Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 45 (patruzecişicinci) Iulie 2015

www.romclub.wordpress.com

Geopolitică: Why Shiite Expansion Will Be Short-Lived – de Kamran BokhariPublicat pe platforma www.stratfor.com pe 12 Mai, 2015

Forecast

That a bloc of Shiite states has coalesced in the Middle East is a significant geopolitical development; that it is led by Iran means it could be short lived.

In fact, the bloc's formation and expansion, such as they are, were possible only through the division and weakness of Sunni Arab states.

Several factors, most notably the Syrian civil war and ethnic and religious constraints, will prevent Iran from projecting Shiite influence farther than it already has.

1

The sectarian conflict in the Middle East can neatly be divided into two sides: Sunnis and Shiites. Or so it would seem. The reality, it turns out, is more complicated. Sunni unity is a myth – the countries that constitute the Sunni camp are divided over a variety of issues. And the Shiites, whose power has grown since the early 1990s, nonetheless suffer from the inescapable constraints of being a minority population.

A Demographic Challenge

Indeed, the single most defining characteristic of the Shiite camp is that it comprises only a fraction of the Muslim population. More than three-fourths of all Muslims practice Sunni Islam.

According to a 2011 study by the Pew Research Center, only four countries have a Shiite majority: Iran, Azerbaijan, Bahrain and Iraq. But other countries have notable Shiite minority populations as well, including Yemen, Kuwait, Saudi Arabia, Afghanistan, Pakistan, Turkey, the United Arab Emirates, Qatar and Oman. Shiites also form the largest confessional group in Lebanon and account for as much as 20 percent of the 180 million or so Muslims in India.

Like their Sunni counterparts, the Shiites are internally diverse. Twelvers constitute the largest group, but there are many others, including the Ismailis, also known as the Seveners; the Zaidis, also known as the Fivers; the Alawites; and the Druze. All of these sub-sects differ geographically, linguistically, politically and ideologically.

Historically, the Shiites ruled only intermittently, with some notable exceptions. For example, the

Fatimids maintained a caliphate, headquartered in Cairo and stretching from Morocco to the west coast of the Arabian Peninsula, from the early 10th century to the late 12th century. From 932-1055, the Persian Twelver Buyid Empire ruled much of what is now Iran and Iraq. Later, the Ilkhanate of the Central Asian Mongols governed over parts of Pakistan, Afghanistan, Iran, Iraq, Syria and Turkey. More recently, the Zaidis boasted an imamate in Yemen that lasted from 897 to 1962. Several minor medieval Muslim polities were also Shiite dynasties.

2

For the most part, however, instances of Shiite control were rare. Shiites were dominated by Sunnis until the 16th century, when the Safavid Empire designated Shiite Islam as its official religion. But by this time, much of the Middle East and South Asia had fallen under the

control of either the Ottomans or the Mughals, both Sunni empires.

Establishing Footholds

Shiite power has since shifted to Persia. In 1979, the Iranian Revolution officially created a Shiite republic. Iran is now the largest and most militarily powerful Shiite country, and its power has enabled Tehran's clerics to support Shiite communities, and thus enhance its influence, in the Arab world. But expanding its influence was not always easy. Iran tried to leverage its own ethnic Azeris to use the Shiite majority in Azerbaijan to its advantage. However, until 1991, Azerbaijan was part of the Soviet Union and, as such, a secular nation. Its secularism, in turn, made it resilient to Shiite overtures.

Iranian influence has also been stifled in places such as South Asia. Strong states such as India and Pakistan, not to mention the war in Afghanistan, have made eastern expansion very difficult for Tehran. With its northwest and east largely closed off, the only other direction Iran could expand was west toward the Arab world. Despite the vicious fighting that occurred during the Iran-Iraq War in the early 1980s, Tehran was able to establish a foothold in Iraq made possible by the animosity between the regimes in Baghdad and Damascus. Indeed, Syria became an early Iranian ally, thanks in part to the fact that it had an Alawite regime ruling over a majority Sunni population. Syria's rulers also helped Iran develop Hezbollah into a major political and military force.

Two other events were instrumental to the expansion of Iran's regional clout: In 1989, the Iran-Iraq War ended, and, somewhat coincidentally, the Lebanese civil war was resolved. This left Hezbollah, Iran's proxy group, as Lebanon's single largest political entity. A few years later, Iraq invaded Kuwait, bringing forth the first Gulf War. For Iran, the war was incredibly beneficial because it weakened the government in Baghdad, which previously had protected the Gulf Cooperation Council from Iranian encroachment.

Subsequently, Iraq's minority Kurds and Shiites, whom Tehran had supported for years, began to exploit the growing weakness of the Iraq regime. By the time the United States defeated Saddam Hussein in 2003, Iraq was ripe to fall under Iranian control. And fall it did, giving Iran an arc of influence from Tehran to the Mediterranean Sea.

3

But Iranian expansion soon stopped, even if its aspirations for hegemony did not. Assuming its western flank was secure, Tehran saw an opportunity in the Arab Spring to expand into the Arabian Peninsula – the heartland of Iran's regional rival, Saudi Arabia. Specifically, Tehran hoped to use the Shiite uprisings in Bahrain to its advantage. Saudi Arabia, aided by its allies in the Gulf Cooperation Council, crushed the uprising and, by extension, Iran's hopes for gaining prominence in the island nation.

Soon thereafter, Iranian ambition was dealt another blow in Syria, where Arab Spring protests eventually evolved into full-scale civil war. The Alawite government is still intact, but its dissolution would be disastrous for Iran: It would cut Tehran off from its allies in Hezbollah and leave Iraqi Shiites exposed to a Sunni regime in Syria. It is little surprise, then, that Iran has supported the regime of Syrian President Bashar al Assad so enthusiastically.

Too Many Red Lines

Currently, Iran and the Shiites appear to be in better shape than Saudi Arabia and the Sunnis. Hezbollah and other militias have helped al Assad remain in power. The fight against extremist groups such as Jabhat al-Nusra and the Islamic State have given Iran time to regroup, as have the nuclear negotiations with the United States. Moreover, the Saudis have been preoccupied with the Houthi rebellion in Yemen.

However, the Shiites' advantages will not last. What gains the Shiites made largely came as a result of Sunni weakness and incoherence, and some recent developments suggest the Sunnis are regaining ground, if only temporarily. Rebels have gained critical territory in Syria, particularly in Idlib province, and Saudi Arabia and Turkey entered into an alliance to oust al Assad from power.

More important, there are simply more Sunnis than Shiites, and there is plenty of evidence to suggest Sunnis will not abide Shiite rule. In Lebanon, Hezbollah has been unable to dominate the government, despite the size and influence of the militant group. In Yemen, the Zaidi movement may emerge as the Yemeni version of Hezbollah, but it cannot impose its will on the country beyond the core Zaidi areas. In Iraq, the Islamic State is still a powerful Sunni group, even in areas dominated by Shiites, despite its barbarity.

Jihadists do, in fact, threaten Iran and its Shiite allies, but they also represent an opportunity. Jihadism weakens Sunni states and tends to swing international opinion toward Iran. The Iranians are hoping that Saudi Arabia will buckle; from their perspective, the momentum of the Houthi movement in Yemen could help trigger a similar uprising among the Ismailis in the Saudi provinces of Jizan and Najran, both of which abut Yemen. Ideally, the Twelver community in

4

Saudi Arabia's Eastern Province would flourish – a development that, along with Bahrain, could create an important outpost of Iranian influence in Saudi Arabia.

There are simply too many red lines for the region's Sunnis. Even in the unlikely scenario that Saudi Arabia weakens so much that Iran assumes de facto control of the Arabian Peninsula, the Sunni populations would not allow the holy cities of Mecca and Medina to remain under Shiite control. And there are simply not enough Shiites to do anything about it since they are essentially surrounded by Sunnis.

In addition to religious considerations, there are also ethnic considerations that prevent the spread of Shiite rule. Shiite leadership is now in the hands of Persians, not Arabs. And though Arab Shiites have aligned with Tehran, they have done so only out of necessity, maligned as they are in their respective countries. This limits the extent to which Iran can rely on them to serve its purposes.

Though the Shiites of the Arab world have largely united, some of their differences will be very difficult to ignore. Competition still exists between the Iraqi theological centers of the Arab-dominated Najaf school and the school in Qom, and Tehran has tried hard to increase its influence over Najaf. Iranian leaders hope that the power vacuum in Iraq will enable them to spread their doctrine of Velayat-e-Faqih. But with Iran undergoing its own political transformation, tensions between liberal and conservative factions – and between democratic and theocratic factions, considering the rise of Iranian President Hassan Rouhani and the domestic rehabilitation he began – have become more acute. Those tensions could well command Iran's attention, leaving its international aspirations by the wayside.

Thus, as much as Iran would like to further exploit current Sunni weaknesses, changes underway in Tehran could thwart its leaders' regional ambitions – as could internal differences among Shiites and the progression of the Syrian civil war. Lead Analyst: Kamran Bokhari

Trivia: Cocktailurile MolotovAproape toată lumea ştie că numele se aplică la grenadele incendiare improvizate din sticle umplute cu benzină, sau alt lichid inflamabil şi prevăzute cu un fitil. Dar mai puţini ştiu originea numelui care îl menţionează pe fostul ministru de externe al URSS-ului din vremea lui Stalin, Viaceslav Molotov.

