Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 109 (o sută nouă)______Noiembrie 2020

www.romclub.wordpress.com

Tema luniiRomânia Interbelică

(1918-1939)Partea II-a

Cum se trăia în România InterbelicăAutor Livia-Irina Alexandru www.historia.ro

Perioada interbelicã apare în multe scrieri recente ca o perioadã de aur a societãţii româneşti, dar trebuie sã conştientizãm şi faptul cã o mare parte a societãţii româneşti de atunci nutrea sentimente de neîmplinire şi sufocare. Doamnele şi domnii foarte eleganţi ieşeau de la faimosul restaurant Capşa într-o stradã plinã de noroi, iar încãlţãrile le puteau fi ruinate foarte uşor. Majoritatea cetãţenilor nu dispunea încã de curent electric la început de interbelic, Dâmboviţa nu era tocmai un râu cu aspect romantic precum Sena pentru Paris, ba chiar mai mult, cauza

1

bucureştenilor deseori inundaţii. Oamenii se comparau în acea perioadã cu realitãţile occidentale şi îşi conştientizau astfel lipsurile şi angoasele..Primul Rãzboi Mondial a avut drept rezultat prãbuşirea unei lumi şi apariţia alteia şi s-a creat o barierã între aceste douã lumi: cei de acasã şi cei din tranşee. Rãzboiul modificã realitãţile, caracterele, provoacã puternice traume colective, iar experienţa de pe front nu poate fi uitatã prea uşor. Societatea post rãzboi era profund afectatã nu doar de efectele psihologice, ci mai ales de cele vizibile. Distrugerile provocare de rãzboi erau vizibile şi trebuiau refãcute, potenţialul economic trebuia restabilit, precum şi producţia industrialã sau cea agrarã. Când toate păreau a recãpãta sens şi funcţionalitate, Marea Crizã Economicã îşi face simţitã prezenţa, iar şomajul şi inflaţia sunt vedete ale perioadei 1929-1933.

Societatea interbelicã este caracterizatã de contraste. Pe când automobilele cu bãrbaţi îmbrãcaţi dupã ultima modã europeanã se plimbau pe strãzile cu noroi ale Bucureştiului, iar doamnele îşi beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populaţiei României locuia încã în mediul rural.O serie de schimbări au loc după marea conflagraţie mondială: femeile devin mai independente, fustele se scurtează, apar mulţi orfani, rezultat al sacrificiilor de pe frontul de luptă, iar produse noi pătrund pe piaţa autohtonă.

Problematica mentalitãţilor a fost şi este componenta permanentei confruntãri dintre vechi şi nou. În aceastã confruntare intrã în joc variate accesorii care compun cotidianul: comportament, vestimentaţie, atitudine faţã de spaţiul public şi privat. Bucureşteanul este locuitorul privilegiat al unui Centru care se impune pe de o parte drept pivot al modernizãrii, un creuzet al procesului de preluare şi adaptare a modelelor culturale apusene, iar pe de altã parte, ca un fervent exportator de modele urbane în afarã. Tãrgurile şi oraşele provinciale devin tributare Centrului prin preluarea de modele. Metropola se doreşte mereu prezentã în mijlocul schimbãrilor şi un permanent exponent al acestora.În perioada interbelicã mentatitãţile din spaţiul balcano-oriental au pendulat uşor cãtre spaţiul european, cu lipsurile, frustrãrile, traumele, neîmplinirile trãite fie individual fie colectiv, separat sau simultan. Bucureştiul s-a aflat la întrepãtrunderea dintre modelul cultural european şi cel balcano-oriental, graniţa fiind mereu instabilã.Bucureştiul interbelic era populat cu simigerii, gogoşerii şi cafegii. În simigerii puteai servi brânzoaice, plãcinte, covrigi, dovleac copt, toate fãcute de familii de greci. Produsele erau naturale, extrem de gustoase, iar mirosul aluaturilor te îmbia de la intrare. Gogoşeriile specifice acestei perioade se gãseau mai ales pe lângã pieţe, gãri şi autogãri. Cea mai cunoscutã gogoşerie este cea de la Piaţa Unirii, “La Gogoaşa Înfuriatã!” . Castanele coapte erau un alt aliment des consumat şi datoritã faptului cã mai la fiecare colţ se gãsea un om cu un cazan cu grãtar unde se coceau castane. Iarna erau un deliciu! Trecãtorii înfriguraţi cumpãrau o pungã cu castane coapte care îi ajuta sã se încãlzeascã şi sã se şi hrãneascã. Mirosul ameţitor de cafea prospãt mãcinatã venea din cafegiile foarte comune şi ele pe strãzile Bucureştiului Interbelic. Cafeaua era de mai multe sortimente şi era adusã din pãrţi diferite ale lumii. Armenii erau de obicei cafegii şi mai comercializau şi alune şi tot felul de dulciuri.

2

Bragageriile erau un alt loc des frecventat de cãtre bucureşteni. Bãutura rãcoritoare, cu aspect lãptos, culoare cafenie şi cu un gust dulce-acrişor se numea bragã şi era o reminiscenţã otomanã la noi în ţarã. În bragagerii se mai putea gãsi şi halva sau rah

Cofetãriile din Bucureşti erau renumite pentru prãjiturile şi sortimentele variate de îngheţatã. Prãjiturile erau mari şi ieftine, în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6000-8000 de lei. În cofetãrii puteai sta singur la o masa în timp ce savurai o prãjiturã şi te odihneai sau puteai sta de vorbã cu cineva, o ieşire de relaxare.Cele mai luxoase restaurante din perioada interbelicã erau nu doar pretenţioase, dar aveau şi specific de regiune sau alimentar. Existau restaurante în care se puteau servi doar preparate din peşte, altele doar din pui sau lactate. Restaurantul “Gambrinus” de pe bulevardul Elisabeta, colţ cu Brezoianu, avea specific vânãtoresc, deci se serveau preparate din mistreţ, caprã salbaticã, cocoş sãlbatic, raţe, sitari, fazani, iepuri, toate fãcute dupã reţete speciale şi însoţite de un vin negru (de Bordeaux). Gurmanzii, pe lângã mâncãrurile alese cu care erau serviţi, aveau auzul delectat de vioara lui Grigoraş Dinicu. În salonul din faţã al restaurantului se gãseau berãria ce vindea o bere specialã, care se numea chiar Gambrinus. La restaurantul “La Bufet” de pe şoseaua Kiseleff, cu specific românesc, cântau acelaşi Grigoraş Dinicu, dar cu Maria Tãnase.

Vestitul restaurant “Capşa”, care funcţioneazã şi astãzi, a fost deschis încã din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, împreunã cu cofetãria, de cãtre celebrul patiser şi cofetar aromân, Gheorghe Capşa, şcolit în faimoasele laboratoare din Paris. Acesta este locul de întâlnire al multor poeţi, scriitori, ziarişti, dar şi a altor personaje celebre.Trebuie reţinut faptul cã bucureştenii erau oameni veseli cãrora le plãcea sã-şi petreacã timpul liber într-un mod cât mai variat. Grãdinile de varã, cabaretele şi barurile erau şi ele frecventate de locuitorii capitalei. Cabaretele erau localuri care funcţionau dupã ora 22:00, la intrare se plãtea o taxã pentru fiecare persoanã, iar lumea venea îmbrãcatã în toalete de searã. Bãrbaţii purtau smochinguri sau frac, femeile rochii lungi şi consumau bãuturi scumpe:whisky, coniac, cocteiluri. În aceste locuri se putea lua şi masa, dar se serveau numai preparate reci la preţuri foarte ridicate. Interesant era programul artistic, cu dansatoare, iluzionişti, torsionişti, solişti vocali, pentru o searã cât mai animatã. La bar, pe scaunele înalte, stãteau “damele de consumaţie”, care puteau fi invitate la dans, sã facã conversaţie şi sã bea ceva, la bar sau la masã. “Chat Noir” era un cabaret intim, pe Sãrindar, cu dame de consumaţie deosebite şi cu public ales.

Spre deosebire de Bucureştiul de astãzi, în perioada interbelicã verdeaţa te înconjura peste tot. Erau copaci pe aproape toate strãzile, mici grãdiniţe cu flori, dar şi parcuri mari, precum: parcul Carol, parcul Cişmigiu, parcul Herãstrãu, parcul Ioanid şi Grãdina Icoanei. Oraşul anilor ’20-’40 era curat, oamenii erau educaţi, iar bunul simţ se transmitea în familie. Bucureştenii se bucurau de plimbãrile în aer liber, de cele cu trãsura, dar odatã cu apariţia automobilului, seara, pe rãcoare, bucureştenii practicau “plimbarea la şosea”, mai ales într-o maşinã decapotabilã.

Bucureştiul era un oraş plin de zumzet, de mişcare, de preocupare şi de bunã dispoziţie. Oamenii erau plini de viaţă după ce trecuseră de Primul Război Mondial, şi, deşi se îndreptau vertiginos spre ce-l de-al doilea, fără a fi conştienţi, se bucurau de fiecare clipă

3

şi evoluau constant. Poate aceasta este explicaţia faptului cã bucureştenii de astãzi suspinã dupã vremurile din perioada interbelicã. Bucureştenii erau atunci oameni veseli, amabili şi cu respect unii faţã de alţii. Era o lege nescrisã sã nu se vorbeascã urât sau sã se înjure în faţa femeilor sau a copiilor.

 Carciumioarele in care se putea petrece pana dimineata se regaseau in toate orasele importante ale tarii, nu numai in Bucuresti, iar proprietarii acestora nu ezitau sa angajeze lautari sau cantareti indragiti, pentru a atrage cat mai multi consumatori.Tarafurile, la randul lor, castigara tot mai mult teren, membrii acestora regasindu-se ulterior in componenta primelor orchestre veritabile romanesti de profesionisti, ce si-au castigat o faima indiscutabila atat in tara cat si peste granite.

Romantele si melodiile populare romanesti se bucurau de mare succes, desi moda tangourilor si a fox-trot-ului detinea si ea o buna felie din tortul distractiilor pe portativ.Nume celebre ale artistilor  romani ai epocii au facut inconjurul lumii, ducand in colturi indepartate frumusetea muzicii noastre: Maria Tanase, Ioana Radu, Grigoras Dinicu, Jean Moscopol, Cristian Vasile sau Taraful Zavaidoc ridicau publicul in picioare oriunde isi prezentau repertoriul.Asa dupa cum bine sublinia criticul muzical George Sbarcea,„Cantecele Bucurestilor de odinioara reflecta totul, cu candoarea simplitatii, toate rasunau pretutindeni, inviau din palnia patefoanelor, se inaltau spre bolta teatrelor de revista si faceau bucuria tineretului epocii”.

Cum arătau DAMELE de MORAVURI uşoare din BUCUREŞTIUL INTERBELIC. Prostituţia era impozitată BAZAR • 12 Martie 2016 - 16:26 • Claudiu Popa

Prostituţia bucureşteană era extrem de înfloritoare în perioada interbelică. Astfel, existau numeroase localurile şi cartierele unde se practica această meserie. Mai mult, legalizarea şi chiar impozitarea acestei ocupaţii era o importantă sursă de venit pentru administraţia locală. Cu toate acestea, în perioada comunistă aceste practici au fost interzise.

4

Dama de companie din perioada interbelicaFoto: historia.roCasele de toleranţă din Bucureştiul interbelic şi antebelic funcţionau legal, cel puţin de la finalul secolului al XIX-lea. Prima încercare de reglementare a acestor practici s-a realizat în 1859, după ce cu şase ani mai devreme fusese introdusă obligativitatea "conduitei". Matroanele bordelurilor, numite "femei pezevenghi", îşi trimiteau fetele, discret, la control medical săptămânal. Ulterior din 1895, intră în vigoare un regulament după modelul francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe diferite artere bucureştene la orele promenadei, potrivit Historia.Între 1862 şi 1930 a funcţionat în România sistemul de inspiraţie reglementarista, adică sistemul prostituţiei colective, a "pensionarelor de bordel" şi al prostituţiei practicate individual cu o condicuţă de sănătate. Condiţia practicării era o înregistrare prealabilă la Poliţie şi la Serviciul Sanitar în evidenţa prostituatelor. Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultaţii periodice şi primeau o condică care constituia noua "identitate" şi permisul pentru exercitarea acestei ocupaţii.Sistemul reglementarist ia sfârşit în 1930 prin noua lege sanitară şi de ocrotire socială care desfiinţează "casele de prostituţie sau localurile unde se practică prostituţia cu femei găzduite". În anul 1943 în plin război se decide revenirea casei de toleranţe şi a ocupaţiei de "patron de bordel". Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de

5

consumaţie publică au fost interzise şi se introduce carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament.

