Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 64 (șaizeci și patru) - Februarie 2017

Poetul lunii: Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 Satul Poiana Mărului, Comuna Mălini - 22 decembrie 1956 București)

1

Casa părintească din satul Poiana Mărului

Epitaf IIertat să fie cel ce la mânieMi-a împlântat cuțitul pan' la os,Dar neuitat și neiertat să fieCel care-a râs de gându-mi bătăios.

Epitaf IIN-am jinduit să surp sori plini de viațăOri din planete moarte să scapăr eu scântei,Dar tind s-aprind din mohorâta ceațăAl cugetării strugur și-al semenilor mei.

Albatrosul ucis

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul, Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea, L-a scos un val afară, cu grijă așezându-l Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. La marginea vieţii clocotitoare-a mării Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus. Priveşte încă parcă talazurile zării Cu gâtul galeş îndoit în sus. Murdare şi sărate-s aripile-i deschise, Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod, Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise Al căror miez căldurile îl rod. De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare Murira fără luptă sclipind acum bogat. Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

2

Aripa lui cu mâl întunecat. Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte, Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş. Războinicul furtunii zvârlit între moluşte Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş. Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn, Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară, Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn. 

1935 2 decembrie. Se naste Nicolae Labis, în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judetul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia). Mama, Ana-Profira, învătătoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Stefan sin Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă.1942-1946 Scoala primară în satul natal (în clasa mamei), apoi, în refugiu, în comuna Mihăilesti, satul Văcarea (lângă Câmpulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinând numai note de 9 si 10. Colegii de atunci îsi amintesc că scria poezii si scenete si îi plăcea să apară în public ca recitator.1946-1951 Se înscrie la Liceul "N. Gane" din Fălticeni. În 1949, trimite "Scânteii Tineretului" Slove de ziar si la Posta redactiei se observă că tânărul corespondent are "mult simt artistic". În noiembrie, acelasi an, începe să scrie (pe un caiet de scoală, descoperit 30 ani mai târziu) nuvela Cărări Jpre victorie. În august 1950 (la 15 ani), poezia Muntele cântă, din caietul pe care l-a intitulat Cântecul unui adolescent, este trimisă "Vietii românesti".1950 noiembrie. Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de fată prin cultura vastă, solidă si se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie, Fii dârz si luptă, Nicolae!1951 mai. Seria succeselor continuă. Bucuresti, Concursul de limba si literatură română, matematică si fizică, faza pe tară. Elevul de la Fălticeni obtine premiul I la limba română. 1951 iunie. Debut bucurestean: Gazeta de stradă apare în "Viata românească", nr. 6.1952 ianuarie. Transferat la Liceul "M. Sadoveanu" din Iasi. Conducător al cenaclului literar din scoală. Aici, Labis îl cunoaste pe George Mărgărit, poet si publicist de autentică finete intelectuală, a cărui prietenie ïl va însoti toată viata. Continuă seria "prelucrărilor", de această dată din Lenau (pornind de la varianta literară făcută de Stefan Siklody) si două traduceri vor apărea în "Iasul nou".1952 15 septembrie. În urma unui examen de admitere, Nicolae Labis intră la Scoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucuresti. Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia "Anilor de ucenicie", revista Scolii.1953 februarie. Pus în discutia colectivului pentru "abateri de la morala si disciplina Scolii".1951-1954 O extrem de întinsă productie lirică, găzduită în principalele publicatii culturale si literare ale vremii, vă rămâne doar acolo, întrucât nici Primele iubiri, nici Lupta cu inerția, si nici una dintre edițiile apărute între 1958 -1985 nu o vor

3

reține.1954 octombrie. În "Viata Românească": Moartea căprioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.1955-1956 Anii în care sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri.1956 martie. Conferinta pe tară a tinerilor scriitori la care Labis rostește un cuvânt exemplar.1956 10 decembrie noaptea. Este accidentat de un tramvai în statia de vis-a-vis de Spitalul Coltea. Va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este: "Pasărea cu colț de rubin...". Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei si Paul Georgescu, iar Paul Anghel citește Moartea căprioarei. Este înmormântat la cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.

Pasărea cu clonț de rubinPasărea cu clonţ de rubinS-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,Pasărea cu clonţ de rubin,Iar mâinePuii păsării cu clonţ de rubin,Ciugulind prin ţărână,Vor găsi poateUrmele poetului Nicolae LabişCare va rămâne o amintire frumoasă...

CearcănFata unde te-a culesPentru care inteles , Pentru unde , pentru cine , Curba de intunecime ?

Pentru gandurile tale , Pentru visuri , pentru jale , Saltul , dragostea si ura . . .Eu sunt drojdia si-s zgura .

4

MamaN-am mai trecut de mult prin sat și-mi spuneUn om ce de pe-acasă a venitCum c-a-nflorit la noi mălinulSi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.Eu nu știu cum să cred atâtea vești, Când din scrisori eu văd precum mataleDin zi în zi mereu întinerești. Marină- Pentru ce-ai rămas, iubire! -Rădăcină-a uneifloriCe s-a destrămat subţireÎn petale şi vaporiCasă zboare mai uşoară, Să renvie-a doua oarăÎnalt suflet, în alt ceas, Lăsând drojdia grozavăDe pârjolşi de otravă...Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit lachip ca marea, Noaptea lângă ţărm am statAscultându-iaiurarea, Plânsul ei zbuciumat, Ingânându-i cu glas mareZădarnicaei chemareRisipită-n surd balans.Şi cu ea, prin vijelie, Ampornit - mai blând să-mi fie -

Sumbrul suferinţeidans.

Nemişcat dansam, şi-n mineEa-n acelaşi trupdansa, Se sorbea în lungi dulbineOri în trâmbe se-azvârlea;Era ruperebarbarăDinăuntru în afarăIzbucniri de fum şi sori-Şi-n tenebrele ceţoaseCred că faţa-milepădaseLinii, curbe şi culori.

Respirând sonorfurtuna, Marea-şi iese din veşmânt, Şi nebunăbate-ntrunaCu talazuri cerul frânt, Peste lume seagităNeagră, deznădăjduită, Vocile-i în

5

zări răspund.Cere, cheamă cu putere, Îngrozind astfel, cum cere, Cu durerea-i fără fund.

- Tu, nelinişte, flămândo, Marea pentru ce-ai lovitŞi cumine-asemănând-oO lucrezi necontenitÎntr-o hulă caregemeŞi-i smulgi rugi şi-i storci blestemeÎnînvălmăşirea rea?Forţă câtă ai, cumplito?Cum de nu ţi-ai istovit-oOri în mine, ori în ea?. . . .. . . . . . . .Linişte până departe;Vântu-n zoriamorţise.Numai semn că-n fund mai arde, Hula de la fundtrimiseCreţuri galeşe şi lenteCu smereliaparente, Plăci şi suluri de mercur.Soarele creştea dinpeteŞi vin valuri violetePeste pacea dimprejur.Cineva-mi spunea:"În lumeEchilibru-i neclintit -

Fericite-aceste spumeÎmpăcate-ninfinit, Fericiţi şi noi, în timpÎnecaţi şi-n Olimp-Sufletul limpede, cugetul clar...Marea respiră precum ardormiCalmă, puternică-n zorii de zi...Et quelle paix semblese concevoir"

Şi ce pace pare a se zămisli

6

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.A rămas cerul fierbinte şi gol.Ciuturile scot din fântână nămol.Peste păduri tot mai des focuri, focuriDansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.Setea mă năruie. Fierbe pe piatrăFirul de apă prelins din cişmea.Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altăPlanetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele.Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adapeUna câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!Mă simt legat prin sete de vietatea care va muriLa ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcăMâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele.Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele!

7

Ea s-arătă săltând şi se opriPrivind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apaCu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.Mi se părea că retrăiesc un mitCu fata prefăcută-n căprioară.De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.Vai, cum doream ca pentru-ntâia oarăBătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apăFugare roiuri negre de mărgele.O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târziiZburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamnaCând lasă cuiburi sure şi pustii.Împleticit m-am dus şi i-am închisOchii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tataMi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!Mă simt legat prin sete de vietatea care a muritLa ceas oprit de lege şi de datini...Dar legea ni-i deşartă şi străinăCând viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!Înalţă tata foc înfricoşat.

8

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!Din ierburi prind în mâini fără să ştiuUn clopoţel cu clinchet argintiu...De pe frigare tata scoate-n unghiiInima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

ÎncheierePământ impadurit, ne revedemDin ce în ce mai rar langa izvoare, Darspune-mi, nu iti sunt la fel de dragiSalbaticele pasari calatoare?Pestestraine asezari lumestiDuc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine, Simor cu tine-n inimile lorCând le frang zborul gloantele haine.Eu n-amsă uit c-aici am ras intai, Ca am strigat intaia-njuratura, Ca amgustat din scorburi faguri dulciOri gustul lacrimii sarate-ngura.Stangaci, iubind aici intaia oara, Ti-am spus, când nu-i spuseseminca ei...Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-miIntaii sovaielnici pasiai mei.

Copiii cresc si unii se despartDe cei ce le-au dat viata din

9

iubire.Plecarile din tine-n alte lumiSă nu le iei nicicand dreptdespartire.Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemisi eu la tine vin tiptil, Si-n fosnetul luminii din frunzisuriMăfaci din nou nevinovat copil.

NouriiPrivesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări, Topindu-sedeparte şi revenind întruna.Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări, Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi culuna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuniCâteodată-slimpezi ca lacrima pe-o pleoapă, Revarsă altădatăşi trăsnet şi furtuni -Rămân aceleaşitotuşi oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă alnorilor convoi!Centauri, turme, nave, creneluri de redută...Noi îiurâm când grindini revarsă peste noi, Noi îi iubim, cu stropii lorcalzi, când ne sărută.

10

Pamfletul lunii: Democrație obscenă - de Dănuţ Ungureanuwww.LaPunkt.ro 10 decembrie 2016

Zilele trecute, presa a dezvăluit un fapt cutremurător: în vreme ce un domn ministru dădea socoteală unor comisii ale Parlamentului, nişte parlamentari pezevenghi, cităm, „i-au arătat semne obscene“.

Obişnuit mai degrabă cu expresia „a face semne obscene“, m-am lăsat copleşit pentru o clipă de imaginea înfricoşătoare a unui grup de parlamentari dezbrăcaţi până la brâu (”la bustul gol”, cum zice românașul elegant), ori şi mai jos, ca să-i arate domnului ministru niscaiva cicatrici, sau tatuaje gen „Alina şi Liviu, Sovata, 2016“, „I love democracy, să moară familia mea“, „singur între patru pereţi la Rahova“ etc.

Binevoitorii cunoscători ai vieţii politice mi-au explicat însă despre ce-i vorba. „Semnele obscene“ erau, de fapt, tradiţionalele gesturi româneşti, care răsar la bucurie, dar şi la nevoi, în vremurile de restrişte, când poporul se uneşte sub un stindard, sub un slogan ori, iată, sub un semn, ca să depăşească momentul greu.

Și mai precis, sunt gesturile care sugerează perpetuarea speciei, vigoarea, bărbăţia poporului român, fantezia sa erotică, firea iubăreaţă.

Odată lămurit, m-am regăsit pe un tărâm cunoscut, acela al fenomenului social, al mecanismelor democratice. Parlamentarii, cine sunt parlamentarii? Sunt aleşii poporului, reprezentanţii maselor largi. Un gest obscen pe care un parlamentar „i-l arată“ domnului ministru are o semnificaţie mult mai profundă decât o aluzie la mamă, soţie, iubită, potenţă, competenţă, ori mai ştiu eu ce altă calitate a omului în cauză. Este, de fapt, un gest obscen pe care „i-l arată“ sute de mii de oameni, prin reprezentantul lor ieşit din urna de vot.

