BuletinulClubului Român din

ChattanoogaNumărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

www.romclub.wordpress.com

Istorie: Cine au fost cu adevărat ruşii. Piraţii şi războinicii care au transformat Rusia din uniune de triburi în imperiu

Ziarul Adevărul 20 februarie 2016,

Numele ruşilor, spun specialiştii, vine de fapt de la o serie de popoare scandinave din neamurile vikingilor. Aceşti războnici din nord ar fi ocupat şi înrobit populaţiile slave care trăiau pe teritoriul vestic al Rusiei de astăzi. Aceşti vikingi au civilizat şi dat naştere statelor ruseşti medievale.Ruşii aşa cum îi cunoaştem astăzi sunt în mare parte neamuri slave, cel puţin în zona de vest a Rusiei. Limba rusă aparţine de altfel familiei de limbii est-slavice apropiată de cea ucraineană, bielorusă, poloneză sau slovenă. Slavii de est care locuiesc însă Rusia de astăzi nu sunt de fapt ruşi în adevăratul sens al cuvântului. Numele de rus le-a fost împrumutat lor. Adevăraţii ruşi sunt de fapt nordici, spun specialiştii, şi i-au invadat în zorii evului mediu pe slavi, civilizându-i. 

1

Slavi şi vikingii la funerariile unei căpetenii varege FOTO wikipedia.org-tablou al lui Henryk Siemiradzki

 Slavii erau populaţii indo-europene atestate documentar pentru prima dată în izvoarele bizantine începând cu secolul al VI-lea. Primele triburi menţionate locuiau în zona de nord-est a Europei, în zona de est a Poloniei, dar şi în Ucraina actuală. Se numeau antii şi sclavinii. Cronicarul bizantin Procopius din Caesarea din timpul domniei lui Iustinian I din secolul al VI lea spune că aceste triburi au plecat din zonele Carpaţilor, Dunării de Jos, dar şi din spaţiile nord-pontice, atacând provinciile romane din zona Dunării.   ”Aceste triburi, sclavenii şi antae, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc într-un soi de democraţie şi totul se hotărăşte în comun”, spunea despre aceştia istoricul bizantin al împăratului Iustinian. Tot Procopius spune despre slavi că sunt populaţii primitive dar formate din indivizi puternici şi frumoşi. ”Trăiesc în colibe amărâte îndepărtate una de cealaltă, schimbându-şi locul des. Pleacă la război pe jos, cu scuturile şi suliţe, dar fără pieptare. Unii dintre ei nu au nici măcar o cămaşă sau o mantie, dar strângându-şi bucăţile de postav în zonele intime intră în luptă cu adversarii. Pentru că ei fără excepţie sunt bărbaţi înalţi şi voinici, cu părul nici foarte blond dar nici întunecat, mai degrabă roşcat”, adăuga Procopius din Caesarea.  

2

Mulţi istorici spun că slavii au ieşit din anonimat odată cu migraţiile hunilor într-o primă fază, când au luat locul unor neamuri germanice împinse către est, dar mai apoi şi a avarilor care i-au luat în anumite campanii către vest drept federaţi. Către zona Rusiei de astăzi s-au aşezat anumite triburi de slavi estici, consideraţi genetic strămoşii populaţiilor ruse de astăzi şi anume krivichianii, radimichianii, vyatichianii, severianii şi slavii din neamul Ilmen. Aceştia locuiau în teritoriile sud şi est baltice. Nu erau cunoscuţi în aceea perioadă ca ruşi. De fapt nici măcar nu erau ruşi, erau triburi de slavi estici. Adevăraţii ruşi sunt de fapt suedezi Aceste triburi slave au căpătat numele de ruşi mult mai târziu, începând cu secolele VIII-IX. Şi asta de la adevăraţii ruşii, care erau de fapt suedezi, arată anumiţi oameni de ştiinţă şi cronicari. Istoricul Donald F. Logan, istoricii ruşi A. A. Shakhmatov şi S. Tomasivsky, dar şi Frederind Durand plus numeroase descoperiri întinse în spaţiul rusesc de astăzi atestă faptul că „rus” erau numiţi suedezii din Uppland şi Gottland care se ocupau cu comerţul către Bizanţ, prin est sau mai precis prin ţinuturile slavilor. Purtau şi numele de varegi dar şi cel de ”rus” sau mai bine zis ruşi. Erau vikingi în toată regula, foarte buni navigatori, războinici neîntrecuţi şi buni negustori care au colonizat multe dintre teritoriile de astăzi ale Rusiei.  ”Vikingii care au părăsit Uppland şi insula Gotland au urmat acest drum pe râuri şi uscat, pătrunzând adânc în inima Europei răsăritene”, preciza Donald Logan în ”Vikingii în istorie”. Tot ei au dat şi numele populaţiilor de slavi pe care au ajuns să le supună. Coloniile ”ruşilor” suedezi sunt atestate arheologic la sud de Baltica. „Înainte de epoca vikingilor, suedezii şi gotlandezii creaseră colonii pe ţărmul de sud al Balticii. O serie de săpături au scos la iveală două cimitire scandinave mai mari lângă oraşul Grobin situat în apropierea oraşului Libau de azi, pe coasta baltică a Letoniei”, adaugă Donald F. Logan în aceeaşi lucrare. Mai apoi aceşti ruşi suedezi au înaintat mult către est, ajungând în inima teritoriile locuite de slavi estici de pe teritoriul de astăzi al Rusiei, navigând pe Nipru, Volga şi ajungând în cele din urmă la Marea Neagră şi Bizanţ.  ”Cu siguranţă colonizarea a putut să capete în anumite locuri proporţii impunătoare: în regiunile care se întind de la Vladimir la Iaroslav au fost inventariaţi în secolul al XIX lea, 7729 de tumuli, iar centrele create de vikingi în locuri ca Staraia Ladoga,Novgorod şi Kiev au fost cu siguranţă capitale în care timp de generaţiui, au domnit dinastii suedeze”, precizează şi Frederic Durand. Misiunea lor iniţială în est a fost explorarea şi comerţul. Arabul Ibn Rustah preciza

3

de altfel clar în secolul al IX lea că varegii sau vikingii ruşi ”trăiesc exclusiv din comerţul cu slavii”. Ruşii i-au supus pe slavi, i-au civilizat şi le-au împrumutat numele Cronica lui Nestor, scrisă de un călugăr dintr-o mănăstire kieveană din secolul al XII-lea, atestă acest nume de ”ruşi„ dat de populaţiile finice în secolul al IX-lea suedezilor. Mai mult decât atât, cronica rusească arată că suedezii au fost factor civilizator în rândul uniunilor de triburi slave. Mai precis, aceştia ar fi fost chemaţi de slavi să-i conducă şi să le dea legii. Iniţial suedezii i-au supus şi obligat la tribut, dar mai apoi slavii de bună voie le-au cerut să le devină stăpâni.  ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor. Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri. Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi.(....) Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor: Ţara noastră este mare şi bogată, dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, scria în cronica lui Nestor despre evenimente care ar fi avut loc în secolul al IX lea. În acest fel, slavii au ajuns să fie cârmuiţi de ruşii suedezi.  Primii lideri au fost Rurik şi Oleg, cei care au întemeiat Novgorodul şi Kievul în 862 şi respectiv 869. Practic, vikingii suedezi, adevăraţii ruşi, au creat primele cnezate şi principate slave bine dezvoltate. De altfel, dinastia de ţari a ruricovicilor, adică urmaşi ai Rurik, va continua să stăpânească în Rusia până în secolul al XVII lea. Totodată un important document precum ”Analele Sfântului Bertin” atestă pentru secolele IX-X existenţa unor personaje numite ”rhos” sau ”ruşi”, care erau de fapt suedezi.  Controverse pro şi anti-normande Totodată în istoriografia rusă a apărut şi un curent anti-normand care neagă faptul că denumirea de ruşi ar fi venit de la scandinavi. Mai mult decât atât, aceşti istorici spun că de fapt şi slavii ar fi întemeiat state înainte de venirea vikingilor. Istoricii anti-normanzi arată că de fapt ruşii erau slavi care au locuit la sud de Kiev încă din preistorie. Ca să-şi susţină teoria, au folosit numeroase dovezi printre care nume de râuri precum Ros din apropiere de Dniepr.  

4

Anti-normandiştii încearcă să demonstreze că nu exista niciun trib numit ”rus” în Suedia. Totodată aceştia se bazează şi pe scrierile lui Ibn Khurdadhbeh, care în 840 scria că Rus este un trib slav. Aceste argumente avansate de istorici precum S. Gedeonov, M. Hrushevskyj, B. D. Grekov sau V. T. Pasuto nu au fost însă foarte convingătoare. Cu toate acestea, doctrina anti-normandistă a fost susţinută de regimul comunist.

Geopolitică:Mai pot fi salvate Proiectul European şi alianţa cu Statele Unite de poluarea mediatică antioccidentală a Rusiei? – de Valentin Naumescuwww.contributors.ro /februarie 25, 2016

Îmi propusesem să scriu acest articol prin toamna lui 2012, la revenirea în ţară după mai mulţi ani, dar temele punctuale şi fierbinţi ale agendei internaţionale s-au succedat cu repeziciune şi nu au lăsat loc reflecţiilor de ansamblu. Simţeam vag că se petrece ceva în legătură cu încrederea oamenilor în Uniunea Europeană şi în NATO, în alianţa esenţială cu Statele Unite, în percepţia asupra Occidentului şi direcţiei strategice de urmat, chiar dacă nu se crease o masă critică în sens opus. Acum, când guvernul de la Berlin cere explicit serviciilor secrete să declanşeze o investigaţie cu privire la propaganda Rusiei în Germania, lucrurile încep să se lege iar scenariul, din nefericire, prinde contur.

Într-un fel, poate e mai bine că nu am scris atunci pe această temă, fiindcă ar fi arătat altfel, probabil mai estompat, mai dubitativ, cu aerul ezitant al unor bănuieli lipsite de dovezi, de certitudini. Anii care au trecut nu au făcut însă decât să acutizeze simptomele marii schimbări de cultură politică declanşate prin manipulare mediatică în multe din societăţile europene, să îmi confirme observaţia de atunci şi să îmi întărească tot mai mult sentimentul unei tendinţe grave de alienare faţă de setul de valori, principii şi interese care au triumfat la sfârşitul Războiului Rece (evident, cele ale democraţiilor liberale occidentale), cu alte

5

cuvinte faţă de paradigma în care ştiam că s-a format intelectual, profesional, academic şi politic generaţia noastră, în anii ‘90.