Una dintre cele mai cunoscute dame de companie a fost chiar Miţa Biciclista. Născută în 1885 în judeţul Prahova, Mită Biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu, a fost una din cele mai apreciate curtezane din Bucureşti.Şcolită în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca amant pe Regele Leopold al Belgiei. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri printre care s-ar fi numărat Nicolae Grigorescu , Octavian Goga sau chiar de regele

Ferdinand, care i-ar fi făcut cadou o casă de lângă Piaţă Amzei. Femeia avea trăsura, o maşină coupe şi un servitor. Mai mult, se spune că mânca numai la restaurante de lux şi mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. Porecla de Miţa Biciclista a primit-o de la ziaristul George Ranetti, care a văzut-o pe aceasta în timp ce se plimba cu bicicletă pe Calea Victoriei. Legendă spune că ziaristul ar fi fost îndrăgostit de ea.

Crucea de Piatră a fost un bordel celebru din Bucureşti, fiind vorba de fapt despre un întreg cartier al plăcerilor, situat între Poşta Vitan şi zona Dristor de astăzi. Numele venea de la o cruce masivă de piatră amplasată în faţă unei biserici, ambele distruse în timpul Primului Război Mondial.Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori. În vara anului 1944, o prostituată îşi declară tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. La sfârşitul anilor '50, a fost demarată o misiune de "reeducare a elementelor care nu corespundeau noii morale marxist-leniniste". Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. 

Ce se mânca în România InterbelicăSari la conținutCum mâncau românii în perioada interbelică - de Calin

6

Lucaci  

www.criticatac.ro

Din felul în care un popor mănâncă, și din obiceiurile ce însoțesc alimentația, putem lesne să ne facem o imagine despre nivelul de trai și dezvoltarea economică a unei epoci. Felul în care un popor mănâncă ne arată, de asemenea, nivelul de civilizație atins. Putem spune că ceea ce mâncăm

ne arată cine suntem ca popor.Pentru că în ultimi 20 de ani s-a spus, în mod obsedant, că perioada interbelică a fost apogeul dezvoltării economice și a democrației românești am crezut, cei mai mulți dintre noi, că așa și este. Dorind să știu dacă acesta este adevărul am căutat date statistice, care să lămurească într-un mod obiectiv situația, din perioada la care facem referire. Așadar, după ce mi-a căzut în mână o carte publicată în 1939, care conține multe date statistice oficiale, am putut întrezări tabloul acelor vremuri. Este vorba despre volumul „ALIMENTAȚIA POPORULUI ROMÂN – ÎN CADRUL ANTROPOGEOGRAFIEI ȘI ISTORIEI ECONOMICE” de Dr. Ioan Claudian. Cartea a apărut sub egida Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II”, în anul 1939. Autorul a folosit date statistice din următoarele surse: Anuarul Statistic al României, 1935-36 (Institutul Central de Statistică); Buletinul Statistic al României (Institutul Central de Statistică); Mișcarea Populației României, 1930-33 (Institutul Central de Statistică); Buletinul Demografic al României (Institutul Central de Statistică); Sănătatea Publică. Buletinul Ministerului Sănătății, 1932-36; Statistica Agricolă, 1925-37 (Ministerul Agriculturii și Domeniilor); Statistica Animalelor Domestice, 1937-39 (Ministerul Agriculturii și Domeniilor); L’Agriculture en Roumanie. Atlas Statistique. Ministère de l’Agriculture et des Domaines. 1938. La acestea se adaugă 120 de titluri bibliografice. Așadar, putem spune cu certitudine că datele cuprinse sunt oficiale. În ce proporție acestea reflectă realitatea nu știm, însă cu siguranță datele sunt prezentate mai degrabă într-o lumină favorabilă autorităților de atunci, așa cum se întâmplă în general cu datele oficiale. Chiar și așa se pot trage concluzii clare.Vom vedea în continuare care era gradul de dezvoltare și civilizație din România interbelică, dar și cum a decurs istoria alimentației poporului român până aici. Un prim aspect crucial este cuprins chiar în prefața cărții unde autorul spune – „Din punct de vedere al hranei păturii țărănești, care cuprinde peste 80% din totalul locuitorilor, țara noastră ocupă în Europa o

7

situație specială”(p.5). Vă rog să rețineți acest „peste 80%”. O primă concluzie este aceea că România este o țară preponderent agrară, deci neindustrializată ori foarte puțin industrializată. Acest fapt este edificator din punct de vedere economic întrucât, țările dezvoltate din epocă sunt cele care și-au construit o economie bazată pe industrie. O altă concluzie se va desprinde de aici în următoarele rânduri, întrucât alimentația „păturii țărănești” este foarte diferită de cea a orășenilor, iar asta ne arată că exista o prăpastie între majoritatea populației și o minoritate care, veți vedea, are alte standarde de viață.Tot în prefața cărții, autorul rezumă problema alimentației indicându-ne o stare de fapt. „Vom căuta deci, în paginile care urmează, să răspundem la două întrebări care rezumă, pare-se, problema: 1) De ce țin particularitățile alimentației poporului nostru? și 2) Care sunt cauzele subnutriției țăranului român?”(p.6) Așadar, subnutriție. Parcă nu demult auzeam un cor de voci care lăudau vremurile bune din perioada interbelică. Să fie subnutriția o caracteristică a vremurilor bune? Mă îndoiesc. În schimb, acum știu că cei mai mulți vorbeau fără să cunoască realitatea. Dar să vedem și câteva date concrete, fiindcă altfel cădem și noi în păcatul lipsei argumentelor.Înainte de a parcurge datele referitoare la traiul populației în perioada interbelică trebuie să parcurgem și restul cărții, pentru a ne face o imagine clară a evoluției nivelului de trai. Tot acum vreau să-mi cer scuze pentru întinderea mare a acestei recenzii și a fragmentelor, uneori întinse, pe care le-am citat. Ea se datorează nedisponibiitații cărții la vânzare.Cartea este structurată, după o introducere referitoare la aparatul științific folosit, în două capitole. Primul capitol este împărțit în două subcapitole Alimentația poporului român în cadrul geografic și Alimentația și genul de viață, care vorbesc despre cadrul natural și influența lui asupra surselor de hrană, dar si de obiceiurile alimentare determinate de acestea. De asemenea, un factor important identificat de autor este evoluția istorică a obiceiurilor alimentare și importanta stilului de viață pastoral, specific românilor. În acest capitol se vorbește mult despre evoluția istorică a alimentației și a stilului de viață. Merită menționat următorul pasaj, care relevă anumite aspecte caracteristice unui gen de viata propriu poporului român –„În sfârșit, o ultimă caracteristică a păstorilor de oi și cornute este vegetarismul. Etnografii ne arată că populațiile pastorale sunt foarte puțin carnivore ci, dimpotrivă, mâncătoare de lapte și mari consumatoare de cereale și vegetale în general (Tuaregi, Turcomani, etc.). Acest caracter, destul de paradoxal, la prima vedere, este în realitate explicabil. Păstorul, de oi mai ales, nu este dispus să-și împuțineze turma care este propriul său capital, ci se mulțumește cu dobânda, laptele, lâna. Pretutindeni, păstorii nu

8

sacrifică decât animale rănite, uneori bolnave. E sensul vechi al dictonului «manger de la vache enragée». Acest caracter de vegetarism se regăsește la Românii de astăzi care consumă mai puțină carne ca toate națiunile vecine și conlocuitoare. El are și o explicație fiziologică. Proteinele animale sunt furnizate de lapte și brânză. De altfel vegetarismul este, într-o oarecare măsură, un caracter comun întregei pături țărănești de pretutindeni și din toate timpurile. Consumarea zilnică a cărnei ca și a alcoolului este o «invențiune a civilizației urbane». Acet obicei a fost generalizat în Occident foarte de curând, la mijlocul secolului trecut (n.n. sec. al XIX-lea), odată cu industrializarea. E schimbarea pe care era capitalistă a adus-o alimentației. În Orientul Europei, alcoolul industrial a pătruns de mult în stațiile rurale, dar alimentația carnată de tip «burghez» întârzie să se introducă în țară.”(p.48-49)

Restaurante, cluburi și cafenele celebre în România Interbelică

Scris de Zina.

Invitata şi colaboratoarea noastră permanentă, Zinaida Strinu, cunoscută în Blogosferă ca  Zina de cititorii celor două frumoase bloguri personale, ne face onoarea de a publica pe Clipe de Cluj un nou episod din serialul în care sunt amintite

etape preţioase din istoria Bucureştilor.  Îi mulţumim!Dia Radu a realizat pentru “Formula AS” un interviu cu marele muzicolog Viorel Cosma. Acesta a pornit de la personalitatea lui George Enescu şi a continuat cu evocarea plină de farmec a vieţii bucureştene din perioada interbelică, anii ’20-’30 ai secolului XX. – Continuare la Poveşti de Bucureşti 6.Din perioada interbelică ne-au rămas cele mai bune romanţe, cea mai bună muzică lăutărească. Unde s-au lansat marii interpreţi?Restaurantul Cireşica, unul dintre restaurantele cu muzică, azi desfiinţat– Muzica uşoară se asculta numai în restaurante. Existau în epocă şaizeci şi trei de restaurante cu muzică ! Interpreţii cântau la cel puţin două, trei restaurante şi

9

o grădină, pe seară. Făceau toţi tururi. În felul ăsta, la un restaurant vedeai mai mulţi artişti.Restaurantele cu muzică erau frecventate de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de lângă gară, unde cântau tarafurile Julea, Fănica Lucă, Maria Lătăreţu. Către centru erau grădinile de vară ale boierimii: la Bufet, la Şosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Oteteleşanu, unde-i puteai întâlni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu. Dansul în restauranteLa restaurantul Continental, unul dintre cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) cânta Grigoraş Dinicu. Dacă, de exemplu, la Ateneu era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin, impresarii îi duceau după aceea la Continental, unde îi lua în primire şeful de sală, care le oferea un meniu gastronomic românesc foarte rafinat şi apoi îi invita să asculte muzică. Şi cânta Dinicu numai muzică clasică până la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populară, la hore, sârbe, veneau guriştii. După 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha-cha, charleston. Şi dacă respectivii mai voiau să petreacă, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans până la 3 dimineaţa. La Zissu se beau numai băuturi scumpe, şampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo cânta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea franţuzit, se îmbraca în culori ţipătoare, ca la Paris, umbla cu eşarfe şi pălării de fetru. El nu cânta decât în locuri bune, la cofetăria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu cânta niciodată în cârciumi şi bodegi. Acolo îl găseai pe Zavaidoc.

 Zavaidoc a cântat la Berbec şi la Cireşica, lângă Cişmigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: “coboară neamule, să mănânci peşte batog şi să-ţi cânte Zavaidoc”. Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Piteşti. Dar avea o voce formidabilă, de operă, cu nişte acute de tenor.În alte restaurante cântau romanţe Ioana Radu sau Mia Braia.  Ioana era o femeie simplă, nu era cultă. Nu ştia să scrie decât cu litere de tipar. Mia făcuse însă facultate. Erau fetele unui plutonier major, venite de la

Craiova. Mia s-a căsătorit cu Petre Alexandru, cu care a şi cântat duete. Ioana a

10

avut cinci bărbaţi cu cununie. Avea o voce fantastică.  La romanţe, n-a egalat-o nimeni, niciodată.Vedeţi, lumea ştia să se şi distreze pe atunci. Se muncea pe brânci, dar aveau şi bucurii.

Literatura în România InterbelicăPerioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una extrem de bogată în creații literare, operele publicate atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.

Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor culturale este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două curente literare de orientări opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.

Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea tradițiilor românești și pe conservarea valorilor. Aceștia au decis să se îndepărteze de orice influențe moderne.

Unul dintre cei mai importanți îndrumători ai scriitorilor tradiționaliști a fost Nichifor Crainic, director al revistei „Gândirea” din Cluj.

Principiile: tradiționaliste

crearea operelor literare bazate pe tradiții românești; un loc important în creațiile scriitorilor tradiționaliști le-au ocupat și

ritualurile străvechi, miturile și valorile românești; idealizarea istoriei și a valorilor specifice lumii satului românesc; sublinierea rolului ortodoxiei, al credinței și al lui Dumnezeu; curentele literare promovate intens de către tradiționaliști au fost:

gândirismul, sămănătorismul și poporanismul; apărarea valorilor naționale în fața „spiritului internaționalist”; promovarea autohtonismului; accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului țărănesc; promovarea folclorului și a istoriei.

La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen Lovinescu a jucat rolul de mentor al scriitorilor moderniști, operele acestora apărând în revista „Sburătorul” din București.

11

Principiile moderniste

cultura românească trebuia să se alinieze/sincronizeze cu cea occidentală, mult mai bogată și apreciată;

este promovată proza obiectivă; scriitorii tineri sunt încurajați și susținuți; Lovinescu menționează chiar un „spirit al veacului”/saeculum, un spirit

sacru, căruia trebuia să i se închine și viața culturală românească; rolul tradiției, al miturilor și al ritualurilor străvechi este minimalizat sau

chiar ignorat în totalitate; literatura se orientează spre intelectualism (afirmarea personajului

intelectual) și mediul citadin (al orașului); modernizarea literaturii române și îndepărtarea de „spiritul provincial”; promovarea procedeelor literare precum analiza psihologică sau fluxul

conștiinței; interes orientat înspre autenticitate și credibilitate.

Acestea erau situate la limita dintre modernism și tradiționalism. Dadaismul, suprarealismul, constructivismul și integralismul au „înflorit” în România datorită unor scriitori precum: Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca etc.

Scriitori reprezentanți (m = modernism; t = tradiționalism)

Poeți

George Bacovia (m) - Lacustra, Plumb, Sonet,  Amurg violet, Amurg de iarnă,  Nervi de primăvară, Nervi de toamnă, Tablou de iarnă, Decor, Ecou de romanță, Nocturna, Rar, Când singur, În fericire, Gri, Moină

Lucian Blaga (m) — Dați-mi un trup, voi munților, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Izvorul nopții, Meșterul Manole, Gorunul, Amurg de toamnă, Lumina,  Paradis în destrămare, Strigăt în pustie,  Zamolxe, Către cititori, Mi-aștept amurgul, Scoica, Steleloretc.

Ion Barbu (m) — Joc secund, Oul dogmatic, Riga Crypto și lapona Enigel, Din ceas, dedus, După melci, Isarlâk, Uvedenrode

Tudor Arghezi   m) — Creion, Flori de mucigai, Testament, Psalmul 6, Adam și Eva, Tare sunt singur, Doamne, și pieziș, Fătălăul, Porunca, Morgenstimmung, Cuvânt, Epigraf, Inscripție pe un portret

Ion Pillat   (t)  —   Aci sosi pe vremuri ,   Lumină iarna, Castanul cel mare Vasile Voiculescu (t) — În gradina Ghetsemani

12

Prozatori

Camil Petrescu (m) — Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Act venețian, Jocul ielelor, Patul lui Procust,   Suflete tari ;

Hortensia Papadat-Bengescu  (m) — Concert din muzică de Bach, Fecioare despletite, Drumul ascuns

Anton Holban   (m) - Ioana,  O moarte care nu dovedește nimic, Jocurile Daniei, Bunica se pregătește să moară

Vasile Voiculescu (t) — Lostrița, Pescarul Amin, Capul de zimbru, Șarpele Aliodor, Zahei orbul,  În mijlocul lupilor, Căprioara din vis,  Sakuntala;

Liviu Rebreanu (ț) - Ion, Pădurea spânzuraților,  Ciuleandra, Răscoala,  Catastrofa, Jar,  Amândoi, Ițic Ștrul, dezertor, Amândoi;

Mihail Sadoveanu (ț) - Baltagul, Creanga de aur, Frații Jderi,  Dumbrava minunată)

Dramaturgi

Camil Petrescu - Jocul ielelor Marin Sorescu - Iona

Critici literari/Ideologi/Mentori

Eugen Lovinescu Nichifor Crainic - Amiază Garabet Ibraileanu  - Adela Șerban Cioculescu Vladimir Streinu Perpessicius

Teatrul și cinematografia în România InterbelicăASCENSIUNEA ŞI DECLINUL TEATRULUI ROMANESC IN ANII ’20–’40 (fragmente) - de DANIELA GHEORGHE ; www.istoria-artei.ro

În anii care au urmat primului război mondial, s-a cristalizat în mediile intelectuale credinţa plină de fervoare în şansa României de a-şi croi un nou destin, reclădindu-se în interior pe baze mai sănătoase şi obţinând totodată o

13

poziţie de prestigiu între statele europene. „Credeam în posibilităţile unei Renaşteri româneşti”1, îşi aminteşte Mircea Eliade, exprimând sentimentul care anima intelectuali de generaţii diferite. În 1919, în paginile Însemnărilor literare, Ibrăileanu dă glas speranţei (utopice) că în România mare vor cădea „barierele orizontale” care împart poporul în caste sociale. În opinia lui Eugen Lovinescu, „împrejurările vieţii contemporane grăbesc fuziunea rasei”; aflat timp de secole sub influenţa unor agenţi istorici diferiţi, neamul românesc are acum şansa unei dezvoltări comune, care va permite exprimarea identităţii proprii: „zările ni s-au desfăcut [...] pentru crearea unui adevărat suflet român”2. Exaltatul şi febrilul Cioran visează mari prefaceri, care să scoată România din somnolenţa ei istorică, aruncând-o în vâltoarea unui destin major: „nu e naţionalist, scrie el în 1936, acel care nu suferă infinit că România n-are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic, caracteristice marilor naţiuni, precum nu e naţionalist acel ce nu doreşte fanatic saltul transfigurator” .

Peisajul social şi politic suferă importante modificări. Introducerea votului universal în 1918 favorizează înfiinţarea mai multor partide, care reconfigurează raportul de forţe din spaţiul politic. Reforma agrară din 1921 lichidează clasa moşierimii, odată cu care dispare şi Partidul Conservator; România devine o ţară de mici proprietari. Pentru a consolida temeliile României mari, Partidul Naţional Liberal impune în 1923 adoptarea unei constituţii moderne. Treptat, ţara se reface după război; în ciuda rolului frenator al crizei din 1929–1933, se înregistrează progrese în economie, mai evidente în industrie şi mai slabe în agricultură. De altfel, se menţin vechile decalaje între sat şi oraş; echipele de sociologi care colindă ţara prezintă rapoarte puţin îmbucurătoare privind mediul rural. Pe fondul situaţiei economice deteriorate după război şi din timpul crizei, au loc mişcările muncitoreşti din 1920, 1929, 1933. Cu toatea acestea, epoca interbelică nu înregistrează mari tensiuni sociale. Chiar dacă nivelul de trai este scăzut în comparaţie cu alte ţări europene, el se păstrează în limite relativ decente pentru largi categorii ale populaţiei6.

Cuvintele-cheie pentru definirea culturii interbelice sunt bogăţia şi diversitatea. Coexistă în această epocă orientări, curente, stiluri care acoperă o arie largă, de la tradiţionalism până la iconoclastia avangardistă. Această varietate derivă, într-o măsură, din noua situare în istorie a intelectualului român: după înfăptuirea Unirii, el este obligat să se desprovincializeze şi să se integreze în fluxul unei vieţi culturale transnaţionale. De aici, deschiderea virtuală în faţa oricăror aventuri ale spiritului. Mircea Eliade a semnalat primul această nouă stare de lucruri în faimoasa serie de foiletoane Itinerariu spiritual, publicată în 1927. Mai târziu, scriitorul va nota în Memorii: „Noi, «generaţia tânără», trebuia să ne găsim rosturile noastre. [...] Eram liberi, disponibili pentru tot felul de «experienţe». [...] Ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie românească necondiţionată în

14

prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întâmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre”.

Dacă nu se află în centrul acestei efervescenţe spirituale, teatrul epocii nu este străin de ea. Evoluţia scenei româneşti este marcată în aceşti ani de viguroase tentative de înnoire, de căutare a unui drum propriu. Un factor determinant al vitalizării mişcării teatrale este noul statut al regizorului; acestuia i se recunoaşte acum calitatea de artist autentic, de autor al spectacolului. Dacă înainte de război se putea vorbi de numai doi directori de scenă în adevăratul sens al cuvântului (Alexandru Davila şi Paul Gusty), acum numărul regizorilor – dar şi al scenografilor, dintre care mulţi sunt artişti plastici – începe să crească. Regizori de scenă ca Soare Z. Soare, Victor Bumbeşti, Vasile Enescu, Ion Şahighian, V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, A.I. Maican, Ion Sava, Sică Alexandrescu abordează piese variate, în formule scenice diverse. Activitatea lor include montarea unui număr important de texte din marele repertoriu, clasic şi modern, întrucât promovarea acestuia figura în politica teatrelor naţionale, dar şi a companiilor private de prestigiu.

În deceniul trei şi în primii ani ai deceniului patru, are loc o ofensivă de reteatralizare a teatrului; sunt respinse principiile şcolii naturaliste, în favoarea unui tip de spectacol în care să capete pondere sugestia, atmosfera, simbolistica plastică. Oamenii din breaslă sunt la curent cu tendinţele şi curentele europene; trebuie spus însă că receptivitatea la nou nu este dublată de un experimentalism agresiv. Apelul la mijloacele teatrului expresionist german, de pildă, este sporadic şi mai degrabă timid, iar decorurile constructiviste sau cubiste inspirate din mişcarea de avangardă rusă, pe care publicul le-a putut vedea în câteva spectacole, nu sunt însoţite de o remodelare drastică a limbajului teatral. De mai mare succes se bucură, în schimb, spectacolul de vizualitate fastuoasă, în maniera lui Reinhardt, şi montările de poetică simplitate, în linia lui Copeau, Gemier, Baty, Pitoeff. Privind retrospectiv, putem spune că aceste abordări prudente au constituit un câştig. Regizorii de marcă ai vremii au găsit o soluţie de echilibru între tradiţie şi modernitate, promovând soluţii care se nutreau din substanţa bogată a realismului poetic sau a realismului stilizat. A.I. Maican şi Ion Sava sunt singurii inovatori veritabili; creatori cu temperament vulcanic şi cu un spirit viu, neliniştit, iscoditor, ei au întreprins experimente îndrăzneţe, unele controversate, dar cu efect stimulativ pentru colegii de generaţie.

Este discutat tot mai insistent în presă decalajul dintre sensibilitatea contemporană şi arta interpretativă a actorilor formaţi în perioada antebelică, la şcoala lui Davila. Se înmulţesc pledoariile pentru o artă care să se adreseze intelectului şi spiritului, nu emoţiilor primare, pentru o artă capabilă să redea marile frământări ale fiinţei umane, nu intrigile de alcov. Lui Camil Petrescu, stilul de interpretare verist i se pare caduc; repertoriul modern cere înţelegerea profundă a rolului, trăire sinceră, autenticitate sufletească. El admite în schimb că şcoala românească de comedie este înfloritoare, „fiindcă Teatrul Naţional posedă încă interpreţi excelenţi pentru Caragiale, chiar din noua generaţie, şi fiindcă poate juca orice comedie în spirit românesc”10. Lucian Blaga, adversar neîmpăcat al naturalismului, afirmă că „teatrul nou cere desigur şi o

15

înscenare nouă. Şi joc nou. Linii reduse ca şi sufletul: la esenţial”11. Haig Acterian crede în necesitatea spiritualizării şi interiorizării jocului actoricesc; în 1930, el îi scrie în acest sens Mariettei Sadova: „Învaţă să-ţi vezi şi să-ţi trăieşti rolurile până la maladie. Starea de extaz face să încarnezi şi te face să salţi spre frumosul pur. Preocuparea de cotidian şi lumea te reduc. Dacă sapi adevărul în tine iese aurul personalităţii – o stare aproximativă de sfinţenie”12. Recunoaştem aici dezideratul, formulat şi de alţii, al decabotinizării artei actoriceşti.

