Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 58 (cincizeci și opt) Iulie 2016

www.romclub.wordpress.com

Cuprins:Subiect Pagina Citat din George Orwell 213-15 iunie 1990: Prima Mineriadă 2Articolul lunii: Există catedrale ale mântuirii

neamului? de Gabriel Liiceanu 7Pamfletul lunii: Incorect politic de Spartakus 12Erată 14 Opinii: Furăciune de Mihai Buzea 15Trivia: Viermii de computer și spam-ul 18Poetul lunii: Șerban Foarță 18Drinkology: Alcoolul și Războiul Civil 26Rubrica gastronomică: Plăcinta macedoneană cu praz 27România: Anatomia ratării de Virgil Iordache 28Istorie prezidențială americană Moartea președintelui

James A. Garfield de David Cornea 31Pictorul lunii Dorel Zaica 34Din lumea banilor: Commodities de Ionuț Plesnecuțe 39Memorii: Petre Stoica despre Nichita Stănescu 42Opinii: Cît de teroriști suntem? de Andrei Pleșu 45Geopolitică: Keep calm and listen to the People de Traian Ungureanu 47

1

Citatul lunii: Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victima, ci este complicele.

George Orwell

13-15 Iunie 1990 - Reprimarea Revoltei Anticomuniste din Piata Universitatii din Bucuresti. Imnul GolanilorMai bine haimana, decât trădătorMai bine huligan, decât dictatorMai bine golan, decât activistMai bine mort, decât comunist.

2

3

4

Criminalul război civil declanșat de FSN/PSD în București la 13-15 iunie 1990.

Discursul lui Ion Iliescu adresat minierilor în ziua de 15 iunie 1990Mă adresez dv. de astă dată mulțumindu- vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat la chemarea noastră!Mulțumesc de asemenea tuturor celorlalte delegații din județe care au venit, s-au adăugat acestor forțe solidare ale muncitorimii române.Îi rugăm pe ceilalți să rămînă aci în piață. Delegația de mineri, în frunte cu dl. Cozma, se va deplasa spre Piața Universității, pe care vrem să o reocupați dumneavoastră.(urale, ovații prelungite, entuziasm, aclamații)Așa cum ați văzut, de astă dată, avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste (urale, aclamații), care ieri s-au dedat la acte de vandalism. După ce, în cursul dimineții de ieri, 13 iunie, forțe organizate de ordine publică au curățit Piața Universității, la propriu, adică, după ce au evacuat o serie de elemente care zăceau pe spațiul verde, au eliberat tot spațiul, s-au apucat de curățirea zonei, pentru că a rămas mizerie în urma acestora, s-au apucat să curețe carosabilul, să spele, să pregătească pentru circulație, în după amiaza zilei de ieri, grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate, înarmate cu diverse elemente contodente, cu bare, cu lanțuri, cu pietre, cu cărămizi, cu țigle, au atacat cordoanele de polițiști, înarmați cu sticle incendiare, au dat foc la autobuze, la mașini și, apoi, grupuri, s-au îndreptat spre clădirea poliției pe care au incendiat- o, spre clădirea Ministerului de interne, spre seară, precum știți, au invadat și clădirea televiziunii care a trebuit să-și întrerupă emisiunea.În cursul serii, grupuri de muncitori, de polițiști și ostași, au reușit să re-elibereze clădirea televiziunii și, apoi și spațiul din jurul acesteia. Peste noapte au fost eliberate clădirile poliției și ale ministerului de interne.Unii dintre ei s-au reîntors în Piața Universității. Acum, spre dimineață, se pare, se pare

5

că din nou au evacuat-o, au părăsit-o. Sînt acolo cîteva formațiuni de parașutiști și polițiști.V-am ruga pe dv., minerii, care sînteți grupați, organizați, să vă îndreptați în coloană pe bulevard, pînă la Piața Universității, s-o ocupați definitiv dumneavoastră (urale, ovații, aclamații). După care, în conlucrare cu forțele de ordine, vă rugăm să asigurați paza pieții Universității, pentru ca să efectueze, să se efectueze lucrări de curățire și de redare a circulației acestui nod.Dumneavoastră să fiți (încercare de urale întrerupte), dumneavoastră să fiți paznicii, în conlucrare cu forțele de ordine, a acestui punct central din Capitală. (urale) Vă mulțumim foarte mult, vă rugăm să faceți totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sîngeroase, și dumneavoastră să asigurați paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care șiar mai face apariția în această zonă. (urale prelungite).Celelalte delegații rămîn aci, pe loc, în Piață. Vom vedea dacă e nevoie să mai ajutăm celelalte puncte din Capitală.Vă mulțumim foarte mult, tuturor! Drum bun și cu bine! Succes! (urale prelungite)

Mineriada din 13-15 iunie 1990: 746 de răniți și 6 morți; Facultățile de Litere,Geologie și Matematică de la

Universitatea București și Institutul de Arhitectură Ion Mincu au fost devastate;

Sediile partidelor țărănesc (PNȚCD) și liberal (PNL) au fost devastate;

Redacția ziarului România Liberă a fost devastată; Numeroși oameni politici, ziariști, dizidenți și

membrii ai familiilor lor au fost agresați la domiciliu sau fugăriți pe străzi.

Mineriada din iunie 1990 a deschis calea altor două mineriade.

Romulus Cristea a numit mineriada din iunie 1990 o acțiune a terorismului de stat, prin care guvernul a organizat o forță paramilitară (mineri și agenți de securitate deghizați în mineri), care au dezlănțuit în București un puci soldat cu morți, răniți și distrugeri.

6

În cartea sa Mineriada din Iunie (Editura Tracus Arte 2015), Victor Bârsan a numit această crimă antisocială cea mai clară dovadă a compexulului uzurpatorului (complexul Macbeth), de care suferă Ion Iliescu.

Tribunalul Internațional pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (CEDO) a condamnat statul român pentru crimele comise la mineriada din iunie 1990.

După 26 de ani, justiția română nu a condamnat pe nimeni pentru crimele din iunie 1990 și a închis de mai multe ori dosarele de anchetă. CEDO a decis că nu există prescriere pentru crimele împotriva populației civile.

Să nu se uite niciodată!

Articolul lunii: Există catedrale ale „mântuirii neamului”? - de Gabriel Liiceanuwww.contributors.ro mai 20, 2016

Dacă în ultima vreme se revine mereu asupra acestui subiect, al Catedralei „Mântuirii Neamului”, înseamnă că tema ascunde în ea ceva grav, ceva așezat dincolo de patimi, de opțiuni de existență sau de judecăți aleatorii. Ceva care ține mai degrabă de adecvarea sau inadecvarea credinței creștine la propriul ei obiect. Eventual, de o gravă inadvertență. Vreau să spun că sintagma aceasta, „mântuirea neamului”, atinge însăși rădăcina învățăturii creștine, făcând să se ofilească planta adevăratei credințe.

7

1. Problema catedralei de care tot discutăm de o vreme încoace nu este în mod esențial nici cum e arhitectural gândită, nici dacă intră sau nu în concurență cu trufia și prostul-gust specifice unui faraonism de Bărăgan, nici din ce material trebuie făcută, nici dacă e firesc ca Biserica să folosească, în timpuri sărace, bani de la buget pentru a o înălța. Toate acestea se pot, desigur, discuta, dar esențialul, „creștinește” vorbind, este în altă parte: nu cumva numele „mântuirea neamului” este incompatibil cu învățătura creștină*, propunând în cele din urmă credincioșilor o adevărată erezie, zidită în fier și beton, a ortodoxiei autohtone? Adevărata problemă nu e „ce preferă Dumnezeu”, spațiile mari sau mici, lemnul sau betonul, ci ce „preferă” mântuirea în creștinism: Neamul oare? Sau individul și omenirea toată?De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam. În creștinism, mântuirea are în vedere asumarea de către Isus a naturii umane universale și ea îl privește pe fiecare individ în parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credinței creștine, și nu neamul. Creștinismul creează spațiul individualului înlăuntrul unei umanități de semeni. Mântuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece „la pachet”. Ea presupune „adunarea într-unul singur a fiilor lui Dumnezeu”, împrăștiați până atunci pe neamuri.Desigur, ne putem pune întrebarea de ce atunci a avut nevoie creștinismul universalist de precedentul particularizat la un neam, cel al iudeilor? Nu cumva Dumnezeu apare de la bun început în separația unui singur neam, alegându-l pe acesta în dispreț și ruptură față de toate celelalte? Ei bine, când vorbim de „iudeo-creștinism”, avem în vedere faptul că prima propunere de unitate a omenirii în numele unui Dumnezeu unic și a unui Legământ care ne unifică în chinga unui comportament moral universal s-a făcut pe muntele Sinai. Dar legea iudaică nu se oprește la poporul iudeu. Ea este dată acolo pentru a deveni iradiantă, „poporul ales” fiind doar rampa de lansare a unui mesaj menit să întâlnească – și să schimbe – omenirea toată. Iată-l pe Moise vorbind în fața iudeilor după ce Tablele au fost date: „Acum, Israele, ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. (…) Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor.” (Deuteronomul 4, 1-5)Israelul e doar neamul bun conducător al Legământului cu Dumnezeu și de aceea el este, de la început, în mers către toate neamurile lumii. Predica de pe Munte nu va veni decât să împlinească și să universalizeze Legământul, să răspândească în lume ceea ce în primă instanță apare ca glorie a unui singur neam. Dar gloria aceasta, dată de măreția Legii, va deschide drumul către acel gest de universalizare, care a pariat pe cartea unificatoare a carității aflate în străfundurile oricărei ființe omenești. Creștinismul ajunge la mondializare pornind de la idiomaticul iudaic, absorbindu-l, împlinindu-l și lăsându-l în urmă. „Regimul particularității este

8

regimul păgân al divinităților civice sau «naționale» – «zeii cetății» sau ai «neamurilor ».” Important este „gradientul universalului, sau al universalității crescânde – gradient al universalului ce rezumă pentru noi singurul sens al istoriei umane”.**Din acest punct de vedere orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mântuirea (dar nu și cu istoria profană), „neamul” este un termen revolut. Căci splendoarea mesajului cristic vine deopotrivă dintr-o reducție originară și dintr-o fandare în viitor: înainte de a fi membru al unui neam, și după ce timpul istoriei va fi trecut, orice individ este un om în fața lui Dumnezeu, creat pe tiparul unic al asemănării cu El și născut de la bun început ca seamăn. În această ipostază a sa, el începe și sfârșește ca cetățean al unicei „cetăți divine” (civitas Dei). Mântuirea nu are în vedere decât revenirea viitoare la absorbția logicii seamănului într-un ocean universal de iubire.După patruzeci de ani de absență, „celălat Noica”, Părintele Rafail, fiul filozofului, revine în țară. Pe 19 mai 1993, el răspunde invitației arhiereului-vicar al Episcopiei Dunării de Jos și are o întâlnire cu credincioșii în Catedrala episcopală din Galați. I se pun întrebări. Iată una dintre ele:„Iubite Părinte Rafail, știu că ne vom mântui ca neam. Cum vedeți dumneavoastră, un român ortodox care viețuiește într-o mânăstire din Anglia, mântuirea ca neam?”Și iată răspunsul Părintelui Rafail:„Eu nu știu că ne vom mântui ca neam. Când spun aceasta, nu înseamnă că disprețuiesc originile noastre sau orice element al realității vieții noastre naționale. (…) Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. Poate că ești tătar, nu știu; cred că ești român, după cum ai întrebat, dar orișicine ai fi, tu ești cel care te mântuiești.Trebuie trecut, totuși, dincolo de ceea ce ne limitează și ne desparte. Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. (…) Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un «cuib», ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic.”Aceste cuvinte spun tot despre esența mântuirii. Îmi e greu să cred că adevărul lor le este străin înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de la noi. Așa cum nu-mi pot imagina că ei nu știu că „mântuirea pe neamuri” a fost