Extrapolând, să presupunem că ministrul s-ar afla nu în faţa comisiilor, ci a Parlamentului în plen. Iar parlamentarii, cu o majoritate simplă, şi-ar folosi degetele, buzele, coatele, alte părţi ale corpului, pentru a-i sugera ce e de sugerat. Se cheamă că nu un grup de bădărani ar dedica aceste exerciţii

11

fizice doldora de semnificații, aluzii și insinuări unui coleg, ci poporul întreg i-ar dedica domnului ministru nişte gesturi obscene.

Visez cu ochii deschişi la un sistem simplu şi democratic, prin care naţiunea transmite aleşilor săi mesaje de mare importanţă pentru țară:

Degetul mijlociu ridicat în sus – moţiune de cenzură.

Braţul îndoit din cot şi balansat sus-jos – vot de neîncredere.

Palma căuş, mişcată rapid înainte şi înapoi – remaniere.

Arătătorul îndoit, percutând buzele ţuguiate – alegeri anticipate.

O democraţie a obscenităţilor, la care să aibă acces întregul notru popor, în frunte cu clasa politică.

Proză scurtă: Un spectacol ratat - de Radu Părpăuţă19.12.2016După dansurile populare, mai bine zis, după o sîrbă înfocată de duduiau podelele şi sfîrîia arcuşul lui Dumitru ţiganul, iar tovarăşului învăţător Blejuşcă i-a sărit căciula din cap, de-au jucat-o toţi în picioare, praful s-a ales de ea, ba înainte, ba înapoi, ba pe loc, aşa cum zice şi jocul, "cîte unul, cîte doi / să jucăm sîrba-n napoi" sau "hopa-hop şi iară hop / să jucăm sîrba pe loc", după dansuri, zic, s-atrecut la piesa de teatru cu Moş Ion Roată şi Unirea, tot cu tovarăşii învăţători şi tovarăşele învăţătoare mai mult, încă îmbujoraţi la faţă de la joc, că aşa era la Cîntarea României - ei cîntau, ei dansau, ei jucau teatru, aşa că n-a mai fost nevoie să-şi shimbe costumele naţionale, fiindcă ei jucau pe ţăranii din piesă, cei care, la îndemnul boierului, merg să ridice bolovanul din fundul scenei, ca să se convingă de nevoia muncii unite, a Unirii, adică, bolovan din scînduri acoperite cu pînză cenuşie dintr-o foaie de cort, oferită de tovarăşul comandant Hodoroabă, făcut cu o zi înainte de nea Ifrim tinichigiul, că-l rugase tovarăşul director la

12

"una mică".

În afară de învăţători, mai juca şi nea Mitică Oprea de la cantină de la noi. Nea Mitică, zis Piticu fiindcă avea 1,98, era hotărît să facă un rol mare, deşi avea rolul cel mai greu, îl juca pe Moş Ion Roată, dar îl ştia ca pe apă. Doamne, ce-i mai turuia gura cînd îl zicea!

Însă boierul unionist şi-a luat concediu medical şi a rămas acasă, stătea cu fundul într-un lighean cu apă călduţă, că avea hemoroizi, iar tov. învăţător Blejuşcă, care-o făcea şi pe regizorul, s-a plîns: "Tovarăşe director, ce mă fac cu piesa, că pe Murguleţ iar îl doare-n cur?". "Pune-o pe Valerica în loc. Ce, ea n-are voie?" Şi aşa a ajuns Valerica, mătuşă-mea, boieroaică, cum ar veni, deşi ea-şi luase concediu de naştere, că trebuia acuşi să răstoarne carul, zicea lumea. "Da' nu ştiu rolu', cînd să-lînvăţ?", s-a luat cu mîinile de cap Valerica, "plus că ce mă fac cu burta asta?" "Lasă că te descurci tu" - o potolea Blejuşcă - "îţi suflu eu. Iar cu burta nu-i nici o problemă. Tu joci un boier, un exploatator adică, ăştia-s întotdeauna cu burţile mari. Tu ai grijă numai să nu faci chiar mîine pocinogul pe scenă. Atîta".

Începe piesa şi lucrurile mergeau cît se poate de bine. Mătuşă-mea Valerica, cum era ea mică, cu părul lins, cu două mustăţi făcute cu cărbune şi cu halatul verde înflorat al tantei Aglaia peste burta mare, arăta a boier oarecum, mai mult un boier chinez, decît unul unionist, dar, mă rog. Plus că şi-a ţinut destul de bine discursul despre cele două ţări surori, creştine şi megieşe, despre Milcovul pe care trebuie să-l sorbim dintr-o sorbire şi celelalte. Şi discuţia cu căpăţînosul de Moş Ion Roată a mers destul de bine, aici însă a strălucit nea Mitică Oprea zis Piticu, care pur şi simplu umplea scena cu persoana lui şi smulgea aplauze la scenă deschisă: "Bravo, nea Mitică!" "Arată-le ce poate muşchii tăi, nene!"

Pe urmă mătuşă-mea Valerica i-a trimis pe tovarăşii învăţători să aducă bolovanul din fundul scenei: "Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata bade Ilie, şi dumneata bade Pandelachi...", iar ăştia, cum ştiţi, izbutesc împreună să ridice bolovanul, fiindcă aşa zice povestea. Povestea aşa zice, dar tovarăşii învăţători-ţărani nu reuşeau să ridice bolovanul. Uite aşa. S-au moşmondit ei acolo ce s-aumoşmondit, dar nu reuşeau să ridice amărîtul

13

ăla de bolovan din scînduri şi acoperit cu foaie de cort. "Ceara mă-sii!", face tovarăşul învăţător Velescu, ridicîndu-se şi ştergîndu-şi fruntea de sudoare. "Nu se poate ridica!" Lumea îl aplaudă, crezînd că replica face parte din spectacol. "Crucea Dumnezeului mamii mă-sii! L-a bătut în cuie!" face şi tov. învăţător Blejuşcă. Urmează iarăşi un ropot de aplauze din sală. Lumea era bucuroasă că va asista la ceva picant, rupt din viaţă, iar ţăranii de pe scenă erau ţărani autentici, înjură ca la mama lor, fără fandoseli.

Problema era că nimeni nu-i explicase tinichigiului la ce trebuia momîia ceea din scînduri şi foaie de cort, aşa că nea Ifrim s-a gîndit s-o facă mai trainică şi a bătut-o în cuie, de aceea tovarăşii învăţători nu puteau s-o ridice, iar mătuşă-mea Valerica, de emoţie, striga: "Cred că vine", "Ce vine?", o întreabă speriat Blejuşcă, "Apa", strigă scremut Valerica, iar o parte din oamenii din sală sar în sus, că în anul acela fuseseră inundaţii la noi, noroc că-n momentul acela tov. învăţător Blejuşcă dă peste un pachet salvator în spatele scenei, îl ia drept bolovan şi toţi învăţătorii ridică pachetul deasupra capului şi pornesc agale spre boier, adică spre Valerica, care era speriată că vine în continuare, dar era speriată degeaba, că Răducu al ei, văru-meu, avea să vină peste o săptămînă; ţaţa Gherghina, femeia de servici de la şcoală, era în ultimul rînd, rezemînd peretele şi pirotind, cînd deodată vede pachetul plutind pe deasupra: "Lasă pachetul jos" - se răţoieşte la "to'ar'şii 'ţ'tori" - "e-al meu" şi se repede spre scenă. Atunci se porneşte în sala de clasă un rîs şi-o chirfosală ca la iarmaroc. Mătuşă-mea Valerica mai apucă să mai spună că unirea face puterea, dar n-o mai ia nimeni în seamă, iar nea Mitică Oprea zis Piticu, care trebuia să dea replica finală, bătîndu-i obrazul boierului, fiindcă toţi trebuie să ia parte la sarcinile ţării, nu numai ţăranii, nea Mitică zic, care fără îndoială ar fi fost cel mai mare Moş Ion Roată din istoria teatrului local la cei 1,98 metri ai săi, de ciudă că-şi vedea compromis rolul carierei lui, trecuse peste drum la punctul sanitar, unde era de servici tanti Lidia, cea care rîdea întruna, iar mama zicea că are o coastă de drac, ei, bine, cred că nea Mitică i-o găsise, fiindcă i-o pipăia mereu.

Tovarăşii învăţători arătau ca nişte raci fierţi, dar în sală lumea era veselă, mai ales că se lăsase un miros de cozonac de te tăia la lingurică, că eram în Postul Paştelui, mirosul venea de la bolovan, adică de la pachetul Gherghinei, îi trimitea cozonac lui Trăienel al ei, care era trompet la unitatea

14

din Cluj. Pe urmă am pornit către case cu toţii, luna atîrna pe cer ca un bănuţ de aramă, iar la porţi înfloriseră liliecii, şi era o mireasmăăă... Doamne!

Umor: Scurtă istorie a alegerilor din România de Academia Caţavencu  

  

Pe vremea când strămoșii noștri – prima civilizație de pe planetă, se știe – scrijeleau tăblițele de la Tărtăria, iar egiptenii, babilonienii, indienii sau chinezii nici nu se dăduseră încă jos din pom alegerile se făceau simple. Mai mulți masculi ieșeau în fața tribului și o dădeau pe smardoială, parte-n parte. Cine rămânea în picioare după vreo zece bâte și cinci ciomege în cap, era ales. Ceilalți erau adunați frumos cu fărașul, dați cu ocru și puși la păstrare sub pământ ori prin peșteri, să voteze peste alți patru ani, morți, bineînțeles. Pe urmă, alegerile au evoluat. Sub Burebista și Decebal, de pildă, aleșii nu aveau limuzine de serviciu, nu aveau amante secretare, n-o aveau pe mămica și pe nepoțelul angajați la biroul senatorial, în schimb aveau un alt avantaj: o dată la cinci ani erau aruncați în sulițe și trimiși la Zamolxe. Că așa era pe atunci: se vota cu sulițe și nu ajungeai în Senat sau Cameră, ci direct la ceruri. Ce vremuri minunate! Noi din ăștia 588 de ne-am trezit cu ei pe cap în Parlament unul măcar n-am avut șansa să-l trimitem la Zamolxe, măcar juma de mandat!

Dar să trecem peste și să ajungem la perioada voievodatelor. Pe vremea aia, alegerile se făceau simplu: fiindcă poporul era prost, incult și n-avea maniere – ca și azi, de altfel – boierii se alegeau între ei și tot dintre ei alegeau și un domn. Când nu le mai convenea domnul, nu făceau referendum, nu urlau ”Ieși afară, javră ordinară”, nu se plângeau că le-a tăiat voievodul bețiv și curvar pensiile nesimțite, ci pur și simplu îl căsăpeau. Așa a pățit, de pildă, Vlad Țepeș, pentru că nu se mulțumise să taie pensii și salarii, ci tăia și boieri, la greu. În cazul lui Ștefan cel Mare putem vorbi despre prima alegere populară: țăranii aduși pe câmpul de la Direptate au fost întrebați dacă este cu voia lor să le fie domn. Cum Ștefan promisese, în campanie, să desființeze o sută de taxe și impozite, să construiască drumuri, bolnițe și școli de catiheți, normal că prostimea l-a votat – să nu uităm că vorbim de Moldova, da? După care, domnitorul a uitat de promisiuni, ba dimpotrivă, a pus noi biruri, ca să aibă cu ce face război cu turcii – că atâta pasiune a avut

15

și el, pe lângă curvăsăreală, bețivăneală și smardoială cu boierii, pe la ospețe: să se bată cu sultanul. Iar azi e sfânt, în calendarul ortodox. Dacă făcea război cu rușii, ar fi fost, probabil, și Băsescu pus sfânt, că restul calităților le întrunea.