Prima dată finlandezii au folosit arma artizanală, în timpul “Războiului Iernii” declanşat de invazia Finlandei de către armatele sovietice, net superioare

5

trupelor finlandeze şi ca efectiv şi ca număr de tancuri. Neavând destule grenade antitanc, finlandezii au recurs la sticlele umplute parţial cu un amestec inventat de ei (benzină, cherosen, potasiu şi păcură), cu care au scos din funcţie multe tancuri sovietice. Numele de Molotov a fost dat în batjocură, ca o amintire a pactului von Ribbentrop- Molotov de împărţire a Europei, încheiat în secret în august 1939.

Atacul sovietic nu a avut succes şi Liga Naţiunilor Unite l-a declarat o agresiune, astfel că sovieticii nu au avut de ales şi au încheiat pace cu Finlanda la 12 Martie 1940, la Moscova.

De atunci, cocktailurile Molotov sunt larg folosite de demonstranţi, partizani şi luptători de gherilă. Cea mai recentă întrebuinţare a fost în timpul manifestaţilor din Kiev, din 2014, care au dus la îndepărtarea dictatorului Ianucovici.

6

Drinkology: Whiskey-urile din secară

Cea mai populară băutură în coloniile engleze pe pământul american era romul, fabricat din melassele importate din Caraibe. Dar imigranţii englezi au început încă din secolul XVI să distileze un whiskey local, făcut în special din porumb şi secară.

Secara, cereală intrată în disgraţie în Europa după răspândirea grâului, are avantajul că poate creşte în regiunile cu soluri mai sărace şi este mai rezistentă la intemperii decât grâul.

Whiskey-ul din secară, caracterizat printr-o “asprime” pe care nu o are Bourbon-ul, făcut din porumb, a fost popular până la războiul civil american, apoi a căzut în uitare. La venirea anilor 1900’s, alte băuturi importate au cucerit publicul: whiskey-urile scoţiene, ginul, tequila şi mai târziu vodca (după al doilea război mondial).

După 2000 a apărut o renaştere a interesului pentru rye whiskey şi două categorii s-au instalat pe piaţă: whiskey-urile de secară americane şi cele canadiene. Care este deosebirea? Cele americane sunt fabricate din minimum 51% secară (aşa cum bourbon-ul se face dintr-un amestec de cereale cu minimum 51% porumb), dar cele canadiene pot avea diferite procentaje de secară, sau deloc. Ele pot avea inscripţia pe etichetă de rye whiskey numai pentru faptul că li se adaugă un extract de secară.

Aroma pe care o dă componenta de secară din whiskey este cea de pâine neagră proaspătă.

În epoca de glorie, whiskey-urile de secară erau în special produse şi consumate în statele din nord, mai ales Pennsylvania şi Maryland. Oraşul Pittsburgh a fost un centru al producţiei de whiskey din secară între anii 1700 şi 1800.

Dintre vechile whiskey-uri de secară, continuă să se producă Old Overholt, dar în zilele noastre distileriile de bourbon (cele mai multe în Kentucky şi Tennessee) fabrică şi pe cele din secară: Jim Bean Rye, Dickell Rye, Jack Daniels Rye, Wild Turkey Rye. (MSM)

7

Expresii româneşti (prost traduse) rău folosite: Păpuşă pe şir, magneţi din metal – de Rodica Zafiu

 www.dilemaveche.ro Mai 2015

În spaţiul Internetului texte traduse la repezeală şi prelucrate superficial sînt reproduse de zeci de ori de alte ziare, televiziuni, portaluri de ştiri, bloguri, reţele

de socializare, pagini personale. În felul acesta, o simplă prostie, de exemplu o eroare grosolană de traducere, ajunge să fie multiplicată la nesfîrşit. Acum cîteva luni, un titlu de pseudo-ştire prelua un comentariu de pe Twitter, traducîndu-l cu nonşalanţă din engleză: „Ca o păpuşă pe un şir, Halep e trasă şi împinsă“ (prosport.ro). Formula (în original: „like a puppet on a string“) circulă încă prin zeci de reluări, pe alte site-uri, care nu par să se fi sinchisit de lipsa ei de sens. Confuzia dintre „şir“ şi „sfoară“, în traducerea englezescului string, dar mai ales dezinteresul pentru o minimă logică a exprimării, au creat o imagine absurdă, ratînd orice şansă de a transpune sensul comparaţiei (cu o „marionetă trasă de sfori“).

Prelucrările publicistice (de cele mai multe ori nesemnate) ale textelor traduse sînt rodul minimumului efort. În primul rînd, pentru unele ştiri timpul nici nu contează: ca şi în cazul falselor apeluri umanitare sau al alertelor planetare trimise prin poşta electronică şi care la o rapidă verificare se dovedesc destul de vechi, ele pot fi reluate periodic, dacă au doza necesară de senzaţional. Anul trecut, mai multe ziare şi televiziuni au preluat un scurt articol publicat pe site-ul bbc.co.uk cu opt ani în urmă (în 2006). Contribuţia jurnalistică a ziariştilor-prelucrători a mers în mai multe direcţii: titlul – care păstra în original o anumită distanţă prin ghilimele, marcînd simpla citare a unei opinii („Fridge magnets «can be a killer»“) a fost amplificat prin formule de avertizare şi prin mărci (interjecţii, majuscule, semne de exclamare) echivalente cu strigătul şi gestul ostentativ: „ATENŢIE! Magneţii de frigider pot ucide!“ (realitatea.net); „ALERTĂ! Magneţii de frigider pot UCIDE!“ (observator.tv) „Magneţii de frigider te-ar putea UCIDE. Iată cum!“ (csid.ro); „Magneţii de frigider sînt foarte PERICULOŞI! Uite cum te pot ucide!“

8

(cancan.ro). Exprimarea generică a fost înlocuită în cele mai multe cazuri printr-un tu direct adresat publicului (implicat prin interpelare, dar şi printr-o declarată cunoaştere a obiceiurilor sale cotidiene): „Magneţii pe care îi ţii pe frigider te pot ucide!“ (wowbiz.ro).

Articolul-sursă recurgea la un titlu senzaţionalist, dar conţinea mai multe rezerve şi precizări esenţiale: informaţia că riscul priveşte doar persoanele cu stimulatoare cardiace, ideea că ar fi periculoşi doar anumiţi magneţi, foarte puternici, precum şi citarea mai multor opinii prudente, menite să relativizeze pericolul şi să liniştească publicul. Cum era de aşteptat, asemenea detalii sînt omise sau reduse la minimum în versiunile româneşti, grijulii şi apocaliptice. Dezvoltarea ştirii emfatizează contrastul dintre plăcerile domestice şi pericolul mortal: „Fie că i-am achiziţionat din excursii, ca suvenir, fie că ne place pur şi simplu să ne înzorzonăm frigiderul cu accesorii haioase şi colorate, magneţii de frigider stau la loc de cinste în orice casă. Însă ştiai că aceste mici bijuterii îţi pot pune sănătatea în pericol?“ (cancan.ro). Neglijenţele de traducere sînt adesea agravate de ignoranţă: în original sînt menţionaţi „Swiss researchers at the University Hospital of Zürich“; traducerile şi prelucrările oscilează între „oamenii de ştiinţă elveţieni“ (csid.ro), „un medic elveţian“ (realitatea.net) şi chiar „cercetătorii nemţi“, respectiv „cercetătorii de la Spitalul Universitar din Zürich, Germania“ (sfatulmedicului.ro). Unele formulări sînt involuntar comice – „riscul fatalităţii creşte direct proporţional cu mărimea magnetului“ (sfatulmedicului.ro), „cardiacii (…) sînt rugaţi să nu intre în contact cu un magnet“ (gandul.info); multe sînt pur şi simplu agramate, conţinînd neglijenţe de tastare, dezacorduri sau exprimări incomplete: „Toată lumea cumpără magneţi din călătoriile pe care le fac!“ (observator.tv); „Contactul foarte apropiat al corpului cu micii magneţi care se comercializează peste tot pot destabiliza mecanismul de funcţionare al pacienţilor“. (observator.tv)

Ultimele exemple provin, de altfel, din reluările cele mai recente ale ştirii; se pare că în aprilie 2015 acesteia i-a venit din nou rîndul să-i înspăimînte pe paşnicii colecţionari de suveniruri. De data aceasta (dincolo de inevitabilele neglijenţe de redactare), o bijuterie logică e chiar explicaţia pericolului: „Oamenilor de ştiinţă elveţieni de la Universitatea din Zürich avertizează că magneţii de frigider pot creşte riscul de infarct, pentru că sînt făcuţi din metale, informează BBC“ (dcnews.ro; text reluat de b1.ro, infoziare.ro, vreaustiri.com, stiri-actuale.ro, stiri100.ro, news.yam.md etc. etc.)

9

Memorii: Tot ce nu ştiaţi despre Bacovia – de Marius Chivu

 

În familie i se spunea Iorguţ.

 umele lui real era Gheorghie Vasiliu şi a fost al cincilea copil din cei nouă (primul dintre aceştia a murit foarte mic) pe care i-au avut Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, un comerciant şi o casnică. La vîrsta de şapte ani, s-a îmbolnăvit de malarie, întîrziind înscrierea în clasa întîi. În convalescenţă, a fost îngrijit de bunica Paraschiva, căreia i se spunea Pachia.

 Nu a fost un elev bun la învăţătură. Institutorii i-au acordat toate calificativele, de la superlativul „foarte silitor”, la îngrijorătorul „atenţie mare”. În clasele mici, a primit nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică şi ştiinţe fizico-chimice. A primit însă menţiuni şi premii pentru desen, muzică şi gimnastică. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas repetent. 

 Îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul şi gimnastica. Lucra mult la bare, la paralele şi la inele. Prietenii spuneau că avea „o musculatură de atlet”. Iubea mult porumbeii. În şcoala primară şi în liceu a crescut şi îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase şi de toate culorile. Fiecăruia îi dăduse cîte un nume. Plîngea cînd vreunul se pierdea sau era mîncat de vreo pisică ori de vreun uliu.

 Tot în perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă intratabilă derivată din malaria şi varicela netratate serios. A suferit toată viaţa din cauza acestei eczeme situate la baza nasului. „Hidoşenia ei l-a torturat pînă la nebunie pe el, care era un desăvîrşit estet”, îşi amintea un prieten.

 La vîrsta de 17 ani, din dorinţa de a ajunge ofiţer, s-a înscris la Şcoala Militară din Iaşi. N-a suportat regimul de cazarmă şi, după numai două săptămîni, a evadat din internat, îmbrăcat în uniforma de cadet pe care şi-o cumpărase singur. S-a întors la liceul pe care l-a terminat după multe reexaminări, abia la vîrsta de 22 de ani, fără a-şi da bacalaureatul, obţinînd însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. În această perioadă dificilă din liceu, cînd era ameninţat cu repetenţia, a debutat în revista Literatorul condusă de Al. Macedonski cu o poezie semnată V. George.

 La 18 ani a participat la un concurs de desen de natură patronat de Casa Regală prin Prinţesa Maria de Hohenzollern, unde i s-a acordat, în sala Atheneului din Bucureşti, premiul I cu cunună şi o medalie. Avea un talent deosebit pentru portrete şi caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieţii, cîteva sute pentru diverse gazete şi reviste, dar şi pentru propria sa plăcere. Culorile sale preferate, reflectate şi în poezie, erau albul, violetul, negrul, roşul („de sînge”) şi galbenul: „Pictorul întrebuinţează în meşteşugul 

10

său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. Roşul e sîngele, viaţa zgomotoasă... După violet şi alb, am evoluat spre galben. Am ignorat culoarea albă, culoarea roşie. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacţie chimică dă precipitat galben.”

 Ca şi liceul, nici studenţia n-a fost uşoară („din viaţa de student n-aş putea spune prea multe lucruri”): a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din Bucureşti după şase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate, a reuşit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă. Studenţia lui a durat de trei ori mai mult decît era termenul normal de studii în acea vreme. I s-a eliberat Cartea de avocat, dar n-a profesat niciodată. Într-un interviu de la maturitate, s-a confesat: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor, pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi.”

 Ca poet, a publicat sub pseudonimele V. George şi G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu pseudonimele A. Muste şi Gr. Mustea - Muste(a) fiind numele strămoşilor paterni ai poetului, nume a cărei primă atestare datează din vremea lui Ştefan cel Mare. Ca recenzent şi prozator, a publicat sub pseudonimele Bob, Vag şi Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicţionarul lui Haşdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu rîul Argeşului”, a mărturisit într-un interviu.

 La vîrsta de 35 de ani, i-a apărut prima carte, volumul Plumb, sub îngrijirea lui Ion Pillat („prietenul care mi-a adunat cu de-a sila versurile”), într-un tiraj de 500 de ex. Opt ani mai tîrziu, datorită unor prieteni (printre care, cel mai important şi mai apropiat a fost vărul său Grigore Tăbăcaru), a apărut ediţia a doua a cărţii. A participat la cenacluri şi la facerea mai multor reviste literare, dar fără să se implice niciodată serios. 

 În tinereţe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile şi cîrciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor de nădejde şi un boem care nu prea dădea pe acasă. „Bacovia mai înseamnă însă şi altceva. Prescurtînd pe Bacchus în Baco, şi adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău avînd renumele lor.”

 Era un bărbat scund, cu o conformaţie plăpîndă, avea ochii albaştri, iar ticul său era să-şi ciupească mustaţa. În tinereţe purtase plete blonde. Mînca puţin, bea mult şi fuma mult. Era un om timid, tăcut şi retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum şi-l amintea un cunoscut. „De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost totdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sînt inadaptabil, că fug de oameni. Este o 

11

exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele... Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Uneori îşi lăsa barbă (spre disperarea soţiei) şi purta mai mereu pelerină neagră. Avea o grădină destul de mare unde îi plăcea să se plimbe şi unde era vizitat de prieteni: „Cu toată satrea mea, nu sînt lipsit de prieteni. Zilnic sînt cercetat de cunoscuţi şi amici, are caută să mă distragă din apatia în care te cufundă inconştient izolarea... Cau oamenii, îmi place zgomotul lor. Ei mă cheamă, dar eu fug să nu aştern tăcere peste cheful lor”.

 Scria în mijlocul naturii („deoarece operele mele sînt impresii de peisagii”), schiţînd cu creionul, pe caiete cu foi dictando, cîteva versuri pe care ulterior le relua şi le reformula, uneori vreme de mai mulţi ani, pînă ce poemul i se părea desăvîrşit. Scria greu şi, cel mai adesea, era nemulţumit. În momentele sale de depresie, voia să-şi ardă manuscrisele. Transcrierea poemelor, pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soţia lui. 

 Nu avea o conştiinţă artistică bine definită şi considera arta „ca o recreaţie după muncă”. Într-un interviu a mărturisit: „Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vobesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă acest simple notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată par vaiete. Nu sînt decît pentru mine.” 

 Nu citea foarte mult şi nu avea scriitori preferaţi: „Este interesantă atitudinea tinerilor de astăzi în căutarea formei definitive. Nu-mi place tradiţionalismul şi nici pentru modernişti n-am laude... Cît priveşte despre mine, am fost şi rămîn un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi... citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii [Verlaine, Rollinat, Jean Moréas], n-am simţit sufletul românesc vibrînd lîngă ei. Alt neam, altă vîrstă.” Comentariile criticilor literari la poemele sale i se păreau de-a dreptul fanteziste. Verbele sale favorite, conform frecvenţei din poezii, erau „plînge” şi „ninge”.

 S-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană de ambii părinţi încă din adolescenţă, mai tînără decît el cu 14 ani şi pe care a cunoscut-o în perioada debutului. Asta după ce în prealabil poetul avusese cu altcineva un fiu natural, nerecunoscut legal (devenit ulterior agent al Siguranţei). Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu, absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior profesoară de limba română şi ea însăşi poetă, drept o ambiţioasă fără scrupule, căsătorită cu el doar din dragoste pentru poezie. A preluat comanda familiei şi s-a ocupat de slujbele şi opera poetului, protejîndu-l şi rezolvîndu-i toate problemele. Şi-a dedicat viaţa soţului, înfiinţînd casele memoriale din Bacău şi Bucureşti, impulsionînd editarea operei sale şi organizarea unui festival care să-i poarte numele. Cei doi au avut un băiat, Gabriel, devenit ulterior custodele casei memoriale, apoi, după moartea mamei, coordonator al Cenaclului Literar „George Bacovia”. Acesta a avut la rîndul său un fiu (astăzi un medic cunoscut); a murit la un azil de bătrîni în urma unui atac cerebral. 

 Îi plăcea muzica încă din şcoală, cînd făcuse parte din coruri patriotice şi învăţase să cînte la vioară. Nu era un instrumentist bun şi nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie 

12

colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întîi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă. Am făcut şi compoziţii pentru mine.” Cînd era singur, obişnuia să fredoneze. Privind un gramofon într-o bodegă, ar fi oftat: „Viaţa se mecanicizează mereu.” În sălile de concert ajungea rar, dar obişnuia să meargă la cinematograf şi la teatru. La împlinirea a 75 de ani, revista Muzica i-a dedicat un număr special, conţinînd un grupaj de lieduri pe versurile sale.

 A fost bolnav mai toată viaţa; eczema intratabilă i-a afectat psihicul. La vîrsta de 33 de ani a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; la vîrsta de 47 de ani, la clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 55 de ani, la clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. Bolnav fiind, vreme de zece ani n-a publicat nici o poezie inedită.

 De-a lungul vieţii, a avut mai multe slujbe. Din cauza boemiei sale, dar şi a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau îşi dădea demisia. Astfel, a fost, rînd pe rînd, suplinitor şi profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală/Comercială de Băieţi din Bacău, funcţionar şi ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti (oraş în care poetul s-a mutat definitiv, împreună cu soţia sa, în anul 1933) sau şef de birou la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Mărturisea într-un interviu: „De luni de zile fac anticameră şi măsor culoarele pentru un post promis de mult. Dar şi la ministerul scriitorilor şi la celelalte, locurile sînt ocupate. Ce-i aia artist, scriitor? Mi-ar conveni mai bine un post la Ministerul Ocrotirii sociale. Tot nu mă simt eu bine. Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trecee dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sîngele. Ce-i aceea poet? În loc de Ministerul Artelor mă îndrept spre cel al Sănătăţii. Totuna-i. Numai să fie şi acolo.” A primit, de asemenea, cîteva sinecuri: referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului sau consilier la Departamentul Artelor. În a doua parte a vieţii, a fost pensionar al Societăţii Scriitorilor Români, al Casei Scriitorilor şi, în cele din urmă, al Uniunii Scriitorilor. „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe cînd aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.”