Chiar dacă înnoirile în teatrul românesc interbelic nu au fost, ca în alte părţi, şocante, chiar dacă avem de-a face mai degrabă cu un progres prin continuitate decât prin ruptură, limbajul teatral se îmbogăţeşte considerabil, iar spectacolele de vârf, care nu sunt puţine, aduc scena românească la nivel european. Pe de altă parte, viaţa teatrală în ansamblul ei cunoaşte o mare animaţie. Apar multe publicaţii destinate scenei (unele efemere); cronica dramatică este prezentă în paginile cotidianelor şi ale revistelor de cultură. Tudor Vianu, Camil Petrescu, Alice Voinescu, Haig Acterian, Al. Ciorănescu ş.a. scriu primele lucrări substanţiale de sistematizare teoretică a domeniului. Dramaturgia românească se bucură, în genere, de un tratament bun; teatrele naţionale prezintă un număr de autori autohtoni în fiecare stagiune, iar teatrele particulare nu ocolesc nici ele piesele româneşti, pentru a căror punere în scenă primesc subvenţii de la stat. Semnificativ este, de pildă, faptul că marea actriţă Maria Ventura, o răsfăţată a publicului parizian şi bucureştean, nu alege un text consacrat pentru inaugurarea, în 1929, a teatrului care îi purta numele, ci Lupii de aramă, drama-poem de factură expresionistă a lui Adrian Maniu, a cărei montare o semnează Victor Ion Popa. La fel va proceda Maria Filotti, care deschide în 1939 Teatrul din Sărindar cu un spectacol cuprinzând trei piese româneşti într-un act, inedite: Dragodana de Ion Anestin, Istoria se repetă de Mircea Ştefănescu şi Noaptea Sfântului Andrei de Val Mugur.

Interesul pentru arta spectacolului este viu, mai ales în rândul publicului din capitală. Astfel, în anii ’30, Ion Marin Sadoveanu „putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului Naţional din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei româneşti şi universale. La orele 10 dimineaţa sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru şi foarte mulţi studenţi şi elevi. (...) Au făcut epocă acele conferinţe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Naţional. Iar cele mai gustate şi mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal”.

Teatrul îşi găseşte un nou vehicul de popularizare după constituirea, în decembrie 1927, a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

16

Postul public de radio este inaugurat în noiembrie 1928 şi, la scurtă vreme, sunt incluse în grila de programe emisiuni consacrate artei teatrale. În 1929, începe seria transmisiunilor de teatru radiofonic, cu comedia într-un act Ce ştia satul de Valjan, în interpretarea reputaţilor actori Maria Filotti şi Romald Bulfinsky, iar emisiunile de teatru pentru copii debutează cu piesa Pufuşor şi Mustăcioară de V. I. Popa. Tot în 1929, Radioul alocă spaţiu „Cronicii dramatice”, pentru ca, un an mai târziu, să introducă rubrica bilunară „Noutăţi teatrale europene”.

După Unire, existau premisele unei descentralizări a vieţii teatrale. Se înfiinţează teatre naţionale la Cluj, Chişinău, Cernăuţi. Dar, în ansamblu, activitatea teatrelor din provincie lasă de dorit. Ea se înviorează doar în perioadele în care sunt angajaţi acolo regizori-animatori, cu vocaţie pedagogică, dispuşi să lucreze intens cu actorii în vederea modernizării şi rafinării stilului de joc. Astfel, în deceniul trei, prezenţa timp de câteva stagiuni a lui V.I. Popa, A.I. Maican şi G.M. Zamfirescu la teatrele din Cernăuţi şi Chişinău saltă sensibil calitatea reprezentaţiilor. La rândul său, Teatrul Naţional din Iaşi va renaşte spectaculos în deceniul patru, echipa dinamizându-se sub bagheta lui Maican şi Sava, pe care îi secondează inventivul scenograf Theodor Kiriacoff.

Prin turneele unor actori celebri la noi, care continuă după o tradiţie bine statornicită, pe lângă afirmarea la Paris a unor actori ca Maria Ventura, Eduard de Max, Jean Yonnel, Elvira Popescu, se formează o serie de legături, multe instituţionalizate, care unesc viaţa teatrală românească cu cea europeană.

În 1928, Liviu Rebreanu şi Aristide Demetriade participă la Oslo, ca reprezentanţi ai Teatrului Naţional, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Ibsen. Maria Filotti îi reprezintă pe oamenii de teatru români la congresele Societăţii universale de teatru, fondate de Firmin Gemier; marea actriţă va fi o prezenţă activă la congresele de la Hamburg (1930), Paris (1931), Roma (1932), Zurich (1933), Viena şi Salzburg (1936), Londra şi Stratford (1938). La unele din congresele acestei Societăţi, care îşi începuse activitatea în 1927, mai participă Corneliu Moldovanu, Soare Z. Soare, Vasile Enescu, Aristide Demetriade, Ion Livescu. În primul şi singurul număr al „revistei universale de teatru” Thespis (Roma, 1934), apărut sub conducerea lui A. Bragaglia, îi este rezervat spaţiu şi României: articolul privind teatrul este semnat de Ion Marin Sadoveanu, iar cel privind muzica, de Alfred Alessandrescu. Haig Acterian participă, ca invitat neoficial, la

17

congresul de teatru Volta (Roma, 1934); aici se încheagă prietenia cu Gordon Craig, ale cărui teorii novatoare le va comenta într-un eseu publicat în 1936 (Gordon Craig şi ideea în teatru).

Aceste câteva exemple atestă faptul că europenizarea oamenilor de teatru români se transforma treptat din dorinţă în realitate.

Istoria vieţii teatrale româneşti în anii ’20-’40 este vie, agitată şi plină de contraste. Simplificând, am putea-o reprezenta printr-o curbă ascendentă în deceniul trei şi în primii ani ai deceniului patru, căreia îi urmează o curbă descendentă spre sfârşitul perioadei interbelice şi în timpul războiului. În acest al doilea interval, ambianţa teatrală se degradează. În locul iniţiativelor entuziaste şi al efortului novator, asistăm acum la un fenomen de comercializare a artei. Principiului estetic i se substituie tot mai frecvent principiul rentabilităţii. Se înmulţeşte alarmant în repertoriu numărul pieselor facile, destinate divertismentului de-o seară. Acest fenomen este rezultatul firesc al vremurilor tulburi. Într-o lume în care climatul politic se deteriorează, şi mai apoi într-o lume silită să suporte rigorile războiului, teatrul devine o formă de evaziune. Un prim indiciu al coborârii standardelor îl găsim în repertoriul Companiei Bulandra, teatrul particular care rivaliza cu prima scenă a ţării; dacă în deceniul trei figurează aici, lângă autori de diverse categorii, numele lui Aristofan, Shakespeare, Molière, Gogol, Tolstoi, Ibsen, Strindberg, Maeterlinck, după 1931 repertoriul este tot mai sărac şi mai modest calitativ, predominând comedia uşoară şi drama de salon.

Orientarea spre divertisment a teatrului românesc îşi găseşte expresia cea mai pregnantă în activitatea trustului SCITA (Societatea Cooperativă de Întreprinderi Teatrale şi Artistice). Acesta este fondat în 1937 de Sică Alexandrescu, prin reunirea mai multor teatre particulare. Se adună aici personalităţi de primă mărime ale scenei româneşti. Talente strălucite din generaţia mai vârstnică (Romald Bulfinsky, N. Niculescu-Buzău, Ion Manolescu, V. Maximilian, Maria Filotti, I. Iancovescu, M. Fotino) şi din cea tânără (Jules Cazaban, Grigore Vasiliu-Birlic, Emil Botta, Nineta Gusti, Beate Fredanov ş.a.) alcătuiau o falangă actoricească redutabilă, aptă de orice performanţă artistică. Dar obiectivele trustului sunt în primul rând de ordin comercial: sunt puse în scenă cu precădere piese lejere, spumoase, de succes garantat. De altfel, nu se poate reproşa spectacolelor realizate de SCITA nici calitatea montărilor (pe care le semnau, între alţii, profesionişti ca Sică Alexandrescu sau Maican), şi cu atât mai puţin a interpretării, pline

18

de vervă şi măiestrie. Ceea ce lipseşte aici – aşa cum începe să lipsească din întreg teatrul epocii – este suflul înnoitor şi credinţa că arta poate şi trebuie să fie un element de îmbogăţire spirituală.

Ceea ce reţinem de aici este faptul că evoluţia teatrului reproduce evoluţia societăţii româneşti. Arta spectacolului îşi croise şi ea după război un făgaş promiţător, dar ascensiunea i-a fost de scurtă durată. Căutărilor fertile din anii ’20 şi de la începutul anilor ’30 le ia locul, treptat, rutina. Spectacolele de mare calibru sunt tot mai rare; putem aminti minunatele montări ale lui Ion Sava la Naţionalul bucureştean (Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, în 1938, şi Îngerul a vestit pe Maria de Paul Claudel, în 1939 – spectacol care le-a prilejuit Aurei Buzescu, în Violaine, şi lui Emil Botta, în Pierre de Craon, interpretări sobre şi profunde, de o intensitate concentrată) sau, pe aceeaşi scenă, monumentala montare din 1943 a dramei lui O’Neill Din jale s-a întrupat Electra, sub bagheta regizorală a lui Ion Şahighian, cu George Vraca

Filmul românesc în perioada interbelică: amintiri în alb-negru - de Horia Despa 17:08 10.02.2016Deși se știu foarte puține despre acesta, filmul românesc interbelic a fost o continuare normală a cinematografiei românești de dinaintea Primului Război Mondial. Cu toate că au rămas puține mărturii din acea perioadă, unicitatea cinematografiei românești de atunci încă trăiește, în mare parte, prin fotografii și instantanee.

Extrem de puține pelicule au mai rămas păstrate din timpul perioadei interbelice, dar mărturiile ne spun că am fi avut o mică industrie de film calitativ egală cu cea din Vest. Filme precum ”Năpasta”, ”Țigăncușa de la iatac” sau ”Visul lui Tănase” au făcut vâlvă în perioada dintre cele două războaie mondiale, asta în timp ce comedianți celebri, precum Stroe și Vasilache, făceau sketch-uri demne de Hollywood, multe dintre acestea rămânând păstrate până în ziua de azi.Anii post-război – un public mai tânăr, mai relaxatCinematografia românească a produs opere unice în spațiul balcanic chiar dinaintea Primului Război Mondial. Filme precum ”Înșir’te Mărgărite” sau primul film românesc de ficțiune ”Amor fatal” sau ”Independența României” (1911), peliculă care l-a inspirat pe Tudor Caramfil să regizeze

