tc curs arbitraj id- rev 23-09-2013

Tudor Chiuariu Curs de arbitraj

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FACULTATEA DE DREPT

CURS DE ARBITRAJ

Lector univ. dr.

Tudor Chiuariu

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

1


CUPRINSI. Capitolul I. Interesul recurgerii la arbitraj

1. Caracteristicile arbitrajului 72. Avantajele recurgerii la arbitraj 8

2.1. Confidențialitatea procedurii 82.2. Celeritatea 82.3. Flexibilitatea 82.4. Obligativitatea și caracterul executoriu al hotărârii 92.5. Existența unui control asupra regularității arbitrajului 9

3. Dezavantajele recurgerii la arbitraj 10

II. Capitolul II. Cheltuielile angajate de procedura arbitrală

1. Costuri și cheltuieli arbitrale 122. Categorii de cheltuieli 133. Cine suportă cheltuielile arbitrale 144. Cuantumul cheltuielilor arbitrale 155. Comparație cheltuieli arbitrale – cheltuieli judiciare 15

III. Capitolul III. Arbitrabilitatea litigiilor. Clauza compromisorie şi compromisul

1. Arbitrabilitatea litigiilor 211.1. Noţiunea de arbitrabilitate 211.2. Competenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra arbitrabilităţii

litigiului – principiul Kompetenz-Kompetenz (“competenţa asupra competenţei”) 22

2. Clasificarea condiţiilor de arbitrabilitate a litigiilor 222.1. Arbitrabilitatea obiectivă 232.2. Arbitrabilitatea subiectivă 23

3. Convenția de arbitraj 253.1. Clauza compromisorie 263.2. Compromisul 313.3. Alte forme ale convenției arbitrale. Acceptarea tacită a convenției arbitrale 3234. Revocarea covenției arbitrale 34

2


IV. Capitolul IV. Procedura arbitrală1. Determinarea legii procedurii arbitrale 38

1.1. Determinarea legii procedurale aplicabile la nivel internaţional 381.2. Determinarea legii procedurale aplicabile în România 39

2. Incidența legii naționale asupra procedurii arbitrale 403. Procedura arbitrală în România 41

3.1. Procedura arbitrală în arbitrajul intern 413.1.1. Principii generale ale procedurii arbitrale 413.1.2. Particularități ale procedurii 423.1.3. Etapele procedurii arbitrale 44

3.1.3.1. Etapa scrisă 44a) Cerera de arbitrare 44b) Întâmpinarea și cererea reconvențională 45

3.1.3.2. Etapa orală 45a) Neprezentarea părților 46b) Obligația de confidențialitate 46c) Reprezentarea părților 47d) Cereri și excepții 48e) Măsuri asigurătorii provizorii 49f) Excepția de neconstituționalitate 49g) Trimiterea preliminară 50h) Aministrarea probatoriului 55i) Încheierea de ședință 55

3.1.3.3. Etapa deliberării și a pronunțării hotărârii 56a) Deliberarea 56b) Pronunțarea 56

3.1.4. Termenul arbitrajului 57

V. Capitolul IV. Hotărârea arbitrală1. Condițiile hotărârii arbitrale 61

1.1. Condiții de fond 611.2. Condiții de formă 621.3. Sancțiuni și remedii 62

2. Efectele hotărârii arbitrale 632.1. Dezînvestirea instanței arbitrale 632.2. Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale 632.3. Efectul executoriu al hotărârii arbitrale 63

3. Desfiinţarea hotărârii arbitrale. Acţiunea în anulare. 643.1. Motivele acțiunii în anulare 66

3.1.1. Non-arbitrabilitatea litigiului (art. 608 lit.a) 673.1.2. Judecarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale / în baza unei

convenţii nule sau inoperante (art. 608 lit. b) 67

3


3.1.3. Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenţiei arbitrale (art. 608 lit. c) 68

3.1.4. Lipsa părţii de la termenul la care au avut loc dezbaterile, în condiţiile în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (art. 608 lit. d) 70

3.1.5. Pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului (art. 608 lit. e) 71

3.1.6. Pronunţarea tribunalului extra petita sau plus petita (art. 608 lit. f)71

3.1.7. Lipsa unor menţiuni obligatorii din hotărârea arbitrală (art. 608 lit. g) 72

3.1.8. Încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii (art. 608 lit. h) 73

3.2. Competența 733.3. Natura juridică a acțiunii în anulare 743.4. Termenul de exercitare a acțiunii în anulare 753.5. Soluționarea acțiunii în anulare

75

4. Executarea hotărârii arbitrale 764.1. Executarea hotărârilor arbitrale pronunțate în România

764.2. Executarea hotărârilor arbitrale străine

76

Bibliografie (de elaborare a cursului):

1. Tudor Chiuariu, Roxana Giurea, „Arbitrajul intern si international 2012. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală si judiciară”, Editura Universul Juridic, București, 2012

2. Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

2. Viorel Mihai Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr. 1/2002.

4. G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

5. I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.

4


6. Ioan Leș, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2007.

9. V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000.

10. Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010.