 În timpul bombardamentelor americane asupra Bucureştiului din aprilie/iulie 1944, fiul şi soţia lui s-au refugiat în afara oraşului, la Pucioasa, dar poetul a rămas în casa familiei împreună cu o mătuşă. Nu făcuse şi nu-l interesa politica, dar începînd cu anul 1947, în plin deceniu stalinist, i s-a refuzat reeditarea operei din cauza artei sale „decadent-burgheze”. „Eu nu fac politică şi nu rîvnesc la posturi oficiale. Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, că altfel te zbuciumi în zadar.” 

 În timpul vieţii a primit mai multe premii în bani - printre care şi Premiul Naţional de Poezie; ajutoare şi pensii de onoare; i s-a conferit de două ori Ordinul „Meritul cultural” pentru litere şi opere literare, acordat de Regele Carol al II-lea, ulterior şi „Ordinul muncii”, acordat de autorităţile comuniste. Numele său a apărut (la recomandarea lui Lucian Blaga, ataşat cultural al României la Berna) în ediţia din 1934 a almanahului Who`s Who. Opera sa a fost comentată în presă, la radio şi în cărţi de critică literară, i s-au făcut portrete, a citit în amfiteatre studenţeşti arhipline, iar poemele sale au fost traduse în antologii apărute în limbile maghiară, germană, franceză, cehă şi polonă. Spre sfîrşitul vieţii a fost reeditat şi omagiat cu fast în cadrul mai multor ceremonii şi festivităţi.

13

 La vîrsta de 73 de ani, a înregistrat la Radio Bucureşti 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 şi 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Aceasta este singura înregistrare radiofonică a poetului - mai făcuse una cu un an mai devreme, dar banda imprimată se ştersese. Soţia sa a povestit că poetul îşi pierduse între timp dinţii şi, jenat, refuzase să mai citească. S-a lăsat, în cele din urmă, convins, dar înregistrarea (făcută acasă - pe fundalul unuia dintre poeme se aude lătratul cîinelui din curte) a decurs greu: poetul abia şi-a citit versurile, mecanic şi grăbit, extenuat (stătea rezemat de divan), cu voce slabă şi dicţie neclară. A fost dezamăgit de înregistrare: „Am dat rasol. Dar aşa o să scap mai uşor de oaspeţi. Vocea mea o să le-ajungă. Şi, trag, nădejdea, o să-i şi sperie”.

 A murit la ora 8 dimineaţa, la el acasă. Diagnosticul medicului legist a fost de neoplasm vezical. A fost înmormîntat în cimitirul Şerban Vodă (Bellu), în sectorul dedicat oamenilor de artă şi de ştiinţă, iar ceremonialul funerar oficial a avut asistenţă de rang guvernamental. Comunicatul Agerpres a consemnat dispariţia „unui fruntaş al poeziei româneşti din ultimele decenii”. În anii ce au urmat morţii sale, numele poetului a fost atribuit străzii Frăsinatului, unde se află casa memorială din Bucureşti, precum şi unei şcoli, unui liceu teoretic, unui festival de poezie şi unei universităţi, toate din Bacău.

 Opera sa cuprinde şapte volume de poezie (dintre care unul postum), o carte de poeme în proză şi un mic roman „liric social” de treizeci de pagini („în proză pot să mişc membrele mai liber”). Cele mai frecvente zece cuvinte din poezia lui sînt, chiar în această ordine, următoarele: „noapte”, „mai” (cu sensul de „încă”), „toamnă”, „plînge”, „trist”, „ninge”, „veni”, „se duce”, „singur” şi „alb”.  (textul introductiv al ediţiei)

 Amurg

Trec burgheze colorateÎn cupeuri de cristal –E o veşnică plimbare,Vălmăşag, milionar…

Şi pe publice terasePlîng viori sentimental…E parfum, bomboaneŞi desfrîu de lupanar…

…Dar notează-n cartea vremiiFilosoful proletar:Greve, sînge, nebunie,Foame,Plînset mondial…Pe cînd lasă-amurgul flăcăriPe-un final ce se anunţăPe-un decor miliardar…

Aparut in Dilema veche, nr. 588, 21-27 mai 2015

14

Cronica gastronomică: Deviled eggs – de Veronica Pavel Lerner

Dileme lingvistice şi culinare Subiectul care a generat răspunsurile pe care le voi cita mai jos se referă la delicioasele şi binecunoscutele ouă umplute.  Sunt multe variante de reţete, dar cea mai simplă este următoarea: ouăle fierte tari se taie în jumătăţi, se scot gălbenuşurile, se zdrobesc, se adaugă sare, piper, ulei, muştar şi maioneză, se amestecă, iar cu acest amestec se umplu jumătăţile de albuşuri. (din www.LaPunkt.ro Mai 2015)

În vizită la fiul meu din California, în martie-aprilie ale acestui an, am avut ocazia să constatat marea popularitate a ouălor umplute printre californieni în timpul sărbătorilor de Paşti.  Ele se găsesc de vânzare, gata preparate, la supermarket-uri. Crezând că se numesc „filled eggs” (traducerea lui „ouă umplute”, precum în franceză se numesc „œufs farcis”), am folosit acest termen când am întrebat  unde sunt plasate în magazin. Oamenii de acolo nu înţelegeau, dar când le explicam despre ce era vorba, ziceau  “A!! You look for deviled eggs! They are over there” şi-mi arătau aleea pe care trebuia să le găsesc. Erau puse câte şase sau opt în cutii de plastic transparente,  unele ouă aveau umplutură galbenă şi erau pudrate cu boia, altele aveau umplutură bej –(cu pate de ficat în compoziţie) şi pudrate cu piper, iar altele erau umplute cu ceva misterios, pentru că se numeau „deviled eggs without eggs”, adică „ouă umplute, fără ouă” – destinate vegetarienilor.  Erau şi ele de două culori,unele galbene şi unele verzulii, toate pudrate cu boia.

„Deviled eggs” (ouă diavoleşti), acuma am învăţat. Denumirea mi s-a părut ciudată şi am hotărât să-i întreb pe cei din jur de ce nu se numesc „filled eggs”, denumire mai fidelǎ şi mai potrivitǎ .  Ulterior am înţeles că primul meu impuls de a mă fi adresat cu asemenea întrebări unor persoane era totalmente demodat în ziua de azi. N-am regretat însă demersul, care s-a dovedit foarte interesant.

Absolut toţi cei abordaţi de mine m-au privit cu consternare, figura lor trădând totala supriză şi, eventual, dilemă pe care întrebarea mea, legitimă de altfel, le-a provocat-o. În majortitate, răspunsurile au fost :”nu ştiu”, însoţite de câte un zâmbet incert, dar politicos şi de o ridicare indiferentă din umeri. Voi cita câteva din răspunsuri:

O infirmieră: „ha! nu m-am gândit, mă mir că soţul meu, inginer, nu s-a întrebat şi n-a căutat pe Google!”

15

O studentă: „niciodată nu mi-a trecut prin cap că se pot numi altfel; adevărat, de ce s-or fi numind aşa?”

O artistă decoratoare: „hm… interesantă întrebare; nu ştiu de ce, dar poate că, fiind atât de gustoase, suntem ispitiţi de diavol să mâncăm multe!

O doctoriţă psihiatră: „eu cred că gălbenuşul este inima oului şi, zdrobindu-l, distrugi inima lui, ceea ce e un act diavolesc”.

Un profesor universitar de matematică: „ ce spune Google?” Un agent imobiliar: „ouăle umplute sunt foarte bune, n-are nicio importanţă cum se numesc, se 

consumă rapid oricum s-ar numi! Sincer, nu prea mă interesează numele mâncărurilor”. O vânzătoare la un magazin de haine: „da, da, parcă-mi aduc aminte că aceeaşi întrebare i-a 

pus-o un coleg al fiului meu la facultate, cred că era originar de undeva din Europa, ştiu că fiu-meu a venit acasă mirat că cineva îi pune o asemenea întrebare. Nu mai ţin minte răspunsul, a fost de mult!”

Casierul unei staţii de benzină: “vreţi să repetaţi întrebarea? … “nu ştiu, de mâncare nu mă ocup eu, nevasta mea găteşte. Mie-mi plac hamburgerii.”

Am continuat cercetările până când am aflat răspunsul pe Google.

Când m-am întors la Toronto, am fost la un party unde s-au servit ouă umplute. Am întrebat-o pe una din invitate (pe româneşte) dacă ştie numele lor în engleză. Sigur, “deviled eggs”, mi-a spus. Se întrebase şi ea de ce tocmai acest nume, dar n-a căutat răspunsul. Iată-l:

Un englez şi-a deschis în 1822 în Boston un bussiness de vânzare a condimentelor, care mergea foarte bine. În 1868, fiul lui a experimentat un nou produs din carne cu un amestec de condimente. Firma a ajuns celebrǎ şi ei au numit procesul de amestecare a condimentelor “deviling”. De atunci -şi obiceiul se pǎstreazǎ- denumirea “deviled” se utilizeazǎ pentru orice  produs care conţine condimente ca muştar, ardei iute, piper, etc. Cum ouăle umplute au şi muştar, se numesc”deviled”.

E drept, internetul are rǎspunsuri, dar nu mulţi îşi pun întrebări, iar dacă-şi pun, nu toţi caută răspunsuri!

