmare a abuzurilor celor bogati isi vindeau pamanturile la preturi de nimic, apoi se stabileau la Roma in calitate de proletari.Initial, proletar era omul sarac ce nu avea alta avere decat copiii. Termenul de proletar provine de la notiunea “proles” care in latina inseamna copil. Pater familias avea dreptul sa-si vanda fiul de 3 ori, fiecare vanzare fiind valabila 5 ani. Cu timpul insa, acest sens s-a schimbat, cuvantul proletar semnificand pe acela care neavand alte mijloace de subzistenta se stabilea la Roma pentru a trai pe seama statului. Proletarii reprezentau un deosebit interes pentru cei care se luptau in vederea acapararii puterii politice, caci aveau drept de vot. Bogatii se intreceau in a le oferi acestora alimente pentru a le castiga votul, in felul acesta derutand masele si contribuind la prabusirea institutiilor republicane

Sclavia Principalul izvor al sclavilor era razboiul. In 168 i.e.n., dupa cucerirea Macedoniei, pe pietele Romei erau vanduti peste 50 de mii de sclavi. Erau prizonieri de razboi, vanduti in piete de magistrati specializati numiti questori catre popor. D.p.d.v. juridic sclavii erau considerati res, astfel ca stapanul il putea vinde, schimba, imprumuta, gaja, greva cu servituti, ipoteca, lasa prin testament, pedepsi, vinde caci dispunea de “jus vite neciscqu”. Din cauza tratamentului barbar, s-au rasculat in repetate randuri, punctul culminant fiind “Rascoala lui Spartacus” din 73-71 i.e.n.

Epoca republicii : puterea politica era exercitata de 3 factori – magistratii, senatul si adunarile poporului.

Magistratii Erau inalti demnitari de stat, ce detineau importante atributiuni administrative si jurisdictionale. Erua alesi de catre popor, de obicei pentru un mandat de un an, cu doua exceptii: cenzurii: 18 luni si dictatorii – 6 luni. La intrarea in functie in virtutea lui “jus edictendi” obisnuiau sa publice un edict in care aratau cum inteleg sa-si exercite functia. Competenta lor era exprimata prin termenii Imperium si Potestas. Imperium reprezenta dreptul de a comanda o armata, de a convoca adunarea poporului si senatul si se bucurau de acest drept Consulii, Pretorii si Dictatorii.Potestas reprezinta dreptul de a administra si se bucurau de acest drept Cenzorii, Edilii, Questorii si Tribunii plebei.

Consulii erau cei mai vechi magistrati, preluau atributiile laice. Erau inviolabili, functionau in numar de 2 avand ca atributii comanda armatei, jurisdictia in domeniul public si privat, convocau adunarea poporului, alegeau si revocau senatori. Initial consulatul era exclusiv pentru patricieni, insa pe masura presiunii exercitate de plebei ,

Page 8: Curs Roman Sem i

in 3367 i.e.n. s-a admis ca un consul sa fie plebeu, procedand la o scindare a puterii, extragand competentele consulilor, pentru a le aloca magistraturii rezervata patricienilor

Cenzorii intocmeau listele electorale pe baza censului de avere si supravegheau moravurile societatii romane

Pretorii erau cei mai importanti magistrati judiciari romani, au aparut ca urmare a scindarii puterii consulare. In 367 i.e.n., romanii au scos din competentele consulare pe care le-au atribuit pretorilor, formati exclusiv din patricieni. Exclusivitatea patricienilor a fost scurta, in 337 i.e.n. plebeii avand acces la activitatea de jurisdictie. Initial, functiona pretorul urban care era competent sa organizeze judecarea proceselor dintre cetateni. In masura extinderii relatiilor cu strainii, in contextul economiei de schimb, a aparut pretorul peregrin, care, organiza judecarea proceselor dintre cetateni si peregrini. Rolul pretorului in evolutia dreptului roman a fost major, caci spre sfarsitul republicii, au fost cei care prin edictul lor au introdus mijloace procedurale prin care au facilitat aplicarea dreptului civil in noile imprejurari, manifestand un profund rol creator.

Edilii curuli asigurau aprovizionarea Romei cu alimente, supravegheau functionarea targurilor si a pietelor. Aveau competente juridice pana la un anumit plafon valoric cu privire la litigii ce se nasteau ca urmare a actelor juridice incheiate in targuri si piete.

Questorii exercitau atributii in legatura cu vanzarea catre popor a prazii de razboi, administrarea tezaurului public precum si a arhivelor statului.

Trbunii plebei aveau ca functie protejarea plebeilor fata de abuzurile comise de alti magistrati. Beneficiau de “Jus intercessionis” adica de drept de veto prin care puteau paraliza efectele actelor emanate de alti magistrati. Convocau adunarea plebeilor , propuneau proiecte de legi spre vot, iar in 339 i.e.n. dobandesc dreptul de a participa la adunarea senatului, cu timpul, si dreptul de a le prezida.

Dictatorii erau magistrati cu caracter exceptional, la care se recurgea in conditii de profunde crize politice. In aceste conditii, outerile tuturor magistratilor erau suspendate si incredintate lor. Era ales pentru un mandat de 6 luni, dar putea fi ales in cazul in care criza politica persista.

Adunairle poporuluiErau in numar de 4: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis comitia tributa.

Comitia curiata isi pierde importanta, se limita la investirea magistratilor cu puteri superioare si la aprobarea unor acte tinand de organizarea familiei si de domeniu succesoral

Comisia centuriata are loc o reorganizare in 241 i.e.n. astfel ca numarul centuriilor creste de la 193 la 371, in paralel cu redistribuirea centuriilor intre cele 5 categorii. In acest fel, ponderea voturilor s-a deplasat ponderea voturilor de la patura aristocratica spre paturile mijlocii si sarace. In aceasta perioada, statul roman se prezinta ca forma in democratie de tip sclavagist. Ca si competente: aleg consulii, cenzorii si pretorii, judeca apelurile, adoptarea legilor.

Comisia tributa reprezenta adunarea cetatenilor organizati pe triburi in sensul de cartiere, erau nu numai unitati administrativ- teritoriale dar si circumscripptii electorale. Fiecare trib dispunea de 1 vot. Alegeau questorii si edilii, judecau unele procese penale ca institutie de apel, iar din 287 i.e.n. exercita atributii legislative in duana comitiei centuriate.

Concilium plebis era adunarea plebei care adopta hotarari ce erau obligatorii doar pentru plebei, ulterior – sec 3 i.e.n. hotararile devin obligatorii pentru toti cetatenii; patricienii incep sa participe la intalnirile acestei adunari pentru a-si apara interesele.

Senatul Se transforma in principalul organism de realizare a intereselor economice si politice ale aristocratieisclavagiste. Numarul senatorilor a crescut de la 300 initial, la 600 in prima faza iar mai apoi la 900 in vremea lui Caesar. Conducea politica externa, organiza provinciile cucerite, administra finantele statului, supraveghea moravurile si respectarea normelor religioase. Desi nu avea competente legislative, ratifica legile votatede popor.

Page 9: Curs Roman Sem i

Imperiul – prima perioada este principatul: 27 i.e.n. – 284 e.n.

Asistam la adancirea prapastiei dintre bogati si saraci. Patura privilegiata este alcatuita din ordinul senatorial, ecvestru, decurianilor. Micii proprietari ajung cu timpul sa constituie o noua categorie numita Colon, in conditiile scaderii numarului sclavilor, precum si a profitabilitatii muncii astfel incat marii proprietari recurg la munca oamenilor liberi. Colonul incheia cu proprietarul funciar un raport specific contractului de arenda, chiria fiind stabilita fie in bani, fie intr-o parte din recolta. Cu itmpul, dependenta coloniilor de proprietarii funciari se accentueaza, a.i. colonul devine parte integranta sub aspect juridic din pamantul lucrat. Numarul sclavilor a scazut incontinuu, iar prizonierii de raboi nu mai erau vanduti ca sclavii ci erau repartizati direct marilor proprietari funciari, in calitate de coloni. Apare asadar o noua forma – colonii siliti. Silit – om liber sub aspect juridic, avea dreptul de a se casatori in mod valabil, de a incheia acte juridice, de a avea proprietati, de a lasa testament. Erau tratati insa ca sclavii.

Organizarea statului Sub aspectul formei, puterea politica era exercitata de 3 factori: imparatul, senatul, magistratii. In realitate , puterea politica era concentrata in mainile imparatului Octavian. Nepot si fiu adoptiv al lui Caesar, observa ca incercarea acestuia din urma de a instaura despotia de tip oriental a esuat. El a renuntat la calitatea sa de consul si a convins poporul sa-I acorde pe viata putere tribuniciana si putere proconsulara. In calitate de triubn avea drept de veto si putea convoca adunarea poporului. Imparatul comanda armata, controla guvernatorii din provincii a.i. el a devenit monarh “primus interpares”. Si-a mai adaugat si titlul de Imperator (general imperios) Caesar (grad de rudenie cu Caesar) Augustus (demn de a fi venerat).

Praefectus praetorio –comandant al garzii imperiale competente ca ale unui prim ministru Praefectus annonae – aprovizionarea RomeiLegati Augustus propraetore – guvernatorii provinciiloor imperiale.

Senatul Devine anexa a politicii imperiale, un instrument in mana imparatului. Pentru a se intretine ideea pastrarii institutiilor republicane se extind in mod formal competentele: administrarea provinciilor pacificate, alegerea magistratilor, judecarea procedurii penale. Putea emite hotarari obligatorii numite senatconsulte.

Magistratii Se mentin, insa puterea lor se dilueaza treptat. Consulii au drept de a prezida sedintele senatului + competente jurisdictionale. Pretorii: pe tp lui Hadrian pierd dreptul de a desfasura o activitate creatoare Edilii: isi mentin atributiile devenite semnificative Questorii: raman doar cu dreptul de a administra arhivele statului. Tribunii: au competente limitate la unele aspecte jurisdictionale penale sau civile convocau senatul.

- a 2a perioada este Dominatul

Dominatul Caracterizata de extinderea latifundiilor imperiale concomitent cu manifestarea unei profunde crize economice, materializate in criza de moneda si in intoarcerea poporului la practicile vechi. Se generalizeaza Colonatul Servaj.

Page 10: Curs Roman Sem i

In epoca principatului, oamenii bogati erau numiti Honestiores iar cei saraci Humidiores, care devin in epoca Dominatului Potentiores si Humiliores. Apare o quasi-nobilime de functionari organizati pe caste inchise sau ereditare formate din decurioni si militari. Forma de stat era monarhia absoluta de drept divin consacrata in timpul lui Constantin cel Mare. Imparatul este “dominus et deus” = stapan si zeu si tot ce vine in contact cu el devine sacru. Senatul decade, fiind asimilat cu senatele de principat. Magistraturile erau mentinute ca simple functii decorative. Imparatul conducea statul, cu ajutorul unui consiliu restrans format din rude si prieteni numit consistorum principis iar functionarii de stat se imart in 2 categorii: dignitatis si officia 395 – Teodosiu I, impartea Imperiul Roman in: -Imperiul roman de Rasarit – a dainuit pana la 565-Imperiul roman de Apus – s-a prabusit in 476Apoi, in 565, odata cu moartea lui Iustinian, imbraca forma Imperiului Bizantin, unde institutiile de tip politic si juridic sunt inlocuite cu institutiile de tip feudal, iar limba latina este inlocuita cu limba greaca.

Istoria dreptului privat roman se imparte in 3 categorii:

Epoca veche a dr. roman incepe odata cu fondarea statului si dureaza pana la sfarsitul republicii (27 i.e.). Pe planul politic, ii corespunde regalitatea in forma statala si republica.Epoca clasica este in perioada principatului (27 i.e.n. -284 e.n.)Epoca postclasica este corespunzatoare dominatului (284 – 565 e.n.)

IZVORUL DE DREPT ROMAN Este susceptibil de 3 acceptiuni:

1) In sens material inseamna totalitatea conditiilor materiale de existenta, cu precadere realitatea economica, ce determina intr-o societate o anumita reglementare juridica.

2) In sens documentar sursele de cunoastere ale dreptului, documentele dreptului roman3) In sens formal – forme de exprimare ale dreptului in virtutea carora, normele de conduita dobandesc

caracter obligatoriu, capata deci valoare de norma juridica.

Imediat dupa fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul si mai apoi legea, spre sfarsitul epocii vechi se adauga edictele pretorului si jurisprudenta.

Obiceiul . Este cel mai vechi izvor si s-a manifestat in procesul de trecere de la societatea gentilica catre societatea organizarii politice in stat. initial a desemnat totalitatea competentelor insusite si respectate de toti de bunavoie. Pe masura aparitiei fenomenului politic, obiceiul si-a schimbat semnificatia, caci dupa aparitia statului fizionomia obiceiului se schimba in sensul ca obiceiurile utile si convenabile minoritatii dominante sunt impuse prin constrangerea restului societatii. Se opereaza o selectie la nivelul obiceiurilor proprii organizarii gentilice, car esufera un proces de juridicizare. Totodata apar si obiceiuri noi. Timp de 2 secole, obiceiul era singurul izvor de drept la Roma dar normele dreptului nescris erau tinute secrete de pontifi, ce pretindeau ca le-au fos tincredintate de catre zei. Pontifii realizau deliberat o confuzie intre Jus si Fas – drept si religie – pentru a impune vointa celor puternici (patricienii). In cadrul evolutiei sociale apar si alte izvoare de drept, iar obiceiul trece pe planul secundar ca importanta, fara a disparea pana in epoca postclasica, atunci cand revine la inportanta de odinoara Salvius Iulianus spunea despre obicei ca acesta ar reprezenta vointa comuna a poporului si ca are o functie abrogatoare. Afirmatia este pe jumatate corecta. Prima parte este eronata intrucat obiceiul juridic exprima interesele puterii politice. A doua parte este adevarata deoarece obiceiurile juridice mai noi tind sa se aplice in detrimentul obiceiurilor mai vechi si acestea din urma, prin neaplicare, sunt abrogate implicit.

CURS IV

Page 11: Curs Roman Sem i

Legea Romanii intelegeau prin cuvantul – Lex – o obligatie pentru parti. Atunci cand aceasta conventie intervenea intre 2 persoane fizice, Lex insemna contract iar atunci cand intervenea intre magistrati, avea semnificatie de lege. Procedeul adoptarii legii la romani cuprindea mai multe etape: Mai intai, magistratul facea public proiectul de lege prin aifsarea acestuia in forum. Apoi, poporul intrunit in adunari ad-hoc (adunari neoficiale) dezbatea acest proiect. Dupa 24 de zile, poporul, organizat pe comitii se pronunta asupra proiectului de lege: daca era de acord raspundea prin da uti rogas iar daca nu era de acord prin antiquo adica sa ramana cum a fost. Ca o ultima etapa, senatul ratifica legea votata de popor, ratificare fara de care aceasta nu intra in vigoare. De altfel, o lege era refuzata ori de cate ori aceasta aducea atingere intereselor proprietarilor de sclavi. Legile romane aveau o structura comuna, fiind alcatuite din 3 parti: Praescriptio, rogatio si sanctio. In praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea, numele comitiilor care au votat legea si data votarii precum si ordinea votarii in cadrul comitiilor. In rogatio era cuprins textul legii, care, dupa caz, putea fi impartit in capitole si paragrafe. In sanctio se arata ce consecinte decurg din incalcarea dispozitiilor cuprinse in rogatio. Dupa natura sanctiunii, legile se clasifica in 3 categorii: leges perfectae, minus quam perfectae si imperfectae In sanctiunea legilor perfecte se prevedea ca orice act facut prin incalcarea dispozitiilor din rogatio va fi anulat. In cazul legilor mai putin perfecte, actul intocmit cu incalcarea dispozitiilor din rogatio nu este anulat dar autorul sau urmeaza a fi sanctionat, de regula prin plata unei amenzi. In cazul legilor imperfecte, acestea au o sanctiune prin care se interzice incalcarea prevederilor lor, dar nu arata ce consecinte decurg in cazul unei asemenea incalcari. Legea celor XII table a fost prima lege a romanilor, aparitia ei fiind rezultatul luptei plebeilor, care au cerut divulgarea vechiului drept cutumiar, tinut secret de pontifi. Dupa ce tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat 10 ani succesiv aceasta cerere, in anul 451 i.Hr. s-a format o comisie alcatuita din 10 persoane -decemvirii legibus scribundis- care a sistematizat normele de drept si le-a publicat pe 10 table de lemn. Plebea, nemultumita de cuprinsul legii a protestat intrucat din comisie nu facea parte niciun plebeu. Astfel, s-a format o noua comisie in alcatuirea careia intrau si 5 plebei, iar, in anul 449 i.e.n., noua codificare s-a publicat pe XII table de bronz. Legea celor 12 table, numita si Lex duodecim tabularum cuprinde intreaga materie a dreptului public si privat, Cicero considerand-o un adevarat cod, izvorul tuturor legilor. Intre dispozitiile dreptului privat, sunt descrise si cele referitoare la proprietate, un loc important ocupandu-l proprietatea quiritara Dispozitiile privind materia obligatiilor sunt foarte putine, lucru explicabil prin aceea ca, in epoca adoptarii Legii celor XII table, romanii erau un popor de pastori si agricultori traind in conditiile economiei naturale. Procedura de judecata prevazuta in lege era greoaie, brutala, primitiva. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul secolului al IV-lea i.Hr. cand Roma a fost incendiata de Gali, legea nemaifiind publicata niciodata. Cu toata acestea, ea a ramas in vigoare vreme de 11 secole, nefiind abrogata niciodata. Legea s-a intiparit pentru totdeauna in constiinta poporului roman, care vedea in ea un simbol al modului de viata, al culturii. Transmiterea ei de la generatie la generatie se realiza pe cale orala. La patru secole de la publicarea legii, Cicero spunea ca invatarea ei era o lectie obligatorie pentru elevi (carmen necesarium) Cu timpul, in contextul evolutiei generale a societatii romane, multe din dispozitiile legii au devenit inaplicabile. Astfel, in vremea lui Cicero, edictul pretorului luase locul vechiului drept quiritar.