11. L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Paris, Litec, 2006.

12. T. Carbonneau & F. Janson, Cartesian Logic and Frontier Politics: French and American Concepts of Arbitrability, 2 Tul. J. Int’l & Comp L. 194 (1994).

13. Ph. Fouchard, E. Gaillard,B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999.

15. H.M. Holtzmann and J.E. Neuhaus, A Guide to the UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration [Legislative History and Commentary], T.M.C. Asser Instituut / Kluwer, Deventer 1989.

17. Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan Kröll, Comparative international commercial arbitration, The Hague, Kluwer Law International, 2003.

18. Jean-François Poudret, Sébastien Besson, Comparative law of international arbitration, London, Sweet & Maxwell, 2007.

19. Public Citizen’s Congress Watch, The Costs of Arbitration, Washington, D.C., 2002.

20. Redfern & Hunter, On International Arbitration, OUP Oxford, 5th edition, 2009.

25. Regulile de Arbitraj şi Conciliere (Vienna Rules), adoptate de Camera Economică Federală a Austriei la 3 mai 2006.

27. Regulilor de Arbitraj ICC Paris.

28. Regulile de arbitraj UNCITRAL, adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 31/98.

29. Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

5


Capitolul I. Interesul recurgerii la arbitraj

1. Caracteristicile arbitrajului 7

2. Avantajele recurgerii la arbitraj 82.1. Confidențialitatea procedurii 82.2. Celeritatea 82.3. Flexibilitatea/autonomia părților 82.4. Obligativitatea hotărârii 92.5. Existența unui control asupra regularității arbitrajului 9

3. Dezavantajele recurgerii la arbitraj 10

6


1. Caracteristicile arbitrajului

Arbitrajul este o procedură privată, nestatală.

Prin recurgerea la arbitraj, părțile înţeleg să scoată din competența instanţelor judecătorești statale soluţionarea litigiilor survenite între ele. Există mai multe motive pentru care părţile pot alege această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor (de ex. celeritatea şi confidenţialitatea procedurii, specializarea arbitrilor în anumite domenii, garanțiile de imparțialitate ale arbitrilor, încrederea părților în calitățile arbitrilor) şi, prin urmare, frecvența folosirii arbitrajului este mare, în acele jurisdicții care au încurajat această formă alternativă de soluționare a litigiilor1.

Arbitrajul este realizat de persoane private – arbitrii, care nu dispun de/nu sunt învestiți cu putere publică. Prin urmare, arbitrii, neavând puterea jurisdicţională cu care sunt învestite instanţele statale în baza legii, dobândesc competența de a judeca un anumit litigiu numai în virtutea înţelegerii dintre părţile litigiului.

Părţile la arbitraj pot fi persoane fizice sau juridice sau chiar persoane de drept public, în măsura în care legea naţională permite.

În România, statul sau autorităţile publice pot încheia în mod valabil convenţii arbitrale fie în raporturile de drept internaţionale reglementate de Convenţia de la Geneva din 19612 sau Convenţia de la Washington din 19653 , fie în raporturile de drept intern, reglementate de legi speciale.

În prezent, situaţiile în care arbitrajul le este permis persoanelor de drept public sunt des întâlnite, motiv pentru care NCPC tranşează eventualele probleme cu privire la această capacitate, în art. 542 alin. 2: „statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte”. În cazul în care o persoană de drept public săvârşeşte acte de comerţ sau este parte la raporturi juridice susceptibile de a fi supuse arbitrajului, aceasta va putea încheia în mod valabil convenţii arbitrale în această calitate, similar unei persoane de drept privat.

1 Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan Kröll, Comparative international commercial arbitration, The Hague, Kluwer Law International, 2003.2 Conventia europeană de arbitraj comercial international, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25/06/1963.3 Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington, la 18 martie 1965, semnată de 146 de state până la 7 ianuarie 2010.

7


2. Avantajele recurgerii la arbitraj

Există o multitudine de avantaje pentru care părţile preferă să aleagă această procedură, şi nu una tradiţională, în fața instanțelor judecătorești: confidenţialitatea, celeritatea, flexibilitatea.

2.1. Confidenţialitatea procedurii

Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura urmată fiind diferită de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică, în virtutea principiului publicităţii care guvernează procedura judiciară.

Procedura arbitrală nu este supusă acestui principiu, ea permiţând în acest fel păstrarea secretului comercial, aspect foarte important în raporturile de natură comercială. În cadrul procedurii arbitrale, numai părţile – personal sau prin reprezentant – participă la dezbaterea litigiului.

Hotărârea tribunalului arbitral nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind comunicată numai părţilor implicate, și este accesibilă altor persoane decât părțile, numai în baza acordului acestora.