Luna Iulie

1. Ziua Naţională a Statelor Unite – 4 iulie 17762. Ziua Naţională a Franţei – 14 iulie 17893. Apollo-11 primul om pe lună - 20 iulie 1969

16

1. Ziua Naţională a Stelor Unite – 4 iulie 1776

La 4 iulie 1776, Congresul Continental a aprobat Declaraţia de Independenţă formulată de Comitetul celor Cinci (John Adams, Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Roger Sherman şi Robert Livingston), prin care cele 13 colonii ale Angliei de pe teritoriul american (Massachussets, New York, Pennsylvania, Virginia, New Hampshire, Connecticut, New Jersey, Delaware, Maryland, Georgia, Rhode Island, Carolina de Nord, Carolina de Sud) se proclamau independente. Acest eveniment este confirmat prin drapelul american

(cele 13 dungi orizontale, colorate alternativ roşu şi alb).

4 iulie a devenit sărbătoarea naţională a Stetlor Unite şi se sărbătoreşte cu parăzi, picnic-uri, grătare, târguri, baluri, focuri de artificii şi întâlniri sportive (în special baseball). (MSM)

2. Căderea Bastiliei – 14 iulie 1789

Fortul Bastille Saint-Antoine a fost construit în secolul XIV (1357-1370) cu intenţia unui fort protector al Parisului, în timpul Războiului de 100 de ani cu englezii. Ulterior a devenit închisoare de stat.

În luna iulie 1789 a izbucnit revoluţia franceză, mai întâi la Vendome (oraş din

centrul Franţei), apoi la Paris. Rebelii cereau desfiinţarea absolutismului regal, introducerea unei constituţii şi egalitate, cu anularea privilegilor nobilimii şi ale clerului. Participanţii la revoluţie au luat arme din garnizoanele militare şi din magazinele armurierilor. Dar nu aveau destulă pulbere de praf de puşcă. Aflând că în fortul Bastilia era o pulberărie, la 14 iulie 1789 au atacat şi ocupat fortăreaţa,

17

dezarmând anemica garda de apărare şi au eliberat cei şapte detinuţi: trei critici ai regimului, un dement şi trei escroci. Dar ocuparea Bastiliei a devenit simbolul revoluţiei franceze, care a adus libertatea cetăţenilor Franţei, dar a arestat şi executat câteva mii de membri ai nobilimii, „trădători şi spioni” şi adversari ai revoluţiei. (MSM)

3.Apollo – 11: primul om pe lună- 20 iulie 1969

La 20 iulie 1969, misiunea spaţială americană Apollo-11 a reuşit o performanţă care părea de neconceput numai în urmă cu câţiva ani: debarcarea pe Lună a doi cosmonauţi dintre cei trei membri ai echipajului: Neil A. Armstrong (comandantul misiunii), Michael Collins (pilotul modulului spaţial CSM-107 Columbia) şi Edwin „Buzz” Aldrin Jr (comandantul modulului lunar LM-5 Eagle). Nava spaţială a fost lansată pe o rachetă Saturn-V, de la baza cosmică JF Kennedy, din Florida.

La primul contact cu solul lunar, Neil Armstrong a rostit faimoasele cuvinte: ...un pas mic pentru om, un pas imens pentru umanitate. (MSM)

18

Pamfletul lunii: Sfertoacademicianul Breban și

măi animalele bolnave de dreapta – de Nestor

www.catavencii.ro ; 01 iunie 2015

Proaspătul (81 primăveri roșii) ICR-ist de onoare Nicolae Breban și-a lămurit colegii academicieni de ce România este în urma Poloniei: acolo indivizi ca Patapievici și Liiceanu ar fi fost împușcați de mult. Senatul Institutului Culturnic Reșapat al Academiei Cațavencu îl felicită sincer pe maestrul Breban pentru

combativitatea dovedită, la vârsta înțeleaptă a tovărășiei sale, în apărarea cauzei. Totodată, ne simțim datori să alimentăm noul elan brebanist cu alte propuneri de asanare a mediului cultural național:

1. Decapitarea publică a transcedentalistului Andrei Pleșu, craniul (după curățarea surplusurilor nefolositoare) urmând a fi instalat în salonul ICR ca un omagiu adus marelui scriitor Hamlet - autorul preferat al ministrului Culturii, Ionuț Vulpescu. Resturile pleșiste vor fi presate la rece, extrăgându-se ingredientele necesare fabricării unui săpun popular denumit "Cheia Dilemei".

2. Extrădarea ex-patriatului de bună voie Cărtărescu, cel care oricum a renunțat la legăturile cu națiunea sa câștigând premii literare în Occidentul imperialist. Premiile menționate vor fi înscrise pe o listă neagră a ICR, iar cărțile arse în Piața Victoriei în cursul unei ceremonii speciale, supravegheate de comisarul Breban cu pistolul de calibru 8,1 la îndemâna stângă.

3. Condamnarea la muncă silnică pe viață a foștilor filo-udriști Paleologu și Baconschi, fermecații epopeii Elene pe tot timpul cât Elena Udrea a fermecat (pe lângă Băsescu) cetatea dreptei românești. Cei doi nu vor avea drept de reducere a pedepsei, indiferent câte cărți vor scrie ei în pușcărie inspirați de posterele Udreascăi la apogeu.

4. Spânzurarea sorosistului Mircea Mihăieș în Piața Operei din Timișoara, acolo de unde a pornit nenorocirea ce a făcut posibilă popularizarea intelectualilor de dreapta, adică trădătorii prin

19

definiție ai interesului național. Trupul va fi lăsat să putrezească în laț, exemplu necesar anumitor medii putrefacte din cultura antiromânească.

5. Execuția prin tragere în țeapă a celor doi academicieni care au protestat față de afirmația tovarășului Breban din ședința respectivă, Grigore Brâncuș și Ileana Mălăncioiu. Să învețe și animalele bolnave cum să-și țină gura atunci când un adevărat ales al Poporului vorbește în numele acestuia.

Toate spectacolele culturale expuse mai sus vor fi organizate pe fond sonor adecvat, asigurat de maestrul Tudor Gheorghe cu melodii compuse în cinstea evenimentelor: "Pune tata ștreang la poartă", "La fereastra un'te gâtui", "Cu bastonul prin Cărtărești", "Dă-mi gurița să ți-o sparg", "Hai omor, hai fără frică". Plus "Dansează URSS-ul Românesc", care se vede că n-a murit niciodată, doar a hibernat în mințile academicienilor făcuți la apelul bocancilor lui Stalin.

Expresia lunii: Legi (reguli) draconice

În secolul VII îen, Areopagul atenian l-a însărcinat pe Draco (Dracon) să alcătuiască un set de legi scrise, care să înlocuiască legislaţia orală existentă şi care să fie baza unor hotărâri luate în tribunale.

Acesta a conceput în anul 621 legile care au fost de o stricteţe fără egal, pedepsind cu moartea şi cele mai mărunte vini, ca acea de a fi leneş, de a fura câteva fructe, sau de a minţi. De la Draco se trag adjectivele draconic,

draconian, care se referă la pedepse de mare asprime, necorespunzătoare vinilor.

Legile lui Draco au fost înlăturate de Solon (631-558 îen), cu excepţia celei care aplică pedeapsa capitală celor vinovaţi de omucidere. (MSM)

20

Pictorul lunii: Virgiliu Parghel

Cariera de pictor a lui Virgiliu Parghel a cunoscut mai multe etape, nefiind ocolită de pericolul sincopelor sau de spectrul unor momente de cumpănă. După terminarea facultăţii, artistul s-a întors în judeţul Suceava, stabilindu-se în comuna Dolhasca, unde, în calitate de profesor la şcoala din localitate,  a predat desenul

21

vreme de câţiva ani. A fost  o perioadă în care s-a văzut nevoit să-şi redefinească, pe de o parte, structura limbajului plastic, iar pe de altă parte să-şi readapteze paleta la cromatica specifică zonei. Lucrul în natură s-a impus de la sine, căutările şi experimentele compoziţionale din intimitatea atelierului trecând, fără a fi total părăsite,  într-un plan secundar. A fost, de asemenea, momentul în care a înţeles că aşa-zisele „babisme”, adică încercările emulilor de a interpreta într-un mod personal viziunea estetică şi matricea stilistică ale lui Corneliu Baba, erau fără îndoială la modă în Bucureşti, dar imposibil de menţinut în viaţă pe un şevalet aşezat zi de zi, luni în şir, sub coama unui deal bucovinean. Acumulările cu tentă excesiv didactică au început să se cearnă şi să se reaşeze, lăsând loc şi pentru ceea ce înseamnă sugestiile şi impulsurile permanente pe care realul le transmite către sensibilitatea ingenuă a artistului autentic. În consecinţă, a devenit din ce în ce mai receptiv la identitatea spaţiului geografic local, s-a arătat interesat de fizionomiile oamenilor în mijlocul cărora trăia şi de peisajul unduitor şi molcom din jurul său, al cărui efect asupra stării sale de spirit era din acest motiv, dar şi din punct de vedere al încărcăturii cromatice marcate de sobrietate mai mult liric-edulcorant şi bucolic-sedativ decât dinamic şi incitant, fapt ce l-a determinat să se aplece cu acribie spre compunerea unor game cromatice tot mai rafinate având în punctul lor de origine verdele şi albastrul. Studierea şi experimentarea unor astfel de subtilităţi tehnice s-au numărat în acel răstimp printre puţinele modalităţi eficiente de a se sustrage freneziei plein air-iste de care se lăsase cuprins, dar au însemnat şi un pariu cu sine însuşi prin mijlocirea căruia şi-a menţinut treaz instinctul de explorator dubitativ al datului vizual, rezervându-şi dreptul şi şansa implicită de a se exprima în cu totul alţi termeni stilistici, dacă motive de indiferent ce natură ar fi impus, în anumite împrejurări, acest lucru. (Corneliu Ostahie).