Revenind la alegeri, să precizăm că după perioada domniilor pământene, când, de voie, de nevoie, boierii sau țăranii mai erau întrebați cine să le fie domn,  a urmat epoca fanariotă. Atunci, românii n-au mai votat, că votau alții pentru ei. Bine, și azi e la fel, cu deosebirea că acum votează morții, atunci votau vizirii Porții. Ăștia decideau cine să fie domn în țările române. Să nu credeți însă că aleșii rezultați din astfel de situații o duceau la fel de boierește cum o duce, bunăoară, unul ca Iohannis azi, să nu-i întrebe nimeni de sănătate. Dimpotrivă, ei urmăreau cu multă atenție și preocupare tot ce mișca la Stanbul, deoarece boierii aveau prostul obicei să trimită o scrisorică la Înalta Poartă – cam cum trimite acum doamna Macovei la Înalta UE – scrisorică unde scriau că voievodul și-a încălcat grav atribuțiile, și-a bătut joc de Constituție și-a mai lovit și-un copil, cu pumnul sau cu palma, nici el nu mai știa, că era băut. Iar atunci Înalta Poartă trimitea un dragoman – adică un fel de comisar european însărcinat cu MCV-ul – și-l scotea pe fanariot din domnie înainte de termen, suspendându-l din funcție, după caz, în ștreang sau în țeapă.

Tudor Vladimirescu a încercat să oprească asemenea practici, dar corporația Eteria – că și pe atunci erau corporații imperialiste, să știți – i-a venit de hac. Nici revoluționarii de la 1848, care voiau și ei alegeri libere, nu au avut mai mult noroc. Abia odată cu Alexandru Cuza Întâiul ni s-a făcut și nouă parte de scrutin liber, deși nu toată lumea vota. Adică nu votau țăranii proști, pe țuică, nu votau istericele alea de la APACA, pe pxxx și nici răposații din Muntenia și Moldova, pe un parastas cu de toate. Votau doar boierii, negustorii și profesiile liberale, adică, pe scurt, ăia care aveau carte și ar trebui să voteze și acum, dar nici de-ai dracu nu mai votează, susținând că „se pișă pe el de vot”.

Mai târziu, când a venit la putere Carol I, au apărut și primele partide: Partidul Național Liberal a fost primul, în 1875, Partidul Conservator i-a urmat, cinci ani mai târziu. Și ăștia au început să se încaiere, după cum bine povestea și Eminescu, care devenise atât de sictirit de partide încât cu siguranță scria și o poezie intitulată ”PNL și cu PC/Aceeași mizerie”, dacă nu i-ar fi dat oculta mondială cu piatra-n cap. În general, pe atunci partidele se roteau la guvernare, pentru că erau hoți cu caracter: patru ani furau unii,

16

patru ani furau alții. Nu ca acum, când dacă ajunge PSD sau PNL sau PDL la guvernare, nu s-ar mai duși, frate, din fruntea bucatelor, ar ciordi numai pentru ei! După Marea Unire, a urmat o explozie de partide, cam cum avem și azi. Toate curentele erau reprezentate: țăranii de PNȚ, ăia mai destupați la minte de PNL, ăia mai hipsterii de socialiști sau progresiști, ăia mai cu mitraliera de legionari și ăia mai cu rude la Moscova de PCR. Pe urmă, Carol cel Lung a scos din program partidele, că prea se certau și și-a făcut el un singur partid, pe care-l votau toți.

Alegerile din 1946 au reprezentat un moment de cotitură în istoria României: comuniștii au furat 80 din voturi și au devenit prima forță politică a țării, mătrășind, pe rând, toate celelalte partide. Au urmat câteva decenii bune de alegeri în care tot ce trebuia să faci, ca simplu cetățean, era să pui ștampila pe candidații Frontului Democrației și Unității Socialiste, că tot ăia care trebuiau să iasă ieșeau. Ce-i drept, cele mai multe voturi le aveau ”Vrem pâine!”, ”Ne e frig!”, ”Vrem libertate!”, ”Jos Cizmarul” și alte lozinci scrise și ștampilate pe buletinele de vot – ce vreți, Cuie Meaușescu încă nu apăruse, că probabil românii ar fi scris-o și pe-asta. Revoluția din 1989 ne-a adus democrație, o droaie de partide și o mulțime de căpușe sugătoare de la partid la altul. Ce se întâmplă, vedeți cu toții, deja nu mai e istorie, e crudă realitate. Românii l-au votat pe Iliescu, pe urmă s-au săturat de el și l-au ales pe Milică, dar pe ăsta l-a învins sistemul, așa că l-au scos iar pe Iliescu de la naftalină și l-au mai pus o tură, pe urmă l-au votat pe Băsescu și nu o dată, ci de două ori, iar acum, sătui de atâta președinte-jucător, au ales un președinte-călător, care e mai mult absent decât pe fază. De partide, nici nu mai vorbim, că uitați ce faună e în Parlament.

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 18 (1217) - 5-18 decembrie 2016

Lucian Boia și glonțul dulce al patriei - de Gabriel   Liiceanu Revista 22 - 2016-11-28

 Despre imprevizibilitatea istoriei și mă retrăsesem la o masă la care se dădeau autografe, nu departe de scena unde lansările Humanitas ale zilei își

17

urmau cursul. În timp ce scriam dedicații, mai trăgeam din când în când cu urechea la vorbitori. Și, la un moment dat, îmi rețin atenția – era prezentat volumul Hertei Müller Patria mea era un sâmbure de măr – câteva propoziții rostite răspicat de unul dintre vorbitori, agentul literar al Hertei Müller în România, Simona Kessler: „M-am apucat să citesc acest volum, recunosc, fără mare tragere de inimă și cu o oarecare groază: iar Securitate, iar persecuție, dictatură, suferință, chin, mizerie… Vreau să uit, să dau la spate, să îngrop adânc atât ce am trăit eu, cât și oroarea colectivă. E ceva ca dintr-o altă viață, iar viața furată nu-mi mai aparține. Și totuși… Scriind despre frica, spaima și chinul îndurate, Herta te împinge să simți oroarea pe care ai trăit-o pentru că ea te privește nu doar dinăuntru, ci și din afara ei. Și nu e vorba doar de faptul că cititorul se confruntă vrând-nevrând cu propriul lui trecut. Aici e vorba de ceva cu mult mai amplu și, după 26 de ani, de ceva cât se poate de actual, social și politic vorbind.” Dar despre ce anume este vorba? Ce este acest „cât se poate de actual”? Ca să ne lămurească, doamna Simona Kessler dă un citat din carte: „Nici un securist – nici tânăr, nici bătrân – n-a trebuit până acum să dea socoteală pentru crimele Securității. Iar puterea instituției nu a dispărut, căci mulți securiști tineri au fost preluați în noul serviciu secret. Bătrânii ieșiți din serviciu primesc azi pensii mai mari decât media pe țară. (…) Un fost securist poate exercita azi în România orice fel de meserie. Acești oameni n-au dispărut nicidecum, prin influență și funcții s-au servit de proprietatea de stat, ajungând niște «democrați » bogați și aroganți.” Nu termin bine de ascultat citatul din Herta Müller, că se-apropie de mine un colaborator de la editură, punându-mi sub ochi pe  smartphone-ul său următorul print-screen:  Așadar, sub anunțul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărții lui Lucian Boia, venea primul comentariu. Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul.  Culmea ironiei e că Radu

18

Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller. „Acești oameni n-au dispărut nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva zile, unul dintre ei, devenit instanță de judecată ad hoc, hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se vede, condamnarea la moarte poate veni și pe facebook. Nu era clar cine urma să tragă „dulcele glonț al patriei”. Dar sentința el o dăduse, „bătrânul securist ieșit din serviciu”. Pesemne că securiștilor le plăcuse în epocă titlul romanului lui Petru Popescu. Apăruse în 1971. Îi cucerise sintagma cu iz oximoronic: Dulce ca mierea e glonțul patriei. În mintea lor, „glonțul dulce” nu era, ca-n roman, cel primit de luptătorul din linia întâi, ci cel pe care-l puteai trage cu conștiința împăcată „în  numele poporului” și spre binele lui. (E bine întotdeauna să iei ca aliat poporul pentru crimele tale.) Sfințit în dulceața iubirii de neam, glonțul devenea o mângâiere, un alint. Glonțul tras în numele patriei e un glonț cu gust bun. Oricum, altfel se strecoară în ceafa „dușmanilor poporului” un glonț dulce. El capătă o justificare.

Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani. Prin dușman își justifică el existența pe acest pământ. Dispare dușmanul, dispare securistul. Dușmanul e alibiul lui, rațiunea lui de-a fi. Când nu există, dușmanul trebuie inventat. Ce searbădă e pentru securiști o lume fără dușmani! Orice securist adevărat a fost crescut în cultul dușmanului și, mai ales, al dușmanului intern. Care de obicei complotează, fiind plătit de dușmanul extern, gata, acesta, oricând să ne fure țara. Ceea ce pe vremuri însemna: „realizărili socialismului”. Iar acum: Ardealul, dezmembrarea țării, federalizarea, înfeudarea.

Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de

19

patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința. De unde își luase el dreptul acesta? Nu era un drept. Era o secvență dintr-un rol în care se distribuiseră singuri odată intrați în „tranziție”. Să ne punem o clipă în locul securiștilor după 1989. Ce-ați fi vrut să facă? Să iasă la rampă, de la mare la mic, punându-și cenușă în cap? La o adică, dacă n-ar fi avut încotro, ar fi făcut-o. Dar n-a fost nevoie. Au bătut repede palma cu noul regim. N-a fost nevoie să-și ceară iertare în fața românilor că, pentru un pumn de privilegii și pentru voluptatea de-a umili, îi terorizaseră, le puseseră turnători pe urme și microfoane în casă, îi aruncaseră în închisori, îi omorâseră când Partidul le-o ceruse, pe scurt că slujiseră un regim „ilegitim și criminal”, cel mai mare dușman pe care-l avusese vreodată poporul român.

