Buletinul

Clubului Român din Chattanooga

Numărul 38 (treizeci şi opt) Decembrie 2014

www.romclub.wordpress.com

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI:

1

1 Decembrie 1918, în imaginile "Fotografului Unirii", Samoilă Mârza -de Dan Lungu Publicat la: 30.11.2012 în ziarul Gândul

Sărbătorim în fiecare an Marea Unire, însă avem doar câteva imagini de la evenimentul din 1 Decembrie 1918. Pozele au fost realizate de Samoilă Mârza, un fotograf de ocazie care a mers pe bicicletă 11 kilometri, cu aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă în spate, ca să ajungă la Alba Iulia, potrivit Mediafax.

Samoilă Mârza, fotograf din pasiune şi întâmplare

Fotograful oficial care trebuia să imortalizeze scene de la Marea Unire a lipsit de la eveniment. Sarcina i-a revenit lui Samoilă Mârza, un soldat care în Primul Război Mondial a fost încadrat în serviciul topografic şi fotografic al armatei. Mârza se întorsese de pe front cu patru zile înainte de Unire, iar în dimineaţa de 1 Decembrie a pornit spre Alba Iulia, după ce a făcut trei fotografii cu săteni care mergeau la Marea Adunare Naţională.

2

A străbătut 11 kilometri pe bicicletă, între satul natal, Galitiu, şi Alba Iulia, însă nu a avut acces în sala Unirii pentru că nu avea credenţional, un permis special. “Din sală nu există nicio fotografie. Din fericire, a făcut alte cinci fotografii, trei instantanee din mulţime şi două imagini cu tribunele oficiale, care sunt singurele fotografii ale evenimentului de la Alba Iulia", a explicat istoricul Liviu Zgârciu.

3

În afară de Unirea de la 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza a imortalizat şi alte evenimente istorice, printre care vizita Regelui Ferdinand I din anul 1919 de la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, încoronarea Regelui Ferdinand I cu Regina Maria, în 22 octombrie 1922, la Alba Iulia, sau manifestaţiile organizate la Alba Iulia pentru a marca împlinirea a zece ani de la Marea Unire.

4

A vândut fotografii istorice ca să aibă ce mânca

“Multe clişee nu au ajuns la colecţionari sau fotografi, ci au fost distruse, iar sticla a fost folosită la fabricarea unor oglinzi foarte căutate în acea perioadă”, a mai explicat Vârciu.

Mârza a trăit toată viaţa la limita sărăciei, fiind nevoit chiar să vândă multe dintre clişee, pentru sticla special din care erau făcute. Cu banii primiţi, Mârza şi-a cumpărat un aparat performant pe care dorea să-l folosească în 1968, la evenimentele comemorative ale Marii Uniri, dar a murit în 1967", spune Zgârciu.

Albumul lui Mârza, document pentru Declaraţia de Pace

5

În 1919, Mârza a relizat un album despre 1 Decembrie 1918, numit "Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri", pe care l-a oferit cadou unor personalităţi ale perioadei respective: Regele Ferdinand I, primul ministru I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, generalul francez Henri Mathias Berthelot.

Un exemplar al albumului a fost folosit ca document, fiind depus de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Versailles. Regele Ferdinand I l-a declarat printre furnizorii Curţii Regale, iar generalul Berthelot i-a trimis un permis de călătorie gratuită pe căile ferate franceze.

Rămăşiţele fotografului, la un pas de exhumare

Recent, un istoric a descoperit că pe mormântul lui Samoilă Mârza a fost lipită o somaţie pentru neplata taxei de concesiune a locului de veci. Prin urmare, exista riscul ca rămăşiţele fotografului să fie exhumate de către cei care administrează cimitirul din Alba Iulia. La intervenţia mai multor istorici, mormântul a fost salvat, însă s-a demonstrate că şi alte personalităţi înhumate în cimitirul din Alba Iulia ar fi putut avea aceeaşi soartă şi nimeni să nu afle.

6

Poetul lunii: Artur Enăşescu

Lui Eminescu

Ce dureros de dulce cântarea ta răsună!

În chinul tău, poete, ce sfântă bucurie!

De-i larg ocean durerea-ţi, pe-ntinderea-i pustie

Sclipesc atâtea stele şi-atât argint de lună!

Să arzi ca o scânteie în focul tinereţii

Într-un avânt sălbatic de chin şi zbuciumare,

S-adormi pentru vecie, sunt fericiri pe care

Le gustă numai sfinţii pe lume – şi poeţii!

7

         AfroditaÎn hău de mări, bătute de furtună,La pieptul spumegatului talaz,Prinzându-i gingaş, braţul de grumazDormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz,Născură, robi aceluiaşi extaz,Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare,Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,Din zvârcolirea undelor rebele.

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”alcătuită de Mihai Rădulescu

Balada crucii de mesteacănCruce albă de mesteacăn,Răsărită printre creste,Cine te cunoaşte-n lume,Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinseDin poiana fără flori,Uneori s-apleacă-n noapteCârdurile de corori.

Şi-n tăcerea nesfârşităSub arcadele de brad,Nu s-aude decât plânsulCetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacănBiciuită de furtuni,Peste lemnu-ţi gol, doar lunaPune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;Tot mai mult te bate vremea,Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii ierniiTe vor prinde-n a lor salbă,Şi vei dispărea din lumeCruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tineCine-l va mai şti de-acum,Cruce albă, rătăcităLângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulseSe vor pierde pe poteci,Numai brazda de ţărânăNu-l va părăsi pe veci.

Oituz, iulie 1917

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu

         ŢigancaE Riţa, fecioara cu ochii sprinţari –Cu sâni ca de piatrăNăscută-n alaiul a zece cobzari,Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văiŞi negre poene,Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăiPe umede gene.

Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,Îi cade-n inele,Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoiSclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt, Râd galbeni în plete –

8

Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământNomadele cete.

Când naşte sub corturi un cânt legănatŞi-un zvon de sandaleCu patimă cruntă ciocanele batÎn vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelungLa focuri sărace,Şi razele lunii fiinţa-i străpung Cu sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,Dând chiot sălbatic,

Şi pare piciorul ei sprinten în joc, Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân Loviţi de furtună!Şi geme ca vie sub meştere mâini,Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcaţi,Iar ea pe câmpie,Sărută văzduhul cu ochi dilataţiDe-o sfântă beţie.

Săruleşti,Octombrie 1919

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,alcătuită de Mihai Rădulescu

PoetulPort cerul cu stele pe umerii mei!Tot focul iubirii în piept!Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,Iar gândul, toiag de-nţelept.

Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci;Cunună de flacări mi-e gura, nu lut!Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reciI-aş da printr-un singur sărut.

Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,Un alt cer străluce-n adânc;El creşte şi-acoperă, zări fără fund,Cu-n soare mai viu pe oblânc!

Un bici, cu făşii de azur, împletesc,Pe guri pătimaşe, când furii se cernŞi-a vieţii prostie, destin pământesc,Lovită de sfârcul etern.

Când, aprig spumează, veninul pe limbi,Ş-asupra-mi cad pietre morman,Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbiO! fluier vrăjit al lui Pan!

A mele sunt câmpuri, poieni, luminişŞi raza ce moare-ntr-al norilor prag,Şi umbrele dese, din vechiul frunziş,Căzând peste fruntea-mi de mag!

Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!Furtună dezlănţui în voie,Şi-mprăştii pe lume, cu-avântul străbun,Scântei din făclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,Unesc lutul negru cu-albastrul senin;Din orice simţire făcând un talaz,Înving uriaşul destin!

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”culeasă de Mihai Rădulescu

Sonet - O! Nordul, Nordul lumilor polare...O! Nordul, Nordul lumilor polare,Cu sloiuri ce privirile-ţi înşelă,

Scăldate-ntr-o eternă rumenealăDe basm; o, culmile fără suflare!

9

Doar norii plâng pe margini de gheţare,Pe-ncremenite mări ca de sineală,Străluce “Aurora Boreală” –Inel de-argint al nunţilor solare.

Dar noapte ce coboară lin din ceaţă,

Şi ard ca-n vis castelele de gheaţăHaotic cu reflexe de sidef.

Iar surâzând mai mândră decât toate,A Nordului semeaţă zeitateSe-nalţă peste-albastrul relief.

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”alcătuită de Mihai Rădulescu

         VisătoriiO visători, cu suflet de copii,Voi paseri, de lumină speriate,Ce rătăciţi cu genele plecate,Pe străzi întunecoase şi pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioară,Sfioşi şi singuratici visători,Ce tremuraţi sub cerul plin de nori,Şi vântul cel mai gingaş vă doboară!

Ascnşi staţi ziua-n tainice unghere,Şi mâini de vis v-acopăr ochii grei,Iar când pe cer s-aprind mii de scânteiVoi răsăriţi… O, suflete stinghere!

Vă prinde luna flori la pălării,Şi tresăriţi; de-un foşnet blând vi-e frică,

De umbra ce pe ziduri se despică,Când rătăciţi prin nopţile târzii.

În jurul frunţii voastre, visători!A nopţii duhuri, tainice, s-adună;…Întind o scară razele de lună,Şi gândul vostru suie pân-la nori.

Şi pasul vostru-n cale şovăieşte,De raze pline, genele se-nchid,Şi vă treziţi la umbra unui zid,Când astrul dimineţii licăreşte.

O visători, cu suflet de copii,Voi, paseri de lumină speriate,Ce rătăciţi cu genele plecate,Pe străzi întunecoase şi pustii!

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,alcătuită de Mihai Rădulescu

Străin între ai lui. George Potra despre Artur Enăşescu, poetul vagabond. (Fragmente)

Posted on 13 mai 2011 by Victor Potra

Artur Enăşescu, un poet astăzi uitat, era văzut la un moment dat, pe la începutul secolului XX, ca poetul filosof care avea geniul pentru a umble golul lăsat de dispariția lui Eminescu. Deosebit de admirat de criticul Perpessicius, spre sfârșitul anilor ’20 o boală mentală îl face să se degradeze treptat, apoi devine „fantoma” pe care George Potra a cunoscut-o la începutul anilor ’30. Mai jos aveți povestea acestei întâlniri.

„Străin între ai lui”. Furnicar neastâmpărat, în sus şi-n jos, fără nici o ţintă fixă.

O lume întreagă de oameni de toate vârstele şi categoriile sociale roieşte pe o distanţă nu prea mare, care se întinde din Bulevard până în Regală, pe trotuarul din partea

10

Automatului, care, prea îngust chiar de la trasarea lui nu poate strânge în marginile sale acest lung şi nesfârşit şir de oameni veseli şi expansivi, veniţi pentru o întâlnire, pentru distracţie sau pur şi simplu pentru câteva „ture“ pe scumpa lor „Cale“.

E plină pe ambele trotuare şi de multe ori lumea ajunge chiar până în mijlocul ei.

Cu toate străduinţele lor, sergenţii de la circulaţie nu pot convinge pe aceşti clienţi să se urce pe trotuar; claxoanele automobilelor şi „hep-ul“ birjarilor răsună şi ele în zadar şi numai din când în când câte o aripă de automobil proptită în spatele cuiva este mai convingătoare ca să silească pe acel izbit să se urce imediat pe locul destinat lui.

Această masă de oameni îşi târăşte alene paşii, răscolind praful depus în straturi, adus din toate colţurile oraşului, ridicat apoi în nori uşori prin „ciorsăitul“ neîntrerupt şi înghiţit tot de aceia care l-au adus de dincolo de centru.

Printre aceşti hoinari fără de rost, de mai mult de o oră sau chiar de două, se află unul şi mai fără de rost, care se plimbă agitat din Regală până la Capşa – când mergând mai încet, când mai repede, uneori tăcând, iar alteori vorbind şi gesticulând ca şi când s-ar certa cu cineva.

L-am cunoscut pe Artur Enăşescu în primul meu an de studenţie, când, după orele de curs, ieşeam împreună cu alţi colegi să facem un tur-două pe „Cale“ (Calea Victoriei). Plimbarea tineretului de ambele sexe, şi în special a studenţilor, se făcea atunci pe „Cale“ şi pe „Bulevard“ (Bulevardul Elisabeta, înainte de război, apoi Bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej şi din nou, după 1990, Bulevardul Elisabeta). Bulevardul dintre Universitate şi Piaţa Romană (azi Bulevardul Gh. Magheru şi Bulevardul N. Bălcescu), unde s-au construit blocuri impunătoare, cu magazine elegante, nu era pe atunci un loc de plimbare, de du-te-vino, cum erau străzile numite mai sus. Era parcă obligatoriu, înainte de a merge spre casele noastre, să facem o plimbare pe „Cale“ sau pe „Bulevard“, unde ne întâlneam cu cunoscuţi, admiram fetele, toaletele frumoase şi ne puneam la curent cu filmele care rulau la cinematografele aflate de-o parte şi de alta ale bulevardului.

Artur stătea rezemat de bara de alamă a cofetăriei şi cafenelei Capşa, fumând ţigară după ţigară. Stătea singular, cu ochiul stâng aproape închis, cu capul în sus, plecat puţin într-o parte, ca şi când se gândea la ceva important sau ca şi când încerca doar să-şi aducă aminte de cine ştie ce faptă, eveniment sau persoană. De multe ori, în sihăstria lui mintală, vorbea singur, câteodată punând întrebări la care tot el răspundea. Părea că-i în dialog cu cineva. Se uita absent la furnicarul pietonilor care se desfăşura între Bulevard şi Strada Regală (azi 13 Decembrie).

Un tablou jalnic al unei mizerii trăite, a unei nenorociri suferite, a unei boli care odinioară i-a produs mult rău, atât fizic, cât şi moral.

11

Înalt, cam uscăţiv, cu trăsături regulate, dar întretăiate de urmele adânci ale unei mizerii crude.

Claia de păr negru din cap este ascunsă de o şapcă soioasă, trasă până peste extremităţile urechilor, care îi serveşte în timpul iernii de căciulă, iar în timpul verii de pălărie de paie.

Hainele de pe el se vede că sunt de căpătat. Era îmbrăcat mai totdeauna cu haine ponosite, mai largi sau mai strâmte, care desigur îi fuseseră dăruite de filantropi anonimi. O singură dată l-am văzut cu un costum nou, bleumarin, cu uşoare dungi albe, care se potrivea de minune pe corpul lui. Mi-a spus că i s-a dat o anumită sumă de bani, drept ajutor, de Societatea Scriitorilor şi i s-a cumpărat de la un magazin de confecţii şi costumul ce-l purta. Dar, mirare, peste aproximativ o săptămână, înlocuise frumosul costum cu unul cam jerpelit, cu reverele soioase şi mototolite.