Acum nu mai e doar o senzaţie vagă, ca în urmă cu câţiva ani, ci un sentiment clar, puternic, durerors, îngrijorător. Ce este inedit în acest uriaş atac antioccidental şi antiliberal este că vine cu precădere de pe poziţiile dreptei conservatoare, nu ale stângii postcomuniste, care frâna acum 20-25 de ani reformele în Centrul şi Estul Europei şi care a devenit astăzi nerelevantă în spaţiul public. Cine concepe acum manipularea antioccidentală a opiniei publice a înţeles că nu mai poate miza pe discursul stângii muncitoreşti, sindicaliste, ci pe agresivitatea „proaspătă” a naţionalismului reinventat în forme de exprimare moderne, a creştinismului fundamentalist (bineînţeles că există şi aşa ceva), pe argumentaţia pretins pragmatică a democraţiei „iliberale” (cum o numeşte Viktor Orbán), a „specificului şi tradiţiilor naţionale preliberale” idealizate de dreapta poloneză venită anul trecut la putere etc. Dintr-o dată a devenit cool să fii antiliberal, antieuropean, antioccidental. Centrul politic liberal, moderaţia şi raţiunea care au întemeiat dintotdeauna ordinea occidentală, triumfătoare şi în al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece, încep să piardă treptat teren în faţa platformelor revizioniste, a tentaţiilor populiste de esenţă antiliberală şi antioccidentală. Bătălia mediatică e crâncenă, terenul fiind vulnerabilizat de crizele succesive ale Uniunii Europene sau ale statelor membre, de şubrezirea relaţiei transatlantice, de aparenta dispariţie a pericolului unui război devastator cu Rusia, care a ţinut Occidentul unit până la începutul anilor ‘90.

La întoarcerea după o perioadă mai îndelungată petrecută în Canada, am descoperit în România şi în ţările din regiunea postcomunistă a continentului o atmosferă politică, intelectuală şi mai ales mediatică schimbată (cel puţin în relaţia cu ideea de Occident, dar şi pe alte paliere valorice), îmbâcsită de mesaje otrăvite şi ipocrite, de un populism feroce, suspect de atent şlefuit, multe din acestea evident şi voit false, înfăţişând pentru publicul credul şi ignorant, de regulă semidoct sau sfertodoct, realităţi distorsionate ale lumii şi intereselor occidentale, care ar atenta la „puritatea” ţărişoarelor şi popoarelor Estului. Acestui public nu îi place de regulă să îi pui oglinda în faţă, să vadă că marii propagatori ai tezelor antioccidentale sunt tocmai marii corupţi ai societăţii, cei care vor să acopere, de fapt, sub masca grijii patetice pentru viitorul naţiunii, pentru tradiţiile creştine, pentru familie etc. propria agendă personală, disturbată de atacul justiţiei, al principiilor statului de drept, al obligaţiei de respectare a normelor şi procedurilor în tot ceea ce se face, într-un cuvânt oameni pe care îi deranjează atacul asupra „baronatelor” care domină încă viaţa societăţii şi instituţiilor noastre calate pe modelul culturii informale, care de cele mai multe ori bate legea. Nu cei complet ignoranţi şi dezinteresaţi, şi nici cei

6

cu adevărat informaţi şi cunoscători ai temelor aflate în discuţie, ci semidocţii sunt marea problemă a ceea ce numim în prezent „opinia publică”. Fireşte, ei sunt şi cei mai mulţi, din motive obiective. Aceasta este categoria de public cea mai periculoasă, practic a celor care nu citesc (cărţi) şi nici nu consultă surse externe credibile, în limbi străine (chiar şi acelea foarte diferite ca nivel al credibilităţii), oameni care nu ştiu nimic serios sau în profunzime despre fondul problemei (îi oboseşte şi îi enervează dacă cineva vrea să le explice, aşezat, cu trimiteri bibliografice, cum stau în realitate lucrurile, pornind de la legislaţie, analize fundamentate, rapoarte ale unor organizaţii internaţionale bazate pe expertiză ştiinţifică etc.) dar cred că ştiu totul, a celor care se limitează la o spoială de informaţie obţinută seara de la o singură televiziune, fiind înclinaţi spre abordări simpliste, radicale şi colerice. Nu am nimic cu aceşti oameni în sine, e firesc că nu au toţi timpul necesar, posibilităţile educaţionale şi informaţionale ori profesii de natură a favoriza cunoaşterea politică, instituţională sau juridică aprofundată, dar nici nu putem observa că aceştia sunt astăzi ţinta cea mai căutată şi accesibilă a manipulării antioccidentale. Oameni care ştiu foarte puţin dar care au pretenţia că ştiu totul şi, neavând la îndemână cunoaşterea argumentată care întotdeauna conduce la nuanţe şi adevăruri intermediare, se radicalizează în încercarea lor de a deveni cât mai convingători în raport cu semenii. Pe de altă parte, trebuie să reţinem din istorie că lumea se plictiseşte de orice tip de discurs (din păcate, se pare că Europa s-a plictisit de atâta bine) şi, după un timp mai lung sau mai scurt, apare tentaţia ideilor noi, a schimbării, a contestării ordinii existente. Pentru cei care ştiu ceva, dar ştiu puţin, e întotdeauna mai interesant şi mai tentant să îmbrăţişeze ideile contestatare, sceptice, radicale, care circulă cu aerul de semi-zvon şi care pun la îndoială discursul oficial. Toate societăţile occidentale suferă în prezent, în grad variabil, de acest tip de opţiune anti-establishment, în care s-a dovedit că Rusia a investit substanţial în ultimii ani, pentru a zdruncina edificiul de încredere al societăţilor occidentale în sistemul lor de guvernare, încredere care a reprezentat principalul atuu al Vestului în competiţia pierdută de Moscova, în timpul Războiului Rece.

Dincolo de ceea ce se întâmplă în dezbaterea internă din aceste societăţi cuprinse de confuzie valorică şi ideologică, la noi şi în alte părţi, ceea ce îmi reţine atenţia

7

este că poluarea mediatică antioccidentală începe să aibă efect şi în politica externă, nu numai în cea internă, reflectându-se în deteriorarea atmosferei politice din Europa, în ascensiunea partidelor radicale şi liderilor eurosceptici, în decredibilizarea Proiectului European şi a Alianţei fundamentale cu Statele Unite. Nu spun că pentru toate aceste lucruri ar trebui culpabilizată doar propaganda Moscovei, căci ar fi, cred, o exagerare şi la urma urmei o recunoaştere a slăbiciunii propriului sistem de informare corectă a cetăţenilor din ţările Clubului european. Dacă Rusia ar fi putut face singură atât de mult rău sentimentului proeuropean şi încrederii oamenilor în instituţiile şi aranjamentele ordinii occidentale, ar fi de invidiat capacitatea ei de război informaţional şi ar fi în acelaşi timp teribil de grav pentru eficienţa şi integritatea presei noastre sau a mecanismelor legitime de contracarare pe care ar trebui să le aibă orice stat.

Decredibilizarea Uniunii Europene implică într-o anumită măsură şi acumularea efectelor crizelor succesive, a vulnerabilităţilor structurale şi a corupţiei presei locale. Nu o fi numai Rusia de vină pentru declinul paradigmei Uniunii Europene şi a Occidentului în percepţia atât de multor cetăţeni de rând (îi excludem din această categorie pe propagandişti profesionişti şi pe cei direct interesaţi), dar rolul Moscovei în acest proces este deja dincolo de orice dubii. Este foarte bine că Germania abordează tranşant tema, căci la noi, aşa cum s-a văzut recent, cine îşi permite să deschidă subiectul, în spiritul unei lucidităţi critice şi a unei bune ancorări în mediile academice şi politice occidentale, se trezeşte împroşcat cu invective de „patrioţii” de serviciu de pe bloguri obscure sau de telespectatorii indignaţi.

De aceeaşi „schizofrenie” discursivă şi dilemă de percepţie va suferi în anii următori şi ceea ce numim generic Strada. Adică societatea civilă în marş, partea activă, militantă a societăţii civile, cel puţin în teorie. Căci şi aparatul de propagandă, de oriunde ar fi el, a observat ceea ce vedem cu toţii, că ieşirea oamenilor în stradă impresionează, are efect. De aici ideea imbatabilă de a amesteca opţiunile şi interesele, temele care preocupă cu adevărat de cele create artificial în laboratoare de manipulare, ca să producă neîncredere, confuzie şi derută. Odată ce amestecul „societăţii civile” s-a făcut, e practic imposibil să mai separi grâul de neghină fără să fi întrebat pe ton arţăgos cu ce drept îi consideri pe unii îndreptăţiţi să se exprime şi pe alţii nu. N-ai ce răspunde la o asemenea întrebare. Ce, manipulaţii n-au voie să iasă în stradă, ei nu pot fi o voce a societăţii? Cu atât mai mult cu cât, evident, nu sunt toţi pe state de plată, printre demonstranţi aflându-se de regulă şi numeroşi oameni de bună credinţă dar incredibil de naivi, păcăliţi de aparenţa obiectivelor nobile şi generoase ale campaniilor care îi scot în stradă. Poate e doar o temere personală, dar cred că

8

Strada va deveni curând, alături de media convenţionale şi neconvenţionale, un instrument de luptă extrem de controversat ca legitimitate şi corectitudine, înger şi demon în acelaşi timp.

Revenind la întrebarea din titlu, e deja banală observaţia că Proiectul European (în sens clasic, al integrării politicilor şi resurselor statelor Uniunii) precum şi alianţa cu Statele Unite (în sens hard, al prezenţei militare americane pe continent) sunt puse în discuţie de diferite platforme cu discurs antioccidental, alimentate de Rusia. De acest lucru nu se mai îndoieşte, sper, nimeni, niciun cititor care urmăreşte cât de cât multiple surse de informare. Ceea ce nu ştim, este însă cât de departe va merge această eroziune. Odată pornită, o tendinţă de schimbare a opţiunilor şi valorilor culturii politice este în general greu de oprit, la nivelul unei generaţii. Riscul nu e la cei din generaţia mea, ci la cei care vin din urmă, la generaţia lipsită de dimensiunea istorică a culturii politice, la cei care nu au termen de comparaţie. Una e să dezbaţi şi să critici anumite politici şi decizii, în interiorul lumii tale, şi alta e să vrei să distrugi sistemul din care faci parte, pentru a face jocul adversarilor. Din acest motiv, poluarea mediatică antioccidentală, care nu îşi propune altceva decât slăbirea şi apoi dezintegrarea structurilor de rezistenţă strategică ale lumii apusene (aşa cum am cunoscut-o până în prezent şi la care am aspirat să accedem decenii la rând), ar trebui contracarată până nu e prea târziu, adică înainte de a începe să fie internalizată la nivelul generaţiei tinere, care intră acum în procesul firesc de „socializare politică”, urmând să crească şi să promoveze mai târziu ideile pe care le consumă, conştient sau nu, în aceşti ani.

Interviu cu analistul american Robert D. Kaplan de Sabina Fati România liberă 23 februarie 2016

Luna trecută, a apărut în Statele Unite voulmul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, “În umbra Europei”, carte care va fi lansată

în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american

9

speră că acest volum ar putea așeza și “mai bine” România pe harta Washingtonului.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, “În umbra Europei”, dedicată într-un fel Româniai, ar putea să-i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

Robert D. Kaplan: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.

10

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu-i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S-ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și  după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într-un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i-au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-

11

Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

 R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic.  Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n-ar trebui să intre într-o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s-a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n-ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România  a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară

12

izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia? Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

 R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s-a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale

Într-un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se “fractureze” și că “acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria-i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într-o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l-au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să

13

poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică  i-ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la spirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într-o poziție bună, tocmai fiindă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s-ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea lor reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într-adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să-și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să-și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România că găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție. împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Alianților?