În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară. Știind că „patriot de serviciu” reprezintă o funcție inconturnabilă în nomenclatorul patriei, pensionarii Securității s-au pus pavăză între iubirea de țară și noi; noi ăștilați, care nu știam cum să ne iubim țara și care-i așteptaserăm pe securiști să ne învețe. S-au declarat așadar apărătorii ei. Nu

20

le ceruse nimeni s-o facă, dar au știut că sentimentul ăsta, care te face să lăcrimezi când vezi tricolorul, e cel mai sigur adăpost. Mai mult. E cel mai sigur capital. Înainte de a deveni capitaliști peste noapte și a devaliza țara ca „oameni de afaceri”, au pus monopol pe iubirea de patrie. Și pe stilistica ei. Au ajuns să stabilească scenografia acestui sentiment. Și, pe urmele ei, au confiscat disciplina istoriei. Și au predat-o așa cum o învățaseră de la Ceaușescu: au devenit agenți ai istoriei la nivelul  unui om cu patru clase, introducător de versuri proprii în imnul național, amator de spectacole cu voievozi călare. În această istorie, locul adevărului îl iau ideologiile și mitologiile. Un istoric de onestitatea și profesionalismul lui Boia, autor a 30 de volume strălucite, care a împins disciplina istoriei pe altă orbită teoretică și care, în orice țară în care ar fi existat o Academie, ar fi fost de mult membru al ei, primește lecții de istorie de la indivizi care și-au petrecut viața spionându-și compatrioții și legând kilometri de dosare cu sfoară. Având toate astea în minte, iau scurt microfonul de la standul Humanitas (lansarea cărții Hertei Müller nu se terminase) și ilustrez citatul pe care tocmai îl dăduse Simona Kessler cu comentariul pus pe facebook de securistul la pensie Radu Tinu: „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”. Chiar așa! Apoi, odată ajuns acasă, dau căutare pe Google, citesc, sub titlul Spovedania unui securist, interviul din Adevărul al lui Radu Tinu și alte câteva texte care-l privesc. Apoi dau peste revista Vitralii, publicația oficială a foștilor veterani din Securitate… Apoi peste „Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din Serviciul Român de Informații. Filiala Timiș”… Asociația tocmai lansase luna trecută o carte publicată la editura Compania (România în spirala conspirațiilor), avându-l ca guest star pe Iulian Vlad, ultimul șef al Securității sub Ceaușescu. Pe afiș există și un text mobilizator: „O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește într-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor.” Rică Venturiano trecut prin filtrul Securității. Te întrebi în treacăt de ce pentru acești oameni hăituiala e „sfântă”. O deformație profesională,

21

neîndoielnic. Să ai totuși atât de acut conștiința propriei identități și să-ți declari atât de candid idealul de viață: apartenența la o haită care hăituiește! Iar întrunirea „haitei” unite prin „sfânta hăituială” are loc – unde altundeva? – în aula Academiei Române.  Cândva, Lucian Boia a publicat o carte-dialog intitulată frumos Istoriile mele (Humanitas, 2012). Și-acolo explică extrem de clar care este raportul dintre istoria patrioților și istoria istoricilor de profesie: „Eu nu mă consider mai puțin patriot decât istoricii care fac exces de naționalism. Nu vreau să spun nici că sunt mai patriot, pentru că nu fac acum o scară a patriotismului. Dar vreau să spun, și o spun foarte clar, că o istorie făcută cu adevărat de profesioniști nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu patriotismul. (…) Noi facem istorie. Încercăm să facem o istorie cât mai corectă, așezată pe baze cât mai sigure și care să se apropie cât mai mult de adevărurile trecutului.” L-a auzit cineva? Oricum, chiar dacă l-a auzit, securiștii nu pot dialoga. Îmi vine în minte o notație făcută de Alexandru Dragomir într-un carnet al său: „Nedialogabili (inventar) – clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; – comuniştii şi extrema dreaptă; – posesorii adevărului; – fanaticii de orice fel; – proştii care se cred deştepţi; – mincinoşii.” În dialogul cu comuniștii ajunși la putere, din clipa în care nu ești de acord cu ei, cuvintele ies din joc și lasă loc glonțului. Cine îl trage? „Brațul lung al Partidului”: Securitatea. Crima e felul cel mai rapid de a închide gura cuiva, modalitatea cea mai sigură de a încheia dialogul și de-a dovedi că ai avut dreptate. Povestea spune că, la începutul anilor ᾽50, șeful Securității, Alexandru Drăghici, venind să stea de vorbă cu locuitorii unui sat care nu voia să se colectivizeze, a realizat cel mai scurt dialog. I-a adunat pe țărani în mijocul satului. „E cineva împotriva colectivizării?”, a întrebat ministrul de Interne al lui Gheorghiu Dej. Din grupul de săteni s-a desprins cel mai curajos și mai isteț dintre ei. „Eu, domnule ministru. Și am să vă spun de ce cred eu că nu e bine.” N-a apucat. Drăghici a scos pistolul și l-a împușcat. Dialogul se încheiase și țăranii s-au risipit, îngroziți, pe la casele lor.

22

  

Au trecut de atunci 75 de ani. Dar glonțul ca replică, pentru un securist, se pare că face parte în chip firesc, până în ziua de azi, din recuzita dialogului. Altfel cum să declari că ți-ai făcut un job din „sfânta hăituială” și din apărarea țării de „cozile de topor”? Încurajator e că se vor găsi și câțiva istorici care să ți se-alăture. Căci e omenește, nu?, ca pentru sacra misiune a hăituielii să ai parte de înțelegerea câtorva colegi de breaslă, istorici și patrioți deopotrivă, pe care tirajul de 400.000 de mii de exemplare al cărților lui Lucian Boia (băgate, desigur, cu sila pe gâtul cumpărătorilor) îi umilește și le strică somnul.  Fapt este că patriotismul celor care se simt lezați de istoria lui Boia și ale căror minți sunt extrem de sensibile la teoria conspirațiilor planetare a aglutinat și rostogolit resentimentele până în punctul în care, iată, un fost maior de Securitate și-a asumat în luna noiembrie a acestui an, rostirea sentinței: pentru acest „individ”, singurul argument valid rămâne „glonțul dulce al patriei”. Dar, după cum spuneam, mai rămâne o problemă: cine, azi, ar urma să execute sentința? Deocamdată nimeni. Deocamdată nu poate fi vorba decât de incitarea la crimă.

Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”.

Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță.

23

Comunismul românesc: Vladimir Tismăneanu: Partidul fărădelegii, de la Iliescu la Ponta: un sfert de veac de la Mineriada din 13-15 iunieBucurești pe 10 iunie 1990, împreună cu prietenul meu, disidentul Dan Petrescu, am mers chiar în aceeași seară să văd ce mai rămăsese din zona liberă de neocomunism. În memoria lui Petru Creția (1927-1997)Trei au fost evenimentele care au constituit păcatul originar al regimului Iliescu: a). teroriștii și pseudo-procesul lui Ceaușescu; b). incidentele de la Târgu-Mureș și formarea SRI; și c). barbaria fasciilor de mineri îndrumați de securiști în iunie 1990. Nici până astăzi, veteranul bolșevic nu a exprimat vreun regret sau vreo notă dubitativă în legătură cu vreunul din aceste momente. Să ne mirăm atunci că urmașul său, Victor Ponta, calcă în picioare statul de drept?

Am ajuns la Piața Universității era crepusculară, corturile greviștilor foamei în fața Teatrului Național, o platformă de la care se rosteau discursuri anti-FSN-iste în fața a cel mult o sută de oameni, pe scurt revoluția părea suspendată, uitată, compromisă. Ion Iliescu și ai lui câștigaseră alegerile în Duminica Orbului. Nu le ajungea însă ceea ce obținuseră, vroiau să îngenuncheze definitiv societatea civilă, presa liberă, partidele democratice, invocând aberantul pretext al facilitării circulației în Piața Universității (o stupiditate desprinsă din abecedarul statului represiv). Iliescu, Roman și ceilalți magnați neocomuniști au evacuat în chip violent ceea ce mai rămăsese din masa protestatară. Au urmat vânătoarea de vrăjitoare, instigarea la ură, demonizarea studenților, a intelectualilor critici și a populației Roma, toate ordonate și coordonate de la cel mai înalt nivel. “Anarhia” a fost organizată pentru a suprima libertatea.

Vorbim de fapt despre o contra-revoluție, o tentativă de restaurare a monopolului partidului unic, în acest caz, FSN. Forma mentală iliesciană a devenit tiparul pe care s-au mulat experimentele Adrian Năstase și, acum, Victor Ponta: dispreț pentru statul de drept, samavolnicie, cultul liderului pseudo-

24

carismatic, cinismul paroxistic, corupția endemică. FSN-ismul convertit în PSD-ism este numele unei patologii politice a cărei perpetuare reprezintă blestemul tranziției românești. Scriam la începutul acestui an, aici peContributors, un articol în care elogiam protestul din Piața Universității, expresie admirabilă a dreptului la nesupunere civică, ca acțiune politică nonviolentă, înrudită, ca filosofie și metodă, cu tot ce a fost mai nobil în istoria disidenței din fosta URSS și Europa de Est. Îl reiau aici:In titlul acestui articol [„Omagiu Golaniei: Raportul Final şi mineriada din 13-15 iunie 1990″], Golania este numele zonei libere de neo-comunism, al Pietii Universitatii, in primavara de gratie a anului 1990. Este o aluzie la Catalonia omagiata, candva, de Orwell, la spiritul libertar, neinregimentat, spontan, care i-a scos intotdeauna din minti pe comunisti. S-a redeschis, dupa multe si exasperante tergiversari, dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Cum era atat de provizibil, Ion Iliescu pretinde ca n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie organizata statal. Este o minciuna sfruntata. In fapt, aparenta “anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu, format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Magureanu, Mihai Chitac si Nicolae S. Dumitru, mana dreapta, in epoca, a lui Ion Iliescu in cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea, ce-si zicea “Libera”, condusa de profesorul fesenist Razvan Theodorescu. Nu stim care vor fi concluziile celor vor investiga aceste dosare. Stim insa ca democratia romaneasca are nevoie de adevar precum de oxigen.Sa spui, precum Ion Iliescu astazi, ca a fost doar “contemporan cu evenimentele” si ca avea “niste raspunderi”, mi se pare o sfidare incalificabila a memoriei noastre si a bunului simt. Nu, domnule Iliescu, sunteti direct si fara dubii responsabil pentru acele “evenimente”, in fapt o agresiune de o rara brutalitate impotriva incipientei si atat de vulnerabilei democratii. Ati complotat pentru lichidarea opozitiei, a presei democratice si a societatii civile. Sub egida si cu protectia Dvs, gangsterismul politic a facut ravagii in aceasta nefericita tara. Detasamentele minerilor calauziti de securisti, inarmati cu lanturi, era fascii, domnule Iliescu. Ati actionat ca un boss, ca un caid, ca un mafioso deopotriva fascist si comunist. Le-ati multumit public minerilor, i-ati ridicat in slavi. Aveati manecile suflecate, pozati in proletar, faceati spume la gura mintind despre “fascistii” din Piata Universitatii. Eram acolo, la Bucuresti, am vazut ce faceati si ce faceau oamenii Dvs. Erati sinistri. Ca om politic, aveati obligatia sa aparati viata cetatenilor

25

Romaniei, indiferent de opiniile lor. Ati ales sa o puneti in pericol. Ati esuat istoric si uman. A venit clipa tragerii la raspundere.

A existat un moment, in 2003, cand am crezut ca ati invatat ceva din experienta democratica. Avusese loc alternanta din 2006, Romania se pregatea sa intre in NATO. M-am angajat intr-un dialog cu Dvs sperand ca veti admite macar unele din erorile pe care le-ati comis. Scrasnind din dinti, ati recunoscut ca mineriada din 13-15 iunie a fost ceva “extra-legal”. Ori, mai precis, nu ati negat ca s-a recurs la tehnici extra-legale. Dar n-ati spus ilegal. V-ati ferit ca dracul de tamaie sa numiti crima drept ceea ce a fost, adica faradelege. Ati spus ca “factorul extralegal” a fost prezent si in timpul Revolutiei din decembrie 1989. (v. “Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu”, Editura Enciclopedica, 2004, pp. 244-245). In iunie 1990, existau fortele legale (armata, jandarmeria, politia), dar Dvs si camarila Dvs ati decis sa aduceti minerii. Dupa care, la sfarsitul mandatului Dvs l-ati gratiat pe Miron Cozma, capetenia minerilor, si l-ati decorat pe Vadim Tudor. Ati atacat furibund Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ati continuat sa falsificati, sa calomniati, sa mistificati. Sunteti un negationist. V-am raspuns aici:

La un sfert de veac de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu si oamenii sai, inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, intre care un rol crucial il avea Iosif Boda, este urgenta confruntarea juridica, deschisa si onesta, cu acele samavolnicii. Mineriada din iunie, continuare exacerbata a celei din ianuarie 1990, a simbolizat revansa celor pe care Gabriel Liiceanu, in al sau de neuitat “Apel”, i-a identificat drept lichele. Departe de a face un pas inapoi, lichelele au lovit napraznic si au insangerat abia nascuta democratie romaneasca. In niciuna din tarile iesite din comunism in timpul anului revolutionar 1989 nu a avut loc o asemenea oroare. A sosit, sper, momentul adevarului. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Iata un pasaj cat se poate de limpede, elocvent si transant din concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Ed. Humanitas, 2007, p. 777): “Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul revolutiei. Totodata, se impune recunoasterea

26

oficiala a Proclamatiei de la Timisoara (din martie 1990), precum si a manifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Universitatii din Bucuresti, ca momente constitutive si reprezentative ale Revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”.