9

condamnată sub numele de etnofiletism (filetism naționalist) în Sinodul ortodox din 1872, organizat la Istanbul de Patriarhul Ecumenic Antim VI, ca erezie modernă a ortodoxiei: Biserica nu poate fi confundată cu destinul unei singure națiuni. Cu etnofiletismul, este vorba de ignorarea „întregii lumi creștine”, de punerea în paranteză a creștinătății de dragul unui singur neam.Există, desigur, explicații pentru apariția acestei tendințe în sânul popoarelor est-europene creștine la sfârșitul secolului al XIX-lea. A fost momentul în care, pe rând, ele și-au trăit ceasul de glorie al constituirii lor ca națiuni și ca state independente. Dar nu mai suntem în acel ceas al istoriei. Nu mai suntem într-o variantă de creștinism condamnată ca atare de un sinod ortodox în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani. Sau suntem, și atunci cu atât mai trist pentru noi. Și nu mai suntem nici în ceasul în care, la scurtă vreme după nașterea României Mari, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, propunea sintagma „catedrala mântuirii neamului” și alegea, între cinci locuri din capitală, amplasamentul ei. Epoca naționalismelor, care la început de secol XX a ridicat popoare creștine unele împotriva altora, născând primul măcel planetar, nu mai e și epoca noastră. Așa cum nu mai e a noastră nici epoca naționalismelor interbelice. Patria mi-o iubesc astăzi ca bun cetățean, nu ca bun creștin. De vreme ce „neamul nostru se cheamă Cristos”, ca bun creștin mă-ndrept  către „Ierusalimul cel de sus”, „patria care vine, nu cea unde ne-am născut”. Educația națională se face la școală. La biserică se face educația creștină. A pune la baza cupolei bisericilor o friză tricoloră sau steagul țării să fluture în pridvorul bisericii la marile sărbători creștine este un gest revolut și, în esența lui religioasă, eretic.Mi-aduc aminte de o emisiune TV de acum vreo zece ani. Un preot, care fusese înainte de ᾽90 la mânăstirea  Cozia și care, având de-a face cu turiști, dăduse și note informative la Securitate, este întrebat de ce o făcuse. Răspunsul lui a fost: „E-adevărat că am date note informative. Dar am dat numai despre străini, nu despre români de-ai noștri”. Îmi e greu să-mi reprezint, după această logică, turnurile catedralei Notre Dame de Paris ornate cu tricolorul francez, sau steagul german fluturând pe domul din Köln.Neam este cuvântul „neaoș” românesc (de origine maghiară) pentru „națiune”, iar națiunea reprezintă totalitatea cetățenilor dintr-o țară care nu sunt neapărat nici credincioși, nici ortodocși cu toții. Neamul e omogen ca unitate a cetățenilor, nu ca unitate a creștinilor. Biserica nu mântuie cetățenii unui neam, ci pe creștini. Iar ca cetățean necreștin sau necredinios, nu pot fi mântuit cu forța.2. Mai există un motiv, de astă dată strict contextual, pentru care sintagma „mântuirea neamului” nu pare să fie potrivită pentru catedrala ce stă să se

10

ridice. E greu să nu-ți pui întrebarea, asistând la istoria construirii ei, dacă gesturile care au însoțit-o au fost sau nu compatibile cu mântuirea. În anii aceștia păcătoși ai „tranziției”, Biserica a bătut palma cu politicienii, amândouă entitățile – Biserica și politicienii – încălcând principiul separării Statului de Biserică, principiu care stă la baza oricărei democrații moderne. Conducerea Bisericii n-a pregetat ca, în preajma alegerilor, să se întâlnească cu prim-miniștri și guvernatori de Bancă și să coboare astfel în lumea pământească a politicii, exact acolo unde este opusul mântuirii, unde e locul patimilor, al intereselor lumești  și al erorii. Așa cum politicienii nu au pregetat să apeleze la preoți pentru a „sfinți” ministere, sedii de guverne și instituții de stat, să participe în mod ipocrit la hramuri și expuneri de moaște, pentru a câștiga sufragiile electoratului pios. Orice individ este liber, desigur, să-și sfințească mașina sau casa, dar instituțiile statului sunt laice prin esența lor, „sfântă” nefiind decât datoria civică pe care o au de a-i sluji pe cetățeni.Singurul amestec benefic al Bisericii în „lumea de aici” ar fi fost să-și împlinească mandatul moral față de societate: n-ar fi fost rău ca, în loc să-i învețe pe copii la școală că dacă se uită duminica la film ajung în iad, să le bage mai degrabă în cap politicienilor că degeaba mângâie mătănii și se ung unii pe alții cu mir în sala Parlamentului. Ar fi fost bine să le spună că, atâta vreme cât vor jefui poporul român, au mai multe șanse să ajungă în iad decât niște adolescenți cu sufletele crude.NOTE______________* M-am încumetat să sugerez, într-o emisiune TV, că poate ar fi mai potrivit ca nume de catedrală autohtonă „Sfântul Andrei”, sau „Sfântul Petru”, sau „Sfântul Gheorghe”, așa cum faimoasa catedrală din Viena se cheamă „Sfântul Ștefan”.** Pierre Manent, Metamorfozele cetății. Eseu despre dinamica Occidentului, traducere Mona Antohi, Humanitas, București, 2012, pp. 321 și 320.

Pamfletul lunii: Incorect politic? - de Spartakus

11

www.catavencii.ro 28 mai 2016

Nu se răciseră încă plumbii în Marele Cârmaci când 23 de milioane de români își imaginau, în naivitatea lor, că, dacă a căzut comunismul – cu tot ce-a însemnat el: spaimă, cenzură, ipocrizie, păreri luate de-a gata – vor fi liberi să spună ce le trece prin tărtăcuță. Adevărul e că vreo câțiva ani chiar au fost liberi, chit că nu-i prea băga nimeni în seamă, ba uneori, când se simțeau din cale-afară de liberi, veneau niște băieți din fundul pământului să-i mai tempereze nițel cu târnăcopul la meclă.Dar, de alți câțiva ani, s-a cam zis și cu libertatea asta. Nu prea mai ai voie să spui ce gândești, de fapt, nu prea ai voie să zici nimic dacă lucrurile pe

12

care vrei să le zici nu sunt ”corecte politic”. Ai voie doar fie să spui ce gândesc ”formatorii de opinie”, fie să taci, că gândesc alții pentru tine. Paradoxul cel mai mare e că tocmai băieții ăștia care-ți bagă pumnul în gură imediat ce te suspectează măcar că ai putea zice ceva ce nu le convine, sunt, pe hârtie, cei mai înflăcărați susținători ai libertății de exprimare. Atâta doar că vor ca libertatea de exprimare să fie doar pentru ei. Când vor și alții s-o mai folosească, acești băieți respectabili și novatori zic că nu se poate sau, mai rău, încep cu acuzațiile.Am ajuns într-un minunat stadiu al dezvoltării societății umane. Am ajuns ca, dacă-i zici brunetului care te-nghesuie în autobuz să nu mai insiste să-ți caute prin portofel, că nici tu nu găsești bani acolo, deci n-are nicio șansă să găsească el, ăla să te acuze că ești xenofob și că ai boală pe țigani. Am ajuns ca, dacă te păcălește un evreu în piață, la cântar, și tu-i ceri banii înapoi, ăla să-ți zică de la obraz că ești un antisemit virulent și că nu vezi un sfanț. Am ajuns, în sfârșit, ca, dacă dai Like pe Facebook unei postări care susține că familia se cuvine să fie formată din tată, mamă și copii, nu din tată, tată și copii, să fii automat catalogat ”homofob periculos”.Scrisoarea celor ”130 de publicitari și oameni de comunicare” adresată lui Felix Tătaru e un exemplu concludent. Ce-a făcut domnul Tătaru? Păi, ce să facă? Mai întâi, a făcut doi președinți de țară, pe Băsescu și pe Iohannis. Cum a putut și el, cu mintea lui, uite că i-a scos președinți, când nu le dădea nimeni vreo șansă. Asta a fost bine, publicitarii n-au zis nimic, deși probabil că grozav s-au mai zgâriat pe ochișori văzând că le ia altul caimacul. Pe urmă însă, domnul Tătaru a avut nefericita inspirație să scrie pe Facebook fix următoarele vorbulițe: ”Mobilizare fără precedent în istoria României. Ce bine că nu am uitat cine suntem. Bravo, Coaliția pentru Familie!!!”. Asta i-a fost fatal. Pe principiul ”ești de acord cu Coaliția pentru Familie, automat ești homofob, lesbifob și nici n-ai bască”, domnii, doamnele și domnișoarele cu păr pe piept din industria publicității au scris un cearșaf de scrisoare către Tătaru, somându-l, în cel mai frumos stil proletcultist, să spună clar: ține cu dușmanul poporului, ortodoxia, sau împărtășește nobilele idealuri ale mișcării LGBT, așa cum au fost ele trasate de Cominternul bruxellez?Cu alte cuvinte, noi avem dreptul să scriem ce vrem, pentru că suntem ”oameni de comunicare”, dar tu, Felix Tătaru, pentru că te-am văzut, ești ortodox, scrii cu ”Doamne ajută” (deci ești și retrograd și nu vrei progresul țărișoarei!), nu ai dreptul ăsta. Ca să nu genereze un scandal și mai mare, Tătaru a șters postarea, gândindu-se că, la urma urmei, cel mai deștept cedează. Nu a fost suficient, pentru că deja ”colegii” lui, publicitarii, simțiseră mirosul de sânge. Și, dacă tot nu pot fi mai buni și mai creativi ca el pe plan profesional, de ce să rateze ei ocazia să-i aplice o copită sub

13

centură pe partea ”deontologică”, să zicem așa?Pentru băieții și fetițele de ambele sexe din industria publicității care umblă cu deontologia în gură am două vești nasoale. Prima ar fi că, dacă o să-i mai mănânce mult în poponeață, riscă să trezească de tot uriașul adormit care este majoritatea tăcută, prostimea, pulimea, cum îi zic ei. Și ăsteia nu-i trebuie mult să voteze cine știe ce partid fundamentalist creștin, care negreșit o să apară și la noi, căci să ai în spate trei milioane de susținători nu-i de colea, iar exemplul Poloniei e foarte clar în acest sens. A doua veste nasoală este că, tot încercând să le bage pumnul în gură creștinilor, băieții și fetițele corecte politic riscă să nu mai aibă pumni de băgat și fundamentaliștilor islamici. Și ăștia, precum știm, nu umblă cu petiții pe Facebook. Ăștia umblă direct cu macaraua, să-i spânzure pe homosexuali. Așa că, deontologilor, mai încet cu corectitudinea politică pe scări, fiindcă riscați să ajungeți de la Pride Parade direct la Sharia.

