Buletinul Clubului Român din

Chattanoogawww.romclub.wordpress.com

Octombrie 2019

Nr. 968 ani de apariție

neîntreruptăTema lunii:

1

Națiune, Național,

NaționalismMotto de început: Un om poate escalada

Everestul pentru sine, însă - la final - pune în vârf steagul țării sale (Margaret Thatcher)

Definiții

Națiune (Nație)DEX (Dicționarul Explicativ al Limbii Române): Comunitate

stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune. Din lat. natio, onis (naștere), it. nazione, fr. nation, rus. națiia.

MERRIAM WEBSTER: Diviziune teritorială care conține una sau mai multe naționalități și care este deobicei caracterizată printr-o dimensiune mare și o condiție de independență.  

DICȚIONARUL OXFORD: o țară (un stat) constituit dintr-o populație cu aceași limbă, cultură și istorie, care locuiește într-o zonă particulară sub o conducere proprie.

WIKIPEDIA: Comunitate umană stabilă formată pe baza unității de limbă, teritoriu, istorie, etnicitate și trăsături psihologice, toate formând o cultură proprie. Un grup etnic mobilizat și instituționalizat în grad mare.

2

ANTHONY D. SMITH: Națiunea este o comunitate cultural-politică care a devenit conștientă de individualitatea, unitatea și de interesele ei specifice. Este o populație umană care împarte un teritoriu istoric, un set de mituri comune și de amintiri istorice, o cultură, economie, reguli și datorii care o definesc.

Definițiile DEX și Oxford fac o eroare: națiunea nu este identică cu statul. De fapt, cel mai apropiat termen ar fi cel de popor și sunt numeroase națiuni care nu sunt state, unele existând sub forma națiunilor conlocuitoare (Cecenii în Rusia, Catalanii în Spania, Rohingya în Myanmar, etc), altele sunt risipite sub forma unor mici comunități în mai multe țări sau state (Țiganii/Romani în Grecia, România, Ucraina, Polonia, Rusia, Bulgaria, Italia, Franța, Marea Britanie, etc; Aromânii în Bulgaria, Grecia, Macedonia, Serbia, etc).

LUCIAN BOIA:

Ce este, aşadar, naţiunea? Brutală întrebare dacă ţinem seama de tot ce am spus până acum. Naţiunea este un cuvânt, un concept, care nu poartă în sine, în mod obiectiv, o semnificaţie gata făcută. Ceea ce înseamnă "naţi-une" depinde de alegerea noastră, de modul cum vrem să decupăm, să pri- vim, să abstractizăm şi să interpretăm o anume fază a evoluţiei istorice. Nu îmi propun aşadar să desluşesc ce ar însemna naţiunea în absolut, fiindcă nuexistă concepte absolute. Nu pot decât să schiţez şi să încerc a sintetiza in- terpretările actuale privitoare la naţiune, dezvoltând pe marginea lor propria mea înţelegere.

Diferența dintre națiune și naționalitate:Națiunea (substantiv) este un grup de oameni legați prin trăsături, istorie și scopuri, în timp ce naționalitatea (substantiv cu rol de adjectiv) este o calitate legată de noțiunea de stat și reprezintă apartenența unei persoane la o națiune, la un anumit stat. Naționalitatea are un caracter legal, implică recunoașterea statului în cauză, respectarea legilor lui de către membrii naționalităților și acordarea de protecție naționalităților de către statul în care locuiesc. Este o definire a unei calități de membru.

3

Idea și termenul de națiune sunt recente și aparțin numai istoriei moderne.După E.J.Hobsbawm (Nations and Nationalism since 1780, Cambridge University Press 1990), apariția sentimentelor de identitate națională și de națiune se localizează în era revoluțiilor (1776, 1789, 1830, 1848, 1870) și mai ales la momentul revoluției franceze.

Pentru a ajunge la noțiunea de națiuni a fost nevoie ca lumea europeană să atingă conștiința națională, să aspire la statul-națiune și să dezvolte economiile naționale.Apariția ideii de națiune este legată de un anumit stadiu al dezvoltării economice și tehnologice.Conceptul inițial de națiune s-a referit la originea unei populații: națiune = loc de naștere, origine.În progresul ideii de națiune a contat foarte mult existența și activitatea burgheziei liberale, care a fost și inițiatoarea marilor revoluții din secolele XVIII-XIX. Când sentimentul național s-a răspândit la masele populare, a apărut naționalismul. Acesta poate fi definit ca sentimentul unui individ că aparține unui anumit grup, identificarea indivizilor cu comunitatea umană pe care o numesc națiunea lor.Dar națiunea este ceva foarte vag, nedelimitat cu claritate și deobicei elaborat prin asocierea unei limbi dominante, a unor tradiții și obiceiuri comune, a unui trecut istoric (de cele mai multe ori legendarizat), a unui teritoriu și a unui mit fondator.După Benedict Anderson (Imagined Communities. Verso 2016), națiunile nu sunt reale, ele sunt doar comunități imaginare, plecate de la un concept elaborat de minți romantice.În concepția lui Anthony D. Smith, nu națiunile au dus la formarea naționalismului, ci acesta - odată răspândit în masa populației - a generat conceptul de națiune.

Una dintre primele concluzii priveşte caracterul voluntar, construit, artificial al naţiunii. Naţiunea este proiecţia în concret a unei ideologii. Este o co-munitate imaginată (potrivit sintagmei care a făcut carieră, a britanicului Benedict Anderson). Antecedentele — spun unii autori — contează prea puţin sau chiar deloc. Nu o anumită istorie face naţiunea, ci naţiunea, o dată con- stituită, îşi inventează istoria care, aparent, ar fi întemeiat-o. Nu o anume limbă, împărtăşită, îi reuneşte pe oameni în naţiune, ci

4

naţiunea, o dată constituită, elaborează o limbă standard pe care o impune tuturor membrilor săi.

Nu căile de comunicaţie moderne fac naţiunea, ci naţiunea, o dată constituită, are grijă să-şi lege toate segmentele componente într-o reţea centralizată de căi de comunicaţie (funcţia, nu numai economică, dar şi naţională, a căil-or ferate în secolul al XlX-lea). Şi aşa mai departe... (Lucian Boia)

Un moment hotărâtor a fost încheierea primului război mondial, care a adus dizolvarea celor trei mari imperii (Habsburgic, Rus și Otoman), cu apariția multor state europene și asiatice de tip stat-națiune.În procesul de formare a conștiințelor naționale au contribuit factori economici, politici, etnici și spirituali.Idea de națiune de sine stătătoare și naționalismul de tip pozitiv (neangrenat în atacul altor națiuni sau naționalități) constituie o ideologie națională, împărtășită de cea mai mare parte a națiunii, bazată pe memoria colectivă a trecutului care unește (real sau legendar) și care poate aduce câștiguri națiunii în cauză.Cu toate acestea, nu sunt multe state uninaționale și majoritatea sunt heterogene din punct de vedere național, cu o națiune dominantă și mai multe naționalități conlocuitoare.Calitatea unui stat modern este acea de a controla raportul naționalităților și de a împiedica abuzurile naționalității dominante.

După primul război mondial, principiul național a devenit criteriul hotărâtor în politica lumii.

Națiunea nu este identică cu statul, nici cu grupurile etnice, nici cu vorbitorii de aceași limbă (Austria-Germania; Anglia-Scoția-Irlanda-Canada-Australia-Noua Zeelandă de azi; în Evul Mediu națiunea germană a fost fărâmițată într-o multitudine de regate, principate, ducate). După Anthony D. Smith, sunt necesare cinci condiții pentru a se naște o identitate națională:

un teritoriu istoric (țara natală, glia străbună, patria); mituri și amintiri istorice comune; o cultură (civilizație) publică comună;

5

drepturi și atribuții egale pentru toți membri comunității; o economie comună și libertate de mișcare neîngrădită pentru agenții

economici.

Miturile naționale sunt povestiri despre trecutul poporului, cel mai ades legate de formarea națiunii (miturile fondatoare) sau de un mare eveniment de eliberare.Sunt esențiale în geneza conștiinței naționale și sunt larg folosite de politicieni sau propagandiști. În epoca liberală, unele mituri au fost folosite pentru a justifica puterea unei anumite formațiuni politice.Cele mai multe au fost povești populare modificate de intelectuali naționaliști pentru a deveni utile în demonstrarea etnicității și în lupta pentru independență.Multe mituri se bazează pe religie, pe legende, conțin simboluri și detalii care au rădăcină în evenimente istorice reale.În numeroase mituri sunt introduse figuri de zei, dumnezei, eroi, indivizi cu puteri supranaturale.Miturile au un substrat istoric (mai mult sau mai puțin legendarizat), unul social și unul psihologic.Între figurile simbolice ale miturilor sunt oameni din trecutul îndepărtat, sau unii recenți, pe cale de a fi legendarizați (exemple: V.I. Lenin, Kim Il Sung, Mahatma Gandhi, Simon Bolivar, Mao Tze Tung).

Mituri fondatoare istorice:Mitul Creației și mitul altarului de pe munte din Vechiul Testament.Mitul lui Helen, fondatorul poporului grec și al limbii elene.Mitul formării Romei de cei doi frați. Romulus și Remus, hrăniți de o lupoaică, și mitul lui Eneas (Eneida).Mitul formării poporului german și al țărilor germane și nordice: prințul Siegfried și Nibelungii.

Miturile istorice legate de personaje reale din trecut: Rusia (Rurik), Iran (regele Cyrus), Japonia (Împăratul Jimmu), Mongolia (Gingis Han), Ungaria (regele Arpad), Arabia Saudită (Abdulaziz Al Saud), Vietnam (Ho și Min), Franța (Vercingetorix, Clovis), Polonia (Lech), Romania (Burebista, Decebal, Traian, Mihai Viteazul), Albania (Skanderbeg), USA (Părinții Fondatori).

6

NaționalTermenul are două înțelesuri:Primul este acela al adjectivului național, care se referă la ceva comun întregii națiuni, țări: campionat național, sistemul național de drumuri, banca națională, echipele naționale, etc.

Al doilea înțeles, mai frecvent în limba engleză, este acela de membru al unei națiuni: este un național al Rusiei (he is a Russia national).

NaționalismENaționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca

un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli.Naționalismul a fost și este adesea folosit ca un instrument de obținere a suveranității și de păstrare a independenței.Sunt două înțelesuri principale ale termenului de naționalism:

- atitudinile indivizilor care aspiră la confirmarea identității de grup;- acțiunile mișcărilor naționale pentru ameliorarea condiției națiunii

sau apărarea ei.

”Un naționalist consolidează imaginea poporului lui pe spezele înnegririi străinului. Este un mod de a închide ochii la defectele proprii, și de a trece cu vederea, în negativ, străinul. Patriotismul este un sentiment de iubire autentic, se bazează pe conștientizarea defectelor proprii și prin dorința de a le elimina”.

”Unui naționalist îi pasă în vorbe de țara lui. Naționalismul nostru e foarte ieftin, poți să scoți pe gură orice, dar dacă te uiți la faptele celor care

7

perorează naționalismul se naște o prăpastie uriașă între vorbe și fapte” (Gabriel Liiceanu - Interviu la postul de televiziune B1. 2018)

Anthony D. Smith a numit naționalismul etno-simbolism, termen care subliniază natura simbolică a ideii de națiune.Explozia, oarecum surprinzătoare, a naționalismului în secolul XX și XXI este explicată de A.D. Smith prin reacția populară la caracterul impersonal al raționalismului, prin efectul dăunător al birocrațiilor moderne, al multiculturalismului și globalismului, generate și difuzate de elita politică contemporană.Tot el arată că naționalismul are mult mai mari șanse să atragă aderenți, fiindcă, spre deosebire de fascism, comunism, milenarism, ateism, nu se sprijină pe dogme, nu este exclusiv când vine vorba de clase, straturi sociale, profesii, religii, etc. Naționalismul se adaptează foarte bine la timpurile moderne, la comunități din zone geografice diferite, la perioade istorice noi. El are o mare putere de atracție generalizată și este, pentru mulți, un sentiment sacru.