Iată aici o declaraţie a regretatului profesor Petru CREŢIA despre Piaţa Universităţii.

Mai este oare ceva de adaugat la indemnul lui Petru Cretia de a rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat si maculant? Mai putem vorbi cu falsa candoare despre “iluzia anticomunismului”, adoptand un ton condescendent-sarcastic, atunci cand stim bine ca milioane de fosti profitori ai comunismului (activisti, ideologi, securisti, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind astazi anti-anticomunisti si peroreaza despre o presupusa “culpabilitate generala”, despre “universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare si bestiale agresiuni fizice, a societatii civile romanesti. Sa amintesc ca recomandarile si concluziile au fost adoptate de toti membrii Comisiei Prezidentiale, fara exceptie, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragos Petrescu si Sorin Iliesiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tanase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu si Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am vazut-o/trait-o sur le vif, atunci, la Bucuresti) am scris un articol aparut la inceputul lunii iulie 1990 in “The New Republic” cu titlul “Homage to Golania”, aluzie transparenta la cartea lui George Orwell, “Homage to Catalonia”, publicata zilele acestea, intr-o noua editie romaneasca, la editura Polirom. Cred ca Marian Munteanu isi mai aduce aminte de vizita pe care i-am facut-o atunci, impreuna cu Tudor Jebeleanu, la Spitalul de Urgenta, in salonul atent supravegheat de “baieti” in care se afla impreuna cu fratele sau, ambii maltratati de mineri si pseudo-mineri. Ma intalnisem cu Marian la Washington, cred ca in

27

mai, fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, si vorbisem mult despre sansele si blocajele societatii civile in Romania post-decembrista.

Am publicat acum cativa ani pe blogul meu, gratie Mirelei Roznoveanu, o fotografie de la acea cina istorica petrecuta la Omni Shoreham Hotel la care au fost prezenti Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Marian Munteanu, Mirela Roznoveanu (pe atunci jurnalista la “Romania Libera”), Dorin Tudoran si subsemnatul. Trecut-au anii… In fine, cate nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport in Piata Universitatii, impreuna cu Dan Petrescu, apoi cina cu el si cu Tess, serile acelui iunie tragic cand eram impreuna cu Vasile Gogea, Ioan Grosan, Dan Petre, Tudor Jebeleanu, despre primele intalniri cu Mircea Mihaies, despre ultima discutie cu Petru Cretia (ascultati declaratia acestui mare carturar), despre sosirea minerilor la GDS si rolul lui Gabriel Andreescu in a-i impiedica sa se dedea la atacul comandat “de sus”, despre studentul disperat de la arhitectura venit la GDS, ranit in crestet de lanturile si batele “ortacilor” manipulati de securistii iesiti din vizuine pentru a-si savura revansa, despre vizita la Constantin Toiu (“golan-scriitor” imi spunea cu mandrie) si Dora Scarlat, despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la “Romania Libera”, dar si despre cele purtate cu Dorel Sandor (de-acum pe post de eminence grise) si cu N.S. Dumitru, mana dreapta a lui Ion Iliescu in Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revolutii proletare, despre eforturile de a gasi o explicatie logica, alaturi de N. Manolescu, cat se poate de ingrijorat si revoltat, la ceea ce, in chip evident, nu era decat eterna, agresiva (i)logica a nomenclaturii asediate si isterizate. Imi amintesc de revenirea acasa (ultima luna petrecuta la Philadelphia, inaintea mutarii la Washington), de conversatia telefonica fara sfarsit purtata cu Ioan Petru Culianu care voia sa stie absolut totul despre ororile din Bucuresti.

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac in revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera. Titlul interviului salutat de autoarea Undelor scurte era “Paradoxul roman“. Asa se intituleaza articolul transmis pe 31

28

august 1990 in care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea mostenirilor bolsevice in Romania fesenizata, de pozitiile mele, ale lui Mihnea Berindei si ale Ariadnei Combes. In acel text ce ar merita studiat in manualele scolare, Monica Lovinescu cerea puterii “sa renunte la la tehnicile leninisto-ceausiste de care se slujeste” si “sa adopte singurele terapii in stare sa vindece poporul roman: memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor, dialogul inlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democratiei de tip ‘original’ (doar a dat rezultatele lamentabile de pana acum!) si inlocuirea ei prin democratie pur si simplu”. (v. Monica Lovinescu, “Etica neuitarii”, Ed. Humanitas, Colectia Zeitgeist, 2008, pp. 313-318). Aceste idei ale Monicai Lovinescu, membra a Comisiei Prezidentiale, au inspirat analizele, perspectiva si concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu-l pot ierta vechii si noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo si neo-saptmanistii, politrucii imbatraniti intru dogme de mult ruginite, bufonii care se inchipuie doctrinari de inalta clasa, toti cei pentru care aerul proaspat al societatii deschise reprezinta o primejdie mortala.

Istorie prezidențială americană: Meserii practicate înainte de cariera politică de cei care au devenit președinți ai Statelor UniteGeorge Washington: militar de carieră, topograf.Thomas Jefferson: avocat.John Adams: avocat.John Quincy Adams: secretar, avocat.Andrew Jackson: militar de carieră.James Garfield: om de serviciu, tâmplar, profesor.Chester Adams: profesor, director de școală.Millard Filmore: fermier, croitor, profesor.Abraham Lincoln: fermier, muncitor forestier, operator de feribot, diriginte de poștă, avocat.Ulysses Grant: negustor de cai, agricultor.

29

Grover Cleveland: șerif, profesor.Warren Harding: muncitor la drumuri, agent de asigurări, fermier, profesor, director de ziar. William McKinley: funcționar de poștă, profesor.Franklin Pierce: profesor.Herbert Hoover: curier, secretar, fermier, inginer minier, geolog.Theodore Roosevelt: cowboy, fermier de vite, ajutor de șerif.Harry Truman: lucrător poștal, lucrător la căi ferate, fermier, comerciant.Lyndon Johnson: lustragiu, om de serviciu, bucătar, spălător de vase, liftier, culegător de fructe, muncitor la drumuri, profesor.Richard Nixon: lucrător forestier, avocat.Gerald Ford: spălător de vase, paznic de parc național, model fotografic, antrenor de futbol.Jimmy Carter: fermier.Ronald Reagan: spălător de vase, hamal de circ, salvator la piscină, antrenor de înot, crainic sportiv la radio, actor.George HW Bush: proprietar de exploatări petroliere, businessman.George W Bush: businessman, proprietar de club sportiv.Barack Hussein Obama: avocat, profesor de drept.Donald Trump: businessman în sectorul imobiliar, proprietar de cazinouri, business internațional, producător tv.

Pamfletul lunii: Romania bună și românii răi - de Andrei Pleșu

Mi-a fost semnalat, de curînd, un text compus de dl Florin Zamfirescu. Am o foarte bună părere despre prestația actoricească de-o viață a domniei-sale și nu găsesc nimic nefiresc în pornirea unui actor (și a oricui) de a comenta starea de lucruri cu care este contemporan. La noi, e drept, oamenii de teatru dau o notă aparte participării lor: înclină să iasă din scena meseriei lor, unde sînt suverani și incontestabili, pentru a intra pe scena politică. Vor să fie cel puțin „lideri de opinie“ sau „analiști politici“, dar aspiră la mai mult: vreun

30

ministeriat, vreun fotoliu de parlamentar (local sau european), vreo poziție publică cît de cît vizibilă. S-ar zice că rolurile pe care le-au jucat în sălile de teatru sau în filme nu le-au adus satisfacții îndestulătoare. Drept care „se distribuie“ singuri în roluri care li se par mai nobile, mai apropiate de anvergura lor reală, mai potrivite cu talentele lor. Evident, nici o asemenea angajare nu e, în principiu, amendabilă. Nu mă grăbesc să vorbesc de vanitate, poftă de putere, nevoie de vizibilitate sporită, conștiința bruscă (și pripită) a misiunii proprii. Nu exclud nici un autentic puseu patriotic. Constat doar că nici Peter O’Toole, nici Jean Gabin, nici Richard Burton, nici Robert de Niro, Marcello Mastroianni, Meryl Streep, Smoktunovski sau Laurence Olivier nu au simțit nevoia să devină oameni de partid, să intre în competiții politice, să vorbească în numele nației. Da, n-au ezitat să-și spună, apăsat, părerea, să critice ce li se părea de criticat, să asume gesturi de solidaritate în numele unor cauze umanitare. Dar atît. Nu le-a trecut prin cap să devină altceva decît sînt. Excepții? Nu-mi vin în minte decît două: Arnold Schwarzenegger și Radu Beligan.Ce mă deranjează, totuși? Mai întîi, în unele cazuri, întîrzierea cu care marile trăiri patriotice se dau în vileag. Nu-mi amintesc de vreo manifestare radicală, riscantă, a marilor înflăcărați de azi. Dimpotrivă: pe vremea dictaturii, își vedeau, foarte cuminți, de treabă. S-ar zice că țara o ducea binișor, ba chiar că Ceaușescu trona în aceeași suită de mari români cu Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. (În textul dlui Zamfirescu apare, printre căpeteniile memorabile ale patriei un „chiar (sic!) și Nicolae“. Dacă e vorba de „acela“, nu mă mir. Dl Zamfirescu e purtătorul de cuvînt al unui partid creat de Vadim Tudor, un notoriu și volubil îndrăgostit de cuplul prezidențial de dinainte de 1989.)A doua problemă e adecvarea. Una e să reciți un text scris de alții, alta e să devii tu însuți autor. Pentru asta e nevoie de alt gen de talent, de bun gust, de o bună măsură stilistică. Altfel, aluneci periculos spre patetism kitsch, spre histrionism ieftin, spre involuntare efecte comice. Scrisul e o meserie. Și dacă vrem să salvăm țara de nepricepuți, de impostori, de diletanți periculoși, atunci e musai să începem prin a fi exigenți cu noi înșine. Și să știm, între altele, pînă unde se pot forța limitele metaforei, ale personificării, ale retoricii mobilizatoare. Sînt genuri și procedee de mare tradiție, a căror utilizare cere subtilitate, cultură, dozaj fin. Sinceritatea pură și simplă nu e neapărat o virtute convingătoare.În textul său, dl Zamfirescu nu se sfiește să-și dea singur un rol grandios. Un rol, ca să zicem așa, „de compoziție“, căci implică o spectaculoasă travestire. Dl Zamfirescu e o doamnă: e România însăși, pe post de nevastă dezamăgită, înșelată, părăsită de „bărbatul ei milenar și prost de bun“. Adică