2.2. Celeritatea

Un al doilea avantaj al arbitrajului îl reprezintă celeritatea procedurii, aspect care poate fi esenţial în unele situaţii, în special în raporturile de natură comercială, în care profesioniștii au nevoie să se ajungă rapid la soluționarea diferendelor, pentru a putea lua decizii în consecință privind gestionarea afacerilor.

Această procedură fiind una derogatorie de la dreptul comun, ea nu este supusă nici formalismului excesiv al procedurii de judecată de drept comun, nici nu intră pe rolul încărcat al instanţelor statale. Prin urmare, procedura se desfăşoară mult mai rapid, permiţând soluţionarea eficientă a raporturilor litigioase dintre părţi.

2.3. Flexibilitatea/autonomia părților

Un alt avantaj specific acestei proceduri îl constituie flexibilitatea acesteia, părţile fiind libere să aleagă atât legea aplicabilă fondului, cât şi procedura ce va fi urmată în soluţionarea litigiului, sub rezerva respectării dispoziţiilor

8


imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri. Pe deasupra, în virtutea ideii de “parteneriat” ce este asociată acestei modalităţi de soluţionare a litigiilor, părţile pot stabili modalitatea în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale (în dreptul nostru, cf. art. 595 NCPC).

Flexibilitatea acestei proceduri reiese şi din libertatea părţilor de a desemna arbitrii ce vor soluţiona litigiul, cu respectarea principiilor de paritate a arbitrilor desemnați de părțile adverse (număr egal de arbitri desemnat de fiecare parte/de părțile cu interese comune) şi de imparitate a tribunalului arbitral (numărul total al arbitrilor trebuie să fie impar).

Părţilor li se dă astfel posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, a unor specialişti în domeniul dedus judecăţii, sporind încrederea în rezultatul activității jurisdicționale prin garanţia competenţei celor ce-i vor judeca. Arbitrajul oferă astfel alternativa unei judecăţi eficiente, prin arbitri cu experienţă îndelungată şi de o competenţă recunoscută în domeniul în cauză. De altfel, neîndeplinirea condiţiilor de calificare şi de independenţă poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor.

2.4. Obligativitatea și caracterul executoriu al hotărârii

În plus, sentinţa pronunţată de o instanţă arbitrală este obligatorie între părţi, fiind executată de bunăvoie de partea împotriva căreia a fost pronunţată, imediat sau la termenul arătat în hotărâre.

Hotărârea reprezintă titlu executoriu, exact ca o hotărâre judecătorească, și, în cazul refuzului executării sale de bunăvoie, poate fi pusă în executare silit.

2.5. Existenţa unui control asupra regularităţii arbitrajului

Deși arbitrajul garantează părților o largă autonomie de decizie, aceasta trebuie să respecte principiile fundamentale ale oricărui sistem de drept. Respectarea acestor principii este asigurată prin posibilitatea anulării hotărârii arbitrale prin intermediul unei acţiuni în anulare introdusă la curtea de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

9


3. Dezavantajele recurgerii la arbitraj

Pe lângă toate aceste avantaje semnificative, arbitrajul prezintă şi anumite dezavantaje.

Procedura arbitrală presupune de multe ori costuri mult superioare celor specifice justiţiei statale.

De asemenea, tribunalul arbitral nu poate exercita aceleaşi constrângeri ca instanța statală în procesul administrării probelor (spre exemplu, nu pot aplica sancţiuni martorilor sau experţilor care nu se supun indicaţiilor instanţei).

***

Rămâne însă la alegerea părţilor, în funcţie de contextul contractual şi de utilitatea sau necesitatea unei astfel de proceduri, dacă vor face apel la arbitraj, dat fiind caracterul consensual al acestuia.

Statistic, cele mai multe dintre raporturile juridice supuse acestei proceduri sunt raporturi de comerţ internaţional. Practica arbitrală din România (şi nu numai) relevă foarte puţine cazuri în materie civilă în care se recurge la această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor, ceea ce denotă fie lipsa de interes, fie lipsa de informaţie în rândul persoanelor care nu sunt implicate în raporturi juridice comerciale în mod curent. Arbitrajul se practică şi în alte materii ultraspecializate, cum ar fi dreptul sportiv, dar într-o pondere mult mai redusă, dată fiind incidenţa redusă a raporturilor juridice care pot face obiectul unui astfel de arbitraj.

10


II. Capitolul II. Cheltuielile angajate de procedura arbitrală

1. Costuri și cheltuieli arbitrale 12

2. Categorii de cheltuieli 13

3. Cine suportă cheltuielile arbitrale 14

4. Cuantumul cheltuielilor arbitrale 15

5. Comparație cheltuieli arbitrale – cheltuieli judiciare 15

11


1. Costuri şi cheltuieli arbitrale

În ceea ce priveşte costurile angajate de procedura arbitrajului, se susţine adesea că acestea sunt mult mai reduse decât cele ale unei proceduri statale, în raport de durata şi rezultatul unei astfel de proceduri cu caracter privat.