19

”Restul e tăcere” (2007), au fost adevărate megaproducții la vremea lor. Utimul, de exemplu, era inspirat din Războiul de Independeță al României și era, la momentul lansării, cel mai lung film din lume, având o durată de două ore.your browser.</div></div>Totuși, odată cu începerea Primului Război Mondial, producția de film este concentrată pe documentare și reportaje de actualități. Au fost mobilizați puținii operatori români din acel moment, iar în timpul retragerii în Moldova s-au salvat toate camerele de filmat existente în țară. În acea perioadă, camerele de filmat i-au surprins pe Regele Ferdinand, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu, filme ale căror secvențe s-au pierdut cu timpul, dar supraviețuind în alte filme precum ”Ecaterina Teodoroiu”.Odată cu terminarea războiului, situația socială se schimbă radical. Filmul românesc se întoarce la artă, evoluând în același timp cu filmele occidentale, inclusiv producțiile de la Hollywood. Mizând pe interesul unei noi generații sensibile la romanțe sau aventuri, filmele românești au încercat să exploateze interesul unui public puțin mai deschis la nou și la distracție ușoară, comparat cu generațiile mai în vârstă care nu se puteau despărți de teatru.Anii ’20 – filmul ”indie” românescPutem spune că anii ’20 au fost cei mai creativi când vine vorba de producția de filme autohtone cu o vădită înfluență venită din partea cinematografiei de peste ocean. Totuși, anii care urmează războiului pălesc în comparație cu bogăția oferită de triada artistică oferită de Demetriade, Brezeanu și Popescu. Motivul este simplu: Popescu moare în 1918 într-un incendiu în propriul studio. Gurile rele spun că acesta și-ar fi dat foc singur peliculei și camerelor sale în urma eșecului înregistrat de ultimele lui filme.În anii ’20 apar noi regizori, noi genuri de film, inclusiv primul film de animație românesc. Probabil figura marcantă a cinematografiei românești în anii ’20 este Jean Mihail. Făcându-se remarcat în timpul filmărilor la pelicula ”Țigăncușa de la iatac”, acesta reușește să regizeze filme precum ”Lia” (1927), ”Păcat” (1927) și ”Povara”(1928), în urma unor finanțări nesigure venite de la tot felul de oameni de afaceri care ar fi fost interesați să plătească producția filmului doar dacă li s-ar fi făcut reclamă.Un alt regizor din aceeași speță a fost și Jean Georgescu, mai degrabă un actor cu valențe de regizor, care realizează ”Legenda celor două cruci” (1925), ”Vitejii neamului” (1926) și ”Năpasta” (1928). Însă, ce a marcat profund anii ’20 a fost lipsa fondurilor. Odată cu moartea lui Leon Popescu, s-a făcut imediat simțită lipsa unui mecena care să finanțeze diferiți regizori, dezinteresat și din dragoste pentru film. De multe ori, nevoia de bani îi făcea pe regizori să apeleze la metode vulgare de a se finanța sau, pur și simplu, la

20

niște chete făcute între prieteni, așa cum s-a realizat ”Maiorul Mura” din 1928, în care însuși Jean Georgescu joacă rolul principal.is disabled in your browser.</div></div>Merită menționat în același timp și primul desen animat românesc: Haplea (1927) realizat de Marin Iorda și realizat cu un aparat de filmat Charles Urban & Co. Acest film este în continuare păstrat în Arhiva Națională de Filme și ar putea fi cu ușurință considerat o adevărată comoară națională.Tot important este și faptul că mediul platourilor primelor filme nu era chiar cel mai profesionist din lume. De fapt, lipsea până și minima rigoare găsită în cinematografia occidentală, totul fiind făcut în mare parte după ureche. Locațiile erau mereu căutate în principal de regizor, iar personalul tehnic față de alte cinematografii era de genul „bun la toate”. Operatorul era și laborant la prelucrarea peliculei, regizorul – machior, producătorul – recuziter, un actor – asistent de regie. Când vine vorba de distribuție marea majoritate erau fie actori, prieteni ai regizorului care ar fi dorit să joace pe gratis, fie complet amatori care într-un final ar fi jucat de asemenea gratuit.

Anii ’30 –  apariția sunetuluiAnii ’30 înseamnă apariția pentru prima oară și la noi în țară a filmului sonor. Din păcate, din cauza apariției noilor tehnologii și a lipsei mijloacelor materiale care să permită o tranziție a cineaștilor români la noul standard cinematografic, numărul de filme scade simțitor. Dacă mai înainte regizorii mai reușeau să încropească un platou de filmare cu fondurile lor limitate, nevoia de a închiria sau cumpăra aparate care să înregistreze sunetul a distrus visul multor regizori români. În plus, eforturile depuse la filmarea unei scene acum se dublează. Actorii trebuie să joace cum trebuie, să-și spună replicile complet, iar în caz că greșesc, apare nevoia de duble, deci de peliculă adițională care costă bani. Așadar lipsa unui buget adecvat a pus piedici serioase ”industriei” de film românești în anii ’30, nemaiputând să țină același ritm pe care îl avrea cu zece ani înainte.Totuși, filme se fac și noi personalități încep să apară pe scena filmului românesc al anilor ’30. Primul film sonor românesc este ”Ciuleandra” după romanul lui Liviu Rebreanu. Acesta este regizat de germanul Martin Berger în 1930 în urma succesului pe care l-a avut anul anterior cu „Venea o moară pe Siret”. Din păcate, filmul era dublat prost în limba română de actori germani și a ajuns un fiasco de casă.browser.</div></div>Primul film sonor regizat de un român a fost ”Visul lui Tănase”, realizat chiar de faimosul actor Constantin Tănase la Berlin. Partea artistică a fost

21

garantată de o o echipă de actori români, germanii ocupându-se de partea tehnică.Cel mai mare succes ajunge să îl aibă duetul de comici români Stroe și Vasilache, care împreună cu un inginer român, Argani, care a reușit să construiască un aparat propriu de înregistrare audio, au filamt o producție integral în România, numită ”Bing-Bang” (1934). În afară de această inițiativă locală plină de succes, restul regizorilor trebuiau să plece în afară, de exemplu în Franța, unde în studiourile ”Gaumont” din Paris s-a putut filma ”State la București” de Jean Georgescu.video on www.youtube.com</a>, or enable JavaScript if it is disabled in your ></div>Totuși, influența filmului în lume pare de neoprit, iar autoritățile române nu mai par să ignore acest trend. În 1934 se înființează Fondul Național al Cinematografiei. Legea acestui fond stipulează o serie de taxe percepute cinematografelor și importatorilor de film, 1 leu/bilet și 10 lei/metru de film importat. În ciuda protestelor inițiale, fondurile nu sunt căpușate (ca în zilele noastre) de comisia care-l administra și-i includea pe înșiși Tudor Vianu și Alexandru Rosetti, iar treptat banii s-au adunat pentru aducerea în țară a unor aparate performante audio și de filmare.În momentul în care un om de afaceri aduce un aparat de filmare Bell-Howell, se înființează și „Industria Română de filme sonore”, începând istoria jurnalelor de actualități la noi în țară.Printre primele secții cinematografice care vor folosi tehnica modernă garantată de Fondul Cinematografiei vor fi departamentele de ”propagandă turistică”. Aparatele de filmat erau de tipul pentru reportaj, instalația de sunet portabilă fiind montată într-un autovehicul. Apoi se începe construcția unei săli de înregistrări sonore pentru documentare, împreună cu înzestrarea minimă cu reflectoare.Cel de-Al Doilea Război Mondial – sfârșitulDin păcate, al Doilea Război Mondial pune din nou bețe în roate avântului cinematografiei românești. Fondurile statului român se duc înspre efortul de război, iar filmele de propagandă primesc bani direct de la stat. Influențate de propaganda germană, dar cu fler românesc, documentare precum ”Romania in lupta contra bolsevismului” (1941) de Paul Călinescu, ”Escadrila Albă” (1942) și trilogia ”Împrumutul Reîntregirii” (1941) de Amedee Morrin fac apel la populație pentru a se pregăti de războiul ce urma să înceapă pe Frontul de Est. Camera folosită cel mai des în toate producțiile de pe front a fost aparatul german Arriflex 35 mm cu peliculă AGFA. Camera a fost utilizată de Studioul Cinematografic al Armatei în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru obținerea imaginilor de pe câmpul de luptă, difuzate, apoi, în „Jurnalele de război”, pe toată durata

22

conflagrației.div></div>Pe plan civil însă, recent înființatul „Oficiul Național Cinematografic” reușește ca în 1941 și 1942 să realizeze faimosul film ”O noapte furtunoasă” după piesa lui Caragiale. Condițiile de filmare au fost crunte. Din cauza pericolului de bombardamente nu se putea lucra noaptea, iar platoul de filmare minuscul era unul destinat înregistrărilor muzicale. În ciuda acestor lipsuri, pelicula nu a lipsit. Probabil fiind livrată de germani prin intermediul UFA, producția a folosit 29000 m de peliculă negativă, lăsând astfel un spațiu enorm de manevră unor mari actori români precum Jean Moscopol, un foarte tânăr Radu Beligan și Elena Bulandra. Din păcate acest film este primul și ultimul film realizat de ONC, rămânând pentru multă vreme o producție importantă din cinematografia românească.if it is disabled in your browser.</div></div>În afară de ”O noapte furtunoasă”, producțiile românești din timpul războiului au vizat colaborări cu echipe de filmare din alte țări. De exemplu în 1944 Jean Georgescu va regiza „Visul unei nopți de iarnă” cu ajutorul societății româno-italiene ”Cineromit” iar în 1946, probabil ultimul an în care filmul românesc nu va suferi influența sovietică, apar mai multe filme produse de „Balcan-Film Company” București, printre care se numără „Allo București” și „Două lumi și o dragoste”.disabled in your browser.</div></div>Într-un final, industria cinematografică românească din perioada interbelică a avut mereu ghinionul să crească mai greu și mai târziu ca în Vest (sau chiar și față de URSS), iar atunci când avea puterea să producă opere de calitate, să fie întreruptă mereu de câte un război mondial. Totuși, țara noastră a avut și atunci mari cineaști. Oameni ca Jean Mihail sau Jean Georgescu au ieșit în evidență cu filme bune, primul putând să regizeze și după venirea comuniștilor, căzând, însă, treptat într-un con de umbră datorită subiectelor prea burgheze tratate de acesta.

Artele în perioada interbelicăÎn perioada interbelică, arta românească cunoaște schimbări majore. Chiar dacă ecourile cubismului și clasicismului modern stârnesc controverse, acestea sunt benefice.PicturaPictura românească interbelică are trei izvoare de plecare: lirismul

23

grigorescian, ecourile curentelor noi în arta Europeană și interpretarea modernă a tradiției populare și a celei culte. Acestea se întrepătrund, dând naștere adesea la elemente artistice moderne.„...Se poate constata că fiecare din artiști de seamă, deja afirmați în intervalul 1900-1916 cu viziuni înnoitoare - Ressu, Iser, Șirato, Tonitza, Pallady, Pătrașcu-își vor schimba maniera de a picta și viziunea după 1918 și încă brusc.”—Amelia PavelÎn contrast cu arta occidentală, în România, nici avangarda și nici modernitatea artiștilor noștri nu au negat în totalitate tradiția, ea având continuitate de la Theodor Aman până la sfârșitul perioadei interbelice.Gheorghe Petrașcu (1872-1949)Școlit la academiile de la București, Munchen și Paris unde face cunoștință cu ultimele noutăți în domeniul tehnicii artistice, Gheorghe Petrașcu, deși apropiindu-se de opera lui Nicolae Grigorescu, ajunge să se deosebească de aceasta prin evoluția artei sale ce are un parcurs sigur spre perfecționism. Întors în București în 1901, artistul participă ca membru fondator la înființarea grupării „Tinerimea artistică”. Gheorghe Petrașcu abordează în lucrările sale o atmosferă sumbră, romantică, în care se folosește mult negru, motiv pentru care ajunge să fie numit „primul mare poet al nocturnului” din pictura românească. Petrașcu, ca și Grigorescu, a abordat peisagistica, însă acesta se apropie mai mult de peisajul urban. De aceea el nu mai folosește elementul vegetal ci își îndreaptă atenția spre ziduri pentru că, pentru el, întreaga pictură este o zidărie. Pentru artist culorile pun în evidență densitatea materiei „împietrită asemenea magatelor”.„Petrașcu are omogenitatea subtilă și puternică a materiei, suculența tușei cu care surprinde dintr-o dată tonul, forma și anvelopa”—Henri Focillon, critic francezPetrașcu pictează și naturi moarte, dar acestea sunt alcătuite din lucruri vechi pe care și-a pus amprenta timpul. Interioarele pictate de el sunt la fel, uitate de vreme ca niște naturi moarte supradimensionate, iar florile pictate de acesta au un aspect pe care îl întâlnim și la Ștefan Luchian.Theodor Pallady (1871-1956)Ca și Petrașcu, Theodor Pallady se formează la școlile din Paris în atelierele marilor pictori, având colegi pe Matisse, Marquet, și Rouault. El preia elemente de inspirație Art-Nouveau sau tendințe decorativiste din arta nabiștilor și fovilor, toate aceste tendințe Pallady le va armoniza și va da naștere celei mai originale sinteze din pictura românească. În 1942 pictează lucrarea „Autoportretul”, lucrare ce prezintă chipul hieratic al pictorului asemănat cu o icoană. Pallady având o personalitate cu structură clasică se