Edictele magistratilor La intrarea in functie, magistratii beneficiau de Ius edicendi adica dreptul de a publica un edict, prin care aratau cum inteleg sa-si exercite functia si ce mijloace juridice vor utiliza, acest edict fiind valabil timp de un an. La origine, edictele erau date in forma orala, ceea ce explica etimologia cuvantului edict (ex dicere), pentru ca din secolul al III-lea i.Hr. sa fie afisate pe table de lemn vopsite in alb numite Album. In afara edictelor valabile pe durata mandatului, numite edicta perpetua existau si edicte ocazionale, date de magistrati cu ocazia unor sarbatori religioase sau organizarea unor jocuri publice, numite edicta repentina. Cele mai importante erau edictele pretorilor, acestia din urma fiind cei mai importanti magistrati. Catre sfarsitul epocii vechi, inceputul epocii clasice, activitatea pretorului a capatat o importanta tot mai mare, deoarece ori de

Page 12: Curs Roman Sem i

cate ori dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat in scopul valorificarii unor pretentii legitime, el crea mijloace noi, sanctionand pe cale procedurala noi drepturi subiective. S-a ajuns astfel ca pretorul sa creeze un ansamblu de mijloace si proceduri juridice care s-au constituit intr-o ramura de drept distincta numita dreptul pretorian. La expirarea termenului, edictul pretorului isi pierdea valabilitatea intrucat intra in functie un nou pretor. Acesta din urma prelua de la predecesorul sau acele dispozitii care I se pareau viabile si rezulta astfel un nou edict compus din doua parti: partea veche “edictum vetus” sau “translaticium” si partea noua “edictum novum” sau “pars nova”. Imparatul Hadrian a poruncit jurisconsultului Salvius Iulianus sa inghete edictele pretorilor intr-o forma fixa “edictum perpetuum” de la care pretorul ulterior sa nu se mai poata abate. Hadrian justifica demersul pe considerentul ca prin schimbarile succesive edictul pretorului ajunsese la o forma perfecta, nesusceptibila de imbunatatiri si ca trebuia fixat in acea forma. In realitate insa, aceasta decizie da expresie vointei imparatului de a concentra intreaga putere in mainile sale. Din acest moment, activitatea creatoare a pretorilor a incetat, acestia nemaiputand decat sa propuna spre aplicare edictum perpetuum si sa explice dispozitiile sale. Textul edictumului nu ne-a parvenit pe cale directa, dar el a fost reconstituit pe baza comentariilor jurisconsultilor. Se pare ca cea mai reusita constituire ii apartine lui Otto Lenel. Conform acestuia, edictumul avea 4 parti: prima parte se referea la organizarea proceselor, a doua la mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia la mijloacele procedurale de drept pretorian iar ultima parte se referea la executarea sentintei. Intre dreptul civil si dreptul pretorian exista un raport cu privire la care exista o definitie in Digeste: “Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” = “Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa si imbunatati conform binelui public”. Dreptul pretorian nu poate exista in afara dreptului civil pentru ca dreptul civil reprezinta sistemul de referinta pentru dreptul pretorian. Acesta din urma a aparut numai pentru ca a fost necesara interventia pretorilor asupra dreptului civil. Daca aceasta interventie nu era necesara nu exista nici dreptul pretorian. Fata de caracterul anacronic al dreptului civil, interventia pretorilor s-a dovedit a fi necesara intrucat a creat posibilitatea aplicarii in continuare a normelor vechi ale dreptului civil, a prezervat ideea imuabilitatii dreptului. In acest demers, pretorul a procedat pe 3 cai:

1) S-a limitat sa introduca in edictul sau proceduri care sa inlesneasca aplicarea in noile conditii a dispozitiilor dreptului civil. Acest sistem de influentare a reglementarii juridice s-a numit adiuvandi iuris civlis gratia (pretorul vine in sprijinul dreptului civil)

2) A adoptat masuri pentru a completa dreptul civil introducand in edictul sau principii si mijloace procedurale noi. De data aceasta el proceda supplendi iuris civilis gratia (completarea dispozitiilor de drept civil).

3) Cand reglementarile de drept civil erau vadit anacronice, pretorul le modifica direct procedand corrigendi iuris civilis gratia

Jurisprudenta Jurisconsultii romani nu era oameni de stiinta in sens tehnic, ci doar oameni de stiinta, cunoscatori ai dreptului ce interpretau normele acestuia in scopul aplicarii lor la cazuri practice. In dezvoltarea jurisprudentei putem identifica mai multe etape:

Jurisprudenta sacrala. Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut zilele faste (in care se judecau procese) si formulele solemne pe care partile aflate in litigiu erau obligate sa le pronunte. Fiind singurii in masura sa ofere lamuriri in legatura cu desfasurarea proceselor ei detineau si monopolul stiintei dreptului. In consultatiile pe care le dadeau cetatenilor, ei interpretau si normele religioase fiind direct interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie pentru o mai buna aplicare a dreptului. Cata vreme jurisprudenta a avut un caracter religios, aflandu-se sub semnul spiritului conservator si partinitor al pontifilor, nici nu a putut face progrese notabile.

Page 13: Curs Roman Sem i

Jurisprudenta laica. In anul 301 i.Hr. Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne si zilele faste prin afisarea in forum a acestora. Dupa asa-numita “divulgare” s-a schimbat si optica jurisconsultilor, care, nu se mai limitau la interpretarea dispozitiilor din Legea celor XII table , ci desfasurau o activitate creatoare. Totusi, jurisprudenta are un pronuntat caracter empiric, de speta, caci jurisconsultii erau interesati de solutionarea conflictelor din practica si mai putin de teoretizare si sistematizare. Activitatea practica a jurisconsultilor era desemnata prin termenii: respondere, cavere si agere. In sfera lui respondere intrau consultatiile juridice date cetatenilor in cele mai variate domenii. Ele erau atat de apreciate, incat Cicero spunea ca locuinta jurisconsultului este oracolul intregii societati “domus iuris consulti totius oraculum civilitatis” Cavere desemneaza explicatiile date cetatenilor in legatura cu forma actelor juridice. Agere se refera la indrumarile date judecatorilor cu privire la felul in care trebuie condus un proces. Jurisconsulti mai importanti ai acestei perioade erau: Sextus Aelius Paetus Catus, Quintus Mucius Scaevola, Aquilius Gallus, Servius Sulpicus Rufus, Alfenus Varro.

Jurisprudenta in epoca clasica a atins apogeul, caci jurisconsultii au fost mai preocupati de formularea de principii generale si sistematizarea lor. Totusi, jurisprudenta pastreaza un pregnant caracter empiric, caci inclusiv principiile de drept erau formate cu pornire de la cazuri din practica. Pornind de la anumite spete, jurisconsultii au constatat existenta unor elemente comune in baza carora au formulat reguli si principii juridice. Pentru a aduce o regula de drept pana la ultimele consecinte, jurisconsultii clasici combinau diferite cazuri creand spete dintre cele mai complicate. Asadar, o regula de drept era recunoscuta ca atare numai daca oferea solutii pentru toate cazurile imaginate intr-un domeniu. La inceputul epocii clasice s-a format 2 scoli de drept: scoala sabiniana si scoala proculiana. Scoala sabiniana fondata de Cassius Ateius Capito isi trage numele de la Massurius Sabinus si avea o orientare conservatoare, traditionalista. Scoala proculiana care isi trage numele de la Proculus era dimpotriva, una progresista, cu preocupari pentru introducerea unor inovatii pentru generalizare si sistematizare. Intrucat cele doua scoli nu aveau o organizare administrativa foarte buna iar statutul lor era dat numai de unitatea de metoda si idei, pe la jumatatea secolului al II-lea e.n. au disparut din viata juridica romana. Jurisconsultii importanti ai epocii: Caius Cassius Longinus (la un mom dat scoala sabiniana era cunoscuta si sub numele de scoala casiana), Julianus, Gaius (a trait in epoca lui Antonin Piul. Intrucat nu se stie nimic precis despre originea si viata sa, au fost emise numeroase ipoteze. Astfel s-a sustinut ca Gaius ar fi aceeasi persoana cu Caius Cassius Longinus. Unii au afirmat ca Gaius ar fi putut fi un sclav grec, insa trebuie luata in calcul si varianta conform careia acesta ar fi avut origine daca. Cert este ca lucrarea sa “institutele” ne-a parvenit in mod direct), Aemilius Papinianus (a trait la sf sec 2, inceputul sec 3, facandu-se remarcat prin rigurozitatea si precizia sa), Iulius Paulus (contemporan si elev al lui Papinianus, a fost cel mai prolific autor al perioadei sale, peste 2000 de fragmente din lucrarile sale fiind utilizate in alcatuirea Digestelor lui Iustinian), Ulpius Domitus (rival cu Paul, era mai concis, mai accesibil in exprimare)

Jurisprudenta in epoca postclasica decade masiv in conditiile in care vointa imparatului se manifesta ca principal izvor de drept si stiinta dreptului nu mai prezenta interes pentru structura politica romana. Initial, consultatiile oferite de jurisconsulti nu au avut caracter obligatoriu. Pe vremea imparatului August, jurisconsultii atasati politicii imperiale au fost investiti cu dreptul de a oferi consultatii oficiale. Aceste consultatii aveau caracter obligatoriu pentru judecatorii care trebuiau sa solutioneze cazul in conformitate cu raspunsul primit de la jurisconsulti, acestea fiind obligatorii numai pentru speta in care fusesera date. Imparatul Hadrian a hotarat insa ca, raspunsurile cu caracter oficial date de jurisconsulti judecatorilor vor fi obligatorii nu numai pentru speta respectiva ci si pentru cazurile similare. Deoarece jurisconsultii din epoca postclasica nu se mai preocupau de solutionarea cazurilor noi, patricienii isi motivau hotararile pe baza textelor clasice. In Epoca postclasica s-a constatat ca fie partile implicate fie avocatii,

Page 14: Curs Roman Sem i

pentru a castiga un proces, citau texte falsificate din jurisconsulti clasici. Asemenea practici erau posibile, deoarece jurisprudenta clasica era foarte vasta, iar judecatorii nu o puteau cunoaste in amanunt. In dorinta de a pune capat falsificarilor de texte, imparatul Valentinian al III-lea a dat in anul 426 legea citatiunilor, conform careia, in solutionarea unei spete, nu pot fi invocati decat 5 jurisconsulti clasici considerati a fi cei mai importanti: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius si Modestin. Alti jurisconsulti puteau fi citati cu o singura conditie: la randul lor sa fi fost mentionati de unul dintre cei 5 jurisconsulti. Se proceda la o colatia codicum. In fata judecatorului se aducea opera jurisconsultului precum si lucrarea unuia dintre cei 5 jurisconsulti in care se facuse referire la acel jurisconsult. Daca in solutionarea unei anumite spete, cei 5 nu aveau aceasi opinie, judecatorul trebuia sa urmeze parerea majoritatii. Se intampla insa ca 2 dintre ei sa fie de o parere, 2 de alta parere iar unul sa se abtina, caz in care judecatorul era obligat sa urmeze parerea lui Papinian. Se intampla insa ca chiar Papinian sa fie cel care se abtine, caz in care judecatorul era liber sa opteze pentru una din cele 2 pareri.

Senatusconsultele Senatul nu putea emite hotarari obligatorii, insa, putea influenta in mod indirect procesul de legiferare intrucat avea abilitatea de a refuza ratificarea unei legi votate de popor. Alteori, magistratii, inainte de a propune un proiect de lege, consultau senatorii pentru a anticipa atitudinea acestora. In epoca lui Hadrian, senatul a dobandit dreptul de a emite hotarari obligatorii, numite senatconsulte si devenite izvoare de drept si in sens formal. Aparent, competenta senatului sporea. In fapt, senatul era o simpla anexa a politicii imperiale iar imparatul legifera conform bunului sau plac sub aparenta ca institutiile traditionale continua sa-si desfasoare activitatea. In vederea adoptarii unui senatconsult, imparatul sau un reprezentant al sau prezentau propunerea in fata senatului, dupa care senatul vota automat. De cele mai multe ori, dupa prezentarea propunerii, imparatul parasea incinta senatului fara sa mai astepte rezultatul votului, caci se stia ca senatul vota oricum in favoarea lui. Datorita acestei proceduri de adoptare a lor, senatusconsultele au fost desemnate si prin termenul de orationes (simple discursuri)

CURS VConstitutiunile imperiale= materializau vointa imparatului, clasificandu-se in :

edicta: dispozitii cu caracter general date de imparat in Dreptul Public si Privat; mandata: instructiuni date de imparat inaltilor functionari in Dreptul Penal si Administrativ; decreta: hotarari judecatoresti date de imparat si care erau obligatorii pentru parti, insa atunci cand cuprindeau norme cu caracter general, ele deveneau generale, obligatorii; rescripta: consultatii juridice date magistratilor sau particularilor, imparatii romani avand pregatire juridica.

Forma acestor consultatii difera in functie de destinatari:- magistratii (scrisoare adresata lor, numita epistula);- particulari (scrise chiar sub textul cererii prin care acestia solicitau consultatia).Pentru ca aceste consultatii cuprind aspecte de ordin general, periodic erau sistematizate in culegeri numite “liber rescriptiorum”.

Opera legislativa a lui Iustinian: Imparatul Iustinian, confruntandu-se cu fenomenul decaderii societatii romane, a incercat sa o revitalizeze, redescoperind valoarea jurisprudentei clasice romane. El a sperat ca prin aceasta resuscitare a dreptului clasic roman si prin aplicarea lui la realitatile sociale postclasice, va reusi sa salveze societatea romana si sa evite prabusirea ce parea iminenta. Demersul sau a esuat, istoria urmandu-si cursul, dar a avut o importanta capitala pentru societatea ulterioara, intrucat opera sa legislativas-a constituit in unul din putinele documente care ofera informatii despre dreptul clasic roman.

Page 15: Curs Roman Sem i

Opera sa cuprinde lucrari precum: Codul, Institutele si Digestele (toate 3 elaborate intre anii 528-534) si Normele, elaborate de particulari dupa moartea lui. Codul sau Codexul a aparut in doua editii, una in anul 529 care nu ne-a parvenit, alta in anul 534.Acesta a fost realizat de o comisie de profesori si avocati de la Constantinopol, sub conducerea lui Triboniam, care a fomulat o culegere de constitutiuni imperiale, din epoca lui Hadrian pana in anul 534. Spre deosebire de alte incercari de codificari, Codul prezinta avantajul ca retine doar constitutiunile in vigoare.Ca structura, Codul cuprinde 12 carti, sugerand o analogie cu Legea Celor 12 Table, carti structurate pe titluri, constitutiuni (paragrafe).Fiecare constitutiune are: imperiptio (numele imparatului care a dat constitutiunile si numele persoanei careia ii era adresata) si subscriptio (locul si data emiterii).

Institutele, lucrare aparuta in anul 533, este un extras din institutele clasice romane. La romani, institutele erau manuale de drept pentru studenti, dar care aveau caracter obligatoriu, spre deosebire de cele moderne. Stucturarea este facuta pe carti, titluri, paragrafe. Fragmentele exista materialmente pentru ca ele nu sunt urmate de vreo precizare cu privire la institutele din care au fost extrase, sau la autorul lor.

Normele reprezinta o lucrare dupa moarte, cuprinzand o colectie de constitutiuni imperiale din anul 534 pana in anul 565, date de Iustinian., dorind a fi o continuare a Codului. Spre deosebire de Cod, ele cuprind si pe cele abrogate, scazandu-i valoarea stiintifica.

Digestele reprezinta lucrarea cea mai importanta, editata in anul 533, o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici romani, adaptate pentru a putea fi utile in solutionarea spetelor din practica postclasica. Selectionarea acestor fragmente a fost realizata de o comisie formata din 15 persoane, aflata sub conducerea lui Triboniam, considerat “questor sacri palati”. Sistemul de lucru a fost stabilit de Iustinian, care a dat 3 constitutiuni, devenite prefete ale Digestelor. El a dat 50 de constitutiuni imperiale prin care a inlaturat institutiile juridice depasite care nu-si aveau un corespondent in realitatea juridica postclasica si realizeaza adaptarea privind limbajul. Structura Digestelor cuprinde 50 de carti, titluri, paragrafe, de aceea, cand se citeaza din text se foloseste litera “D”, alaturi de 4 cifre.. Primul paragraf se numeste “principiu” si nu este numerotat, numerotarea incepand cu paragraful 2.

Mult timp s-a considerat ca materia Dreptului este haotica, pana cand in secolul al XIX-lea s-a constatat ca titlurile sunt unitare, desi cartile sunt eterogene. Cu pornire de aici a devenit posibila reconstituirea sistemului de lucru al comisiei.

Lucrarile clasice romane au fost impartite in 4 categorii:- Opera lui Sabinus (scoala Sabinilor), care cuprinde Ad Sabinus si Opera lui Salvius Iulianus;- Fragmente privind edictul pretorului;- Opera lui Papilion;- Lucrari ale jurisconsultilor mai putin importanti (imparati).

Fiecare comisie a luat cate o categorie de lucrari pentru a le studia, extragand cele mai importante informatii din aceste opere. Fragmentele extrase de subcomisia 1 Opera lui Sabinus, s-au contituit in asa-numita Masa Sabiniana. Subcomisia 2 a generat Masa Edictala, subcomisia 3 Masa Papiliona si “In appendix”, apoi subcomisiile s-au reunit si au trecut la elaborarea Digestelor pe titluri. In cadrul fiecarui titlu, trebuie privita o anumita problema de drept.