31

de poporul român. Mărturisesc că sînt luat prin surprindere. Nu m-am gîndit niciodată că se poate face distincție între „România“ și „poporul român“. Din punctul meu de vedere, România fără români e o abstracțiune, o idee destrupată, o schemă. E adevărat că, din păcate, românii pot întoarce spatele României, dar e greu de imaginat cum ar putea România să se lase păgubașă de români. Evident, ne putem reprezenta țara ca pe o femeie frumoasă și aprigă (cum e cea pictată, la 1848, de Constantin Rosenthal sau cum e, în Franța, Marianne). Dar, făcînd asta, nu dăm unui simbol sau unei alegorii autonomie și autoritate. Marianne fără francezi sau România fără români sînt vorbe goale. Cu atît mai straniu e să o auzim pe… România certîndu-și populația și supărată pe „barbarii“ care „i-au infestat gena sănătoasă“. Țărișoara e exasperată de „cromozomii blestemați care i-au strivit caracterul“! (din păcate, la cromozomi nu se prea poate umbla...). Înțelegem că demult, foarte de demult, pe vremea lui „Decebalus“ și Zalmoxis, totul era în regulă (minus, poate, excesele bahice din timpul lui Burebista). Aici, lucrurile devin oarecum misterioase: rezultă că România exista deja pe vremea cînd, de fapt, nu exista, după modelul românilor care au fost „creștini“ încă înainte de Christos. Fapt e că, ulterior, „am fost trîntiți la pămînt“. Cum așa? Ghinion? Moleșeală? Soartă? Fire păcătoasă? Defect de caracter? Păi, ori sîntem grozavi, ori sîntem un eșec al istoriei, victime cam blegi ale barbarilor! Dl Zamfirescu, adică România, zice că să mai încercăm o dată. De-aia a aderat dînsul (dînsa?) la partidul care-i poartă numele („România Mare“). Dar, stupoare, românii nu prea i-au votat. Fiindcă sînt inteligenți sau fiindcă sînt „proști de buni“? Sau doar proști? Sau nepatrioți? Nu știm. Chestie de genetică… Oricum, ideea că, în numele unui concept („România“), al unei denominațiuni istorico-geografice, poți ajunge să beștelești, melancolic, un popor întreg de oameni vii e… paradoxală! Încurcate sînt căile patriotismului! S-ar zice că, în fond, mesajul dlui Zamfirescu e de tipul: „Frumoasă țară, păcat că e locuită!” Nu e o teza prea nouă, În orice caz,  încurcate sînt căile patriotismului! Nemții ar numi asta Hassliebe. Adică „iubire-ură“. Să nu ne aventurăm în „meandrele“ acestei complexe ambivalențe!

Geopolitică: ROMÂNIA, O PIEDICA PENTRU IESIREA RUSIEI LA ADRIATICA SI PENTRU UNGARIA ”MARE” - Interviu cu

32

Robert Kaplan (fragmente)

Posted on Februarie 24, 2016 by Thraxus Ares

Robert D. Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.

”Robert D. Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior. Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis DELETANT)

Scriitorul și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește “să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru orice aranjament de acest fel.

În ceea ce privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România”.

Robert Kaplan în Wall Street Journal:

”Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să valideze o monedă unică.”

Interviu:

Tocmai a fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeste ”În umbra Europei: Două războaie reci si o călătorie de treizeci de ani prin România si mai departe”. În curând, va fi lansată si traducerea în limba română, publicată de editura Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România si, în acelasi timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicati’ne acest lucru putin.

33

Robert D. Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi – ”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce ”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul, Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană. Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care, dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981, scriind despre regimul Ceauşescu.

Dar mai e şi un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central pentru nord- estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi, dintr’o perspectivă originală

După cum am spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai mari. Să ne îndreptăm atentia, deci, asupra Europei, care este un subiect urias în acest moment. Spuneti că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă din exterior. Explicati’ne această evaluare a dumneavoastră, dar si care credeti că vor fi consecintele.

Robert D. Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu, ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt, istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare treptat, iar Europa se rupe din interior.

Spuneti că o Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelasi timp, subliniati cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum si cât de îngrijorati ar trebui să fim?

Robert D. Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei, ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză sunt alimentate nu de putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din cauza Ucrainei. Totul este interconectat.

Scrieti, în noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său fată de geografia României si a Rusiei sunt ”o provocare si o tragedie pentru România”. La ce vă referiti când spuneti asta?

34

Robert D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S’ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

35

R.D.K.: Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție împotriva Rusiei.

Scrieți la un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.

R. D. K.: A supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii. Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal. Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni copiii.

Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora.

Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s’a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al

36

Doilea Război Mondial.

Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă.

Articolul lunii: Să nu ne amăgim - de Mihai Maci 

www.contributors.ro ianuarie 9, 2017 Să nu ne amăgim! Să nu ne minţim – pe noi înşine – de bună voie, sperând că ne vom descurca şi de data asta! Să nu ne rătăcim în plasa unor iluzii în numele cărora ajungem să credem că săbiile de lemn sunt arme adevărate!  Faptele sunt aici, şi ele vorbesc – mai tare şi mai limpede decât oamenii.

Să nu ne amăgim! Ştim cu toţii ce s-a întâmplat în 11 decembrie. Faptul că a câştigat d-l Dragnea şi a pierdut PNL-ul nu e decât un efect de suprafaţă; s-a întâmplat ceva mult mai grav şi mai adânc: s-a sfârşit un ciclu istoric început cu Revoluţia din 1989. Votând aşa cum au votat, oamenii au arătat – clar – că au ajuns la capătul speranţelor și al promisiunilor lui decembrie ’89. În urma Revoluţiei s-a construit Statul actual (cu dreptul şi administraţia lui), s-au statutat libertăţile (în primul rând cea de exprimare) şi s-a deschis calea aderării europene – realizată în 2007 – care a mai consacrat o libertate (cea

37

de mişcare). Toate aceste lucruri sunt reale. Numai că ele nu sunt decât nişte cadre, şi încă nişte cadre foarte largi. Menirea lor ar fi fost aceea de-a prinde în rama lor o dinamică a economiei şi a societăţii care să le investească şi să le dea un sens la scara indivizilor concreți. O ştim prea bine: n-a fost aşa. Statul (cu enorma lui administraţie) e disfuncţional, dreptul are probleme serioase (suntem încă sub MCV), libertatea de exprimare a sfârşit într-o babilonie de voci fără noimă, iar libertatea de mişcare a dus la cea mai masivă emigraţie (din raţiuni economice) cunoscută în istoria României. Dar, dincolo de toate, sunt realităţi mai concrete decât aceste cadre: depopularea ruralului prin reluarea urbanizării (ceea ce focalizează investiţiile – oricum puţine – pe oraşe, abandonând sorţii lor satele); catastrofa “privatizărilor” care – cu infime excepţii (precum Dacia Piteşti) – nu a fost nimic altceva decât modalitatea prin care Statul s-a scăpat (la preţuri de nimic) de bunuri pe care nu le mai putea administra; dezindustrializarea (şi crearea – prin pensionare anticipată – a unei enorme populaţii de asistaţi social); eşecul grotesc al “restituţiei” bunurilor naţionalizate de comunism (care a dus la apariţia unei pături de infracori cu acte în regulă care controlează viaţa oraşelor); distrugerea – mai gravă decât în război – a infrastructurii (aproape complet a celei de irigaţii şi de transport către Mare a petrolului şi a gazului); deforestarea şi poluarea masivă; prăbuşirea ireală a sistemului de învăţământ (care, actualmente, oficializează impostura); degradarea serviciilor (în primul rând a celor de transport şi de sănătate); feudalizarea instituţiilor publice; salarizarea arbitrară (şi, în mod manifest, fără nici o legătură cu productivitatea) şi multe altele, fapte mărunte, dar care constituie realitatea cotidiană a celor ce trăiesc în această ţară. Efectiv s-au creat doar trei lucruri: o clasă de privilegiaţi (sursa privilegiilor lor fiind funcţia ocupată în Stat), o media care trăieşte din cultivarea deliberată excesului şi o enormă populaţie perdantă, resentimentară şi anomică. Nu pactul priveligiaţilor şi al mediei a determinat votul din 11 septembrie, ci mişcarea marii mase care nu mai vede nimic între ordinea dictatorială şi fărădelegea descurcării pe cont propriu. Dacă lumea reală arată aşa, atunci e evident că timp de 27 de ani nimeni nu a fost în stare să coaguleze forţele creative ale poporului în vederea unei acţiuni coerente pentru a trece de la mizeria comunistă la prosperitatea capitalistă. În acest lung interval, România a plutit în derivă, iniţiativele punctuale nu au creat tendinţe, schimbările (apariţia supermarketurilor, a telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu etc.) au venit din afară şi oamenii le-au înregistrat doar ca simpli consumatori. Iar Europa – care ne-a pescuit la un moment dat din deriva noastră – nu a fost în măsură să impună generalizarea regulilor ei sociale (şi, în subsidiar, a prosperităţii) în lumea românească. Timp de 27 de

38

ani am văzut – ca într-un teatru de umbre – baletul tuturor ideilor, fie ele cât de năstruşnice (“modelul suedez”, “etalonul aur”, “axa Bucureşti – Londra – Washington”, “dacii creatori ai piramidelor” etc); am văzut înălţându-se şi prăbuşindu-se cele mai bizare figuri (de la “veteranii” Convenţiei, la “starurile” talk-show-urilor) şi, între partide (vechi şi noi), am asistat la toate combinaţiile şi hibridizările posibile. La începutul anilor ’90, celor care – prea devreme nostalgici – apărau comunismul, expunându-i realizările, li se răspundea că şi în absenţa lui România ar fi evoluat şi s-ar fi dezvoltat. Astăzi, acest argument poate fi folosit împotriva oricărui politician, a oricărui partid şi a oricărei gesticulaţii publice: şi fără ei România ar fi putut ajunge la fel de bine acolo unde e. La niveul unei ţări africane: cu o salarizare care sfidează demnitatea omului european, fără drumuri, cu şcoli lipsite de orizont, însă plină de “vedete”, de “ştiri senzaţionale” şi de “tradiţii” care nu au în spate nici un sfert de veac. O ţară în care sărăcia şi migraţia i-au despărţit pe părinţi de copii şi în care – dezamăgiţi de tot – oamenii decad într-o religiozitate primitivă a locurilor sacre şi a magilor tămăduitori. O ştim cu toţii: şi cei ce visăm să scăpam fugind de aici, şi cei ce mai “apucăm” ceva, ca să fim “asiguraţi”, şi cei ce spumegăm în studiouri, şi cei ce făurim planuri de salvare din cuţite şi pahare: cu toţii rătăcim într-o beznă în care e tot mai greu să distingem albul de negru. E de mirare că într-o astfel de lume orbii îi conduc pe cei cărora ochii nu le mai sunt de folos?Să nu ne amăgim! Ciclul istoric început cu “evenimentele” din 1989 se încheie dintr-o raţiune foarte simplă: lumpen-proletariatul acelui timp a ajuns, în sfârşit, la putere. Noua clasă, a secretarelor şi a şoferilor, e cea care a urcat pe culmile ruinelor comunismului, după ce Revoluţia şi-a devorat generaţiile succesive de fii nerecunoscători. Ce a rămas din generaţia lui Ion Iliescu? Îşi mai aminteşte cineva măcar numele celor ce au făcut Constituţia (sub care – cu bunele şi cu relele ei – stăm şi astăzi)? Dar de țărăniștii din interminabilele ședințe pe tema “algoritmului” din vremea Convenției? Unde e cohorta de adulatori ai d-lui Năstase? Ubi sunt tinerii politicieni promovați de Băsescu? Ne place, nu ne place, acum e vremea d-lui Dragnea, a d-lui Liviu Pop, a d-nei Vasilescu și a tuturor miniștrilor pe care-i vedem defilând pe la televiziuni. Dânşii sunt câştigătorii canibalizării celorlalţi, ai celor pe care cupiditatea, orgoliul, nesăbuinţa şi propriile complexe i-au scos, rând pe rând, din scenă. Acești uomini nuovi nu mai au ezitările predecesorilor lor: ei se ştiu legitimaţi de simplul fapt că au ajuns acolo unde au ajuns. Şi tocmai pentru că au ajuns acolo, totul le e permis, căci istoria viitorului începe cu ei. Da, şi-au cumpărat titluri universitare exact aşa cum şi-au cumpărat vile, maşini şi costume: pentru că “trebuie”,