24

apropie de pictura lui Ingres și va admira opera lui Leonardo. În evoluția artei sale ajunge treptat la un stil modern dar fără excese.„Până la 50 de ani pictura a fost aceea care m-a stăpânit pe mine; după ce am împlinit 50 de ani am izbutit s-o supun, și de atunci am fost eu acela care a stăpânit-o pe ea.”—Theodor PalladyPictura lui Pallady conține toate elementele de limbaj plastic ale tabloului: linii, culori, forme, folosește desenul cu măiestrie dar și compoziția cromatică într-un stil desăvârșit. Din punct de vedere cromatic, Pallady folosește tonuri stinse de griuri îmbinate cu desene geometrice. O lucrare deosebită este „Pălăria și umbrela artistului” în care artistul își demonstrează calitatea deosebită de colorist și în același timp de mare desenator.Jean Al. Steriadi (1880-1956)Ca alți pictori ai epocii, și Jean Al. Steriadi (1880-1956) parcurge același itinerariu pentru a se forma ca pictor desăvârșit. În 1904 la Paris expune, la „Salonul de Toamnă” o pânză numită „Chivuțele din Piața Mare”. Întors în țară, intră în rândurile „tinerimii artistice” unde expune numeroase tablouri, portrete, compoziții sau peisaje, realizate riguros, unele având chiar efect de clarobscur („Hamali în port”). Având un rafinament și o cultură vizuală demnă de un artist modern, acesta realizează lucrări deosebite cum ar fi: „Crapii”, „Natură moartă cu pipă și fructe” sau „Farfurie cu raci”. În peisajele sale sunt imortalizate momente ale amiezii de vară cu aer încins și lumină intensă. O importanță deosebită este acordată tehnicii gravurii, Steriadi fiind foarte pasionat de aceasta.Nicolae Dărăscu (1883-1959)[modificare | modificare sursă]Dărăscu după ce a terminat studiile la Paris se întoarce în țară fiind un adept al neoimpresionismului dar în același timp se apropia, prin culoare, de influență cezanniană, acceptând ecouri ale fovismului din acea perioadă. Dărăscu face parte din grupul pictorilor români cum ar fi Grigorescu, Andreescu și Luchian datorită stilului de pictură folosit. Preferă motivele acvatice, iar formele sale absorb lumina sau sunt învăluite de ceața unei zile mohorâte, având mereu o consistență observabilă. Își îndreaptă atenția mai ales spre vederile panoramice ca în peisajul bucureștean „Piața Teatrului Național pe ploaie”, aceasta fiind una din cele mai cunoscute lucrări ale sale.Nicolae Tonitza (1886-1940)[modificare | modificare sursă]Nicolae Tonitza, fiind un admirator al lui Luchian, adoptă stilul acestuia, dar vine și cu influențe din pictura modernă, cu accente decorative, creându-și propriul său stil. Începutul său în pictură are o tentă expresionistă cu accente narative pusă în evidență mai ales în desene. Tonitza are o operă vastă compusă din peisaje, portrete, naturi moarte, interioare sau nuduri ce

25

exprimă un subtil lirism ca în portretul scriitorului „Gala Galaction”. În acest tablou se observă forme aspre, colțuroase ce sugerează tragicul. Chiar și pe chipurile pure ale copiilor pictați de acesta se întrevede o umbră de tristețe („Fetița pădurarului”, „Cătiușa Lipoveanca” sau „Fetița olandeză”). În picturile înfățișând naturi moarte Tonitza înfățișează obiecte de artă populară și sporește luminozitatea culorilor. Tonitza nu este numai pictor ci și un desăvârșit grafician, profesor pentru elevii săi printre care se număra și Corneliu Baba.Iosif Iser (1881-1958)Iosif Iser, un adept al expresionismului și al cubismului, este unul dintre pictorii români ai epocii ce va fi profund marcat de atmosfera artistică pariziană. Artistul aduce schimbări în arta românească, fiind în contact cu cele mai noi manifestări artistice. Iser se inspiră din lumea țărănească, având contact cu universul dobrogean; el pictează de nenumărate ori peisaje dar și chipuri umane încărcate de exotism. Compoziția „Familie de tătari” este o lucrare deosebită, cu elemente de cubism dispuse într-o notă modernistă. Această lucrare înfățișează personaje ce au o tentă tragică, această trăsătură fiind întâlnită în majoritatea picturilor sale.Camil Ressu (1880-1962)A studiat la școlile de arte frumoase din București și Iași, apoi de la Munchen și Paris. Camil Ressu este inspirat de lumea satului, realizând compoziții încărcate de pitoresc și sentimentalism. Picturile sale oferă prospețime și realism, înfățișând țăranul român și lumea lui („Cosaș odihnindu-se”, „Țărănci din Vlaici”). Studiind arta populară, acesta își îmbogățește paleta coloristică, renunțând la obișnuitele brunuri și griuri în favoarea unei cromatici pline de puritate.Pe lângă universul rural, Camil Ressu abordează și lumea citadină a intelectualilor și artiștilor, realizând portrete pline de lirism („Portretul de fetiță”, „Terasa Oteteleșeanu”).SculpturaÎn prima jumătate a secolului XX sculptura românească va fi marcată de doi mari sculptori, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși.Dimitrie Paciurea (1873-1932)Numit și „Luchian al sculpturii românești”, Dimitrie Paciurea aduce o notă de modernism în sculptura românească. Paciurea a studiat la „Școala de Arte Frumoase din București” avându-l ca profesor pe Wladimir Hegel. Între anii 1896 și 1900, el studiază la Paris, fiind impresionat de arta lui Rodin și luând contact și cu atmosfera Art-Nouveau-lui. „Gigantul” (1907), una din capodoperele sale, este destinată parcului Filaret, fiind singura comandă importantă care a primit-o după întoarcerea în țară. Paciurea se va împlini

26

doar în portretistică realizând lucrări ca „Himerele”. Acesta execută numeroase portrete ale contemporanilor săi: Petrașcu, Luchian, Hașdeu, sau a unor personalități ale culturii universale: Spiru Haret, Beethoven, Tolstoi, Shakespeare.Constantin Brâncuși (1876-1957)Constantin Brâncuși, remarcat prin talentul său, frecventează cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, Școala de Belle-Arte din București apoi Școala de Arte Frumoase din Paris. Brâncuși se află la polul opus față de Paciurea, abordând alt stil în sculptură. El învață tehnica modelajului în atelierul lui Rodin din Paris. Dintre lucrările sale amintim „Portretul pictorului Dărăscu”, „Orgoliu”, „Supliciu”, „Rugăciunea”, „Sărutul”, „Cumințenia pământului”.Unele lucrări sunt inspirate din stilistica artei bizantine („Rugăciunea”). În cele două lucrări, „Sărutul” și „Cumințenia pământului”, Brâncuși renunță la modelaj, folosind cioplitul în piatră pentru a da senzația unei lucrări arhaice. În 1910 acesta începe să sculpteze în lemn, întorcându-se la tehnicile sculpturii din arta românească populară dar și din sculptura africană precum este sculptura numită „Pasărea măiastră”. În 1918 sculptează în lemn primele coloane, care vor căpăta formă definitivă în 1938 sub forma „Coloanei fără sfârșit” făcând parte din ansamblul de la Târgu Jiu. Ansamblul de la Târgu Jiu a fost realizat în memoria soldaților căzuți în primul război mondial. Traseul pe care sunt amplasate elementele ansamblului începe de la „Masa tăcerii”, se continuă cu „Poarta sărutului” reprezentând teritoriul iubirii, apoi biserica așezată pe același ax și se încheie cu „Coloana” ca simbol al ascensiunii spirituale. (www.wikipedia.com)

Universitățile, liceele și școala primară în perioada interbelicăwww.istorie-romaneasca.ro

Constantin Angelescu: reformatorul învățământului românesc din perioada interbelică

27

Constantin Angelescu (1869-1948) a fost unul dintre cei mai însemnați oameni politici din România în perioada interbelică. A urmat studiile superioare la Facultatea de Medicină din Paris, unde și-a obținut și doctoratul. A revenit în țară în 1897, continuând să practice meseria de doctor. A fost președinte al Ateneului Român vreme de 24 de ani (1923-1947) și al Ligii culturale din 1941 până în 1947. În 1934, datorită activității sale, a fost numit membru de onoare al Academiei Române.

A făcut parte din Partidul Național Liberal, numărându-se în rândul ”bătrânilor liberali”, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, Dinu Brătianu și alții. În guvernele liberale a ocupat portofoliile mai multor ministere, printre care: ministru al Lucrărilor Publice (ianuarie 1914 – decembrie 1916), al Cultelor și al Instrucțiunii (decembrie 1918 – septembrie 1919), al Instrucțiunii (ianuarie 1922 – martie 1926), al Instrucțiunii, Cultelor și Artelor (noiembrie 1933 – ianuarie 1934).Angelescu a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri, însă perioada petrecută a fost una scurtă (decembrie 1933 – ianuarie 1934). În același timp a fost și ministru al Instrucțiunii, Cultelor și Artelor. După această perioadă a mai ocupat portofoliile Ministerului Instrucțiunii, Cultelor și Artelor (ianuarie 1934 – noiembrie 1937) și al Educației naționale (noiembrie – decembrie 1937).

Din postura de ministru al Instrucțiunii Publice, Constantin Angelescu a întreprins o serie de măsuri menite să reorganizeze și să unifice învățământul românesc la nivelul României întregite. La data de 26 iulie 1924 a dat o lege prin care învățământul primar devea obligatoriu și gratuit pentru copiii cu vârste cuprinse între 7 și 16 ani. Tot această lege prevedea împărțirea învățământului primar în două cicluri: ciclul elementar (clasele I-IV) și ciclul complementar (clasele V-VII). Pe 15 mai, Angelescu venea cu o nouă lege care privea reorganizarea învățământului secundar: liceul teoretic cuprindea șapte clase, cu două cicluri – ciclul inferior cu o perioadă de trei ani și ciclul superior cu o perioadă de patru ani. Reintroduce bacalaureatul, iar pentru admiterea la facultate era necesar un an preparator.În toată această perioadă s-a construit un număr mare de școli. În anul școlar 1937/1938, în România funcționau aproximativ 17400 de școli, spre deosebire de anul 1918/1919, când existau doar 8000 de unități de învățământ.Ajunge în fruntea guvernului după asasinarea lui Duca. Inițiază o serie de măsuri drastice împotriva legionarilor, introducând, printr-un decret regal, starea de asediu în cele mai mari orașe din România. Aproximativ 2000 de arestări au fost făcute în rândul legionarilor, însă foarte mulți dintre ei au fost puși în libertate din lipsa probelor. În 1934 a fost înlocuit din postura de președinte al Consiliului de Miniștri cu Gheorghe Tătărescu.

28

Marele om politic, doctorul Constantin Angelescu, a realizat și o bogată cercetare științifică, care s-a materializat în numeroase studii și articole, apreciate atât în țară, cât și în străinătate.

Disputele cu confesiunile maghiare au început în momentul în care statul român a încercat să introducă româna ca limbă de predare în şcolile primare, mai ales că Tratatul minorităţilor din 9 decembrie 1919 prevedea tocmai opusul acestei măsuri. Constantin Angelescu considera că o limbă străină se învăţa mai uşor în anii de debut ai elevului, când acesta are capacitatea intelectuală de a însuşi o altă limbă, pe lângă cea maternă, de aceea era mai bine ca limba predată în şcolile primare să fie româna. Obligativitatea limbii române în şcolile conduse de ordinele călugăreşti şi congregaţiile şcolare era susţinută de ideea că acestea reprezentau instituţii umanitare internaţionale ce nu puteau fi în serviciul unei culturi străine.