! Otto Leder a reconstituit Edictul Pretorului, cu pornire de la fragmentul privind tema in discutie.Cele mai importante editii ale Digestelor au fost elaborare de Theodor Mommsen, in 1870 si in 1931 de Pietro Bonfante.

Page 16: Curs Roman Sem i

Procedura civila: Procedura civila reprezinta un ansamblu de norme care reglementeaza desfasurarea proceselor private cu privire la statutul persoanelor, la proprietate, mostenire, valorificarea drepturilor de creanta, adica motorul intregului Drept Civil. Prin ea, romanii au reusit performanta de a-si adapta vechiul lor drept, rigid, formalist, la exigentele societatii, reusind sa-si schimbe dreptul in fond, pastrand aparenta neschimbarii sale.

Romanii au cunoscut 3 sisteme procedurale: -Sistemul Legisactiunilor (aplicat in epoca veche); - Sistemul Procedurii Formulare (epoca clasica); - Sistemul Procedurii Extraordinare (epoca postclasica). Procedura Legisactiunior si Opera lui Papilion au ca element comun faptul ca in cadrul lor procesul este impartit in doua faze diferite: “in iure” (in fata magistratului) si “in iudicio” (in fata judecatorului).In faza “in iure”, magistratul are rolul de a organiza o instanta de judecata , stabilind despre ce e vorba in proces de “quo re agitur”.

In faza “in iudicio”, judecatorul era o persoana particulara, aleasa de catre parti si confirmata de catre magistrat. Astfel, judecatorul conducea dezbaterile, asculta pledoariile avocatilor, aprecia probele, asculta partile, pronunta sentinta. Complexul de reguli care guverneaza aceasta desfasurare in doua faze se numeste “ordo iudicio nem privatiorum”. Exista deosebiri de substanta, astfel ca in Procedura Legisactiunilor, rolul magistratului era formalist, rigid, caci el are menirea de a observa daca au fost respectate formulele solemne specifice tipului de proces si de a pronunta unele cuvinte solemne. In Procedura Formulara, rolul sau devine amplu, el redacteaza o formula prin care arata judecata din faza a doua, cum urma sa procedeze in rezolvarea litigiului.In Procedura Extraordinara dispare impartirea procesului in cele doua faze, numita “extra ordinem”. Astfel, procesul se desfasura de la inceput pana la sfarsit in fata aceleasi persone, care are acum dublu rol, de judecator si magistrat. Aici putem vorbi de aparitia judecatorului de profesie, judecator magistrat, fiind un fenomen cu care romanii s-au confruntat. Ea isi afla originea in realitatea sociala gentilica, cand conflictele din comunitate erau rezolvate potrivit obiceiului nejuridic: razboiul sangelui. Dupa intemeierea statului a aparut justitia ca forma de organizare a dreptului de organ al statului. Statul roman si-a convins atunci cetatenii de importanta actului de justitie prin imbracarea lui intr-o forma solemna excesiva si prin conditionarea realizarii actului de justitie in anumite zile in ideea de a sublinia ca acest act e intim legat de stat. Cu toate acestea, fenomenul justitiei private a continuat sa se manifeste in paralele cu aceasta justitie publica. Justitia privata consta in valorificarea unor drepturi subiective prin mijloace proprii si este agresiva (se manifesta cand o persoana lua initiative in materializarea pretentiior sale), defensiva (o persoana se apara prin mijloace proprii fata de pretenriile altora, fiind admisa si permisa de romani potrivit principiului “vim vi repelere lucid”=violenta poate fi combatuta prin violenta). Justitia agresiva a fost initial tolerata, restransa, iar in cele din urma prohibita, considerand ca aducea atingere intereselor generale ale puterii in stat. In acest scop, cu timpul s-au dat mai multe legi de reprimare a justitiei agresive:-Lex nilis de ni publico et private, lege data de Augustus, privind o pedeapsa publica (exilul) pentru acel creditor care, prin violenta, lua un bun din patrimoniul debitorului sau.-Decretum Marci, lege data de Marc Antoniu, privind pedeapsa cu chiar pierderea creantei pentru acel creditor care chiar fara violenta lua un bun de la debitorul sau.-Constitutiunea anului 389, a lui Valentinian, privind pedepsirea prin pierderea dreptului de proprietate a proprietarului care intra in stapanirea bunului sau prin mijloace violente.Procedura legisactiunilor: Etimologia cuvantului legisactiune vine de la “legis actiones”=actiuni ale legii.

Page 17: Curs Roman Sem i

Acest concept semnifica faptul ca orice actiune ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv se intemeiaza pe lege. Ea cuprinde 5 legisactiuni, dintre care 3 de judecata: sacramentum, iuridicis arbitrive postulation si condictio si 2 de executare: manus inecto si pigmalis capio. Legisactiunile de judecata erau utilizate pentru recunoasterea unui drept pe cale juridiciara, pe cand celelalte erau folosite pentru punerea in executare a unei sentinte judecatoresti sau a unui drept de recunoastere in mod legal. Legisactiunile au 4 caractere: judiciar, legal, formalist, secret. Caracterul judiciar: partile erau obligate sa se prezinte in fata magistratului si sa se supuna regulilor procedurale. Caracterul legal: legisactiunea isi are temeiul in lege, partile trebuie sa utilizeze expresii prevazute in legile care reglementeaza legisactiunile. Caracterul formalist: se impunea partilor sa respecte formule solemne specifice tipului de proces, partile nu pot comite greseli atunci cand spun formula solemna, sub sanctiunea pierderii procesului si implicit chiar a dreptului subiectiv, la romani pentru un drept existand o singura actiune. Caracterul secret: formulele legisactiunilor erau redactate dupa temeiul legii de pantificat, care le tinea secrete si nu le dezvolta decat partial cu ocazia unor consultatii. O prima caracteristica a desfasurarii proceselor era ca partile trebuie sa fie prezente in prima faza a procesului desfasurandu-se in fata magistratului. Cum atunci statul roman nu avea un organism specializat, citarea la proces era facuta de reclamant, existand 3 proceduri de citare: “in ius vocatio”, “cvationum” extrajudiciar, condictio. Ius vocatio reprezenta o actiune adresata de catre reclamant paratului pentru a se prezenta la proces, materializata in rostirea unei formule solemne “In ius te noco”. Aceasta somatie era adresata intr-un loc public, caci domiciliul unui cetatean roman era inviolabil. Daca paratul refuza, reclamantul il putea lua cu forta, fiind posibil ca paratul sa se ascunda, caz in care reclamantul putea cere o “misio in posesionem”, o trimitere a sa in detensiunea bunurilor paratului pentru a-l constringe. Era posibil ca paratul sa poata stabili cu reclamantul un “vindex”=garant, care trebuia sa-l faca pe parat sa se prezinte la data convenita. Cvationum extrajudiciar: conventie prin care partile se intelegeau sa se prezinte la o anumita dataCondictio: somatie a paratului peregrin. In “in iure”, reclamantul lua primul cuvantul si isi exprima pretentiile prin rostirea formulei solemne si a gesturilor rituale. Paratul putea adopta 3 atitudini: sa recunoasca, sa nege, sa nu se apere cum trebuie.Recunoasterea se numea “convegio coniuri”, cel care recunostea fiind asimilat cu cel condamnat, potrivit “convesius pro iudicato est”=cel care recunoaste e ca si condamnat. Recunoasterea figura in Legea Celor 12 Table in fruntea listei titlurilor executorii, in acest caz nu mai exista faza judecatorilor. Negarea se numea “infitiatio”, paratul nerecunoscand, dar dandu-si cursul la realizarea solemnitatilor. Exista si cea de-a doua faza a procesului, sentinata putand fi de absolvire sau condamnare. Dreptul de a nu se apara cum trebuie “non defencio”, paratul nu recunostea, nici nu nega, nici cu colabora cu reclamantul la realizarea formalitatilor, avand atitudini sicanatoare, pedeapsa sa fiind asimilata cu cel condamnat. Magistrat judiciar initial era regele, apoi la inceputul Republicii erau consulii, in 367 i.Hr era pretorul urban, in 242 i.Hr era cel peregrin, in targuri magistrati erau edilii curuli, in Italia magistrat era reprezentantul pretorului urban, in provincii guvernatorul, in orasele provinciale erau magistrati judiciari magistratii municipali. Competenta magistratilor judiciari era exprimata prin iurisdictia si imperium. Iurisdictia reprezenta dreptul de a supraveghea indeplinirea formulelor procesului, in doua feluri, in functie de rolul jucat de magistrat: contentiosa si voluntaria (gratiosa). Contencioasa: interesele partilor erau opuse, pronuntarea fiind sustinuta. Gratioasa: interesele erau convergente, partile colaborau atat intre ele cat si cu magistratul in cazul unui proces simulat in vederea realizarii scopului comun. Exista “in iure cession”, care s-a manifestat in conditia in care la romani nu aparuse formula juridica a contractului de vanzare, cand partile recurgeau la un proces simulat pentru a realiza o vanzare.

Page 18: Curs Roman Sem i

Cumparatorul era reclamant, chema in judecata vanzatorul sustinand ca lucrul e al sau. In fata magistratului, paratul tacea, recunoscand astfel pretentiile reclamantului. Magistratul ratifica pretentiie reclamantului, recunoscand proprietatea asupra lucrurilor.Imperium: putere de comanda a magistratului, cuprinzand si iurisdictio. Se face o diferenta intre imperium maior (comanda armata) si imperium mixtum (organizarea instantei de judecata, care dadea continutul atributiilor pretorului).

CURS VI Activitatea pretorului in faza In Iure a procedurii legisactiunilor se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formulele proprii legisactiunii la care s-a recurs, dupa care pronunta, in functie de datele cazului: do, dico, addico - prin do iudicem (va dau judecator) pretorul ratifica persoana aleasa de parti - prin dico pretorul dadea bunul in litigiu uneia dintre parti pana la solutionare - prin addico pretorul ratifica declaratia unei parti, recunoscand dreptul acesteia Pretorul organiza instanta numai in zilele faste. Jurisdictia nu era permisa in zilele cand se adunau comitile, se sarbatoreau datini sau cand se faceau sacrificii zeilor. Jurisdictia contencioasa se exercita in comitium sau in forum, pe cand cea voluntara putea fi exercitata oriunde.

Procedee de solutionare a unor litigii. In virtutea cu care era investit, pretorul dispunea de mijloace pentru solutionarea litigiilor pe cale administrativa fara ca procesul sa mai ajunga in faza in iudicio. Aceste mijloace erau: Stipulationes praetoriae, Missio in possessionem, Interdicta si Restitutio in integrum. -Stipulationes praetoriae erau niste contracte verbale incheiate sub forma unui dialog prin intrebare si raspuns, in fata pretorului si la initiativa acestuia. Se deosebesc de stipulatiunile obisnuite care se incheiau la initiativa partilor. In anumite situatii, dupa ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona partilor sa incheie o stipulatiune prin care paratul promitea sa plateasca o suma de bani daca, in viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natura sa-l pagubeasca pe reclamant. -Missio in possessionem este trimiterea reclamantului in posesia bunurilor paratului. Aceasta reprezenta o constrangere pentru cel ce dorea nerecunoasterea ori nevalorificarea drepturilor unei persoane. Se folosea cand paratul refuza sa se prezinte in fata pretorului. - Interdicta sunt dispozitii prin care pretorul ordona partilor sa incheie sau dimpotriva sa nu incheie un anumit act. Interdictele erau simple atunci cand se adresau unei singure parti si duble cand erau adresate ambelor parti. - Restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) era ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant. In urma acestuia, reclamantul recapata dreptul subiectiv pe care-l pierduse prin efectul actului pagubitor. Repunerea in situatia anterioara era insa numai in drept nu si in fapt. De aceea, pe urma, reclamantul trebuia sa intenteze o actiune pentru valorificarea dreptului renascut. Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam. Daca un cetatean lipsea vreme indelungata din Roma, in interesul serviciului, si in acest timp cineva ii uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in integrum prin care desfiinta uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul redobandea dreptul de proprietate iar apoi intenta actiunea de revendicare, redobandind posesiunea, adica, stapanirea de fapt. Cu timpul, restitutio in integrum s-a aplicat si la alte cazuri retitutio in integrum ob errorem - din cauza erorii- ob metum - din cauza violentei- ob dolum - din cauza inselaciunii- ob capitis diminutioem - din cauza desfiintarii personalitatii-

Faza in iudicio

Activitatea partilor. Ultimul act in iure era litis contestatio (luarea de martori) dupa care procesul trecea in faza a doua in iudicio. Martorii relatau cele intamplate in fata pretorului si constatau dorinta partilor de a trece in aceasta faza.

Page 19: Curs Roman Sem i

In fata judecatorului nu se mai foloseau formulele solemne, iar primul care vorbea era reclamantul, tot lui revenindu-I si sarcina probei potrivit principiului onus probandi incembit actori - toate probele revin reclamantului. Probele vremii erau: martorii, inscrisurile si prezumptiile. Intrucat romanii nu cunosteau o ierarhie a probelor, un inscris putea fi combatut cu martori, lucru de neconceput astazi, in dreptul modern. In continuare, paratul putea administra probe pentru aparare, iar apoi avocatul facea pledoaria pentru clienti. Avocatii nu aveau calitatea de reprezentanti ci doar asistau partile prin pledoarii. Patronus Causarum a fost primul avocat roman. A aparut pentru ca cei ce se stabileau la Roma in calitate de clienti nu se puteau descurca in procese intrucat nu cunosteau dreptul roman, asadar erau nevoiti sa recurga la serviciile patronului lor. Mai departe, judecatorul dadea sentinta. In aceasta faza, procesul se putea desfasura si in absenta uneia dintre parti, deoarece, legea celor XII table prevedea ca post meridiem praesenti litem addicto adica dupa amiaza cel prezent castiga. Era posibil insa, ca probele sa nu fie concludente, caz in care, judecatorul dadea castig de cauza partii mai onorabile, adica mai bogate.

Judecatorii erau personae particulare alese de parti si confirmate de magistrat. Totusi, nu oricine putea fi judecator; Initial puteau fi judecatori doar senatorii pentru ca mai apoi sa dobandeasca acest drept si cavalerii, daca averea lor depasea un prag minim stabilit. Cel mai important judecator era judex unix adica judecatorul unic roman care se pronunta cu privire la existenta sau nu a unui drept. Atunci cand judecatorul unic nu se pronunta asupra existentei dreptului ci doar asupra intinderii sale, cum este cazul actiunilor in partaj, purta numele de arbiter - arbitru - In afara de judecatori, la Roma, mai existau si tribunale. Acestea puteau fi permanente sau nepermanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un numar impar de judecatori numiti recuperatores si care solutionau litigiile dintre cetateni si peregrini precum si abuzurile comise de guvernatorii din provincii. Tribunalele permanente erau in numar de doua: decemviri litibus iudicandis - cei zece barbati care sa judece procesele si centumviri litibus iudicantis - cei o suta de barbati care sa judece procesele (acestia din urma judecau procesele referitoare la proprietate si mostenire, spre deosebire de cei zece care judecau procesele referitoare la libertate).

Legisactiunile de judecata Erau: sacramentum, iudicis arbitrive postulatum si condictio

Sacramentum avea 2 formule de judecata: Sacramentum in rem atunci cand se judecau procese referitoare la proprietate si Sacramentum in personam atunci cand se judecau procese referitoare la drepturile de creante. Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne transmise prin intermediul Institutelor lui Gaius care descriu un proces privind dreptul de proprietate asupra unui sclav. In acest caz nu exista Reclamant si Parat intrucat ambele parti reclamau dreptul de proprietate asupra sclavului. Partea care avea initiativa spunea Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindicate imposui - afirm ca acest sclav este al meu in baza dreptului quiritilor, conform cu conditia sa juridica; dupa cum am spus, iata, am pus nuiaua pe tine. Nuiaua reprezenta intr-o conceptie romana fetisista un simbol al proprietatii caci romanii considerau ca individul insusi isi crea proprietiea atingand cu nuiaua obiectul proprietatii sale. Adversarul pronunta si el aceeasi formula, dupa care prin niste gesturi si ritualuri avea loc intre parti un simulacru de incaierare, menit a sugera situatia existenta anterior aparitiei statului, cand litigiile dintre persoane se rezolvau prin razbunarea sangelui. Magistratul intervenea prin formula mittite ambo hominem - lasati amandoi sclavul. Interventia magistratului simboliza noua situatie in care statul a luat asupra sa distribuirea justitiei. Mai departe, cel ce initiase procesul il intreba pe adversar “iti cer sa-mi spui in ce scop ai revendicat”. Fata de aceasta formulare, adversarul raspundea “mi-am exercitat dreptul meu cand am pus nuiaua”. Celalt ii spunea din nou “pentru ca ai revendicat incorect te provoc la un sacramentum” iar adversarial ii raspundea “et ego te” - si eu pe tine. Sacramentum insemna si juramant dar si pariu. In cazul de fata avea sens de pariu. Valoarea pariului era de 50 sau de 100 de asi in functie de valoarea obiectului care putea fi mai mica sau mai mare de 1000 de asi. Obiectul

Page 20: Curs Roman Sem i

litigios era atribuit acelei parti care promitea cu garanti numiti praedes litis et vindiciarum ca, in cazul pierderii procesului, va atribui lucrul partii adverse. In continuare, urma faza a doua a procesului, cand judecatorul pronunta sentinta dupa ce cantarea procesul. Sentinta era pronuntata in mod indirect caci nu se spunea cine a castigat ci se spunea cine a pariat just, caci cel ce paria just castiga si sclavul si banii din pariu Sacramentum in personam este legisactiunea utilizata in scopul valorificarii drepturilor de creanta asupra unor sume de bani sau lucruri. Desi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute in amanunt se presupune ca in fata magistratului avea loc tot o dezbatere contradictorie, dupa care procesul trecea in faza a doua. Sentinta era pronuntata tot in mod indirect.