Barca

22

Peisaj

23

Model în atelier

Sunt însoţit de căldura credinţei în fiecare zi (Virgiliu Parghel)

24

25

26

Articolul lunii: What Borders Mean to Europe – de George Friedman

www.stratfor.com June 23, 2015

Europe today is a continent of borders. The second-smallest continent in the world has more than 50 distinct, sovereign nation-states. Many of these are part of the European Union. At the core of the EU project is an effort to reduce the power and significance of these borders without actually abolishing them — in theory, an achievable goal. But history is not kind to theoretical solutions.

Today, Europe faces three converging crises that are ultimately about national borders, what they mean and who controls them. These crises appear distinct: Immigration from the Islamic world, the Greek economic predicament, and the conflict in Ukraine would seem to have little to do with each other. But in fact they all derive, in different ways, from the question of what borders mean.

Europe's borders have been the foundation of both its political morality and its historical catastrophes. The European Enlightenment argued against multinational monarchies and for sovereign nation-states, which were understood to be the territories in which nations existed. Nations came to be defined as groupings of humans who shared a common history, language, set of values and religion — in short, a common culture into which they were born. These groups had the right of national self-determination, the authority to determine their style of government and the people who governed. Above all, these nations lived in a place, and that place had clear boundaries.

The right of national self-determination has created many distinct nations in Europe. And, as nations do, they sometimes distrust and fear one other, which occasionally leads to wars. They also have memories of betrayals and victimizations that stretch back for centuries before the nations became states. Some viewed the borders as unjust, because they placed their compatriots under foreign rule, or as insufficient to national need. The right of self-determination led inevitably to borders, and the question of borders inevitably led to disputes among states. Between 1914 and 1945, Europeans waged a series of wars about national

27

boundaries and about who has the right to live where. This led to one of the greatest slaughters of human history.

The memory of that carnage led to the creation of the European Union. Its founding principle was that this kind of massacre should never happen again. But the union lacked the power to abolish the nation-state — it was too fundamental to the Europeans' sense of identity. And if the nation-state survived, so did the idea of place and borders.

If the nation-state could not be abolished, however, then at least the borders could lose their significance. Thus two principles emerged after World War II: The first, predating the European Union, was that the existing borders of Europe could not be changed. The hope was that by freezing Europe's borders, Europe could abolish war. The second principle, which came with the mature European Union, was that the bloc's internal borders both existed and did not exist. Borders were to define the boundaries of nation-states and preserved the doctrine of national self-determination, but they were not to exist insofar as the movement of goods, of labor and of capital were concerned. This was not absolute — some states were limited in some of these areas — but it was a general principle and goal. This principle is now under attack in three different ways.

The Movement of Muslims in Europe

The chaos in the Middle East has generated a flow of refugees toward Europe. This is adding to the problem that European nations have had with prior Muslim migrations that were encouraged by Europeans. As Europe recovered from World War II, it needed additional labor at low cost. Like other advanced industrial countries have done, a number of European states sought migrants, many from the Islamic world, to fill that need. At first, the Europeans thought of the migrants as temporary residents. Over time, the Europeans conceded citizenship but created a doctrine of multiculturalism, which appeared to be a gesture of tolerance and was implicitly by mutual consent, given that some Muslims resisted assimilation. But this doctrine essentially served to exclude Muslims from full participation in the host culture even as they gained legal citizenship. But as I have said, the European idea of the nation was challenged by the notion of integrating different cultures into European societies. 

Partly because of a failure to fully integrate migrants and partly because of terrorist attacks, a growing portion of European society began perceiving the Muslims already in Europe as threatening. Some countries had already discussed

28

resurrecting internal European borders to prevent the movement not only of Muslims, but also of other Europeans seeking jobs in difficult economic times. The recent wave of refugees has raised the matter to a new level.

The refugee crisis has forced the Europeans to face a core issue. The humanitarian principles of the European Union demand that refugees be given sanctuary. And yet, another wave of refugees into Europe has threatened to exacerbate existing social and cultural imbalances in some countries; some anticipate the arrival of more Muslims with dread. Moreover, once migrants are allowed to enter Europe by any one country, the rest of the nations are incapable of preventing the refugees' movement.

Who controls Europe's external borders? Does Spain decide who enters Spain, or does the European Union decide? Whoever decides, does the idea of the free movement of labor include the principle of the free movement of refugees? If so, then EU countries have lost the ability to determine who may enter their societies and who may be excluded. For Europe, given its definition of the nation, this question is not an odd, legal one. It goes to the very heart of what a nation is, and whether the nation-state, under the principle of the right of national self-determination, is empowered to both make that decision and enforce it.

This question does not merely concern Muslims. In the 19th and 20th centuries, the Ostjuden — the Jews coming into Western Europe as they fled czarist edicts — raised the same challenge, even though they sought more vigorously to assimilate. But at that point, the notion of borders was unambiguous even if the specific decision on how to integrate the Jews was unclear. In many countries, the status of minorities from neighboring nations was a nagging question, but there were tools for handling it. The Muslim issue is unique in Europe only to the extent that the European Union has made it unique. The bloc has tried to preserve borders while sapping them of significance, and now there is an upsurge of opposition not only to Muslim immigration, but also to the European Union's understanding of borders and free movement.

The Greek Crisis

The question of borders is also at the heart of the Greek crisis. We see two issues: one small, the other vast. The small one involves capital controls. The European Union is committed to a single European financial market within which capital flows freely. Greeks, fearing the outcome of the current crisis, have been moving large amounts of money out of Greece into foreign banks. They remember what

29

happened during the Cyprus crisis, when the government, capitulating to German demands in particular, froze and seized money deposited in Cypriot banks. Under EU rules, the transfer of deposits in one country of the bloc, or even outside the bloc, is generally considered legitimate. However, in the case of Cyprus, the free movement of capital across borders was halted. The same could conceivably happen in Greece.

In any event, which is the prior principle: the free movement of capital or the European Union's overarching authority to control that flow? Are Greek citizens personally liable for their government's debt — not merely through austerity policies, but also through controls imposed by the Greek government under European pressure to inhibit the movement of their money? If the answer is the latter, then borders on capital can be created temporarily.

The larger issue is the movement of goods. A significant dimension of this crisis involves free trade. Germany exports more than 50 percent of its gross domestic product. Its prosperity depends on these exports. I have argued that the inability to control the flow of German goods into Southern Europe drove the region into economic decline. Germany's ability to control the flow of American goods into the country in the 1950s helped drive its economic recovery. The European Union permits limits on the movement of some products, particularly agricultural ones, through subsidies and quotas. In theory, free trade is beneficial to all. In practice, one country's short-term gain can vastly outweigh others' long-term gains. The ability to control the flow of goods is a tool that might slow growth but decrease pain.

The essential principle of the European Union is that of free trade, in the sense that the border cannot become a checkpoint to determine what goods may or may not enter a country and under what tariff rule. The theory is superb, save for its failure to address the synchronization of benefits. And it means that the right to self-determination no longer includes the right to control borders.

Ukraine and the 'Inviolability' of Borders

Finally, there is the Ukraine issue — which is not really about Ukraine, but about a prior principle of Europe: Borders cannot be allowed to change. The core of this rule is that altering borders leads to instability. This rule governed between 1945 and 1992. Then, the fall of the Soviet Union transformed the internal borders of Europe dramatically, moving the Russian border eastward and northward. The Soviet collapse also created eight newly free nations that were Soviet satellites in

30

Central and Eastern Europe and 15 new independent states — including Russia — from the constituent parts of the Soviet Union. It could be argued that the fall of the Soviet Union did not change the rule on borders, but that claim would be far-fetched. Everything changed. Then came the "velvet divorce" of Slovakia and the Czech Republic, and now there are potential divorces in the United Kingdom, Spain and Belgium.

Perhaps most importantly, the rule broke down in Yugoslavia, where a single entity split into numerous independent nations, and, among other consequences, a war over borders ensued. The conflict concluded with the separation of Kosovo from Serbia and its elevation to the status of an independent nation. Russia has used this last border change to justify redrawing the borders of Georgia and as a precedent supporting its current demand for the autonomy and control of eastern Ukraine. Similarly, the border between Azerbaijan and Armenia shifted dramatically as the result of war. (On a related note, Cyprus, divided between a Turkish-run north and a Greek-run south, was allowed into the European Union in 2004 with its deep border dispute still unsettled.)

Since the end of the Cold War, the principle of the inviolability of borders has been violated repeatedly — through the creation of new borders, through the creation of newly freed nation-states, through peaceful divisions and through violent war. The principle of stable borders held for the most part until 1991 before undergoing a series of radical shifts that sometimes settled the issue and sometimes left it unresolved. The Europeans welcomed most of these border adjustments, and in one case — Kosovo — Europeans themselves engineered the change.

It is in this context that the Ukrainian war must be considered. Europe's contention, supported by America, is that Russia is attempting to change inviolable borders. There are many good arguments to be made against the Russians in Ukraine, which I have laid out in the past. However, the idea that the Russians are doing something unprecedented in trying to redraw Ukraine's borders is difficult to support. Europe's borders have been in flux for some time. That is indeed a matter of concern; historically, unsettled borders in Europe are precursors to war, as we have seen in Yugoslavia, the Caucasus and now Ukraine. But it is difficult to argue that this particular action by Russia is in itself a dramatically unprecedented event in Europe. The principle of national self-determination depends on a clear understanding of a nation and the unchallenged agreement on its boundaries. The Europeans themselves have in multiple ways established the precedent that borders are not unchallengeable.