Erată: În numărul trecut, la pagina 23, s-au strecurat erori. După poeziile de Petru Creția, în cele câteva rânduri biografice, două citate au fost greșit atribuite poetului lunii, ele aparținând - de fapt - lui Petre Țuțea. Este vorba de citatele Am stat 13 ani în pușcărie pentru un popor de idioți și Comunismul a fost cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii.Petru Creția nu a fost deținut politic. Cu enormă părere de rău cerem scuze cititorilor noștri și memoriei celor doi autori.

Opinii: Furăciune - de Mihai Buzeawww.contributors.ro iunie 4, 2016 Tweet

În România, oamenii din Republica Moldova au reputație de săraci. În

14

Republică, cei din România au reputație de hoți: „Noi sîntem haiduci, voi sînteți țigani!”, credo-ul național din RM, înseamnă exact asta, deși nu-i ușor de înțeles. Nici eu n-am înțeles, până nu mi-a explicat Dmitri.În România, bulgarii au reputație de capsomani (capsoman = persoană foarte încăpățânată și complet lipsită de umor). În Bulgaria, românii au reputație de hoți: „Rumânia, țap țarap!” am auzit de sute de ori în uitații ani ’90, cînd făceam bișniță între Varna și București. N-aș fi înțeles niciodată sensul expresiei, dacă nu mi-l explica, jenată, Stiliana.În România, sârbii sînt văzuți ca cei care-au pierdut trenul, datorită apetenței lor exagerate pentru violență. În Serbia, în schimb, românii au o imagine aproape bună: sînt priviți ca niște omuleți mărunței, negricioși, foarte fricoși, înzestrați însă cu un supranatural dar al înșelăciunii (în general) și-al hoției (în particular). Dacă nu m-ar fi lămurit Zoran, n-aș fi sesizat bogăția de sensuri al expresiei „Rumunschi curva!”; cînd e vorba de integrarea europeană, expresia trebuie înțeleasă ca un laudatio, nu în mod ofensator. Sigur, acesta e un caz particular.În România nu există o unanimitate de păreri în privința ucrainienilor (țara lor e prea proaspătă pe hartă, în primul rînd, și complet necălcată de turiștii români, în al doilea rînd), iar în Ucraina există nu una, ci două convingeri despre români. Generația mai tînără nu știe și nu vrea să știe nimic, în afară de repetarea frustrantului refren „De ce românii sînt în UE și noi nu?!”, iar generația mai vîrstnică știe una și bună. Că românii fură. N-am văzut vreun român (în afară de mine) nici în Odessa, nici în Lvov, nici în Kamianeț, dar m-am văzut limpede prin ochii tulburi ai pensionarilor ucrainieni: unul d-ăla din România, un hoț.Cred că e foarte clar că, din Ungaria mai departe, spre vest și spre nord, părerea generală despre caracterul național al românilor nu se modifică, sau, în sfîrșit, nu se modifică în bine. Pe lîngă „chestia” cu furatul, se mai adaugă „chestia” cu cerșitul, dar cam atît; în rest, nimeni n-are vreo idee despre România. Exact abordarea care există în România în privința Kîrgîstanului, de pildă, dar nu despre specificul național al kirghizilor e vorba acum.Ci despre felul în care se văd românii pe ei înșiși. Sincer să fiu, habar n-am cum se văd românii, pentru că eu nu-s „românii”, sînt doar eu singur, așa că n-am să-mi dau cu părerea, ca invitații televiziunilor, ci am să dezgrop patru amintiri.E februarie 2016, sînt la Londra, unde am găsit ceva de muncă, un contract pe perioadă determinată. Locuiesc în nord-estul extrem al orașului, în Chingford, că-i mai ieftin, și lucrez destul de aproape, în Haringey (noroc porcesc). Mai puțin noroc am la cazare: într-o casă-tip, cu cinci camere, sîntem 14 persoane, majoritatea muncitori (meșteri pe șantier, necalificați pe șantier, spălători de vase, spălători de geamuri, faianțari, menajere, plus ciudații: un asistat social și o elevă de liceu, tată și

15

fiică). N-ar fi așa rău, anii trecuți am nimerit și mai prost, numai că de data asta colocatarii mei fură. Nu fură unul de la altul, Doamne ferește! Pot să-mi las portofelul în bucătăria comună, peste noapte, și nu-mi ia nimeni nimic din el, îl găsesc cum l-am lăsat (dacă nu mi-l rod șobolanii, că-i cam veche casa, iar proprietăreasa n-are bani de deratizare). Băieții au alt obicei: după ce vin seara de pe șantier, se spală, mănîncă, stau de povești pînă după miezul nopții, apoi ies la furat: haine, încălțăminte, cosmetice, piese auto, conserve, hrană congelată… mă rog, tot ce le cade sub mînă, dar întotdeauna și alcool. Lăzi de bere și sticle de whisky. Eu îi cert, dar ei se justifică cu temei: „Păi bine, Mihai, cum să dăm banii pe băutură? D-aia ne rupem oasele pe șantier, ca să spargem banii aiurea, în loc să-i trimitem în țară, la copii? Plus că de bani avem nevoie și noi aici, pentru iarbă”. Asta se întîmplă în fiecare vineri noapte. Pînă sâmbătă seara se consumă tot, iar duminică toată lumea se îmbracă frumos și se duce la biserică. Eu nu mă duc, stau și ascult poveștile aiuritoare ale lui Neluțu, singurul care nu merge nici la biserică, dar nici la furat (îi e frică de expulzare, că el are deja cazier): aflu cum în 1997, un colonel de poliție a măturat pe jos, la propriu, cu un general de armată care nu voia să-l repartizeze pe Neluțu (recrut, 19 ani, de profesiune zugrav de case român) la unitatea de pază a platformei petroliere de la Pitești: „Îți dai seama”, mă dumirește Neluțu, „ăla era loc de trei mii de dolari pe lună, banul jos! Și nu făceam nimic, doar închideam ochii la furăciune, atît! Bine, că din ăia trei mii, dădeam și la colonel, partea lui, ca să fie bine”. Îmi dau seama. Și eu eram soldat în termen în 1997. Primeam soldă aproape doi dolari pe lună (la paritatea de-atunci).E iulie 2008, sînt la Paris, am găsit de muncă în Montmartre, unde și locuiesc. Debarasez la mese, se cîștigă bine, dar e cam greu cu cazarea: dorm pe jos, pe o saltea întinsă în bucătăria unei garsoniere de la ultimul etaj, pe Rue Albert (care „rue” asta nu e de fapt o stradă, ci o scară). Noaptea este foarte cald; ies la ore mici și m-amestesc în turma de drogați și pierde-vară care stau pe trotuar, în fața barului No Problemo (la baza scării Rue Albert, colț cu Rue Sarte). Cer și eu o bere, dar sînt o față nouă, așa că patronul-barman mă iscodește; cînd află că-s român, nu-mi dă bere, iese la mine c-un bătac de baseball și mă gonește de la tejghea și din cîrciuma lui. Îmi iau bere caldă de la arabi și mă-ntorc pe salteaua mea din mansardă. În zilele următoare, patronul-barman mă tot vede la treabă, pe la terasele din zonă, și intră-n vorbă cu mine: „Ai venit la portofele?”. Îi spun că sînt muncitor sezonier, nu hoț de portofele, dar nu mă crede. Îi descos pe băieții de la muncă, iar cei mai vechi îmi povestesc că i se spune Fjodur, că e irlandez și că-i pasionat de Dostoievski. Mă înființez iar la No Problemo, dar mult înainte să apară fauna nopții, și încropesc un dialog cu Fjodur, de pe cu totul alte poziții: preferatul lui e Mîșkin, al meu e Verhovenski, discutăm cu pasiune pînă cînd el mă-ntreabă de ce-am

16

mințit. Îi spun că există și români care nu fură și-i distrug tot Weltanschauung-ul pe care și-l clădise încă din 1990 (!), cînd românii ce năpădiseră Dublinul îi furau mereu bicicleta și-i făceau pipi în cutia de scrisori (Fjodur era sărac, stătea într-un cămin de nefamiliști).E august 1981, sînt la țară, la Ghijasa de Sus (undeva între Mediaș, Făgăraș și Sibiu). Tot satul este colectivizat, toată suflarea muncește la CAP, în afară de o familie de romi, care trăiește din împletituri de răchită („corfe”) și din munca cu ziua, bărbații la coasă, femeile la sapă. Unchiu-meu se îmbată rangă pe câmp („în hotar”) și pierde căruța, cu cal cu tot. A doua zi, căruța e găsită în drum, iar calul apare singur la poarta casei, dar fără harnașament. Șeful de post îi aliniază pe romi în curte la unchiu-meu, lîngă șură, și îi „încinge” preț de vreo oră, pînă obosește și i se umflă mîinile, iar fețele romilor nu se mai văd sub masca de sînge, lacrimi și muci. Nimeni nu știe nimic, iar harnașamentul calului apare după o săptămînă, „găsit” de niște ciobani din satul vecin, care pretind o mare cantitate de rachiu pentru bunăvoința de a-l aduce proprietarului. Toată toamna, unchiu-meu îi cedează șefului de post partea lui de furăciune și i-o cară acasă cu căruța (întreg satul fură de la CAP, inclusiv popa și învățătorul; dar nu și familia de romi, că ei nu-s „în colectivă”!). Nu înțeleg, îmi fac curaj și întreb. Unchiu-meu mă luminează: „Are purcei la îngrășat, îi trî’be musai cucuruz. Și apoi șeful îi om bun, păzește ceapeul, să nu fure țîganii. N-ai vă’zt ast’ vară…?”.E 1976 și tocmai am fost operat de apendicită. Nu știu de ce, dar n-am voie să dorm după operație, așa că taică-meu stă cu mine în salon și-mi citește basme, să mă țină treaz. Povestea lui Petre Ispirescu, „Hoțu Împărat” îmi rămîne pe fundul minții, ca o mîzgă, și mă face să mă întreb dacă vreun alt popor al lumii are vreun asemenea basm în lada lui de zestre. Nu știu, nu sînt folclorist, dar poate oricine să-și dea cu părerea după ce-și mai împrospătează memoria: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/hotu-imparat.htmlIarăși, nu știu care este sentimentul românesc al ființei, nici măcar nu știu dacă sentimentul ăsta e o întrebare sau o afirmație. Dar, dacă este o întrebare, unul din posibilele răspunsuri ar fi cel din titlu.