Familia de cuvinte: națiuneCuvinte derivate: naționalitate, nație, național, internațional, supranațional, transnațional, naționalism, postnaționalism, subnațional, naționalizare.

Sinonime: popor, neam, comunitate, gintă, etnie, spiță, viță, stirpe, norod, sămânță, seminție.

Formarea națiunilorDin timpurile cele mai vechi oamenii au simțit nevoia să delimiteze grupul lor de "ceilalți".

În cea mai veche civilizație de la care avem documentare, Sumer-ul (4500-1900 î.e.n), locuitorii făceau diferența între "noi" și "străini".

Vechii evrei împărțeau lumea între "poporul evreu" și "goi" (ne-evreii) (Geneza, 10:5).

8

Platon și Aristotel separau grecii de "barbari/ barbaroi" (străini), termen care a fost preluat de romani. Sensul peiorativ al cuvântului (necivilizat, grosolan) a apărut mai târziu, în lumea Bizanțului.

În țările medievale, afirmarea naționalismului și participarea la dialogul politic era rezervat exclusiv clasei bogate și literate.

Universitățile medievale foloseau termenul de natio pentru a desemna profesorii și studenții născuți în țara unde era universitatea și pentru a-i separa de studenții străini.

Prima țară europeană care a adoptat statutul de stat-națiune a fost Olanda secolului XVI.

Ca să apară noțiunea de națiune, urmată de aceea de stat-națiune, a fost nevoie de apariția ideologiei naționalismului, care a creat oamenilor siguranța unei identități căreia îi aparțin. Prin puterea de unire și consolidare pe care o dă unei comunități umane, naționalismul se compară cu religia, motiv pentru care a și fost numit "religia seculară", bazată pe fuziunea patriotismului cu conştiinţa naţionalităţii.

Teorii care explică formarea națiunilor:

Selecționalismul (Arthur Gobinot, Georges Vacher): indivizii se

asociază în grupuri etnice într-un mod asemănător selecției naturale din

teoria Darwin. Curentul selecționalismului a fost folosit pentru a demonstra

superioritatea anumitor rase.

Voluntarismul (Ernest Renan):

Ernest Renan insista asupra criteriilor subiective proprii apartenenţei naţionale: dorinţa, voinţa şi consimţământul. Acestea operează în contextul existenţei unui puternic sentiment de solidaritate, bazat pe moştenirea istorică, pe cultul strămoşilor, pe memoria legată de marile personalităţi ale trecutului naţional şi pe acţiunile lor eroic.

„esenţa unei naţiuni este aceea că toţi indivizii care o formează au multe lucruri de ţinut minte şi de uitat împreună”, altfel spus – memorie colectivă..

9

Teoria vieții politice comune (Max Weber):

Naţiunea are atributul dorinţei pentru o viaţă politică în comun. Altfel spus, grupul etnic îşi asumă o anumită identitate, dar naţiunea posedă în plus o conştiinţă politică legată de viaţa istorică a poporului. Din punct de vedere al naţiunii, aceasta este „credinţa subiectivă într-o moştenire comună”.

De asemenea, Max Weber a introdus în teoria sa privind originea naţiunii un element nou şi anume credinţa indivizilor care o compun într-o onoare specifică: onoarea etnică prin care stilurile de viaţă particulare se încarcă cu valori comune formând demnitatea natională.

Istoriografia marxistă: a plasat constituirea natiunilor în contextul emancipării societăţii de sub autoritatea monarhiei absolute şi a Vechiului Regim, în condiţiile dezvoltării relaţiilor capitaliste. Identitatea etnică este considerată ca având origini premoderne, reflectate de valorile tradiţionale ale ţărănimii libere, aservită ulterior de nobilime în ultimile veacuri ale Evului Mediu. De aceea, identitatea şi ideologia naţională s-ar fi dezvoltat odată cu revoluţia industrială şi generalizarea relaţiilor capitaliste, asigurând un liant ideologic între clasa muncitoare în formare şi burghezia naţională, adeptă a iluminismului şi ideilor Revoluţiei Franceze. Pentru marxişti, independenţa naţională, deci constituirea statului naţional apare ca o precondiţie a dezvoltării sociale, fără de care proletariatul nu-şi putea îndeplini misiunea istorică de forţă conducătoare.

Teoria ideologiei naționale (Hans Kohn): „naţionalismul este o stare de spirit, proprie unei mari părţi a poporului şi pretinzându-se a fi proprie tuturor membrilor săi; el recunoaşte statul naţional ca forma ideală de organizare politică, iar naţionalitatea ca sursă a tuturor energiilor culturale creatoare şi a bunăstării economice”. Fenomen preponderent politic şi ulterior constituirii statelor moderne în Occident, acest tip de ideologie natională (naţionalism) răspundea aspiraţiilor politice ale comunităţilor respective privind libertatea individuală şi progresul social.

Primordialismul – accentuează importanţa legăturilor şi sensibilităţilor de tip etnic din perioada premodernă pentru a explica originea naţiunilor moderne. Un prim tip de primordialism a fost enunţat de belgianul Van de Berghe, pentru care comunităţile etnice sunt structuri naturale. Van den Berghe nu se rezumă să-şi însuşească argumentul ideologiei naţionale romantice, potrivit căruia continuitatea istorică a comunităţilor etnice din

10

Europa premodernă s-au datorat unei tradiţi de viaţă istorică împărtătșită, ci apelează la o analiză de tip sociologic şi demografic, pentru a demonstra că, în Europa medievală, comunităţile etnice sunt rezultatul reproducerii genetice într-un grup restrâns, bazat pe caractere comune, de tipul unei „mari familii” ori a unui clan.

Teoria modernista consideră că naţiunile sunt un produs istoric specific modernităţii. Naţiunile nu pot exista în societăţile agrare, caracterizate de separaţia între o elită nobiliară restrânsă şi comunităţi ţărăneşti ataşate de valori şi practici comunitare tradiţionale (religioase, sociale, juridic-cutumiare). În asemenea societăţi, ideologia naţională enunţată de către intelectuali nu poate avea audienţa necesară, din cauza contradicţiei între pluralitatea social- culturală a universului ţărănesc şi caracterul unificator (uniformizator) al acestei ideologii. Pentru modernişti, precum Deusch, Gellner, Kautsky, Nairn sau Hobsbawm naţiunea nu poate exista fără dezvoltarea unei societăţi urbane, capitalistă şi industrializată, singura capabilă să susţină un sistem de educaţie unitar organizat şi general răspândit, care să implanteze în conştiinţa comunitară ideologia naţională proprie elitei.

Lucian Boia despre formarea națiunilor: Naţiunea este un concept cu în-cărcătură masivă şi simbolică, şi aceasta deoarece s-a aşezat la un moment dat în cadrele acelor structuri esenţiale şi perene ale spiritului uman la care tocmai m-am referit. Cariera ei începe atunci când vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac faţă complexităţii noii faze istorice. Ceva trebuia să le ia locul, să li se suprapună, ceva nu gata făcut, ci construit, în stare să adune laolaltă şi să sudeze segmente sociale disparate, dar chemate să funcţioneze împreună. În măsura în care structurile tradiţionale nu-şi mai puteau îndepli-ni convenabil rolul de a-i reuni pe oameni într-un sistem coerent, alternativa la naţiune ar fi fost anarhia generalizată. Aceeaşi funcţie,de adunare şi con- solidare, a îndeplinit-o, desigur, şi statul modem. Simplul mecanism institu-țional nu ar fi fost însă de-ajuns.Era nevoie, mai presus de toate, de un senti-ment, de o credinţă.Nimic durabil nu s-a construit vreodată numai prin forţă.Naţiunea este aşadar prin excelenţă formula de solidaritate şi de identitate proprie epocii moderne. Dar nu numai atât. A fost şi una dintre principalele beneficiare ale transferului de sacralitate. Nu doar un concept sau un sistem socio-politic, ci, în egală

11

măsură, o religie. O religie potrivit căreia umanitatea este alcătuită (prin voinţă divină sau dispunere naturală)din enti-tăţi naţionale, istoria are să se împlinească, în universalitatea ei, prin fiecare naţiune în parte, iar individul, la rându-i, nu se poate mântui decât în interiorul propriei naţiuni, ca parte infimă a unui destin colectiv. Poate nici o altă invenţie umană nu a cuprins atâta concentrare de sens ca naţiunea. Se explică uşor şi manifestările de intoleranţă. Adepţii unor ideologii de factură cvasi-religioasă nu au nici un motiv să fie îngăduitori cu cei care gândesc altfel. Nimic mai firesc decât să identifice adversari. Ei ştiu că au dreptate, adevă-rul fiind unul singur. Lucian Boia. Două secole de mitologie națională. Humanitas 1999

Viitorul națiunilorNaţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne.

Alături de ideea progresului şi de multiplele ei derivate: revoluţia, democra-ția, comunismul... Sunt credinţe care au pus lumea în mişcare, religii ale vre-murilor noi.

Imaginarea solidarităţilor de tip naţional constituie poate trăsătura cea mai caracteristică a istoriei ultimelor două secole, a unui frământat sfârşit de mileniu. începutul noului mileniu vine şi cu această întrebare: şi-a epuizat oare naţiunea posibilităţile, şi-a îndeplinit până la capăt misiunea istorică, sau mai are încă un rol de jucat, într-o lume în rapidă schimbare dar inca-pabilă deocamdată să-i pună ceva similar în loc? Lucian Boia. Două secole de mitologie națională. Humanitas.1999

Debate about a potential future of nations[edit]See also: Clash of Civilizations, City-state, Virtual community, Tribe (Internet), Global citizenship, Geographic mobility, Transnationalism, Geo-fence, Decentralization, Collective problem solving, and Sociocultural evolution

There is an ongoing debate about the future of nations − about whether this framework will persist as is and whether there are viable or developing alternatives.[22]

12

The theory of the clash of civilizations lies in direct contrast to cosmopolitan theories about an ever more-connected world that no longer requires nation states. According to political scientist Samuel P. Huntington, people's cultural and religious identities will be the primary source of conflict in the post–Cold War world.The theory was originally formulated in a 1992 lecture[23] at the American Enterprise Institute, which was then developed in a 1993 Foreign Affairs article titled "The Clash of Civilizations?",[24] in response to Francis Fukuyama's 1992 book, The End of History and the Last Man. Huntington later expanded his thesis in a 1996 book The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order.Huntington began his thinking by surveying the diverse theories about the nature of global politics in the post–Cold War period. Some theorists and writers argued that human rights, liberal democracy and capitalist free market economics had become the only remaining ideological alternative for nations in the post–Cold War world. Specifically, Francis Fukuyama, in The End of History and the Last Man, argued that the world had reached a Hegelian "end of history".Huntington believed that while the age of ideology had ended, the world had reverted only to a normal state of affairs characterized by cultural conflict. In his thesis, he argued that the primary axis of conflict in the future will be along cultural and religious lines. Postnationalism is the process or trend by which nation states and national identities lose their importance relative to supranational and global entities. Several factors contribute to its aspects including economic globalization, a rise in importance of multinational corporations, the internationalization of financial markets, the transfer of socio-political power from national authorities to supernational entities, such as multinational corporations, the United Nations and the European Union and the advent of new information and culture technologies such as the Internet. However attachment to citizenship and national identities often remains important.[25][26][27]

Jan Zielonka of the University of Oxford states that "the future structure and exercise of political power will resemble the medieval model more than the Westphalian one" with the latter being about "concentration of power, sovereignty and clear-cut identity" and neo-medievalism meaining "overlapping authorities, divided sovereignty, multiple identities and governing institutions, and fuzzy borders".[22]

13

Formarea națiunii române

După Neagu Djuvara (O scurtă istorie a poporului român povestită celor tineri. Humanitas 2012), cu circa 4.000 - 5.000 de ani înaintea erei creștine două ramuri ale populației indo-europene, Geții și Dacii, s-au stabilit în zona carpato-dunăreană. Geții au populat zona Munteniei și Moldovei, iar Dacii pe cea a Transilvaniei.