– Unde-s hainele noi, Artur?! – Le-am dat, le-am vândut, aveam nevoie de bani, mi-era foame.

Fumător pasionat, aprinde ţigară de la ţigară, de la cele mai bune la cele mai proaste.

Degetele îi sunt ofilite ca frunza de toamnă de atâta fumat. Dacă stai de vorbă cu el, vezi că răspunsurile lui nu sunt tocmai clare; se întâmplă uneori însă, şi asta foarte rar, ca să-ţi răspundă foarte bine şi să aibă cunoştinţă de lucruri despre care nu multă lume poate să discute.

Când avea bani, fapt nu prea des, se ducea la restaurantul Giovanidi de pe str. Academiei, unde consuma cele mai bune mâncăruri şi vinuri, încheindu-şi masa copioasă fumând tacticos şi sorbind pe îndelete una sau două cafele mari. În perioada când avea bani, fuma numai ţigări bune şi câteodată chiar „Ferdinand“, cele mai scumpe, cu tutun de Anatolia, făcute de locuitorii turci de pe insula Ada-Kaleh, care aveau monopolul lor.

Cu toate că altădată fusese o simpatică şi elegantă figură bucureşteană, permanent cu garoafa roşie sau albă la butonieră, un nume care promitea în literatură şi poezie, acum devenise un tip banal, un boem sărăcăcios şi neglijent, care stătea seară după seară, câte o oră sau două, în faţa cafenelei Capşa. Dacă-l apuca ploaia, intra înăuntru şi se aşeza în colţul din dreapta al vitrinei, privind spre stradă, neuitându-se la nici unul dintre cei care stăteau la mese, după cum nici aceştia nu-i dădeau nici o atenţie, ca şi când n-ar fi fost în interiorul localului. Când era frig, mai făcea o mişcare de dezmorţire, până la hotelul „Continental“ şi revenea la locul de unde plecase, apoi, relativ la scurtă vreme, dispărea ca o nălucă, ducându-se probabil spre locul de culcare, care era pe undeva pe Calea Griviţei, între cinematograful „Edison“ şi hotelul „Împăratul Traian“, într-una din camerele lipsite de lumina zilei, ce se găseau în gangurile şi fundăturile de pe acolo.

12

De-abia îşi aduce aminte că s-ar fi născut în Botoşani, prin 1890, dintr-un oarecare… Enăşescu. Acum nu are pe nimeni din familia lui şi nu-şi aduce aminte de nici o rudă.

Numele lui adevărat, după cum spunea el, ar fi Constantin şi nu Artur – şi nici el nu ştie cum s-a făcut de s-a numit mai târziu Artur.

De copilărie aproape nici nu-şi aduce aminte; iar când a fost mai mare, cam pe la vârsta de 16–18 ani, spune că ar fi audiat şi chiar frecventat regulat cursurile universitare, şi în special cele de filosofie.

Zicea că, aflat la Paris, a scris acolo o bună lucrare sociologică, al cărei manuscris însă, întors în ţară, l-a încredinţat unui amic să-l citească, dar acela nu i l-a mai dat înapoi, ba credea că, cu unele modificări, l-a tipărit pe numele lui. Nu ne-a spus numele acelui „bun prieten“ de altădată, dar a zis că era profesor universitar cu renume.

Lăuda Parisul, locuitorii şi frumuseţile lui.

A luat parte în campania Balcanică din 1913 şi mai târziu în războiul mondial.

Nu-i era frică de nimic, nici chiar de moarte.

n 1929, la propunerea noastră, Artur a acceptat să se fotografieze cu noi, cu obligaţia să-i dăm şi lui un rând de fotografii, ceea ce am şi făcut. Din cele cinci poze, întâmplarea a făcut să păstrez numai trei, pe care, la rugămintea poetului Mihail Straje, le-am dat să le reproducă în volumul ce l-a tipărit în 1968.

După 1935, nu mai purta pe cap vechea pălărie cloche, aşa cum îl cunoscusem. Părul, negru ca pana corbului, îi crescuse mult prea mare, mai ales la spate, transformându-se într-o chică de călugăr, care nu-i mai încăpea în pălărie. De aceea, de la această dată şi-a acoperit capul cu o şapcă mare, peste urechi, încât nu se mai vedeau deloc.

Din primăvara anului 1942, când era foarte slăbit şi cu un mers îngreuiat, mai mult târşîindu-şi picioarele, nu l-am mai văzut. L-am căutat prin locurile pe unde ştiam că-şi pierde vremea în timpul zilei, dar în zadar. Târziu, în iarnă, la 6 decembrie 1942, am aflat dintr-un anunţ publicat în ziarul „Universul“ că poetul Artur Enăşescu a decedat şi a fost înmormântat în ziua de 4 decembrie, fără să se indice cimitirul sau să se dea vreo altă informaţie: cine a făcut înmormântarea şi care au fost persoanele care au participat la acest trist eveniment.

Şi astfel, am aflat că Artur Enăşescu s-a născut în 1889 la Burdujeni, în fostul judeţ Botoşani, unde tatăl său, Alexandru Enăcescu (Enăşescu) era oficiant P.T.T., trecând apoi în oraşul Botoşani, unde a ajuns şeful oficiului. A rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani,

13

fapt care a influenţat negativ firea şi viaţa lui, devenind melancolic şi apatic. Din partea mamei vitrege nu s-a bucurat de nici o atenţie, iar de dragoste, nici vorbă.

Cursurile secundare le-a urmat la Liceul „Laurian“ din Botoşani şi la „Liceul Naţional“ din Iaşi, locuind la mătuşa sa, Maria Nacu, căsătorită Manu, soră bună cu Olga, mama lui. Fiul acesteia, actorul Ion Manu, i-a fost văr primar.

Cu toate că în 1911 nu avea liceul terminat, după ce a vândut o casă rămasă moştenire de la mama sa, a plecat la Paris, unde se pare că a urmat nişte cursuri de filosofie, fără să fi obţinut vreo diplomă. A terminat Liceul „Laurian“ din Botoşani şi şi-a luat bacalaureatul în 1913, după ce s-a întors de la Paris.

În opinia lui Tudor Vianu, „Enăşescu stabilise, pentru conştiinţa contemporanilor şi urmaşilor, tipul poetului-filosof, pe care îl ilustrase pe rând, după marele înaintaş D. Nanu, răzleţit de grup, P. Cerna, mort de curând, şi poate alţii. Erau semne că succesorul tuturor acestora, în noua generaţie, va fi Artur Enăşescu“.

În 1957, sub titlul Artur Enăşescu, un parnasian al boemei, Perpessicius a scris admirabilele rânduri în amintirea celui dispărut, socotind că, după părerea sa, poetul şi-a impus voit „abdicare din viaţă şi recluziune“ … „în anii din urmă ai pământenei lui existenţe“ .

Radu Boureanu spunea despre Artur Enăşescu că avea „un cap frumos, dar alterat de prelucrările necunoscute ale unei boli neiertătoare. Un cap bântuit de furtuni nevăzute şi neauzite decât de el“.

Puţini au mai rămas dintre cei ce l-au cunoscut pe Artur Enăşescu, iar cu dispariţia fiecăruia dintre ei, umbra poetului se destramă şi ea treptat, în neant, ca un fum, ca un abur.

Din istoria serviciilor secrete: Agenţia Centrală de Informaţii CIA – de Dora Petrilă

14

Cartierul general CIA, Langley, Virginia...

Directorul Agenției Centrale de informații a Statelor Unite, pe scurt CIA, Stansfield Turner tocmai se întorsese de la Casa albă indispus, îngrijorat. Președintele Jimmy Carter îi repetase clar, concis și aproape imperativ: criza ostaticilor de

la

Teheran trebuie să se termine imediat, „for Christ sake”... Știa și sigur asta, dar atâtea convocări și telefoane începuseră să-l irite și să-i aducă aminte că devenea pe zi ce trece directorul unei agenții tot mai incapabile. Ostaticii îl obsedau destul, nu-i dădeau liniște și nu-l lăsau să doarmă chiar și fără ajutorul domnului Președinte al SUA, Jimmy Carter. Și convocările la Casa Albă trebuiau să se termine, așa cum trebuia să se termine și blestemata de criză. Decise încă din mașina care-l aducea înapoi la Langley să-și verse și el nervii pe cineva, așa că îl convocă pe șeful Departamentului Operațiuni Clandestine, Joe Paretta, la el în birou. Trebuia să facă tot ce știe, să caute, să găsească și să i-l aducă pe cel mai bun ofițer, cel mai inteligent agent, cel mai de încredere om pentru o misiune cum era Teheranul. Mâine să i-l aducă. Nu, mai bine ieri...

Sub imboldul acesore ordine, mai imperative decât oricând, primi agentul secret Tony Mendez misiunea „Teheranul”. Nu misiunea, ordinul de eliberare a celor 52 de

15

ostatici americani din ambasada SUA din Teheran, capturați de studenții militanți iranieni în anul 1979.

Antonio J. Mendez era de 10 ani ofițer CIA. Avusese realizări remarcabile în munca de informații pentru că era un om cu un caracter Q, cum se zice în filmele cu James Bond* (Q vine de la funcția de Quartermaster,  M de la cea de Master, după numele ofițerilor și a șefului fictivului Departament de cercetare și dezvoltare din Serviciul Secret Britanic, MI 5) pentru că avea un IQ foarte ridicat, era încrezător în forțele proprii, se descurca în orice împrejurare oricât de riscantă ar fi fost ea, se specializase în tragerea cu aproape orice tip de armă, conducea orice tip de motor, mașini de luptă, elicopter, avion etc. Numai la submarine nu se pricepea și asta era o sursă continuă de înțepături din partea lui S.Turner, directorul CIA, care se pricepea în domeniu, deoarece absolvise Academia Navală, la fel ca Jimmy Carter.

Situația politică din Iran era extrem de volatilă și de încărcată de pericole în anul 1979. Începuse revoluția, care urmărea alungarea de la putere a șahinșahului Reza Pahlavi și a întregii lui dinastii, dinastie sprijinită pe deplin de SUA. Luptele de stradă erau conduse cu mână forte de Aiatolahul R. Khomeini. Scopul lor nu era doar îndepărtarea șahului de la cârma țării, ci și transformarea Iranului în republică islamică, în fapt în stat religios, fundamentalist. Cei mai înverșunați și mai agresivi luptători erau studenții revoluționari, care urau tot ce era american, S.U. fiind principalul lor adversar în calitatea lor de susținător necondiționat al șahului atât de detestat de ei. Ca să se răzbune pe SUA, au luat ostatici a celor 52 de salariați ai ambasadei SUA. Era o răzbunare echitabilă la protecția acordată de americani fostului suveran, deși știau că lumea îi va eticheta drept teroriști, ceea ce și erau. Criza ostaticilor de la Teheran a fost în totalitate opera studenților iranieni.

Mendez primi cu calm periculoasa misiune de a se lupta cu iranienii chiar pe teritoriul lor și își concepu singur planul de eliberare al americanilor arestați în propria ambasadă a SUA din Teheran. Nu a trebuit decât să obțină

16

aprobarea lui scrisă de la șefii ierarhici și apoi aprobarea bazei materiale pentru punerea în aplicare a planului, o bază materială, ce e drept, destul de ciudată; postere cu imagini reprezentând reclame la un nou film, aparate de filmat din seria powershot cameras, peruci, costume, dosare cu scenarii scrise, decoruri, proiectoare și tot felul de alte aparate achiziționate direct de la Hollywood. Cele șase pașapoarte false pe numele a doar șase ostatici, care urmau „să joace” în film, i-au fost aduse de la Forgery Department al CIA, cum îi spuneau apropiații, departament specializat pe fabricarea a tot felul de documente false, care arătau însă perfect „oficiale”. De fapt, care era ideea? Mendez voia să se deghizeze în regizor de film canadian, avea tot ce-i trebuia pentru asta, barbă, ochelari, aerul boem, și să plece în Iran, unde să facă un film artistic în decorurile naturale atât de exotice ale respectivei țări islamice, aflate în acel moment plin regim de teroare. Avea nevoie de o echipă de filmare pe care urma să o alcătuiască in situ, din șase ostatici din ambasadă, deveniți actori peste noapte... În ziua D s-a urcat în avion, având asupra sa un pașaport canadian fals și o echipă „de tehnicieni de filmări”, agenți secreți încărcați cu aparate de filmat. Cu o abilitate ieșită din comun a reușit să treacă de fioroșii grăniceri iranieni, care se purtau cu americanii cum te porți cu ultimul bandit capitalist, sosit să-l readucă pe Pahlavi la putere și să altereze puritatea islamică, și să ajungă în Ambasada americană. Printr-un plan ingenios a scos din ambasadă șase ostatici, dându-i drept canadieni de-ai lui, și pe deasupra și actori de film, care fuseseră luați ostatici din greșeală, deci n-aveau ce căuta acolo cu americanii, dovada fiind pașapoartele lor (false) pe care scria naționalitatea și faptul că erau actori. Traversând nenumărate pericole, a reușit să-i mute în locuințele din oraș aparținând Ambasadei Canadei. Cu eforturi extraordinare și cu o abilitate ieșită din comun, reuși apoi să scoată toți ostaticii din ambasada americană și în final să-i urce în avionul către SUA, urmăriți până în ultima secundă de militari iranieni care aveau și ei bănuielile lor. Când avionul se ridică în aer, pe hublouri încă se mai vedeau revoluționarii iranieni fugind pe pistă după avion, să-l oprească. Dar avionul s-a ridicat implacabil spre lumea liberă, așa că acțiunea iranienilor a

17

eșuat lamentabil, iar foștii ostatici ajunși în avionul eloiberator plângeau de bucurie și se îmbrățișau.

Dacă toate astea amintesc cumva de un film, ei bine, este filmul Argo, făcut după acțiunea de eliberare a ostaticilor din Teheran concepută de A. Mendez, deci după o întâmplare reală. Regizor, producător și actor în rolul principal, Ben Affleck. Filmul a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film al anului 2013 și este povestea unei misiuni îndeplinite de eminentul agent CIA Antonio J. Mendez. O acțiune ingenioasă și extrem de riscantă care a reușit să liniștească frământările președintelui SUA și criticile de incompetență cu care-l înconjurau opinia publică americană și mondială; dar cel mai important lucru rămâne faptul că acțiunea plină de eroism a agentului CIA Tony Mendez a curmat chinurile ostaticilor, care au ajuns cu bine în țara lor după mai mult de un an de detenție. O acțiune curajoasă, eficientă, care a purtat cu mândrie semnatura CIA.