Trivia: Viermii de computer și spam-ul

În anul 1988 a fost descris primul program care a parazitat mai multe computere numit Viermele de Internet (The Internet worm). Ulterior, Frederick Cohen a numit virus de computer un program care, odată intrat în sistem, are capacitatea de a se multiplica și de a infecta și computerele

17

legate prin corespondență,

SPAM este o marcă de conserve de carne, care se folosește în special la senvișuri, produsă de firma Hormel Foods și al cărei nume este prescurtarea de la o comandă mare pentru armata americană - Specially Processed Army Meat. In anii '60, numele SPAM a fost intens folosit în show-ul TV britanic Monty Python's Flying Circus, care a primit suport financiar de la compania de conserve.

În show, cuvântul SPAM a devenit sinonim cu o intervenție, un mesaj nedorit, reptetat la nesfârșit. De acolo termenul a fost preluat în limbajul computerelor, pentru a semnala un mesaj digital fals, nedorit,

parazit. (MSM)

Poetul lunii: Șerban Foarță

născut la 8 iulie 1942, laTurnu Severin.

Fiu al medicului Nicolae Foarță și al Yvonnei (n. Biirger), profesoară de muzica.

Studii: Facultatea de Filologie din Timisoara (absolvita in 1965); dr. in filologie (1978). Debutul in revista Scrisul banatean (1963) cu critica literara. A debutat editorial cu volumul de versuri Texte pentru Phoenix, 1976 (dar in 1967 editase si prefatase Povestea vorbei de A. Pann). Volume de poezii: Simpleroze (1978), Salul, esarpele Isadorei (1978), Copyright (1979), Areal (1983), Holorime (1986) si cele de critica: Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (1980) si Afinitati (s)elective (1980) impun un original poet manierist si un eseist rafinat. A tradus versuri de Paul Valery, Francis Carco si Stephane Mallarme. Premiul Uniunii Scriitorilor (1978) si al Asoc. Scriitorilor din Timisoara (1980).

Pretios si ironic, calofil si livresc, cultivand o inepuizabila bufonerie a limbajului, FOARTA si-a creat un univers de fantasmagorii inconfundabil, adevarat labirint liric. Cultivand eleganta si libertatea imaginii, poezia sa proteiforma ia nastere sub mirajul sonurilor, al voluptatii imperecherii vocabulelor manuite cu maxima dexteritate. in aparenta facila, sedusa de subtilitati verbale, aceasta poezie, pentru

18

care pretiozitatea este o vesnica ispita, se afiliaza unei directii manieriste (in acceptiunea lui G. R. Hocke). Alchimia limbajului e graitoare pentru natura de homo ludens a lui F., jongleur cultivand gratioase balete de imagini pe care "le joaca-n aer grav si elegant" (Cosmojonglerie). Imaginand un halucinant labirint de oglinzi, in care realul si imaginarul se confunda, poetul utilizeaza acele "sofisme magice" (ecuatii lingvistice, omonimie, omofonie) care, exprimand o totala libertate a spiritului, converg cu conceptia suprarealista, pentru care jocurile de cuvinte (forme degradate ale limbajului magic) sunt capabile sa suscite revelatii diverse. FOARTA uzeaza de aceasta viclenie retorica, cele "sase (spre sapte) tautofonii" din Salul, esarpele hadorei (1973) fiind construite dupa principiul suprarealist ce considera ca toate ideile cu sunete asemanatoare au o aceeasi origine si se intalnesc in unitatea aceluiasi obiect. Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (1980) aduce in analiza bivalentei poet-matematician, a ermetismului si a nivelelor liricii barbiene numeroase interpretari originale, incitante pentru posibile exegeze viitoare. La antipodul oricarui didacticism argumentatia criticului este stufos-erudita, agitand un multicolor evantai de nuante, justa, in ciuda aspectului ei carnavalesc si a intretaierilor de modalitati critice, ce dau eseului aparente de "Isarlak" metodologic. Extrem de variate sunt si temele abordate in Afinitati (s)elective (1980), dar reductibile la cateva obsesii fundamentale ale criticului, care investigheaza (cu o minutie dusa pana la pedanterie), impins de un neobosit demon speculativ si asociativ, "surse", "relatii", "coincidente" intre texte si autori din cei mai diversi. Deopotriva riguros si divagant, FOARTA mizeaza pe o subtila arheologie etimologica, pe rezerva "de sugestii si reminiscente pe care o implica un voca-bul", pe conotatii. Poet in linia fantezismului ironic si livresc, FOARTA ilustreaza si o originala ipostaza a unui "dandysm critic".

Cuvânt înainteMai lasa-ma-n rastimpul roz, sa mai dansez putin pe funie ! Sulemenit cu chinoroz, asteapta, de prin luna iunie, la curtea noastra, un matroz :

uite-l acolo, in tangaj, pe cea mai desirata scara, cu tot : cu arme sibagaj Sa nu mi-l faceti de ocara caci ne-a dat inima in gaj,

cum sta, de sase luni, asa, nepasator ca-l

19

plooninge, ca un tulumbagibasa, pe scara care sta pe-o minge, pe mingea care sta pe-o șa.

Despre acordeoaneAm sa te duc odata la un bal de cartier, duduie Biedermaier, sa-mi vezi zburand sifoanele prin aier -fi'ndca scandalul e un ce banal la spartul balului

si chiar daca nu-ti place sa te-ncaieri, n-ai cum sa nu fii loat, si tu, de val; drept care n-o sa stam, nici noi, pe mal - si-anume pentru-a nu fi loati de fraieri in cursul balului

.. .Asadar: pune-ti rochia de taft si-ncinge-te, Iubito, in cordonul cu solzi (ca ai Sirenei) de lame -de dragul balului

si nu-i nimic daca murim in raft! O sa respire-n veci acord(a)eonul Ori nu stiau ca hacordionu e plamanul balului?

MariaSi de-ai vedea-o la fereastra unui tramvai cu clopotei de-argint, in laturi dand fireasca perdea, pe geam, numele ei: Maria

sa-l scrie-ntors, apoi sa lase asupra-i tainica perdea, spre-a sti ca in tramvaiul 6, 'n primejdie se afla ea: Maria

pe cand, prin orb geamlac si tabla (ah, usile-ncuiate i-s!) ai auzi cantari de nabla, fi'nd preschimbat in paraclis: Maria

20

nu te opri la primaria din colt, ci ia-te dupa el, chemand, nauc si fara tel, dar tot mai plin de zel: Maria

Balada baionetei din Bayonne

Venea olanda din Olanda, venea casmirul din Casmir;ca ni s-a ofilit ghirlandacuvinte nu am, sa ma mir;am mai dansat o arleziana, a mai cazut un batalion;sclipea, -n Artois, o artezianasi-o baioneta, la Bayonne.

De la Berlin venea berlinasi indigoul, de la Ind;

21

iubea Marcel pe Albertinasi era tare suferind;si ne-a cuprins indiferentasi-a mai pocnit cate-un balon;sclipeau faiantele, -n Faenzasi baionetele, -n Bayonne.

Sardinele, din marea sarda, din Persia, piersica venea;Mansart murise-ntr-o mansarda, ofiterimea lenevea;se prelingea o vara laxaca inghetata, din baton;sclipeau sacsii in tara saxasi baionete, la Bayonne.

Havana-ti oferea havanedin care-albastru fum adiidinspre divane spre tavaneca la Bagdad, sub bagdadii;Colonia ne dadea colonieiar Bostonul, un vals-boston;s-a statuat Finis Polaniaesi am dat fuga la Bayonne.

Din Caesar, Kaiserul si Tarul, din vespasiana, Vespasian;hazardul bate vesnic zarulpe care-l tot arunci in van;se rasfrangea-n oglinzi de damablazarea noastra cu blazon, iar nu in sclipitoarea lamade baioneta de Bayonne.

Voltaire dormea intr-o volterasi, intre timp, filosofa;a mai trecut de-atunci o era, a mai cazut cate-o sofa;de ce se clatina iataculsi cad ghiulele pe balcon?

22

Opriti, opriti, opriti ataculla baioneta, la Bayonne?

Inchinare

A mai trecut o belepoca;Adio, domnule baron!Sclipeste-n soare, echivoca, o baioneta, la Bayonne.

Adie linistea

Adie linistea de searasub luna-n rozalb: astru pal;sub luna-n roz, albastru-paladie-l linistea, deseara,

ca în Virgiliu. – Beau amarsi cred ca lacrimile n-au gust;si cred ca lacrimile, -n august, ca în Virgil, iubeau amar.

Puericultură

Acum, când scade ratanatalității, -n țară,și vindem prunci de gatapăgânilor de-afară,ni-i dor de vremea-n caren-aveam habar de planningși, la răstimpuri rare,făcând amor în trening,cu plăpumile puseÎn cap, până-n aprilie,și-n șoaptă, ca să nu seaudă în familie(sau la vecinii care,habar n-aveau de planning,

23

și, la răstimpuri rare,făceau amor în treningsau lenjuri anti-baby,pe înfundate,ca să nu-i dibuie efebiiși fetele din casă), –eram ceva mai plodniciși cu prașilă multă…Pentru că, dragi logodnici,copiii nu rezultă din liberul arbitru,ci din fatalitate, –după ce bei un litrude proastă calitates.a.m.d.

5 holorime

În aşteptarea ta, lachei.Auroral, e roz marinulaur oral. E rozmarinulin asteptarea ta, la chei.

Mica ţiganiadăTrec ţigani pe drum,Drumu-i plin de fum,Fumu-i plin de scrum,Foc ardea.Vai ţigani, ţigani,Gipsy şi hitani,Fără cer şi ani,Trec pe drum.

Ţigănie rai,Rai care erai,Caravanserai,Acadea.Raiul meu beteag,

De pe alt meleag,Cât îmi eşti de dragNu ştiu cum.

Trec ţigani prin colb,Colbul oste orb,Orbul e un corb,Giacardea.Cade seara-n câmp,Soarele-i scălâmb,Cortul este strâmb,Foc ardea.

Fac ţiganii foc,

24

Focu-i la mijloc,Fete cu ghiocŞi cu cărti de joc,Vai noroc, noroc,Vino la soroc,Vino să-ţi ghicesc,Cărţile vorbesc,Şi nu ne minţesc,Giacardea.

Fata de caro,Sub cer indigo,Să-ţi spun încontroFoc ardea.

Că mulţi ani s-au scurs,De când el s-a dus,Ca un pui de urs,Pe un drum.Cu belciug şi lanţFără nici un sfânt,Spre un târg bizantFoc ardea.

Zaiafet acum,Lăutarii duium,

Numai tu nicicum,Giacardea.Noaptea de-ar veni,Pe pământul gri,De ne-ar adormiOrşicum.

O, dar azi, dar aziCerui de atlaz,Soarele-n extaz.Ei se duc la pas,Spre un alt popas,Satra de pripas.Până nu-i mai vezi,Până nu-i mai crezi.Şi din ochi îi pierzi.Printre ceţuri verzi,Ceţuri de livezi,Vezi că nu-i mai vezi.

Giacardea, cardea,Gialino mura,Gia mura, mura,Ce mişto..