Iudicis arbitrive postulatio imbraca forma unei dezbateri contradictorii in fata magistratului urmata de cererea de a se numi un judecator sau arbitru. Aceatsa procedura de judecata era folosita in scopul valorificarii creantelor izvorate din sponsio (contract solemn), in scopul iesirii din indiviziune, precum si in scopul valorificarii drepturilor al caror obiect trebuia sa fie evaluat de judecator printr-o litis aestimatio. Este o legisactiune mai evoluata decat Sacramentum intrucat nu se porneste de la pretextul unui pariu iar partea care pierde procesul nu plateste o suma de bani ci doar isi executa obligatia. In plus, Iudicis arbitrive postulatio are si o sfera mai larga de aplicare fata de Sacramentum care viza doar creantele cu un obiect bine determinat.

Condictio este o legisactiune introdusa mai tarziu prin legile Sillia si Calpunia ea aplicandu-se in doua cazuri: in materie de certa pecunia - o suma fixa de bani - si in materie de alia certa res - un alt lucru determinat-. Activitatea partilor consta dintr-o dezbatere contradictorie in fata magistratului, dupa care, fata de raspunsul negativ al paratului, reclamantul il soma sa se prezinte din nou in iure, peste 30 de zile in scopul alegerii unui judecator. Cel ce pierdea trebuia sa plateasca o suma de bani cu titlu de pedeapsa, dar nu o suma fixa ci una variabila in functie de valoarea obiectului litigios.

Legisactiunile de executare Erau Manus Inectio si Pignoris Capio

Manus Inectio era utilizata in scopul executarii acelei sentinte de condamnare care avea ca obiect o suma de bani. In dreptul roman vechi si clasic, sentinta de condamnare era data de o persoana particulara asa incat era necesar un nou proces pentru ca magistratul sa dispuna executarea sentintei. Daca dupa 30 de zile debitorul nu platea, creditorul se adresa magistratului sa-i incredinteze persoana debitorului. Asadar, Manus Inectio reprezenta o procedura de executare asupra persoanei debitorului insolvabil si nu asupra bunurilor sale. Astfel, creditorul il ducea pe debitor in inchisoarea sa personala carcer privatum unde il tinea timp de 60 de zile in conditiile prevazute in Legea celor XII table. Daca dupa 60 de zile, datoria nu se platea, debitorul putea fi vandut ca sclav, dar nu la Roma caci cetateanul roman nu putea fi sclav in propriul stat ci trans tiberium - dincolo de Tibru Existau totusi trei metode de scapare pentru debitor:1) creditorul era obligat sa-l scoata la 3 targuri successive astfel incat un cunoscut sa-l vada si sa-i achite datoria2) exista possibilitatea aparitiei unui vindex - o persoana care sa-l conteste pe creditor si sa afirme ca debitorul a fost condamnat pe nedrept -. Astfel, rezulta un nou proces, de aceasta data intre creditor si vindex, care, daca se incheia prin pierderea de catre vindex, acesta din urma putea lua locul debitorului si putea fi condamnat la dublul sumei anterioare.3) debitorul, constient de insolvabilitatea sa, sa-l convinga pe creditor sa munceasca pentru acesta in schimbul sumei de bani. In legea celor XII table exista prevederi conform carora daca exista mai multi creditori si un singur debitor iar persoana sa nu poate fi valorificata prin vanzare (era slab, batran, bolnav), atunci, pentru a se da satisfactie tuturor, creditorii puteau ucide debitorul si imparti intre ei trupul sau.

Page 21: Curs Roman Sem i

Pignoris Capio nu ar fi o veritabila legisactiune conform jurisprudentei romane ci mai mult o justitie privata. Intr-adevar, Pignoris capio avea un caracer extrajudiciar caci nu presupunea existenta unei sentinte de condamnare, nici prezenta magistratului nici a debitorului. In cateva cazuri, dupa ce pronunta anumite cuvinte solemne in prezenta martorilor, creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea sa-si insuseasca acel bun sau sa-l instraineze, dar, daca debitorul nu platea, putea sa-l distruga. fgg Este de precizat totusi ca, in masura in care este o legisactiune, Pignoris Capio nu poarta asupra bunurilor ci tot asupra persoanei, intrucat bunurile nu erau luate in scopul valorificarii dreptului ci in scopul exercitarii unor presiuni asupra debitorului.

CURS VIIProcedura Formulara

A fost introdusa prin legea Aebutia, (data intre anii 149 – 126 I.Hr) aparitia sa neimplicand insa si abrogarea procedurii legisactiunilor. Gaius arata ca procedura formulara a fost introdusa deoarece procedura legisactiunilor devenise odioasa pentru romani. De fapt, aceasta din urma nici nu mai putea fi aplicata intrucat dezvoltarea comertului impunea judecarea cu cereritate (rapiditate), acest lucru nefiind posibil prin formulele solemne ale legisactiunilor.

Imparatul August, luand act de caderea in desuetudine a legisactiunii a dat legile Iuliae Judiciarae prin care a abrogat definitiv aceasta procedura.

Formula era un mic program de judecata elaborat de pretor prin care ii arata judecatorului cum sa solutioneze procesul. In edictul pretorului se gaseau mai multe formule solemne corespunzatoare fiecarui tip de drept subiectiv. Aceasta este si deosebirea fata de dreptul modern, in care, pentru fiecare drept subiectiv exista si o actiune care permite intrarea in justitie a titularului dreptului subiectiv.

La romani, daca nu aveai actiune si nu exista o formula specifica, insemna ca nu aveai drept subiectiv. Actiunea reprezenta cererea adresata de reclamant magistratului pentru a i se elibera o formula. Mai departe, magistratul cauta in edictul sau o formula corespunzatoare dreptului reclamantului. Daca gasea o formula, o completa cu datele concrete ale procesului. Se intampla insa, ca uneori sa nu gaseasca nicio formula. In acest caz, daca pretentiile reclamantului I se pareau legitime dadea satisfactie principiului echitatii si dadea o noua formula In factum (cu descrierea de fapt si imprejurari care l-au determinat sa creada ca reclamantul merita sa intre in justitie). Asadar, in procedura formulara pretorul joaca rol creator, caci prin posibilitatea lui de a crea formule, de fapt, crea drepturi subiective care altfel ar fi ramas simple pretentii.

Structura formulei Gaius arata ca orice formula incepe cu numirea de judecator. Partile principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio si condemnatio.

Intentio reprezenta acea parte a formulei ce continea pretentiile reclamantului. Atunci cand pretentiile reclamantului aveau un obiect precis determinat Intentio se numea Certa iar in caz contrar, dreptul reclamantului urma sa fie apreciat de judecator printr-o litis aestimatio, Intentio numindu-se

de aceasta data Incerta.Demonstratio reprezenta cauza juridica a pretentiilor reclamantului, sau, acel act

sau fapt care statea la baza preteniilor (ex: contract sau delict) Adiudicatio figura numai in formula actiunilor de partaj iar prin aceasta judecatorul era imputernicit sa atribuie celor aflati in proces dreptul de proprietate asupra unei

parti din lucrul stapanit in comun.Condemnatio era imputernicirea data de magistrat judecatorului pentru a pronunta condamnarea sau

dupa caz absolvirea cuiva. In functie de proces, oricare dintre aceste parti principale putea lipsi, cu exceptia lui Intentio. Imputernicicrea judecatorului pentru acordarea unei sentinte era necesara, deoarece acesta era o persoana fizica

Page 22: Curs Roman Sem i

si avea nevoie de o imputernicire a unei autoritati. Din aceasta cauza, se spunea ca judecatorul este sclavul formulei caci se supunea in intregime imputernicirii magistratului. Presriptiile si Exceptiunile erau partile accesorii si se inserau doar la cererea uneia dintre parti. Prescriptiunile erau precizari pe care pretorul le introducea in formula. Acestea puteau fi pro actore - in favoarea reclamantului – sau pro reo – in favoarea paratului - . De exemplu, sa ne imaginam urmatoarea situatie: reclamantul era titularul unui drept de creanta asupra unei rente viagere, o suma de bani platibila lunar sau anual de catre debitor pe durata vietii creditorului. Daca se intampla ca debitorul sa nu plateasca o rata, creditorul se adresa pretorului si solicita obligarea la plata a debitorului. El cerea insa, sa se insereze in formula precizarea ca el nu-si deduce in justitie dreptul intregii rente ci doar asupra ratei neplatite. Daca nu ar fi facut aceasta precizare, s-ar fi considerat ca el isi deduce in justitie intregul drept, astfel ca la o viitoare neplata, debitorul parat ar fi putut invoca cu succes ca dreptul sau s-a stins cu prilejul actiunii anterioare, caci la romani, pentru un drept subiectiv exista doar o singura actiune. Exceptiunile erau mijloace de aparare ale paratului prin care el nu nega pretentiile reclamantului dar invoca anumite imprejurari de natura a i le paraliza in tot sau in parte. Ex: paratul nu neaga ca a primit 100.000 asi imprumut dar spune totodata ca a fost iertat de plata unei jumatati din suma. Aceasta afirmatie trebuia insa inserata in formula, caci altfel judecatorul nu o lua in calcul. Exceptiunile aveau caracter absolutoriu caci daca judecatorul le considera intemeiate, el putea da absolvirea. Nu aveau caracter minutoriu, caci judecatorul fiind sclavul formulei trebuia sa se raporteze strict la suma din formula. Ex: judecatorul trebuia sa pronunte absolvirea paratului de intreaga datorie si nu sa-l condamne pe acesta la plata a 50.000 de asi. Introducerea exceptiunii a pus capat procedurii unitatii de chestiune in virtutea careia judecatorul lua in calcul doar afirmatiile reclamantului, cum era in procedura legisactiunilor.

Desfasurarea procesului

In faza In Iure a procedurii formulare apar unele modificari in materia citarii, in activitatea partilor si a magistratului. Citarea se face tot de catre reclamant, cele 3 metode mentinandu-se, dar lor adaugandu-li-se si altele noi. Daca paratul se ascundea, magistratul putea dispune “missio in possessionem”. De asemenea s-a creat o actiune speciala impotriva paratului care nu se putea prezenta in fata pretorului si nici nu aducea un garant care sa se oblige ca-l va determina pe acesta sa se prezinte la proces. Prezenta e obligatorie si in procedura formulara, dar dezbaterea este libera, fara formule solemne si fara gesturi sacramentale. Paratul putea adopta tot aceleasi 3 pozitii. Noutatea apare daca reclamantul cere o suma de bani. Procesul se putea solutiona in aceasta faza prin inermediul iusiurandum necessarium, adica prin pronuntarea unui juramant: fie al reclamantului care jura ca are un drept de creanta, fie al paratului care jura ca nu datoreaza nimic. Dupa incheierea dezbaterilor, pretorul acorda reclamantului actiunea sau i-o refuza. Acordarea actiunii coincidea cu redactarea formulii. Ultimul act al fazei in iure era litis contestatio care insa acum avea un alt sens: consta in remiterea unei copii de pe formula sau din dictarea ei de catre reclamant paratului. Litis contestatio producea 3 efecte: un efect extinctiv, un efect creator si unul fixator.Efectul extinctiv: dupa ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de reclamant in justitie se stingea.Efectul creator: in locul dreptului care se stingea se nastea un nou drept care invariabil era un drept de creanta ce purta asupra unei sume de bani, respectiv asupra acelei sume la care judecatorul il condamna pe parat. Dreptul initial dedus in justitie se deosebeste de noul drept creat in privinta naturii, a obiectului si a cauzei sale juridice. Dreptul initial era un drept real, dreptul nou creat este unul de creanta. Obiectul dreptului initial era un lucru (drepturile reale poarta asupra lucrurilor) iar obiectul dreptului nou creat este o suma de bani. Cauza juridica a primului drept era un act oarecare pe cand cea a dreptului nou creat este litis contestatio. Daca dreptul initial era un drept de creanta care purta asupra unui lucru, dupa litis contestatio se schimba doar obiectul si cauza juridica iar daca initial era un drept de creanta ce purta asupra unei sume de bani se va schimba doar cauza juridica.Efectul fixator: consta in faptul ca in momentul litis contestatio se defineau elementele reale (afirmatiile partilor) si personale (identitatea partilor si a judecatorului) ale procesului. Daca pe parcursul procesului una din parti

Page 23: Curs Roman Sem i

murea, succesorii nu ii puteau lua locul automat, ci, era necesara modificarea formulei de catre magistrat prin inserarea mostenitorului in locul decedatului. Daca judecatorul murea, partile trebuiau sa aleaga un nou judecator si sa mearga la magistrat pentru ca acesta sa il ratifice si sa-l insereze in formula. Elementele reale se refereau la pretentiile reclamantului caci acesta nu putea formula in fata judecatorului alte cerinte decat cele in fata magistratului. Faza In iudicio a procedurii formulare nu difera foarte mult de cea a procedurii legisactiunilor. Regula post meridiem praesenti litem addicito s-a meninut, dar a primit unele atenuari, admitandu-se anumite motive de amanare a procesului. Alaturi de senatori, pot fi alesi judecatori si cavalerii, dar numai daca au o avere ce depaseste pragul minim impus.

Reprezentarea in justitie este sistemul juridic in virtutea caruia, o persoana, numita reprezentat participa la proces in locul altei persoane numite reprezentat. Multa vreme, la Roma nu a fost posibila aceasta reprezentare in justitie, pe baza principiului nemo alieno nomine lege agerepotest – nimeni nu poate intenta in numele altuia o actiune a legii. Cu timpul, ritmul schimbului de marfuri a crescut, asa incat interesele unei persoane trebuiau aparate in acelasi itmp in locuri diferite. In noua situatie, romanii au admis sistemul reprezentatiunii, mai intai pe cai ocolite, apoi chiar fatis. Reprezentarea in justitie, dupa efectele sale, poate fi de doua feluri: perfecta – atunci cand efectele sentintei se produc direct asupa celui reprezentat- si imperfecta – atunci cand efectele sentintei se produc asupra reprezentantului, urmand ca acesta, prin acte ulterioare, sa transfere reprezentatului drepturile sau obligatiile izvorate din sentinta. Initial romanii au acceptat doar reprezentarea de tip imperfect prin intermediul unei formule cu transpozitie, in conditiile in care in Intentio era trecut numele reprezentatului iar in Condemnatio numele reprezentantului. Cel mai vechi reprezentant in justitie a fost Cognitor, care trbeuia constituit cu pronuntarea unor cuvinte solemne si in prezenta adversarului. Mai tarziu a aparut si Procurator, constituit fara utilizarea termenilor solemni si chiar in absenta adversarului. In timp, romanii au acceptat si reprezentarea de tip perfect, precizand ca executarea sentintei sa fie data direct reprezentatului.

Actiuni In cadrul procedurii formulare, sensul originar al notiunii de “actiune” s-a modificat. Asa cum s-a vazut in cadrul procedurii legisactiunilor, actiunile erau cateva la numar si se aplicau la cazurile pentru care fusesera create. In procedura formulara, actiunea este cererea adresata de catre reclamant magistratului de a I se elibera o formula. In dreptul clasic, actiunea era desemnata prin termenii de vindicatio, petitio sau iudicium. Termenul de actio s-a generalizat mai tarziu, in epoca postclasica. Exista mai multe categorii de Actio in functie de mai multe criterii. -Cea mai veche clasificare imparte actiunile in: actiuni in rem(reale) – sanctionau drepturi si actiuni in personam(personale) – utilizate pentru valorificarea drepturilor de creanta. Un drept real izvoraste dintr-un raport juridic incheiat intre o persoana si restul societatii. Membrilor societatii le revine obligatia de a nu face nimic de natura sa aduca atingere drepturilor proprietarilor. Asadar drepturile reale sunt opozabile Erga omnes, motiv pentru care in intentio se trecea doar numele reclamantului caci parat putea fi oricare. Un drept de creanta izvoraste dintr-un raport juridic incheiat intre doua persoane determinate: creditor si debitor, motiv pentru care in intentio se treceau numele ambelor parti. - O alta clasificare imparte actiunile in: actiuni civile si actiuni honorarii in functie de originea actiunii. Actiunile civile isi au originea in dreptul civil. Pretorul trecea in formula cuvintele pe care partile le rosteau in cadrul legisactiunii care reprezenta modelul. Actiunile honorarii erau creatii originale ale magistratilor si erau de 3 feluri:

Page 24: Curs Roman Sem i

In factum Noile raporturi sociale care nu puteau fi solutionate prin actiunile existente erau sanctionate de pretor prin actiuni in factum (cu privire la un fapt), aratand in Intentio faptele savarsite de o anumita persoana. Luand in considerare faptele expuse in formula, judecatorul urma sa pronunte sentinta. Ficticii pretorul utiliza un tip de formula, creat pentru o anumita speta in vedrea solutionarii unei spete diferite. Pentru aceasta, insera in formula o fictiune in temeiul careia, considera un fapt existent ca fiind inexistent sau, dimpotriva, ca s-a petrecut un anumit eveniment cu toate ca in realitate acesta nu a avut loc. Cu formula cu transpozitiune erau folosite pentru a se obtine efectul unor acte care nu puteau fi intocmite fatis. In anumite cazuri, daca fiul de familie incheia un contract, creditorul il putea urmari fie pe fiu prin actiune directa, fie pe pater familias prin actiunea cu caracter inlaturat. Daca era urmarit pater familias se trecea in intentio numele fiului iar in condemnatio numele sefului de familie caci el suporta efectele sentintei

CURS VIII O alta clasificare a actiunilor era in: directe (create intr-o anumita speta, pentru un anumit caz) si utile (extinse de la cazul pentru care fusesera create, la un alt caz).Orice actiune directa putea deveni utila prin inserarea unei fictiuni, considerand un fapt inexistent drept existent, sau invers. Actiunile private – puteau fi intentate numai de titularul dreptului respectiv. Actiunile populare – considerate a sanctiona interese generale, publice, puteau fi intentate de oricine “actio de efuziis et dejectis”, actiune care putea fi intentata de orice cetatean impotriva celor care aruncau sau varsau lucruri per care nu le mai foloseau, in strada. Actiunile penale – obligatia paratului la plata unei amenzi banesti numita “poena”. Actiunile persecutorii - numite si “rei persecutori”, condamnau paratul la indeplinirea obligatiilor summate sau la plata unei despagubiri. Actiunile puteau sa fie clasificate dupa criteriul rolului jucat de judecator in interpretarea actului juridic generator de obligatii, in:

- actiuni de drept strict (“stricti iuris”, in care judecatorul proceda la o interpretare ad literam a actului juridic din care izvorau pretentiile reclamantului. Interpretarea literala a actului fara a se preocupa sa identifice vointa reala a partii);

- actiuni de buna-credinta (judecatorul interpreta actul in conformitate cu principiile echitatii. Judecatorul cauta sa afle care a fost vointa interna a partii atunci cand a intocmit actul, operatie des folosita, deoarece partile redactau actul de obligatie altfel decat ar fi impus vointa lor reala).