31

There are two principles competing. The first is the European Union's desire that borders be utterly permeable without the nation-state losing its right to self-determination. It is difficult to see how a lack of control over borders is compatible with national self-determination. The other principle is that existing borders not be challenged. On the one hand, the union wants to diminish the importance of borders. On the other hand, it wants to make them incontestable.

Neither principle is succeeding. Within Europe, more forces are emerging that want to return control over borders to nation-states. In different ways, the Muslim immigrant crisis and the Greek crisis intersect at the question of who controls the borders. Meanwhile, the inviolability of borders has been a dead letter since the fall of the Soviet Union.

The idea of borders being archaic is meaningful only if the nation-state is archaic. There is no evidence that this is true in Europe. On the contrary, all of the pressures we see culturally and economically point to not only the persistence of the idea of nationality, but also to its dramatic increase in Europe. At the same time, there is no evidence that the challenge to borders is abating. In fact, during the past quarter of a century, the number of shifts and changes, freely or under pressure, has only increased. And each challenge of a national border, such as the one occurring in Ukraine, is a challenge to a nation's reality and sense of self.

The European Union has promised peace and prosperity. The prosperity is beyond tattered now. And peace has been intermittently disrupted — not in the European Union, but around it — since the Maastricht Treaty was signed in 1992 to create a common economic and monetary union. All of this is linked to the question of what a border represents and how seriously we take it. A border means that this is my country and not yours. This idea has been a source of anguish in Europe and elsewhere. Nevertheless, it is a reality embedded in the human condition. Borders matter, and they matter in many different ways. The European crisis, taken as a whole, is rooted in borders. Attempting to abolish them is attractive in theory. But theory faces reality across its own border.

Istorie prezidenţială americană: Theodore Roosevelt şi expediţia în America Latină

32

Cel de al 26-lea preşedinte american, Thedore Roosevelt (1858-1919) a avut două mandate, între anii 1901-1909. El era vicepreşedinte în 1901, când preşedintele în funcţie, William McKinley a fost asasinat şi Roosevelt a devenit succesorul lui. A fost reales în anul 1904, dar a pierdut alegerile din 1912. Theodore Roosevelt a fost un om de o mare energie şi un exponent al epocii de progres american de la începutul secolului XX. Industria americană şi transporturile s-au dezvoltat exploziv în timpul preşidenţiei lui Theodore Roosevelt. Deasemeni, el a iniţiat construirea canalului Panama.

Teddy Roosevelt a fost şi el victima unei încercări de atentat. La 14 Octombrie 1912, în timp ce călătorea pentru campania de realegere, el a fost împuşcat în piept, de proprietarul unui restaurant din Milwaukee, Wisconsin, John Flammang Schrank. Dar glonţul a traversat mai intâi tocul metalic de ochelari, apoi foile discursului împăturit, amândouă în buzunarul redingotei şi abia apoi a pătruns – cu energie redusă - în peretele toracic. Fiindcă nu avea simptome respiratorii şi nici hemoptizie, Roosevelt a conchis că rana nu e penetrantă şi a insistat să-şi ţină discursul de 90 de minute, înainte de a se lăsa dus la spital.

După ce a eşuat în alegerile din 1912, Roosevelt s-a dedicat călătoriilor şi scrierilor despre expediţii şi cercetări de ştiinţe naturale: a făcut un safari african, a vizitat mai multe ţări europene şi a făcut o expediţie de doi ani (1913-1914) în bazinul fluviului Amazon. Acolo a avut de înfruntat numeroase pericole şi a fost la un pas de moarte îmbolnăvindu-se de febră tropicală şi de o infecţie plecată de la o rană la picior. La întoarcere, fostul preşedinte a publicat o carte Prin sălbăticia Braziliei. Theodore Roosevelt şi Colonelul Rondon în timpul expediţiei în regiunea Amazon – 1914.

Alături de George Washington, Thomas Jefferson şi Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt este reprezentat în grupul statuar sculptat în Muntele Rushmore din

Dakota de sud de către sculptorul de origine daneză Gutzon Borglum. (MSM)

33

Poeta lunii: Ionelia Cristea

Pentru că nu e ca la televizor

„pentru că nu e ca la televizorîn mijloc nu stă un manechin de plasticcu corpul acoperit de praf pentru că la sfîrşitul programuluiam fobii, anxietăţi şi niciodată nu-mi întorc capulspre cameră zîmbind cu superioritate pentru că lucrezîntr-un spital şi trec prin tot felul de crizemă deteriorez uşor îmi revin greu

din cînd în cînd imagini ale florilorplesnite lîngă barbotoare şi jumătăţi de corpuri paralizateîn paturi cum se nimereşte

pentru că toţi oamenii ăia frumoşi relatînd vag melancolicpoveşti în lift sau pe coridor în timp ce plăgile se închid purşi simplu nu există – aşa cum nu există compensaţiipentru fiecare lucru abandonat sau pierdut revelaţiaspaimei care îţi înţepeneşte în cap

vorbesc exact ca atunci cînd am ajuns în Bucureşti energie şientuziasm plus bonus pentru transportul în centru muşcateînflorite agăţate haotic la ferestre şi nu poţi să imprimi viaţăfără o doză de tupeu şi încredere în destinul personalo dragoste şi un ataşament perfect normale

am foarte puţini prieteni îi menţin. Alex a lăsat-o şi elbaltă şi a plecat din ţară i s-a rupt filmuldimineaţa cînd mai intru pe net îmi povesteştedespre Amsterdam şi prăjiturele mă aşteaptăsă hoinărim pe canale să vedem abrupt şi intenscum alunecă soarele de pe acoperişul unui spital“

(din volumul Noaptea de gardă)

Din laconica prezentare a autoarei născute în 1983 (un debut aşadar „tardiv“, prin comparaţie cu majoritatea debuturilor adolescentine de azi), aflăm că în prezent lucrează ca medic neurolog în Bucureşti. Multe din poemele cărţii folosesc lexicul de specialitate, astfel că boala (se subînţelege că e 

34

vorba de accidente vasculare) este circumscrisă la rece, cu instrumentele specialistului, creîndu-se astfel un contrast puternic cu descrierile dramatice ale celor paralizaţi sau aflaţi în comă. Datorită pregătirii sale, medicul neurolog vede enorm; în ciuda pregătirii, medicul simte monstruos. Inevitabil, totul se întoarce împotriva lui: „obsesii, somatizări frecvente, atacuri de panică / şi comportament

autodistructiv. // Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec / frecvent prin crize de identitate şi întîlnesc oameni / vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranţa. / Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă // de suferinţă şi de boală cronică. Probabil că în planul înalt / al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte / şi renunţare sau despre cum poţi să accepţi toate astea. / Mîine sînt iarăşi de gardă.“ Percepţia bolii este, aşadar, încă şi mai profundă, trece dincolo de simptome şi de urmele corporale vizibile. Pentru medic, boala este un proces deseori 

ireversibil, iar pacienţii îi apar, în cele mai bune cazuri, doar parţial recuperabili („cînd l-am externat din spital era aproape bine / adică pe jumătate paralizat şi cu sondă vezicală / dar înghiţea şi ieşise din comă). (Marius Kivu – Dilema Veche)

Criterii de departajare

Există criterii sinistre de departajareîntre oameni, între voci, între sentimente.Se departajează totulSau poate chiar mai mult.Ne departajăm noi de noi înşineÎntr-o încercare de a cerne sentimentul,de a-l decima,de a-l transforma într-o facilitate personală.Departajăm încercarea de a trăide simbolul încifrat, omul,departajăm clipa de secundăşi anotimpurile accidentate depicăturile de ploaieAlcătuim criterii complicatepentru a ne feri de noi, de gândurile noastre,pentru a da impresia că murindputem trăi în continuare, pentru a da impresia că nu se termină totulo dată cu azi..

Visul

35

Alături de mine litera cenuşiemă împingea în clădirea-fantomă.Urcam emisferă cu emisferă spre acoperişulcosmic.În jurul meu planetele valsauagăţându-se din când în când de braţele meleca de nişte fantezii monotone.Clipe nenăscute se insinuau în faţa mearupând echilibrul celest.Aş fi vrut să mă nasc cu o lume înaintepentru a mă putea privi printr-un secolnepereche,pe mine, fiinţa altor timpuri mişcătoare.Se pare că am urcat prea susacoperişul cosmic a dispărut demult.Privesc în jur şi nu sunt decât eu singură,un punct izolat într-o galaxie pustie.

Tristeţe

În camera meaTristeţea e înaltă şi rece.Alături de tâmpla ei două păsări se ivesc dinplictisul unei ore.

Ninge cu amintiri şi cioburi întreemisferele camereiCare se caută cu înfrigurareUna pe cealaltă, de la începutul lumii.

Un haos total se naşte în camera pustiită.

Dreptul la fericirea celuilalt a fost demultrespins.