(Textul cântecului interpretat de grupul de rock Phoenix)

Drinkology: Alcoolul și istoria americană - Războiul Civil (1861-1865)

În amândouă armatele combatante din Războiul Civil american (1861-1865), alcoolul a fost strict interzis, dar au fost

25

găsite căi, multe și ingenioase, de a-l procura și introduce în rândul militarilor de toate gradele. Băutura a ajutat pe mulți să suporte ororile războiului considerat a fi fost cel mai destructiv conflict militar din istoria Statelor Unite (peste 600.000 de morți).În medicina de campanie, alcoolul a fost principalul anestetic (răniții care trebuiau operați au fost practic îmbătați în clipele premergătoare intervențiilor, care erau -în majoritatea cazurilor - amputații de membre). El a mai fost folosit pentru dezinfecția rănilor și pentru tratarea stărilor de șoc psihologic.

Operație de amputație a unui rănit practicată în fața cortului sanitar- Gettysburg 1863Spitalele de campanie primeau un butoi de rom pe lună pentru a face față tratamentului mulților răniți.Dintre comandanți, cel mai celebru mare băutor a fost generalul nordist Ulysses Grant. Fiindcă în prima parte a razboiului Grant a fost singurul care a repurtat succese, președintele Lincoln a fost citat că ar fi spus: ...dați-mi marca whiskey-ului pe care îl bea Grant, ca să îi oblig și pe ceilalți generali să o facă. (MSM)

Rubrica gastronomica: Plăcintă macedoneană

26

cu praz

INGREDIENTE1 pachet aluat foetaj; 3-4 fire praz; 400 g

brânză (am pus brânza frământată + feta); 3 ouă; 100 g smântână; sare, piper; 3 linguri ulei; un gălbenuș de ou pentru uns plăcinta.

MOD DE PREPARARE REȚETĂ Prazul se spală, se taie rondele până la partea verde. Dacă nu e foarte bătrân, se taie și părțile

verzi, dacă nu sunt foarte tari. Se călește prazul în ulei și se adaugă puțină sare și piper.

Se bat ouăle, se adaugă brânza sfărâmată și smântâna și se amestecă împreună cu prazul călit.

Intr-o tava unsă cu puțin ulei se pune o foaie de aluat foietaj, umplutura de praz și cealaltă foaie. Se unge foaia cu gălbenuș de ou și se pune plăcinta în cuptor până se rumenește.

(preluat după www.cris75-despremine.blogspot.com)

ROMÂNIA: “Anatomia ratării” – cum suntem și dacă se poate face ceva - de

Virgil Iordache

www.contributors.iunie 16, 2016Tweet

„Deci mă voi lauda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine [… ] Când sunt slab atunci

sunt tare” (Corinteni, 12, 10).Ratarea României e un caz particular al problemelor civilizației

europene. Problemele acesteia din urmă vin din îndepărtarea de

27

valorile fondatoare ale libertății, autolimitării, dragostei și moderației.Particularitățile noastre vin din istoria mai îndepărtată sau mai recentă,

parte a contextului regional. Nu avem nimic special nici măcar în ce privește tarele. Nu suntem buricul pământului.

La noi pare să capete proporții uriașe proasta creștere. E ceva firesc, descindem din țărani și muncitori la modul cel mai propriu cei mai mulți dintre noi. Limitele socio-culturale ale familiilor nu pot fi compensate cu totul nici de inteligență, nici de eventuala hărnicie. Durează minim trei generații ca să ajungi din sărăcia lucie a țăranului oltean isteț cu șapte clase la Cambridge ca student și strănepot al lui. Oamenii din familii aflate de generații în contact cu educația serioasă au reflexul autolimitării și al moderației chiar în absența unor experiențe spirituale. Omul necultivat este însă prin natura sa excesiv în mai tot ce face. Îl poate salva doar o experiență spirituală.

Dacă în antebelic oamenii cu educație precară, deși majoritari statistic, nu aveau practic nimic de spus în privința statului, prin comunism ei au ieșit în față. Oamenii culturii înalte au fost lichidați, iar puterea au luat-o diletanții resentimentari, care în circa 50 de ani au falimentat țara.

Au continuat și după 1989. Prin brutalitatea mineriadelor s-a încurajat deliberat exodul celor mai inteligenți, harnici sau creativi, indiferent de gradul de bună creștere. Ce a rămas aici are astfel o inteligență medie și o hărnicie în mod obiectiv mai mică. La fiecare generație de tineri, cei care nu vor să se rateze aici și pot să plece pleacă.

Vidarea culturală avansată a României în comunism a făcut ca la redeschiderea comunicării cu lumea să absoarbim rapid și fără discernământ tot ce era la îndemână. Rezultatul e un amestec incoerent de valori și mentalități din toate timpurile: moderne și post-moderne pe un fond istoric pre-modern. De aici tensiuni grupale și irosirea energiei în dispute interminabile pentru că presupozițiile asumate sunt incompatibile.

Acestei mase i s-a dat formal o libertate cu care nu știe ce să facă, iar când decide ceva, nu știe cum să facă. Rezultă masive nemulțumiri, frustrări, agresivități, tot tacâmul reacțiilor psihologice compensatorii și al încercărilor ratate de salvare, cu particularitățile lor în diferite contexte sociale și profesionale. Inclusiv ura viscerală față de puținii oameni care dețin o cultură înaltă, care au capital simbolic.

Pe acești oameni nu îi agreează nici masele, pentru că le oferă un exemplu de succes la care nu pot ajunge, nici elita informațional-politică, cel puțin până de curând, pentru că le relevează impostura și le încurcă ploile de control total. Ori încearcă să îi distrugă mediatic, ori să îi atragă într-un joc de legitimare.

28

Toți cei care pun mâna pe putere la nivel de stat sau organizații publice sub masca procedurilor democratice prin minciună, reguli distorsionate, abuz, jocuri de culise, încearcă imediat după să atragă pe cei înșelați într-un joc de imagine comun, să arate vezi Doamne că ei sunt corecți. S-a căzut adesea în aceasă capcană.

În fapt, așa zisa clasă politică e dominată de niște escroci, nimic mai mult, iar singura modalitate de a-i sancționa, când au puterea, este delimitarea de ei. Nu există bine comun real alături de astfel de persoane obsedate de un control total, incapabile de compromisuri de substanță, de împărțirea resurselor. Binele comun a devenit o simplă retorică.

Binele comun în viziunea lor este binele lor, iar tu doar un sclav, preferabil de bună voie, pentru atingerea binelui lor.

E atâta tristețe în împărțirea mizerabilelor resurse existente în instituțiile publice și stat încât poți avea doar un sentiment de compasiune pentru cei care le administrează. Cine o face cu dăruire și corectitudine punând între paranteze cariera profesională din afara serviciului public e cu adevărat un erou. Din nefericire, pe lângă oamenii admirabili de acest fel sunt și mulți fripturiști vrând doar să-și astâmpere foamea cu o parte ceva mai mare din puținul disponibil, sau  bieți resemnați blocați într-o lume din care nu știu cum să iasă.

Mica elită reală românească se sprijină pe un fundament social de pură extracție comunistă. Într-o astfel de lume a trăi normal e vecin cu aroganța. Disperarea de a nu pierde până și mizeria ne face să o dorim.

Totuși, există speranțe. Ele vin din deschiderea lumii actuale, în care e prinsă și România. Informația circulă imediat, nu mai e loc de dictaturi în acest colț de lume. Și în privința înrețelării globale importantă e moderația. Dar pentru mulți aceste instrumente, chiar și când circulă informație folositoare, au alt rol, cum ar fi scoaterea din anonimat. Efectul net prin agregare este însă imposibilitatea controlului, un lucru bun.

Rețelele sociale nu au cum să scoată pe cineva din anonimat. Simpla cunoaștere a unui nume care e asociat unui comportament discursiv public nu înseamnă cunoașterea persoanei care are acel nume. A ieși din anonimat înseamnă a fi cunoscut ca persoană cu atributul nume și fapte asociate numelui. Scoaterea din anonimat poate rezulta numai dintr-o relație interpersonală, adică prin dragoste ca valoare fondatoare.

Suntem leneși, prost crescuți, grăbiți să avem succes fără efort, și nu se mai poate face nimic la nivel social global, pentru că nu putem accepta nici o autoritate în afara forței. Statul nostru rezistă doar

29

pentru că e prins în structuri suprastatale. În acest sens el are un rol, pe care nu noi, cetățenii, i l-am dat. Rolul e pus în practică de o clasă politică oportunistă pentru care celelalte obiective de interes public sunt secundare. Ei se prevalează de interesele strategice ale României ca să nu servească cetățenii mai mult decât strictul necesar. Într-un mod ciudat, tocmai susținătorii occidentali ai României, prin presiunile pentru reformarea sistemului, sunt mai aproape de interesul cetățenilor români decât mulți dintre actualii politicieini.

Ieșirea personală la lumină prin maturizare intelectuală și educație intensivă e responsabilitatea fiecăruia în parte.

Să faci ceva pentru țara ta e o chestiune de sacrificiu, nu vei primi nimic în schimb. A spune adevărul în România are caracterul unui sacrificiu.

E în cartea “Anatomia ratării” o înțelepciune practică surprinzătoare, un down-scaling al cunoașterii antropologice la situația românilor de acum exprimat într-un mod cât se poate de direct, fără ca astfel să fie pierdute înțelegerea empatică și fără să fie respinse nuanțele, acolo unde e cazul.

E surprinzătoare tocmai datorită unei idei preconcepute larg răspândite în mentalul colectiv, aceea că intelectualii nu se pricep la estimarea situațiilor concrete. Chiar și cei care au înclinații intelectuale și simultan mai știu și ceva concret se consideră mai degrabă o excepție.

Această presupoziție e demolată probabil definitiv de cartea menționată. Spiritul dilematic manifestat la scara mare a asimilării unui corp de cultură cu relevanță universală e perfect compatibil cu certitudinile locale, evaluările precise și bisturiul fin al decupajele analitice  într-un context istoric și cultural bine precizat. Gânditorul, creatorul, poate să fie la fel de bine și un manager eficient.

Stilistic e o carte radicală, rezultatul unei experiențe care arată imposibilitatea amestecării uleiului cu apa, a compromisului politic între valoare și non-valoare în interesul binelui comun.

Cartea e un croșeu definitiv la adresa mentalităților și părerilor de sine ale celor care se regăsesc în ea (și cine nu se găsește într-o măsură mai mică sau mai mare în această situație, pe ici pe colo ?). O lovitură imparabilă, răspuns la agresiunea imposturii.

Pentru cine aspiră către un ideal al civilizației europene este un must read.

Singura modalitate de a nu te lăsa educat de ea este să n-o citești.NotăAcest text pornește de la cartea “Anatomia ratării – tipuri și tare din

România post-comunistă” (Baconschi T. și Boeriu D. L., editura

30

Humanitas, 2016) și nu este o recenzie a ei. Stimulat de cele citite mi-am permis și câteva dezvoltări personale. Pentru a cunoaște cu precizie opiniile autorilor recomand cu căldură citirea cărții. O carte a unor oameni puternici, conștienți adică de slăbiciunile țării lor și de situația omului pe lumea asta.