Cu toate acestea, cheltuielile efective făcute cu desfăşurarea unei proceduri arbitrale, indiferent de instituţia care o organizează, sunt în majoritatea cazurilor mai mari decât cele pe care le implică o procedură statală, ele fiind dezavantajoase în special pentru necomercianţi sau pentru comercianţii de talie mică, pentru care de cele mai multe ori primează nişte cheltuieli scăzute în detrimentul celerităţii procedurii4.

Vom face astfel distincţia între cheltuielile efective făcute de părţi, care constituie expresia monetară a resurselor consumate pentru desfăşurarea procedurii, şi costurile arbitrajului, care implică atât banii cheltuiţi, cât şi factori de timp sau calitate a procedurii, care pot influenţa opţiunea pentru arbitraj în detrimentul unei proceduri statale.

Ameninţarea principală survine atunci când această procedură nu este echitabilă din punctul de vedere al costurilor pentru ambele părţi. În asemenea situaţii, care se regăsesc în majoritatea litigiilor cu consumatori, angajaţi sau mici oameni de afaceri, cheltuielile angajate de arbitraj pot fi atât de ridicate încât să conducă la renunţarea la judecată. Din acest motiv, marile companii au tendinţa de a include, în mod abuziv, clauze compromisorii în contractele de adeziune cu persoane cu posibilităţi financiare mult mai reduse.

Prin urmare, legislaţiile mai multor state au interzis astfel de clauze, în situaţii precise, în inegalitatea de mijloace dintre părţi poate împiedica accesul la justiţie.

Legislaţia română spre exemplu califică drept abuzivă clauza compromisorie în contractul dintre comercianţi şi consumatori. Acestă prevedere se regăseşte în Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (în Anexă: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: […] l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;”).

În alte situaţii contractuale, în care legea nu conferă o protecţie de principiu părţii mai slabe, clauza compromisorie este în general permisă, implicaţiile juridice ale acesteia fiind prezumate a fi cunoscute de către cel care

4 Public Citizen’s Congress Watch, The Costs of Arbitration, Washington, D.C., 2002.

12


achiesează la o astfel de înţelegere. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională cu privire la anumite excepţii de neconstituţionalitate ridicate cu privire la prevederile art. 340 - 368 din vechiul Cod de procedură civilă. Au fost invocate astfel de excepţii pe motiv că sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea in drepturi şi cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie sau ale art. 6 CEDO, privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Soluţia Curţii Constituţionale a fost în sensul respingerii excepţiilor, aşa cum reiese din Decizia CCR nr. 8 din 9 ianuarie 2007.

Prin urmare, în dreptul nostru, în cazul în care nu există o protecţie juridică recunoscută de lege uneia dintre părţi, egalitatea juridică se prezumă şi clauzele compromisorii nu pot fi lovite de nulitate pe acest motiv.

2. Categorii de cheltuieli arbitrale

Cheltuielile pe care le implică recurgerea la arbitraj pot fi împărțite în trei categorii.

Primul element îl constituie taxele arbitrale – taxele administrative, plătite instituţiei care se va ocupa de judecarea cauzei. În sistemul public, taxele judiciare sunt mult mai scăzute, dat fiind că acest sistem beneficiază de o susţinere financiară de stat, tocmai pentru a permite tuturor justiţiabililor accesul la actul de justiţie. În arbitraj, instituţiile care sunt înfiinţate în vederea soluţionării alternative a litigiilor se gestionează dintr-un buget propriu şi, în consecinţă, toate cheltuielile acestora vor fi suportate de cei care recurg la serviciile lor. Prin urmare, în ceea ce priveşte taxele arbitrale în cadrul arbitrajului instituţionalizat, acestea vor fi stabilite de fiecare centru de arbitraj în parte, prin regulamentul sau regulile de procedură proprii.

Cel de-al doilea este reprezentat de cheltuielile implicate de desfășurarea litigiului, în vederea pregătirii şi susţinerii cazului. În general, acestea pot fi costuri de cercetare, experţi, deplasări etc.

Cea de-a treia categorie de costuri este aceea a onorariile avocaţiale, care pot fi onorarii de succes, orare sau fixe.

13


3. Cine suportă cheltuielile arbitrale

Toate aceste cheltuieli sunt suportate de către părţi, în general în funcţie de modalitatea stabilită de comun acord de către acestea. În dreptul nostru, art. 595 alin. 1 NCPC consacră prioritatea voinţei părţilor în determinarea modalităţii în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale. Acestea vor fi determinate şi avansate potrivit înţelegerii părţilor din convenţia arbitrală sau dintr-o convenţie ulterioară acesteia.

În ipoteza în care părţile nu au convenit asupra modului în care vor fi suportate cheltuielile, NCPC face aplicarea principiului culpei procesuale în această materie, similar regulilor existente în dreptul comun. În acest sens, art. 595 alin. 2 NCPC dispune: „cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte”.