R.D.K.: Da. S-ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

14

Pamfletul lunii: … de fapt, nu de puscarie se teme Ion Iliescu. De Aristotel se teme! – de Alin Fumurescu

… sincer, nu credeam sa mai apuc sa scriu despre Ion Iliescu. Nu credeam sa mai gasesc in strafundurile sufletului resursele motivationale. Crezusem ca le-am stors pe toate, pana la ultima picatura, acum vreo cinci ani. Dar, iata, au fost suficiente cateva replici pentru a le redescoperi tot acolo, la fel de proaspete precum in 1990, un sfert de veac mai tarziu. Banuiesc ca nu sunt singurul care simte la fel, ceea ce ma face sa-mi fie cumva mila de Ion Iliescu. Trebuie ca nu e usor sa ai pe constiinta o natiune intreaga.

Ganditi-va: iesiti din gaoacea comunismului, romanii au reactinat aidoma puilor de gaina sau de gasca (pentru curiosi, Douglas Spalding, Oskar Heinroth si Konrad Lorenz au fost pionierii in domeniu) – s-au luat dupa ce-au vazut ca noul “parinte”. Asta, in psihologie, se numeste “imprinting”. Altii, insa, printre care si subsemnatul, s-au simtit precum ratusca-cea-urata, straini printre cei care trebuiau sa fie “de-ai lor”. Are si imprinting-ul asta opusul sau. Indiferent de tabara, cu totii am iesit din gaoace afectati profund, pe viata, de acest model.

Iar Ion Iliescu, in strafundurile subconstientului sau, stie asta. Si-si reprima gandul. Pentru ca se teme.

Si-atunci spune ca redeschiderea de catre CEDO a dosarelor Revolutiei si mineriadelor nu slujeste nimanui: “Revolta [sic! "revolta", nu"revolutia" - nota mea] din decembrie a insemnat sacrificii umane. Acum sa stam sa tot … plangem mortii, in loc sa tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societatii romanesti…A fost un moment de istorie cu parti bune si cu parti mai putin bune, cu stari conflictuale. Am trecut peste ele, am depasit. Ce rost are sa dezgropam…?”

Dar nu de puscarie se teme, de fapt, Ion Iliescu. Ce i se mai poate intampla? Omul n-are vicii (precum Hitler, nu bea, nu fumeaza, e cumpatat), conditiile de detentie ar fi, cu siguranta, mai mult decat decente, s-ar putea uita in continuare la televizor, ar putea scrie, etc – adica tot ce (mai) poate face si-n libertate.

Nici de Judecata de Apoi nu se teme, ca doar s-a declarat agnostic cu tot riscul de a pierde presedintia (laudabil).

15

Si-atunci de ce se teme, de fapt, Ion Iliescu? De el insusi se teme si de istorie, asa cum o intelege.

Ca orice om, si Ion Iliescu are o imagine despre sine insusi – se vede, sincer, ca un “facator de pace”, un element benefic in “meandrele concretului”, pe calea “multi-dezvoltarii” Romaniei si alte aschii ale limbii de lemn. Asa spera sa-l vada si istoria materialist-dialectica, unde, la scara numerelor mari, trebuie sa se mai sparga si niste oua pentru a face o omleta (“cu bune, si rele“, dar per ansamblu cu bune, c-a iesit omleta).

Si-acum vin unii si-i ameninta si imaginea si istoria! Cum sa mori asa? Asta ar insemna ca s-a mintit toata viata. Asta ar insemna ca si-a ratat toata viata. La aceasta varsta, o asemenea posibilitate nu e usoara pentru nimeni.

Asa ca de Aristotel se teme, de fapt, Ion Iliescu. Pentru ca Aristotel zice, in Etica Nicomahica, ca viata unui om nu poate fi catalogata drept fericita, indiferent cat de glorioasa a fost mai tot timpul, cand o sfarseste prost, aratata cu degetul. Mai mult, ca si dupa moarte poti fi rusinat – si-atunci ce fel de viata fericita a fost asta?

Nu de un viitor petrecut la puscarie se teme, asadar, Ion Iliescu, ci de trecut – de intelesul intregii sale vieti.

Una e sa te inseli cu o ideologie, sa zicem comunsimul, alta e sa te inseli cu intelesul intregii tale vieti.

Asa ca se zbate. E normal ca se zbate. Cine a pescuit si-a simtit stiuca la capatul firului, a vazut-o facand salturile cele mai spectaculoase si inutile, stie si ce simte acum Ion Iliescu. E la capatul firului. www.contributors.ro 26 februarie 2016

16

O istorie a scrisului (3) – Materiale / prima parte – de Theophyle

PapirusulPapirusul este un material produs din seva plantei numita popular  cu acelasi nume,  botanic fiind cunoscuta sub numele Cyperus papyrus.  Aceasta planta

creste de obicei intr-o clima calda, in regiunile umede sau mlastinoase. Delta Nilului fiind perfecta din ambele puncte de vedere, a fost un loc propice pentru cultivarea ei. Planta, ajungand la circa 2 m inaltime, se poate utiliza in fabricarea multor obiecte casnice, rogojini, captuseli de perete sau mici ambarcatiuni. Metoda de fabricare a papirusului pentru scris este descrisa detaliat de Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior) in cartea sa “Istoria Naturala” (Naturalis Historia). Dupa Plinius, plantele erau taiate la o dimensiune de vreo 40 de cm, cojite si

17

tinute umede pana la limita putrefactiei. Dupa acest proces erau intinse pe lespezi si presate cu un fel de facaleţ, pana ajungeau la un format de folie subtire. Aceasta folie subtire era suprapusa pe o alta folie fabricata asemanator. Ambele folii erau presate pentru a se contopi si a ajunge la o grosime si o suplete perfecta pentru inscriptionare. Dupa un proces de uscare, care dura inca o zi sau doua, aceste “pagini” erau finisate prin lustruire cu ajutorul unei pietre perfect rotunjite. Maiestrirea producerii papirusului consta in alinierea perfecta a fibrelor pentru a produce o suprafata omogena necesara inscriptionarii.  Papirusul a fost folosit continuu de la prima dinastie Egipteana (sec XXIX-XXX i.Hr) si pana aproximativ in secolul XII d.Hr. in imperiul Bizantin. Ultima bula papala scrisa pe papirus a fost cea din anul 1022 de Papa Victor al II-lea. Dupa secolul al XII si pana pe la sfarsitul secolul al XIV-lea d.Hr majoritatea documentelor au fost scrise pe pergament. Hartia a fost introdusa de Arabi in peninsula Iberica numai in secolul al X-lea si a inceput sa fie folosita curent pe teritoriul Europei numai din secolul al XIV.

Frunze de Palmier (Palm Leaf)Frunzele de palmier au fost folosite ca material de inscriptionare in locatiile in care nu se putea cultiva papirus. Desi majoritatea manuscriselor  provin din India si

18

Tibet, au fost descoperite manuscrise si in Malaezia, Gambodgia si Tailanda. Acest material a fost folosit pentru prima data in Palmira (Palmyra), orasul palmierilor, situat la 250 de kilometri in nordul capitalei siriene Damasc. Palmierul din care se prepara aceste folii de inscriptionare se numeste Palmier Talpiot (Corypha umbraculifera) si creste aproape peste tot in zonele in care palmierul se poate acomoda. Tehnica de preparare a acestor folii a disparut din nefericire in secolul XIX, cand a fost inlocuit total cu hartia. Exista o probabilitate ca modul de preparare a fost prezervat in manastirile Tibetane, care insa nu-l prea divulga. Cel mai faimos manuscris pastrat in aceasta forma este “Manuscrisul Medical Tamil” o capodopera a medicinei antice Indiene.

Amatl (Spaniola: amate sau papel amate)Amatl este un material de inscriptionare apropiat hartiei, care a fost folosit in America meridionala si de sud. Acest material a fost fabricat prin fierberea miezului copacului desmochin (ficus sycomorus), pisarea si nivelarea lui in folii subtiri. Acest material a fost folosit timp indelungat de catre populatia indigena, chiar dupa cucerirea spaniola. El a incetat de a fi folosit la inceputul secolului XX. Cel mai vestit document produs pe acest material a fost asa numitul “Codex Huexotzinco” care a folosit ca jalba impotriva administratiei coloniale spaniole intr-un proces intre indigenii fosti aliati ai lui Cortez impotriva lui Moctezuma, regele Aztecilor. Acesti indigeni au fost aspru prejudiciati de spaniolii colonisti

19

desi le-au fost aliati. Cortez a initiat acest proces ajutandu-i pe indigenii fosti lui aliati sa-l si  castige (Carol –I al Spaniei 1538).

Memorii: Amintiri despre Nichita Stănescu – de Ştefan AgopianNecuvinte…

L-am cunoscut pe Nichita în primăvara lui ’77, imediat după cutremurul din 4 martie. În anul acela, Nichita se bîlbîia şi şchiopăta. Susţinea că amîndouă i se trag de la cutremur, care îl surprinsese în casa lui Sorin Dumitrescu. În realitate, şchiopătatul i se trăgea de la o polinevrită alcoolică, un sindrom descris încă din 1877 de neurologul rus Serghei Korsakov. Cu bîlbîitul era altceva. Şi Sorin Dumitrescu se bîlbîia, iar Nichita, în semn de simpatie faţă de pictor, a început să se bîlbîie destul de convingător.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acest defect nu s-a instalat şi în gurile noastre, adică în gurile celor care îl frecventam pe Nichita. În definitiv, nu toată lumea era căzută în cur după Sorin Dumitrescu, aşa că transferul nu s-a produs şi la noi. Cu vremea, lui Nichita i-a trecut bîlbîiala, semn că admiraţia lui pentru geniul lui Sorin se transformase în prietenie. Şi cum Nichita susţinea că orice prietenie, oricît de mare o fi fiind ea, are nevoie, ca să reziste, de o pauză igienică, este de bănuit că după mai multe pauze de-astea a uitat să se mai bîlbîie.

20

Pe vremea aceea nu exista o stăpînă a casei lui Nichita, dar exista o stăpînă, destul de misterioasă, a inimii lui. Doamna care îi frînsese inima se numea Rodica, avea un fiu, Ionică, şi avusese şi un soţ, dar acesta fugise din ţară. Nichita se muta la ea în fiecare sîmbătă. Înainte de a ajunge la ea trecea pe la noi, pe la mine şi pe la soţia mea, Cristina, avînd noi casa chiar în drumul lui. Avea întotdeauna cu el o plasă în care erau cîteva sticle cu vodcă şi mici cadouri pentru Ionică, fiul doamnei brunete. De sîmbătă după-amiază pînă luni dimineaţă, poetul ducea o viaţă foarte domestică şi, mărturisea el, al dracului de plicticoasă. Trebuia să mănînce, să se uite la televizor, să nu bea prea mult, să-l ajute pe Ionică la lecţii, să se spele, să doarmă în aşternuturi curate şi, destul de probabil, să nu se mai bîlbîie. După un asemenea „tratament” era însă apt să înceapă o nouă şi adevărată săptămînă de lucru.