-

Istorie prezidențială americană: Moartea președintelui James A. Garfield - de David Cornea

Asasinarea liderilor politici a fost un eveniment comun în istoria celor mai multe popoare. Începând cu uciderea lui Caius Iulius Cezar, în anul 44 î.e.n și terminând cu asasinarea lui Martin Luther King, din anul 1968, astfel de acțiuni au fost comise pentru scopuri politice diverse.

O astfel de asasinare politică a avut loc la 2 iulie 1881, în gara Baltimore și Potomac din Washington D.C. Președintele de atunci al Statelor Unite, James A. Garfield a fost împușcat în spate, când se pregătea să se urce în tren, pentru vacanță.

Planurile de plecare ale președintelui fuseseră făcute publice de mai multe ziare, ceeace a dat asasinului șansa să-și pregătească atacul. Charles A. Guiteau, un politician ratat, a așteptat în gară, înarmat cu un revolver 0.442 Webley British Bulldog. Garfield a intrat în gară, împreună cu cei doi fii ai săi, cu ministrul de externe și cu ministrul apărării, când Guiteau s-a ridicat și a tras două focuri, din spatele președintelui. Primul glonț a șters doar umărul victimei, dar cel de al doilea a intrat în corp, pe lângă coloana vertebrală, oprindu-se în spatele pancreasului. Asasinul a fost prins curând, iar președintele a fost transportat în încăperile de la etajul gării.

Președintele Garfield a fost așezat întins pe o bancă, conștient, dar șocat. Doctorii au fost chemați urgent. Folosind mâinile și instrumentele murdare, ei au explorat plaga, fără să poată extrage proiectilul. Rănitul a fost transportat la Casa Albă și nimeni nu se aștepta ca el să rămână în viață până în zori. Dar, în mod surprinzător, el a rămas conștient și parametri vitali s-au stabilizat. Atunci, cei din jurul lui au început să creadă că președintele rănit are o bună șansă de supraviețuire, dar nu trebuie să părăsească patul.

O echipă medicală condusă de Dr.Willard Bliss l-a supravegheat atent și condiția președintelui a fost schimbătoare pe toată durata verii. El nu a putut să mănânce hrană solidă și a tolerat doar lichidele. Febra

31

a fost schimbătoare. Doctorii au continuat să inspecteze rana, îcercând în zadar să extragă glonțul. Folosind de fiecare dată mâinile și instrumentele nesterilizate, doctorii au introdus microbi în plagă, ceeace a produs o infecție agresivă în corpul rănitului. El a pierdut mult în greutate, scăzând de la 200 la 135 de pounds (aproximativ de la 100 la 65 de kg). Infecția intrată în sânge s-a răspândit, a produs multiple abcese in diferite regiuni și a devenit amenințătoare pentru viață.

Celebrul inventator Alexander Graham Bell a fabricat un detector special de metal, pentru a ajuta la localizarea proiectilului din corpul președintelui, dar Dr. Bliss a permis să fie folosit numai într-o parte a corpului, unde credea el că trebuie să fie glonțul. Fiindcă proiectilul se afla în altă parte a corpului, el nu a fost niciodată găsit. Condiția lui Garfield s-a agravat și doctorii au continuat să facă mai mult rău, explorând în mod repetat plaga. Unul dintre ei a puncționat ficatul președintelui și a extras puroi. În luna Septembrie, președintele a fost mutat la Jersey Shore, unde a murit din cauza combinației unui anevrism rupt de arteră splenică cu bronhopneumonie și sepsis.

Președintele american James A. Garfield nu amurit din cauza împușcăturii, ci din cauza atitudinii neglijente a doctorilor cărora li se încredințațse îngrijirea lui. Ei au folosit instrumente nesterilizate și mâinile lor fără mănuși și au făcut numeroase încercări nereușite de a găsi și extrage glonțul. Prin aceasta, ei au introdus în corpul președintelui o infecție severă, care s-a răspândit și a produs complicații majore în alte organe.

Mulți dintre doctorii din acea epocă nu aveau încredere în măsurile de antisepsie. Chirurgul englez Joseph Lister a fost pionierul folosirii unui număr de substanțe chimice, pentru prevenirea infecției rănilor. Doctorii lui Garfield au fost împotriva acestor măsuri și infectarea plăgilor a fost principala cauză a morții celui de al 20-lea președinte al Statelor Unite.

De atunci, majoritatea doctorilor din Statele Unite au adoptat măsurile de sterilizare și dezinfecție ca mijloace de a preveni infecțiile și de a asigura recuperarea bolnavilor lor.

David Cornea, autorul articolului de mai sus, s-a născut la 12 decembrie 2001, în orașul Oklahoma City, din statul Oklahoma, unde părinții lui își terminau specializarea medicală. Familia s-a

32

mutat în Chattanooga TN și locuiește într-o suburbie rezidențială Signal Mountain. David urmează liceul local și participă la cor și în echipa de teatru. După cum se vede, tânărul autor este și înzestrat pentru scris și documentare istorică. Publicația noastră îi urează succes în proiectele sale și îl invită să trimeată și alte materiale.

Pictorul lunii: Dorel Zaica

Am mai scris despre profesorul Dorel Zaica. E, cred, cel mai inspirat, mai îndrăzneţ, mai subtil profesor de „creativitate” din cîţi cunosc. Profesor la un liceu de artă plastică, adică modelator de conştiinţe fragede, el își formează elevii în persepectiva unei cariere artistice construite nu doar pe îndemînare tehnică, ci, în egală măsură, pe ingeniozitate, reflecţie, interogativitate şi umor. (Andrei Pleșu).

33

Dorel Zaica în fața picturilor sale

34

35

Dorel Zaica este pictor, grafician, profesor, educator și scriitor. Absolvent al Liceului de Artă Tonitza, al cărui director a devenit peste ani și al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, pictorul Zaica a creat o artă cu înalt conținut spiritual.Ca educator, Dorel Zaica este autorul unor metode didactice originale, care centrează dezvoltarea copiilor pe stimularea curiozității și a creativității.

36

Lecția de zbor

37

38

Din lumea banilor: „Commodities” – de Ionuţ PlesnecuțeDerivativele de tip „futures” au ca bază de comercializare produsele de tip „Commodities”. În forma de bază „commodity” (produs, marfă) e un produs tangibil pentru care există cerere, care este oferit de o multitudine de vânzători şi care are acceaşi calitate indiferent de locul comercializat. Cuvântul „commodity” vine din latinul „commodus” care se traduce prin produs adecvat sau produs cu specificaţii exacte. În istorie, primele contracte „futures” care au avut ca bază un produs de tip „commodity” (orezul) sunt menţionate în Japonia secolului XVII. La începutul anilor 1800 fermierii din „midwest”-ul Statelor Unite ale Americii au început să aducă şi să depoziteze grâu în Chicago. Grâul era cumpărat de intermediari şi transportat pe coasta de est. Volumul tranzacţiilor a crescut de la an la an şi în 1848 a luat fiinţă Chicago Board of Trade (CBOT). Grupul de brokeri care a întemeiat CBOT a urmărit nu numai o eficientizare a comerţului şi modalităţii de plată în comerţul cu grâu, dar şi o standardizare din punct de vedere calitativ şi cantitativ. În 1864 CBOT oferea contracte de tip „futures” nu numai pentru grâu dar şi pentru porumb, bovine şi porci. De-a lungul timpului noi mărfuri au fost adăugate pe lista de bunuri de tip „commodities”. Astăzi, avem 5 mari categorii de „commodities” care la rândul lor sunt împărţite în sub-categorii.

1. Produse agricole care sunt separate în 2 subcategorii a. Cereale şi fibră – în această categorie găsim 17 produse

agricole. Cel mai popular contract e cel de porumb (unde există două caltităţi). De asemenea largi cantităţi de cafea, cacao şi zahăr sunt tranzacţionate. De exemplu, un contract „futures” pentru porumb în Europa e pentru 50 tone, în timp ce în SUA contractul este pentru 5000 de bushels care înseamnă 127 tone metrice.

b. Animale vii şi carne – în această categorie găsim 3 produse „lean hogs” (porci), „live cattle” (bovine), şi „feeder cattle” (tauri tineri castraţi care sunt îngrăşaţi şi apoi sacrificaţi).

2. Produse energetice – în această categorie găsim 9 produse. Cel mai tranzacţionat produs (commodity) în această categorie este petrolul care e divizat în 2 categorii pe baza calitatii sale: WTI Crude Oil şi Brent Crude. Un contract de tip „futures” pentru petrol e bazat pe 10,000 barili. Tot în această categorie găsim şi gazul natural sau gazolina. 3. Produse metalifere care sunt împărţite în 2 sub-categorii:

39

a. Metale Industriale – în această categorie avem 10 produse principale. Cele mai tranzacţionate sunt: cuprul, zincul şi aluminiul. O caracteristică interesantă e faptul că toate contractele bazate pe metale industriale sunt pentru o tonă metrică.

b.Metale preţioase – în această categorie avem aurul, platina, paladiumul şi argintul. Toate aceste metale se tranzacţionează în multipli de o uncie (troy ounce) care are o greutate de 31.1 grame.

4. Alte produse – în această categorie avem produse care nu sunt larg răspândite sau care sunt folosite doar în anumite regiuni. Cele mai populare produse în această categorie sunt: cauciucul, uleiul de palm, bumbacul şi cheresteaua. 5. Produse financiare – această categorie acoperă o gama largă de instrumente financiare – de la indici financiari şi rate de schimb valutar până la bonduri emise de diferite entităţi (companii sau guverne).

Pe lângă aceste categorii şi produse principale enumerate mai sus au fost create burse care tranzacţionează produse („commodities” )care sunt considerate de nişă. De exemplu, în 2012 a fost creată o piaţă de tranzacţionare a diamantelor. Un asemenea contract reprezintă un diamant de o carată care trebuie predat în Anvers unde se găseşte şi bursa de diamante. În general, „commodities” au fost iniţial dezvoltate pentru a fi folosite cu contractele de tip „futures”. Totuşi, ele fac subiectul şi altor tipuri de contracte precum „forwards”, „options” sau „swaps”. În Statele Unite ale Americii principala instituţie care supraveghează tranzacţionarea produselor de tip „commodities” şi a contractelor „futures” este Commodity Futures Trading Commission (CFTC). Instituţia a fost înfiinţată în 1974 cu scopul de a monitoriza corectitudinea tranzacţiilor şi a interveni în cazul când legile şi/sau regulile de tranzacţionare sunt încălcate. Cu timpul, CFTC şi-a înmulţit atribuţiile, în prezent monitorizând toate tipurile de derivative. După criza financiară din 2008, prin Dodd-Frank Act, agenţia a primit puteri suplimentare pentru a reduce riscurile care au apărut în timpul crizei şi de asemenea să ofere o mai mare transparenţă în domeniu. În prezent, doar a parte a contractelor bazate pe „commodities” sunt onorate prin livrarea produsului şi plata contravalorii. O bună parte a contractelor sunt efectuate de companii pur din motive economice (pentru a se proteja împotriva variaţiilor de preţ) sau de alte entităţi pentru a specula variaţii în preţul produsului. În general, aceste tranzacţii în momentul terminării contractului sunt tranşate printr-o tranzacţie financiară – cel care pierde transferă o sumă de bani care aduce contractul respectiv la zero.