Actiuni arbitrarii – create de romani pentru a atenua caracterul pecuniar al sentintei de condamnare din procedura formulara, invariabila cu actul de condamnare a paratului asupra unei sume de bani, indiferent de pretentiile initiale. Se intampla ca reclamantul sa nu fie multumit cu un echivalent banesc, pentru ca lucrul pe care il dorea avea o valoare de folosinta, fie sentimentala, superioara valorii intrinsece a acelui lucru. Spre exemplu, in cazul unei bijuterii de familie, ea era mai valoroasa decat aurul si pietrele pretioase componente, sau un sclav talentat era mai valoros decat muschii sai. Condamnarea “ad ipsam rem” asupra lucrului care forma pretentia formulara, motiv care nu era posibil. S-a creat procedura arbitrara, pentru ca judecatorul sa aiba un rol de arbitru (dupa ce se convingea de pret, reclamantul ii ordona paratului sa-i satisfaca in natura pretul, dar paratul nu era obligat sa se conformeze ordinului; daca paratul se conforma, litigiul era consumat, insa daca paratul refuza, judecatorul se transforma in judecator propriu-zis si-l condamna pe parat la plata unei sume de bani stabilita de reclamant; desi fixa suma sub forma de juramant, reclamantul supraevalua cu mult, paratul preferand sa execute ordinul dat de arbitru si sa satisfaca pretentiile reclamantului), nu un rol de judecator propriu-zis.In incheierea dezbaterii, se pronunta hotararea de condamnare (forta de executare si forta juridica), sau de iertare, absolvire (un singur efect, de forta juridica, sau autoritate de lucru judecat). Forta executorie – in procedura formulara, executarea purta si asupra persoanei, dar si asupra bunurilor debitorului. Pentru a se putea purcede la executare, reclamantul trebuie sa recurga la o hotarare speciala “actio iudicati”, pentru a-l supune pe fostul parat (debitor).In baza actului, creditorul il chema pe debitor in fata magistratului, aratand ca paratul refuza plata sumei stabilite prin condamnare. Daca debitorul recunostea, magistratul elibera un decret de executare a debitorului, ordonand

Page 25: Curs Roman Sem i

fie trimiterea lui in inchisoarea creditorului daca se ordona asupra persoanei, fie trimiterea creditorului in detensiunea bunurilor debitorului daca se solutiona asupra bunurilor. Daca debitorul nu recunostea, sau afirma ca a platit, sau contesta sentinta de condamnare, se genera un nou proces, intre aceleasi parti, pe care daca debitorul il pierdea, executa dublul creantei contestate. Executarea aupra bunurilor se facea prin doua procedee:- venditio bonorum ( vanzarea in bloc, adica in totalitate, a bunurilor debitorului insolvabil in doua etape: misio in posesionem (creditorul ii cerea magistratului trimiterea sa in detensiunea bunurilor debitorului, pentru a putea supraveghea ca debitorul sa nu-si creeze, sau sporeasca artificial starea de insolvabilitate. Daca existau mai multi creditori, unul era curator bonorum, administrator al bunurilor debitorului insolvabil) si venditio bonorum (se trecea la aceasta faza a doua daca debitorul nu platea in termen de 30 de zile, magister bonorum, adica reprezentantul creditorului, organizand o licitatie la care vindea in bloc bunurile debitorului, celui care oferea pretul mai mare, numit emptor bonorum, adica cumparatorul bunurilor debitorului, care nu platea efectiv suma cu care castigase licitatia, ci doar o promitea, findca dupa adjudecarea bunurlor, se substituia persoanei debitorului insolvabil si demara un nou sir de procese, cu fiecare creditor in parte, pentru a verifica creantele, fiind un om de afaceri sau o persoana cu cunostinte juridice, care afirma ca debitorul a fost condamnat fiindca nu a stiut sa se apere, in realitate datorand mult mai putin. In urma proceselor, se constanta ca acele creante erau mai mici, emptor bonorum platind creditorilor doar suma creantelor gasite bune, mai putin decat promisese la adjudecarea bunurilor. Daca in realitate, debitorul datora mai mult, emptor bonorum platea numai cat promisese, neriscand vreodata sa plateasca mai mult. Venditio bonorum avea doua mari dezavantaje: se vindeau toate bunurile debitorului, chiar daca valoarea creantei era inferioara patrimoniului, si atragea infamia (pedeapsa civila de maxima gravitate, o moarte civila cu efecte si asupra mostenitorilor celui in cauza) pe capul debitorului, astfel executat.- distractio bonorum - romanii au inovat un nou procedeu de executare, numit “distractio bonorum”, care era mai evoluat si elimina dezavantajele, in sensul ca bunurile debitorului erau vandute cu amanuntul (unul cate unul), pana la indeplinirea creantelor, executarea silita neatragand infamia. Forta juridica (autoritatea de lucru judecat) – acelasi proces intre aceleasi parti, avand acelasi obiect si aceeasi cauza juridica nu poate fi judecat de doua ori in fond.Romanii nu au stabiit aceasta de la inceput, inainte, in aceeasi cauza, dandu-se dolutii contradictorii, ceea ce genera instabilitatea juridica.In epoca veche, in procedeul legisactiunilor, s-a elaborat principiul “cis de ed adem rem ne sit actio”=sa nu se acorde doua actiuni ale legii pentru valorificarea acelorasi pretentii. In fapt, acest principiu era opozabil doar reclamantului, pentru ca el era cel care-si deducea in justitie drepturile. Paratul, care nu dedusese nimic in justitie, putea redeschide procesul.Mai tarziu, in procedura formulara, a fost asimilata procedura prin efect extinctiv al lui litis contestatio, in sensul ca dreptul indus in justitie de reclamant se stingea, acesta nemaiputand intenta o noua actiune, caci dreptul se stinsese. Paratul putea redeschide procesul, intervenind jurisprudenta, cu noul principiu “res iudicata pro veritate accipitur”=lucrul judecat se considera a fi adevarat, principiu in egala masura opozabil si reclamantului si paratului, sanctionat prin “excepti reii iudicate”=exceptia lucrului judecat, pe care oricare dintre parti o putea invoca daca cealalta cerea redeschiderea procesului. Procedura extraordinara:Introdusa in epoca clasica, procedura extraordinara s-a generalizat in epoca post-clasica, atunci cand dispare divizarea procesului in doua faze, el avand acum o singura etapa. Notiunea de procedura extraordinara vine de la “extraordium”=in afara procesului cu ordo.Procesul se desfasura acum pana la sfarsit in fata unei singure persone, si magistrat si judecator in acelasi timp, aparand astfel judecatorul de profesie, investit cu autoritate publica, disparand astfel formula. Citarea partilor se modifica si ea, dobandind un caracter oficial, sau semnificand “litis denuntiatio”, in sensul ca partile erau citate de organele specializate ale statului, iar citarea semnifica “libel”, cand reclamantul cerea magistratului sa-l autorizeze sa citeze el pe parat.

Page 26: Curs Roman Sem i

La proces, partile se prezentau fie personal, fie prin reprezentanti; in materia probatorie se contureaza o ierarhie a probelor, proba cu inscrisul avand valoarea superioara fata de cea cu martori (testimoniale).Se generalizeaza acum condamnarea in natura a paratului, “ad ipsam rem”.Exceptiunile formulate de parat isi schimba si ele caracteristica, din absolutorii devin minutorii, paratul putand fi condamnat la mai putin decat ceruse reclamantul.Forta executorie a sentintei este realizata acum “manum militarii”, adica cu constrangerea statului.

Persoane In Dreptul Modern, prin persone se inteleg subiectele raportului juridic, unde oamenii participa ca persone fizice, adica in mod individual, fie organizate in colectivitati, ca persone juridice, distinctie cunoscuta si de romani.Latinescul “per sonare”=pentru a rasuna, isi gaseste originea in spectacolele antice de teatru, care aveau loc in incinte deschise, in prezenta unui numeros auditoriu, pentru a putea fi auziti, actorii purtand o masca speciala, care le amplifica vocea. Prin analogie, romanii au zis ca personajele participante la viata juridica joaca teatru. Deosebirea calitativa asupra continutului de persone in Dreptul Modern consta in faptul ca orice fiinta umana e socotita persoana si poate participa la viata juridica, pe cand in Dreptul Roman nu toti oamenii erau persone, la viata juridica putand participa doar cei cu personalitate juridica, numita si “caput”, adica numai oamenii liberi, scavii fiind considerati lucruri. Caput=aptitudinea de a avea drepturi si obligatii.Pentru ca cineva sa aiba “caput”, trebuiau indeplinite 3 conditii cumulative: “status libestatis”=om liber, “status civitatis”=cetatean roman si “status familiae”=calitatea de sef al unei familii civile romane, sau cel putin membru al unei astfel de familii. Aveau “caput” complet doar cetatenii romani care erau si pater familias. Caput mai era acceptat si ca personalitate, care incepea la nasterea persoanei, dar putea incepe si anterior, glosatorii, in baza unui text al lui Paul, formuland principiul: “infans conceptus tronato habetur qvotiens de comodis ius agitur”=copilul conceput se considera a fi nascut ori de cate ori e vorba de interesele sale. Daca tatal unui copil conceput, dar nenascut, deceda inaintea nasterii acestuia, dupa nastere, copilul participa la succesiunea tatalui alaturi de fratii sai deja nascuti.Incetarea personalitatii se produce la moartea persoanei, dar si de la aceasta regula exista un principiu redactat de postglosatori. Ulpian formuleaza principiul conform caruia:” hereditas iacens sustin et personam defuncti”=ereditatea jacenta (succesiunea deschisa dar neacceptata inca, care zace fara a fi inca culeasa) prelungeste personalitatea defunctului. Se ridica o mare intrebare, precum cine este titularul patrimoniului succesoral intre moartea unei persone, cand succesiunea se deschide si momentul acceptarii sale de mostenitori? In conceptia romanilor nu exista patrimoniu fara titular, socotit a fi “res nulius”=lucrul nimanui, putand fi dobandit in proprietate de primul venit. Pentru eliminarea acestei posibilitati, romanii au socotit ca prin exceptie, personalitatea defunctului se prelungeste si dupa data decesului, pana la data preluarii mostenirii, in acest timp titularul fiind chiar defunctul. Principiul diviziunii in oameni liberi si sclavi - statut juridic unitar, de lucruri fara deosebire calitativa. Astfel, reiese ca existau mai multe izvoare ale sclaviei:

Izvoare originare:– nasterea (functionau doua reguli la romani, una cu privire la copilul nascut in casatorie, cand se considera ca acesta dobandeste din momentul conceperii conditia juridica a tatalui, iar cealalta cu privire la copilul nascut in afara casatoriei, care dobandea conditia juridica a mamei din momentul nasterii. Sclava, fiind lucru, nu putea sa se casatoreasca valabil, deci nastea mereu in afara casatoriei, copilul dobandind aceeasi conditie juridica).-razboiul (cel mai vechi si important izvor, prizonierii de razboi intrau in proprietatea statului roman, care prin questori ii vindea ca sclavi populatiei). Faptele pedepsite cu pierderea libertatii:

Page 27: Curs Roman Sem i

Cetatenii puteau fi vanduti ca scavi, dar nu la Roma, ci “trans Tiberiur”=dincolo de Tibru, din cauza insolvabilitatii ca debitori, executati prin “manus imighectio”, hotii prinsi in flagrant delict “fur manifestus”, cazurile dezertorilor, nesupunerii la incorporare presupusa de Senatusconsultul Claudian.Daca o femeie libera intretinea relatii cu sclavul altei persone si nu le intrerupea dupa 3 somatii succesive ale stapanului slavului, ea devenea sclava a acelui stapan. Motivul il reprezintau potentialele prejudicii ale stapanului sclavului, caci o relatie indelungata presupunea perspectiva nasterii unui copil, care ar fi dobandit conditia mamei, de om liber, astfel stapanul sclavului fiind pagubit de fructele lucurului sau, caci sunt si civile: chirii, arenda, lucruri produse de natura-numite producte, fara caracter al periodicitatii. Cazul escrocheriei – doi oameni se intelegeau ca unul sa pretinda a fi sclav, iar celalalt sa-l vanda, dupa vanzare, scavul dovedind conditia de om liber, pentru a scapa de sclavie, impartind banii cu vanzatorul. Pretinsul sclav pierde astfel dreptul de a dovedi calitatea de om liber, devenind un lucru “res” din punct de vedere juridic, dominus putand face orice act de dispozitie sau folosinta, atat acte “inter vivos”=intre vii, cat si “mortis cauza”. Se puteau pedepsi, chiar ucide sclavii, caci dominus dispunea de “ius vitae necisque”=dreptul de viata si de moarte. Sclavul nu putea incheia acte juridice, dar pentru a valorifica aptitudinile comerciale ale sale, in special ale sclavilor din Orient, romanii au devenit mai concesivi si au permis sa incheie acte juridice in baza celor practicate de fiii de familie (formula cu transpozitiunea din actiunile honorarii). Sclavul nu putea detine patrimoniu, dar romanii au ingaduit sclavilor sa detina anumite bunuri cu titlul de peculium, iar dupa ce sclavul agonisea timp de o viata, stapanul il dezrobea in schimbul acelui peculium.Sclavul era desemnat prin: famulus, homo, minister, servus.

CURS IXOamenii liberi Initial, conditia de om liber se confunda cu cetatenia. Ulterior, spre sfarsitul eopcii vechi – inceputul epocii clasice, oamenii liberi s-au impartit in 2 mari categorii: cetateni si necetateni. La randul lor, necetatenii se imparteau in latini si peregrini. Atat cetatenii cat si necetatenii puteau fi: ingenui sau dezrobiti. Ingenui erau initial doar cei ce se nascusera din parinti care au fost intotdeauna liberi, iar ulterior si cei ai caror parinti au fost candva sclavi iar apoi au fost dezrobiti.

Cetatenii Se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice recunoscute de statul roman: Ius commercum – dreptul de a incheia acte juridice valabile potrivit dreptului roman.Ius connubium – dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului roman.Ius militiae – dreptul de a fi soldat in legiunile romane.Ius sufragium – dreptul la vot.Ius honorum – dreptul de a candida la o magistratura. Se identificau prin nume si vestmant. Numele era foarte complex si era alcatuit din 3 elemente: tria nomina, indicatiunea filiatiunii si indicatiunea tribala. Tria nomina cuprindea: praenomen (numele prin care persoana se identifica in societate), cognomen (numele prin care persoana se identifica in cadrul familiei) si nomen gentilicum (indica numele gintei din care facea parte). Indicatiunea filiatiunii preciza care este numele tatalui iar indicatiunea tribala preciza numele cartierului in care vota persoana respectiva. Vestmantul specific era toga. Aceasta putea fi de culoare alba, in cazul cetatenilor de rand, si de culoare purpurie, in cazul magistratilor. Cetatenia se obtinea prin: nastere, prin beneficiul legii (romanii au dat o lege prin care aratau ce conditii trebuie sa indeplineasca o persoana pentru a obtine cetatenia), prin naturalizare (oridecate ori romanii acordau cetatenia unei persoane), prin dezrobire (sclavul dezrobit dobandea cond. Juridica a stapanului). Cetatenia se pierdea prin: pierderea libertatii, prin efectul inadmisibilitatii dublei cetatenii (orgoliosi, romanii nu acceptau ca cetateanul lor sa aibe si alta cetatenie; Romanul o pierdea imediat ce obtinea o a doua cetatenie), prin exil, prin predarea cetateanului de catre romani dusmanului, dar refuzat de acestia.

Page 28: Curs Roman Sem i

Romanii au dat in sec. I. i.Hr. legile Iulia si Plautia Papiria, prin care aproape toti locuitorii liberi din Italia dobandisera cetatenia romana. Trei secole mai tarziu, imparatul Caracalla a dat edictul prin care acorda cetatenia tuturor oamenilor liberi din imperiu, decizie care a avut la baza ratiuni pur economice (colectarea de impozite de la mai multe persoane).

Latinii Termenul de “latin” desemna atat conditia juridica a unei persoane cat si originea sa etnica. Cei mai vechi latini se numeau veteres, care erau rude de sange cu romanii si se bucurau de Ius commercium, Ius connubium, Ius suffragium. O conditie juridica similara o aveau si locuitorii coloniilor din Italia inainte de anul 268 i.Hr. Mai existau si latinii coloniari. Acestia erau locuitorii coloniilor din Italia fondate dupa 268 i.Hr. si se bucurau doar de Ius commercium. Cei care locuiau in provincii si primeau conditia de latini coloniari se numeau latini ficcii intrucat romanii ii considerau rude de sange cu ei, desi in realitate nu erau. Mai existau si latinii iuniani. Acestia erau sclavii dezrobiti fara respectarea formulelor solemne. Ei traiau liberi dar mureau sclavi, in sensul ca dupa moarte, bunurile lor le reveneau fostilor stapani.