39

pentru că “merge”, pentru că “dă bine”. Cine-şi închipuie că lucrurile acestea au reprezentat nişte obiective ale lor se înşeală; nu, au fost doar mijloace pentru ajunge acolo unde au ajuns. Acum nu mai valorează nimic, pentru că puterea le dă privilegiul de a avea orice îşi doresc. Şi îşi doresc totul! Căci câtă obidă s-a strâns în sufletul unei secretare sau al unui şofer căruia, la început, “şeful” abia-i arunca o privire, pe care o/îl trata ca pe un copil de mingi, care a făcut tot ce i s-a cerut (unii dintre d-voastră v-aţi îngrozi dacă aţi afla ce ţi se poate cere) pentru a ajunge omul de încredere al “boss”-ului, ba chiar confidenta/ul lui, când scapă de nevastă şi-şi varsă amărăciunea-n pahar – totul, ca să ajungă într-o Agenţie, apoi “pe listă” şi, în fine, în “Casa Ţării”. Faptul că au ajuns acolo unde au stat aparatcicii lui Iliescu, “specialiştii” lui Constantinescu, “garda” lui Năstase şi “politrucii” lui Băsescu nu le ajunge. Toţi cei numiţi au trecut – şi-au făcut mendrele – şi s-au risipit. Noua clasă a secretarelor şi a şoferilor vrea (şi se simte îndreptăţită) să rămână la putere. Scopul lor nu e nici pe departe acela de-a face “zile negre” în Parlament pentru a-l elibera pe Voiculescu & Co. Onest vorbind, mai mult se bucură aceşti oameni noi de căderea lui Voiculescu, Vântu, Voicu et alii, decât se bucură acea parte a presei care evocă democraţia şi statul de drept. Căci, atâta timp cât cei mai de sus erau “la butoane”, secretarele rămâneau secretare şi şoferii, şoferi. Faptul că DNA-ul a măturat – măcar în parte – scena publică i-a propulsat în primul rând. Aşa că scopul lor nu e reabilitarea încarceraţilor – care, chiar eliberaţi, nu vor mai fi decât umbrele a ceea ce au fost – ci oprirea DNA-ului de la o nouă decapitare a “elitei” politice care, de astă dată, i-ar viza chiar pe ei. Nu trecutul e problema lor, ci viitorul. Ei înţeleg foarte bine că, în această ţară, puterea şi averea depind exclusiv de funcţie şi, ca atare, au un singur scop: acela de a se perpetua pe funcţie şi, dacă se poate, de a o transmite copiilor lor. Nu banii sunt miza, ci sursa banilor: funcţia. Acesta e motivul pentru care PSD-ul (şi nu numai) vrea stabilitate şi aceasta e raţiunea pentru care proclamă că e timpul ca “revoluţia permanentă” a DNA-ului să fie înlocuită de “construirea capitalismului printr-un singur partid”. Deloc întâmplător, lucrurile acestea rezonează amplu într-o societate pentru care “schimbarea” şi “reforma” au devenit pseudonimele eşecului şi ale incompetenţei. După 27 de ani, societatea nu mai vrea schimbare şi, prin urmare, e foarte sensibilă la apelul la aşezarea lucrurilor (chiar dacă asta înseamnă stagnare) pe care i-l lansează d-l Dragnea. Tocmai de aceea dânsul face figură de “om raţional”, capabil să propună un “pact social” – care, în diverse forme – să-i mulţumească (oferindu-le ceva) pe toţi -, în vreme ce opoziţia (măcinată de conflicte interne – deloc străine de nerealizarea efectivă a uniunii dintre PNL şi PDL) se pierde doar în declaraţii patetice, a

40

căror audienţă scade dramatic. Pentru o dată, interesele d-lui Dragnea, ale celor care “l-au mandatat” (şi pe care îi reprezintă) şi ale unei bune părţi a societăţii converg: oamenii vor să se termine haosul “tranziţiei”, să se aşeze lucrurile, să se deseneze clar piramida socială şi să ştie fiecare cum şi încotro se poate întide. “Cowboy (sau russian) style”-ul tranziţiei a profitat, în fapt, unei mici minorităţi mobile (jucând deopotrivă în afaceri, în media şi în politică, balamaua constituind-o diverse “instituţii” informale şi discrete), însă puternic compromisă de “dezvăluirile” justiţiei şi ale presei. Ceilalţi şi-au făcut un mic gheşeft, şi-au luat casă, îşi permit concedii în străinante, unii-şi trimit acolo copiii la studii sau bătrânii la tratamente şi nu (mai) vor ca toate acestea să fie compromise în numele unei “schimbări” tot mai ipotetice. Altfel spus, sunt dispuşi “să contribuie”, dacă au garanţia că această contribuţie e rezonabilă şi că cel căruia i-o fac va fi suficient de mult timp în funcţie ca să garanteze rezonabilitatea ei. Oricât ar părea de ciudat intelectualilor, însă omenii care “s-au ajuns” în anii tranziţiei se recunosc mai uşor în – şi, implicit, ar cădea mai uşor la înţelegere cu – secretarele şi şoferii promovaţi de d-l Dragnea decât cu tehnocraţii guvernului Cioloş. Şi tare cred că, vrem – nu vrem, aceasta e realitatea: middle-class-ul României de azi e alcătuit exact din oamenii care, pe vremea lui Ceauşescu, ar fi ajuns muncitori în fabricile şi pe ogoarele patriei după un stagiu în Liceele Industriale sau în cele Agricole. Oameni care nu şi-au pierdut timpul cu teorii – probabil că mulţi se întreabă dacă diplomele cumpărate chiar au meritat preţul (destul de mic faţă de un costum) pe care l-au dat pe ele – ci “s-au băgat în joc”, “s-au lipit de cine trebuie” şi acum sunt acolo unde şi-au dorit. Le mai rămâne un singur lucru: să facă legea – şi la propriu, şi la figurat.Să nu ne amăgim! D-l Dragnea nu e nici pe departe atât de puternic pe cum ni-l înfăţişează – aproape unanim – media. Cum a spus-o de mai multe ori el însuşi, d-l Dragnea are un mandat: acela de-“a rezolva problemele” celor care s-au adunat alături de dânsul, l-au susţinut şi îl susţin atâta timp cât demonstrează că poate face ceva pentru ei. Deocamdată d-l Dragnea e doar un primum inter pares, ca să devină “supremul” ar trebui să facă un gest care să-i paralizeze pe toţi – prieteni și dușmani – şi care să-i lege definitiv pe acoliţii dânsului de destinul lui. Nu, nu e vorba de numirea d-lui Liviu Pop în Guvern – acesta e un lucru atât de nesemnificativ, încât doar o parte (cea cârtitoare) a presei şi a dăscălimii îl înregistrează. Nici debarcarea Preşedintelui nu e o soluţie: d-l Dragnea are mai multe avantaje din menţinerea d-lui Iohannis la Cotroceni – în primul rând cel al unui ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării. Preşedintele PSD-ului va trebui să facă nefăcutul ca să se impună mai întâi în faţa oamenilor lui. Căci aceştia i-

41

au dat cecul în alb, nu votanţii – puţini la număr faţă de cei care au preferat să stea acasă. Va trebui să facă nefăcutul şi, cu toate acestea, să rămână la putere, ba chiar să şi-o consolideze. Cred că acesta e, acum, pariul președintelui PSD-ului: unul care ţine şi de ce, şi de cum. Dânsul e cel cu spatele la zid, nu Preşedintele. Și asta deoarece noua clasă a secretarelor şi a şoferilor va fi dispusă, la cel mai mic semn de slăbiciune, să-l schimbe cu un altul, şi mai feroce. Căci, de data aceasta, puterea nu mai poate fi pierdută. Din slăbiciune a pierdut-o Iliescu (acceptând “tranziţia paşnică”), din slăbiciune a capitulat (în faţa “structurilor”) Constantinescu, din slăbiciune (şi ieftin orgoliu) au eşuat Năstase şi Ponta şi tot din slăbiciune (pentru o persoană) a ratat şi Băsescu. Timpurile acelea s-au dus. Secretarele şi şoferii ştiu bine că dacă nu sunt parlamentari şi miniştri, nu sunt nimic – doar nişte casnice şi nişte pensionari într-o căsoaie pe care, într-o bună zi, le-o va lua DNA-ul sau băncile. Ei nu au nimic de pierdut, ci doar de câştigat pariind pe d-l Dragnea. Numai de dânsul depinde dacă va fi în stare să-i conducă spre mai mult. Şi, pentru asta, nu trebuie să ezite. Faptul de-a nu ezita în momentul critic îl deosebeşte pe şeful adevărat de cel de tinichea. Contextul internaţional – şi mai ales cel regional – e suficient de vag pentru ca lovitura d-lui Dragnea, dacă e bine calculată, să reuşească. Dacă e bine calculată – căci nu doar stăpânirea de sine, ci şi calculul (care înregistrează rece – dar corect – “pagubele colaterale”) contează. Curajul şi calculul pot face din d-l Dragnea o realitate. Acum e doar o promisiune şi modalitatea cea mai eficientă de a eşua e aceea de a persista indefinit în această condiţie. Lovitura pe care va fi nevoit s-o dea va trebui să fie scurtă, radicală şi irevocabilă. Nu ştim care va fi această lovitură; un lucru e cert: miza ei – à la longue – trebuie să fie perpetuarea şi transformarea în “drepturi” ereditare a privilegiilor noii clase. Dacă reuşeşte, această mişcare poate fie relansa procesul “modernizării forţate” a României (pe modelul Rusiei, al Turciei, mai nou al Ungariei), fie întroarce ţara într-un feudalism fanariot. Dar, de asemenea, dacă va fi realizată, siajul ei va dura cel puţin două generaţii. Dacă nu, vom mai şti despre d-l Dragnea tot atât cât ştim astăzi despre – de pildă – d-l (Tudor) Mohora.Să nu ne înşelăm! Pentru cei mai mulţi “republica autoritară”, “modelul iliberal”, “dictatura majorităţii” nu înseamnă nimic. Oamenii vor continua să lucreze ca mai înainte, îşi vor face afacerile, “se vor descurca” precum mereu, “vor pune mâna” pe ce le cade, vor da mai departe şpăgi, vor truca examene și diplome, vor ţine chefuri şi se vor îmbăta, se vor ciondăni între ei, însă îşi vor plăti obolul Cezarului. Cei cărora nu le va conveni, vor pleca din ţară; nu-i nici o pagubă, alţii – veniţi din toată lumea (d-l Dragnea e filoxen, cum ne-a demonstrat-o) – le vor lua locul la plata impozitelor şi la

42

susţinerea noii caste. Copiii acesteia din urmă vor pleca şi ei: la Eton, la Sorbona şi la Stan(d)ford. Cei ce se vor întoarce de acolo, vor vorbi cu accent, vor fi intelectuali subţiri (dar şi “oameni de lume”), cu sursele conservatorismului la degetul mic. Şi, aproape inevitabil, se vor căsători cu odraslele actualilor intelectuali critici, realizând – în sfârşit! – sinteza pe care vituperaţiile de azi nici nu ne lasă s-o bănuim. Iar ireconciliabilii de astăzi, ajunşi bunici şi cuscri, vor merge mână în mână cu nepoţeii, la târgul de Crăciun din Piaţa Independenţii (sau a Rivuluției). Căci, pe de o parte, toate poveştile au un final frumos, pe de alta, istoria ne arată că pe la noi aşa s-au împăcat mereu “clasele antagoniste”.