40

Memorii: Petre Stoica despre Nichita Stănescu

Interviu apărut în revista Tribuna nr. 46 şi 47/1980

..."Îndreptându-mă într-o după-amiază spre plăcutul (acum dispărut) restaurant "Diham", în Cişmigiu mi-a fost prezentat Grigore Hagiu. Purta tricou de marinar, descărcase în nu ştiu ce port lăzi cu băutură, se ţinea însă drept aidoma bradului. Mi-e imposibil să-mi amintesc dacă m-a urmat la "Diham" (cât de frumos mai cânta Nichita la pianul acestui local, noaptea, după retragerea orchestrei!), sigur ştiu că foarte curând între noi s-a legat o trainică prietenie, niciodată atinsă de catranul dihoniei. Salasuia la o aruncătură de băţ de mine, pe Pictor Stahl, străduţă romantică şi liniştită. Avea şi el o "barcă", una scufundată, la trei metri sub nivelul trotuarului. În ea îşi petrecea veacul Pavel Aioanei şi minunatul Vasile Gorduz, biet student la artele plastice. Semăna atât de izbitor la chip cu Trakl (îi semăna şi prin excesele alcoolice), încât mă prăpădeam de dragul lui. Mă bucur că în prezent este un sculptor important al ţării. Eu, cu prietenii mei, Grigore cu ai săi, treptat, treptat ne-am constituit într-un grup unit nu atât prin vârstă şi elanuri bahice, cât prin sfânta noastră preocupare pentru arta autentică, purificată de dogme. Cercul, eteroclit, îl formau Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Nicolae Breban (stăpânea şi el o faimoasă "barcă", pe Nerva Traian) Gorduz, E. Mihăescu, Modest Morariu, Lucian Pintilie, Mircea Ivănescu (în 1951 mi-a pus în mână DIE VERWANDLUNG de Kafka!), Matei Călinescu, Florin Mugur, Cezar Baltag şi Mihai Murgu. O fi complet pomelnicul? Cu Nichita şi cu Grigore, la începutul începuturilor ne întâlneam la toate ceasurile zilei şi nopţii. Citeam din propriile noastre creaţii sau zăboveam îndelung asupra unor autori străini (Ungaretti, Rilke, Montale, Trakl), sorbindu-le mierea. Reverimentul poetic produs după anul 1960 (inaugurat, indiscutabil, de STEAUA), îşi are rădăcinile şi în lumea acestui grup febril, închinător în faţă unui singur altar : al Minervei."...

Nichita Stanescu & Petre Stoica

41

Petre Stoica și Nichita Stănescu

42

 Generația șaizecistă: Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu și Petru Stoica (fotografie din anul 1958)STRĂZILE LUI NICHITetre StoicaCasele lui Nichita: şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte.Proaspătul absolvent nu ajunsese încă pe aripile gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), dar avea atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban.

În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sarutandu-i umbră romantică - perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldură prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vîra el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul sau de înger, citadela să de aur - menţionarea lor îi revine biografului de mâine.

Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita

43

şi-a petrecut veacul lângă mine doi ani, iar în idilică Băneasa, următoarea mea "reşedinţa", încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul sau triumf poetic. Gândurile obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te "printr-un burlan de piatră", cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrană noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul făliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă Nini pleca la Ploieşti revenind seară cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al sau, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţa precară, susţinută însă de măreţ idealism:Pe strada Gutenberg într-o mansardăDemult, beţiile cu ceaiuri negreFăceau aldinele să ardăPe zidurile răzuite negre.Mari hărţi de fum purtînd cocardăO luna strălucind din cercuri negreNoi doi visam o mare artăCu versuri albe versuri negreO inima dinamitardăBătea-n ciolanele noi, negreşi lungi, şi-n creştere bastardahrănite doar cu ceaiuri negrePe strada Gutenberg într-o mansardă,Pe strada Gutenberg într-o mansardă...

44

Opinii: Cît de terorişti suntem? - de Andrei Pleşu

Ziarul Adevărul 27 iunie 2016 *Se dedică, prieteneşte, doctorului Andrei Haidar*

Nu trebuie să fii hiper-sensibil, creştin practicant, campion al bunătăţii sufleteşti, ca să priveşti cu groază scenele de martiraj sîngeros, trăite de o mulţime de inocenţi, căzuţi în mîinile feluritelor grupuri teroriste. De la tragedia turnurilor gemene din 2011 la asasinatul din redacţia Charlie-Hebdo, de la decapitările filmate victorios pentru un  efect pedagogic pe măsură la ameninţările proferate de imami din Londra şi Bruxelles, pentru care civilizaţia europeană e o erezie şi trebuie lichidată cît mai curînd, totul e de o blasfematoare inumanitate. Şi, repet, pentru a trăi oroarea ca oroare, nu trebuie să fii o conştiinţă exemplară, ci, pur şi simplu, un om normal, pentru care uciderea semenului e de neconceput, mai ales cînd retorica ei e religioasă. A-L lua pe Dumnezeu (fie El Dumnezeul iudeo-creştin sau Allah) drept justificare a torturii şi omuciderii e, de fapt, pură barbarie atee, orgoliu al puterii, secularizare manipulatorie a transcendenţei. Deunăzi, am primit pe mail un filmuleţ înfricoşător: o femeie în vîrstă dintr-o ţară islamică e înconjurată de cetăţeni sumbri şi soldaţi înarmaţi care o judecă pentru indecenţa de a adăuga vestmîntului tradiţional (negru) o vestă roşie. I se ţine un discurs „edificator”, după care este împuşcată, principial, în cap. Cu asemenea întîmplări în minte şi sub impactul ultimilor evenimente provocate de migraţia spre Europa a unui mare număr de refugiaţi arabi, am ajuns să identificăm terorismul cu o patologie care nu ne priveşte decît indirect şi, de regulă, în postura de victime. Noi nu ne mai aflăm, nu-i aşa, în această „fază” a evoluţiei noastre. Ne-am emancipat. Vom fi făcut şi noi, în vremuri apuse, unele „nefăcute”, dar acum suntem oameni cumsecade, naţii civilizate, întrupări ale progresului social şi moral. Asta pînă aflăm că de curînd, într-un club de undeva din Florida, un apucat a omorît 50 de inşi, rănind şi alţi 53. „A, bine, dar îl chema Omar Mateen!” - vor observa, cu subînţeles, „europenii”. Da, dar pe cel care, în decembrie 2012, a ucis, în Connecticut, 20 de copii (între 5 şi 10 ani) şi 6 profesori îl chema Adam Lanza. Există şi un Seung-Hui-Cho, care a lichidat, în Virginia, 32 de „ţinte”, există şi un James Eagan Holmes, cu un palmares de 12 morţi şi 70 de răniţi într-un cinematograf din Colorado. Cum vedem, instinctul asasin e ecumenic. Doar că noi facem diferenţa între „nebuni” şi „fanatici”, nebunii avînd „circumstanţe atenuante”… Dar în Statele Unite, lucrurile au o amploare greu de digerat. S-a stabilit că între 1966 şi 2012, numărul

45

atacurilor armate „găzduite” de puterea planetară americană a fost mai mare (90) decît oriunde. Pe locul 2 se află Filipinele, cu abia 18. Cauzele sunt multiple, dar pe primul loc e, totuşi, legislaţia foarte permisivă cu privire la dreptul aproape oricui de a avea o armă (în multe state au acest drept şi orbii). Rezultatul este că, potrivit statisticilor, numărul de morţi cauzate de atacuri armate interne, depăşeşte şi numărul soldaţilor americani morţi pe cîmpul de luptă şi numărul victimelor unor acte explicite de terorism. Să nu uităm că civilizata Americă, vîrf de lance al „corectitudinii politice” este şi ţara în care pedeapsa capitală e practicată fără ezitare, în ciuda unor erori celebre, dar şi a păcatului - uzurpator - de a substitui şi limita judecata lui Dumnezeu. Să nu ne fudulim! Uitaţi-vă la isprăvile grupurilor de neonazişti din Germania, sau la „cafturile” pe bază de bîtă metalică, sticle sparte şi scaune contondente, provocate de „nevinovate” parizanate sportive. (Vezi tapajul stradal din Marsilia, iscat în preajma meciului de fotbal Rusia-Marea Britanie).  Carevasăzică, „nasc şi la noi” terorişti… Nu ne trebuie mult ca să dăm de pămînt cu europeni de-ai noştri, cu străvechi „concetăţeni”, dacă nu chiar cu membri ai propriei familii. Violuri? Avem. Necrofilie? Avem. Copii abuzaţi, sau abandonaţi fără milă? Avem. Tîlhărie la drumul mare? Avem. Crimă? Este! Nu ne lipsesc dovezile că pasiunea sinistră de a face rău fizic „aproapelui” este larg răspîndită şi ar trebui să se adauge, ca temă de introspecţie, culpabilizării „creştine”, „europene” a „străinilor”. Cain nu e arab. E primul fiu al cuplului primordial şi e prezent, ca atare, în gena tuturor seminţiilor. Sigur, există, uneori, diferenţe de amploare, de acceleraţie, de grad, între crimele unora şi ale altora. Uneori, ocupă scena albii, alteori coloraţii. Uneori roşii, alteori verzii. Dar nu vom avea nicio şansă de a controla terorismul „alogen”, cîtă vreme nu vom avea înţelepciunea de a reflecta cît de cît şi la terorismul din noi înşine şi din imediata noastră vecinătate. Începînd, ca s-o luăm de jos, cu bătaia pe care i-o poate administra un politician liberal unei concitadine, supărate că era s-o calce cu maşina. Sau cu preotul care îşi cotonogeşte un enoriaş în curtea bisericii, sau (altul) care sare să-i dea cu crucea-n cap unui „recalcitrant”. E plin, în jurul nostru, de ură, violenţă verbală extremă, chef de bătaie şi porniri ucigaşe. „E ceva şubred” în alcătuirea fiinţei căzute care suntem. Măsuri imediate? Prudenţă, milă, grija de a nu provoca. Restul e ideologie.

46

Geopolitică: Keep calm and listen to the People! - de Traian UngureanuZiarul Adevărul 27 iunie 2016

"Marea Britanie nu se putea rupe de naţiunea europeană dintr-un motiv elementar: aşa ceva nu există“ Problema Uniunii Europene nu e Marea Britanie, ci Uniunea Europeană.