La sud de Dunăre, o altă ramură indo-europeană, cea a Tracilor (diferiți de geto-daci, deși aveau unele asemănări de limbă), s-a dezvoltat independent, cu cea mai cunoscută grupare fiind cea numită a vlahilor.

Și populația de la nord de Dunăre și cea de la sud au trecut prin câteva procese istorice care au adus mari modificări: ocupația romană și latinizarea (care a avut loc pe o arie mult mai mare decât cea pe care au ocupat-o armata Romei), creștinarea, ocupația slavă și migrația năvălitorilor barbari.

La sfârșitul secolului XVIII au avut loc mari schimbări în lumea europeană: dezvoltarea industriei, comerțului și a burgheziei, apariția misșcărilor de opoziție față de privilegiile și puterea aristocrației și bisericii creștine, dezvoltarea organizațiilor revoluționare și secret-conspiratoare (francmasoneria și altele), declanșarea revoluțiilor sociale (în special revoluția franceză - 1789 și revoluțiile din 1848) toate concurând la apariția conștiinței naționale și a ideii de suveranitate națională.

Tinretul român educat în străinătate (dintre care mulți au devenit francmasoni) au adus ideile și elanul revoluționar în Țările Românești. Lor li se datorează faptul că moldovenii, muntenii, bucovinenii, transilvănenii, etc au început să se numească Români.

După Hitchins (Keith Hitchins. Românii vol.I: 1774-1866. Humanitas 2015), rolul major al formării conștiinței naționale a fost jucat de intelectualitate în

14

Moldova și Muntenia și de intelectualitate și clerul superior creștin ortodox în Transilvania.

Momentele cruciale care au dus la consolidarea conștiinței naționale a Românilor și la apariția României au fost: Unirea Moldovei cu Țara Românească, Războiul de Independență, Marea Unire.

La baza procesului de formare a națiunii române, au stat:

Comunitatea de limbă şi cultură: scrierile vechi, cronicarii, folclorul, scriitorii, Școala Ardeleană, Junimea, universitățile românești, presa, Academia Română, artiștii vizuali, muzicienii, Societatea Filarmonică

Comunitatea teritorială şi economică, continuitatea istorică a păstrării teritoriului românesc.

Fizionomia, structura, religia și profilul spiritual al poprului român.

Dinu Bălan (Etnie, etnicitate, națiune și naționalism. Codrul Cosminului 2006, Nr. 12)

Caracterizările naţionalismului sunt, uneori, abrupte. Un exemplu este polemica iscată în cultura românească cu câţiva ani în urmă, opunându-i pe „autohtonişti” „europeniştilor”. Sociologii şi politologii au încercat să dea răspunsuri în legătura cu veracitatea dihotomiei naţionalism „bun” şi „rău”. Autorul deosebeşte între „identitatea naţională”, benefică, legitimă, având ca scop păstrarea specificului naţional, şi „naţionalismul” antidemocratic, caracterizat prin etnocentrism, xenofobie şi tendinţa spre etnocraţie. Un alt autor, Dan Dungaciu, încearcă să deconstruiască, metodologic, opoziţia facilă, perpetuată, în studiile de specialitate, dintre un naţionalism „vestic”, politic şi civic, şi naţionalismul „estic”, etno-lingvistic şi organic. În schimb, filosoful Andrei Marga discerne între „nationalismul clasic al epocii moderne”, născut în Occident şi caracteristic acestui spaţiu, respectiv „nationalismul rasaritean, care pierde tot mai mult contactul cu o perspectivă universală, afundându-se în provincialismul aproape fatal al zonei”, foarte activ în zilele noastre.

15

Aşa să stea lucrurile? Să existe un naţionalism „bun”, identificat cu

patriotismul şi unul „rău”? Ernest Gellner aprecia că naţionalismul în sine „reprezintă o formă foarte distinctă [sic!] de patriotism, care se răspândeşte şi începe să impună numai în anumite condiţii sociale, predominante exclusiv în lumea modernă”, care implică adeziunea şi fidelitatea faţă de unităţi mari, cu o populaţie omogenă, ştiutoare de carte şi trăind în anonimat. În schimb, istoricul Lucian Boia refuză orice distincţie între naţionalism şi patriotism, considerând că această împărţire are deficienţe conceptuale şi este periculoasă, întrucât etichetează. Mai mult, din perspectivă istorică, „nici o naţie nu s-a dovedit imună la derivele naţionaliste”.

În fapt, orice caracterizare calitativă a naţionalismului este riscantă şi, potenţial, inexactă. Acest fenomen este „un Ianus”, care răspunde unei nevoi acute de omogenitate în epoca modernă. „Teorie a legitimităţii politice”, care statua suprapunerea unităţii politice peste cea naţională, naţionalismul scapă criteriilor de judecată morală, singura posibilă fiind aceea a istoriei. Iar în cazul românesc lucrurile sunt complicate de tipologia specifică a fenomenului, mult mai complex, evident, decât orice formulă teoretică, integratoare, dar, inevitabil, şi simplificatoare.

Opinia noastră este că naţionalismul românesc din perioada regulamentară nu este un etnonationalism, aşa cum avea să se dezvolte mai târziu, în ultima parte a secolului al XIX-lea şi în secolul următor, nici un nativism, mai adecvat sfârşitului epocii fanariote şi deceniului imediat următor, ci este unul de tip Risorgimento, în care ideile panromânismului şi ale programelor reformatoare şi modernizatoare ale societăţii româneşti sunt dominante. Principalele noastre argumente sunt următoarele:

- mişcarea conspirativă iniţială, inclusiv masonică, din ambele spaţii;- participareare strânsă a populaţiei, mai degrabă a unei elite culturale şi politice; - creşterea treptată şi progresivă a implicării politice: indivizi izolaţi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin petiţii şi programe de reformă; organizarea în societăţi şi asociaţii cu scop patriotic, în primele decenii regulamentare; participarea unei forţe politice extinse, după 1848, acceptată inclusiv în discuţiile cu cancelariile străine – este, de altfel, epoca în care „problema românească” este recunoscută oficial de puterile europene; după 1859, statul român devine instrumentul realizării unităţii statale, naţionalismul devenind o politică de stat;

16

- contextul politic intern şi internaţional oarecum asemănător (spaţiul italian se afla sub dominaţie austriacă şi franceză);

- lupta pentru reforme, independenţă naţională şi pentru realizarea unităţii naţionale.

Formarea națiunii americaneNașterea națiunii americane, care a avut loc într-un timp foarte scurt, a fost foarte diferită de geneza altor națiuni, deobicei un proces de foarte lungă durată.Locuitorii celor treisprezece colonii ale regatului britanic în America de Nord, supuși ai monarhiei engleze, s-au trezit, aproape peste noapte "americani".De fapt, pentru multă vreme, ei au continuat să-și declare identitatea națională în același fel în care o făcuseră până atunci: cei din Virginia se numeau pe ei înșiși virginieni, cei din statele de din nord-est erau newenglanders, ș.a.m.d.Curând după revoluție, în anul 1782, francezul Hector St.John de Crevecoeur a comentat cât de greu este să dai o definiție a noului statut de american:

Cine, deci, este acest American, noul om? El nu este nici European, nici descendent de European și are o ciudată amestecătură de sânge, care nu se mai găsește în nici o altă țară.

El este un American care, lăsând în urmă orice fel de vechi prejudicii și obiceiuri, a primit altele, generate de noile condiții de viață la care a fost expu, de noul guvern de care ascultă și de noul rang în care a fost plasat.

Iată cum rase din toată lumea s-au topit într-una nouă, ale cărei rezultate și împliniri vor influența cândva toată lumea.

Americanul are datoria să iubească țara lui mult mai mult decât el, sau strămoși lui, au iubit țara în care s-au născut.

17

Americanul este un om nou, care se conduce după principii noi, astfel că el are idei noi și păreri noi.

De la existența lentă involuntară, dependență servilă și muncă lipsită de rezultate, el a trecut la o condiție total nouă, răsplătită de o perosperitate constantă. Acesta este Americanul.

Abia după războiul cu Anglia din 1812 (1812-1815 "al doilea război de independență"), când noua uniune americană și-a accelerat expansiunea continentală, numele de american a început să fie folosit pe scară mai largă.Iar, după părerea lui Paul Johnson, adevărata conștiință națională a americanilor s-a generalizat după Războiul Civil (1861-1865). Dezastruosul conflict militar, care a produs enorme distrugeri, pierderi de vieți și suferințe și care a adus statele americane la un pas de a pierde uniunea, a trezit sentimentul de atașament pentru păstrarea integrității statului american.

Naționalismul

Notele despre naționalism ale lui George Orwell

Folosirea cuvântului naționalism, pentru mine arată obiceiul de a clsifica oamenii ca pe insecte, prin care blocuri de milioane sau zeci de milioane de oameni sunt etichetați ca buni sau rai.

Naționalismul este obiceiul de a te identifica pe tine însuți cu o anumită națiune.

Spre deosebire de patriotism (care este devotamentul pentru un anumit loc sau un anumit fel de viață), naționalismul este invariabil legat de dorința de putere.

Dincolo de fascism și nazism, naționalismul - într-un sens extins -

18

cuprinde și Comunismul, Catolicismul politic, Sionismul, Antisemitismul, Sentimentul de clasă, Troțkismul și Pacifismul. Acestea sunt transferuri de naționalism.

Naționalismul poate fi negativ sau pozitiv...dar un naționalist care gândește numai în termeni de prestigiu competitiv, este animat de sentimente pur negative.

Câteva caracteristici ale naționalismului sunt obsesia, instabilitatea și indiferența la realitate.

(George Orwell. Notes on nationalism. Penguin Books 1945)

De ce "prinde" naționalismul?

În anii de sfârșit ai secolului XVIII și de început ai secolului XIX, naționalismul era privit cu aprobare, admirație și respect. Susținerea eliberării naționale și a ideii de stat național se suprapunea cu patriotismul și cu dorința de a vedea propriul popor liber să decidă propria soartă.Secolul XX a cunoscut două imense exemple de naționalism transformat în scopuri criminale, care a inventat ideologia și tehnicile de suprimare a altor națiuni, considerate fie inferioare, fie străine și nocive.Aceste evenimente istorice au fost suportul unei persistente condamnări a naționalismului, care a dominat a doua parte a secolului XX.Condamnarea naționalismului a continuat în țările comuniste, cel puțin într-o primă fază, pentru că sentimentele naționalist-patriotice se opunea teoriei "internaționalismului proletar" și al "revoluției socialiste mondiale". În anii 1950-1965, mulți români au fost pedepsiți cu ani grei de temniță pentru că au cântat Deșteapta-te Române sau au recitat De la Nistru pâna la Tisa.După 1970 comunismul românesc a inventat naționalismul comunist, ale cărui manifestări publice au amintit multora spectacolele legionare combinate cu elemente ktsch de istorie și folclor.