Să nu ne înşelăm! Noi, indignaţii de azi, arbeiter-ii de mâine, vom vărsa şi noi o lacrimă atunci. Dacă vom mai fi. Şi dacă ne vor mai rămâne lacrimi.

Rubrica gastronomică: Ce se mânca de Crăciun în 1937!“Am găsit, într-un vechi ” carnet de bal ” lista pentru masa de Crăciun, anul 1937, listă făcută de dom’ Pascale , negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor şi de doamna sa Uţa , băcăniţă cu marfă bună şi ieftină dar şi proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Maşina de Pâine , numărul 52, lângă Fabrica de sifoane, la bariera Oborului.

Pe la ora 13, în ziua de Crăciun , se strângeau musafirii: d’alde Malaxa, Asan şi Predoleanu, boierii Şerbănescu, Florescu şi Ştefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadorul X şi consul Y.Întâi se servea domnilor care se aşezau la masa uriaşă de 24 de persoane, cu farfurii de porţelan de Bavaria cu două spade, albastre încrucişate , şi tacîmuri de argint sterling englezeşti , se servea alune sărate şi ţuică de Văleni . Doamnele se învârteau pe la bucătării, „îşi pudrau nasul” iar copiii deschideau cadourile aflate sub Pomul de Crăciun . Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu  mastică de Chios – începeau să umple masa.

Ouă umplute , cu o pastă al cărui secret s-a pierdut, dar cred că era pe bază de ficat de pasăre , unele poate şi cu anşoa , decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, roşii umplute cu brânză de vaci de la olteni ,

43

mezeluri, neapărat salam de Sibiu , ghiudem , babic , kaizer , trei-patru feluri de brânzeturi , caşcavaluri , Camembert .  Totul aşezat pe platori mari de alpaca argintată !  Măsline naturale marinate , nu din cele negre . Se aduceau sticlele de ţuică , neapărat de Văleni şi Piteşti .

Apoi venea marea salată de beuf , făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Săruleşti şi cu un ulei special adus din Albania , nu, nu ulei de măsline, altceva, dar nu se mai ştie calitatea în ziua de astăzi ! Cu o cruce mare, roşie, din murături roşii, gogoşari, peste maioneză strălucitoare. Pâine albă şi neagră , de pe Lizeanu .Erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc şi de curcan cu murături şi felii de ou în aspic .Apoi se făcea o mică pauză, domnii vorbeau de afaceri, politică şi curse de cai, iar doamnele despre modă, copii şi actori.Iarăşi doamnele se ridicau de la masă, evacuau farfuriile şi platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăţi: icre şi pescărie.Icre de Manciuria şi Beluga (negre) şi autohtonele icre de ştiucă . Cu lămâi frumos tăiate, în spirale şi la icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia şi gălbenuş tare de ou. Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese .

Apoi urmau şalău cu maioneză în sos alb de lămâie şi somn la grătar . Se servea un vin alb sec , Fetească .Se mai făcea o pauză, bărbaţii jucau table sau stos, iar doamnele îşi scoteau pantofii înalţi ca să încalţe papuci de blană , de la Braşov .La un moment dat gazda întreba: „Măi băieţi, dar vouă nu vă este foame?” Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci şi trei de sarmale ,cu mămăliguţă făcută cu lapte din mălai de moară de piatră şi smântână tot de la olteni . La sarmale mai apăreau pe masă şi două-trei feluri de muştar, hrean şi alte mirodenii de dres gustul, după poftă. Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perişoare sau o supă de pui !

Apoi fără întrerupere, apăreau fripturile de porc , curcan şi vânat , cartofii prăjiţi pai-franţuzeşte , murăturile de multe feluri, gogonele, castraveţi, gogoşari. Apoi mici bucăţele de cârnat , ficat , rinichi , şorici , lebăr , caltaboş , mititei , POMANA PORCULUI ! Două feluri de vin roşu sec , Băbească şi Pietroasele .Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure şi şniţel vienez !Cine voia, comanda o cafea , făcută neapărat din cafea braziliană de la ” Armeanul „. Doamnele preferau o ciocolată caldă cu frişcă atunci bătută !Se mai sta şi se mai discuta preţ de la vreo oră, se puneau la cale logodne şi

44

încuscriri , călătorii şi vacanţe . Undeva, în salonul mic, se auzea un PATEFON , iar domnii invitau doamnele la DANS !Apoi începeau să fie aduse fructele şi dulciurile , toate odată , ca să aleagă omul şi să se sature numai văzându-le !  Portocale, mandarine, banane, ananaşi,mere, pere şi un… pepene !Urmau cozonacii , imenşi, parfumaţi, plini de nucă, stafide şi de cacao . Rahat nu se punea pe atunci ! Vinul se schimba cu dulcele Cotnari !

Fursecuri de multe feluri şi mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac, două torturi , mereu două . Un tort pentru Prunc şi unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria !Apoi urma dansul, „konga” în toată casa, cadourile trăznite pe care şi le făceau unul altuia mesenii, jocuri de societate, glume, bancuri, păcăleli, „mima” etc. Oamenii chiar se distrau cât puteau şi râdeau în hohote ! De Crăciun nu se bea şampanie… doar de Revelion !Pe la ora zece noaptea se aducea o a doua cafea (sictir caffe) , semn că musafirii trebuie să se cam ducă pe la casele lor.A doua zi, prin curier, dom’ Pascale şi coniţa Uţa primeau carţile de vizită ale mesenilor cu câte o scrisoare de mulţumire în care se arăta cât de bine s-au simţit…”(Sursa: ioncoja.ro)

Trimis de prietenul clubului nostru Marcel Cernușcă din București

Trivia: Noaptea și infinitulÎn mai multe limbi europene, dar numai cele latine și germanice, cuvântul noapte este format din litera N urmată de un derivat al cuvântului opt.Engleză: N + eight = NightGermană: N + acht = NachtSuedeză: N + natt = NattaDaneză: N + otte = NatOlandeză: N + acht = NachtLatină: N + octo = NoctisFranceză: N + huit = NuitPortugheză: N + oito = NoiteSpaniolă: N + ocho = NocheItaliană: N + otto = Notte

45

Română: N + opt = Noapte

În limbajul matematic, litera N este simbolul infinitului. La fel cifra 8 culcată orizontal, care poartă numele de lemniscată.

În Evul Mediu, un simbol al nesfârșitului a fost derivat din lemniscată, numit ourobors și înfățișa un șarpe care își înghite coada.

Text realizat cu materiale primite de la prietenii clubului nostru Mihail Noica din Onești, Teo Simionescu din New York și N. Cernăianu din

Germania.

Drinkology: Alcoolul în statisticiÎn clasamentul țărilor după consumul de alcool, USA ocupă poziția 48, cu 9,2 L de alcool pur/cap de locuitor/ an, pe primele locuri înscriindu-se Bielorusia (17,5), Republica Moldova (16,8), Lituania (15,4), Rusia (15,1) și România (14,4).

După cantitatea de băutură exprimată în numărul de galoane consumate pe cap de locuitor pe an, clasificarea statelor americane arată astfel:

Bere Vin Alcooluri tari

46

____________________________________________________________

1. New Hampshire 1.860 890 1.9302. Districtul Columbia 1.170 1.020 1.6803. Delaware 1.250 720 1.6304. Dakota de Nord 1.680 320 1.3705. Nevada 1.400 630 1.2806. Montana 1.630 490 9507. Wisconsin 1.450 360 1.1808. Vermont 1.540 740 7209. Colorado 1.200 500 1.10010. Idaho 960 1.080 770

Procentajul de alcoolici în populația de peste vârsta de 18 ani este de 6,4% pe întreaga națiune, dar este mai ridicat la cei din anumite profesiuni: mineri 17,5%, muncitorii din construcții 16,5%, lucrătorii din alimentație 11,8%, comerț cu ridicata 10,2%, comerț cu amănuntul 9,6%, agricultură 9,6%, industria grea 10,5%. Dintre profesiunile așa zise "cu gulere albe", artiștii ating 11,5%, doctorii 10% și avocații 9,8%.Dintre cei în vârstă de peste 18 ani, 84,6% consumă alcool ocazional, 58% au consumat alcool în ultima lună și 24% obișnuiesc să se îmbete.În grupa de vârstă 12-18 ani, alcoolismul atinge 2,4%.

După tipul de alcoolism, băutorii se împart în: tipul adult tânăr, cu media de vârstă 24 de ani, reprezintă 32%

din băutori; tipul adult antisocial, cu media de vârstă de 26 de ani, sunt cei

care provoacă conflicte și ei reprezintă 21% din populația de băutori;

tipul funcțional, de vârstă medie, are familie, menține viața socială în limite normale. Ei sunt 19%.

tipul familial: mai mulți membri de familie sunt alcoolici 19%; tipul cronic sever: și-au pierdut familia, adeseori nu au locuință,

nu lucrează, comit infracțiuni, adeseori sunt și toxicomani 9%.

Șansa de a muri prin alcoolism sau complicațiile legate de consumul de alcool este de 2,3 ori mai mare decât media la barmani, de 1,9 ori la cei care lucrează la acoperișuri, de 1,9 ori la vopsitori, de 1,8 ori la bucătari, de 1,77 ori la marinari, de 1,72 ori la muncitorii din construcții, de 1,65 ori la muzicieni, 1,59 ori la muncitorii din agricultură și de 1,45 ori la gunoieri.

47

Bărbații alcoolici sunt mai adesea spitalizați, fac mai frecvent accidente de trafic și comit mai multe sinucideri decât femeile alcoolice. (MSM)

Pictorul lunii: Spiru Vergulescu

Pictor şi desenator, Spiru Vergulescu s-a născut la Slatina, în judeţul Olt, oraş al cărui cetăţean de onoare a devenit în 1993. Între 1951 şi 1955 a urmat cursurile Şcolii Tehnice de Artă, actualul Liceu de Arte „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, iar în 1961, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa profesorilor G. Lowendal, Ion Popescu-Negreni, Paul Miracovici şi Catul Bogdan.

Anul Nasterii: 1934Anul Decesului: 2007

Opera lui Spiru Vergulescu cuprinde picturi, acuarele, desene, reprezentând peisaje, marine, autoportrete şi portrete, flori, compoziţii cu personaje, precum şi

48

ilustraţii în peniţă la poeziile lui George Bacovia, Ion Minulescu şi Mihai Eminescu. A rămas cunoscut însă mai ales ca „pictor citadin”, lucrările sale documentând devenirea oraşului românesc în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

49

La cocoșu roșu

50

51

52