Cu tot cu Ministrul de Externe german care, speriat că i-ar putea deranja pe ruşi, vrea să pună pîslari trupelor NATO din Polonia. De aici întrebarea: ce e mai rău? Să iasă britanicii sau să intre ruşii? Răspunsul trebuie să vină în germană. Încă două umilinţe UE riscă un auto-şah-mat. Neajunsul acestui şah-mat dat albului de alb cu piesele negre e că nu poate fi înţeles de un învins care se crede învingător. De fapt, lucrurile sînt simple. Doar timpul, stima de sine dusă dincolo de luciditate şi un Everest birocratic dau aparenţa unei complicaţii periculoase.   Timpul a întins cursa în care continentul a păşit de fiecare dată, fără ezitare. Altfel spus, lăsat de capul lui, Continentul a luat-o, iar, razna şi a găsit calea care duce de la ideal la utopie. Proiectul european a încetat să mai fie suma relaţiilor între vecini care se înţeleg pe baza culturii comune şi a devenit suma bîrfelor purtate de subalternii aceluiaşi uber-şef. Referendumul care a scos Marea Britanie din UE nu e o toană sau un act de vandalism. Pentru britanici, proiectul european a fost, mereu, o zonă de liber schimb. Uniunea Europeană nu poate spune că n-a fost avertizată. De mai bine de 30 de ani, britanicii repetă unul şi acelaşi lucru: dacă vă apucaţi de un superstat, nu contaţi pe noi! Rădăcinile istorice ale referendumului sînt de găsit în oroarea britanicilor faţă de un continent transformat în bloc tutelat de o ideologie şi de o putere dominantă. Britanicii au salvat de două ori Europa de la masificare, în 1815 şi în 1945. Doare? Istoria Europei e un continuum care răneşte, dacă nu e asumat. Referendumul care a scos Marea Britanie din UE nu e o toană sau un act de vandalism. Da, David Cameron a făcut calcule politice mărunte, dar a trezit istoria şi a fost măturat de suflu.  Mai departe, a lucrat euro-stima de sine dusă dincolo de raţiune. Produsul ei e ceva ce se numeşte consens european. În punctele ei cheie, această formă de auto-supra-evaluare e o dogmă debilă dar seducătoare. Ea a încurajat, cu premeditare, confuzia între Uniunea Europeană şi Europa. UE=E. Aşa a fost anihilată evidenţa după care UE nu poate fi decît forma actuală şi

47

perfectibilă de organizare a unei mari părţi a Europei. Mitologia UE a împrăştiat impresia că UE e realitatea însăşi. Că e trecutul şi viitorul Europei. Că nu există viaţă şi şanse în afara UE. Că există doar supunere şi niciun fel de recurs. Că orice observaţie sau unghi critic e o blasfemie urcată din adîncimi barbare. Grecii numeau asta hybris – sfidarea care îşi nenoroceşte purtătorii. Mai nou, Donald Tusk, Preşedintele Conisliului European, dar şi polonez încercat de comunism, i-a spus „aventură utopică”. În Vest, consensul european a devenit cool pentru generaţiile postbelice crescute la adăpostul prosperităţii. Copiii din flower-power ai Europei au fost învăţaţi că prosperitatea şi pacea au fost aduse de o barză cu însemnele UE pe aripi. Bineînţeles, UE a avut grijă să nu informeze că miracolul european postbelic a fost gestionat de UE, după ce a fost finanţat de Planul Marshall şi apărat de NATO. În Est, subdezvoltarea şi frica de ruşi au asigurat aprobarea necondiţionată a consensului european, chiar şi cînd asta a însemnat o extracţie masivă de forţă de muncă şi profit pe piaţa de consum. Dar asta e mai puţin important. Adevărul e că, fără UE, România ar fi fost tinda murdară de la intrarea în bordeiul moldovenesc de la intrarea în bordelul rusesc. În Marea Britanie, consensul european s-a izbit de o insulă de nucă tare. Nu poţi reformula definiţia libertăţii şi nu poţi da lecţii de democraţie celor ce le-au inventat şi dăruit Europei. Rezultatul referendumului e răspunsul unei naţiuni care nu şi-a uitat suveranitatea. Spre deosebire de ce ştim de la naţiuni care obişnuiesc să-şi dea foc într-o orgie de drapele şi folclor, suveranitatea britanică nu e tribală, ci legală. S-a spus că Marea Britanie e o dictatură parlamentară. Întocmai. În lipsa unei Constituţii scrise, britanicii folosesc formula: Constituţia, adică legea, e tot ce decide Parlamentul şi e agreat de Coroană. Din clipa în care UE a renunţat la ideea unei Europe de colaborări suverane şi a devenit un moloh care face legea în toate statele membre, ciocnirea era inevitabilă. Însă împotrivirea britanică nu e o afacere insulară. E parte a unei revolte pan-europene împotriva establishment-ului, a orînduirii elitare, a ciocoimii VIP. După 2008, căderea economiilor a fost urmată de 8 ani de expertize şi remedii inepte. Pînă şi copiii şomeri ai şomerilor ştiu că ideea de a lega, prin euro, Sudul neproductiv de Nordul hiperproductiv a distrus Sudul şi a îndestulat Germania. A se compara: şomaj 5% în Germania şi 25% în Grecia, Italia şi Spania. Aici, Germania a uitat să fie europeană. Berlinul nu s-a clintit de mila Sudului şi a avut doar grija exporturilor. Evident, în interesul cetăţenilor germani. Cînd, însă,  Marea Britanie face acelaşi lucru, ascultînd verdictul propriilor cetăţeni, vorbim de naţionalism şi înapoiere. Logică subtilă! Un fiasco îşi cheamă întotdeauna rudele la masă. După căderea Sudului prin euro, a venit Ucraina. În doar cîteva săptămîni, UE a

48

fost tăvălită cu degetul mic de Putin. Superba diplomaţie europeană s-a retras scheunînd a compromis. După un an, în 2015, a început marele asalt al migranţilor. Cancelarul Merkel a suspendat gravitaţia şi a capitulat, cu senzaţia că a semnat actul de fondare a raiului. Ulterior, Comisia Europeană a explicat statelor membre UE care n-au avut revelaţia Merkel ce au voie şi ce n-au voie să facă pe teritoriul, cu graniţele lor şi cu alcătuirea neamului lor.   La un loc, aceste eşecuri şi sfidări succesive au convins un public larg, într-adevăr european, că elitele au ieşit din realitate. Că nu ştiu şi nu pot să ia decizii. Confreria globală a supertehnicienilor şi a marilor instituţii, de la FMI la NATO şi UE, s-a compromis şi delegitimat. Naţiunile au aflat că sînt singure. Singure cu trecutul, tradiţia şi cultura lor. Societăţile s-au retras din contractul neonorat de establishment şi au ripostat, la fiecare rînd de alegeri, cu partide populiste şi idei recuperate din bunul simţ al vremurilor trecute. Dintr-o dată, democraţia a devenit neconvenabilă pentru elite. Rezultatul referendumului britanic e prezentat ca un act de trădare. Ceva asemănător cu o Transilvanie care se rupe de naţiunea română. Serios? Marea Britanie nu se putea rupe de naţiunea europeană dintr-un motiv elementar. Aşa ceva nu există, oricîte partide de euro-voodoo s-ar organiza la Bruxelles. În plus, teritorial şi cultural, din Europa nu se poate ieşi. Dar asta numai pentru cei ce pot face faţă confuziei UE=E. UE şi corul de presă asociat au reuşit să creeze legenda după care, odată plecată, Marea Britanie se va dezmembra, în aplauzele dlui. Juncker. Legenda trebuie dată la verificat. Scoţia nu va pleca pentru că demagogii care fac acum zgomot sînt fericiţi să trăiască din lozinici naţionaliste şi bani de la bugetul britanic. Dacă Scoţia pleacă, se duc şi banii, iar demagogii vor trebui să guverneze cu adevărat. Apostolii naţionalişti scoţieni ştiu bine trei lucruri pe care nu se îndură să le anunţe public: exportul de whisky nu poate ţine trează economia, în UE nu se intră pe bază de prezenţă la ghişeu, iar saltul în UE va însemna saltul în braţele dlui. Scheuble. Şi atunci Scoţia va afla, cu adevărat, ce-i aia austeritate. Nu cumva e mai comod în Regatul Unit, veşnic finanţator şi ţap ispăşitor? Marea Britanie nu se putea rupe de naţiunea europeană dintr-un motiv elementar. Aşa ceva nu există. Ideea după care Irlanda de Nord se va uni cu Irlanda n-a fost niciodată rostită în Irlanda de Nord. Cine vrea aşa ceva nu ştie nimic despre cazanul cu furii irlandeze şi crede că un război civil seamănă cu propria-i ecranizare. Trecem. La fel de năroadă e supoziţia după care, părăsind Uniunea, Marea Britanie se preschimbă într-o naţiune nedemocratică. Aşa e! În urma mărilor care seacă rămîne un strat gros de zahăr. Dar străinii? În primul rînd, sutele de mii de români care muncesc în Marea Britanie. Ipoteza după care Londra a rezervat, deja, trenuri şi vapoare pentru deportări vine dintr-un folclor de presă iresponsabil. E loc destul

49

pentru români în Marea Britanie şi, cu o expresie anglo-franceză, business berechet. Britanicii care s-au bătut pentru a ieşi din UE n-au cerut stoparea migraţiei. Au cerut migraţie controlată, după modelul Statelor Unite, care au practicat numai aşa ceva, dar, de cînd cu glumeţul Obama, cer altora să nu facă aşa ceva. Aşadar, cine e in e in. Cine vrea să vină, trebuie să sune la uşă. UE a pornit greşit, a doua zi după referendum. În prima ei declaraţie, Cancelarul Merkel a vorbit de „continuarea procesului de unificare”. Interesantă povaţă: ai pierdut un picior? nu pregeta! Îl poţi pierde şi pe celălalt! Şi, ca să treacă de la vorbe la fapte, Cancelarul german a chemat la raport şi discuţii post-britanice şase state super-membre ale UE. La Berlin, nu la Bruxelles. Restul de 21 pot sta acasă, în frunte cu Estul care nu trebuie ajutat să se bage în seamă. Măcar Cancelarul Merkel a ştiut să ceară echilibru şi reţinere faţă de britanici. În schimb, abia întors din Rusia, Jean Claude Juncker cel Cumplit a cerut o pedeapsă exemplară. Martiriul britanic trebuie să aibă loc în văzul statelor membre care ar fi tentate de divorţ. Vrea neapărat UE să dea impresia că e o închisoare care pedepseşte familiie evadaţilor? Pe termen scurt, britanicii vor avea, oricum, de suferit. Divorţurile sînt traumatice. Pe termen mediu, Marea Britanie va dovedi că poate ţine insula la suprafaţă. Atlanticul e prietenos. După care, va veni rîndul UE să-şi rezolve problemele. Fără bun-simţ uman şi asistenţă divină, va fi imposibil. Pînă la urmă, britanicii n-au făcut altceva decît să dea un vot de încredere în Marea Britanie. E ceva în neregulă? Cînd 17 milioane de oameni îţi spun că te-ai îmbătat cu propriile iluzii, e bine să te duci la culcare, cu urechile larg deschise. Chiar dacă te numeşti UE. Morala e simplă: Keep calm and listen to the People!

50