Douglas Seymour MacKiernan a fost ofițerul CIA pe care anul 1949 l-a prins în China, în perioada în care tocmai se instala comunismul și toți occidentalii fuseseră obligați să părăsească imediat țara. Ofițerii CIA au plecat și ei acasă, doar unul a acceptat să rămână în urmă și în umbră, Douglas Seymour MacKiernan, să mai îndrepte câte ceva, dacă se poate, din eventualele ravagii asupra agenților secreți încă neevacuați. Și nu numai atât; trebuiau adunate și cât mai multe informații pentru președintele SUA cu privire la preluarea puterii de către comuniștii conduși de Mao-Tze-Dun. A acceptat voluntar să rămână în China, dar nu a trecut mult și a devenit suspect în ochii comuniștilor chinezi, așa cum erau toți occidentali care dintr-un motiv sau altul nu părăsiseră teritoriul chinez la timp. A trebuit să plece în India, traversând înarmat Himalaia pe un cal și acompaniat doar de câțiva cetățeni ai locului angajați de CIA. De reușit, a reușit să adune date și el, și echipa lui de localnici, dar când a încercat să treacă în Tibet, a fost împușcat mortal într-un schimb de focuri, lângă Lhasa, capitala Tibetului, situată la 3.400 m altitudine. Oamenii lui au continuat să adune datele cerute despre instalarea comunismului în China, le-au sintetizat pe urmă le-au trimis pe toate la Casa Albă. A fost

18

„raportul postmortem” al lui MacKiernan, care a adus câteva informații extrem de valoroase pentru S.U. despre implicarea Chinei în războiul din Coreea anilor ’50 și despre faptul că nord coreenii intenționau să treacă paralela 38 peste câteva zile, ceea ce s-a și întâmplat. Grație acestor date, americanii au cunoscut în avans intențiile Chinei și Coreei de Nord și s-au pregătit temeinic pentru acțiunile militare care au urmat. Pentru toate aceste informații, MacKiernan a primit postmortem medalia Intelligence Star .

Anthony Alexander Poshepny sau Poe, cum îi spuneau colegii, a făcut parte din trupele de Operațiuni Paramilitare, numite azi „Divizia de Activități Speciale”, în cadrul căreia misiunea sa era de a antrena armata secretă americană din Laos în timpul răzoiului din Vietnam. Poe și-a aliat trupele cu Hmong Fighters din munții Laosului și împreună cu aceștia au luptat cu mult curaj contra Nord Vietnamezilor și contra forțelor Pathet Lao, înregistrând succese memorabile. Poe obișnuia să-și numere dușmanii uciși adunând urechile lor și trimițându-le la Ambasada SUA din Vientiane. A fost rănit de nenumărate ori, dar a refuzat să părăsească trupele de care nu s-a despărțit decât când a fost retras din Laos în 1974. Pentru activitatea sa clandestină plină de merite a primit medalia Intelligence Star. Poe este personajul principal al remarcabilului film Apocalypse Now al lui Francis Ford Coppola, din 1979. Este înmormântat la Arlington National Cemetery din Washington, unde sunt înmormântate toate gloriile militare americane. „Silence and respect” pentru toți.

W. Buckley a fost agent CIA într-o perioadă aspră din Liban, perioada războiului civil, când Beirutul era cuprins de flăcări și gloanțe. A fost mai puțin norocos ca primii, căci viața de agent CIA nu înseamnă numai medalie și pensie, de multe ori, de prea multe ori, ea înseamnă „medalie și căzut la datorie”. A lucrat sub acoperire ca jurnalist cu misiunea de a-l supraveghea pe Anwar Sadat. A fost răpit și torturat de arabi extremiști și predat unui doctor arab specializat în brainwashing. I s-au înjectat droguri, a fost abuzat fizic și psihic și în final a fost ucis în 1985.

19

Operațiunea Hotel California: În anul 2002, patru ofițeri SAD (Special Activities Division) ai CIA, împreună cu membri ai armatei a 10-a din Grupul forțelor speciale cu care au format echipa Northern Iraq Liaison Element (NILE) au intrat clandestin în Irac pentru a pregăti iminenta invazie americană. Dar înainte de invazie, trebuia învins și lichidat grupul de teroriști suniți iraqieni numiți Ansar al-Islam, un adversar de temut al americanilor, care făcea parte din organizația Al Qaeda. Acest puternic grup terorist era compus din cei mai radicali fanatici antioccidentali, pe care NILE i-a căutat, găsit și ucis aproape în totalitate. Operațiunea Hotel California a fost un mare succes american pe pământul Iracului.

Și nu a fost singurul. Un alt succes și un merit incontestabil al acestei divizii militare americane este și descoperirea unei fabrici de arme chimice în localitatea Sargat, singura găsită vreodată pe teritoriul Iracului, care susținea sus și tare că nu fabrică un astfel de tip de armament de război și că nu posedă nici o astfel de fabrică. Tot acest detașamemt de elită numit NILE i-a căutat și pe membrii guvernului Sadam în spatele frontului, unde se ascunseseră, dar și pe Sadam Hussein însuși, pe care însă n-au reușit să-l prindă și să-l ucidă atunci, ci doar i-au limitat capacitățile de conducător al țării. NILE este responsabil și de lichidarea multor generali ai armatei iraqiene, cărora le-a redus considerabil forța de a contraataca armata americană. Și tot lor li se datorește predarea unei armate întregi irachiene în mâinile armatei americane. Tot grupul NILE a primit medalia pentru merite deosebite Iintelligence Star

Capturarea lui Osama Bin Laden din 2011 reprezintă o altă strălucită realizare marca CIA. Depistarea șefului Al Qaida s-a bazat în principal pe identificarea curierilor care transimteau rețelei ordinele lui Osama. Se știe că începând cu anul 1998, Osama Bin Laden nu mai folosea deloc telefonul din cauză că unul din adjuncții săi fusese localizat și arestat tocmai datorită înregistrării convorbirilor sale telefonice. În loc de telefon, folosea curierii, care alergau fără încetare de la Osama la rețea și înapoi. Încă din anul 2002, agenții CIA au capturat un membru de vază Al

20

Qaeda, Mahamad Al-Qahtani, pe care l-au reținut din închisoarea Guantanamo Bay; acest ins a fost interogat zile și nopți la rând, timp de o lună și jumătate, dar a rezistat o bună bucată de vreme la întrebările CIA, asortate cu torturi și diverse privațiuni aplicate pe timp nelimitat. După 48 de nopți nedormite, a cedat totuși și a pronunțat numele unui curier care transmitea ordinele lui Osama Bin Laden către locotenenții săi. Numele acestuia, un nume de război, era Abu Ahmed al-Kuwaiti, nu numai curier, ci și un intim al lui Osama Bin Laden. În 2004 un alt prizonier de la Guantanamo Bay confirmă că Bin Laden nu-și transmite niciodată ordinele prin telefon sau prin alt mijloc de comunicare la distanță, ci prin curieri, dar el dă alt nume, acela al lui Abu Faraj al-Libbi. Pe acest al- Libbi l-au capturat agenții CIA, dar abia în 2005 și l-au transferat la aceeași închisoare, Guantanamo, în Septembrie 2006. Sub incidența „tratamentelor CIA”, Al-Libbi deconspiră și el un nume, declarând că nu-l cunoaște pe al-Kuwaiti, care în opinia sa nici n-ar exista, el cunoscând un alt curier al lui Osama Bin Laden pe nume Maulawi Abd al-Khaliq. Ce remarcă agenții CIA este că toți cei capturați evită cu strășnicie să recunoască faptul că al-Kuwaiti ar exista, rolul acestui locotenentul al lui Osama, fiind negat complet de toți teroriștii ajunși în închisoarea Guantanamo din extremitatea sud-estică a Cubei. Mulți au negat chiar existența lui al-Kuwaiti. Faptul că toți islamicii capturați negau ca apucați de diavol existența acestui al-Kuwaiti îi duce pe cei din CIA la concluzia că omul lui Osama este cu adevărat al-Kuwaiti. Așa începe vânătoarea lui. În 2007, întâmplarea face ca membrii agenției să afle numele real al lui al-Kuwaiti, care era Ibrahim Saeed Ahmed, dar lumea n-a aflat niciodată nici întâmplarea, nici metoda, căci datele CIA au fost și au rămas strict codificate. Odată știut numele real al curierului cel mai apropiat de Bin Laden, n-a mai fost decât un pas să afle unde și cu cine locuia. Un agent secret cunoștea un membru corupt al guvernului Pachistanez; întrebat ce vrea la schimb ca să dea celor de la CIA numărul de telefon al lui al-Kuwaiti, guvernamentalul a cerut Ferrari alb, superb, de 400.000 $ contra numărului de telefon al mamei curierului lui Bin Laden, singurul număr pe care-l cunoștea. Au urmat

21

luni de zile de înregistrări ale convorbirilor telefonice ale femeii, printre care și convorbirile ei cu fiul Ibrahim. Din înregistrări au aflat că acesta umbla prin Abbottabad cu un SUV Toyota alb de-ți lua ochii. L-au reperat și l-au urmărit până la casa unde locuia, care, bingo!, era chiar casa lui Bin Laden. Se întâmpla în anul 2010, anul în care și WikiLeaks aflase de numele lui Ibrahim, nume pe care l-au divulgat online pe 24 aprilie 2011, ceea ce a obligat agenția să grăbească operațiunea. Într-adevăr, capturarea lui Osama a avut loc în noaptea de 2 spre 3 mai, când, la indicațiile CIA, trupele speciale navale de război, arhicunoscutele SEAL, împreună cu trupe militare speciale și trupe de aviație, cu sediul în Afganistan, au întreprins un raid asupra complexului de locuințe din Abbottabad a lui Bin Laden. Cei care au pătruns până în camera lui Bin Laden, echipați de luptă, purtau pe cap camere de luat vederi și au transmis în direct împușcarea liderului Al Qaeda în propriul lui dormitor. Apoi l-au luat cu ei în Afganistan pentru identificarea oficială a cadavrului. L-au pus pe o masă de necropsie, l-au fotografiat și când să-i măsoare înălțimea, s-au confruntat cu un mic inconvenient; nimeni nu avea un metru, nici măcar de croitorie! Noroc că erau băieți deștepți și s-au descurcat; un militar din forțele de atac cu înălțimea cunoscută s-a culcat lângă cadavru și astfel s-a dedus înățimea mortului. „Am cheltuit 6 milioane de dolari pentru operațiunea asta de capturare și nu s-au găsit bani pentru un metru de măsurat?” a întrebat iritat un șef CIA, când a aflat că au măsurat cadavrul lui Osama nu cu metrul, ci cu colegul. Identificarea completă a șefului terorismului mondial s-a făcut însă prin probe de țesut recolatte pentru ADN pe care SEAL le-a trimis la comandamentul CIA. Ultimul argument că au prins pe cine trebuia, exceptând faptul că figura lui Osama era arhicunoscută din atâtea fotografii publice, a fost strigătul disperat al unei dintre soții în momentul în care forțele militare au ajuns în dormitorul lui și au îndreptat automatele spre el: „Ladiiin...”

*

Acestea sunt doar câteva din acțiunile CIA, alese aleator... Sunt realizări de anvergură pe care le-am descris

22

pentru a mai diminua din reputația negativă pe care unii ar putea-o avea referitor la agenția americană CIA. Din cauza naturii muncii ei și a nevoii de protecție a datelor, publicul știe foarte puțin despre realizările agenției. La suprafață, CIA pare a înregistra insuccese și ineficacitate; să ne amintim cât de blamată a fost agenția în lunga perioadă cât a durat criza ostaticilor din Iran. CIA a fost criticată și din cauza diverselor insuccese în materie de contrainformații, analiză de informații, trafic de droguri, drepturile omului și chiar și pentru că a mințit adesea Congresul. Realitatea este alta; agenția este extrem de eficientă și dotată, ea fiind cea care aduce date vitale pentru securitatea națională a USA, principala ei obligație profesională. Au fost și mulți care i-au luat apărarea public, printre care și Ion Mihai Pacepa, care a spus că CIA este de departe „cea mai inteligentă și mai bine organizată agenție de spionaj din lume”.

*

Agenția Centrală de Informații a SUA este, conform definiției de pe site-ul propriu, o agenție guvernamentală independentă, care răspunde de colectarea și asigurarea datelor de informații externe necesare liderilor politici americani, responsabili cu politica și securitatea națională.

”Colectarea și asigurarea datelor de informații” înseamnă spionaj. Activitatea de spionaj a început în America odată cu apariția statului modern, pe vremea lui George Washington, primul președinte american, în timpul căruia activitatea agenției de informații se rezuma doar la adunarea de date privitoare la trupele britanice de ocupație. Datele obținute erau, desigur, foarte importante pentru victoria pe care americanii sperau s-o obțină asupra Imperiului Britanic, dar erau necentralizate și destul de întâmplătoare. Din acea perioadă, istoria reține numele celui mai talentat spion, Nathan Hale, prins de britanici și executat prin spânzurătoare. Înainte de moarte a pronunțat câteva cuvinte memorabile: „Regret că nu am decât o sigură viață de pierdut pentru țara mea”

23

În dimineața zilei de 7 decembrie 1941, armata imperială japoneză a întreprins un atac aviatic de proporții asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor, din Hawai, bază care găzduia flota din Pacific a S.U. Japonezii au atacat, convinși că flota americană din Pacific s-ar putea interfera cu acțiunile militare ale Japoniei, așa că s-au aruncat furibund asupra flotei, declanșând atacul surpriză antiamerican cu 353 avioane de luptă și torpile, lansate în două serii, la interval scurt de timp, de pe șase portavioane. Pierderile americane au fost cumplite; atacul i-a luat pe americani prin surpriză și i-a lăsat fără replică, distrugând opt vapoare mari ale Flotei americane, din care patru au fost scufundate, distrugând apoi trei crucișătare, trei distrugătoare, 188 avioane americane care staționau la sol. Atacul japonez a ucis 2.400 soldați ai bazei și a rănit grav alți 1300. Au fost rase de pe suprafața pământului instalații, uzina de vapoare, serviciul de mentenanță, rezervele de benzină și motorină și portul unde acostau submarinele americane.