Anul 2000 a fost începutul unui val de populism și naționalism în politică, în multe țări europene, asiatice și americane. Această nouă orientare politică se bucură de un larg răspuns pozitiv al oamenilor și succesul ei a surprins și stârnit opoziție în rândul elitelor.Mișcarea, aspru condamnată și atacată de politicienii de stânga, a fost etichetată "rasism", "fascism" și "extremă dreaptă", deși realitatea faptelor

19

nu justifica astfel de denumiri.Principalul fapt care a dus la conflictul dintre naționaliști și stângiști a fost declanșarea și încurajarea unui val de imigrație din țările africane și asiatice în Europa și din țările Americii Centrale și de Sud în Statele Unite.Pentru președintele Germaniei, Frank Wallter Steinmeier, "naționalismul este o ideologie a otrăvii", iar pentru președintele Franței, Emmanuel Macron, "naționalismul este o trădare a patriotismului".Dar "patriotismul este o formă de naționalism" spune Andreas Wimmer, "cei doi sunt frați ideologici, nu verișori îndepărtați". El dezvoltă idea și spune "membrii unei națiuni, ca un grup de cetățeni cu istorie comună și care simt că au un viitor comun, cred că ei trebuie să conducă statul și trebuie să o facă în interesul națiunii. Naționalismul lor se opune conducerii străine (ca în cazul coloniilor, sau al statelor obligate să aplice decizii impuse de alții), deasemeni se opune propriilor conducători care neglijează părerile și dorințele propriilor cetățeni.Scriitorul John Judis, un om cu concepte de stânga, a exprimat un interesant punct de vedere. Explozia populistă, spune el, este rezultatul dezamăgirilor încercate de cei care au avut de suferit din cauza iluziilor și exceselor globalismului (Renașterea naționalismului. Columbia Global Reports 2018).

Elementele care crează atracția naționalismului: Naționalismul răspunde unei funcții profunde a omului, aceea

de a confirma identitatea și asocierea cu grupul celor care "sunt la fel;

Naționalismul dă senzația unei dreptăți, a cărei obținere cere devotament și acțiune;

Prin naționalsimul unor grupuri etnice nedreptățite, se caută dreptatea și egalitatea;

Exemplele istorice importante au înregistrat marile succese ale mișcărilor naționale: obținerea suveranității, eliberarea de colonialism, obținerea de drepturi;

Naționalismul este instrumental în păstrarea integrității teritoriale;

Naționalismul "bun" și naționalismul "rău"

20

Ar putea fi numit naționalismul bun o solidaritate specifică a membrilor unei comunități care se mândrește cu realizări de mare importanță cum ar fi revoluția industrială, descoperirile științifice, progresele medicinii, internetul, protecția mediului, educația, îngrijirea copiilor, etc.Naționalismul bun este inclusiv și constructiv, implică înțelegerea, toleranța și spiritul de fair play și are ca efect atragerea oamenilor.El exclude reinterpretarea istoriei, ideologizarea și politizarea învățământului, avantajele de grup, partizanatul agresiv, intimidarea și folosirea mijloacelor brutale pentru obținerea acordului.Naționalismul bun nu este absolut: dacă ești împotriva lui Ion Iliescu nu trebuie să disprețuiești toată istoria României.

Naționalismul rău este în spatele urii și represiunii naționalităților conlocuitoare de către națiunea dominantă, particparea la nedreptăți și crime față de cei de altă culoare, rasă, cetățenie sau religie, instigarea naționalismului extrem, agresiv și părtinitor în mintea copiilor, interzicerea sau ridiculizarea simbolurilor patriotice, de credință, sau istorice ale "celorlalți", introducerea măsurilor autoritare nedrepte în politica de stat, "asasinarea morală" a celor care au păreri diferite, blocarea accesului la media, educație, justiție, binefaceri sociale a celor care sunt catalogați "alții", etc.

Diferența dintre naționalism și șovinismCuvântul șovinism derivă din francezul chauvinisme, a cărei origine este numele unui militar din armata napoleoniană, Nicolas Chauvin.Acesta a devenit legendar pentru multiplele răni căpătate în lupte, pentru un gen agresiv de patriotism și pentru atașamentul total pentru împăratul francez.De la el, termenul de șovinism de aplică acelor atitudini de partizanat orb la orice argument contrar, de cele mai multe ori legat de națiune, dar nu numai.Există șovinism masculin (misoginism, masculinitate toxică, antropocentrism), șovinism social (susținerea unei cauze de către un segment al societății, cu antagonizarea dușmănoasă a celor care nu aderă la ea), un șovinism al elitelor (care se poziționează pe un nivel de superioritate

21

față de "oamenii de rând"), șovinismul rasial (adepții superiorității "rasei germane (nordice)", supremația albă, afrocentrismul, antisemitismul, panslavismul), recentul anticreștinism.Pentru unii, chiar și încrederea în excepționalismul american este o variantă de șovinism.O formă nouă de șovinism s-a dezvoltat de curând în Statele Unite: șovinismul asistenței sociale (welfare). Este vorba de nemulțumirea crescândă a cetățenilor americani pentru faptul că, în mai multe state, s-a aprobat acordarea asistenței sociale unui număr mare de imigranți ilegali. Cum asistența de tip welfare se plătește din banii din taxe, cei care suportă întreținerea imigranților ilegali sunt cetățenii din statul respectiv. Mișcarea de protest se dezvoltă sub lozinca: asistență socială doar pentru cetățenii americani.Un caz cu totul aparte a fost descris de astrofizicianul Carl Sagan, care a numit șovinismul carbonului credința unor savanți că, dacă există viață pe alte planete din univers, ea ar fi obligatoriu comparabilă cu tipul de viață al organismelor pământene, centrat pe elementul de bază al chimiei organice terestre, carbonul, neluând în considerație posibilitatea că "altfel de chimii", din alte universuri, ar putea - cel puțin teoretic - să fi dus la apariția unor forme de viață "necarbonice".Șovinismul are două componente: una de susținere a unor idei, fapte, credințe, alta de denigrare a variantelor care nu intră în tiparul acceptat de grupul șovin (albi-negri, germani-negermani, bărbați-femei, bogați-săraci, etc).

Variante de naționalismAșadar naționalismul este o ideologie, un sentiment colectiv de apartenență și devotament pentru națiune, despre care - cum am spus mai sus - sunt autori care spun că nu este nimic mai mult decât un produs al imaginației, o comunitate imaginară.

În perioada formării statelor-națiune (secolele XVIII-XIX), naționalismul vehiculat în special de generațiile tinere și educate, avea un caracter pozitiv, se suprapunea în mare măsură pe sentimentele patriotice, era un important factor de motivare a particpării la schimbările revoluționare ale societăților,

22

la înlocuirea vechiului cu noul progresist.Naționalismul etnic: apartenența la grupul celor de descendență comună. Influențat de Johann Gottfried von Herder și Johann Gottlieb Fichte.Naționalismul civic: statul format în spiritul naționalismului civic capătă o legitimitate politică, el este rezultatul voinței poporului. A fost un factor major în formarea națiunii americane, o democrație reprezentativă.Naționalismul de stat este o variantă a celui civic. Exemplu statul fascist italian rezumat de Mussolini prin lozinca: Totul în stat, nimic înafara statului, nimic împotriva statului.Naționalismul expansionist: este o formă agresivă a a naționalismului, chemat să justifice politica de acaparare a altor teritorii. Poate fi comparat cu iredentismul. Exemple: Germania nazistă, Italia fascistă, Imperiul Japonez în anii 30-40, Albania (Marea Albanie), Ungaria (Marea Ungarie).Naționalismul romantic: care mai este numit naționalismul de identitate. Este o variantă a naționalismului etnic.Naționalismul cultural: definește națiunea ca grupul care împărtășește aceași cultură. Exemple: Canadienii din Quebec (francofoni), Catalanii din Spania, Valonii din Belgia.Naționalismul revoluționar: mai este numit naționalismul radical și este o teorie ideologică folosită pentru schimbări sociale.Naționalismul postcolonial: a fost generat în țările din lumea a treia, pentru unitatea națională după obținerea independenței. În unele țări a avut un caracter predominant patriotic, în altele a luat forma ideologiei marxiste.Naționalismul stângist: a folosit naționalismul pentru revoluțiile sociale (Fidel Castro în Cuba, Congresul Național African în Africa de Sud).Naționalismul liberal: a fost deliberat non-xenofobic și orientat spre schimbarea liberală a societății.Conservatismul național: prezent mai mult în Europa; curent de suport al conservatismului social, activ în prevenirea imigrației excesive, partizan al familiilor tradiționale și al stabilității sociale.Anarhiștii naționaliști: anti stat și i1nclinat spre atacurile care să schimbe ordinea existentă.Naționalismul religios: constă în politizarea religiei și suportul pentru conflicte inter-religioase.Pannaționalismul: cum sunt mișcările panslaviste, pangermaniste.Naționalismul diasporei (naționalismul cu bătaie lungă): forma de militanstism care vrea să înregimenteze membrii comunităților stabilite în țări străine (evreii, armenii, slavii, libanezii, etc) și să îi alinieze cu formațiunile din țara mamă.

23

Neonaționalismul secolului 21

The New Age of NationalismThe 21st century will be defined by nationalism; not religion or culture.By Zachary KeckJanuary 30, 2014     

  

Over at The Guardian, former British Prime Minister Tony Blair opines that this century’s most “epic” battles will be over religion, not political ideology. In his own words: “The battles of this century are less likely to be the product of extreme political ideology – like those of the 20th century – but they could easily be fought around the questions of cultural or religious difference.” For evidence to back up this claim, he points to a number of ongoing conflicts today. The overwhelming majority of these are occurring in the Arab World and Pakistan, although Blair throws in Russia, Central Asia, Burma, Thailand and the Philippines for good measure.Blair is hardly the first person to make such arguments. 20 years ago last year, Samuel Huntington argued that civilizations, including Islam, would replace political ideologies as the most important force in international politics. Especially since 9/11, many have felt religion is the driving force in world politics today.But Blair makes a number of errors in reaching his mistaken conclusion that religion and culture will dominate world politics in the 21st century. The

24

first, as noted above, is that his focus tends to be on the greater Middle East. Although a lot can change in 84 years, there’s nothing to suggest that this will be the Middle Eastern Century. As Hillary Clinton put it, “The future of politics will be decided in Asia, not Afghanistan or Iraq.”Enjoying this article? Click here to subscribe for full access. Just $5 a month.Second, and related, Blair overlooks the importance of great powers in driving international politics. With the possible exception of Russia, none of the countries Blair notes in his examples of places profoundly divided by religion are slated to be great powers in the 21st century. Rather they are bit players on the world stage. And while bit players may dominate headlines in the short term – particularly when they are engulfed in civil wars – they don’t define the world over a longer term like a century.That has and will continue to be the province of greater powers. Thus, the 19th century was the British or European Century because it was in Europe where the greatest portion of world power was located. The 20th century, on the other hand, was the American Century because the United States commanded such a large share of world power at crucial points in the 20th Century, including immediately following WWII and in the post-Cold War era.By that measure, the 21st century is almost certain to be the Pacific Century, with important roles being played by crucial rising powers outside of Asia including Brazil, Turkey, and possibly Iran. And in Asia and amongst many of the rising powers outside

25

of it, nationalism is the most important ideational factor. Indeed, for non-Western rising powers — many of whom suffered from colonialism or at least quasi-colonialism — nationalism continues to hold much greater importance than is often realized in Western capitals.For this reason alone, the 21st century will likely be another age of nationalism, not religion. But even outside of Asia and the other rising powers, including in places where religion ostensibly predominates, nationalism is usually the most important ideology. Take the Middle East, for example, where religion and sectarianism seem most prevalent. While there’s no denying religion and sectarianism’s importance in the Middle East, we have repeatedly seen nationalism trump these factors when the two were in opposition. For example, when Saddam Hussein invaded Iran in the 1980s, he was certain that the Sunnis on the Iran side of the border would rise up against the regime in Tehran. Instead, they fought their Iraqi brethren fiercely. The same proved true when Iran later invaded Iraq under the belief that Iraq’s Shi’ites would join forces against Saddam.Similarly, when the U.S. invaded Iraq in 2003, Sunnis from across the Arab world flooded to the country to fight the infidels. Not surprisingly, they sought sanctuary within Iraq’s Sunni communities. Iraq’s Sunnis, however, viewed them entirely as foreigners and before long would embrace the infidels in seeking assistance to fight the foreign Sunnis.Even al-Qaeda itself is more animated by nationalistic causes than its pan-Islam message