În vara lui ’77, în jurul lui Nichita se formase un nucleu de plevuşcă literar-artistico-numismatică (cum ar spune Nicolae Breban), se bea vodcă, se citeau diverse producţii literare mai mult sau mai puţin interesante şi, cum nu exista încă o stăpînă a casei, era o harababură de nedescris, practic „salonul Nichita” fiind deschis non-stop. E greu de spus ce era în capul lui Nichita în vara aia. Nu publicase nici o carte nouă de şase ani şi scrisese (de fapt, dictase – Nichita, cel puţin atunci cînd l-am cunoscut eu, nu mai scria nimic cu mîna lui) o parte din Epica Magna. Plevuşca, unde mă număram şi eu în calitate de numismat, era încîntată de carte. Şi nu numai ea.

O seară petrecută în frumoasa „vilă florentină” a părinţilor lui Sorin Dumitrescu s-a consumat cu fragmente din Epica Magna în prezenţa unor personaje celebre în lumea noastră mică: Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu. Andrei Pleşu era un tînăr bărbos, deja corpolent, specialist în pictura lui Sorin (şi nu numai a lui) şi în urcarea drumului spre Păltiniş. Publicase, în 1974, cartea de eseuri Călătorie în lumea formelor şi toată lumea îşi punea mari speranţe în el. Conu’ Alecu Paleologu „spărsese” toate normele comuniste polemizînd cu Ivasiuc (cea mai strălucită minte teoretică a momentului) despre marxism. Iar ca editor, lucra la Cartea Românească, se chinuia să publice un roman scris de un fost activist PCR din Dobrogea, Tudor Manta.

Romanul, care se chema Ana, stăpîna măgarului, a apărut anul următor într-un tiraj de 22.000 de exemplare, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Prezenţa lor ca invitaţi de onoare îl măgulea pe Nichita, dar mai ales pe noi, plevuşca. Onorurile casei le îndeplinea viitoarea doamnă Dumitrescu, pe atunci poreclită Ţăndica. Dumnezeu nu coborîse încă în sufletul lui Sorin, în al nostru nici atît, dar aveam cîteva substitute: vodca, poeziile lui Nichita, cîntecele lui Sorin, dar şi pictura lui.

21

Eu mă mulţumeam să colecţionez monede şi să sper că într-o zi voi debuta. Primul meu roman zăcea de vreo cinci ani într-un sertar al Editurii Cartea Românească. Proprietarul sertarului era – aţi ghicit! – conu’ Alecu Paleologu.

In vara lui 1977, atunci cind m-am imprietenit cit de cit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodca. Nu mi-am dat seama imediat, asta s-a intimplat de-abia in septembrie. Cu toate ca bea foarte mult, peste doua sticle de vodca pe zi, Nichita nu era aproape niciodata beat. Alcoolul ii producea o stare de efervescenta intelectuala vecina cu geniul.

Cum spuneam, de-abia in toamna aveam sa-mi dau seama ca „motoarele” lui Nichita nu mai porneau decit alimentate cu alcool. In septembrie, toata gasca, adica Nichita, Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Tandica, poetul Valeriu Pantazi, eu si Cristina, sotia mea, era la mare, la 2 Mai. De Nichita s-a lipit imediat o tinara domnisoara superba, manechin la Apaca, poreclita Fabiola. Valeriu Pantazi a agatat si el o domnisoara cu niste tite imense („ca doi topotami, bre!”, zicea Nichita), asa ca formatia era completa. Se bea in draci, inclusiv pe plaja.

In fiecare noapte, inainte sa ne culcam, Nichita isi lua cu el in camera o portie uriasa de vodca, pe care o numea „rezerva demagogica”. Intr-o noapte a uitat de aceasta rezerva (de fapt, bauseram tot) si cind s-a sculat a intrat direct in sevraj: tremura tot, transpira abundent si varsa. S-a facut instantaneu bine dupa ce a baut cincizeci de grame de vodca la Dobrogeanu, circiuma din sat. Ochii i s-au luminat si a recunoscut-o fericit pe Cristina, care il dusese cu chiu, cu vai pina acolo.

Multi si-au pus problema daca Nichita ar fi scris ce a scris daca n-ar fi baut. Probabil ca nu. Ca si Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a facut si el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douazeci si patru de ani de geniu, exact cit si lui Leverkühn. Si-a platit datoria catre diavol prin alcoolism si o moarte prematura. Am spus douazeci si patru de ani din cauza ca Nichita n-a baut pina la douazeci si sase de ani, spre risul colegilor de generatie, decit carcalete, un amestec de vin, sifon si sirop. Cind a debutat, in 1960, cu volumul Sensul iubirii, putea de talent. I s-a parut prea putin.

Cu toate ca se lauda cu femeile cucerite de el, Nichita era la capitolul asta un barbat mai curind cuminte, ca sa nu zic cast, fiindca ar fi o exagerare. Povestea, si incepuse sa creada si el ce povestea, ca s-a insurat inca din liceu cu sora unui prieten, dar ca, plecind la facultate, la Bucuresti, casnicia s-a destramat. Nu l-am crezut niciodata, dar el isi lua foarte in serios povestea si prin ’81 m-a anuntat, cu o

22

mina indurerata, ca Magdalena a murit undeva prin Australia sau Noua Zeelanda. „Care Magdalena?”, am intrebat eu.

Mi-a explicat ca Magdalena fusese prima lui sotie, ca se casatorisera cind el era in ultimul an de liceu si ca de casatorie nu stia nimeni, nici macar parintii lui.

Mariana, sora lui Nichita, mi-a confirmat ca existase o Magdalena Petrescu, sora unui prieten. Si ca Nichita fusese indragostit de ea, dar nici vorba de casatorie. De casatorit, Nichita s-a casatorit in 1962 cu Doina Ciurea, cu care fusese coleg de facultate. Era o bruneta superba, care devenise celebra datorita faptului ca Labis, beat fiind, incercase s-o violeze pe vremea cind erau colegi la Scoala de Literatura. Nichita il admira enorm pe Labis, asa ca era deosebit de mindru ca iubita lui Labis devenise sotia lui. Casnicia n-a tinut si, in 1964, Nichita fugea de acasa. Cind am cunoscut-o eu pe Doina, era trecuta binisor de patruzeci de ani si arata ca o baba uscata si rea.

Cum spuneam, Nichita a fugit de acasa, dar n-a divortat decit in 1982, cu un an inainte de a muri. In 1977 ma imprietenisem nu numai cu Nichita, ci si cu Mircea Ciobanu, care va deveni editorul meu. Nichita nu vorbea cu Ciobanu. L-am intrebat de ce. S-a codit o vreme si pina la urma a spus: „Bre, Ciobanu s-a culcat cu nevasta-mea!”. „Care nevasta?”, am intrebat eu. „Pai, cu Doina, ca alta nevasta n-am!” „Bre, Nichita”, am zis eu, „da-o dracului de treaba, nu mai esti cu Doina de peste cincisprezece ani. Ce nevasta e asta?” Mi-a explicat ca in acte e nevasta lui si ca nu admite ca cineva sa se culce cu ea. Am ris si am dat a lehamite din mina. Intr-o zi i-am pus fata in fata si i-am explicat lui Ciobanu de ce e suparat Nichita pe el. Acesta s-a jurat ca nu s-a atins in viata lui de Doina si, pina la urma, Nichita l-a iertat.

Asa cum scriam saptamina trecuta, Nichita n-a rezistat prea mult linga Doina Ciurea, o femeie frumoasa, dar o scriitoare modesta, cu aere de intelectuala rasata. De altfel, cel putin atunci cind l-am cunoscut eu, pentru Nichita, femeia era mai curind un obiect estetic decit unul sexual. Se indragostea de o femeie frumoasa asa cum se indragostea de vreo moneda greceasca, dar se plictisea la un moment dat si – cel putin moneda – o facea cadou. Intr-o zi, Cristina, sotia mea, pe care el o poreclise Fuzi (de la fuziform), l-a intrebat pe sleau cam cum e dotat ca barbat.Nichita s-a gindit o clipa si a raspuns foarte sigur pe el: „Bre, Fuzi, sincer vorbind, nu prea grozav, dar am o fantezieee…”.

De altfel, atunci cind venea vorba despre asa ceva, Nichita isi descria cu mult umor „obiectul” dintre picioare ca fiind de categoria mijlociemica, cu aspect

23

butonat. O minimalizare evidenta a „obiectului” in discutie, dupa cum aveam sa constat in toamna, pe plaja de nudism de la 2 Mai. Oricum, ori de cite ori aparea prin preajma lui o femeie frumoasa, devenea stralucitor precum un foc de artificii care nu se mai sfirsea si putine femei ii rezistau. Dar, cum spuneam, era numai o joaca de-a dragostea care in cele mai multe cazuri nu se finaliza, poetul multumindu-se numai cu admiratia doamnei in cauza. Intr-o zi – era in vara lui ’79 –, o tinara doamna, care era fascinata de poezia lui, a baut, ca o nepriceputa, mai multa vodca decit putea duce.

Eram, in sufrageria lui Nichita, patru-cinci prieteni, plus doamna. Vazind ca e beata, Nichita a culcat-o in dormitor si noi ne-am vazut linistiti de baut si de taclale. Toata lumea, inclusiv Nichita, a uitat de doamna beata din dormitor si Nichita imi povestea amuzat, a doua zi, cit de surprinsa fost cind a descoperit in patul lui o femeie adormita. „Si ce-ai facut?”, l-am intrebat eu. „Pai, ce sa-i fac, bre? Am acoperit-o cu un pled si m-am culcat linga ea. Cind m-am trezit a doua zi, inspre prinz, femeia plecase, dar ramasese in urma ei un parfum minunat, asa ca am adormit la loc.”

In noiembrie 1954, Nichita a scris o poezie, „Cintec la drumul mare”, care va deveni curind celebra printre prietenii lui de atunci: „Motan m-as fi dorit sa fiu / cu gheare si mustete lungi, / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, c-un ochi verzui si-un ochi capriu. // Pisicile de prin vecini / sa le gonesc pe la pricini, / sa-mi fete fiecare-un fiu / c-un ochi verzui si-un ochi caprui…” (v. volumul Argotice, Editura Romanul, 1992).

Nu stiu cit de motan o mai fi fost poetul dupa despartirea de Doina Ciurea, dar in mod sigur starea motaneasca i-a revenit cind a dat cu ochii de Gabriela Melinescu.

Asta se intimpla in 1964, Nichita avea 31 de ani, Gabriela 22. Eu am cunoscut-o in 1970, la redactia revistei Luceafarul, unde lucra ca redactor la sectia de poezie, si pot sa va spun ca era o bruneta superba, care-ti taia respiratia cind o vedeai prima oara. Gabriela Melinescu era nu numai tinara si frumoasa, ci si o poeta extrem de talentata. In ’77, cind l-am cunoscut pe Nichita, acesta vorbea cu nostalgie despre ea si despre perioada pe care au petrecut-o impreuna. Locuiau intr-un apartament de doua camere in Drumul Taberei, pe aleea Romancierilor, si Nichita considera perioada petrecuta alaturi de Gabriela ca fiind cea mai fericita din viata sa. Si una extrem de productiva, s-ar putea spune. Alaturi de Gabriela Melinescu a scris 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, In dulcele stil clasic. Nichita a considerat intotdeauna ca el e vinovat pentru despartirea lor.