Surpriza a fost imensă. A urmat un șoc de nedescris în armata, guvernul și populația americană. Șocul asupra guvernului a determinat intrarea S.U. în război de partea Aliaților, o decizie necesară pe care americanii nu și-o doreau. Atacul a generat și mii de întrebări: cum a fost cu putință ca nimeni să nu bănuiască nimic, nimeni să nu știe nimic despre intențiile Japoniei, nimeni să nu poată fi capabil să pregătească un contraatac în timp util?! Concluzia a fost una singură: despre astfel de atacuri trebuie să se știe dinainte și pentru asta este deosebit de necesară creerea unei agenții de contrainformații în stare să afle din timp câte ceva și să prevină astfel de dezastre. Așa s-a înființat prima agenție americană de contraspionaj, destul de apropiată de cea de azi. Ordinul de creere a agenției a venit de la președintele F. D. Roosevelt., care i-a cerut prietenului său, avocatul William Donovan să construiască un plan pentru o agenție de informații eficientă, care să fie capabilă să confere date exacte politicienilor țării despre ce se întâmplă în lume, pentru ca America să nu mai fie luată niciodată prin surprindere. W. Donovan luptase în Primul război mondial,

24

comandând regimentul 165 și fusese decorat ca erou de război. Era ofițer de informații, avocat la New York, diplomat și prieten al președintelui. Donovan organiză și înființă chiar în timpul celui de al Doilea război mondial Office of strategic services (OSS) care va acționa pe principiile de azi ale Agenției centrale, având ca principală misiune securitatea națională. Donovan a fost primul director al serviciilor secrete americane și a rămas în istoria spionajului ca "Father of American Intelligence" sau "Father of Central Intelligence". OSS a fost prima denumire a ceea ce avea să devină CIA peste ani, o agenție de spionaj în subordinea guvernului american. În timpul ultimei conflagrații mondiale avea să se ocupe de spionaj împotriva puterilor Axei, în folosul Forțelor armate ale USA.

Considerându-și misiunea încheiată după război, în anul 1945 OSS a dorit să-și transfere funcțiile către Departamentul de război, dar președintele Truman nu a fost de acord, declarând că e mare nevoie de agenție și în perioada postbelică. În 1947, a semnat un act prin care se stipulează apariția CIA pe fostul schelet al OSS, care devine parte a National Security. Se menținea rolul agenției de coordonare și corelare a activității naționale de informații, de evaluare și distribuție a informațiilor colectate pentru a asigura Securitatea Națională a Statelor Unite ale Americii. În 2004, președintele G. W. Bush îi mai acordă un rol, acela de prevenire și combatere a actelor de terorism.

Ca organizare internă, CIA are mai multe Direcții: „Informații și analiză”, „Servicii clandestine”, responsabile cu colectarea informațiilor din străinătate, mai ales operațiuni clandestine prin sub acoperire, „Știință și tehnologie”, „Afaceri publice”, „Afaceri militare”, „Operatiuni cibernetice”, „Operațiuni geospațiale” etc. Din anul 2013, centrul de greutate al agenției s-a mutat de la contraterorism către „Operațiuni cibernetice”, pentru combaterea așa-numitelor cyber-crimes.

Sediul CIA este la Langley, Virginia, lângă Washington.

Personalul CIA este numeros și ultracalificat. Cum poate cineva să

25

devină agent CIA? Cei ce-și doresc un job în agenție trebuie să deschidă site-ul CIA, în care scrie: „Visul tău este să devii următorul James Bond? Agenții de tip James Bond aparțin departamentului Operațiuni clandestine speciale. Dacă ești cetățean al S.U., dacă ești foarte inteligent, dacă te bazezi în primul rând pe propriile forțe, atunci viața de spion poate fi alegerea cea mai bună pentru tine”. Desigur, se mai cer și alte condiții: să ai sub 35 de ani, să fii licențiat, preferați fiind cei cu diplome în economie, inginerie și științe; trebuie să vorbești fluent cel puțin o limbă străină, în special araba, mandarina sau farsi; trebuie să ai o îndemânare deosebită la scris pentru a redacta rapoarte de calitate de la locul acțiunii, iar dacă ești căsătorit, soția ta trebuie să fie obligatoriu de naționalitate americană. Examenul de intrare în agenție constă într-o evaluare de bază, examen poligraf pentru a se asigura că ceea ce raportează candidatul despre el însuși este adevărat, examen fizic, mental și evaluarea IQ. Nu sunt admiși cei care au consumat droguri ilegale sau alcool în ultimile 12 luni, nici cei care au practicat abuzul de alcool sau de droguri în trecut.

Agenții CIA lucrează numai în străinătate, în special în ambasadele americane, dar

informații despe guvernele străine, corporații și indivizi, analiza informațiilor necesare National Security trimise către seniorii care fac politica și ultima preocupare, activitățile sub acoperire. Activitatea CIA se desfășoară așadar numai pe plan extern, de informațiile interne ocupându-se Federal Bureau of Investigation, FBI. (Fragment din volumul Îngeri în Infern de Dora Petrilă Editura Viaţa Medicală Românească 2013)

Cronica gastronomică: Ciorbă de cârnaţi afumaţi cu cartofi şi smântână

26

27

Acest an arată că are intenţia să contrazică teoria încălzirii globale, până nu demult o teorie care a găsit mulţi suporteri, mai de curând una care are dificultate să răspundă la multe din contraargumentele ridicate de savanţi de renume din domeniul climatologiei. Şi nici vremea nu ajută pe  « verzii lei Gore », pe care îţi vine să-i suni şi să-i întrebi : Cum se face, bre, că a nins în luna Octombrie în sudul Statelor Unite şi în Câmpia Dunării ? » . Halal încălzire !

Dintotdeauna, oamenii cu scaun la cap au ales ce să mănânce după cum e vremea : supe subţiri de zarzavat, unele chiar reci, salate şi chisăliţi de fructe la vremea arşiţei, varză cu carne, cârnaţi, tocane iuţi şi ciorbe fierbinţi în timpul iernii. Un exemplu este ciorba de cârnaţi afumaţi.

Pregătind-o pentru şase meseni, alegem un kilogram de cârnaţi de porc afumaţi, pe care îi prăjim uşor sub capac, într-o tigaie unsă cu puţin ulei, apoi îi tăiem în fragmente de 2-3 cm lungime şi îi punem deoparte. În aceeaşi tigaie, rumenim uşor ceapa tăiată mic (2 cepe mici, sau una mare ; ceapa roşie este de preferat), câteva fire de ţelină verde tăiate mărunt, 4-5 căţei de usturoi, o jumătate de linguriţă de cimbru şi 10-15 boabe de piper, peste care aruncăm o linguriţă de sare. Unul sau doi morcovi, tăiaţi în cubuleţe, nu strică, dar nu sunt obligatorii. Răsturnăm ce este în tigaie într-o oală încăpătoare. Ciorba asta o clădim « de jos în sus », ca să fim siguri că gusturile şi aromele se amestecă bine şi că nu iese mai apoasă decât o vrem.

Peste legumele şi condimentele stinse în grăsime, adăgăm două căni mici de apă, reducem focul şi lăsăm amestecul să bolborosească uşor, evitând clocotul care distruge relieful ingredientelor. Punem în oală şi patru cartofi tăiaţi în cuburi de 1 cm pe latură şi mai adăgăm două – trei căni mici de apă. Când cartofii s-au înmuiat, aducem şi cârnaţii prăjiţi, apoi turnăm alte două căni mari de apă şi mergem înainte cu focul mic, cam vreo 15 minute. Stingem focul şi venim cu smântâna, dar numai după ce ciorba noastră s-a răcit mult (şase linguri). Când reîncălzim minunea albă şi cu miros de fum, presărăm deasupra ei două mâini de pătrunjel.

Până când gazda pune zeama în farfurii şi taie pâinea (neagră sau închisă la culoare, caldă şi tăiată în felii groase), oaspeţii au de ales între o palincă, o ţuică veche sau o votcă Stolychnaia (celelalte sunt pierdere de vreme). Cineva a avut grijă să aducă şi ardeiul iute (verde

28

sau roşu) şi să pună pe măsuţa din hol un flacon de medicaţie antiacidă. Mizaţi pe un vin prietenos şi modest ( localele Zaibăr, Căpşunică sau internaţionalele Beaujolais, Chianti). Cât sorbiţi vinul, când gazda vă întreabă dacă mai merge o jumătate de porţie de ciorbă, nu riscaţi să ziceţi nu, apoi faceţi o mică pauză până vine partea doua a festinului de zi de iarnă. Poate să vină şi răcirea globală, că nouă ne este bine.

Doctori români în Statele Unite   : Dan Pavel

Dan G. Pavel s-a născut la Bucureşti în anul 1934. A absolvit UMF Carol Davila şi a fost asistent la catedra de fiziologie sub profesorul Grigore Benetato. S-a stabilit în Statele Unite ale Americii din anul 1970 şi a avut o lungă carieră de succes în radiologie. A predat ca profesor de radiologie la University of Illinois, College of Medicine din Chicago. Este membru a 12 societăţi profesionale. Pentru activitatea lui de cercetare ştiinţifică a fost susţinut cu numeroase grant-uri de Universitatea Statului Illinois, Fundaţia Dupont, companiile Picker şi Bane Estate, Graduate College Research Funds, National Research Council din Washington şi altele.

Încă activ, Dr. Dan Pavel se dedică în prezent studiilor de rezonanţă magnetică ale sistemului nervos central. În cariera sa, Dr. Pavel a abordat toate domeniile radiologiei: radiologie clasică, medicină nucleară, examenele prin ultrasunete, tomografie computerizată, rezonanţă magnetică, angiografie nucleară şi angiografia neinvazivă prin tomografie computerizată sau rezonanţă magnetică cu contrast.

A publicat numeroase studii (92 articole, 68 conferinţe şi prezentări la congrese medicale, 18 postere). A fost autor al volumului Cardiac evaluation using nuclear medicine procedures AL Carney Publ. NY 1981 şi coautor la trei monografii: Functional imaging of dynamic cardiac studies McGraw-Hill, New York 1987, Evaluation of the electrical abnormalities of the heart by radionuclide equilibrium angiography G. Fischer Publ, Stuttgart, NY 1992 şi

29

Diagnosis of renovascular hypertension by radionuclide renal studies Mosby, Inc. St.Louis 1996.

Contribuţia sa la tehnica marcării eritrocitelor cu technetium-99, în care a fost primul care a avut succes, a făcut posibilă angiografia nucleară, evaluarea prin first pass a performanţei ventriculului stâng şi calcularea fracţiei de ejecţie a ventriculilor.

Istorie prezidenţială americană:Thomas Jefferson şi Sally Hemings

Sally Hemings (1773-1835)

Cel de al treilea preşedinte american, Thomas Jefferson (1743-1826) a avut două mandate între anii 1801-1809. El a fost primul secretar de stat (ministru de externe) sub preşedintele George Washington şi vicepreşedinte, în timpul preşidenţiei lui John Adams.

Mai înainte a fost reprezentant al statului Virginia în Congres, iar după cel de al doilea mandat de preşedinte a fost guvernator al statului Virginia. Între anii 1785 şi 1789 a fost ministru plenipotenţiar al SUA în Franţa. Ca

preşedinte, a supravegheat şi condus acţiunea de achiziţie a Louisianei, act care a pus capăt ambiţiilor franceze în America de Nord. Prin încorporarea teritoriilor franceze, Statele Unite au crescut cu o treime din ce este astăzi suprafaţa ţării.

Jefferson a jucat un rol major în lupta coloniilor pentru independenţă, a fost principalul autor al Declaraţiei de Independenţă (1776), membru al Congresului Continental, coautor al Constituţiei Americane şi Actelor de Confederare şi unul dintre cei mai influenţi Părinţi Fondatori. Principiile şi ideile lui, bazate pe filozofia egalităţii, credinţa în superioritatea republicii şi convingerea că

30

abuzurile politice şi dictatura nu pot fi apărate decât pe baza unui sistem de control şi echilibru (cheks and balances) au contribuit la construcţia noului stat american, al formei lui de guvern şi al modalităţii de funcţionare a instituţiilor statului.

Cu toate meritele uriaşe ale celui care a fost magistrat, fermier, profesor, politician şi om de stat, istoria relaţiei sale cu Sally Hemings l-a hărţuit în viaţă, după moarte şi continuă să-l hărţuiască şi astăzi.

Thomas Jefferson (1743-1826)

Sally Hemings era o tânără sclavă pe moşia lui John Wayles. Mama ei, Betsy, era născută tot de o negresă sclavă, dar se spunea că tatăl ei fusese un căpitan de marină alb. Betsy a avut şase copii, toţi făcuţi cu stăpânul ei John Wayles. Fiica ei cea mai mică, Sally, a devenit o parte din moştenirea fiicei lui Wayles, Martha, care s-a căsătorit cu Thomas Jefferson. Cu sau fără ştiinţă, Martha Wayles Jefferson era stăpâna sorei ei vitrege.

În anul 1785, Jefferson a plecat la Paris, ca ambasador. El era deja văduv, după ce Martha Jefferson murise în anul 1782. În grupul lui de servitori, era şi Sally. Când Jefferson s-a întors în Statele Unite, în anul 1789, Sally era gravidă cu primul lor copil. Concubinajul a continuat şi Jefferson nu s-a recăsătorit. Primul copil a murit, dar Sally a mai născut alţi şase copii. Prin analiza genetică făcută în anul 1998, toţi au fost confirmaţi ca fiind copiii lui Thomas Jefferson. Patru din ei au supravieţuit şi au devenit liberi fiind eliberaţi de fostul preşedinte, care a eliberat-o şi pe Sally. Ulterior, copiii cuplului Jfferson-Hemings au avut descendenţi integraţi în societate ca „albi”.

Controversa Jefferson-Hemings a început în anul 1790. Dupa confirmările genetice (1998) atacurile împotriva memoriei lui Jefferson s-au intensificat, el fiind acuzat de abuz şi fals.

31

În special adepţii „corectitudinii poltice” încearcă să lezeze memoria acelor fondatori ai naţiunii, ca Jefferson şi Washington, care au fost proprietari de sclavi.

Din istoria comunismului românesc: Apostolii lui Stalin. Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Autor: Laurenţiu Ungureanu

MOSCOVITA N-a existat vreodată în ţara aceasta femeie mai puternică decât Ana Pauker. Prima femeie din lume care a deţinut o funcţie majoră într-un guvern. Ana Pauker a fost în secretariatul Partidului Comunist (sau Muncitoresc), a condus

Externele şi a stat în spatele afacerilor interne din România. Totuşi, cea mai temută femeie, venită în România cu mandat de la Moscova, a avut un sfârşit derizoriu: a devenit victima propriilor politici. 