Peregrinii Erau oamenii liberi, straini, care nu erau nici cetateni nici sclavi. Existau peregrini obisnuiti si peregrini dediticii. Peregrinii obisnuiti puteau utiliza dreptul cetatii in care locuiau, cu conditia de a nu contraveni normelor dreptului roman. Ei puteau folosi in raporturile cu cetatenii romani normele dreptului gintilor.. Peregrinii dediticii reprezentau o categorie inferioara de peregrini, caci nu puteau dobandi cetatenia romana si nici nu aveau dreptul de a veni la Roma. Erau locuitorii acelor cetati care se impotrivisera pretentiilor de dominatie ale romanilor. Ca pedeapsa romanii le distrugeau asezarile si cetatile. In aceeasi categorie intrau si sclavii dezrobiti care suferisera o pedeapsa grava in timpul sclaviei. Dezrobitii Erau sclavii eliberati de stapanii lor prin utilizarea anumitor forme. Ei nu au fost dezrobiti insa din generozitate, ci din ratiuni economice. S-a constatat ca intretinerea sclavilor era scumpa. Era mai avantajos asadar sa-i dezrobesti dar sa le impui unele obligatii prin care sa se mentina situatia de dependenta. Intr-adevar, dezrobitul devenealiber, dar numai in raport cu tertii , nu si cu stapanul sau. In vechiul drept roman, dezrobirea se facea in trei forme: vindicta, censu si testament. Vindicta consta dintr-o declaratie solemna facuta de catre stapan in fata magistratului: hunc hominem libertum esse volo – vreau ca acest sclav sa fie liber, declaratie insotita de anumite gesturi rituale. Magistratul ratifica declaratia prin cuvantul addico. Censu se realiza prin trecerea sclavului intre oamenii liberi cu ocazia efectuarii recensamantului. Testamento se realiza prin inserarea unei clauze in testament si se putea face direct (se prevedea ca la moarte sclavul devine automat liber) sau indirect (cand un mostenitor era desemnat sa dezrobeasca un sclav). Pentru sclav, dezrobirea indirecta era mai putin avantajoasa intrucat acesta urma sa aiba un patron in persoana mostenitorului.. Obligatiile pe care pe care dezrobitul le avea fata de patron erau desemnate prin termenii bona, obsequium, operae. Bona desemneaza drepturile patronului asupra bunurilor libertului. Initial patronul putea dispune liber de bunurile libertului chiar din timpul vietii acestuia. Ulterior, s-a stabilit ca patronul poate dispune de bunurile libertului sau dar numai dupa moartea acestuia si numai daca acesta nu avea mostenitori. Obsequium reprezenta obligatia de respect a libertului fata de patron pe care nu avea voie nici macar sa-l cheme in justitie caci altfel patronul putea chiar sa-l ucida.Operae reprezinta serviciile pe care era obligat libertul sa le presteze patronului. Acestea puteau fi oficiale, daca presupuneau o calificare sau neoficiale in caz contrar.

Page 29: Curs Roman Sem i

La sfarsitul republicii, dezrobirea atinsese proportii alarmante, nu doar din ratiuni economice ci si din orgoliu. La romani reprezenta un lucru de mare orgoliu sa ai cortegiu funerar numeros, motiv pentru care ei dezrobeau chiar mii de sclavi cu conditia ca acestia sa-i insoteasca pe ultimul drum. Ca o reactie la aceasta tendinta, imparatul August a dat doua legi pentru limitarea eliberarilor de sclavi. Aelia Sentia prevedea ca patronul ce facea dezrobirea sa aibe minim 20 de ani iar sclavul dezrobit minim 30. Totodata, cei pedepsiti pentru o fapta grava in timpul sclaviei nu mai deveneau cetateni ci peregrini dediticii. In fine, dezrobirile facute in frauda creditorilor urmau a fi anulate. Fufia Caninia se referea la derobirea testamentio. Patornul are voie sa derobeasca un numar de sclavi proportional cu numarul total dar nu mai mult de 100.

Colonii Erau oamenii liberi cu conditie juridica speciala. Desi dpdv juridic erau oameni liberi, ei erau tratati ca sclavi. Colonii se imparteau in mai multe categorii: in mancipio, autocrati, addicti, liber homo bonofidie serviens si redempti ad hostibus In mancipio erau persoanele aflate sub puterea cumparatorului. Era cazul fiilor de familie vanduti de catre familie pe termen de 5 ani, dar si al fiilor de familie delincventi abandonati in mainile victimei pentru ca aceasta sa-si exercite dreptul de razbunare. Autocrati erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori. Datorita faptului ca aceasta activitate era considerata de romani umilitoare, cei ce o practicau erau asimilati cu scalvii Addicti erau debitorii insolvabili atribuiti creditorului lor prin cuvantul addico. Puteau fi addicti iudicati (trimisi in inchisoarea creditorului) sau addicti nexi (cei care incheiau cu creditorul un contract de munca in contul datoriei a anumita vreme). Liber homo bonofidie serviens erau oamenii liberi sclavi de bunavoie. Unii oameni, datorita conditiilor incerte in care s-au nascut credeau ca sunt sclavi, desi nu erau. Redempti ad hostibus erau cei rascumparati de la dusmani. Acestia ramaneau sub puterea rascumparatorilor pana cand se remitea suma de bani platita cu ocazia rascumpararii.

Institutia familiei Etimologia cuvantului provine de la termenul famulus – sclav. In timp, cuvantul familie a capatat 3 acceptiuni: la origini insemna totalitatea sclavilor din proprietatea aceleiasi persoane. Ulterior, a semnificat totalitatea sclavilor si a bunuirlor din proprietatea aceleiasi persoane. In final, cuvantul familie desemna totalitatea bunurilor si a persoanelor aflate sub aceeasi putere. Romanii faceau distinctie intre persoanele sui iuris, care nu se aflau sub puterea nimanui (ex: pater familias), si persoanele alieni iuris, care aveau capacitate juridica limitata si se aflau sub puterea cuiva (a lui pater familias, la moartea caruia deveneau sui iuris). In ceea ce priveste institutia rudeniei, aceasta putea fi de doua feluri: civila – Agnatio sau de sange – Cognatio. Agnatio era o forma de rudenie fundamentata pe ideea de putere pe care pater familias o exercita asupra unui grup de persoane. Este foarte importanta, caci la origini doar agnatiunea, nu si cognatiunea producea efecte juridice. Aceasta forma de rudenie cuprindea 3 cercuri agnatice: Din primul faceau parte toti cei aflati sub puterea lui pater familias la un moment dat (sotia, copii, nepotii de fiu); Din cel de-al doilea faceau parte cei ce s-au aflat candva sub aceeasi putere dar au devenit ulteiror sui iuris (fratii dupa moartea tatalui); Din cel de-al treilea cerc faceau parte toti cei ce s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater familias nu ar fi murit (verii primari nascuti dupa moartea bunicului lor) Cognatio sau rudenia de sange era legatura dintre cei ce aveau un autor comun, indiferent de puterea sub care se aflau (de exemplu sora care se marita trecea sub puterea barbatului ei, deci nu mai era agnata cu fratele sau, dar ramanea cognata cu el). Pe langa acest tip de cognatiune, de tip real, romanii cunosteau si cognatiunea de tip fictiv care isi avea izvorul in ideea conform careia toti agnatii erau si cognati (astfel, femeia care se marita, devenea agnata cu rudele barbatului ei, si deci si cognata fictiva cu acestia).

Page 30: Curs Roman Sem i

Puterea parinteasca - pater potestas Era exercitata de catre pater familias asupra descendentilor sai: fii, fiice si nepoti din fii (nepotii din fiice se aflau sub puterea tatalui lor). Aceasta putere avea un caracter nelimitat intrucat pater familias avea dreptul de a-si ucide fiul, de a-l vinde, de a-l abandona, avea drept de expozitiune (de a-l abandona in temren de 8 zile de la nastere daca nu era sigur de paternitatea sa; daca il recunostea trebuia sa-l ridice in brate, iar in caz contrar trebuia sa il abandoneze intrun loc cu martori prezenti). In dreptul clasic au fost adoptate masuri de limitare a puterii astfel ca pater familias nu mai avea voie sa-si ucida fiul, recunoscandu-se totodata dreptul acestuia de a avea proprietate. Filius familiae are acum dreptul de a incheia acte juridice. CURS X Casatoria La origine, casatoria romana era actul juridic in virtutea caruia femeia intra sub puterea barbatului. In epoca veche se practica in exclusivitate casatoria cu manus, caracterizata prin trecerea femeii sub puterea barbatului, pentru ca mai apoi, spre sfarsitul republicii, in conditiile dezvoltarii economiei de schimb, aceasta sa fie inlocuita de casatoria fara manus, in cadrul careia femeia nu mai cadea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Casatoria cu manus s-a realizat succesiv in trei forme: confarreatio, usus si coemptio Confarreatio era o forma de casatorie rezervata exclusiv patricienilor, si presupunea prezenta viitorilor soti, a lui Pontifex Maximus, a flaminului lui Jupiter, precum si a zece martori cetateni romani. In acest cadru i se oferea lui Jupiter o paine speciala farreus panis iar mireasa purta un văl de culoare rosie ca semn de supunere fata de zeul Marte. Usus era casatoria creata in scopul de a permite si plebeilor sa dobandeasca putere asupra femeilor. Aceasta presupunea de fapt coabitarea viitorilor soti timp de un an, dupa care femeia cadea sub puterea barbatului. Coemptio se realiza printr-o autovanzare fictiva a viitoarei sotii catre viitorul sot. Casatoria fara manus se forma prin instalarea femeii in casa barbatului deductio mulieris in domum mariti., ocazie cu care se organiza o petrecere. Conditiile de fond ale casatoriei sunt: connubium, consimtamantul si varsta Connubium in sens obiectiv desemna capacitatea unei persoane de a se casatori conform ius civile iar in sens subiectiv desemna capacitatea a doua persoane determinate de a se casatori intre ele. Existau anumite imprejurari care impiedicau doua persoane sa se casatoreasca intre ele desi aveau connubium in sens obiectiv. Aceste piedici erau: rudenia alianta, conditia sociala. Rudenia in linie directa era piedica la infinit pe cand rudenia in linie colaterala numai pana la un anumit grad. In epoca principatului s-a admis in mod exceptional chiar si casatoria intre colateralii de gradul 3 (unchi si nepoata de frate) Alianta a devenit piedica la casatorie in epoca principatului, dar numai in linie directa nu si cea in linie colaterala. Astfel, sotul supravietuitor se putea casatori cu sora sotiei dar nu si cu fiica acesteia (din alta casatorie). Conditia sociala a constituit si ea o piedica la casatorie, deoarece pana la imparatul August, casatoriile dintre ingenui si dezrobiti nu erau permise. Consimtamantul in epoca veche se cerea consimtamantul viitorilor soti numai daca erau persoane sui iuris. Daca viitori soti se aflau sub puterea parinteasca era suficient acordul celor doi sefi de familie. In epoca clasica se cerea consimtamantul viitorilor soti chiar daca erau alieni iuris Varsta necesara pentru casatorie a fost fixata de Iustinian la 12 ani pentur fete si la 14 ani pentru baieti. La casatoria cu manus sotia cadea sub puterea barbatului considerata fiica a acestuia si sora fata de copii ei. Ea devenea agnata cu noua ei familie, si, deci, venea la mostenire in aceasta din urma dar ramanea doar cognata cu membrii primei sale familii fata de care pierdea drepturile succesorale.

Page 31: Curs Roman Sem i

La casatoria fara manus femeia ramanea sub puterea tatalui ei, asa incat, din punct de vedere civil era considerata straina fata de barbat si fata de copii. Ea nu avea drepturi succesorale in noua familie, dar venea la mostenire in familia de origine.

Adoptiunea Reprezenta actul juridic in virtutea caruia un fiu de familie trecea de sub puterea lui pater familias sub puterea unui alt pater familias. Adoptiunea a reprezentat creatia juriconsultilor romani care au interpretat legea celor XII table privitoare la vanzarea fiului. Actul adoptiunii se realiza in doua faze. In prima faza aveau loc trei vanzari si doua dezrobiri succesive. Conform legii, vanzarea fiului era valabila pe 5 ani asa incat, pentru scoaterea fiului de sub puterea parinteasca ar fi fost necesar sa treaca 10 ani. In sistemul creat de jurisprudenti insa, toate cele 5 operatiuni (3 vanzari si 2 dezrobiri) aveau loc in aceeasi zi. A doua faza consta intr-un proces fictiv prin care adoptantul se prezinta in fata magistratului alaturi de cumparator si afirma ca fiul de familie este al sau. Cumparatorul, in calitate de parat tace, iar fata de aceasta situatie magistratul ratifica declaratia reclamantului prin cuvantul addico. Adoptiunea presupunea totodata si indeplinirea urmatoarelor 3 conditii de fond: adoptantul trebuia sa fie pater familias, erau necesare consimtamantul adoptantului precum si cel al lui pater familias, si, intre adoptant si adoptat trebuia sa exista o diferenta de varsta de minim 18 ani. Ca efecte ale adoptiunii se poate mentiona ca adoptatul devenea agnat cu agnatii adoptantului, si, totodata cognat fictiv cu acestia. Rudenia civila cu familia originara inceteaza dar se mentine rudenia de sange. Adoptatul dobandeste drepturi succesorale in noua familie dar nu mai vine la mostenire in prima familie. In sens larg, adoptiunea cuprinde si Adrogatiunea. Adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris intra sub puterea une alte persoane sui iuris. Asemenea adoptiunii, si adrogatiunea era realizata si in scopuri politice, astfel ca un patrician putea deveni tribun al plebei daca era adrgat de un plebeu. In acest sens se poate aminti cazul lui Clodius.

Legitimarea Reprezenta actul juridic prin care un copil natural era asimilat celui legitim. Se putea realiza prin trei metode. Legitimarea prin oferta facuta senatului municipal, numita si oblatiune la curie. In acest sens, tatal natural trebuia sa-l ridice pe fiul sau la rangul de decurion, adica membru al senatului municipal, si sa-I dea o suprafata de 20 de iugăre. Aceasta inzestrare era necesara intrucat decurionii erau responsabili si cu plata impozitelor, iar, daca nu reuseau raspundeau cu averea proprie. Legitimarea prin casatoria subsecventa a fost impua de Imparataul Constantin, si, conform cu aceasta, daca parintii naturali se casatoreau, copilul devenea automat legitim. Legitimarea prin rescript imperial a fost impusa pentru situatia in care cele doua persoane nu se puteau casatori. Emanciparea In epoca veche, fiul de famlie, indiferent de varsta si pozitia pe care le avea, nu putea incheia acte juridice valabile. Odata cu dezvoltarea economiei de schimba insa, acest sistem a devenit anacronic. Cei bogati erau direct interesati ca fii de famili sa poata incheia singuri acte juridice, intrucat, ritmul crescand al afacerilor reclama prezenta unei persoane in mai multe locuri simultan. In scopul solutionarii acestei contradictii, jurisconsultii romani, prin interpretarea legii celor XII table cu privire la vanzarea fiilor de familie, au creat actul emanciparii. Acest proces se realiza in doua faze; in prima faza se realizau 3 vanzari si 2 dezrobiri iar ce-a de-a doua faza consta dintr-o dezrobire in vindicta. Dupa emancipare, ful de familie devenea sui iuris si putea incheia acte juridice in nume propriu. Legaturile agnatice dintre emancipat si familia sa originala inceteaza, dar se pastreaza rudenia de sange. Asadar, fiul nu va avea voie sa vina la mostenire intrucat fratii sai ar fi dezavantajati, acestia din urma neputandu-si forma un patrimoniu propriu ca persoane alien iuris spre deosebire de fratele lor, emanipatul.

Capitis deminutio

Page 32: Curs Roman Sem i

Putea fi de 3 feluri: maxima, atunci cand se pierdeau toate elementele personalitatii, media, atunci cand se pierdea cetatenia romana, si minima, cand se pierdeau unele drepturi de familie cu proprietatea dobandirii altora in functie de imprejurimi.Maxima: pierderea tuturor elementelor personalitatii (ex: cel ce isi pierdea libertatea)Media: pierderea cetateniei romane (devenea latin sau peregrin)Minima: pierderea drepturilor de familie In cazul adoptatului, acesta sufera o capitis deminutio caci pierde drepturile in famlia sa de origine dar castiga in noua familie. Capacitatea sa juridica este aceeasi caci ramane alieni iuris In cazul emancipatului, acesta pierde drepturile in familia sa de origine fara a dobandi altele in alta familie, dar capacitatea sa juridica va creste caci devine sui iuris In cazul adrogatului, acesta dobandeste drepturi in noua familie dar capacitatea sa juridica scade caci devine sui iuris.

Persoana juridica In dreptul roman reprezenta o colectivitate ce dispunea de o anumita capacitate juridica, un patrimoniu propriu, dobandind drepturi si isi asumandu-si obligatii independent de membrii care o compun. In texte, persoana juridica este desemnata prin termenii corpora sau universitas. Cea mai veche persoana juridica a fost insusi statul roman, care avea patrimoniu propriu ager publicus, primea mosteniri si avea debitori. Erau considerate persoane juridice si asociatiile de publicani (societates publicanorum), si biserica (dupa adoptarea crestinismului), dar si corporatiile, numite collegia (societatile de meseriasi collegia farborum sau asociatiile de oameni saraci collegia tenuiorum) La inceput, aceste asociatii se formau prin simpla manifestare de vointa a membrilor. Ulterior insa, s-a constatat ca unele asociatii urmareau scopuri politice, motiv pentru care Caesar a desfiintat toate persoanele juridice ce nu datau din epoca foarte veche. August, mai apoi a dispus ca nicio asociatie sa nu se mai constituie fara aprobarea senatului.