24

Lipsea cu zilele de acasa in lungi petreceri bahice alaturi de prieteni. Ca sa fie sigur ca n-o va pierde, ii lua cheile si o incuia in casa, uitind sa se intoarca cite o zi, doua. Intr-o zi, a pierdut-o. Era in 1970. In amintirea Gabrielei a scris Nichita poezia A mea, una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastra: „Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa. / In lipsa mea ea se gindeste numai la mine, / ea cea mai draga si cea mai aleasa / dintre roabele sublime. // Ei i se face rau de singuratate / ea sta si spala tot timpul podeaua / pina o face de paisprezece carate / si tocmai sa calce pe dinsa licheaua. (…) Ea isi asteapta barbatul betiv / ca sa-i vina acasa / si degetele albe si le misca lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasa // Pregatindu-i-le de dezbatat / ea tine in boluri si zeama acra, / parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat / sa nu greseasca barbatul niciodata / drumul predestinat”.

Dupa despartirea de Nichita, Gabrielei Melinescu nu i-a mers tocmai rau. Era inca tanara (28 de ani), la fel de frumoasa ca intotdeauna si frumusetii i se adaugase si gloria literara castigata in urma cartilor pe care le scrisese pe vremea cand era femeia indragostita de Nichita. Asa ca nu a durat mult pana cand de ea s-a indragostit lulea un editor belgian stabilit in Suedia, René Coeckelbergh.

Era insurat si avea si copii pe deasupra, dar asta n-a contat prea mult. In 1975, Gabriela pleca in Suedia, pentru a se intalni cu noul ei iubit. In Jurnal suedez I, aparut in 2003 la Editura Polirom, poeta nota, in ianuarie 1976: „Dar iubitul meu René ma tine strans, ca si cum de aici inainte, orice s-ar intampla, trebuie sa intram amandoi in foc. Abia vindecata de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou acelasi lucru ingrozitor: o descindere in flacarile unui infern nou, despre care nu stiu nimic”.

Cu toate spaimele produse de noul inceput, Gabriela Melinescu a fost fericita alaturi de noul ei iubit, cel putin asa rezulta din jurnalul ei, chiar daca nu l-a uitat niciodata pe Nichita. In acelasi timp, viitorul ei sot (cu Nichita n-a fost casatorita), René Coeckelbergh (cocos de munte), proprietarul unei edituri mici, dar cu coaie mari in Suedia si nu numai, l-a descoperit pe Nichita-poetul. I-a publicat rapid cateva carti si, prin relatiile pe care le avea, l-a impins in randul intai al candidatilor pentru Premiul Nobel. In 1979, Nichita era propus de Academia Suedeza la Premiul Nobel.

Candida alaturi de Frisch, Senghor, Borges si Elytis. Va castiga Elytis, care avea 68 de ani. Pe la inceputul lui ’81, eram la Nichita in vizita si acesta primise o scrisoare de la René, pe care ne-o citea foarte fericit. René il consola ca n-a luat premiul si ii explica pe indelete ca n-au intrat premiile in sac, totul fiind doar o

25

chestiune de timp. Singura conditie, ii explica René, este sa nu faca prostia sa moara tanar, Premiul Nobel fiind acordat de cele mai multe ori scriitorilor trecuti bine de saizeci de ani. Nichita radea si spunea ca pentru un ditamai premiul merita sa traiesti oricat de mult. N-a fost sa fie!

Gabriela Melinescu a fost ce-a fost, totul se dusese, iar Rodica, mama copilului Ionica, se pregatea sa plece in Franta. In 1977, imediat dupa cutremur, Nichita isi cauta, complet debusolat, noi prieteni. Cei vechi fie nu mai erau in tara, precum Matei Calinescu, fie iesisera din cercul lui Nichita si-si vedeau de ale lor. Petre Stoica isi cumparase o casa la tara, la Bulbucata, si-si facea veacul pe acolo, cultivandu-si gradina, Grigore Hagiu locuia intr-o margine de Bucuresti si fiind dipsoman lipsea cu lunile de la betiile lui Nichita.

Nicolae Breban facea naveta Bucuresti-Paris si invers, dar statea mai mult la Paris cu viitoarea lui sotie, Cristina Romanita, si-si scria romanele.

Oricum nu era un mare bautor si-i placea sa vorbeasca numai el (asa e si acum), asa ca Nichita, chiar daca il revedea cu placere, se plictisea repede de el, iar Ivasiuc murise la cutremur. Fanus Neagu era un betiv serios, dar era prea galagios si destul de gaunos in galagia lui. Asa ca, atunci cand l-a cunoscut, pe la inceputul anului, pe pictorul Sorin Dumitrescu, a fost cucerit imediat. Sorin era talentat, destul de cult, bea moderat, avea un farmec aparte, canta la chitara pe versurile unor poeti cunoscuti, inclusiv pe cele ale lui Nichita, si nu-l apucase inca pasiunea pentru Dumnezeu si pentru icoanele bizantine.

Pe vremea aia picta niste ciolane imense, sidefii, pe fond negru, dar, cum spuneam, avea farmec si o „vila florentina”, undeva pe langa Foisorul de Foc. Nichita, dupa ce colectionase ceasuri vechi, apoi fiare de calcat cu carbuni, in vremea aia cazuse in damblaua monedelor. In aceeasi dambla cazusem si eu si asa – am mai spus-o – l-am cunoscut, dar nu monedele aveau sa ma apropie de el, cu toate ca au fost un bun pretext de a intra in vorba si de a ma fatai prin preajma lui. Sorin era gelos si intr-o seara – eram la carciuma numita „Odobesti”, pe Calea Mosilor, azi demolata – a facut o criza de nervi reprosandu-i lui Nichita ca a ajuns prieten cu un desenator tehnic, adica cu mine. „Lasa, bre”, a spus calm Nichita, „ca Ago e un mare scriitor”. Cu o saptamana in urma ii dadusem sa citeasca primele trei povestiri din viitorul Manual al intamplarilor si marele poet ma declarase „genial”, chestie pe care o facea mai cu toata lumea, asa ca nu l-am luat in serios. Sorin n-a cedat si de-abia dupa ce am publicat Tache de catifea, in 1981, m-a recunoscut drept egalul lui. In fine, nu chiar egal, dar undeva pe acolo, ceea ce, la orgoliul lui, era chiar mare lucru.

26

Despre Nichita s-a scris mult, dar mai ales s-a fabulat – de cele mai multe ori oral – enorm. El insusi a intretinut mitul creat in jurul lui stiind ca, pe langa o opera mare, o biografie controversata nu strica. Ba chiar din contra. Spunea adesea ca posteritatea trebuie construita din timpul vietii, un paradox pe care el l-a rezolvat cu nonsalanta. Facea permanent „gesturi nebune”, menite sa epateze un public conformist care ramanea cu gura cascata de emotie. La Iasi, in toamna lui ’77, in timpul lansarii volumului Epica magna, a ingenuncheat, in fata a sute de persoane, la picioarele lui Geo Bogza si i-a sarutat mana. Aparent act de adulatie aproape fara precedent in cultura romana, in realitate, gestul lui Nichita (care in particular il injura pe Bogza) ascundea o malitie bine mascata. Cu douazeci de ani inaintea gestului de la Iasi, Geo Bogza „il silise” pe Nichita sa-i sarute mana lui Arghezi. Intorcand acel sarut pe mana lui Bogza si uluind asistenta, Nichita il umilea pe acesta din urma. Fiindca amandoi stiau foarte bine si ca Bogza nu e Arghezi si ca cel care ingenunchea era cel mai mare poet de dupa razboi al Romaniei.

S-a vorbit de asemenea mult despre spaimele lui Nichita in fata autoritatilor. Spaima sau sila fata de autoritatile comuniste. Sau, mai curand, un amestec subtil al celor doua sentimente. De exemplu, lui Nichita ii era foarte frica de militienii de pe strada, cu care nu stia sau n-avea chef sa intre in dialog. La un moment dat, refuza sa se mai intoarca seara tarziu acasa neinsotit. Dupa o vreme, l-am intrebat de ce. Mi-a marturisit, destul de jenat, ca in fiecare noapte il asteapta un militian in fata intrarii in curtea blocului, il legitimeaza si, fiindca nu are grupa sanguina trecuta pe buletin, chestie obligatorie la vremea aceea, ii ia cate o suta de lei ca sa-l faca scapat de amenda. Am crezut ca minte, fiindca era caraghios ce spunea, dar insotindu-l de cateva ori am gasit militianul la datorie. Care militian, vazand ca Nichita nu era singur, ne saluta politicos si-si vedea de ale lui. Pentru Nichita, care avea acces la o multime de oameni cu functii inalte, ar fi fost foarte simplu sa rezolve problema dand un banal telefon. Sau sa roage un prieten medic sa-i puna nenorocita aia de grupa sanguina pe buletin. Pana la urma, chiar asa s-a si rezolvat problema. In schimb, in aceeasi perioada, nu se sfia sa ceara audienta la generalul Plesita, seful Securitatii, pentru a-i lua apararea lui Paul Goma. In perioada aceea, prestigiul lui Nichita era imens si orice inalt functionar comunist era mandru sa dea macar mana cu el. – va urma - (Preluat din Amintiri din scriitorie de Ştefan Agopian)

27

Români în străinătate: Dincolo de graniţe: Raluca Ada Popa - de Corina Negrea

3 martie 2016

Raluca Ada Popa, invitata ediției din această seară, are 29 de ani, este sibiancă și a fost aleasă, anul trecut, în cadrul celei de-a șasea ediții a Galei Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS), organizată la Palatul Parlamentului, drept ”Cel mai bun student român din străinătate în anul academic 2013-2014.”

Tot anul trecut și-a terminat doctoratul la MIT și, în prezent, predă la Universitatea Berkeley din California.

Teza ei de doctorat, CryptDB, contribuie la protejarea datele confidenţiale sau private împotriva hacker-ilor şi a câştigat premiul Sprowls pentru cea mai bună

28

teză în informatică de la MIT. Este folosit, deja, de companii de renume precum Google (începând din 2013), SAP AG şi Lincoln Labs, iar un alt proiect semnat Raluca Ada Popa, Mylar, este folosit de spitalul Newton-Wellesley din Boston.

In iunie anul trecut, a fondat o companie de software de securitatea datelor care își va lansa primul produs in aprilie.

Povestea Ralucăi dar și a performanțelor ei, tendințele din domeniu și atu-urile mediului de cercetare si academic din Statele Unite - în această seară, în direct de la ora 21.10, pe toate frecvențele Radio România Cultural dar și video on line prin Skype, pe www.radioromaniacultural.ro

Redactor Corina Negrea

Istorie prezidenţială americană: Casa Albă şi homosexualitatea

Fără să ajungă la confirmare, zvonurile despre posibila înclinaţie homosexuală a mai multor preşedinţi americani au apărut frecvent şi au fost amplificate de presă. Dar în două cazuri, acelea ale lui James Buchanan şi Abraham Lincoln, contemporanii şi mai ales istoricii din vremea lor sau de mai târziu au adus multiple argumente care dau voie să se considere că cei doi preşedinţi au fost, cu adevărat, homosexuali.