12 iulie 1935, orele 23.00. Pe strada Ion Ţăranu (Meteorilor), la nr. 18, din Capitală se aud focuri de armă. Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi alţi 18 comunişti importanţi în ilegalitate sunt arestaţi de Siguranţă (n.r. – serviciul intern de informaţii) la finalul a ceea ce ei numeau şedinţă în conspirativitate. În luptă cu poliţia, Ana Pauker e împuşcată în ambele picioare, în coapse: un glonţ trece prin piciorul stâng şi se opreşte în dreptul, de unde nu va mai ieşi niciodată.

Când o legitimează, poliţiştii văd numele Mariei Grigoraş. Carte de identitate eliberată de primăria din Piatra Neamţ la 15 octombrie 1934, numărul 34163/5732. În fotografie: o Ana Pauker purtând ochelari fumurii.

ANA PAUKER N-A MURIT!

Dilema e următoarea: la 15 mai 1933, ziarul „Universul“ anunţase că Ana Pauker a murit în URSS. Ziarul sovietic „Izvestia“ publicase şi el o ştire similară: în 1925, aflându-se în URSS, Ana Pauker s-a înecat într-un râu în timp ce făcea baie, arată dosarul său de la Siguranţă. Ana Pauker însă trăieşte şi, mai mult, este şi încătuşată. Alături de ea

32

cad în mâinile poliţiştilor, printre alţii: Alexandru şi Stela Moghioroş, Liuba Chişinevschi şi Alexandru Drăghici. Cea mai importantă „captură“ de comunişti din 1921 încoace.

Guvernul Tătărescu notează încă un succes în lupta împotriva celor mai periculoşi duşmani ai statului. Ana Pauker era cel mai cunoscut nume – considerată cea mai periculoasă! – dintre tovarăşii prinşi pe strada pe care s-a născut, la numărul 46, în mai 1880, poetul Tudor Arghezi. În jurul comunistei se construiseră o mulţime de mituri, iar acesta era doar începutul. Ana Pauker, stalinistă născută în satul Codăeşti, judeţul Vaslui, avea să fie cea mai temută femeie din România. Sumbru amănunt: în 1949, când comuniştii ajunseseră singura forţă politică din România, o simplă cetăţeancă pe nume Ecaterina Titi Gata o scuipă pe Ana în timp ce era interogată de Securitate. Urmarea: în opt zile, Ecaterina e torturată, îi sunt sânii mutilaţi cu cleştele, e violată şi apoi omorâtă.

24 de avocaţi ai apărării, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Gheorghe Maurer, Ella Negruzzi (n.r. – membră PNL), Isabelle Blume Grégoire (n.r. – membră a parlamentului belgian) şi Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (n.r. – ulterior, apărător al mareşalului Ion Antonescu) îi apără pe comuniştii aduşi în lanţuri la procesul de la Craiova.

ÎNTÂLNIRI CU DEJ ŞI COPOSU 

Ana Pauker ia drumul închisorilor în România: Craiova, Dumbrăveni, Văcăreşti, Caransebeş, Râmnicu Sărat. Ţine cursuri pentru Bacalaureat, meditează deţinute la franceză, germană, teorie marxist-leninistă şi economie politică. E, carevasăzică, activă pe linie penitenciară. Un detaliu al acestui periplu: în notele medicilor care-i fac evaluarea fizică apare mereu ca „sănătoasă şi curată“ ori „curată şi deparazitată“.

În tot umbletul său carceral, sunt de menţionat două întâlniri istorice: una cu deţinutul politic şi viitorul lider Gheorghiu-Dej şi alta cu viitorul deţinut politic şi lider Corneliu Coposu. Vi le prezentăm din perspectiva celor doi. 

„O BUCURIE S-O VEDEM PE ANA“ 

1. La Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, Dej rememorează singura întâlnire cu Ana Pauker din ilegalitate, însă din perspectiva bărbaţilor corupţi de eternul feminin: „M-am întâlnit cu dânsa în închisoarea Caransebeş, că erau şi femeile duse acolo, şi am trăit în închisoarea aceasta o bună bucată de vreme. [...] Desigur, că era şi pentru noi o bucurie să vedem, de ce să nu spun, pe tovarăşele noastre, pe Ana. [...] Noi am constatat că a început să existe câte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă până atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frizeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“.

„CU ASPECT DE FEMEIE SENZUALĂ“

33

2. Dacă Dej îi face un portret mai degrabă vulgar comunistei, Corneliu Coposu o descrie, într-un dialog cu Vartan Arachelian purtat în 1991, din perspectiva intelectualului. „Era o persoană foarte inteligentă, foarte instruită, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu pricepere. [...] Nu era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală [...] mi-a spus că, fiind încă la o vârstă tânără, pe la 15-16 ani, s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste şi a îmbrăţişat leninismul“. Întâlnirea a avut loc la Râmnicu Sărat, după ce Coposu fusese închis în urma celebrului proces „Skoda“. 

În mai 1941, Ana Pauker e eliberată şi predată sovieticilor, în urma unui schimb de prizonieri. Românii îl primesc pe Ion Codreanu, naţionalist din Basarabia. Pentru Ana Pauker, în mai 1941, se deschide o nouă lume, una de noi şi noi realizări în muncă şi viaţă.

Trădătorii din Divizia „Tudor Vladimirescu“ o numeau „Ana noastră“

În mai 1941, „la Moscova, tovarăşa Ana Pauker a fost întâmpinată la gară de reprezentanţii Ajutorului Roşu Internaţional: Dolores Ibárruri (n.r. – „La Pasionaria“), Wilhelm Pieck (n.r. – primul şi ultimul preşedinte al Republicii Democrate Germane), Mátyás Rákosi (n.r. – primul conducător al Ungariei comuniste)“, arată biografia „oficială“, trecută prin filtrul propagandei şi publicată în 1951 în volum. Fiica Anei Pauker, Tatiana Brătescu, povesteşte într-un interviu acordat Laviniei Betea: „A coborât în gara Kievskivagzal. Eu aveam 13 ani, fratele meu, 15 şi fuseserăm aduşi s-o întâmpinăm. Eu o văzusem ultima dată la 4 ani şi jumătate. Se organizase o festivitate pentru primirea ei. A coborât din tren, iar fotoreporterii se înghesuiau cu aparatele lor. Am stat cu ea două zile, după care am revenit la casa de copii“.

Orişicât, la Moscova, Ana Pauker era conducătoarea comuniştilor români din URSS (reprezentantul PCdR la Comintern, membru şi instructor în cadrul Comitetului Executiv al Cominternului). Deci conducătoarea comuniştilor români de pretutindeni – confirmă şi Gheorghi Dimitrov, liderul Cominternului, în memoriile sale. Conduce redacţia radio „România liberă“ din oraşul Ufa şi devine mâna dreaptă a lui Dimitri Manuilski şi a lui Gheorghi Dimitrov, şefii Cominternului.

După intrarea României în război alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice, comunicarea comuniştilor cu Cominternul este din ce în ce mai dificilă. Aşa că la Moscova se fac pregătiri: Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole formează un comitet împuternicit să elaboreze o platformă pentru un Front Naţional Democrat în România. Pentru când va avea să vină ocazia.

Ana Pauker nu vine în România cu pandurii săi. Istoricul Gheorghe Onişoru spune că „la 3 septembrie 1944, încă vorbea la Radio Moscova“. Totuşi, în luna martie a aceluiaşi an e trimisă cu Vasile Luca în Bălţi şi Botoşani, oraşe eliberate de Armata Roşie. Numele său şi activitatea de la Moscova încep să-i sperie pe cei din ţară. În România ajung informaţii trunchiate, dar ajung.

34

„FEMEIE, EVREICĂ, INTELECTUALĂ“ 

„La Moscova s-a format un comitet naţional român de eliberare format din Ana Pauker, Alexandru Mata, avocat din Chişinău, (n.r. – Dumitru) Petrescu, unul din conducătorii rebeliunii de la Atelierele Griviţa din 1933. [...] Din declaraţiile mai multor prizonieri, rezultă că în URSS există un Comitet naţional român de eliberare, cari ar urma să se stabilească în Iaşi îndată după ocupare, dar nici unul nu precizează persoanele care-l formează“, arată o notă dată Siguranţei de Agentura de pe Frontul de Est la 2 august 1944.

Informatorii aveau dreptate să fie alarmaţi. Ce se întâmpla la Moscova: Gheorghi Dimitrov, fostul secretar general al Cominternului, îi ordonase Anei să ia conducerea în România. „Tovarăşe, eu sunt femeie, n-am fost în ţară în timpul războiului, am fost în închisoare (n.r. – înainte de război) şi habar n-am cum stau lucrurile. Au trecut zece ani şi este greu de făcut lucrul acesta. Sunt femeie, evreică, intelectuală“, l-ar fi refuzat Pauker pe Dimitrov, potrivit biografului american Robert Levy.

La 16 septembrie 1944, lidera „grupului moscovit“ ajunge în România cu avionul. La 7 decembrie, agenţii Siguranţei relatau: „Se vorbeşte că comuniştii vor anexarea României la Rusia“.

Herş n-a avut cui să lase „halef-ul“

Ana Pauker s-a născut într-o familie de evrei ortodocşi din Codăeşti, judeţul Vaslui. Mama sa, Sura Sofer, născută în 1873, avusese printre strămoşi un „sofer“ (n.r. – scriitor de Tora), iar tatăl său, Herş Kaufmann Rabinsohn (foto), era fiu şi nepot de rabin şi „haham“ (n.r. – cel care taie, potrivit preceptelor mozaice, vitele şi păsările). Tradiţia spune că Herş ar fi trebuit să-i predea „halef-ul“ (n.r. – cuţitul ritual cu care se execută operaţiunea) fiului său. Ana Pauker nu a avut fraţi.

Pe tatăl său îl descria ca un „romantic exaltat şi lipsit de simţul realităţii care, în problemele de viaţă cotidiană, se baza mereu pe mama sa, o femeie întreprinzătoare şi mdoestă, sufletul şi stâlpul familiei şi evident mai pragmatică şi mai orietntată spre afaceri“, arată istoricul Robert Levy. Herş Rabinsohn era profesor de ebraică, cantor şi funcţinar la sinagogă în Bucureşti.

Ana a făcut şcoala primară „Frăţia Sionului“ a comunităţii evreieşti datorită bunicului său şi a fost şefă de promoţie patru ani. N-a continuat studiile, dar s-a angajat la un atelier de croitorie. Nu era uşor să faci şcoală pe vremea aceea, mai ales dacă nu erai român: în 1893, anul naşterii Anei Pauker, guvernul României le-a interzis copiilor evrei să urmeze şcoala elementară publică în mod gratuit. „Streinii“ se puteau înscrie la o şcoală profesională doar dacă rămâneau locuri libere şi doar în urma achitării unei taxe de şcolarizare exorbitante. Graţie renumitului rabin doctor A.M. Beck, Ana Pauker a putut urma şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu“.

35

Din 1909, a lucrat din nou în croitorie, însă din 1910 a fost şi învăţătoare la şcoala primară la care învăţase. I-a învăţat pe copii ebraică şi studii ebraice până în 1917, când a fost demisă după ce primise un avertisment că-i învăţase pe elevi cântece revoluţionare.

23 august 1944 a lăsat Cominternul în ofsaid

Discuţiile de la plenara CC al PMR din 1961 arătau că „grupul moscovit“, în frunte cu Ana Pauker, s-a împotrivit actului de la 23 august 1944. Valter Roman (născut Ernest Neuländer), care a petrecut războiul tot la Moscova, dar pe care epurarea din ’52 l-a ocolit, o înfierează pe fosta sa colegă de la Comintern: „În ajun de 23 august, la ora 10.00 seara, precum vă este foarte bine cunoscut, s-a transmis la postul de radio Bucureşti mesajul regelui. [...] Mi-am dat seama imediat că este vorba de ceva extraordinar, iar din text mi-am dat seama că un rege n-a putut să întocmească un asemenea text. [...] I-am citit Anei mesajul. Ce credeţi că a spus Ana Pauker? [...] Ea a fost oficial reprezentantul partidului nostru la Comintern [...] deci trebuia imediat să-mi spună mie, e bine, nu e bine, să ia poziţia. Şi ea, aşa, într-un halat, umbla pe acolo, se ocupa de cu totul alte socoteli, îmi spunea: «Păi, fă şi tu ceva acolo». Şi cu asta s-a terminat întreaga apreciere a lui 23 august. «Fă şi tu ceva»“.

Lipsa de reacţie, exagerată probabil de Valter Roman în şedinţa de partid, era cauzată, de fapt, de surprinderea întregii echipe în faţa evenimentului din România. Valter Roman: „În dimineaţa lui 24 august, la ora 6 dimineaţa, am fost sculat din pat, au venit nişte tovarăşi la mine şi-am fost luat pe sus şi dus la Molotov. [...] Dintr-o dată am fost întrebat: «Ce se întâmplă în România?»“. Eroic, Roman le-ar fi spus sovieticilor: „Tovarăşi, este aici Ana Pauker, întrebaţi-o pe ea!“.

Peste câteva zile, Lucreţiu Pătrăşcanu a venit la Moscova ca şef al delegaţiei române pentru a semna acordul de armistiţiu cu sovieticii. La întoarcere, i-a spus soţiei sale că sovieticii păreau să fi fost luaţi pe nepregătite la 23 august. Anei Pauker „nu-i venea să creadă că s-a întâmplat aşa ceva. (n.r. – Lucreţiu) Mi-a spus că Anei nu-i place că s-a făcut acest 23 august, că ar fi preferat să vină ei, nu să facem noi actul de la 23 august“, explică Elena Pătrăşcanu, soţia fostului ministru al Justiţiei, la 23 octombrie 1967, în faţa Comisiei Partidului Comunist Român. Istoricul Robert Levy arată în volumul său că Pătrăşcanu îi spusese acelaşi lucru şi prietenului său Belu (Herbert) Zilber. În plus, Ana Toma îi confirmă istoricului că 23 august i-a surprins pe sovietici.