Dispoziţiile speciale din NCPC privitoare la cheltuielile arbitrale (art. 595-600 NCPC) constituie regulile aplicabile în materie, distincte de reglementarea de principiu a cheltuielilor de judecată din art. 451-455 NCPC. Deşi prin regulile speciale se face aplicarea principiului culpei procesuale din dreptul comun, modul în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale se va face strict în raport cu aceste dispoziţii speciale din Cartea a IV-a, fără a se face vreo raportare la art. 451-455.

Diferenţa dintre cele două reglementări este aceea că, în dreptul comun, cheltuielile vor fi suportate de “partea căzută în pretenţii”, în timp ce, în arbitraj, cheltuielile vor fi suportate de “partea care a pierdut litigiul”, distincţie subliniată şi printr-o soluţie5 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR. Această soluţie s-a pronunţat însă şi în temeiul Regulilor de procedură arbitrală aplicabile în speţă, care confirmau această distincţie prin art. 48 alin. 9.

Noile Reguli de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României6 stabilesc în art. 36 suportarea cheltuielilor arbitrale de către “partea căzută în pretenţii” şi condiţionează acordarea restului cheltuielilor de anumite criterii de utilitate, de necesitate şi de aprecierea tribunalului arbitral. Aceste dispoziţii, constituind o excepţie de la excepţie, vor fi de strictă interpretare şi aplicare în litigiile soluţionate în mod instituţionalizat în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, sau arbitrajelor ad hoc ce vor fi soluţionate sub incidenţa acestor reguli de procedură.

5 Sentinţa arbitrală nr. 1 din 08.01.2004 a Curţii de Arbitraj Bucureşti, în Revista de drept comercial nr. 3/2004, pp. 267-270.6 În vigoare de la 25 martie 2010.

14


4. Cuantumul cheltuielilor arbitrale

Ca şi cuantum, costurile procedurii de arbitraj pot varia foarte mult, în funcţie de instituţia care organizează procedura, de obiectul şi valoarea litigiului, precum şi de avocaţii sau de ceilalţi experţi desemnaţi în cadrul procedurii.

În ipoteza unui arbitraj ad hoc, costurile variază de asemenea de la caz la caz, ele fiind în mod normal mai scăzute decât costurile unui arbitraj instituţionalizat sau chiar decât cele aferente unui proces soluţionat de instanţele statale.

În România, taxele percepute în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, încep de la 540 de lei (360 lei – taxa administrativă şi 180 lei – onorariu minim per arbitru, pentru litigiile cu un obiect de până la 2.000 lei7), şi pot ajunge până la valori de zeci de mii de RON, pentru cererile având obiectul exprimat în lei; în timp ce, în cazul cererilor al căror obiect este exprimat într-o valută străină, taxele încep de la 1200 EUR (800 EUR – taxa administrativă şi 400 EUR – onorariu minim per arbitru, pentru litigiile cu un obiect de până la 20.000 EUR8) şi pot ajunge la valori de ordinul sutelor de mii de euro, exclusiv pentru plata taxelor administrative şi a onorariilor arbitrilor.

5. Comparaţie cheltuieli arbitrale – cheltuieli judiciare

Cheltuielile arbitrale totale sunt de obicei mai ridicate decât cele percepute de instanţele judecătoreşti, însă în litigiile comerciale ce au ca obiect sume mari de bani, celelalte avantaje ale procedurii arbitrale vor prima de cele mai multe ori în detrimentul avantajului financiar oferit de instanţele statale.

De asemenea, cu cât obiectul litigiului are o valoare mai ridicată, cu atât procedura arbitrală devine mai avantajoasă, inclusiv din punctul de vedere al cheltuielilor cu taxele administrative ale procedurii sau cu onorariile arbitrilor.

În cadrul celor cele mai importante instituţii de arbitraj, valoarea acestor taxe are de obicei un trend ascendent regresiv, în funcţie de valoarea obiectului litigiului, ponderea lor în raport de valoarea litigiului fiind mai

7 Conform Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale, http://arbitration.ccir.ro/taxe.htm.8 Idem.

15

http://arbitration.ccir.ro/taxe.htm


mică pe măsură ce valoarea litigiului creşte. În schimb, în instanţele de drept comun, valoarea taxelor creşte aproape direct proporţional cu valoarea obiectului litigiului, nefiind deloc avantajos să se apeleze la aceasta în cazul unor litigii cu obiect de valoare foarte ridicată.

Ca exemplu, plafoanele minime ale taxelor percepute de CACI sunt mult mai ridicate în cazul unor litigii cu obiect foarte redus ca valoare, în comparaţie cu taxele percepute de instanţele naţionale în baza Legii nr. 146/19979, această diferenţă reducându-se pe măsură ce obiectul litigiului creşte, pentru ca, în cazul unor valori foarte ridicate, taxele percepute de instanţele naţionale să le depăşească pe cele percepute de CACI, după cum reiese din următorul grafic10:

10100

100010000

1000001mil.

5 mil.

10 mil.

50 mil.