26

would have you believe. Osama bin Laden, for instance, clearly was most interested in seizing power in Saudi Arabia, which was evident from his tirades against the Saudi Monarchy and his decision to establish al-Qaeda cells in the Kingdom immediately after 9/11. It was also Saudis and Yemenis (bin Laden’s family lineage traced to Yemen) who were primarily drawn to al-Qaeda’s message, particularly in the pre-9/11 years.Jihadism expert Fawaz Gerges calls bin Laden and Ayman al-Zawahiri “religiously hyper-nationalist[s],” and has observed: “The bulk of al-Qaeda’s foot soldiers were, as we have seen, Saudi and Yemeni, indicative of the local, nationalist context of bin Laden’s struggle, as opposed to the globalized, borderless public utterances. Stripped of its rhetoric and drama, bin Laden’s call was aimed at inciting opposition against the House of Saud and destabilizing the regime.”And this is true in other places where leaders use religion and ethnicity at most as pretexts to gain support for movements that are ultimately aimed at securing state power. The bottom line is that the wars in the Middle East and Africa today are being fought over national power, not on behalf of religion as may have been the case in certain eras of histories like the crusades. (www.thediplomat.com)

Naționalismul românesc

Modele ale naţionalismului românesc(de Sorin Mitu (fragmente)

27

07/06/2016; www.revistasinteza.ro

Naţionalismul a fost însă, de la începuturile sale şi până astăzi, în primul rând o ideologie politică. De aceea, nu putem vorbi despre naţionalism fără să ne referim la politică, la stat, la conducerea societăţii, la lupta pentru dobândirea şi pentru menţinerea puterii. Ca sentiment popular, larg împărtăşit, naţionalismul pare să fie al celor mulţi. În ceea ce are însă el mai caracteristic, naţionalismul este, de fapt, un instrument al celor puţini. Este creaţia unor elite politice şi intelectuale, care îl folosesc pentru a dobândi prestigiu, legitimitate şi putere. Pe parcursul ultimelor două-trei secole, aceste elite i-au învăţat, i-au stimulat, uneori i-au îndoctrinat, alteori i-au fermecat pe indivizii epocii moderne, pentru ca aceştia să se manifeste în societate ca nişte naţionalişti.

Ca urmare, naţionalismul veritabil nu poate fi definit ca o simplă aderenţă la valorile naţionale, ci ca un accent suplimentar pus pe aceste valori.

O întrebare care se pune adeseori este dacă un asemenea tip de loialitate e un lucru pozitiv sau negativ? Uneori, se vorbeşte chiar despre un naţionalism „bun” şi altul „rău”. Ar exista un naţionalism „bun”, care înseamnă dragostea curată faţă de ai tăi (unii preferă să îl numească pe acesta doar „patriotism”, „naţionalism luminat” etc.), şi un naţionalism „rău”, xenofob, intolerant, care ar fi de evitat.

Naţionalist a fost şi Mihai Eminescu, care, inspirat de sentimentele sale naţionale, a scris nişte poezii foarte frumoase, cum ar fi Scrisoarea a III-a sau Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, poezii prin care nu a făcut nimic rău, dimpotrivă; naţionalist a fost şi Adolf Hitler, care, tot pentru că a considerat că naţiunea sa trebuie să se situeze pe primul loc, a omorât şase milioane de evrei. După cum spunea o dată, foarte inspirat, Regele Mihai: „Nationalismul e o pornire a omului legata de patria lui, care însa poate scapa oricând de sub control şi sa se umple de alt continut.

Nationalist a fost şi profesorul Iorga, nationalişti au fost şi legionarii care l-au ucis. Unde e deosebirea? Noi ne dam seama unde e – dar cuvântul asta e ca apa, ia orice forma. Şi aşa sunt multe cuvinte pe care le folosesc oamenii politici.”

28

Ca peste tot în lume, adevărata poveste a naţionalismului românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Transilvania a fost întâia provincie locuită (şi) de români în care amintitele idei au început să prindă contur. Primul motiv al acestei priorităţi ţinea de faptul că, pe vremea fanarioţilor, Ardealul era mult mai apropiat de lumea occidentală, sub raport geografic şi cultural, în comparaţie cu cele două Principate dunărene. Învăţaţii Şcolii Ardelene au mers să înveţe la Roma, unde li s-au deschis ochii în multe privinţe. Iar următoarea generaţie de intelectuali îl va citi pe părintele naţionalismului etnico-lingvistic, Johann Gottfried Herder, în germana care era limba imperiului şi a şcolilor săseşti.

În al doilea rând, românii ardeleni au învăţat să fie naţionalişti (adică să fie conştienţi de identitatea lor naţională şi să considere că din aceasta derivă drepturile lor politice fundamentale), prin imitaţie, prin comparaţie şi prin competiţie, în raport cu celelalte comunităţi concurente din provinciile multietnice  în care trăiau. Era vorba de maghiari, secui, saşi, şvabi, ţipţeri, sârbi, evrei, armeni, greci, slovaci şi multe alte grupuri, mai mari sau mai mici, cu care îşi împărţeau necazurile şi îşi disputau drepturile ori privilegiile prin satele şi târgurile de la răsărit de Tisa. Un naţionalism etnic, sectar, având ca obiectiv principal supravieţuirea şi dezvoltarea propriei comunităţi naţionale, sub ameninţarea rivalilor săi, va caracteriza ideologia naţională a românilor ardeleni, ca şi demersurile similare ale altor naţionalităţi din monarhia multiculturală a Habsburgilor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, vlăstarele boierilor moldo-valahi trimise la studii la Paris vor reuşi să recupereze decalajul cultural care despărţise în veacul anterior Principatele de Transilvania. Maeştrii care îi vor iniţia în tainele naţionalismului pe moldo-munteni erau mai ales francezi (Lamartine, Michelet, Quinet), dar şi profeţi ai altor popoare dornice de emancipare, italieni (Mazzini) sau polonezi (Mickiewicz). Pe la 1848, învăţăceii lor de la gurile Dunării vor pune bazele culturii naţionale româneşti şi ale proiectului politic naţional, idealuri măreţe ale acelor vremuri, care vor prinde contururi concrete, tot mai solide, în deceniile următoare. Unirea, Independenţa, monarhia constituţională, reformele politice şi sociale, literatura română, teatrul şi arta naţională, Academia sau Universitatea erau coloanele menite să profileze grandiosul edificiu naţional. Clasa politică moldo-munteană va înfăptui opera sa vastă de modernizare şi emancipare a societăţii româneşti, având ca subiect al acestui demers naţiunea română. Naţiunea română era cea care trebuia să prospere şi să se

29

afirme, în eternitate, aşa după cum îi dorea Mihai Eminescu. Acest nou construct ideologic, această comunitate imaginată de intelectualii şi de politicienii vremii trebuia să îi reunească laolaltă pe boieri şi pe ţărani, pe ardeleni şi pe dobrogeni, pe săraci şi pe bogaţi, pe conservatori şi pe socialişti. Cu toţii erau români şi acesta era lucrul cel mai important care li se putea întâmpla. Şi, spre deosebire de Mircea Badea, ei chiar vorbeau serios când spuneau acest lucru.

În lumea largă, pe parcursul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat două mari modele de naţionalism: nationalismul civic (pe care îl mai numim şi „voluntarist”, „contractualist” sau „de tip francez”) şi nationalismul etnic(„organicist”, „cultural”, „herderian”, „de tip german”).

Care este modelul de naţiune românesc? În general, românii şi-au definit naţiunea pe baze etnice şi culturale.

În contextul globalizării şi al relativismului postmodern, pe de o parte, naţionalismul reculează, pentru că oamenii devin tot mai asemănători, sub raport social, politic şi chiar cultural, indiferent de meridianul pe care locuiesc. Un tânăr român din ziua de astăzi seamănă mult mai mult cu un tânăr american contemporan, decât cu un străbunic român de acum o sută de ani.

Pe de altă parte, mulţi oameni se refugiază astăzi în naţionalism (ca şi în alte formule de agregare socială sectară), pentru că se simt tot mai singuri şi mai dezorientaţi în acest sat uriaş cu şapte miliarde de oameni, din ce în ce mai asemănători şi mai lipsiţi de relief cultural. Lumea modernă ne oferă parcă tot mai greu explicaţii profunde, idealuri măreţe, solidarităţi generoase. Naţionalismul încearcă să satisfacă şi el această cerere crescută de sens, dar oferta sa este destul de precară.

30

Noul naţionalism românescTeodor TIŢĂDistribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 654, 1-7 septembrie 2016

Like Sign Up to see what your friends like.

 Cunosc mai mulți oameni care se tem serios de o revenire a naționalismului de tip legionar. Pășunism etnic și criminal cu nuanțe de sectă milenaristă. Nu cred că e cazul. E puțin probabil să mai vedem vreodată un „Căpitan“ pe cal alb mergînd în Vrancea să boteze zeci de copii ai localnicilor, uniforme verzi defilînd pe străzi și alte trăsnăi-spectacol menite să mascheze ura care ține loc de ideologie și program de guvernare. Strict din punct de vedere al organizării politice, nu există nici un grup cît de cît constituit care să promoveze deschis schimbări ale arhitecturii instituționale pe baza căreia funcționează azi România. De altfel, cred că nici o formă de naționalism exersată pînă acum nu mai are șanse de revenire. Pentru ca un curent politic să poată fi reprodus, ar trebui reproduse și condițiile care l-au făcut posibil.Or, în pofida senzației generale că istoria se repetă, nu cred în adevărul unei astfel de afirmații decît dacă privim de foarte departe și teribil de superficial. România lui 2016 nu este România anilor ’30, în pofida unui oarecare împrumut conte.E, pe de altă parte, foarte greu de negat o oarecare întoarcere către interior a politicianului român în ultimii ani. Și mă gîndesc aici la oamenii politici din zona de centru, adică a așa-numitelor partide tradiționale, cele care au fost constant votate în ultimii douăzeci de ani și au fost principale componente ale majorităților parlamentare.Momentul zero al noului naționalism românesc a fost, probabil, cel al alegerilor prezidențiale din 2014, cînd candidatul nominal socialist a ales să își încerce norocul folosindu-se de o retorică izolaționistă, pe alocuri de-a

31

dreptul xenofobă și foarte des stupidă. Victor Ponta a subestimat potențialul de enervare pe care îl produce un astfel de discurs care stabilește ierarhii între categorii de cetățeni egali și a pierdut. Dar numărul de voturi pentru acel discurs a fost totuși foarte mare, ceea ce indica un potențial care nu a scăpat atenției celorlalte partide.PNL, de exemplu, a fost la doar cîteva zile distanță de a-l pune pe buletinul de vot pe Marian Munteanu, un om care, atunci cînd i-am luat un interviu, a evitat un răspuns tranșant la o întrebare simplă privind moștenirea istorică a lui Corneliu Zelea Codreanu. Liberalii au astfel dubiosul merit de a-l fi revalidat politic pe fostul lider al Pieței Universității și al bizarei Mișcări pentru România, ale cărei referințe pro-democratice sînt în cel mai bun caz dubioase.Însă nu e vorba doar de PNL sau PSD. Noul naționalism românesc, pentru că, insist, este un fenomen nou, are cîteva caracteristici care îl pot identifica destul de ușor.Oportunismul – Cu puține excepții, majoritatea celor care practică zilele acestea discursul identitar își descoperă, practic, convingerile în public. Foarte mulți dintre ei nu au o biografie politică consecventă, un traseu coerent care să credibilizeze actuala retorică.Lipsa de pregatire – Naționalistul de tip nou nu are lecturile necesare și, uneori, nu este capabil să fixeze corect în timp mai mult de unul sau două evenimente istorice pe care ar putea să le folosească drept argumente pentru a-și susține cauza. Acești oameni bîjbîie teribil de mult pe un teritoriu pe care, pe bună dreptate, îl simt periculos. Sînt, evident, și excepții, dar puține.Frustrarea – E grăitor faptul că cei mai mulți dintre noii naționaliști sînt vechi oameni de sistem (Băsescu, Ponta, Diaconu etc.). Foști deținători de demnități publice sau funcții influente în structura statului democratic. În fapt, acțiunea lor politică are rostul de a conserva această influență și nu de a reconstrui statul pe alte baze. Avem aici de-a face un soi de iresponsabilitate voioasă care ar trebui probabil studiată mai atent. Naționalismul de tip nou este un naționalism de haită, un compus identitar al unei adunături de foști și actuali rentieri ai statului.Euro-bipolaritatea – Nici unul dintre proaspeții apostoli identitari nu cere ieșirea din Uniunea Europeană sau NATO, deși, dacă stai să îi asculți, de la Bruxelles vin dictate peste dictate care lezează grav onoarea națională. Pe de altă parte, aproape toți insistă să apară în poze cu diverși demnitari europeni sau americani și obișnuiesc să remarce în public cînd vreunul dintre inamici nu reușește lucrul ăsta.Remix-ul ideologic și patriotismul selectiv – Nu există un set clar de credințe ale naționalistului de rit nou și nu există intelectuali capabili să le articuleze