Tutela si curatela Sunt institutii juridice create in scopul protejarii incapabililor de fapt. In dreptul roman erau considerati incapabili de fapt cei ce aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea urmarilor faptelor lor. Astfel, sunt cazurile risipitorilor, nevarstnicilor, nebunilor. La origine, tutela si curatela au fost procedee juridice menite sa apere interesele rudelor civile. Acestea erau direct interesate sa-I protejeze pe incapabili de fapt intrucat ele veneau la succesiunea incapabililor si orice risipa se resfrangea si asupra lor, diminuandu-le averea. Mai mult chiar, tutela legitima se acorda agnatilor in ordinea in care veneau la mostenire. Spre sfarsitul epocii vechi, se impune principiul apararii patrimoniului individului, iar tutela se constituie in interesul incapabililor. Aceasta linie de evolutie a tutelei rezulta din definitia lui Servius Sulpicius: vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit - o forta sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza varstei nu se poate apara singur In prima parte a definitiei este infatisata conceptia veche, conform careia tutela este o forta si o putere, pentru ca in partea a doua ,aflata in opozitie cu prima, tutela sa apara ca o institutie de protectie a incapabilului. Dupa persoanele puse sub protectie, tutela este de doua feluri: tutela impuberului sui iuris si tutela femeii sui iuris. Dupa felul de acordare a tutelei aceasta poate fi: legitima, testamentara si dativa. Tutela legitima a fost reglementata de legea celor XII table , acordata agnatilor incapabiluluiTutela testamentara era constituita prin clauz testamentara de catre pater familias in ipoteza ca ar deceda inainte ca fiul sau sa implineasca varsta de 14 ani.Tutela dativa a fost introdusa in secolul al II-lea prin dispozitiile legii Atilia. Potrivit acestei legi, magistratul putea numi un tutore impuberului care nu avea rude civile.

Page 33: Curs Roman Sem i

CURS XIAdministrarea tutelei Modurile de administrare erau Negotorium gestio si Autocratis interpositio. Negotorium gestio era procedeul de administrare a tutelei pe perioada de timp pe care copilul era infans (mai mic de 7 ani). In cadrul acestui procedeu, tutorele incheia orice fel de act cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de instrainare. Actele erau incheiate in numele tutorelui deoarece copilul nu avea capacitate de fapt si nu putea fi reprezentat, asa ca tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor. Fireste, la sfarsitul tutelei, intre tutore si copil avea loc o reglementare de conturi. Autocratis interpositio era procedeul folosit pentru administrarea bunurilor copilului mai mare de 7 ani, care, presupunem, se putea exprima corect. Tutorele il asista pe copi, care de aceasta data incheia acte in nume propriu.

Curatela Este destinata celor loviti de incapacitati accidentale. Cea mai veche curatela dateaza din epoca Legii celor XII table si este vorba despre curatela alieatului. Datorita faptului a vizeaza incapacitati accidentale numarul curatelelor este foarte mare. Cele mai importante curatele sunt: Curatela nebunului furiosus, Curatela prodigului, Curatela minorului de 25 de ani (0-7 ani = infans, 7-14 ani = in pubert, 14-25 ani = minor). Singurul procedeu de administrare a curatelei era Negotiorum gestio, iar dupa modul de deferire curatela putea fi dativa sau legitima.

Materia Bunurilor Bunurile erau acele lucruri susceptibile de insusire sub forma dreptului de proprietate. Romanii desemnau prin cuvantul Res atat lucrurile in general cat si acele lucruri la care se referea un raport juridic, pe care noi le numim bunuri. Asadar, romanii clasificau lucrurile, nu bunurile, deoarece, spuneau ei, in functie de imprejurari, orice lucru putea deveni un bun.

Patrimoniul In dreptul modern, prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor susceptibile de o valoare pecuniara. La romani, termenul “patrimoniu” simboliza initial doar lucrurile corporale, desemnate prin termeni precum familia – totalitatea sclavilor sau pecunia – totalitatea vitelor. In epoca clasica a aparut si termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel modern. In epoca postclasica, patrimoniu era desemnat prin substantia. La romani, clasificarea se realiza in: lucruri nepatrimoniale Res extra patrimonium (nu erau susceptibile de apropriere sub aceasta forma, fie datorita naturii lor ex: cer, aer, stele fie datorita destinatiei lor ex: zidurile cetatii, templele, lucrurile de cult) si lucruri patrimoniale Res in patrimonio (puteau face obiectul proprietatii private). Lucrurile patrimoniale erau clasificate dupa mai multe criterii.

Cea mai veche clasificare, cunoscuta din epoca Legii celor XII table, se realiza in functie de natura economica a lucrurilor, acestea putand fi mancipi sau nec mancipi. Res mancipi erau lucrurile valoroase pentru romani, la acea vreme popor de agricultori, care punea mare pret pe: pamanturile Romei, sclavii si vitele de munca. Lucrurile nec mancipi erau considerat de romani mai putin valoroase, in aceasta categorie intrand: banii, aurul, drepturile de creanta, etc. O alta clasificare, impartea lucrurile in Res corporales si Res incorporales. In categoria lucrurilor corporale erau incluse cele ce puteau fi atinse cu mana, intrucat aveau o forma materiala, in vreme ce in categoria lucrurilor necorporale intrau lucrurile fara o forma materiala. Ca o curiozitate, dreptul de proprietate intra era considerat lucru corporal caci romanii nu spuneau “am un drept de proprietate asupra acestui lucru” ci “acest lucru este al meu” haec res mea est. Tot lucrurile patrimoniale se mai imparteau si in Res mobiles si res soli. Lucrurile mobile se pot misca prin putere proprie sau pot fi miscate printr-o forta exterioara lor, fara a-si pierde identitatea, pe cand lucrurile imobile isi schimba forma daca sunt mutate.

Page 34: Curs Roman Sem i

Un alt criteriu impartea lucrurile in Genera si Species. Lucrurile de gen sunt identificate prin trasaturi ce apartin categoriei din care fac parte ca de pilda un sclav sau o vita oarecare . Species sunt lucrurile care se individualizeaza prin trasaturi proprii numai lor (sclavul Filip). Bunurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor ci prin conventia partilor. Distinctia intre genera si species preinta o mare importanta in materia riscurilor. Astfle, daca bunul datorat dispare prin caz fortuit, debitorul continua sa fie obligat potrivit principiului genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier. Dimpotriva, daca bunul este individual determinat, debitorul este exonerat de raspundere. Bunurile patrimoniale se mai impart in fructe si produse. Fructele sunt create de alt lucru, in mod periodic, fara a-I consuma substanta. Produsele sunt lucrurile carora le lipseste caracterul periodicitatii. Res que pondere numero mensurave constant sunt lucrurile care, prin natura lor, pot fi inlocuite unele prin altele (astazi se numesc fungibile). Ele pot fi determinate prin numarare, greutate, masurare dar difera de lucrurile de gen, prin criteriile care stau la baza clasificarii acestora. Daca la bunurile de gen/specie criteriul este vointa partilor, la celelalte criteriul il constituie practicele si uzantele comerciale.

Un bun poate fi stapanit in 3 moduri: Posesiune, Detentie si Proprietate.

Posesiunea Este o stare de fapt ocrotita juridic, constand in stapanirea materiala a unui lucru. Inca din epoca regalitatii exisa un intins domeniu public, pe care statul roman il impartea spre folosinta patricienilor, fie in mod gratuit fie in schimbul unei sume de bani. Aceasta forma de concesiune a terenurilor statului a fost denumita possessio iar terenurile possessiones. Patricienii puteau subconcesiona clientilor lor terenurile primite in concesiune de la stat. Asa cum statul roman putea revoca oricand concesiunea terenului, asa si patricienii puteau puteau revoca oricand subconcesiunea terenului catre clientul lor. Au existat situatii in care clientii refuzau sa dea inapoi terenurile subconcesionate in pofida somatiilor. Acest lucru a dus la aparitia unor instrumente juridice pentru constrangerea clientului. In fapt, era o masura de politie administrativa prin care, in caz de refuz, patricianul putea redobandi posesia asupra terenului cu concursul magistratului. Pentru a putea fi valabila, posesia trebuia sa indeplineasca simultan 2 elemente: animus si corpus. Animus reprezinta intentia de a pastra un lucru pentru sine. Posesorul se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar. Cel ce ia cu imprumut un lucru in vederea folosintei si intentioneaza sa-l restituie proprietarului nu este posesor cac nu stapaneste lucrul pentru sine ci pentru altul. Corpus reprezinta totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra unui lucru (instalarea intr-o casa, cultivarea unui teren). Posesia se pierde atunci cand se pierde animus sau corpus sau ambele.Possessio ad interdicta este posesiunea care se bucura de protectie juridica prin intermediul interdictelor.Possessio ad usucapionem are ca efect dobandirea proprietatii prin uzucapiune daca, in afara posesiunii, sunt intrunite si celelalte conditii ale uzucapiunii.Possessio iniusta este vicioasa in raport cu o anumita persoana, ceea ce are ca efect ridicarea protectiei posesiunii fata de persoana in cauza. Viciile posesiunii sunt: violenta, clandestinitatea si precaritatea.Possessio iuris este posesiunea unui drept.

Efectele posesiunii Posesorul se bucura de protectie juridica prin intermediul interdictelor. Un alt efect al posesiunii consta in faptul ca , in eventualitatea unui proces in revendicare, paratul are calitatea de posesor. El se apara spunand: posed pentru ca posed. Sarcina probei revine reclamantului, care trebuie sa faca dovada ca este proprietar daca vrea sa intre in posesia lucrului. In fine, daca sunt intrunite anumite conditii, posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune. Interdictele posesiunii

Page 35: Curs Roman Sem i

Erau decretele date impotriva celui ce tulbura actiunile proprietarului. Se imparteau in doua categorii: recuperandae possessionis causa si retinendae possessionis causa. Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobandirea posesiunii pierdute)cuprind interdictele unde vi, de precario si de clandestina possessioneInterdictele unde vi puteau fi unde vi armata cand deposedarea se realiza prin violenta armata si under vi cotidiana cand deposedarea se realiza prin violenta simpla.Interdictul de precario era dat in favoarea acelei persoane care dadea cu imprumut un lucru altei persoane, urmand ca cea din urma sa-l restituie la cerere.Interdictul de clandestina possessione se dadea impotriva celui car eintra in stapanirea unui lucru fara stirea proprietarului. Interdictele retinendae possessionis causa (in scopul pastrarii unei posesiuni existente) cuprind utrubi si uti possidetis. Interdictul utrubi (care din doi) se aplica la lucrurile mobile si se acorda partii care a posedat lucrul mai multa vreme in anul anterior eliberarii edictului.Interdictul uti possidetis (dupa cum posedati) se aplica la bunurile imobile, acestea acordandu-se celui ce le stapanea efectiv in momentul eliberari edictului. Este important de subliniat ca interdictele reprezntau doar o solutie provizorie si nu una definitiva pentru litigiile in cauza. !!! LA cursul 12 trebuie continuat cu Detentiunea!!!

CURS XIIFormele primitive de proprietate

In epoca prestatala, existau 2 forme de proprietate: 1. - colectiva a gintii 2. – familiala

1. Proprietatea colectiva a gintiiIn lucrarea De Lingua Latina, Marcus Terentilius Varro relateaza ca teritoriul Romei ar fi fost impartit la

origine intre cele 3 triburi fondatoare- latini, sabini si etrusci. Un at autor vorbeste despre impartirea teritoriului Romei intre cele 30 de curii. Cele 2 izvoare par a se contrazice, insa ele se completeaza, oglindind evolutia proprietatii colective de la nivelul tribului, la nivelul curiei, si apoi al gintii. Proprietatea colectiva a gintii a lasat o serie de urme in fizionomia institutiilor juridice de mai tarziu.

● Mancipatiunea, a fost la origine singurul mod de dobandire a proprietatii si presupunea tinerea cu mana de catre dobanditor a bunului transmis in timpul rostirii formulei; reiese ca nu puteau fi dobandite decat bunurile mobile, cele imobile nu puteau forma obiect al proprietatii private, aflandu-se in proprietatea colectiva.

● Sacramentum in rem presupunea aducerea bunului litigios in fata magistratului; aceasta forma neputand fi indeplinita in cazul bunurilor imobile ce formau proprietatea colectiva a gintii, numai bunurile mobile puteau forma obiectul proprietatii private.

● Potrivit L12T, in absenta primelor 2 categorii de mostenitori legali, veneau la succesiune gentiles (considerati a 3a categorie de mostenitori) in amintirea epocii in care pozitia dominanta o detinea proprietatea colectiva a gintii.

2.Proprietatea familialaIn lucrarea De Re Rustica, M.T. Varro precizeaza faptul ca Romulus printr-o reforma a atribuit fiecarui

cetatean roman 2 iugare de pamant pt a-si intemeia gospodaria, iar cel batran spunea ca aceste 2 iugare de pamant reprezinta locul de casa si gradina.

Proprietatea familiala prezinta 3 caractere juridice: inalienabil, indivizibil si de coproprietate.Caracterul inalienabil decurge din mecanismul mancipatiunii care la epoca respectiva era sg mod de

dobandire a proprietatii- permitea dobandirea proprietatii asupra bunurilor mobile.

Page 36: Curs Roman Sem i

In virtutea caracterului indivizibil, dupa moartea lui pater familias, fiii – sui iuris, ramaneau in stare de indiviziune fortata si perpetua ce se numea antiquum consortium. In L12T s-a creat actio familiae herciscundae prin care se putea iesi din indiviziunea cu privire la proprietatea familiala.

Caracterul de coproprietate. La moartea pater familias, fiii – mostenitori din prima categorie vin la mostenirea unui lucru pe care il stapaneau si in timpul vietii lui pater familias in calitate de coproprietari. Jurisconsultul Paul spunea ca in cazul proprietatii familiale suntem mai degraba in continuarea unei proprietati preexistente, decat in prezenta unei mosteniri.

Forme de proprietate in epoca veche

Epoca veche a Romei a fost dominata de prima si cea mai importanta forma de proprietate privata – proprietatea quiritara desemnata prin sintagma dominium ex iure quiritium, este proprietatea vechilor cetateni romani denumiti quiriti. Originea si dezvoltarea ei sunt strans legate de mecanismul prin care patricienii isi asigurau exclusivitatea folosintei unor bunuri din ager publicus care s-a transformat ulterior in proprietate privata. Aceasta forma de proprietate are un caracter exclusivist, absolut si perpetuu, iar unii autori ii atribuiau si un caracter formalist.

Caracterul exclusivist presupunea ca proprietatea quiritara apartine numai cetatenilor romani, poarta numai asupra bunurilor mancipi si se dobandea numai prin anumite acte de drept civil – sacramentum in rem.

Caracterul absolut presupunea ca titularul dreptului de proprietate quiritara poate dispune nelimitat de bunul sau sub aspect material si juridic – se putea instraina, greva cu servituti si ipoteci. Exista o sg exceptie; limita de 5 picioare ce trebuia lasata intre proprietati in cinstea zeului .............. ce avea caracterul unei servituti publice. Proprietarul unui fond funciar avea drept nelimitat de dispozitie asupra subsolului si coloanei de aer de deasupra.

Caracterul perpetuu este exprimat in adagiul proprietas ad tempus constitui non potest. Aceasta forma de proprietate nu putea fi revocata si se consolida prin trecerea timpului pe masura exercitarii ei spre deosebire de dreptul de creanta care prin exercitare se stinge.

Caracterul formalist este strans legat de cel exclusivist reiese din faptul ca propr era inconjurata de forme si ritualuri solemne dintre cele mai complicate pt a o face inaccesibila peregrinilor.

Gaius spunea ca in acea perioada fie aveai proprietate quiritara, fie nu aveai deloc deoarece nu se cunosteau alte forme de proprietate.

Forme de proprietate in epoca clasica

1.Proprietatea quiritara pierde din trasaturile distinctive in cadrul unui proces general de unificare si abstractizare a formei de proprietate pe care le-a cunoscut dr roman. Spre sfarsitul epocii vechi si in epoca clasica apar noi forme de proprietate nascute din contradictia dintre spiritul conservator al romanilor si cel pragmatic.

Proprietatea quiritara care purta asupra bunurilor mancipi nu putea fi dobandita decat prin moduri ale dr civil.

Mancipatiunea presupunea forme solemne complicate si intre timp au aparut noi forme de dobandire a proprietatii.

Traditiunea. Fata de avantajele ei, romanii o utilizau nu numai pt trasmiterea bunurilor nec mancipi.2.Proprietatea pretoriana ia nastere in legatura cu trasmiterea unei res mancipi prin traditiune. Potrivit

exigentelor dr civil, proprietatea nu trecea asupra lui accipiens, deoarece formele nu fusesera respectate, ai tradens care ramanea in continuare proprietar, daca era de rea credinta actiona in justitie prin actiunea in revendicare, facand dovada ca e proprietarul quiritar si il deposeda pe accipiens, desi acesta platise pretul. Asemenea situatii apareau frecvent in practica, ai pretorul ia atitudine in directia ocrotirii pe cale juridica a stapanirii de accipiens asupra bunului in vederea asigurarii echitatii si ocrotirii bunei credinte. Pretorul spunea ca bunul mancipi transmis prin traditiune este in patrimoniul lui accipiens recunoscandu-i dr de proprietate asupra bunului. Aceasta forma de proprietate a fost desemnata de cerecetatorii dreptului roman prin sintagma de proprietate pretoriana - romanii nu foloseau aceasta sintagma. Pretorul a creat si instrumentele juridice necesare: - actiunea publiciana (prin intermediul careia paratul urmarea lucrul in mainile oricui s-ar fi aflat);

Page 37: Curs Roman Sem i

- exceptio rei venditae et traditae (prin care se apara accipiens daca tradens introducea actiunea in revendicare).