100 mil.

1 mld.

1

10

100

1000

10000

100000

1000000

10000000

100000000

Taxe percepute de instanţele naţionaleTaxe minime percepute de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional CCIR (raportate la onorariul minim pentru un arbitru)

Valoarea obiectului litigiului (RON)

Valo

area

taxe

lor (

RON

)

Un trend asemănător au şi taxele percepute de CACI pentru litigiile al căror obiect este exprimat în EURO, în raport cu taxele percepute de instanţele naţionale, şi în acest caz fiind mult mai avantajos să se recurgă la arbitraj în litigiile cu obiect de valoare foarte mare. Mai jos putem vedea un grafic cu valori comparative ale taxelor CACI vs. taxe percepute de instanţele naţionale11:

9 Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru.10 Conform normelor în vigoare la 20 august 2011.11 Taxele percepute de instanţele naţionale au fost exprimate în EURO, la un curs mediu de 4.25 RON pentru 1 EUR (curs BNR din 26 iulie 2011).

16


2.3523.52

235.29

2352.94

23529.41

235294.94

1176470.58

2352941.17

11764705.88

23529411.76

235294117.641

10

100

1000

10000

100000

1000000

10000000

Taxe percepute de instanţele naţionaleTaxe minime percepute de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional CCIR (raportate la onorariul minim pentru un arbitru)

Valoarea obiectului litigiului (EUR)

Val

oare

a ta

xelo

r (EU

R)

Taxele arbitrale percepute de CACI pot varia însă în funcţie de complexitatea litigiului, de numărul de arbitri desemnaţi, precum şi în funcţie de modalitatea de evaluare a obiectului litigiului (în lei/în valută străină). În plus, Normele CACI privind taxele şi cheltuielile arbitrale12

prevăd posibilitatea reducerii taxei administrative cu 25% în cazul în care litigiul este soluţionat de un arbitru unic (art. 4 din Norme).

În instanţele arbitrale nu pot fi acordate scutiri de la plata taxelor, în cazul în care partea se află în imposibilitatea de a le achita, spre deosebire de instanţele de drept comun, care pot acorda scutiri în situaţiile determinate de lege, cum ar fi spre exemplu situaţiile prevăzute în Legea nr. 64/1995 şi Legea nr. 85/2006 pentru scutirea debitoarei aflate în insolvenţă de la achitarea taxei judiciare de timbru.

Interdicţia de a acorda astfel de scutiri este prevăzută în mod expres de regulamentul CACI, în art. 4 alin. 7 din Normele CACI privind taxele şi cheltuielile arbitrale, care stabileşte că „taxa arbitrală minimă este ireductibilă”. Aceasta nu poate fi considerată drept o formă de îngrădire a accesului la justiţie, întrucât în acest caz este vorba despre o formă de justiţie privată pentru care părţile au optat în mod deliberat, renunţând la justiţia statală. Astfel, eventualele îngrădiri pe criterii de costuri se prezumă a fi fost deja conştientizate şi asumate de către părţi. În acest sens, cităm o decizie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti privind taxele arbitrale.

12 Normele în vigoare la 20 august 2011.

17


Arbitraj. Piedici în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului. Taxe arbitrale.

Decizia nr. 281/29.05.2007, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a comercială.

Împrejurarea că reclamanta se află în procedura insolvenţei şi nu ar fi în măsură să avanseze sumele necesare în vederea satisfacerii cheltuielilor arbitrale, nu reprezintă o piedică în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, astfel cum invocă apelanta, în considerarea art.342 alin.1 C.proc.civ.

Textul de lege invocat are în vedere acele situaţii care fac imposibilă judecata de către instanţa arbitrală, cum ar fi, de exemplu, împrejurările legate de constituirea tribunalului arbitral etc., şi nu se referă, deci, la acele situaţii care presupun culpa vreuneia dintre părţi, cum este cazul în speţa de faţă.

Legiuitorul, având competenţa exclusivă în stabilirea taxelor judiciare de timbru, este în drept să determine serviciile publice condiţionate de plata unor taxe de către beneficiari, cum sunt taxele judiciare de timbru.

În virtutea aceleiaşi competenţe, legiuitorul poate stabili şi excepţii, constând în scutirea unor servicii publice sau a anumitor categorii de persoane de la obligaţia plăţii taxelor, însă instituirea unor asemenea excepţii nu se extinde altor situaţii decât cele expres prevăzute de lege.

Astfel, conform art. 1 din Normele din 29 noiembrie 1999 privind taxele şi cheltuielile arbitrale emise de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, cu modificările ulterioare, pentru remunerarea serviciilor arbitrale prestate de această instituţie, se percepe o taxă arbitrală stabilită în funcţie de valoarea obiectului cererii de arbitrare, fără ca textul normativ să prevadă vreo scutire de la plata acestor taxe.