32

într-un program coerent. Există cel mult un soi de rapsozi încruntați ai unui excepționalism românesc definit de confuzii voite și raționamente chinuite. Dan Puric e emblematic pentru genul acesta de discurs. Etnocentrismul intră în conflict cu admirația față de Viktor Orbán, Marine Le Pen sau fratele Kaczinsky al Poloniei, nostalgia după epoci care n-au existat niciodată se izbește de dorința de a avea ultimul model de iPhone, iar concediul în străinătate nu e aproape niciodată înlocuit de un sejur la Eforie Sud.Fariseismul – Noul naționalist român e ortodox de mic, dar nu ezită să fie și un pic penticostal dacă descoperă că o campanie a respectivului cult capătă tracțiune în spațiul public. Pe de altă parte, deși nimic din stilul său de viață nu vorbește despre umilință, altruism și decență, noul naționalist român va critica aspru Occidentul cam prea relativist și hedonist.Economia – „Străinii sînt răi cînd nu fac afaceri cu noi.“ La fel și statul.Tehno-scepticismul – Mai puțin important, dar oarecum amuzant, practicanții noului naționalism folosesc tehnologia modernă, dar se tem de ea. Cred cu tărie că Facebook e manipulat de dușmani, presa electronică de servicii secrete și, în general, informația circulă cumva prea liber (cc: DIICOT).

Una peste alta, noul naționalism românesc e o expresie a eșecului. Atît a eșecului național în a articula deja faimosul proiect de țară, cît și a unui eșec mai larg de înțelegere a lumii contemporane. Nu cred că va avea succes cîtă vreme nu se va agrega cu sprijinul unor categorii sociale cu obiective clar definite. Chiar și pentru naționaliști resentimentari identificarea de inamici nu e suficientă. Niciodată n-a fost.

Naționalismul americanPe scurt, naționalismul american este o combinație de naționalism civic, naționalism cultural și naționalism etnic, prin care comunitatea politică a Statelor Unite se diferențiază de restul lumii.Naționalismul civic american este instituționalizat în principiile de acordare a cetățeniei, bazate pe integrare, comunitate de limbă și tradiții culturale (Actul de Naturalizare din 1790 a fost foarte puțin modificat de atunci).

33

Cu limitele timpului, Actul de Naturalizarecuit preciza că "orice persoană liberă de culoare albă, care are un caracter bun și care a trăit cel puțin doi ani pe teritoriul Statelor Unite poate face cerere de cetățenie. Rezidenții care nu sunt albi și nu pot primi cetățenia americană nu vor fi în situația de a se bucura de protecția constituțională, nu pot avea proprietăți și nu vor putea depune mărturie la tribunale". Mai multe modificări ulterioare ale legislației pentru imigrare au eliminat legea excluderii chinezilor și lipsirea de drepturi civile ale populației de culoare. În anii care au precedat revoluția coloniilor engleze și cei ai războiului de independență, conflictele crescânde cu reprezentanții și armata engleză au dus logic la dorința de a arbora o cetățenie diferită, de a fi o națiune diferită, proces care stă la baza nationalismului etnic american.

Un proces foarte dificil a fost acela de a crea - pentru prima dată în istorie - o republică în care sunt abolite toate privilegiile și o federație de state care dă drepturi egale și cetățenilor și statelor.

Constituția Americană și Articolele de Confederare și-au dovedit, dealungul istoriei, calitățile și forța.

Într-o primă fază a istoriei Statelor Unite, între principiile de politică externă au fost cel al evitării alianțelor cu alte state și cel al izolaționismului.Această opțiune poate fi catalogată drept o atitudine naționalistă.Amândouă au fost abandonate, când - în fața realităților istoriei - USA au fost nevoite să intervină diplomatic, economic și militar în confruntările internaționale și să stabilească alianțe strategice.

În evoluția istorică a Statelor Unite au fost și câteva momente foarte distincte de naționalism specific pentru Lumea Nouă și pentru perioada respectivă.

După încheierea păcii din 1865, care a pus sfârșit războiului civil și a stabilit categoric păstrarea intactă a uniunii statelor americane, a început perioada Reconstrucției. În statele din sud părea că nimic nu va mai putea fi vreodată refăcut, prima sentimentul de deprimare și descurajare și erau enorme lipsuri din toate categoriile.În plus, vechii funcționarii publici din administrație, armată și forțele de ordine au fost înlocuiți cu alții, selectați de partidul republican victorios și

34

trimiși din statele nordice. Raportul acestora cu localnicii nu a fost dintre cele mai bune și au fost numeroase conflicte și neînțelegeri.Anii de după războiul civil au cunoscut o dușmănie suspicioasă a cetățenilor din statele sudice învinse, față de "invadatorii nordiști" și acest lucru s-a tradus pe plan politic pentru o lungă dominație a partidului democrat în statele din sud.

Dar, în câțiva ani, economia s-a relansat: producția agricolă a crescut, mașinismul a fost introdus în agricultură, industria a intrat într-o creștere marcată, s-au extins căile ferate și s-au înregistrat performanțe nemaivăzute în toate domeniile. Până la criza din 1929, America a "bubuit" (Rroaring years).Acest proces a dat naștere la un nou sentiment de încredere, la un optimism înregistrat în toate orașele și regiunile, la o mândrie a succesului, care a căpătat numele de excepționalismul american.Pentru multă vreme americanismul s-a bucurat de succes și respect. Fenomenul aparține naționalismului etnic pozitiv și a avut un efect de stimulare a societății.Abia azi, generația care a îmbrățișat multiculturalismul și corectitudinea politică a emis critici intense și disprețuitoare pentru excepționalismul american, pe care îl echivalează cu etnocentrismul criticabil, cu asumarea superiorității față de alte naționalități.

Între anii 1880 și 1920, paralel cu dezvoltarea rapidă a industriei americane, imigrația a înregistrat un salt uriaș: în cei patruzeci de ani, peste 20 de milioane de imigranți, majoritatea din Europa Centrală, de Sud și de Est au pătruns în Statele Unite. Aceasta a dus la o reacție din partea populației americane originară din grupurile de imigranți mai timpurii, care s-a văzut potențial amenințată de numărul mare al noilor veniți.Intenția de a controla masa de imigranți noi și de a proteja condiția celor "veniți mai demult" s-a numit nativism și a durat un număr de ani.

In timpul primei părți a celui de al doilea război mondial, imediat după atacul de la Pearl Harbour, autoritățile americane au înființat cu rapiditate lagăre în care au internat aproape întreaga populație de nipono-americani. Criticată de unii atunci când s-a întâmplat, dar intens anatemizată de revizioniștii istoriei de după anii '70, acțiunea a fost - de fapt - una pozitivă și bine intenționată. Autoritățile au vrut să prevină atacurile de naționalism șovin agresiv, care produseseră deja câteva cazuri de violență și chiar de linșaj a unor cetățeni americani de origine japoneză.

35

Politica Statelor Unite de după anii '80 a fost una influențată de ideile noii ordini mondiale, de globalism și (într-o măsură mai mică față de Europa de Vest) de multiculturalism.Au rezultat unele avantaje economice, dar USA a înregistrat o rapidă fugă a întreprinderilor în alte țări, numărul de unități productive a scăzut masiv, ca și numărul celor salariați. Șomajul global nu a crescut foarte mult, fiindcă au fost încurajate pensionările de tip medical și încadrarea rapidă a celor valizi, rămași fără slujbe, în sistemele de asistență socială.Alegerea lui Donald Trump în anul 2016 a fost urmată rapid de câteva măsuri energice (reducerea taxelor, revizuirea contractelor cu alte țări, anularea unor reglemntări guvernamentale care frânau mai multe ramuri industriale) care au dus la o viguroasă și persistentă refacere economică.Noua administrație nu a făcut nici un secret că, pe toată durata ei, va practica naționalismul economic, cu revizuirea tuturor acordurilor comerciale nefavorabile țării și modificarea taxelor de import, pentru echilibrarea schimburilor cu alte țări și reducerea deficitelor.

Lozinca adoptată în campania electorală de candidatul Trump, MAGA- Make America Great Again (Fă America măreață din nou) - care a contribuit substanțial la victoria lui, este frecvent folosită azi și - cu perspectiva alegerilor din 2020 - este înlocuită de varianta KAG - Keep America Great (Păstrează America Măreață).

O țară cu o istoria strâns legată de imigrație, Statele Unite trec astăzi printr-un proces de revizuire a legilor și regulamentelor procesului de acceptare a celor care vor să devină cetățeni americani.Paralele cu îndigurea imigrației ilegale, se pregătește o modificare a criteriilor de acceptare a cererilor de imigrație, până în prezent legate de legăturile de familie. Într-o variantă modificată radical, criteriile de acceptare a celor care vin din alte țări vor fi bazate pe merite (educație, talente, calificare profesională, rezultate înregistrate în țările native) și pe capacitatea noilor veniți de a ajunge repede la situația de a se întreține pe ei și de a întreține propria familie prin munca lor.

În special după cel de al doilea război mondial, pentru menținerea păcii, Statele Unite au stabilit prezența lor prin baze militare, porturi, aeroporturi, flote navale și aeriene și corpuri expediționare în toate regiunile lumii.

36

Acest mare efort are ca rezultat păstrarea (cu unele excepții de conflicte regionale) păcii lumii, prevenirea războaielor mondiale și a folosirii armelor nucleare, toate cuprinse în ceea ce a fost numit epoca de Pax Americana.Dar nu toți au văzut cu ochi buni prezența americanilor în toate regiunile lumii și succesele Statelor Unite și dominanta forțelor militare americane au contribuit la apariția antiamericanismului, un fel de naționalism inversat.

De la tribuna ONU, Donald Trump a spus în ziua de 24 septembrie 2019: Viitorul nu aparține globaliștilor, viitorul aparține patrioților.

La un an de la alegerea lui ca președinte, în fața celor două camere ale congresului, Trump a folosit discursul despre Starea Națiunii pentru a spune: politica noastră pentru anii viitori se va sprijini pe trei piloni: naționalismul economic, păstrarea securității cu consolidarea frontierelor și reforma statului asistențial.

Prin naționalism economic, Trump înțelege ieșirea din tratatele economice transnaționale cu participare multiplă, revenirea la tratatele bilaterale cu garantarea reciprocității avantajelor și revizuirea tuturor tarifelor și taxelor comerciale care au dezavantajat US în trecut.De la alegerea lui Trump, USA a devenit cel mai mare producător mondial de petrol și gaze și și-a asigurat independența energetică.