Tatiana Brătescu, fiica Anei Pauker, spune, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că „la 16 septembrie 1944, când Ana Pauker a ajuns în România, nu făcea altceva decât să respecte indicaţiile primite de la Moscova în legătură cu evenimentele de la 23 august. Fuseseră catalogate la Moscova ca o manevră a burgheziei şi regelui pentru a înlătura regimul. [...] Aşa se face că Ana Pauker a manifestat o atitudine sceptică faţă de importanţa actului de la 23 august“.

Ana Pauker nu şi-a uitat niciodată „Tătucul“

36

Servilismul cominternistei din Codăeştiîn faţa Moscovei şi a lui Stalin erau legendare în epocă, iar apariţiile Anei Pauker după venirea în România nu făceau decât să întărească aceste opinii. O anecdotă surprinsă în biografia făcută de Robert Levy o reprezintă plimbându-se pe străzile Bucureştiului cu umbrela deschisă într-o zi senină de vară. Fiind întrebată de ce face acest lucru, Ana răspunde: „N-ai ascultat postul de radio sovietic azi? Plouă la Moscova“.

Dacă acestea pot fi doar mistificări caraghioase, precum bancurile cu Ceauşescu, Ana îşi confirmă apartenenţa în majoritatea apariţiilor publice. Un singur exemplu: „Cei ce-şi iubesc poporul şi Patria sunt neapărat prietenii Uniunii Sovietice, o iubesc, îl iubesc pe Stalin [...] Se întăreşte hotărârea noastră de a lupta pentru a fi demni ucenici ai lui Stalin, de a nu cruţa forţele noastre pentru a sui tot mai sus – pe drumul lui Stalin“, scrie Ana în decembrie 1949, în zia-rul „Lupta de clasă“, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a naşterii lui Stalin.

„DACĂ NU MAI IES, PLECAŢI CÂT PUTEŢI DE REPEDE!“

Obedienţa sa faţă de Moscova era însă dublată şi de o permanentă teamă care, deşi justificabilă, părea s-o consume puternic. Ana Toma (născută Grossman), adjuncta şi prietena sa, îi povesteşte istoricului Robert Levy un episod ce exprimă perfect atitudinea cominternistei. La finalul anului ’44 ori la începutul lui ’45, Ana Pauker e chemată brusc la Moscova. „Voia să o ia pe fiica sa Tania cu ea. [...] Nu ştia de ce fusese chemată la Moscova şi voia s-o aibă pe Tania lângă ea pentru orice eventualitate. [...] Ne-am dus toate trei la Comitetul Central, care se află lângă Balşoi Teatr din Moscova. Când era chiar vizavi, Ana mi-a zis: «Uite, eu intru pe uşa aceea. Dacă ies şi intru pe cealaltă uşă, poţi s-o iei pe Tania şi să mergeţi la muzeu. Dacă nu ies, mergeţi la hotel, împachetaţi-vă lucrurile şi plecaţi de aici cât puteţi de repede»“, îşi aminteşte Ana Toma.

De ce era aşa îngrozită de vreme ce părea cea mai bună prietenă a sovieticilor? „Odată, reprezentantul sovietic în Comisia Aliată de Control, generalul Susaikov, a prevenit-o în timp ce era sub influenţa alcoolului despre raportul nefavorabil asupra ei al «anumitor organe de la Moscova» trimis la Kremlin“, arată Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. În plus, după spusele cominternistei, Emil Bodnăraş ar fi pledat întotdeauna pentru înlocuirea ei şi a lui Luca din posturile-cheie din partid, argumentând că duşmanii regimului s-ar fi putut folosi de originea evreiască sau de etnia maghiară pentru a-şi mări ascendentul politic, continuă Levy.

FEMEIA CEL MAI BINE PĂZITĂ DINTRE COMUNIŞTI

Una dintre cele mai grandioase descrieri aleautorităţii sale se găseşte însă în ediţia din 20 septembrie 1948 a revistei „Time“. „Cea mai puternică femeie în viaţă“, scria pe coperta I dedicată Anei Pauker, alături de portretul unei femei între două vârste, solidă şi impunătoare. Articolul de fond purta titlul „A girl who hated cream puffs“ (n.r. – O fată care ura savarinele), potrivit istoricului Robert Levy.

37

La câteva luni distanţă, ediţia din 3 ianuarie 1949 a revistei „Life“ o caracteriza în tuşe mai fine: „O putere de netăgăduit, vocea îi este profundă, tonul încrezător, maniera energică. Este o femeie extraordinar de dinamică“. Autorul articolului susţinea că Ana Pauker este cel mai bine păzită femeie din toată ierarhia comunistă şi că, înainte de a deveni ministru, cei care o vizitau pe mondena alee Eliza Filipescu (n.r. – actuala Alee Modrogan) din Capitală erau întâmpinaţi de trei soldaţi cu puşti automate, după o poartă de fier, încă trei în hol şi doi pe fiecare palier.

„M-a luat şi pe mine o dată cu maşina, pe locurile din spate, remarcând, ca din întâmplare, că prefera să stea pe locul din faţă pentru că gloanţele ţintite spre o maşină în mişcare nimeresc de obicei partea din spate a acesteia. Acum stă în spatele unui Zis rusesc blindat, cu o gardă de corp înarmată pe locul din faţă şi câte un Ford blindat în faţa şi în spatele limizinei sale“, scria jurnalistul.

„Toţi erau învăluiţi într-o aureolă fabricată. Dacă pui pe cineva într-o funcţie de răspundere, apoi îi dai altă funcţie de răspundere şi alta, şi alta, chiar dacă n-are rezultate, la un moment dat, se umflă. Şi, dacă nu se umflă prea tare ca să se spargă, precum un balon, oamenii care-şi fac păreri politice după ziare, după televizor devin copleşiţi de personalitatea omului“, explică astăzi cu luciditate Alexandru Elias, fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată drept comunistă în epocă. Alexandru Elias nu a cunoscut-o direct pe Ana Pau-ker. I-a cunoscut însă pe liderii comunişti în închisori, unde chiar el a fost închis timp de doi ani (1942-1944). Era, aşadar, adesea în apropierea cercurilor comuniste, drept care poate înţelege ce e mit şi ce e realitate din portretele făcute bolşevicilor români în Vest sau aiurea. 

„O ROCHIE DIN ASTEA DIN STOFĂ PROASTĂ“

O notă a Siguranţei din 31 decembrie 1946 (n.r. – după alegerile din 19 noiembrie, unde comuniştii fraudează voturile, rezultând o majoritate covârşitoare în favoarea lor) arată: „Într-o convorbire avută de agentul nostru de la Athenee Palace cu Elena Păsculescu care a trăit în trecut în concubinaj cu un ofiţer german, iar în prezent este prietena englezului Young, [...] numita acuză pe d-na Ana Pauker că urmăreşte comunizarea ţării, ceiace ne va duce la situaţia de a nu a avea de cât un costum de haine şi o rochie din astea din stofă proastă“ (n.r. –  am păstrat ortografia originală).

Pentru cunoscători, Ana Pauker părea, aşadar, întruchiparea tuturor relelor pe care comuniştii le-ar fi putut aduce în România. Dinu Zamfirescu spune însă că „majoritatea românilor ştia mai degrabă vag despre existenţa Anei Pauker“.

Totuşi, deşi părea că are un prestigiu unanim cunoscut, Ana Pauker nu a avut de la început funcţii concrete. Cercetătorul Mihai Burcea: „Nu avea un mandat, ci o autoritate subînţeleasă“. Istoricul Adrian Cioroianu spune că femeia era văzută ca fiind eminenţa cenuşie a partidului. „Ascensiunea i se bazează, în primul rând, pe inteligenţa, dar şi pe dăruirea ei. Era o comunistă din tinereţe, fusese în Olimpul comunismului, era bănuită că avea o legătură directă cu nucleul de la Moscova“, susţine Adrian Cioroianu.

38

Despre asasinarea soţului său: „Nu pun la îndoială decizia partidului“

„Ana îl cunoştea pe Stalin. [...] Incidentul când ea şi soţul ei au fost chemaţi la Kremlin este bine cunoscut. Stalin a întrebat-o: «Cum îi pedepsim pe deviaţionişti?». Iar ea a răspuns: «Îi împuşcăm». Aşa că Stalin a luat atunci un pistol din sertarul biroului şi i l-a dat. Ana l-a împuşcat pe Marcel Pauker – soţul cu are avea doi copii“, scria fostul ofiţer de Securitate Ion Boian în suplimentul săptămânal al revistei „Astra“ din 14 martie 1990.

Zvonul acesta, sub diverse forme, s-a perpetuat ca un adevăr general valabil. În fond, devoţiunea şi spaima Anei Pauker în faţa Moscovei ar fi putut conduce oricând la un astfel de gest. Numai că n-a fost chiar aşa. „Acesta e un slogan lansat şi de legionari şi preluat apoi de comuniştii români. Nu s-a găsit un document care să confirme acest lucru“, spune istoricul Adrian Cioroianu.

A CONTINUAT SĂ LUCREZE CU ASASINII SOŢULUI

Totuşi, ce e adevărat: după Marea Teroare (campania lui Stalin de epurare a comuniştilor din propriul partid căreia i-a căzut victimă şi Marcel Pauker), Stalin a desfiinţat oficial Cominternul. Se întâmpla în 1943. Ana Pauker a semnat documentul de dizolvare şi a rămas un lider devotat al partidului. A continuat să lucreze cu asasinii lui Marcel Pauker.

Soţul Anei Pauker fusese chemat la Moscova în 1938 pentru a fi omorât. Tatiana Brătescu, fiica lui Marcel şi Anei Pauker, îi mărturisea istoricului Lavinia Betea: „Stăteam la Hotel Lux (n.r. – la Moscova), noi, copiii, într-o cameră, iar el în alta. [...] Eu sunt cea care l-a văzut ultima dată. Eram în camera lui, când au venit doi sau trei tipi care i-au spus ceva. «La revedere, ne vedem mai târziu», mi-a spus el. În rusă“.

„S-A ÎNCUIAT ÎNTR-O CAMERĂ TREI ZILE“

Când se întâmplau aceste lucruri, Ana Pauker era în puşcărie, la Dumbrăveni, în România. După moartea lui Marcel Pauker, la puşcărie au fost aduse un articol din „Scânteia“ şi o broşură a partidului despre troţkiştii români care ar fi trebuit să fie „prelucraţi“ în celulele de partid de la Dumbrăveni. Documentele se aflau într-o ladă de lemn ce conţinea pachete cu alimente de la MOPR.

„Când a citit materialul despre Marcel Pauker, Ana s-a încuiat într-o cameră de unde nu a ieşit decât trei zile mai târziu. Iar când a ieşit de acolo faţa îi era complet schimbată“, spune Sara Alterescu, colegă de celulă, citată în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

„Toţi care au luat cuvântul (n.r. – în celula de partid a femeilor de la Dumbrăveni) au fost, conform tendinţei obligatorii, indignaţi şi revoltaţi. Apoi Liuba (n.r. – Liuba Chişinevschi) a spus: «Iată, eu o critic pe Ana pentru că ea, fiind soţia lui Macel Pauker, nu a prevenit partidul că el este agent provocator». Şi Ana a replicat: «Îmi storc creierii să găsesc ceva, vreun semn care să mă fi făcut să cred că el ar fi un duşman al

39

poporului. Nu pun deloc la îndoială decizia partidului; partidul ştie mai bine decât mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic şi, oricât mi-aş cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu găsesc nimic care să poată dovedi asemenea lucru»“, continuă aceeaşi Sara Alterescu.

Mircea Maliţa: „Satrapie, dictatură, cinism“

Academicianul Mircea Maliţa (87 de ani) a fost un apropiat al regimului comunist încă de la început. Privind înapoi, o descrie pe Ana Pauker drept cea mai periculoasă femeie din România. „A fost un funcţionar al Cominternului – organizaţie concepută de Stalin pentru a forma cadre de conducere în sateliţii URSS. Ea a venit în România ca delegată a unui sistem străin – străin şi de interesele populaţiei. Şi a avut o misiune foarte clară: de a menţine supravegherea continuă a Moscovei şi de a crea o atmosferă care să excludă orice element antisovietic.

La 7 martie 1945: „Sarcinile imediate sunt sarcini de curăţire a terenului, adică epurare“

„Surmenaj şi bradicardie funcţională“, acesta este diag-nosticul pe care medicul oficial al partidului i-l pune Anei Pauker în 1950. Se recomandă: tratament medical şi odihnă, arată „Hotărârea Secretariatului CC al PMR cu privire la plecarea în concediu în URSS a unui număr de 14 membri ai CC“. Cum s-a ajuns la acest grad de surmenare? Cât de obositoare pot fi şedinţele de partid, mai ales pentru cineva care e mereu la prezidiu?

Din 16 septembrie 1944, Ana Pauker este, timp de opt ani (până în 1952), cea mai puternică femeie din ţară, devotată iremediabil cauzei bolşevice în România. Un exemplu: raportul tovarăşei asupra Statutului Partidului Comunist Român, prezentat în 1945 (n.r. – „întrerupt de aplauze şi ovaţii“, după cum scrie în broşura în care a fost tipărit). „Pentru ca poporul să se poată realmente bucura de libertate, el trebuie să fie sătul, sănătos, luminat. [...] Partidul Comunist este statul major al clasei muncitoare.“ Începe „libertatea“ oferită de comunişti! La comandă, Ana Pauker.

În fotoliul său de comunistă se aşază cu puţin scandal: îi critică pe tovarăşii Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Emil Bodnăraş şi, în spatele lor, pe Gheorghiu-Dej, pentru că eliminaseră „conducerea aleasă“. Cei patru complotaseră pentru destituirea din funcţia de putere a lui Ştefan Foriş (născut István Fóris), care avea, într-adevăr, mandatul Cominternului.

„Ana Pauker a fost un personaj puternic eroizat de Moscova. În plus, se cunoştea cu toţi oamenii din anii ’30. Era o persoană conectată, influentă. După venirea ei, pe aeroportul Băneasa, Foriş e eliberat pentru prima dată“, spune istoricul Stelian Tănase.

ARESTĂRILE

Urmarea: Miliţia şi Securitatea au primit directive să ajute la organizarea de gospodării colective. Lesne de înţeles, în această perioadă au fost făcute arestări masive în rândul

40

chiaburilor (n.r. – selectaţi aleatoriu, după voia celor care aveau nevoie de arestări, pentru că, în discuţiile din interiorul partidului, nu exista un consens cu privire la definirea termenului de „chiabur“, în funcţie de suprafaţa terenului deţinut ori de venituri).