În ceea ce priveşte taxele percepute de curţile de arbitraj internaţionale, acesta vor varia de asemenea în funcţie de mai mulţi factori, în special de recunoaşterea pe plan internaţional a instituţiei de arbitraj. Spre exemplu, Curtea de Arbitraj de la Viena percepe taxe administrative începând de la 3.000 EUR, care cresc proporţional cu valoarea litigiului şi cu numărul părţilor implicate în proces, taxe la care se adaugă onorariile arbitrilor, fixate în raport cu valoarea litigiilor şi cu numărul de arbitri desemnaţi13.

13 Conform Regulilor de Arbitraj şi Conciliere (Vienna Rules), adoptate de Camera Economică Federală a Austriei la 3 mai 2006, în vigoare de la 1 iulie 2006 http://www.internationales-schiedsgericht.at/images/stories/documents/en/VIAC_Arbitration_Rules_2006_1.pdf.

18

http://www.internationales-schiedsgericht.at/images/stories/documents/en/VIAC_Arbitration_Rules_2006_1.pdf

http://www.internationales-schiedsgericht.at/images/stories/documents/en/VIAC_Arbitration_Rules_2006_1.pdf


Curtea Internaţională de la Paris percepe taxe administrative începând tot de la 3.000 EUR, plus 3.000 EUR onorariul minim pentru un arbitru desemnat, valoarea costurilor crescând proporţional cu valoarea litigiilor şi cu numărul de arbitri desemnaţi14.

14 Conform Regulilor de Arbitraj ICC, adoptate la 1 ianuarie 1998, actualizate la 1 mai 2010, http://www.iccwbo.org/uploadedFiles/Court/Arbitration/other/rules_arb_english.pdf

19

http://www.iccwbo.org/uploadedFiles/Court/Arbitration/other/rules_arb_english.pdf


III. Capitolul III. Arbitrabilitatea litigiilor. Clauza compromisorie şi compromisul

1. Arbitrabilitatea litigiilor 211.1. Noţiunea de arbitrabilitate 211.2. Competenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra arbitrabilităţii litigiului – principiul Kompetenz-Kompetenz (“competenţa asupra competenţei”) 22

2. Clasificarea condiţiilor de arbitrabilitate a litigiilor 222.1. Arbitrabilitatea obiectivă 232.2. Arbitrabilitatea subiectivă 23

3. Convenția de arbitraj 253.1. Clauza compromisorie 263.2. Compromisul 313.3. Alte forme ale convenției arbitrale. Acceptarea tacită a convenției arbitrale 3234. Revocarea convenției arbitrale 34

20


1. Arbitrabilitatea litigiilor

1.1. Noţiunea de arbitrabilitate

Pentru ca un litigiu să poată fi sustras procedurii judiciare de soluţionare şi să fie supus procedurii arbitrale, conform voinţei părţilor, trebuie îndeplinite anumite condiţii de arbitrabilitate a litigiului.

Arbitrabilitatea unui litigiu constituie aşadar punctul care delimitează contractualul de jurisdicţional în materia conflictelor născute sau viitoare pe care părţile intenţionează să le supună arbitrajului.

Pentru a identifica limitele impuse procedurii arbitrale, trebuie stabilite materiile care pot face obiectul arbitrajului şi respectiv persoanele care au capacitatea de a apela la această procedură. Fiind o practică din ce în ce mai utilizată, atât în dreptul intern cât mai ales în raporturile juridice internaţionale, se poate vorbi mai degrabă de materii şi persoane care sunt exceptate de la procedura arbitrajului, regula fiind aceea de a permite părţilor să apeleze la arbitraj.

Reglementările internaţionale în materie (Conventia europeană de arbitraj comercial international de la Geneva15, Regulile de arbitraj UNCITRAL16, Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional17 ş.a.) sunt permisive în această privinţă, lăsând legislaţiilor naţionale libertatea să decidă asupra materiilor rezervate justiţiei statale în mod exclusiv. Convenţia europeană de arbitraj de la Geneva spre exemplu, act care reglementează raporturi juridice născute din operaţiuni de comerţ internaţional, are în vedere litigiile dintre orice persoane persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca acestea să aibă reşedinţa obişnuită sau sediul în state contractante diferite. Mai mult, prin acest act se face în mod expres precizarea că şi persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj, statele având posibilitatea – statuată de asemenea în mod expres prin convenţie – de a limita această facultate.

Legea model UNCITRAL cu privire la arbitrajul comercial internaţional este chiar mai permisivă, nepronunţându-se asupra arbitrabilităţii litigiilor decât în legătură cu desfiinţarea hotărârii, recunoaşterea şi executarea sa, făcând referire la dispoziţii interne de arbitrabilitate şi de ordine publică18.