Cel de al 15lea preşedinte, James Buchanan (1791-1861), nu a fost niciodată căsătorit şi a avut o relaţie stabilă şi de durată cu senatorul statului Alabama William Rufus King. Andrew Jackson a ironizat în public pe partenerul preşedintelui, numindu-l Miss Nancy sau Aunt Fancy(MătuşaCaraghioasă).

29

James Buchanan şi Wiliam Rufus King

Senatorul King a avut o carieră politică de succes şi a devenit vicepreşedinte în mandatul preşedintelui Franklin Pierce.

Succesorul lui Buchanan la preşidenţie, Abraham Lincoln împarte cu George Washington reputaţia de cel mai bun preşedinte. El a avut o căsătorie foarte nefericită cu Mary Todd Lincoln şi a fost cunoscut pentru o atitudine rece cu femeile şi mult mai călduroasă cu bărbaţii.

În anul 1837, Lincoln s-a împrietenit cu Joshua Speed, cu care a împărţit aceeaşi cameră şi patul pentru mai mulţi ani. Ei au fost parteneri în afacerea cu un magazin din Springfield, Illinois şi au rămas prieteni toată viaţa.

Joshua Fry Speed

Pe partea femenină, prima locatară a Casei Albe care a avut reputaţia de lesbiană a fost Rose „Libby” Cleveland, sora preşedintelui Grover Cleveland (1837-1908), cel de al 22lea şi al 24lea preşedinte (singurul preşedinte american care a avut două mandate, dar neconsecutive). Când s-a mutat pentru prima dată în Casa Albă, Grover Cleveland era burlac şi sora lui Libby a jucat rorlul de First Lady. Când preşedintele s-a căsătorit cu Frances Folsom, Rose s-a mutat şi a început o relaţie statornică cu Evangeline Simpson. Peste mulţi ani, Miss Simpson s-a căsătorit, ceea ce a frânt inima lui Libby. Din corespondenţa celor două femei se poate deduce natura relaţiei lor.

30

Cea mai faimoasă Primă Doamnă din istoria USA, Eleanor Roosevelt a fost cel puţin bisexuală, probabil predominent lesbiană. Partenera sa Lorena Hickok (1893-1968) s-a născut în Wisconsin, a părăsit casa părintească (unde a fost profund nefericită) la vârsta de 14 ani, şi-a completat studiile şi a devenit ziaristă la Minneapolis Tribune şi Associated Press. În această calitate a cunoscut-o pe Dna Roosevelt. Corespondenţa lor de peste 3.000 de scrisori (îşi scriau aproape zilnic) este păstrată la muzeul Roosevelt. Din comportamentul celor două a devenit clar pentru toţi cunoscuţii că ele aveau o puternică relaţie emoţională şi afectivă, posibil şi fizică. În prezent, în Statele Unite are loc o campanie care cere ca pe una din bancnotele de mare circulaţie să fie imprimată imaginea lui Eleanor Roosevelt. (MSM)

Lorena Hickok şi Eleanor Roosevelt

...şi – după un subiect atât de deprimant - un bonus pentru bună dispoziţie

31

32

Trivia: Legea lui MurphyDacă e ceva care poate să iasă prost, va ieşi prost este legea pe care o citează toată lumea, atribuită lui legendarului Muprhy, despre care lumea ştie – de fapt – foarte puţin.

33

Dar Murphy a existat. El a fost căpitanul Edward Aloysius Murphy şi expresia lui, emisă într-un moment de iritare în anul 1949, la baza forţelor aeriene ale SUA Edwards, din sudul Californiei (în deşertul Mojave), a fost provocată de nemulţumirea faţă de greşeala unui tehnician cu care lucra. Echipa experimenta efectul

deceleraţiei asupra corpului omenesc şi greşeala tehnicianului incriminat a fost să conecteze prost unul dintre transmiţătoarele de presiune.

De atunci, oamenii au inventat nenumărate serii cu exemple de erori, nepotriviri, idei stupide şi incompatibilităţi botezate Legile lui Murphy. Intr-o oarecare măsură există şi un echivalent românesc cunoscut ca: de’ale lui Gâgă. (MSM)

Poeta lunii: Anda Taglicht

De peste cincizeci de ani, trăieşte în oraşul german Koln românca Anda Taglicht, care s-a născut la Bucureşti unde a urmat cursurile liceului Sf. Sava şi ale facultăţii de stomatologie de la UMF Carol Davila. În Germania ea practică medicina dentară şi scrie poezie. A publicat mai multe volume în România, în Germania şi în Franţa.

Poezia Andei Taglicht este delicată, sentimentală şi de un limbaj ales. Adeseori versurile ei evocă figura Iubitului, la care se gândeşte cu afecţiune, devotament şi recunoştinţă. Printre temele poetei mai sunt sfârşitul vieţii, depărtarea de ţară, rostul existenţei şi al lumii, prietenia şi altele.

34

Te-am uitat...

Te-am uitat

Cum uiţi răsăritul de soare...

Lângă primul albastru de mare,

Te-am uitat

Ca sunetul ploii pe un pervaz de acasă,

Te-am uitat

Cum mi-am uitat numele

După ce nu mi l-ai mai rostit.

Te-am uitat

Ca răsăritul de soare,

Ca lumina,

Ca soarele.

Te-am uitat

Cu-ncăpăţânarea de a te păstra,

Te-am uitat

Cum o să-mi uit viaţa

În moarte.

Vis

Te-am visat azi-noapte, dragostea mea,

M-ai condus la autobuz

Pe Schitu Măgureanu.

Imi vorbeai cu buzele tale subţiri

Şi eu îţi ştergeam rujul de pe obraz.

Oare aveam altă femeie în gând?

Erai al meu ca acum zece ani

Când buzele mele erau fără ruj,

Pe vremea când erai cetate fără seamăn

Şi străluceai în soare, în August,

In lumină, cu buclele tale apsre.

M-am trezit şi durerea din piept

Era ca un bolovan,

Bolovan de ani şi suferinţe –

Ani trecuţi fără tine.

35

Spital

Încă o respirare, încă una,

Doar ultima să nu fie,

Respiră, te rog, încăodată,

Rămâi, nu muri,

Mai respiră odată.

Pulsul mocneşte sub mâna mea,

Tremurând te privesc

În cămaşa de nea,

Nu ştiu ce să fac

Cum să opresc timpul.

Degeaba mai caut cuvântul vrăjit,

Un leac, o minune,

E totul sfârşit.

Respiră, te rog, încăodată

Măcar încă o dată,

Rămâi, nu muri.

Nicăieri

Ţara mea, cimitirul tinereţii mele,

Nu te recunosc, nici urmele, nici paşii

Nu mi-i revăd.

Totu-i schimbat ca-n basmul

Tinereţii fără bătrâneţe

şi vieţii fără de moarte...

Nu pot atinge nimic,

Scrum de amintiri, -

36

Gustul păcatului de-a căuta în spatele mormintelor.

Iartă-mă pentru pierdere

Tu, ţară ţintirim de visuri,

de ani,

de rătăciri,

Cu cât mă apropii, eşti mai departe.

Profeţíi: Ultimii europeni? – de Andrei Corneawww.revista22.ro 9 martie 2016

Oare noi, cei care trăim în acest timp, vom fi numiți cândva „ultimii europeni“? Urmărind dezordinea internațională și europeană, n-ar fi deloc exclus. Vom mai călători peste câțiva ani prin Europa liberi și fără o grămadă de acte? Sau se va reveni la era pașapoartelor, a invitațiilor, ba chiar a vizelor de călătorie? Căci s-a mai întâmplat așa ceva, ca libertatea de deplasare să fie restrânsă chiar și în Europa de Vest, de exemplu, după primul război mondial, în raport cu situația de dinainte de conflagrație, așa că n-ar trebui să jurăm pe nimic.

 Fapt este că am luat drept sigure și ireversibile lucruri care se dovedesc fragile și ușor de răsturnat, atunci când cresc dificultățile sociale, politice și economice și când elitele politice nu abundă nici în curaj, nici în viziune. Să ridici garduri, să le înconjuri cu sârmă ghimpată e ușor și, aș spune, în firea lucrurilor: orice fiară își marchează cu grijă teritoriul și-l apără cu colții și ghiarele când se simte amenințată. Și nu putem să i-o reproșăm, la urma-urmelor - fiarei. Și totuși, omul e doar o fiară? Umanitatea înseamnă să suprimi gardurile de toate felurile și să refuzi dictatul firii – fie că el ține de biologie, de geografie, de povara trecutului și de toate laolaltă. Nu printr-o revoltă împotriva naturii s-a născut eticul?

37

 Azi Europa pleznește din toate cusăturile: Estul se supără pe Vest și, deși nu are refugiați, trâmbițează de zor împotriva primirii acestora. Ungaria lansează moda gardurilor, preluată rapid de vecini – de la Macedonia la Austria. Germania, și Angela Merkel, în special, sunt criticate din toate părțile, prin ceea ce nu-i departe de o răbufnire resentimentară. Franța devine sceptică și se distanțează de Germania. Marea Britanie cântărește prosibilitatea „ieșirii“, care – suntem siguri – va genera un model și pentru alții, de exemplu, pentru scandinavi. Grecia și Italia gem sub povara refugiaților și nu sunt susținute decât modest. „Schengen“-ul a murit, de facto (România nu mai are de ce să se ambiționeze să intre în tratat). Va mai fi el vreodată restabilit? Nu știm. Iar din afara Europei pândesc animalele mari – Rusia, China. Statele Unite sunt în retragere, în schimb, poate și din cauza unor alegeri care se anunță dramatice. Irelevanța politică a Europei excită oportunismul unor vecini, precum Turcia, și instinctul de prădător al altora, precum Rusia.

 

Egoismele naționale, alimentate de diferențele de situare, putere și influență, ies la lumină. Dar naționalismele sunt ele însele adesea minate din interior: regiunile, precum Scoția, Catalunia, Corsica etc., devin apărătoarele UE, împotriva statelor naționale, pe care ar dori să le părăsească, așa cum naționaliștii vor ca statele să pă-răsească Uniunea. Dezordinea e completă.

 Poate și mai grav este că principiul democratic sacrosanct al alegerii condu-cătorilor prin vot începe uneori să se desprindă de principiile libertății, cu care conviețuise cel puțin o jumătate de secol. Un nou-vechi concept se afirmă și se vrea pus în aplicare: „democrația iliberală“. Dacă poporul vrea, se șoptește tot mai des, el poate anula orice lege, orice Constituție, orice tratat internațional și, la limită, chiar și drepturile omului. Dar să nu învinuim prea rău poporul. Într-adevăr, vorba lui Jean-Jacques Rousseau: „niciodată nu poți corupe poporul, dar adesea îl poți înșela și atunci doar el pare că vrea răul“. Pe cei care înșală poporul îi numim azi „populiști“. Ei și partidele lor abundă: Marine Le Pen în Franța, Nigel Farage în Marea Britanie, Pegida și „Alianța pentru Germania“ în Germania, Syriza în Grecia, Podemos în Spania. Și să nu-l uităm nici pe bufonul Donald Trump din SUA, detestat nu numai de democrați și de liberali, dar și de establishmentul republican. Toți aceștia și alții câștigă voturi importante în alegeri regionale și naționale (ori „primare“, precum în SUA), împiedică formarea unor coaliții, amenință cu ieșirea țării lor din UE, din NATO ori cu rezilierea unor acorduri internaționale și au propuneri economice și sociale fanteziste. Rezultatele efective – așa cum a dovedit-o guvernarea Syriza din Grecia – sunt deplorabile, dar, chiar și așa, ei au explicații cu care îi conving pe mulți: eșecurile sunt întotdeauna opera

38

„inamicilor“, în vreme ce succesele sunt întotdeauna ale lor. Nu altfel procedau, cândva, comuniștii.