Asupra bunului coexistau 2 forme de proprietate:- quiritara – apartinea lui tradens si era goala de continut nudum ius ex iure quiritium;- efectiva – era recunoscuta de pretor ai apartinea lui accipiens.

Bunul are 2 titulari, iar in raportul dintre cei 2, va avea castig de cauza accipiens pt ca, daca tradens intenteaza actiune in revendicare, va fi paralizata de efecte, iar daca proprietarul va fi deposedat, reintra in posesia bunului prin intentarea actiunii publiciene. Aceasta situatie este temporara – 1/2 ani dupa cum bunul in cauza este bun mobil sau imobil, iar la expirarea termenului accipiens devine proprietar quiritar prin efectul uzucapiunii.

3.Proprietatea provinciala. Terenurile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus si erau date in folosinta provincialilor in schimbul a tributum, stipendium. Provincialii exercitau asupra acelor terenuri o stapanire care imbraca trasaturile unui adevarat dr real. Jurisconsultii romani au incercat sa incadreze aceasta stapanire intr-una din fenomenele juridice stapanite de ei, spunand ca provincialii exercitau asupra terenurilor posesia, uzufructul. In realitate, stapanirea provinciala are caracterul unui dr de proprietate pe care cercetatorii fenomenului juridic l-au desemnat prin sintagma de proprietate provinciala. Provincialii puteau dispune de aceste terenuri prin acte intervivos prin intermediul traditiunii. Pt ocrotire, a fost creata dupa modelul actiunii in revendicare, o actiune in rem speciala, iar dupa modelul uzucapiunii a fost creata prescriptio longis temporis. Aceasta forma de proprietate a disparut in epoca postclasica in urma reformei lui Diocletian cand si solul Italiei a fost supus impozitelor, iar Italia a fost retrogradata la rangul de simpla provincie a Romei.

4.Proprietatea peregrina a aparut in contextul revolutiei economice de la sfarsitul republicii ca urmare a multiplicarii raporturilor comerciale a romanilor cu peregrinii – erau principalii parteneri de comert ai romanilor, iar spiritul pragmatic al poporului roman a generat aceasta noua forma de proprietate recunoscuta peregrinilor pt a-i stimula in activitatea comerciala cu romanii. La fel ca la proprietatea provinciala au fost folosite ca model formele juridice care ocroteau proprietatea quiritara, actiunea in revendicare a fost acordata peregrinilor, ca o actiune ficticie – cu fictiunea calitatii de cetatean roman a titularului prin suprimarea din formula actiunilor a sintagmei ex iure quiritium. Actiunile furti si damni iuniuria dati care sanctioneaza delictele de furt si paguba cauzata pe nedrept. Proprietatea peregrina a disparut in urma reformei cu Caracalla din 212 d.H, cand cetatenia romana a fost generalizata.

In epoca lui Justinian asistam la ultimul pas in procesul de evolutie a formelor de proprietate, la unificarea proprietatii quiritare cu cea pretoriana intr-o forma unica generala si abstracta, numita dominium.

Moduri de dobandire a proprietatii

In Institutele lui Gaius se arata ca proprietatea putea fi dobandita potrivit: - dreptului natural/iure naturali – prin ocupatiune, traditiune, specificatiune si accesiune;- dreptului civil/iure civili – prin mancipatiune, in iure cessio, uzucapiune adiudicatio si lege.

Unele moduri de dobandire a proprietatii erau considerate originare, iar altele derivate.

1.Ocupatiunea - este cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii- presupune luarea in stapanire cu titlul de proprietate a bunurilor fara stapan (res nullius)- intrau in aceasta categorie: ● res hostiles – bunurile dusmanilor Romei care nu aveau niciun drept,

si intrau in proprietatea statului roman si apoi erau date in folosinta ● bunurile care apar ca urmare a unor fenomene naturale, nu sunt

cazuri de accesiune, ex: insula aparuta in ocean ca urmare a unui fenomen vulcanic ● res derelictae, bunurile abandonate de proprietari.

2.Mancipatiunea - manu caper = a tine cu mana - la origine, romanii considerau ca proprietatea nu e un drept, ci o putere pe care proprietarul o

exercita asupra bunului sau, si nu admiteau transmiterea proprietatii pt ca puterea se creeaza, nu se transmite - este un mod de creare a propriei puteri

Page 38: Curs Roman Sem i

- ulterior, au admis ca proprietatea e un drept si se poate transmite si dobandi , devine un mod de dobandire a proprietatii asupra bunurilor mancipi

- reprezinta forma originara prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii - actiune de dr civil inconjurata de formule solemne complicate ce constau in prezenta a cel putin

5 martori cetateni romani condusi de un ..............., mancipantul si dobanditorul trebuiau sa fie cetateni romani, bunul trebuia sa fie roman si mobil, era necesara de asemenea prezenta unui libripens (cantaragiu cu balanta de arama cu ajutorul careia se cantarea metalul pretios)

- accipiens tine bunul cu mana si rosteste urmatoarea formula solemna: “hunc ego hominem, ex iure quiritium meum esse aio/ isque mihi emptus esto pretio...decemviri sestertium hoc aere aeneaque libra”= “afirm ca acest sclav este al meu potrivit dreptului quiritilor/ si sa-mi fie cumparat cu pretul de 10.000 de sesterti cu aceasta arama si cu aceasta balanta de arama”

- aceasta formula este compusa din doua parti contradictorii; in prima parte, accipiens spune ca sclavul e al lui, aceasta parte apartinand unei epoci mai vechi unde proprietatea era puterea, iar cea de-a 2a parte ilustreaza ideea dobandirii proprietatii si a fost adaugata intr-o epoca ulterioara cand romanii au admis ca proprietatea e un drept si poate fi transmisa si dobandita

- prezenta cataragiului cu balanta cu ajutorul caruia se cantarea era la origine necesara pt ca initial rolul de moneda adica de echivalent general al marfurilor il jucau barele de arama ex: 1 u.m. romana-arsul libral=327 g arama

- ulterior, apare moneda si din acest moment prezenta cantaragiului nu mai e necesara, insa obiceiul se mentine ca o conditie de forma, datorita spiritului conservator al romanilor, iar el marcheaza realizarea mancipatiunii prin lovirea balantei cu o bara de arama

- dupa cum plata pretului nu mai era o conditie de forma a mancipatiunii, era posibila realizarea prin plata unui pret simbolic de 1 ars, si sn numo uno/mancipatiunea fiduciara pt ca fiind abstracta are aplicatiune multipla, insotita de un pact fiduciar-conventie de buna credinta in care partile arata scopul utilizarii mancipatiunii care era realizarea testamentului, unui act de donatie sau casatoria

- Gaius spunea ca e imaginaria venditio - in celelalte cazuri in care mancipatiunea se utiliza pt realizarea operatiunilor juridice a

vanzarilor, desi plata nu mai era o conditie, romanii au modificat mecanismul ai transmiterea efectiva a proprietatii sa fie conditionata de plata pretului.

CURS XIIIUzucapiunea: este un mod de dobandire a proprietatii prin indelungata folosinta a bunurilor mancipiiPresupune indeplinirea a 5 conditii: a.posesiunea lucruluI : era necesar ca bunul sa fie exploatat efectiv potrivit cu destinatia lui economica b.termenul posesiunii : -1 an pentru bunurile mobile -2 ani pentru bunurile imobile c.buna credinta : convingerea uzucapantului ca a dobandit lucrul de la adevaratul proprietar sau ca a intrat in stapanirea unui bun ce a fost abandonat de proprietard.justa cauza : trebuia dovedita si consta in actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in posesie a lucruluie.lucrul sa fie susceptibil de a fi uzucapat : nu puteau fi uzucapate:-lucrurile furate; -lucrurile furate si ascunse; -lucrurile luate in posesie prin violenta;- lucrurile de cult;

Uzucapiunea are 2 functii succesive:->functia originara : asigura folosinta bunurilor mancipii potrivit destinatiei lor econimice->functia ulterioara (?) : dovada dreptului de proprietateIn epoca veche reclamantului ii era foarte dificil sa isi dovedeasca dreptul de proprietate asupra lucrului caci trebuia sa dovedeasca dreptul de proprietate al tuturor autorilor acestui drept(sa dovedeasca faptul ca toti cei

Page 39: Curs Roman Sem i

care au stapanit lucrul inaintea lui au facut-o in calitate de proprietari-lucru practic imposibil de dovedit)-probatio diabolica Prin uzucapiune reclamantul trebuia sa dovedeasca ca intruneste toate conditiile pentru a fi proprietar. Cicero:”Uzucapius est finis solicitudinis ac periculi litium”=uzucaiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese.In iure cessio mod de dobandie a proprietatii care are forma unui proces fictiv (vezi procedura gratioasa)’

Traditiunea -este un act de drept al gintilor prin care se realiza transmiterea proprietatii asupra lucrurilor nec manpici .putea fi utilizata si in scopul posesiunii sau detentiuniinu presupune conditii solemnepresupune 2 conditii-remiterea materiala a lucrului si iusta causaRemiterea materiala a lucrului In cazul lucrurilor mobile remiterea lucrului trebuia sa se faca de la mana la mana(prin inmanare) In cazul lucrurilor imobile trebuia sa se faca fie prin parcurgrea fondului de pamant fie prin vizitarea tuturor incaperilor cladirii

Iusta causa = este atul juridic care preceda si explica sensul remiterii materiale a lucrului .nu rezulta cu ce titlu juridic s-a facut tradtiuneaIn epoca clasica exista 4 exceptii de la remiterea materiala-Traditio longa manu-pentru transmiterea unui teren era suficient sa indice catre trendes limitele sale-Traditio simbolica-pentru transmiterea unei cladiri,vizita tuturor cladirilor era inlouita cu transmiterea cheilor de catre trendes achizitorului-Traditio brevi manu-dreptul chiriasului de a cumpara casa in care locuia -Constitutum posserssorium –proprietarul care isi vindea casa ramanand sa locuiasca mai departe in calitate de chirias

Specificatiunea – cand o persoana confunda un lucru cu materialului altei persoane si cu intentia de a-l stapani pentru sine.

- Cui apartine posesia? Specificatorului sau proprietarului materialului - Justinian a solutionat problema : daca lucrul poate fi adus la starea initiala va apartine

proprietarului materialului, daca nu va apartine specificatorului - una dintre parti era prejudiciata ; au fost date acte pentru a se despagubi

Accesiunea – modalitate de dobandire prin absorbtie juridica al lucrului accesor de lucrul principal (acel care in pastra indiv dupa unirea cu un alt bun chiar daca valoarea sa era inferioara valorii bunului absorbit )

- cazuri : intre 2 bunuri imobile (aluvio) - depunerile de pe malul unui rau care intra proprietate aproprietarului fondului riveran

- cazul insulei …………daca apare la mijlocul raului va apartine ambilor proprietari riverani- intre un imobil si un bun mobil – bunul imobil este considerat principal- accesiune inte 2 lucruri mobile : rama si tabloul, piatra si inelul

Sanctiunea dreptului de proprietate:- in acest context: protectie;- sanciunea prop quiritare:-in proc legisact- prin sacram in rem (sanctiune imperfecta) - in proc form - prin rei vindicatio (act in revent)

cand - recl sa fie propr neposesor - paratu sa fie posesor

Page 40: Curs Roman Sem i

- res mancipi indiv det (nu se putea revendica un....)

In epoca postclasica: actiunea in revendicare putea fi invocata si in contra unui neposesoreste vb despre posesorii fictivi-ficti possessoresa)qui liti se obtulit- cei ce se ofera procesului pt ca adevaratulposesor sa dobandeasca proprietatea prin uzucapiune(despre acele persoane care afirmau ca sunt posesori si puteau sa fie chemati in proces)

b)qui liti se obtulit- cel care inceta sa posede prin dol; prefera sa distruga bunul pt a nu fi considerat posesor; erau asimilati posesorilor reali si sufereau consecintele sentintei de condamnare; in proced formulara condamnarea era pecuniara - in procedura extraordinara condamnarea era ad ipsam re, asupra lucrului ce forma obiectul procesului, iar executarea sentintei se facea prin organele de constrangere ale statului.

Sort. prop.pretor->prima actiune publiciana -formulele complexe devin un obstacol in calea relatiilor de schimb

- pentru mentinerea actului puclic rea necesara introducerea conditii uzucapiunii, mai putin o conditie ( nu inteleg ce scrie mai departe)

-in faza a 2a,judecatorul, dupa ce verifica conditia intruita de pretor-> castiga reclamantul prop. pret.-daca conflictul era intre prop. pret sic el quiritar

- daca pierdea prop pret recurg la actiunea publiciana-paratul se apara invocand exeptia justi domini prin care arata ca el e adevaratul proprietar al

lucrului pentru ca e quiritar- pretorul ii acroda reclamantului o replica prin care reclamantul raspundea cu success exceptiunii

invocate de paratRomanii au si drepturi reale asupa lucrurilor altuia: Servitutiile: sarcini impuse unui lucru aflat in folosinta unei persoane oarecare care e proprietar al unui imobil E de 2 feluri servitude reala si servitute personala Servitutiile reale (dupa nat imobilului dominant) se impart in: rustice(pt terenuri) si urbana ( pt cladiri)Imobul dominant = in folosul caruia se constituie servituteaImobil aservit.ex: serv de trecere Mai multe tipuri de servitudine:1) iter-dr de a trece prin fondul aservit calare sau pe jos 2)via- dreptul de atrece cu carul3)actus- dr de a mana turma prin fondul aservit4)aquaendictus- dr de a adice apa prin terenul aservit5)ius pascendi-dreptul de a paste turmele6)servitus oneri ferendi-dr de a purta o greutate de sprijin care apasa asupra unei constructii in folosul propr constructiei vecine In cazul sevitudinilor personale:- un sg lucru asupra caruia se exercuta drepturi reale distincte ->uzufructus ->usus ->habitatio ->operae servorum

Uzufructul: --Paul "usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia","uzufructul- dr de a folosi un lucru si de a-i culege fructele pastrandu-i sunbstanta"

Page 41: Curs Roman Sem i

--atributiile p[ropr se impart intre 2 pers: uzufructarul si nudul proprietar (are doar ius utendi-dr de dospozitie), uzufructarul nu poate intrebuinta lucrul --asupra lucrurilor mobile sau imobile neconsumabile prin intrebuintare --drept real cu caracter temporar cel mult viager.

Uzufructul a fost creat la sfarsitul republicii in conditiile in care, in cadrul familiei, casatoria fara manus, sotii au devenit interesati sa asigure subzistenta sotului supravietuitor dupa moartea lor. Prin urmare, ii lasa prin testament anumite bunuri pentru a le folosi si a le culege fructele => exista lucruri revenite in stapanirea fiilor de familie care fusesera nuzi proprietari . Se realizeaza astfel un dublu deziderat: subsistanta sotiei si pastrarea bunurilor in familie. Uzufructul nu are vreo obligatie fata de nudul proprietar.Chiar daca uzufructul avea termen, uzufructuarul nu avea obligatia de a restitui lucrul caci nudul proprietar avea la dispozitie actiunea in revendicare.Usus – este dreptul de folosinta fara a culege fructele.Habitatio – este dreptul de a locui in casa altuiaOperae servorum – este dreptul de a te folosi de serviciile sclavilor nudului proprietar.

Caracteristicile servitutilor:Toate erau drepturi reale ce se poarta asupra lucrurilor altuia.Nudul proprietar nu are vreo obligatie fata de titularul dreptului de servitute conform regulii: servitus in

faciendo consistere nequitNimeni nu-si poate aservi propriul lucru.Servitutea se constituie fine in folosul unei anumite persoane (servitutea personala), fie in folosul

proprietarului unui imobil(servitutea prediala) si nu poate fi transmisa unor terti: servitus servitutis esse non potest

Emfiteoza, Conductio agri vectigalis, Superficia

Emfiteoza = un drept real izvorat din contractul de emfiteoza, contract special sanctionat de imparatul Zeno, care are ca parti imparatul si o persoana particulara si are ca obiect folosirea unor terenuri imperiale de catre persoanele particulare; se realiza in schimbul unei sume de bani,persoanele participante(emfiteot) puteau folosi si cultiva fructele unui teren imperial pe un termen foarte indelungat => dreptul de emfiteoza se transmitea si urmasilor; Emfiteotul-> juridic era socotit posesor -> dobandeste proprietatea recoltei prin simpla separatiune, iar uzufructul prin perceptie;Conduction agri vectigalis = figura distinca de simpla arenda, deoarece titularul dreptului, conductor agri vectigalis, i s-a recunoscut de catre pretor un drept real raporturi dintre o cetate si o persoana particulara => obtine folosinta terenului cetatii cor. Norme cu emfiteoza; emfiteotul si conductor agri vectigalis plateau o suma de bani, dar suma platita de cond. era vectigal.

Superficia = dreptul unei persoane de a folosi o constructia zidita de ea pe terenul inchiriat de alta persoana, cu aprobarea acesteia; a aparut din cauza crizei de locuinte din Roma de la sfarsitul Republicii principiu: superficies solo cedit (suprafata apartine terenului) – nimeni nu a dorit sa construiasca deoarece constuctiile zidite pe terenurile virane ar fi urmat sa intre in proprietatea statului; elaborarea unor contracte noi din care se nastea puterea superficiarului – dreptul de a folosi neingradit si perpetuu (durata de existenta a constructiei) un adevarat drept real superficiarul recunostea dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin plata unui solarium.