În plenara din ’61, Ana Pauker avea să fie acuzată pentru aceste măsuri represive. În fapt, acestea au fost luate în mandatul său şi, chiar dacă s-a opus verbal, nu au existat oprelişti concrete. „Absenţa Anei Pauker a determinat un pact între Stalin şi Dej. Ultimul a devenit sluga primului, iar Ana Pauker a fost împinsă în margine“, explică istoricul Stelian Tănase.

Ana Pauker îşi reia prerogativele ministeriale abia în ianuarie 1951, când propune CC să întocmească Circulara nr. 13, prevăzând pedepse pentru cei care au obligat oamenii să intre în colectiv. În anul 1951, nu s-a mai înfiinţat nicio gospodărie agricolă comună – la începutul anului 1952, România raporta sovieticilor cea mai mică suprafaţă colectivizată dintre toţi sateliţii Moscovei.

COLECTIVIZAREA NU SE POATE FĂRĂ FORŢĂ

„Sovietizarea nu se poate face numai făcând colectivizare, punând accent pe industria grea şi preluând planul cincinal“, explică istoricul Octavian Roske. „Ea trebuie să aibă şi o componentă care ţine de controlul societăţii, adică instituind o serie de măsuri excepţionale care sunt o moştenire de la revoluţia bolşevică încoace. Toate aceste operaţiuni au rădăcini în istoria URSS“, continuă acesta.

Istoricul Adrian Cioroianu nuanţează: „Impactul unor măsuri din primii ani ai comunismului i-a nemulţumit pe mulţi, însă pentru unii au fost îmbucurătoare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani fără pământ: colectivizarea a fost, pentru ei, o egalizare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani săraci care n-aveau bani să-şi trimită copiii la şcoală! La categoriile sărace, impactul nu numai al propagandei comuniste, dar şi al acţiunilor comuniste, a fost faborabil. Au existat, aşadar, beneficiari ai politicilor comuniste“.

Sursa  adev.ro/nb7lf0 (fragmente)

Memorii: Scrisoarea lui Ion Luca Caragiale despre vizita lui Barbu Delavrancea. Berlin, 1905. (Partea 2-a)

41

Fotografie făcută la Karksbad în 1911. De la stânga la dreapta: Gh. Coşbuc, Doamna Vaida- Voievod, Dr. Ciuta, Dl. Vaida-Voievod deputat, IL Caragiale

(continuare) Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!…

Dumnezeule! din ce am scãpatãrã! Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:

— Ia ascultã-mã, nene, ce mã tot porți pe la prãvãlii? Muzeuri serioase n-au mãgarii ãștia?

— Ba da.

Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.

— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã vãz de ce sunt dumnealor capabili.

— Atunci, hai la Național-Galerie — moderni.

— Du-mã acolo! Ce mã tot porți de colo pânã colo?

Acolo…

— Aratã-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mã rog de gardian sã mã-ndrepteze.

— Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasã:

— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de stupid!

Scuipãm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

42

…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? — Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste tot.

Înapoi, acasã.

Le souper à la hauteur du déjeuner…

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.

Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!

Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“ etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

— Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.

Pãrãsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpânã la Wansee — vastã colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale — o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra: un mãreț apus de soare pe o apã largã, înconjuratã de dealuri cu pãduri, parcuri și castele.

— Uitați-vã la apã zic eu, parcã e argint…

— Mprt!… aur, nu argint!

— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e fosfor…

— Mprt!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip sã nimerim nuanța exactã.

43

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele cãruia se deschide asupra apei o panoramã mirificã. Cãutãm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi dupã el, o masã, de unde sã avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudã“, aici „prea searbãdã“, acolea „ternã“, dincolo, „prea lãptie“… În fine, am gãsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezãm la masã.

Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din captivitate, foarte sever:

— Știi cã niciodatã nu mi-au plãcut trivialitatea și… porcãriile!

A scãpat gazul…

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, înBerlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!

Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!

S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.

— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

Copãcel — pe scarã. Sunãm… Familia și servitoarea rãmân îngrozite vãzându-ne: cred cã am scãpat din ghearele Inchiziției.

44

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“

— E-mprt!

Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoalã, sã ne dregem. În lipsã deSt.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter — parcã începe a fi potabil.

Pe la 4, iatã cã ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânãr savant (6). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fatã mare — nu nemțoaicã. Îndatã ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentã lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce — anume despre Schopenhauer.

— Apoi, sã-mi dați voie! sã mã iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!

Iar dl. dr. Zarifopol (7) aflã cã noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! cãci, trebuie sã stiți, ne preparãm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!

Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinarã… mprt!

Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și mergem la grãdinã.

Duminicã searã. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masã compactã. Dar avem noi vreme de pierdut? Dãm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasã (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia gãsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantã. Chelnerul nostru, un adevãrat secretar de ambasadã de cel mai sever stil… Bãtãi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

— Pleacã trenul, domnule!

45

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânãt suprem:

— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar, fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât cum se sculase.

… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.

— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncã și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacãm eroic cu furculița… Malheur!

— Saumon-ul ãsta e vechi, mã! pute!… Sã nu mã-nvãțați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!

— ?!

— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !

Și-ncepe sã risipeascã, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afarã din talerul de argint. Apoi o mutrã acritã ca de un oribil dezgust:

— Mâncați-l voi, daca vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncãm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivitã vreme. Am sfîrșit… O pauzã… Gazuri…

— Are ãsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?

46

Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.

— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…

— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groazã la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“

Iatã trenul… Einsteigen bitte!

Ne pupãm cu muci și ne despãrțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Pãcat!… Dd. d-ri și eu ne uitãm lung unul la altul multã vreme, pânã sã ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteoricã a acestui phénomène vivant, prin capitala germanã… Vertiginos… Grandieux!

Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrãțișazã,

al tãu,

Iancu

P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A rãmas încântat!

(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se aflã bine. (Nota aut.)

(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut în Larousse. (Nota aut.)

(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)

47

(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)

(5) Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încãlțându-se cu aripi, amândouã capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strãmutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat douã copii, reproducții stricte, fãcute pe tipar. (Nota aut.)

(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are sã facã în curând o conferințã despre o chestie controversatã etc. (Nota aut.)

(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)

Pictorul lunii: Ştefan RâmniceanuRetrospectiva Stefan Ramniceanu la Palatul Mogosoaia (deschisă până pe 4 Decembrie 2014) Dupa 26 de ani petrecuti la Paris, artistul Stefan Ramniceanu revine la Bucuresti cu o impresionanta expozitie care se desfasoara in spatiile Palatului Brancovenesc de la Mogosoaia, in curtea palatului, in Cuhnie, Ghetarie si in spatiul noului Memorial Vacaresti. Expozitia este in acelasi timp un omagiu adus Brancovenilor in acest an in care se comemoreaza 300 de ani de la martiriul acestora. Stefan Ramniceanu prezinta publicului bucurestean picturi, desene, obiecte si 30 de sculpturi de mari dimensiuni in lemn si metal, realizate de artist in ultimii 26 de ani. Lucrarile apartin unor serii intitulate Ferecatura, Manuscris, Camasa zidurilor, Carturari, Apostolii de lut, Stalpul, Idoli, Centauri, Noptile de aur, Omul universal, Scrisori din insule. La evenimentul de deschidere a expozitiei de la Mogosoaia au vorbit Doina Mandru - directoarea Centrului Cultural Palatele Brancovenesti, Razvan Theodorescu - membru al Academiei Romane si Magda Carneci - redactor sef al revistei Arta. Despre artistul Stefan Ramniceanu

 Stefan Ramniceanu este un reprezentant de seama al directiei neobizantine in arta romaneasca, o directie inceputa in anii 80, spune Magda Carneci, redactor sef al revistei Arta.Recuperarea pentru romani a operei lui Stefan Ramniceanu are, astfel, din punctul

48

nostru de vedere, semnificatia unui inceput de speranta pe calea refacerii, reintemeierii spirituale a Romaniei de azi, tara europeana, libera, dar inca suferinda, spune Doina Mandru, directoarea Centrului Cultural Palatele Brancovenesti.

Regretatul critic Dan Hăulică l-a numit pe Ştefan Râmniceanu „ un Pollock bizantin”.

49

Fragment din Cruciada lui Ştefan Râmniceanu de Andrei Pleşu

50

51

Ştefan Râmniceanu

52

53

Cămaşa zidurilor

54

Fotografia lunii:

Bucureşti 1874, strada care după 1877 se va numi Calea Victoriei

55

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite : Inspiraţii – de Rodica Zafiu

Dilema Veche; 16 Octombrie 2014

Pînă de curînd, inspiraţia era mai ales o temă profesională a creatorilor de artă, a unei categorii limitate de persoane obligate prin vocaţie sau prin profesie să producă ceva nou (cu ajutorul divinităţii, al muzei sau al unor conexiuni psihice obscure) sau măcar să imite cu talent predecesori mai norocoşi. Verbul a inspira evocă în primul rînd (dacă ne bazăm pe descrierile din dicţionare şi dacă excludem din discuţie accepţia sa fiziologică) tot sfera creativităţii sau a imitaţiei artistice, dar are şi unele sensuri mai generale. E construit cu un complement obligatoriu, care indică rezultatul unei influenţe (inspiră încredere; i-a inspirat un sonet), sau, ca reflexiv, cu un complement care arată sursa (s-a inspirat din...). În ultima ipostază, verbul poate deveni şi un eufemism glumeţ pentru actul şcolar al copiatului sau pentru plagiat (s-a inspirat cam mult din...).

Între timp, graţie unui discurs publicitar şi „motivaţional“ repetitiv, inspiraţia pare să fi devenit o problemă a tuturor. Sîntem inspiraţi de o droaie de lucruri şi persoane – de la parfumuri, coafuri şi mobile de bucătărie la fotografiile cu pisici şi la celebrităţile din muzică şi sport. Verbul a inspira e folosit pînă la saturaţie în revistele pentru femei şi a devenit un cuvînt magic ale publicităţii: vag, pozitiv, evocator de mituri, încărcat de nobleţe artistică şi intelectuală şi înzestrat cu o notă de modernitate. Evident, în română (ca şi în alte limbi) utilizarea lărgită a verbului e în primul rînd un calc semantic după engleză. Diferenţele dintre românescul a inspira (împrumutat în secolul al XIX-lea din franceză) şi verbul englezesc to inspire (tot de sursă latino-romanică, din fr. inspirer şi sursa sa, lat. inspirare) nu sînt foarte mari. Cea mai evidentă e tendinţa verbului românesc de a se construi (nereflexiv) cu un complement care indică efectul (îmi inspiră teamă; mă inspiră să visez), în vreme ce în engleză e adesea posibil ca efectul să rămînă neexprimat,

56

iar sensul să fie unul mai general („a influenţa“, „a încuraja“ etc.). De fapt, dicţionarele noastre mai vechi înregistrau o asemenea construcţie şi în română, atribuindu-i sensul „a entuziasma“ (Şăineanu: vederea oceanului mă inspiră; Scriban: călătoriile mă inspiră).

În momentul de faţă, capacitatea de a inspira este evocată pentru a caracteriza multe lucruri diferite – toate pozitive, desigur. Adesea cuvîntul se referă pur şi simplu la statutul de model, numai bun de imitat: „persoane care te inspiră“ (pilotmagazin.ro); „persoanele benefice din partea ta: oamenii care te inspiră“ (imparte.ro); „români care mă inspiră“ (jurnal.artvisiona.ro); uneori tipul de inspiraţie este chiar explicat, prin efectele sale majore: „sînt persoanele benefice din viaţa ta, acei oameni care te inspiră să crezi în tine, să te bucuri de viaţă şi să fii un om mai bun“ (imparte.ro); „acele femei care, chiar dacă nu sînt celebre, au un impact extraordinar în mediul în care trăiesc şi sînt o sursă de inspiraţie pentru toţi cei din jur“, (cosmopolitan.ro). În alte cazuri, efectul inspiraţiei e mult mai concret: „ţin minte că prima vedetă care m-a inspirat în a face o schimbare radicală a părului a fost Rihanna“ (beautyhairt.wordpress.com); „Vedetele te inspiră – cele mai frumoase rochii cu paiete“ (tonica.ro). A inspira pare uneori sinonim cu „a da idei“: „Reţete de plăcinte cu mere care te inspiră“ (restaurantedelux.ro); „Arctic te inspiră să profiţi de vacanţă“ (ele.ro) – încurajarea produsă de frigider constînd în ideea că poţi pleca în vacanţă lăsînd alimentele în siguranţă. Foarte des, a inspira substituie banalul a plăcea: „Alege imaginea care te inspiră cel mai mult“ (kudika.ro); „Cariera ta te inspiră?“ (opr.ro); „Fii la curent cu noul concept de baie. Care te inspiră pe tine?“ (pecanapea.ro); „Bărbaţii care mă inspiră ştiu să rîdă“ (facebook.com); „un prim semn de mulţumire pentru acel bărbat din viaţa ta care te inspiră“ (mesaj publicitar, zoso.ro). Astfel, simpla preferinţă este înnobilată şi se supune unei ideologii a eficienţei. A inspira oferă o justificare morală şi socială pentru plăcere: evocă o plăcere care pare să conducă spre un rezultat onorabil: o stare pozitivă, o creaţie, o lume mai bună. Ancorată ideologic în dogma gîndirii pozitive, formula care ne inspiră e pretenţioasă şi teribil de clişeizată.

Odată cu acest uz al verbului a intrat în română şi adjectivul inspiraţional, împrumut adaptat al engl. inspirational. Şi sensurile adjectivului („motivant“, „încurajator“ etc.) suferă un proces de extremă extindere, prin circulaţia intensă între domeniul religios şi discursul corporatist, între jargonul dezvoltării personale şi capcanele strategiilor publicitare: „ascultă muzică creştină-inspiraţională“ (soundcloud.com); „Conferinţa inspiraţională «Da, se poate!»“ (facebook);

57

„Poveste inspiraţională: a slăbit 72 de kilograme şi a ajuns de nerecunoscut“ (perfecte.ro).

Din istoria lumii: Svastica – simbolul norocului, furat de Hitler (historia.ro 29 Oct. 2014)

Astăzi, svastica este sinonimă cu fascismul şi ororile pe care le-a comis, dar simbolul are o istorie de mii de ani şi, înainte de a fi adoptat de nazişti, a fost un simbol al norocului în aproape toate culturile.