 Explicații pentru asemenea derive se găsesc destule – de la complotul islamo-rus la Internet și de la declinul religios la globalizare și crizele economice. Nu ne îndoim că istoricii viitorului vor scrie tratate competente despre acest subiect (așa cum istoricii de până acum au scris despre declinul Imperiului Roman sau al celui Britanic), descoperind (când nu imaginând) corelații despre care noi, contemporanii, nu aveam nicio idee. Aici nu vreau însă decât să subliniez acest lucru, pe care l-am susținut și într-o carte: libertatea – de mișcare, de conștiință, economică, de expresie etc. – e indivizibilă și e „fragilă“: o „făptură ne-verosimilă“, o floare rară, crescută cumva dificil, împotriva dictatului „realității“, al naturii și chiar al democrației, atunci când „poporul înșelat pare că vrea răul“. Înflorește anevoie și se scutură repede. Când ne lipsește, ce-i drept, tânjim după ea, suspinând la auzul numelui ei frumos, dar când o avem ni se pare fadă, inspidă, ba chiar purtând o „agendă ascunsă“. E mai ales sacrificabilă, atunci când alte valori precum egalitatea, securitatea, bunăstarea sunt în joc.

 Așa stând lucrurile, de una să nu ne îndoim: dacă va fi să fie, „ultimii europeni“, mai ales în această zonă din sud-est-centru, vor fi și ultimii oameni liberi.

Din lumea banilor: Contractele de tip „Forward” – de Ionuţ Plesnecuţe

În rubrica financiară din această lună vom continua discuţia despre derivative şi vom vorbi despre contractele “forward”.

Cuvântul “forward” este derivat din engleza veche (engleza vorbită în Anglia secolului 7) “foreweard” care are dublu sens: contract, convenţie, înţelegere sau în faţă, în perspectivă. În lumea finanţelor cuvântul forward este folosit pentru a defini o înţelegere între două entităţi. Un “forward” ori “forward contract”, în forma de bază, reprezintă o înţelegere între două entităţi prin care vânzătorul se obligă să furnizeze cumpărătorului produsul/acţiunea la o dată viitooare, dar cu

39

preţul stabilit în momentul semnării contractului. Cumpărătorul are obligaţia să plătească contravaloarea tranzacţiei în momentul când vânzătorul furnizează produsul. La fel ca opţiunile, aceste contracte sunt folosite de producători sau manageri de portofoliu pentru a obţine o sumă de bani dinainte stabilită. Utilizând un astfel de contract, aceştia au capabilitatea să prognozeze nivelul de venituri şi de asemenea nivelul de investiţii necesare. Pe de altă parte, speculatorii au posibilitatea să parieze pe variaţii (positive sau negative) ale preţurilor, fără a investi iniţial nici o suma de bani. Principala caracteristică a unui contract forward (şi care îl diferenţiaza de celelalte tipuri de derivative) este faptul că poate fi personalizat pentru a îndeplini anumite cerinţe specificate de vânzător sau cumpărător. Aceste specificaţii pot începe de la numărul/cantitatea de produse furnizate până la calitatea şi modul de furnizare. Datorită acestei caracteristici, contractele forward sunt foarte populare pe pieţele financiare secundare. De asemenea, fiind foarte populare şi acoperind o gamă variată de bunuri şi instrumente financiare, e imposibil de spus cât de mare e piaţa de „forwards”. Similar contractelor tip opţiune, entitatea care se angajează să cumpere produsul este “long”, vânzătorul fiind “short”. Pe de altă parte, datorită faptului că la semnarea contractului nu există nici o tranzacţie financiară, ambele părţi sunt expuse riscului ca cealaltă parte să nu îşi îndeplinească obligaţiile din contract (default risk), la data la care tranzacţia ar trebui efectuată. De exemplu, vânzătorul este pregătit să furnizeze produsul la caracteristicele cerute, dar cumpărătorul nu mai are capacitatea financiară să plătească pentru produs şi contractul nu se materializează. În determinarea preţului unui contract “forward” se foloseşte principiul “spot-forward parity” – paritatea între preţul de azi şi preţul în viitor al produsului. Acest concept are la bază preţul produsului şi dobânda de piaţă. Spre exemplificare, considerăm că Andrei doreşte să cumpere o barcă în valoare de $100,000 de la Bogdan. Andrei, poate cumpăra barca azi şi plăteşte $100k. Pe de altă parte, dacă doreşte să cumpere barca de la Bogdan peste un an, care e preţul pe care Bogdan îl va accepta? Ignorând alte aspecte (barca e mai veche cu un an, distracţia pierdută) preţul va fi mai mare. Asta datorită faptului că dacă Bogdan primeşte banii azi, îi depozitează la bancă unde primeşte dobândă. Presupunând o dobândă de 5% pe an, peste un an de zile Bogdan va avea $105,000. Astfel,

40

Bogdan e de accord să încheie un contract forward azi să vândă barca peste un an la un preţ de $105,000. Dacă produsul care face obiectul contractului nu produce nici un venit adiţional, atunci ecuaţia de bază pentru a calcula valoarea unui contract forward este: Preţul în viitor = Preţul curent x dobânda aferentă perioadei din contract. În general, marea parte a produselor tranzacţionate au în componenţa lor venituri şi/sau cheltuieli suplimentare. Bunurile tranzacţionate pot fi împărţite în următoarele categorii: 1. Generează venituri adiţionale 2. Necesită cheltuieli adiţionale 3. Sunt considerate în principal bunuri de investit sau mărfuri de folosinţă curentă Acţiunile unei companii care plăteşte dividende trimestrial, sunt un exemplu de instrument financiar care generează venituri adiţionale. În acest caz, în calcularea preţului contractului, trebuie luat în considerare şi suma plătită ca dividend. Prin urmare, preţul unui contract forward se calculează după cum urmează: Preţul în viitor = (preţul curent – dividendul) x dobânda aferentă perioadei din contract. Pe de altă parte, investiţii în bunuri cum ar fi aurul sau argintul implică cheltuieli suplimentare cu depozitarea şi păstrarea lor. În acest caz, potenţialul comparator trebuie să plătească nu numai preţul de piaţă al produsului dar de asemenea şi costurile de depozitare şi păstrare a bunului respectiv. În acest caz, preţul unui contract forward se calculează folosind următoarea formulă: Preţul în viitor = (preţul curent + costurile de depozitare şi păstrare) x dobânda aferentă perioadei din contract. Ultima categorie, reprezintă o combinaţie a primelor două categorii şi ia în considerare o multitudine de factori nu numai cei pur financiari. Spre exemplu petrolul, una din cele mai folosite materii prime, poate avea un rol dublu în calcularea unui contract forward. Cei care folosesc petrolul în activităţile zilnice consideră un avantaj să deţină petrol în depozite (şi automat cheltuieli de depozitare şi păstrare) decât să deţină un contract forward prin care petrolul îi este livrat periodic. În acest fel, o posibilă lipsă (shortage) a produsului de pe piaţă nu afectează în nici un fel activitatea zilnică. Acest lucru este perceput în mod pozitiv şi e considerat ca un generator de venituri adiţionale. Aceste beneficii poartă

41

numele de “convenience yield”. Acest termen este relativ volatil şi e calculat în funcţie de sentimentul pieţei în raport cu disponibilitatea produsului pe piaţă. Pretul in viitor = (pretul curent + costuri de depozitare - venituri aditionale) x dobanda aferenta perioadei din contract

"convenience yield"

Datorită faptului că factorul “convenience yield” e compus din doi termeni cu semne diferite, preţul mărfii în viitor poate fi mai mare sau mai mic, comparat cu preţul curent. În cazul în care preţul în viitor e mai mare decât preţul curent, atunci piaţa pentru produsul respectiv e în “backwardation”. În caz contrar, piaţa produsului respectiv e în “contango”. Contractele “forward” au devenit foarte populare în secolul XX în primul rând dorinţei producătorilor şi consumatorilor de materii prime de a gestiona posibilele variaţii în preţ. Având capabilitatea de a prognoza un anumit volum de venituri, conducătorii companiilor au posibilitatea să implementeze noi proiecte cu o mai mare uşurinţă. Pe de altă parte, băncile şi dealerii, care sunt de cealaltă parte a contractului, mizează pe faptul că producătorii, dorind să-şi minimizeze nivelul de risc, sunt dispuşi să accepte posibile reduceri ale profitului. De asemenea, libertatea de a formula contractul în termeni foarte specifici prezintă o atracţie pentru un număr mare de producători care pot vinde/cumpăra materii prime sau materiale la specificaţiile dorite. În concluzie, putem spune că un contract “forward” aduce la aceeaşi masă două entităţi cu scopuri total diferite: una care îşi doreşte siguranţă în activitatea de zi cu zi şi alta dispusă să îşi asume un anumit nivel de risc de pe urma căruia poate genera profit.

Pictorul lunii: Ion GrigoreNăscut la 25 martie 1940 în comuna Corni, Judeţul Suceava. A urmat şcoala primară în sat, liceul la Suceava, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1964.

Avem, la Ion Grigore, corolarul academic al picturilor murale de la Voroneţ, Humor

sau Suceviţa, în care meşterii anonimi l-au zugrăvit pe regele David cântând la cobză.

42

De altfel, Ion Grigore este familiarizat la propriu cu pictura murală religioasă, căci a

practicat-o asiduu, lăsându-şi amprenta pe numeroase biserici: Biserica din Valea

Lupului, Iaşi, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Săcele, Paraclisul Mănăstirii

Dealu, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Bâldana, Dâmboviţa, Biserica “Sfânta

Înviere” din Suceava, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Comăneşti,

Suceava. 

 Ion Grigore are vorba molcomă şi dulce ca a lui Creangă. Şi, la fel ca a lui Creangă, e

plină de capcane şi tăişuri ascunse. Sub acest aspect, pictura lui Ion Grigore seamănă

cu vorba lui Ion Grigore: artistul pictează cu accent moldovenesc. Miron Manega

„Drumul croit de Ion Grigore, cu migală şi răbdare, îşi are obârşia în ţinuturile sale

natale – dealuri sau coline, pământuri însămânţate şi muncite de mâna omului. Aici,

pe calota sferică a pământului, devenită subiect al tablourilor sale, se desfăşoară, cu

ritmurile şi obiceiurile ei, viaţa comunităţii.“ Ruxandra Garofeanu

„Satul din pictura lui Ion Grigore respiră sacrul legendelor, datinilor şi obiceiurilor, dar

nimic nu este departe de ideea de stagnare, de nemişcare - îi surprinde, inspirat,

esenţa, reputatul critic şi istoric de artă Constantin Prut. Aparenta detaşare

înseamnă instaurarea unei linişti în care tradiţiile şi istoria epocilor imemoriale se

resorb în clipa prezentă, în dimensiunea atât de precis conturată a civilizaţiei actuale.