Statul român a încercat să depăşească acest obstacol, organizând cursuri de limba română, impunând examene de limbă, obligatorii pentru întreg corpul didactic al şcolilor minoritare. Astfel, în vara anului 1919 s-au ţinut cursuri de instruire a învăţătorilor la care aproape oricine era binevenit. Absolvenţii, cunoscuţi sub numele de profesori cursişti, erau adesea priviţi cu dispreţ.Minoritatea maghiară a protestat împotriva acestei măsuri, uneori prin refuzul corpului profesoral maghiar de a învăţa limba română, iar alteori prin petiţii adresate Societăţii Naţiunilor. Măsurile întreprinse de ministrul Instrucţiunii Publice au dat rezultate, astfel că acesta se felicita pentru faptul că în numai trei ani (1922-1925) copiii din şcolile minoritare au început să cunoască limba română, fapt remarcat de revizorii şi inspectorii şcolari.

O altă problemă a învăţământului românesc a constituit-o înscrierea elevilor în şcolile minoritare. Deşi statul român a menţinut şcoli în limba maghiară cu cadru didactic maghiar în comunităţile cu populaţie ungurească mai numeroasă, bisericile maghiare au început să organizeze un număr cât mai mare de şcoli confesionale, boicotând astfel şcolile de stat. De exemplu, în Braşov, numărul acestor şcoli a crescut de la două în 1919 la 15 un an mai târziu.Statul a interzis şcolilor confesionale să înscrie elevi de altă religie şi confesiune decât cea a grupului etnic care întreţinea şcoala. Angelescu motiva această măsură pornind de la deznaţionalizarea românilor în provinciile care s-au aflat sub suzeranitate străină până la 1918.În concepţia lui, fiecare cetăţean român trebuia să privească spre Bucureşti şi nu spre Budapesta şi Moscova, fiecare elev trebuind „să dobândească o educaţie socială şi naţională”. Ca urmare, şcolile minoritare erau obligate să înscrie numai elevi de aceeaşi naţionalitate, orice elev putând alege între şcoala naţionalităţii sale sau

29

şcoala de stat, dacă aceasta exista în localitatea respectivă.

Petiţiile maghiarilor către Liga Naţiunilor şi istoriografia maghiară au acuzat de multe ori greutăţile întâmpinate de elevii minoritari, care nu aveau dreptul de publicitate. Aceştia trebuiau să plătească taxe mari, la care se adăugau sume semnificative pe care comunităţile minoritare şi bisericile acestora trebuiau să le investească în ridicarea de clădiri necesare funcţionării în bune condiţii a şcolilor confesionale. Aşa se explică faptul că din 358 de şcoli confesionale ale Bisericii Reformate doar 139 au obţinut acreditarea până în 1931.O altă nemulţumire a maghiarilor la adresa statului român a fost interzicerea comunităţilor evreieşti de a înfiinţa şcoli private cu limbă de predare diferită de idiş sau română. Atitudinea autorităţilor era motivată de faptul că prin legislaţia românească şi prin tratatele referitoare la minorităţi, aceştia aveau posibilitatea de a-şi conserva identitatea.Liceul „Tarbut” din Cluj a luat fiinţă în 1922, în urma excluderii copiilor evrei de limbă maternă maghiară din şcolile ungureşti. Potrivit legislaţiei, liceul trebuia să introducă ebraica sau româna ca limbă de predare, însă elevii nu cunoşteau nici una din cele două limbi. Autorităţile au fost nevoite, după unele proteste, să accepte maghiara ca limbă de învăţământ auxiliară, fixând o perioadă în care elevii trebuiau să înveţe limba ebraică sau română. Liceul a fost închis în 1927, elevii neputând învăţa nici una din cele două limbi de învăţământ în termenul prevăzut de autorităţi, 1922 – 1927.

Învăţământul românesc din perioada interbelică a întâmpinat mai multe dificultăți. În primul rând, acesta s-a lovit de sistemele diferite de învăţământ din Bucovina, Transilvania şi Basarabia, unde influenţa austriacă, ungară şi rusească şi-a imprimat valorile şi culturile specifice. Lecturând cărţi ce tratau acest subiect, am realizat că istoricii s-au împărţit în două tabere; unii numeau procesul urmat de învăţământ ca fiind unul de naţionalizare, alţii de românizare. Consider că se poate vorbi de un proces de naţionalizare într-o primă fază, ce s-a încheiat cu trecerea instituţiilor (ce s-au aflat sub autoritate străină) sub autoritatea centrală, iar mai apoi de un proces de românizare, prin popularea şcolilor, cândva maghiare, cu români.

Viaţa culturală în România interbelică

30

 Cele două decenii reprezintă o perioadă foarte scurtă în istorie. Însă din punct de vedere cultural realizările au fost atât de bogate încât cu greu pot fi egalate. Progresele din învăţământ au rezultat prin afirmarea în perioada interbelică a şcolilor româneşti de matematică, medicină, istorie, geografie, sociologie, filosofie. De altfel, toate guvernele interbelice de după 1918 au promovat învăţământul care este baza principală a culturii.

Medicina românească este ilustrată de personalităţi precum Victor Babeş, creatorul şcolii româneşti de morfopatologie şi microbiologie. Ioan Cantacuzino va pune bazele şcolii naţionale de imunologie şi patologie experimentală în timp ce Gheorghe Marinescu va întemeia şcoala românească de neurologie. Savanţii Nicolae Paulescu şi Ştefan Odobleja au fost privaţi pe nedrept de obţinerea Premiului Nobel după ce au cercetat diabetul şi au descoperit medicamentul pe care aveau să-l numească, pancreină.

Ştiinţele tehnice au cunoscut şi ele vaste descoperiri după ce Aurel Pleşu construieşte primul automobil aerodinamic din lume.  Traian Vuia a realizat generatorul cu aburi cu ardere internă iar în perioada 1918 şi 1921 reuşeşte să construiască două tipuri de elicoptere prevăzute cu mai multe rotoare de propulsie şi sustentaţie. În aerodinamică un rol esenţial l-a avut şi Henri Coandă care a adus importante contribuţii în ceea ce priveşte construcţia de avioane. Totodată, Henri Coandă a fost inventatorul dispozitivului care devia un fluid printr-un alt fluid, fenomen cunoscut sub numele de Şefectul Coandă.

Istoriografia românească s-a conturat sub semnul uriaşului Nicolae Iorga o importantă personalitate şi în istoriografia universală. Nicolae Iorga a adus contribuţii majore în studiul istorie universale, publicând în mai multe limbi. El este şi autorul‘’Istoriei Românilor’’ publicată în 10 volume 1936 – 1939. Tot marele istoric este cel care a intergrat istoria românilor în istoria universală.  Cu toate că activitatea politică i-a îngreunat foarte mult munca, opera lui Nicolae Iorga numără aproximativ 16.000 de titluri. Tot în domeniul istoriografiei s-a afirmat şi Vasile Pârvan, înteiemetorul şcolii româneşti de arheologie. A publicat studii foarte complexe şi bine documentate arheologic precum ’’Începuturile vieţii

31

romane la gurile Dunării’’ (1923), ’’Getica’’ (1926) şi ’’Dacia’’ (1937). Şi Gheorghe Brătianu s-a impus prin studii privind continuitatea românilor, istoria Bizanţului sau istoria Mării Negre.

În literatură prin opere excepţionale vor rămâne mereu prezenţi în amintirea tuturor generaţiilor ce vor urma nume precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Lucian Blaga sau Radu Gyr dar şi filosofi precum Emil Cioran sau Petre Ţuţea. Reprezentativ este şi criticul George Călinescu care va publica excepţionala lucrare‘’Istoria literaturii române de la origini până în prezent’’ (1941).

În perioada interbelică se va remarca şi geniul lui Constantin Brâncuşi unul dintre cei mai mari sculptori. El a sculptat între 1935 – 1938 la Tg-Jiu Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului ca omagiu adus poporului român. Tot la nivel mondial se va remarca în muzică şi George Enescu în primul rând datorită simfoniilor. Nume grele va cunoaşte şi teatrul românesc prin Constantin Nottara, Tony Bulandra, Constantin Tănase, Maria Ventura, Elvira Popescu sau Alice Cocea.

Aşadar, aceasta a fost scurta incursiune prin cele două decenii interbelice ale României. Pe plan extern politica României s-a îndreptat prin acţiuni diplomatice şi tratate militare împotriva revizionismului ţărilor vecine. Din punct de vedere politic intern România făcea primii paşi în democraţie. Fragedă, aşa cum era democraţia românească a reuşit să ţină cât de bine a putut piept autoritarismului. Iar meritul revine unor foarte abile personalităţi politice asupra cărora am zăbovit şi în textul de faţă. În cele din urmă, inevitabil politica internă a fost condimentată şi de extremism şi autoritarism.

Fără îndoială în perioada interbelică România Mare a trecut printr-un proces de modernizare. Industrie(în special cea petrolieră), telecomunicaţii, transport etc. Toţi aceşti factori au contribuit şi la dezvoltarea economică a ţării. Totuşi, perioada interbelică nu trebuie divinizară. România, din cauza corupţiei a bătut mult timp pasul pe loc în dezvoltare şi modernizare dacă facem o comparaţie cu marile puteri europene. Cu toate elementele pozitive, corupţia a stopat dezvoltarea

32

economică a României. Este adevărat că centru Bucureştiului, cochetul‘’micul Paris’’ s-a ridicat prin eleganţă şi stil la standardele unei capitale europene dezvoltate dar la fel de adevărat este şi faptul că periferia în multe zone era lipsită de canalizare, electricitate şi apă curentă. Zonele periferice din cauza mizeriei şi a lipsei de igienă erau adevărate focare de infecţie şi de boli precum TBC-ul.

Cu toată cenzura impusă de regimul comunist, perioada interbelică reprezintă două decenii fascinante şi esenţiale din viaţa României, pline de intrigi politice şi personale învăluite în mister care aşteaptă în continuare ample studii. Deoarece chiar şi studierea istoriei comunismului românesc trebuie să înceapă din perioada interbelică! 

Drinkology: Şpriţul, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă - de Răzvan Avram    Marţi, 15 septembrie 2020, 9:45 Drink Insider

Francois Villon, celebrul poet francez din Evul Mediu, în a sa „Ballade joyeuse des taverniers” îi blestema cu multă patimă pe cârciumarii care botezau vinul cu apă. Chiar dacă francezii au repudiat şpriţul, italienii şi austriecii au fost mult mai permisivi. Bazele şpriţului au fost puse la Veneţia, pe vremea când aceasta făcea parte din Imperiul Habsburgic.

La origine, şpriţul era un amestec, în părţi egale, de vin şi sifon. Obiceiul de a consuma şpriţ s-a răspândit, încă din secolul al XIX-lea, în tot nordul Italiei dar şi în Austria, Germania, Croaţia, Ungaria şi România. Chiar dacă Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat la sfârşitul Primului Război Mondial, şpriţul a supravieţuit, ba mai mult, fiecare ţară l-a adoptat şi l-a adaptat cum a ştiut mai bine. În Italia, bunăoară, reţeta de şpriţ a devenit una destul de sofisticată: Prosecco, Aperol şi sifon. De notat că Aperol-ul poate fi înlocuit

33

cu alte tipuri de „bitter liqueur”, cum ar fi Campari, Cynar sau Gran Classico. La noi, „şpriţul de vară” conţine, în mod tradiţional, 1/3 vin alb sec sau demisec şi 2/3 apă minerală.

Băutură foarte populară în România, şpriţul a fost declarat, în diverse rânduri, „persona non grata” de către mulţi pasionaţi de vin. Cu toate acestea, chiar şi specialiştii recunosc faptul că orice regulă trebuie să aibă şi o excepţie, mai ales dacă e vară şi afară e cald. „Diluarea cu apă minerală sau cu sifon este un mod de a consuma vinul atunci când îţi este sete sau când temperatura ambientală nu permite consumarea acestuia în stare pură. Şpriţul este la îndemână şi se potriveşte la un grătar, pe terasă, la iarbă verde etc.”, spune somelierul Laurenţiu Achim într-un interviu acordat revistei Vinul.ro.

Este bine de înţeles că nu orice vin poate fi „şpriţuit”. Vorbim, în primul rând, de vinuri albe, tinere, de consum curent, colocviale şi fără prea multe pretenţii. În ceea ce priveşte restul vinurilor, cele „cu greutate”, este indicat să le ţinem cât mai departe de combinaţiile de tip şpriţ.