În sanscrită, svastica se traduce prin „bunăstare”. Simbolul a fost folosit de hinduşi, budişti şi jainişti vreme de secole, considerându-se că este, la origini, un simbol indian. Călătorii occidentali în Asia au fost inspiraţi de aceste conexiuni cu binele şi antichitatea, aşa că au importat simbolul şi acasă. La începutul secolului XX, se dezvoltase deja o manie a folosirii svasticii ca simbol al norocului şi binelui.

Steven Heller arată în volumul „The Swastika: Symbol beyond Redemption?” că simbolul a fost adoptat ca motiv arhitectural, fiind cel mai adesea întâlnit în publicitate.

Şi compania Coca-Cola l-a folosit. Carlsberg l-a pus pe sticlele de bere. Alte companii şi organizaţii realizau insigne pe care le împărţeau publicului gratuit. Svastica a fost folosită şi de către unităţi militare americane în timpul Primului Război Mondial şi se găsea şi pe avioanele RAF (Royal Air Force, Marea Britanie) în 1939. Dar popularitatea svasiticii a căzut brusc, în anii 1930, iar monopolul a fost acaparat de nazişti.

Folosirea svasticii de către nazişti izvorăşte din lucrările cercetătorilor germani din secolul XIX care traduceau vechi texte indiene şi care au

observat asemănări între limba lor şi sanscrită. Astfel au tras concluzia că indienii şi germanii

58

trebuie să aibă o origine comună şi şi-au imaginat o rasă de războinici albi cu puteri supraomeneşti, pe care i-au numit arieni. Apoi, această idee a fost confiscată de grupurile naţionaliste antisemitice care au făcut din svastică un simbol arian, pentru a evidenţia descendenţa antică a neamului germanic. Crucea încârligată neagră, într-un cerc alb, pe fundal roşu care alcătuia steagul naziştilor avea să devină cel mai detestat simbol al secolului XX, amintind invariabil de crimele comise în timpul celui de-al Treilea Reich.

„Pentru evrei, svastica este un simbol al fricii, al suprimării, al exterminării. Este un simbol care pe care nu îl vom putea niciodată schimba”, a declarat Freddie Knoller, un supravieţuitor al holocaustului, în vârstă de 93 de ani.

Svastica a fost interzisă în Germania la sfârşitul războiului, iar în 2007 Germania a încercat chiar – deşi fără succes – să introducă aceeaşi lege la nivelul întregii Uniuni Europene.

Paradoxal, svastica este mult mai europeană decât ne-am aştepta. Cercetările arheologice au arătat că svastica este un simbol foarte vechi care nu se regăseşte numai în India antică. A fost folosită şi de vechii greci, celţi, anglo-saxoni şi unele dintre cele mai vechi exemple s-au găsit în Europa de est, de la Marea Baltică la Balcani.

Pentru a vedea cât de mult este înrădăcinată practica folosirii svasticii în Europa, un loc bun pentru a începe cercetările este Kiev, unde Muzeul Naţional de Istorie a

Ucrainei are numeroase exponate sugestive. Printre cele mai preţioase se numără o mică figurină de fildeş ce reprezintă o pasăre. Confecţionată din colţi de mamut, figurina a fost descoperită în 1908, într-un sit arheologic datând din paleolitic, la Mezin, în apropiere de frontiera cu Rusia. Pe pieptul păsării sunt gravate mai multe svastici intersectate. Acesta este cel mai vechi model cu svastici descoperit în lume şi a fost datat cu radiocarbon ca fiind veche de 15.000 de ani. Pasărea a fost găsită alături de mai multe obiecte de formă falică, ceea ce indică faptul că svastica era un simbol al fertilităţii. În 1965, paleontologul Valentina Bibikova a descoperit că acest model cu svastici de pe pieptul păsării este foarte asemănător cu modelul natural ce apare pe o secţiune transversală de fildeş.

Svasticile solitare au început să apară în neolitic, în cultura Vinca, din sud-estul Europei, acum 7.000 de ani. Iar în Epoca Bronzului s-au răspândit pe întreg continentul european. În colecţia Muzeului din Kiev există vase de lut cu svastici, ce datează de acum 4.000 de ani. Când naziştii au ocupat Kievul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost convinşi că aceste vase erau dovada descendenţei lor ariene, aşa că

le-au luat cu ei în Germania – returnându-le după încheierea războiului.

59

În secţiunea dedicată Greciei antice a Muzeului, se poate vedea că svastica era un laitmotiv arhitectural al Greciei, regăsindu-se pe diverse textile, pe plăcile de ţiglă şi teracotă, sau pe vase. Un fragment din secolul VII î.Hr. arată o svastică cu braţele alungite ca nişte lujeri fluturând, pictată sub abdomenul unei capre. Poate că cel mai suprinzător exponat este un fragment dintr-o ţesătură din secolul XII, despre care se crede că a făcut parte din gulerul unei rochii a unei prinţese slave – ţesătura are brodate cu aur cruci şi svastici pentru a ţine spiritele rele departe.

Svastica a continuat să fie o broderie des întâlnită în Europa de est şi în Rusia până la cel de-Al Doilea Război Mondial. Autorul rus Pavel Kuenkov a identificat aproape 200 de variaţii ale simbolului în această regiune. În 1941, în Kiev a avut loc unul dintre cele mai sângeroase momente ale holocaustului, când 34.000 de evrei au fost ucişi la Babi Yar.

Şi în Europa occidentală s-au folosit svasticile încă din antichitate – un exemplu este svastica sculptată în piatră de la Ilkley Moor, Yorkshire, datând din Epoca Bronzului.

Pamfletul lunii: Lecţia de înec – de Mircea Dinescuwww.caţavencii.ro 4 November 2014

O stranie coincidență a făcut ca, în timp ce la noi aveau loc alegeri prezidențiale, în Burkina Faso o juntă militară să-i extragă perna de sub buci președintelui, drept care locuitorii Londrei, ai Romei, ai Parisului și ai Berlinului, văzînd răzmerițele din jurul ambasadelor noastre, și-au închipuit că burkinofasonezii, cu rogojinile aprinse-n cap, au ieșit să protesteze în lumea civilizată că li s-a luat dreptul de a vota.

Este pentru prima dată în istorie cînd Bucureștiul nu mai e confundat cu Budapesta, ci cu pîrjolita capitală africană Ouagadougou.

În loc să stingă pălălaia prin aplicarea metodei științifice “capul lui Moțoc”, premierul Ponta l-a mîngîiat pe creștet pe burkinofasonezul Titus Corlățean, insinuînd că forțe oculte din diaspora au pus la cale o lovitură de stat cu studenți, cu autobuze și cu pancarte pregătite din timp, reșapînd povestea cu agenturili lui nea Nicu.

60

Și ca să dea o greutate afirmațiilor sale, viitorul președinte al României a catadicsit, după închiderea urnelor, să se întîlnească în culcuşul Varanului cu academicianul Dan Diaconescu.

Deși e subțirel ca un pai, Dan Diaconescu ascunde în firava sa ființă sulfuroasă o cantitate de plumb și cianură care l-ar pune în dificultate pe orice înecat.

Grăbindu-se să se agațe de poalele sale, Victor Ponta a demonstrat încă o dată că, în locul lecțiilor de înot, preferă lecțiile de înec.

Articolul lunii: Aroganţa de partid şi de stat a fost zdrobită prin vot popular. Zece motive pentru ca Ponta să demisioneze – de Valentin Naumescu

www.contributors.ro; 17 Noiembrie 2014

Miracolul, aşadar, s-a produs. Duminica votului a fost copleşitoare, superbă, istorică. Ne-am redescoperit cu bucurie şi încredere naţiunea, serioasă şi inteligentă, eroică în mobilizarea ei peste aşteptările cele mai optimiste, respingând dezgustată, înăuntrul şi în afara graniţelor ţării, pontismul de partid şi de stat. „Lucrul a fost bine făcut”. Mă bucur că inclusiv Victor Ponta şi ai săi sunt (sper, şi acum) „mândri de fi români”, aşa cum suntem şi noi, în sensul cel mai bun şi mai sincer al cuvântului.

Aroganţa guvernării şi convingerea lor că suntem proşti şi cumpărabili cu 700 de lei (echivalentul lui „Nicule, mai dă-le o sută!” de acum 25 de ani) au primit, în f(o)nd, ceea ce meritau. România s-a schimbat în adâncimea ei socio-culturală, a văzut şi cunoscut Occidentul, a ieşit din ignoranţă şi din teama de sistem a generaţiei precedente, are deja o clasă mijlocie educată şi responsabilă, căreia îi pasă de drepturi şi libertăţi, şi care nu se mai mulţumeşte cu firimituri aruncate în batjocură de la masa boierilor. Mă tem că aparatul politic şi politicienii, în ansamblul lor (PSD împreună cu toate partidele) au aflat abia acum că românii sunt mai inteligenţi decât îi credeau. Românii au provocat, prin victoria împotriva umilinţei şi a puterii cinice, sistemul politico-administrativ actual la un efort de

61

înnoire substanţială. Dacă nu o fructificăm pe cea de acum, următoarea şansă nu va mai veni prea curând.

În ceasul al doisprezecelea, aproape când (mulţi dintre noi) nu mai speram că este posibil, poporul român s-a opus cu o forţă uriaşă şmecheriei PSD-iste tradiţionale, amestecului nociv de abuz administrativ şi populism de doi bani, sfidării generalizate, încercării de forţare a limitelor legii, de corupţie guvernamentală şi mită electorală, atitudinii de impostură discursivă, fariseism şi „golănie” politică îmbrăcată în haine occidentale scumpe, dar mirosind de la o poştă a hoit securistic.

Românii au refuzat să dea puterea totală unui sistem de interese, putred, imoral şi corupt în esenţa lui. Au votat masiv, dincolo de orice aşteptări, pentru un alt tip de reprezentare a ţării. Au adus la Palatul Cotroceni garanţia că reprezentantul statului român şi mediatorul puterilor (povestea cu „şeful statului”, din păcate, nu o găsesc în Constituţie) nu aparţine sistemului politic corupt, fiind plămădit din altă cocă de cultură politică şi educaţională. E mare lucru, dar nu e suficient.

Mai mult de atât nu cred că mai are rost să spunem, astăzi, despre votul care a trecut. Mult mai important pentru România este însă, de mâine, ceea ce urmează. Atenţie, Ponta şi PSD se află încă la guvernare şi nimic din modul de administrare a ţării nu s-a schimbat. Victoria lui Klaus Iohannis este simbolică şi va rămâne aşa, dacă nu va fi urmată de o schimbare a paradigmei de guvernare şi de a face politică în România. La butoane vor să rămână tot „ei”, sfidând semnalul zguduitor din 16 noiembrie.

Pentru ca schimbarea politică autentică să poată începe cu adevărat, ar fi corect, obligatoriu şi firesc în acelaşi timp ca premierul respins de popor, Victor Ponta, să demisioneze. Iată, pe scurt, cele zece argumentele ale mele:

Obstrucţionarea votului cetăţenilor români din diaspora, la limita penalului. După demisia lui Corlăţean şi nesuplimentarea secţiilor de votare în comunităţile mari de români din străinătate, a devenit evident că aceasta este voinţa politică a lui Victor Ponta şi nu a Ministerului Afacerilor Externe;

Faptul că mobilizarea uriaşă la vot a fost esenţialmente anti-Ponta şi anti-PSD arată că românii au spus NU modului arogant şi sfidător în care primul ministru şi partidul său au tratat societatea şi alegătorii, delegitimându-l totodată din poziţia de administrator-şef al ţării;

Introducerea abjectă în campania electorală a unor teme non-politice şi non-democratice (etnie, confesiune religioasă, copii) îl scot pe Ponta din

62

liga oamenilor politici frecventabili şi îl lasă definitiv alături de sordizii săi noi aliaţi. Ce argument de a fi preşedintele României poate fi acela că eşti etnic român, ortodox şi că ai copii, în faţa altui cetăţean român?;

Amestecarea Bisericii Ortodoxe Române în campania pro-Ponta, o greşeală şi o ruşine profundă a naţiunii noastre civilizate, intrate în spaţiul comunităţilor liberale occidentale, practic o „ieşire din misiune” care pe mine (ca român, ortodox şi cu copil, deci cu „dosar bun”, conform grilei PSD), mă face să mă îndoiesc de adecvarea acestei instituţii la realităţile lumii noastre dezirabile. Probabil, scuzele BOR pentru rătăcirea jalnică a unor prelaţi în campania electorală ar fi acum necesare. Să aibă cumva legătură cu mituirea politică a Bisericii de către guvern?

Alianţa cu Vadim Tudor şi Dan Diaconescu, doi caraghioşi ai chinuitei tranziţii a societăţii româneşti prin deşertul de isterie, vulgaritate, ignoranţă şi kitsch al ultimelor două decenii;

Teatralizarea USL 2.0, o farsă sinistră şi un proiect politic debil, gândit de oameni mici pentru oameni proşti (de aceea, din fericire, nici nu a fost „cumpărat”);

Folosirea abuzivă a administraţiei şi banilor publici pentru aducerea de voturi sub sigla PSD, precum şi mituirea electorală ostentativă a unor categorii ale populaţiei, la nivelul la care măsurile s-au întors finalmente, ca un bumerang, în nasul „generoşilor”;

Interceptările convorbirilor grobiene din PSD, în care se tranzacţiona şefia viitoare a partidului la pachet cu adoptarea legii aministiei şi a graţierii;

Jignirile proferate în campania electorală de PSD şi Ponta la adresa noului Preşedinte ales al României, care în orice democraţie consolidată ar însemna retragerea temporară sau definitivă din prim-planul vieţii politice naţionale a celui (celor) învinşi. Ponta s-a comportat în campanie şi în dezbateri ca o „puşlama” politică, obraznic şi ironic, un veritabil răsfăţat al sistemului;

Faptul că guvernarea PSD a rămas ca o mizerie în mijlocul drumului, în calea noului proiect politic naţional, deci al noilor speranţe, un obstacol şi un vestigiu pe care românii care au votat duminică trebuie acum să îl ocolească ţinându-se de nas. La urma urmei, poate că ar fi mai bine chiar şi pentru PSD să părăsească puterea şi să treacă prin „purgatoriul” democraţiei în care se dă socoteală pentru faptele făcute.

Bătălia pentru recâştigarea încrederii în politica românească abia începe. Milioane de români au lovit cu barosul votului. Sistemul e fisurat, are capul spart, se clatină sub povara loviturii năucitoare primite dar ar vrea să reziste. Să nu-l lăsăm, căci îşi va linge rănile şi va muşca din nou.

63

64