Aburul de basm în care sunt învăluite imaginile pictorului aparţine peisajului,

frumuseţii plaiurilor şi câmpiilor şi pictorul îl împrumută pentru că fiinţa sa se

regăseşte, întreagă, în acest peisaj.

43

“Artă adevărată fără talent nu există”

44

45

46

47

 

48

Drinkology: Alcoolul şi istoria americanăSusan Cheever (Drinking in Ammerica – Our secret history. 12 Twelve, New York, Boston. 2015) crede că băutura a jucat un rol mare în istoria americană. Cum s-ar spune la noi americanii au avut întotdeauna darul beţiei.

Încă de la primul mare eveniment istoric, consemnat în scripte, cum a fost călătoria transatlantică a corabiei Mayflower, care a adus pe pâmântul nord american un grup de imigranţi protestanţi, olandezi şi englezi, în noiembrie 1620, nevoia de alcool a fost un factor important în decizia luată de aceştia. Ei ajunseseră în regiunea de nord est a Americii de Nord, în ceea ce avea să devină Noua Anglie printr-o eroare de navigaţie. De fapt, ei primiseră de la regele Angliei dreptul de a stabili o colonie în Virginia. Epuizaţi şi înfometaţi, imigranţii, în rândul cărora un număr mare erau din ordinul Pelerinilor, au hotărât să ancoreze într-un golf cu ape mai liniştite, să meargă la ţărm şi să-şi refacă proviziile. Aşa s-a născut Plymouth. Din prima mare recoltă de care au avut parte în vara anului 1621, ovăzul a fost primit cu mare bucurie şi noii ajunşi au trecut cu mare entuziasm la producerea primii beri americane, din care s-au înfruptat cu toţii, bărbaţi, femei şi copii ca şi prietenii lor indienii localnici. Praznicul, de la care se trage tradiţia sărbătorii de Thanksgiving, a fost de pomină, pentru mâncarea îmbelşugată, dar şi pentru cantităţile mari de bere .

William Bradford, conducătorul Puritanilor, era de părere că berea este un dar de la Dumnezeu şi, în jurnalul în care a descris călătoria cu toate peripeţiile ei, a scris: Eram într-o situaţie în care nu ne mai puteam permite să continuăm călătoria, căci cea mai mare parte a proviziilor noastre, in special berea erau pe terminate.

În primele comunităţi americane constituite de englezi, cârciumile au fost prezente de la început şi nu lipseau din niciuna dintre aşezări, construite de noii veniţi, odată cu bisericile.

Obiceiul s-a păstrat şi în zonele în care coloniştii americani au ajuns mult mai târziu, aşa cum a fost în

49

era cuceririi Vestului. În toate westernurile se poate vedea cum fiecare nouă aşezare avea, pe lângă casele obişnuite, şcoala, biroul şerifului împreună cu închisoarea, saloon-ul şi prăvălia bărbierului, care adesea mai juca şi rolurile de doctor, farmacist şi agent funerar.

Rubrica gastronomică: Creveţi în fulgi de cocosSe aleg creveţi mai mari, se fierb într-un clocot şi se curăţă de solzi, păstrând codiţa. Se bat două ouă, se amestecă cu un pahar de bere şi cu o ploaie de făină, mestecând continuu, până se obţine un amestec asemănător cu cel de clătite, care nu trebuie să fie prea gros.

Creveţii se tăvălesc în făină, apoi se scaldă în amestecul de ouă şi bere, apoi se trec de câteva ori prin fulgii de nucă de cocos, până se încarcă bine pe toate feţele. Unii amestecă fulgii de cocos cu fulgi de porumb sfărâmaţi.

50

Se prăjesc în ulei, la foc mic-potrivit, până iau culoarea brun-aurie.

Se pot servi cu garnitură de orez, cu salată de crudităţi şi în special cu salata de spanac, portocale şi avocado, stropită cu sos vinegrette. Vin alb, bineînţeles. Sau cocktailuri. (MSM)

51

La închiderea ediţiei: Fotografia de adio – de Traian Ungureanu

Elita politică occidentală e inutilizabilă. În afară de semnătura pe vraful de demisii scadente, nu mai putem aştepta nimic de la aceşti lideri pierduţi în catastrofa propriei aroganţe. Cîndva, înainte de Bruxelles, exista o speranţă. Puteam crede că transa interminabilă a păstorilor de cîrduri de vorbe goale se va risipi la contactul cu violenţa bestială şi răul absolut. Nu e aşa, iar asta contează.Căci miza e peste tot ce îşi închipuie cei ce transformă carnea străpunsă de schije în aperitiv birocratic pentru summit-uri. Miza nu mai e Uniunea Europeană - fosta formă de organizare a Europei. Miza e chiar Europa - lumea care ne-a creştinat, ne-a învăţat să scriem de la stînga la dreapta, ne-a pus furculiţa în mînă şi ne-a lăsat în pază umanismul.  

După Bruxelles şi bucăţile de morţi lăsate în urmă islamic, la aeroport şi metrou, trebuia să vină altceva. Trebuia să izbucnească, din toate părţile, forţa bunului simţ. Realitatea cere răcnind blocarea graniţelor de pe mările Europei, controlul strict al ghetto-urilor arabe şi tăcerea gurilor care îşi laudă asasinii. În locul acestor fapte simple: încă o tură de laşităţi. Prim-miniştri şi tot soiul de euro-grofi declară că numai o minoritate năbădăioasă de musulmani sînt – bătu-i-ar vina de ghiduşi! – terorişti. Şi asta pentru că n-au avut de ales. I-am marginalizat, i-am oprimat şi acum au tot dreptul să ne taie capul în faţa Comisiei Europene sau să pună bombe sub copii, în curtea Parlamentului European.

Dar n-au ieşit, oare, mulţimile în stradă? Ba da, dar nu pentru a protesta în faţa Comisiei Europene, cerîndu-i să revină pe pămînt. Nu! Mulţimile au reluat kitschul galeş-hipiot, cu flori şi cîntece ofilite, cu hashtag-uri je suis cretin şi pianişti hip care lălăie Imagine a lui Lennon. Următoarea decizie UE trebuie să oblige staţiile de metrou şi aeroporturile să se doteze cu piane în stare de funcţionare. Umorul englezesc, ultima formă vie de conştiinţă europeană, a definit bine situaţia. O glumă recentă spune că: musulmanii se tem de pe acum de valul de rasism ce va urma atacului cu bombe pe care îl pregătesc pentru miercurea viitoare!

Mesajul european e clar şi definitiv ca un giulgiu apretat. Elitele au pus piciorul în prag şi capul sub ghliotină şi transmit de acolo un ultimatum fioros căzăturilor islamice din oraşele Europei: pînă aici! să vă intre bine în cap! oricîte bombe veţi pune, noi nu vom face nimic! nu vom mişca un deget! vom semna hîrtiile pe care le-am mai semnat şi le vom mai semna după fiecare atentat! atît! s-a înţeles? victoria e a noastră!

52

O, de-ar fi numai atît! Liderii Europei au gînduri încă mai înalte. Cel mai  îmbietor e adaptarea. Asta înseamnă că Bruxelles n-a fost un capăt de drum, ci un punct de realimentare pe drumul care duce la subjugare consimţită. Aceleaşi voci care ne explică unde greşim faţă de inocenţa Islam-ului şoptesc discret către potopul arăbesc: nu vă pierdeţi cu firea! aşteptaţi! curînd, veţi da prim-miniştri în Belgia şi Franţa, apoi miniştri în Germania şi, într-o  bună zi, cînd noi vom fi la pensie grasă sau sub iarbă tot aşa, veţi conduce Occidentul! Parcă asta am auzit în pantomima jucată de liderii Europei după Bruxelles. Sau nu? Să privim pînă nu ne cade burka pe ochi.

Iat-o pe dna Merkel, Uber Islamizatoarea Europei! Foarte ocupată cu tăcerea, dna Merkel ne-a anunţat, totuşi, că „au fost atacate valorile Europei“. Şocant! Cine ar fi bănuit aşa ceva? Păcat că dna Merkel s-a oprit aici şi nu ne-a spus şi cine va apăra valorile Europei.

Urmează, în ordinea confuziei, dna Mogherini, Şefa Politicii Externe UE. Doamna a înţeles să plîngă în public, la auzul veştilor venite de la Bruxelles. Doamna ar trebui să lase locul gol pentru că tocmai a luat cu brioexamenul pentru Scala din Milano. Aria Traviata-Mogherini a reuşit să îi încredinţeze pe monştrii ucigaşi de la Bruxelles şi pe colegii lor prinşi cu lucrul la următoarele atentate că sîntem moi, sentimentali şi gata de tăiere. Mogherini poate studia cazul Thatcher. În 1984, hotelul în care se afla fostul premier britanic a fost aruncat în aer de terorişti irlandezi. Au fost ucişi cinci oameni. În aceeaşi seară, Thatcher a apărut din moloz şi a anunţat că îi va termina pe măcelari. Aşa a şi făcut. Fără  emoţii şi fără lacrimi.

Şi, în acest timp, unde e, oare, liderul şi protectorul lumii libere, Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama? Păzea! În Cuba, la meci, cu prietenii lui comunişti şi, pe urmă, în Argentina unde dansează

53

tango, la dineul oficial. Istoria e neiertătoare cu impostorii. Îi face măscărici de canal TV în faliment.

Replica defensivă standard a elitelor spune că toţi cei ce au ceva de reproşat şi înjurat pe teme UE fac jocul Rusiei. Curios! Pentru că, dacă Uniunea Europeană a ajuns slabă şi pe placul Rusiei, vina e a celor ce au adus-o în această poziţie. Slăbiciunea UE e rodul deciziilor politice ale liderilor UE şi nu al criticilor aduse acestor decizii.

Oricum, vorbim toţi fără rost. După ani de palavre, am lăsat în urmă argumentele cu miez şi am ajuns altundeva. Am ajuns la Bruxelles, pe 22 martie 2016. Acolo au apărut ultimul argument şi sfîrşitul cuvintelor. Am ajuns la imaginea care închide tot.

O pot descrie pentru că am trecut pe acolo de zeci de ori. Locul e la cîţiva metri de intrarea în aeroport. Cum laşi cafeneaua pe stînga şi mergi să predai bagajul, se deschide un spaţiu de cîţiva metri pătraţi. Acolo era de văzut, după explozie, o fetiţă de trei-patru ani. În rochie albă. Stătea pe jos, încercînd să afle ceva despre cineva doborît lîngă săndăluţele ei mînjite de sînge. Din cînd în cînd ridica ochii goi aşteptînd un răspuns. Apoi se întorcea plîngînd la lucrul acela nemişcat de la picioarele ei. Mama.

E fotografia de adio a Europei.

(Ziarul Adevărul 29 martie 2016)

 

54