În campania electorală din 2016, echipa Trump a folosit cu succes lozinca "Fă America măreață din nou!", pe care o repetă la toate discursurile publice. În pregătirea campaniei de alegeri din 2020, Trump a lansat lozinca "Păstrează America măreață!", amândouă sloganurile amintind ascultătorilor că el este un patriot convins de excepționalismul american, că vede elementele de slăbiciune pe care le-a adus politica orientată spre globalism a antecesorilor săi și că este hotărât să readucă lucrurile în direcția patriotismului și a naționalismului pozitiv.

Motto de sfârșit: Natiune, nationalism, stat national : cuvinte atât de des pronuntate şi cu o puternica încarcatura simbolica şi emotionala. Dar ce înseamna ele de fapt?

Reflecta o realitate obiectiva, sau sunt mai curând expresia unei mitologii materializate?

37

Definesc ele permanente, sau doar o faza istorica recenta pe cale de a se încheia? - Lucian Boia. Două secole de mitologie națională. Humanitas.

________________________

Istorie prezidențială americană: Boli și invalidități ale președințilorMai mulți președinți americani au suferit de boli severe, unele cunoscute de public, altele ținute strict secrete de cei care protejau condiția celor care ocupau încăperile Casei Albe.

Primul președinte al țării, George Washington, a fost un copil dislexic, cu mari probleme la învățat. El a rămas cu dificultăți de exprimare și a fost cunoscut pentru erori gramaticale pentru restul vieții.

Al treilea președinte, Thomas Jefferson a avut și el dificultăți ca elev și a fost bâlbâit, dar a reușit să-și învingă defectul de vorbire. Jefferson a fost celebru pentru o vastă educație, care includea limbile clasice, istoria, filozofia și științele exacte. El a fost pasionat de construcții și arhitectură și a contribuit

38

la planurile noii capitale Washington. Jefferson a fost autorul principal al Declarației de Independență.

James Madison a fost cel care a avut cea mai mare contribuție la redactarea constituției. El a devenit cel de al patrulea președinte al Statelor Unite și a trebuit să facă față marilor probleme de sănătate legate de boala epileptică, de care suferea din copilărie.

Abraham Lincoln (cel de al 16-lea președinte) avea o constituție care era foarte suspectă de boala Marfan (înălțime exagerată, membre lungi, condiție adeseori asociată cu boli de valve cardiace și de aortă).

Lincoln a suferit de migrene severe și de deprimare, ambele de netratat în epocă.

Theodore Roosevelt a avut astm bronșic din copilărie, era miop și a pierdut vederea unui ochi în urma unei lovituri primite la box. Aceste defecte nu l-au împiedicat să aibă o carieră militară de succes și el a ajuns locotenent colonel după faptele de bravură din războiul hispano-american (1898).

Woodrow Wilson, cel de al 28-lea președinte american, a fost conducătorul țării în timpul primului război mondial, a fost președintele universității Princeton și a avut o contribuție esențială la instituirea Ligii Națiunilor.

Urmare unui atac vascular cerebral, el a rămas hemiplegic și nefuncțional, dar soția lui a făcut tot ce era posibil ca să mascheze infirmitatea din ultimii ani a președintelui. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace.

Puțini au știut că Franklin Delano Roosevelt (al 32-lea președinte) este parțial paralizat, urmare unei infecții cu virusul poliomielitei, de care a suferit în anul 1921. Dar el a fost capabil să îndeplinească funcțiile prezidențiale în anii marii crize economice și a războiului mondial II.

John Fitzgerald Kennedy a suferit de boala Addison (insuficiența glandei suprarenale) și de o afecțiune a coloanei vertebrale care îi producea dureri

39

atroce. A fost permanent tratat cu hormoni corticosteroizi și cu analgetice majore, inclusiv morfină.

Al 40-lea președinte, Ronald Reagan era miop și purta un aparat acustic pentru deficit de auz. In ultimul an de la Casa Albă a avut o activitate restrânsă din cauza tulburărilor legate de fază inițială a bolii lui Alzheimer.

Și William "Bill" Jefferson Clinton (al 42-lea președinte) a avut un deficit major de auz, pentru care a trebuit să primească să poarte un aparat de amplificare.

Din istoria orașului Chattanooga: Cele mai vechi firme din orașChattanooga este un oraș vechi, mai vechi decât Houston, Orlando, Las Vegas, Miami, Portland sau Anaheim. Așezarea s-a înfiripat pe un vechi loc de tabără al indienilor Cherokee, pe malul râului Tennessee, într-un loc unde John Ross (jumătate scoțian, jumătate Cherokee) a înființat un loc de schimburi comerciale. De aceea primul nume al orașului a fost Ross Landing (Locul de acostare al lui Ross), schimbat în anul 1819 la Chattanooga.

Ziarul local a publicat de curând o listă a celor mai vechi firme din oraș, încă operaționale.

40

Carte poștală din anul 1913 care înfățișează Market Street (Strada Pieții) din Chattanooga.

Cea mai veche firmă de avocați este Miller & Martin, cu o reputație foarte bună, a fost înființată în anul 1867. Ea s-a extins și în alte orașe americane

Ziarul local a debutat în anul 1869, cu două cotidiene: Chattanooga Times (conservator) și Chattanooga Free Press (progresist), care s-au unit în anul 1999 sub forma Chattanooga Times Free Press.

Tot în anul 1869 s-a deschis magazinul de bijuterii Fisher-Evans Jewelers, care a sărbătorit anul acesta 150 de ani.

Cel mai elegant hotel-restaurant din oraș, declarat monument istoric național, este Read House (la început hanul Casa Crutchfield) are data de naștere în anul 1847. Printre celebritățile care au petrecut cel puțin o noapte la Read House se numără Al Capone, Gary

Cooper, Winston Churchill, Eduard Apetrei și Oprah Winfrey. Hotelul mai are și reputația de a fi locuit de stafia unei femei care a murit în camera 311

și care se arată periodic vizitatorilor.

41

Baronul Frederic Emile d'Erlanger, care a strâns o uriașă avere din construcția căilor ferate, a donat i1n anul 1889 o casă a lui și suma de $ 5.000 pentru un spital municipal de 12 paturi. Astăzi sistemul medical Erlanger, cu spitale, policlinici, cabinete, centre de investigație și secții de recuperare este al 10-lea cel mai mare sistem din țară.

Zarzour Cafe s-a deschis în anul 1918 și este încă în activitate, ajunsă la a patra generație de proprietari.

Tot o afacere de familie este casa funerară Franklin-Strickland, cu sediul principal la adresa 1101 Dodds Avenue, și câteva filiale în oraș.

În 1921 s-a deschis un frumos teatru Tivoli Theater, pe strada Broad, cu o sală în stil clasic, decorată cu catifea roșie și stucărie barocă.

În Chattanooga a apărut o firmă de fast food Krystal (1932), care a deschis și alte filiale în Tennessee. Ea este specializată în hamburgeri, senviciuri cu pui, hot dogs și băuturi răcoritoare.

Musicalia: Bătrânețile Rock'n roll-uluiÎn deceniile 5 și 6 ale secolului XX, în sudul Statelor Unite a apărut o formă de muzică populară (pop), care s-a răspândit cu repeziciune în întreaga lume și a dominat muzica "ușoară" până în ultimii ani.Această muzică, la început exclusiv dansantă, a fost numită Rock and Roll și a fost o combinație de Rhythm and Blues (pe atunci numită muzică neagră) și Country, cu influențe din Jumping Blues, Gospel, Jazz și Boogie-Woogie.Termenul de rock and roll a fost folosit la început în marină, pentru a descrie mișcarea vapoarelor la tangaj mare, apoi a fost o referință la felul de a face muzică în bisericile negre (cu participarea publicului prin mișcări ritmice), dar și la actul sexual (du-te vino).Din sudul Statelor Unite (Memphis, Nashville) muzica rock and roll s-a dezvoltat în centre din New York, Detroit și California.Mai mulți factori au contribuit la apariția și succesul rock-ului: radio-ul, trecerea de la ebonită la polivinil în fabricarea discurilor muzicale, discul de

42

45 mm, inventarea ghitarelor electrice, accesul muzicii negre la marele public, televiziunea și introducerea publicațiilor și clasamentelor muzicale.Genul rock s-a diversificat și a generat numeroase compoziții și foarte valoroase curente, care au rezultat și în performanțe de neuitat: afro rock, acid rock, alternative rock, beach music, blues rock, british rock, blues rock, country rock, christian rock, disco, folk, funk rock, garage rock, grunge, hard rock, heavy metal, jazz rock, progressive rock, punk, reggae rock, southern rock, etc.

Cu toată părerea de rău trebuie să recunoaștem că viața rock and roll-ului se apropie de sfârșit: după anii '80, calitatea compozițiilor și a grupurilor rock noi a scăzut, iar după anul 2000 top-urile sunt dominate de rap, hip-hop și country.

Artiștii rock de talie mare au dat un mare număr de victime, multe la vârste foarte tinere: Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Elvis Presley, John Lennon, George Harrison, Ray Charles, Michael Jackson, Lou Reed, David Bowie, Glenn Frey, Prince, Leonard Cohen, Tom Petty.

Rock-iștii legendari încă în viață au atins vârste foarte avansate: Bob Dylan (78); Paul McCartney (77); Paul Simon (77) and Art Garfunkel (77); Carole King (77); Brian Wilson (77); Mick Jagger (76) and Keith Richards (75); Joni Mitchell (75); Jimmy Page (75) and Robert Plant (71); Ray Davies (75); Roger Daltrey (75) and Pete Townshend (74); Roger Waters (75) and David Gilmour (73); Rod Stewart (74); Eric Clapton (74); Debbie Harry (74); Neil Young (73); Van Morrison (73); Bryan Ferry (73); Elton John (72); Don Henley (72); James Taylor (71); Jackson Browne (70); Billy Joel (70); and Bruce Springsteen (69).

Nu vor trece mulți ani și muzica rock va fi din ce în în ce mai rar prezentă în sălile sau arenele de concert și din ce în ce mai mult circulată prin formele ei înregistrate.Care vor rămâne vii pentru foarte multă vreme,

Articolul lunii: Aspiratorul loialităților în societate de Lucian Croitoru

43

SEPTEMBER 20TH, 2019 [ MARGINALIA ] Tema inegalității economice a fost permanent o temă în sociatatea occidentală, chiar dacă atenția pe care a primit-o a variat în timp. Totuși, după criza din 2008 ea a redevenit o temă care primește o atenție crescută atât de la politicieni, cât și de la economiști. Ca de obicei, inegalitatea economică este identificată ca sursă majoră a slăbirii armoniei sociale și a realizărilor personale. De aceea, unii comentatori subliniază ideea că inegalitatea oamenilor nu este un dat natural și oferă soluții care vizează câte ceva din centralism, uneori suprastatal, egalitarism și, dacă ne gândim la uniuni de țări, la un multiculturalism forțat. Știm de mult că acestea nu sunt soluții autentice nici pentru armonia socială, nici pentru împlinirea personală. Oamenii nu se nasc egali fizic și intelectual și, înainte de a se identifica ca aparținând statului care promite eradicarea inegalității economice, se identifică în calitate de membri de familie, de aparținători ai unor organizații profesionale sau educaționale și ai comunităților în care s-au născut sau în care viețuiesc. Abia într-un alt plan își concep relația cu statul. Armonia socială poate veni de la soluții care vizează explicarea credibilă a ideii că egalitate economică este neobtenabilă și întăresc rolul comunităților în modelarea comportamentului individual. Totuși, în prezent, aceste soluții sunt cumva împotriva curentului.Deși oamenii se nasc cu capacități inegale, care sunt premisele pentru rezultate inegale, egalitatea economică este astăzi amintită din ce în ce mai des. Egalitatea oamenilor poate și trebuie să existe doar în fața legii (implicând ideea de etică, adică de justiție în sens larg) și ca șansă. Altfel, egalitatea înfăptuită este un dezastru, ceea ce face ideea de egalitate contraproductivă. Natura umană nu favorizează acest dezastru, dar ideile oamenilor pot evolua astfel încât acest dezastru să apară temporar, ca rezultat al proiectării și acțiunii umane. Inegalitatea economică este o consecință a naturii inegale a omului și alimentează permanent energia cu care oamenii luptă pentru a crește prosperitatea. Cu forțele lor inegale, oamenii se străduiesc să muncească pentru mai binele lor și al celor dragi lor. Dacă cineva ar asigura exogen egalitatea rezultatelor, munca din care rezultă mai binele nu ar mai apărea la nivelurile dorite. De aceea, încercarea statului de a egaliza veniturile ar avea consecința negativă a egalității în sărăcie. Din această perspectivă, teoria referitoare la