Anotimpul selenar s-a stins.În încăpere s-a făcut întuneric…

36

Fotografia lunii: Memorial Day – de Emanuel Tânjală

37

Proză: Ziţa din Marea Caraibelor către Ion Luca

Caragiale – de Valeria Sitaru

Nene Iancule,  Îţi scriu din Marea Caraibilor, sunt într-o barcă cu magnaţi. Să mă ierţi că nu ţi-am spus când am plecat, da' am luat la ofertă călătoria, nu i-am spus nici soră-mii, Veta, că iar o apuca plânsu' de-atâta cusut la mondiruri. Iacătă-i o vreme ca pe la noi, în toiul verii, numai că aici îi zice iarnă. Caraibii sunt nişte insule de pe glob. Li se mai zice şi Lumea Nouă din America de Sud. Nene Iancule, je suis happy and cul, de atâta frumuseţe ce văz. Rică s-a luat de apucături americane, stă tolănit pe pupă, scrie şi vorbeşte-n creolă. De când s-a angajat la LiterNet, bate toată ziua la laptop şi tânjeşte după glorie. Nu mă mai înţeleg cu el! I-a intrat în cap că seamănă cu dumneata, mon cher. "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi...", aşa zice că ziceai când îi scriai lu' domn' doctor Zarifopol. Ca să vezi ce moftangiu a ajuns! Altfel, mă ţine bine cu trataţiile de amor, ne mai luăm de la o glumă, îmi bagă câte-un junghi în inimă, da-mi trece repede, mă ştii. Jur pe Statuia Libertăţii, sunt tot aurora lui sublimă, when ai drim, ai drim tot pe el, aşa să mor. Stai să-ţi spui ce-i pe-aci pe unde sunt, că n-ai cum să mă-ntrebi. Să vezi, altă halima... Plajă, natură de Paradis (heruvini n-au, dar am luat cartea despre îngeri a lu' unu' Pleşu' cu mine, am citit-o printre rânduri..., nici mahalale n-am văzut, deşi femeile din Punta Cana zici că-s toate Zamfira Muscalagioaica), şi, cum ziceam, peisaje de poveste, exuberanţă, festival, motocancio... Hai că nu ştii ce-i ăla! Mă faci să râd, nene, ajunsei eu să-ţi dau explicaţiuni de geografia locului! Motocanciu e un fel de amploaiat care te transportă de la domiciliu la plajă cu motocicleta. Zic: hai să mă duc şi eu, că o juma' de oră de soare de-aici face cât patru ore de litoral la noi. Mă protejez cu creme. Mă fac turcoaz. Când să trec bariera cu corali, mă pomenesc că-mi taie drumul un pricopsit de caraib. Hello, darling, zice. Sorry - zic - şi mă ia de după gât. Rică trăgea cu magnatu' la parâme. Aoleu, dacă mă vede? Dau să mă-ntorc, când, apare ăl cu rentacaru şi-i trage una-ntre coarne lui motocanci. Mă speriu. Ce să strig, pe cine, nenea Dumitrache, peste mări şi ţări. Ei,

38

ce zici dumneata de nasul caraibilor?... Ce să-ţi mai spun... Clima e cam tropicală. Deşi umiditatea e sus, plouă cam un sfert de oră, după care apare soarele. Paleta de colors e în contrast cu albul parfumat de roze şi cu nisipul. În loc de lalele e plin de mango. Nucile de cocos se sparg greu şi doar ca pamplezir le-aş mânca. În hamac nu-mi place. Cuvântul ăsta-mi aduce aminte de haidamaci, mitocani, pastramagii, maţe-fripte... Masa o servim la grădină în regim de olinclusiv, bem freşuri, mai ascultăm comédii hispanofone, mai dansăm baciata-bruto, da-l cam lasă şalele pe Rică, bine că la merenghe mă descurc cu magnatu', l-am pus naş de-al doilea. Vezi, c-am avut şi eu parte pe lumea asta de compătimire, nene Iancule, că ce le-ai mai potrivit în noaptea aia furtunoasă... Seara mă pocneşte, aşa, parol, câte-o briză-n cap, şi mă delectez cu amintiri, mă întreb de ce iubim femeile, cum se-ntreabă unu' Cărtărescu, ce-o face tuşica, dau drumul la orga de lumini până la albastru-infinit... Uite, acum abia aştept s-ajung la mal, mă simt zăpăcită de valuri, m-am sculat devreme, ai got a filing de melancolie... pe unde te-o găsi scrisoarea mea, nene Iancule? Mă gândeam să te rog, când mă-ntorc, să mă fi trecut şi pe mine un pic în scrisoarea pierdută, în locul coanei Zoiţica, să-l fac pe Caţavencu să tremure, să mă pun cu puterea, să gândesc pozitiv, să scot ţara din criză, să desenez o frunză, un palmier, un Porş ca să nu zic de Ferrari, să arborez austeritatea, că mai am şi eu momente de sacrificii, poate de îndoială, să se vadă că am şi gândit în viaţa asta, nu sunt doar Ziţa aia care citeşte dramele Parisului, o superficială, o nepricopsită spiritual vorbind, că, uite, oricine mă poate interpreta... până şi una ca Dorina din Giuleşti mi-a umflat rolul şi s-a premiat cu el. Aşa să am parte,Yor lovely, Ziţa

39

Istoria comunismului romanesc Serial publicat în Jurnalul Național (2004-2008)

M I E R C U R I , 2 3 M A I 2 0 0 7

W W W . I S T O R I A C O M U N I S M U L U I . B L O G S P O T . C O M

Începuturile temutei instituţii a Securităţii

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Organizare haotică, dar secretizată, cadre cu pregătire puţină şi birocraţie excesivă sunt doar câteva dintre caracteristicile primilor ani de existenţă ai Securităţii Statului. Scopul declarat al noii instituţii era "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni si externi".

Înfiinţarea unui serviciu de informaţii, cu tot ce presupune ea, nu este subiect de ştire publică. De aceea, despre cum a luat fiinţă Securitatea românească nu avem amănunţite informaţii, cele existente putând fi culese doar din compendiile de istorie sau din memoriile contemporanilor. Oameni din sistem indică şi arhivele sovietice de la Moscova drept sursă de informaţii despre anii de început ai Securităţii. Se pare că, odată cu retragerea lor de pe teritoriul României, consilierii sovietici au luat cu ei şi documente din arhiva secretă a poliţiei politice comuniste. Creaţia lor, de altfel.SECURITATEA POPORULUI. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal. La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP). La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor

40

duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare general-ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.HAOS ŞI SECRETOMANIE. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice."DEMASCARE" ŞI DISTRUGERE. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949, de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului". În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii. CADRE PUŢINE ŞI SEMIANALFABETE. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori

41

necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii."LEGEA SUNTEM NOI!". Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine". La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

OFIŢERII DIEDirecţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii (aflată în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu – foto) a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic".

42

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională".

Ultima oră: The man may be for turning. Alex Tsipras is reportedly considering an about face

Jun 30th 2015 | the Economist

BY ANY reckoning today is a crucial moment in the extraordinary Greek debt-crisis drama, as two deadlines pass, with fateful consequences. The first is a payment that is due to be made to the International Monetary Fund by June 30th. The

second is the expiry of the bail-out agreement between Greece and its international creditors, leaving it for the first time in five years without official support. Is there any chance that Alexis Tsipras, the Greek prime minister whose ill-judged decision to call a referendum on the terms of a renewed bail-out agreement has caused Greek banks to be closed for at least the next week, might pull back from the brink?

As things stand the first deadline will be missed. The Greek government—which is as strapped for cash as its citizens (who can only withdraw €60 a day from ATMs)

43

—does not have the money to pay the IMF the €1.5 billion ($1.7 billion) that is due this evening. Yanis Varoufakis, Greece's finance minister, confirmed on June 30th that Greece will not make the payment. Greece will therefore suffer the ignominy of becoming the first advanced country to default to the IMF, joining the likes of Sudan and Zimbabwe in that hall of shame. Technically it will go into arrears but Christine Lagarde, the head of the IMF, has said there will be no grace period. In short, it will amount to a default (even if the IMF prefers to call it something else).

Although this will be an abject moment even in Greece’s chequered financial history as a serial defaulter (for over half of its existence since becoming an independent state in 1830 it has been in default, with the British most memorably sending the Royal Navy to seize marine assets in 1850 to pay off the country's debts) it will matter more symbolically than practically. Credit-rating agencies have indicated that a missed payment to an official creditor like the IMF will not trigger "cross-default" clauses in privately-held debt contracts allowing bondholders to demand their money back. And although the European Financial Stability Facility, the main vehicle used by euro-zone states to lend to Greece, does have such clauses, it has indicated that it will not exercise this right.

The much bigger question is whether Mr Tsipras will take advantage of a last-last-minute offer by Jean-Claude Juncker, the president of the European Commission, to pull back from the precipice. Mr Juncker has offered to call an emergency meeting of the Eurogroup of euro-zone finance ministers on June 30th if Mr Tsipras accepts a version of the creditors’ proposals published on Sunday. This might allow an emergency payment to Greece that would avoid it defaulting on its IMF liabilities.

The initial response from the Greek government was to dismiss the offer. Mr Tsipras stuck to the line that he would be campaigning against the proposals in the referendum due to be held on Sunday July 5th. But sources today told Kathimerini, a Greek newspaper, that the government is reconsidering the offer. Mr Tsipras has reportedly spent the day on the phone with officials in Brussels (and may in fact be boarding a Brussels-bound plane) and members of his party have hinted that Athens will make an offer later today. Greece may in fact ask for a third bail-out. The government certainly has good reason to back away from the edge of the cliff. The effects of Mr Tsipras’s foolish call for a referendum have almost certainly been far more calamitous than he anticipated (though they were quite predictable according to economists). Moreover, indications from polls suggest that the Greeks will vote in favour of the proposals and thus against their government on Sunday.

44

Such has been his pattern of reckless behaviour that few would put much money on Mr Tsipras stepping back from the brink. He has after all made much of the humiliation of the creditors’ offer, so that it would be humiliating for him to concede now. But that may only postpone the humiliation of having to stand down until after the referendum—if it goes against him.

45