Cei care vor să redescopere plăcerea simplă, românească, a „şpriţului de vară”, sau cea, un pic mai complexă, a „Aperol Spritz”-ului, pot să încerce reţeta de „Spritz Veneziano”, aşa cum este ea recomandată de către Internaţional Bartenders Association (IBA):

60 ml Prosecco;40 ml Aperol;Se toarnă amestecul într-un pahar normal umplut cu gheaţă;Se adăugă 20 ml de sifon pe deasupra şi se ornează cu o jumătate de felie

de portocală.Hai noroc!

Poeta lunii:Gabriela Melinescu Poezii din volumul Jurământul de Sărăcie, Castitate și Supunere (Editura Litera 1993)

Jurământul de sărăcie, castitate și supunere

34

Ca un tânăr câine într-o noapte m-am întorscu gâtlejul strălucind de o rană sunătoare.Uşa casei cu un ac lung tras din creieram deschisşi cu veselă ferocitate m-a izbit o boare.

Mâini de măiastră, gheară vibratoareîmi luaseră părul şi-l duceau la gură,la ochi, frecându-şi obrazul cu elde parcă ar fi spălat cu apă o arsură.

Şi lucrurile pe un ţărm singur păreau aruncateca monstrul în răcoarea grădinii găsit.Priveam oglinda ca o gheaţă pe mijloc crăpatăcu un nerv albastru de ea ţintuit.

Ca un tânăr câine venisem să morîn altarul aromat cu fragede ore,simţind un animal deasupra unui animal mai miccum va începe să-l devore.

Aceasta este ora de spital

Aceasta este ora de spitalîn care se salvează lumea doar prin frumuseţe.Se aduc statui cu forme străluciteşi se aşază de văzut prin pieţe.

Sunt fericită în această clipăpentru că timpul se sfârşeşte mâine.E o căldură liniştită. Parcă suflăîn pielea mea un fantomatic câine.

Şi o lumină din instinct electricmă sfâşie. Parc-am ieşit demultcu sălile de întunericşi dispariţia secundelor ascult.

35

Prăbușirea casei

Când încă speram iertat să fie și plonjam cu înfiorare în acest gândca într-o apă răcoroasă deasupra căreia  băteau evantaie de pene zburând.

Și încercam să văd chipul sclavelor,  și părul lor de mistică hieroglifăprotejând speranța, cum fiarele fierbintele pui,când încă păstram iluziacă voi aprofunda prin sânge durerea lui,

mi s-au arătat căzând pilonii austerei caseîn care locuisem mai mult timpși drepte și majestoase pietrele veneau spre mineîntr-un rece nimb.

Și-n vârful avalanșei sufletul s-a închegat ca un bulgăre greu.În fața catedralei simții cum în curând de piatră am să fiu și eu.

Melancolie

Îmi amintesc când eram fericităÎmi plutea descompus trupul prin bezne.Un obiect prețios mi se arătaÎnchegat în chimice miresme.

Acoperit cu crini capulvedea melancolia uriașă;un prunc dezvelit trezindaburii mirositori din fașă.

Îmi amintesc când eram fericităîn marea singurătate creștea un laur,pe marginea apei un ochi

36

ar fi văzut încrucișate picioarele de faun.

Numele nostru erao cicatrice frumoasăpe frageda pielea timpului care nu exista.

Rock'n Rollogy: Eddie van Halen 1955-2020

Edward Lodewijk van Halen s-a născut în orașul Amsterdam din Olanda.Familia a emigrat în Statele Unite și s-a stablit în California. La început, frații Eddie și Alex au avut dificultăți la școală, din cauza faptului că nu știau prea multă engleză.Amândoi frații au devenit pasionați de muzică și - când Eddie era în clasa a 4-a - au format prima lor orchestră The Broken Combs (Alex era toboșarul).Grupul de rock and roll Van Halen s-a născut în anul 1974. Tehnica și solourile lui Eddie (care nu a învățat niciodată tehnica citirii notelor) au

fost de la început uluitoare: noi elemente de digitație (tapping), de sunet, de mod de utilizare a strunelor.Eddie a fost și un talentat autor de cântece, deasemeni a fost producător. El a mărturisit că a fost profund influențat de Eric Clapton, de muzica grupului Cream și de Jimmy Page (Led Zeppelin).

37

Cele mai celebre piese ale grupului Van Halen: Ain't Talkin' 'Bout Man (1978), You're No Good (1979, ), Somebody Get Me a Doctor (1979), Spanish Fly (1979), Mean Street (1981), Push Comes to Shove (1982), Cathedral (1982), Panama (1984), Drop Dead Legs (1984), Hot for Teacher (1984), Jump (1984), Dreams (1986), Mine All Mine (1988), Right Now (1991), Love (1978), Eruption (1978), I'm the One (1978),Ice Cream (1990)

Rubrica gastronomică: Moon Pie - o invenție a orașului Chattanooga

Desertul inventat în anul 1917 de cei de la Brutăria din Chattanooga este un senvici de două prăjituri Graham rotunde, cu diametrul de

10 cm (de unde numele de lună), cu cremă de marshmallow la mijloc și îmbrăcat într-un strat de cremă de ciocolată.Prăjitura a avut un mare succes de la început, a devenit un simbol al orașului Chattanooga și s-a răspândit în toate statele.În orașul Newport din Tennessee are loc un festival anual al MoonPie în luna mai.

Membrii Clubului Român din Chattanooga

Dr. Maria Tudor, Profesor Asociat de Medicină Internă la Colegiul Medical Chattanooga, Spitalul Erlanger, a primit Premiul Anual pentru anul

38

2020 al Colegiului Medicilor USA, capitolul statului Tennessee (American College of Physicians).Ea a mai primit această distincție în anul 2018.Dr. Tudor s-a născut la București, unde a absolvit studiile liceale.S-a stabilit în Statele Unite în anul 1990. Este absolventă a Facultății de Medicină din Des Moines, statul Iowa.

Colegiul American al Medicilor este cea mai mare organizație de specialiști medici (interniști) din USA, cu 154.000 de membri.A fost înființată în anul 1915 și are multiple publicații, dintre care cea mai cunoscută este Annals of Internal Medicine.

AnunțAm făcut o cercetare online, după ce mai mulți prieteni mi-au spus că nu pot găsi cartea America povestită unui rpieten din România (Editura Humanitas 2012), aparent epuizată în cele mai multe librării.Cartea poate fi cumpărată, în format tipărit sau e-book, de la www.libhumanitas.roPrețul este de 40.46 RON

https://www.goodreads.com/videos/43029-omul-care-aduce-cartea (recenzie de Dan C. Mihăilescu)

America povestită unui prieten din RomâniadeMartin S. Martin „M-am întâlnit cu Martin în modul de «a vedea America». Însă, spre deosebire de mine, care nu aveam la îndemână decât caracterul abstract al unei concepţii, Martin cunoscuse, în privinţa Americii,

39

nedreptatea asprelor judecăţi ale lumii, după ce-şi croise un destin trăind acolo printre oameni în carne şi oase. Familiarizat cu realităţile vieţii americane, suferea profund atunci când trebuia să le compare cu nerozia simplificatoare a locurilor comune. «Oful lui cu America», aşa ajunsesem să-i botez suferinţa. Şi, într-o bună zi, i-am propus să scrie chiar el o carte reparatorie. Aşa s-au născut paginile care urmează.“ (Gabriel LIICEANU)

„Intern la Fundeni în 1967, în preajma lui Dan Setlacec, Martin Constantinescu nu-şi dorea altceva decât ceea ce orice tânăr industrios şi lucid îşi poate dori, dacă a ales chirurgia: să vindece oameni şi să-i înveţe şi pe alţii s-o facă. Adică: o clinică bine dotată, o echipă solidară de profesionişti şi promisiunea unui parcurs universitar.În acest moment intră în scenă, ca să zicem aşa, ţărişoara: pentru meritele sale, doctorul Constantinescu e îndepărtat din învăţământ (unde nu depăşise, de altfel, treapta asistenţiei), iar logistica operatorie intră abrupt în derivă. Martin Constantinescu a părăsit România. Azi se numeşte Martin S. Martin şi a făcut cardiologie de vârf în Statele Unite." (Andrei PLEŞU)

Martin S. Martin, celebru chirurg de la Spitalul Fundeni emigrat în SUA în 1985, încearcă în aceste pagini să risipească prejudecăţile şi clişeele care s-au adunat de-a lungul timpului în legătură cu America. În cele douăsprezece scrisori adresate unui prieten din ţară, se opreşte asupra câtorva teme fundamentale ale vieţii şi istoriei americane: Părinţii Fondatori şi simbolurile naţionale, sistemul electoral şi apropiatele alegeri, armata, antiamericanismul, asistenţa medicală, solidaritatea umană, originalitatea muzicii şi a poeziei, politeţea, mâncarea, cititul etc. Prieteni, vecini, simpli cunoscuţi contribuie şi ei - prin prezenţa şi opiniile lor împărtăşite deschis - la această descriere empatică a lumii americane, iar portretele lor, extrem de vii, dau culoare şi căldură tabloului de ansamblu. 

Istorie prezidențială americană: Președinții care nu au câștigat realegerea pentru al doilea mandat

40

Din anul 1789, când a fost înființat titlul de președinte al Statelor Unite, țara a avut 45 de ocupanți ai Casei Albe.45 din ei nu au reușit să câștige realegerea:

1. John Adams (1735-1826). A fost primul vicepreședinte și al doilea președinte al țării. După completarea primului mandat (1797-1801) a pierdut realegerea, înfrânt de Thomas Jefferson.

2. John Quincy Adams (1767-1848) fiul lui John Adams, a fost cel de al șaselea președinte al țării (1825-1829). În campania din 1829, Andrew Johnson l-a învins pe JQA.

3. Martin Van Buren (1782-1862). A fost președinte între anii 1837-1841, dar nu a fost reales, victoria din anul 1841 mergând la vicepreședintele William Henry Harrison.

4. Grover Cleveland (1837-1908). A fost cel de al 22-lea și 24-lea președinte, cu două mandate neconsecutive: 1885-1889 și 1893-1897. A pierdut realegerea după orimul mandat, învins de Benjamin Harrison.

5. Benjamin Harrison (1833-1901). Președinte între anii 1889-1893, prin victoria asupra lui Grover Cleveland, a fost re-învins de acesta în anul 1893.

6. William Howard Taft (1857 - 1930). A fost președinte între anii 1909 - 1913, când a pierdut realegerea la Woodrow Wilson.

7. Herbert Hoover (1874-1964). Cel de al 31-lea președinte a avut un singur mandat (1929-1933), după care a fost învins cu o mare difrență de Franklin Delano Roosevelt (votul electoral a fost de 472-59).

8. Gerald Ford (1913- 2006). În anul 1974, după demisia lui Richard Nixon, vicepreședintele Ford a preluat președinția, până în anul 1977. Nu a fost reales, înfrânt de democratul Jimmy Carter.

9. Jimmy Carter (1924-1977). A avut un singur mandat, între anii 1977 - 1981. A pierdut realegerea la Ronald Reagan.

10. George H.W. Bush (1929 - 2018). Președinte între anii 1989-1993, a pierdut realegerea înfrânt de Bill Clinton.

41

Au urmat trei președinți care au avut fiecare două mandate: Bill Clinton, George W Bush și Barack Obama, acoperind 24 de ani.Acum se joacă din nou cartea realegerii, pentru care candidează cel de al 45-lea președinte Donald J. Trump.

Toamnă în USA (Connecticut)

Niciodată toamna nu fu mai frumoasăSufletului nostru bucuros de moarte.

Palid așternut e șesul cu mătasă.Norilor copacii le urzesc brocarte.

42

Casele-adunate, ca niște urcioareCu vin îngroșat în fundul lor de lut,

Stau în țărmu-albastru-al rîului de soare,Din mocirla cărui aur am băut. 

Păsările negre suie în apus,Ca frunza bolnav-a carpenului surCe se desfrunzește, scuturînd în sus

Foile,-n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jeleascăVie să asculte-ndemnul nențeles,

Și cu ochii-n facla plopilor cereascăSă-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.

Tudor Arghezi (1880-1967)

43