44

inegalitate a lui Thomas Piketty nu poate fi corectă. Nici premisa că inegalitatea nu este un dat natural nu poate fi corectă. Nu este numai opinia mea, este și opinia unor mari economiști, cum ar fi, de exemplu Daron Acemoglu de la MIT (vezi Anti-Piketty: Capital for the 21st-Century, https://www.amazon.com/Anti-Piketty-Capital-21st-Century-Emmanuel-Martin/dp/1944424253).Problema egalității economice, numită și „justiție socială” sau „justiție distributivă” trece însă cu mult dincolo de granițele care definesc problema bunăstării materiale. În numele egalității economice sau a altor egalități neobtenabile sau nesustenabile, arată Nisbet, statul preia puterea, elimină rolul comunității ca liant social și duce inevitabil la alienare. Kuehnelt-Leddihn, în a sa Equality or Liberty – The Challenge of our Times, The Caxton Printers, 1952, a făcut o sinteză a ideilor despre libertate și egalitate aparținând principalilor gânditori de până atunci. Ideile lor sunt relevante nu numai prin forța argumentelor, care implicit sau explict critică ideea că societatea poate fi proiectată, dar și din perspectiva faptului că autorii respectivi erau mult mai aproape în timp de momentul la care a apărut problema egalității economice, fiind martorii circumstanțelor respective. Aici amintesc doar că Nietzsche a fost foarte precis și sugestiv când a spus că „statul e cel mai rece dintre toți monștrii reci” (în Așa grăit-a Zarathustra, Humanitas, p. 97). Burckhardt a înțeles că statul cu „omnipotența sa iresponsabilă” și cu ai săi „terribles simplificateurs” poate obține o aproximare a minții populare pe care să o utilizeze ca măsură pentru a nivela restul într-o manieră disciplinară, o astfel de democrație nearătând „entuziasm pentru excepțional”. Dimpotrivă, teribilii simplificatori au obținut teorii simpliste și nerelevante despre economie. Egalitatea, cu excepțiile amintite (în fața legii și a șansei în societate) este cauză a tiraniei, pentru Dostoievski. Kuehnelt-Leddihn a spus în cartea pe care am citat-o că din două poți avea doar una: egalitate sau libertate. Egalitatea și libertatea nu merg împreună. Pentru John Emerich Edward Dalberg-Acton (Lord Acton), „socialismul (a se citi egalitate economică și dictatură politică și economică) este infirmitatea care își face prezența în democrațiile mature” (Essays on Freedom and Power, The Beacon Press și The Free Press, 1949, p. 130), iar pentru William Lecky „egalitatea este idolul democrației, dar, cu capacitățile și energiile infinit variate ale oamenilor, aceasta poate fi atinsă numai printr-o represiune constantă, sistematică și stingentă a evoluției lor naturale” (William Edward Hartpole Lecky, Democracy and Liberty, vol. 1 (LF ed.) [1896]). Egalitatea nu apare decât dacă se utilizează forța. Ca să încerci să atingi starea iluzorie de egalitate economică a cetățenilor este nevoie de

45

forța statului. Dar, ca să poți utiliza forța e nevoie să încalci libertăți. Pentru Hayek, într-o societate liberă „conceptul de ’justiția socială’ este în mod necesar gol și lipsit de sens” (Low, Legislation and Liberty, Routledge, Vol. 2., p. 69), fiind, atunci când temporar se realizează, un efect al tiraniei, cum este la marea majoritatea autorilor, de la Aristotel, trecând prin Tocqueville și ajungând la Mises. Pentru acesta din urmă „inegalitatea de avuție și de venit sunt trăsături esențiale și necesare ale economiei de piață mereu în schimbare, singurul sistem real și funcțional al economiei de piață” (Human Action, Fox & Wilkes, Fourth Revised Edition, p. 738).În zilele noastre, idolul democrației, adică egalitatea economică, devine din nou orbitor de strălucitor. Este ca o religie, numai că în loc să unească, dezbină. Acest idol este hrănit de mințile constructivist-raționaliste, care cred că pot proiecta societăți care să tindă spre egalitate economică și să prezerve libertatea. Din păcate, această minte predomină în Occident, care se educă în acest sens tot mai mult. Sunt tot mai puțini cei care nu sunt atinși de nebunia rațional-constructivismului social-economic și înțeleg că modalitatea prin care relația dintre putere și individ se modifică este intruziunea și promisiunea statului de a eradica inegalitatea economică. Astfel, așa cum a arătat Nisbet, statul, care deține puterea politică, preia și funcțiile și autoritatea variatelor grupuri sociale (familii, asociații profesionale, comunități locale etc.), ceea ce lasă un mare gol moral rezultând în alienare. Fără aceste instituții intermediare, în viziunea lui Nisbet, puterea devine prea arbitrară, iar individul nu mai găsește resorturile pentru a-și ranforsa concepția despre sine si despre propriile sale puteri în societate (vezi Luke Sheanan, „Robert Nisbet: Reappraisal of a Political Sociologist”, The Political Science Reviewer, Volume 42, Number 2, December 2018).Dacă toate acestea se petrec în numele eradicării inegalității (mă refer la orice formă neobtenabilă de egalitate pe care o poate invoca o minte raționalist-constructivistă), atunci trebuie să fim atenți cu ideea de egalitate și cu ideea, pe care o susține Piketty, că inegalitatea economică nu este un dat natural. Idealul iluzoriu al egalității este cel care dă, în final, putere statului să fie o forță care revoluționează societatea occidentală prin confiscarea de autorități și funcții ce în mod firesc au aparținut sau încă aparțin grupurilor sociale. Statul folosește aceste noi achiziții pentru ca o parte cât mai mare a redistribuirii să fie realizată direct de el, către toate grupurile sociale de la care preia funcții . În acest fel, în numele egalității economice, statul confiscă loialitățile din societate și le orientează către el, „cel mai rece monstru”, dar totuși, „finanțatorul”. În antiteză, grupurile sociale orientau loialitățile individuale către principii.

46

Cei mai mulți, orbiți de ideologia raționalism-constructivismului, nu își dau seama că, în numele egalității, statul devine tot mai puternic iar marea masă tot mai alienată. Cred, totuși, că cei care își dau seama sunt numeroși. Printre aceștia din urmă, cei mai mulți preferă însă să continue să-și dedice „loialitatea” către „finanțator” și să continue să promoveze raționalism-constructivismul în înțelegerea și modelarea societății. În final, aceasta înseamnă distrugerea loialității față de principii și crearea de spațiu pentru populism. Este exact ceea ce se întâmplă în civilizația noastră în prezent.

Rubrica gastronomică: Octombrie - Luna Națională a Pizzei

Octombrie este Luna națională a Pizzei în Statele Unite, tradiție care a început în anul 1984.

Cea mai frecvent comandată mâncare din US, pizza are o istorie veche și interesantă."Mâncarea omului sărac", pizza sub forma unei pâini plate, coapte pe vatră și pe care se pun diverse ingrediente, a fost cunoscută din antichitate.

Un strămoș al pizzei este foccacia din Roma antică.Numele de pizza a fost folosit pentru prima dată în anul 997, în localitatea Geta din Italia Centrală.În epoca modernă, la pizza s-a adăugat sosul de roșii care unește celelalte lucruri presărate pe aluatul de făină.Foarte diferite de pizza italiană, variantele americanizate sunt de o foarte mare varietate, după tipul de aluat de bază și după felul și numărul garniturilor: brânzeturi, ciuperci, legume (ceapă, ardei gras, ardei iute, vinete, roșii), măsline, cărnuri (carne tocată, salamuri, șuncă), pește, sardele, creveți, fructe (ananas, mere, pere, căpșuni, citrice, smochine).

Poeta lunii: Gabriela Melinescu

47

Cântec de fată

Puștii în priviri înalță zmeii.Aerul se urcă și mai mult.

Au plecat ast' toamnă derbedeii  în armată au plecat demult…

Trec așa, cu pasul rar și blând, ei mă cheamă parcă, eu n-aud.

Aș întoarce capul, dar răspund în gând în ploi repezi părul scuturându-l ud.

Câte glume, câte nume mi-au scornit…Mi le-au pus pe umeri sau peste sprâncene,  

eu le știu pe toate cu încuvințarea galeșă din gene.Și-au plecat băieții… Astă toamnă chiar…

Se întorc, doar nu merg în război sau lupte,  cu doi ani mai maturi știu, s-o rușinasă încerce vreunul iar să mă sărute.Îmi vor da binețe serioși și gravi, cu șapca deasupra capului zburată

și pe străzi vor trece pașii mei dansândc-au sosit băieții din armată.

Cum trece apa

Cum trece apa într-o tulburare, îmi udă părul, mă visez căzând…

Miroase apa a tainică fecioară care-și sărută umărul râzând.

Și eu de dragoste uit numele la lucruri,  adulmec aerul în care am să mor,

trăiesc ca un desen albastrupe brațul unui straniu înotător.

Și uneori visăm pământul amândoi,  

48

ferit de întâmplări, un locîn care grele hainele să-mi scutur

și el să se prefacă-n voaluri lungi de foc.Și uneori visăm pământul amândoi,  pe brațul stâng mă poartă cu durere,

cu brațul liber caută-n adâncconturul rotunjit al unei sfere.

Pentru Mama

La început o credeam nemuritoare,invulnerabilă zeiță,

dincolo de cuvintele ei se afla o dragostedăruindu-se, o iubire altfel decât aceea

pe care durerea o umple.Mami, am călcat pe inima ta,

acum în zadar încerc să te întorcîn curtea noastră veșnic împlineai

umilitoarele tale munci casnice.În zadar vreau să-ți sărut mâna

și să mă ierți în lumina roșiea amurgului și să te rog să citim împreună

povestea fiului risipitor.Visez mereu strada noastră

grădina unde toate cresc după vocea tași pământul negru râde printre caișii albi

și mă bucur să te revădculoarea verde-blând a veșmântului tău.

Luna Octombrie în istorie

49

1 octombrie 1908: s-a lansat modelul T al automobilului Ford, care a cucerit piața.Automobilul pe care oricine și-l poate permite a devenit mașina cu cea mai mare influență din secolul XX. A fost produs până în anul 1927. Motorul avea o capacitate de 2,9 L și o putere de 20 HP.Primele modele au costat $ 850. La câteva zile de la lansarea modelului T, fabrica a primit 11.000 de comenzi.Cu modelul Ford T s-a deschis era producției de masă.

3 octombrie 1990: reunificarea Germaniei.4 octombrie 1957: lansarea primului satelit al pământului de către URSS - Sputnik.12 octombrie 1492: cele trei corăbii ale lui Cristofor Columb ating țărmul insulei Bahamas.21 octombrie 1879: Thomas Edison prezintă primul bec cu lumină incandescentă.23 octombrie 1956: revoluția anticomunistă din Ungaria.28 octombrie 1886: inaugurarea Statuii Libertății.28 octombrie 1919: se instituie era Prohibiției băuturilor alcoolice în USA.29 octombrie 1929: marele crash financiar cu care debutează cea mai mare criză economică din istorie.31 octombrie 1517: Martin Luther afișează pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale protestantismului creștin.31 octombrie: sărbătoarea Halloween.

50