15 Conventia europeană de arbitraj comercial international, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25/06/1963.16 Regulile de arbitraj UNCITRAL, adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 31/98.17 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 40/72 şi modificată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 61/33.18 Articolele 35(2)(b) şi respectiv 36(b) au următorul text:(B) în cazul în care instanţa constată că:(I) obiectul litigiului nu este susceptibil de soluţionare prin arbitraj în conformitate cu legea acestui stat; sau

21


Este preferabil să se menţină această distincţie între ordinea publică şi arbitrabilitate, şi să nu fie inclusă aceasta din urmă în prima noţiune. De altfel, o astfel de propunere de a se renunţa la noţiunea de arbitrabilitate din articolele 35(2)(b)(i) şi respectiv 36(b)(i) a fost făcută în timpul discuţiilor purtate cu ocazia redactării Legii Model UNCITRAL, propunerea care nu a fost însă acceptată19.

1.2. Competenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra arbitrabilităţii litigiului: principiul Kompetenz-Kompetenz (“competenţa asupra competenţei”)

În lumina dispoziţiilor privitoare la arbitrabilitatea unui litigiu, se mai pune întrebarea cine are competența de a stabili competența unui tribunal arbitral de a solution un litigiu: instanța judecătorească sau însuși tribunalul arbitral.

Legislația românească a îmbrățișat soluția devenită un standard international și anume aceea a competenţei tribunalului arbitral de a se pronunţa cu privire la propria competenţă, soluție cunoscută sub denumirea „principiul Kompetenz-Kompetenz” („competența asupra competenței”).

Această problemă a fost tranşată şi în legislaţia noastră art. 579 alin.(1) din NCPC conform căruia „la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a solution litigiul”.

Cât priveşte litigiile cu obiect mixt, care au atât capete de cerere arbitrabile, cât şi nearbitrabile, analiza propriei competenţe a instanţei arbitrale trebuie efectuată în sensul menţinerii pe cât posibil a efectelor convenţiei arbitrale, astfel cum au fost avute în vedere de către părţi.

2. Clasificarea condiţiilor de arbitrabilitate a litigiilor

În doctrină se distinge în general între arbitrabilitatea obiectivă (rationae materiae, care stabileşte capacitatea unui litigiu de a fi supus procedurii arbitrale în funcţie de obiectul acestuia) şi arbitrabilitatea subiectivă (rationae personae, noţiune care înglobează condiţiile de capacitate pentru a supune un litigiu procedurii arbitrale).

2.1. Arbitrabilitatea obiectivă

(II) recunoaşterea sau executarea hotărârii ar fi contrară ordinii publice a acestui stat.19 H.M. Holtzmann and J.E. Neuhaus, A Guide to the UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration [Legislative History and Commentary], T.M.C. Asser Instituut / Kluwer, Deventer 1989.

22


Referitor la condiţiile de arbitrabilitate obiectivă a unui litigiu, NCPC impune în fond condiţii similare cu cele regăsite în vechiul Cod de procedură civilă, însă le defineşte mult mai bine decât vechea reglementare, venind cu exemple ale materiilor exceptate de la arbitraj.

Art. 542 alin. 1 NCPC face o enumerare neexhaustivă a materiilor non-arbitrabile, şi anume: „starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie”. Aceste materii privesc inclusiv drepturi cu caracter patrimonial (drepturi incidente procedurii dezbaterii succesorale), care însă sunt rezervate de lege unor proceduri speciale.

În completarea enumerării anterioare, art. 542 face referire şi la „drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună”. Această condiţie este practic identică aceleia a caracterului tranzacţionabil al litigiului, prevăzut de vechiul Cod civil.

2.2. Arbitrabilitatea subiectivă

Arbitrabilitatea subiectivă, sau arbitrabilitatea ratione personae, reprezintă condiţiile de regim juridic şi capacitate care trebuie îndeplinite pentru a supune un litigiu procedurii arbitrale. Limitele impuse în acest sens diferă de la o legislaţie la alta sau de la un regulament de arbitraj la altul. Convenţiile internaţionale în materie sunt destul de permisive în materie de arbitrabilitate subiectivă, permiţând statelor să impună limitările, în special de autoritate, pe care le consideră necesare.

Spre exemplu, Convenţia de la Geneva în materia arbitrajului comercial internaţional prevede în mod expres facultatea persoanelor juridice de drept public de a încheia valabil convenţii de arbitraj, dând statelor semnatare dreptul de a emite rezerve în această privinţă. Un singur stat a făcut această rezervă la semnarea convenţiei, Belgia, stat care a ridicat între timp rezerva şi a aderat la dispoziţiile Convenţiei de la Geneva cu privire la capacitatea persoanelor juridice de drept public de a încheia convenţii de arbitraj.

În plus există la nivel internaţional, şi alte cutume sau convenţii (cum ar fi Convenţia de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, semnată de 146 de state20) care confirmă capacitatea statelor sau a entităţilor de drept public de a fi părţi la convenţii de arbitraj în raporturi juridice internaţionale.

20 Până la 7 ianuarie 2010.

23


În arbitrajul intern, NCPC limitează capacitatea de a încheia convenţii arbitrale la sfera „persoanelor care au capacitatea deplină de exerciţiu”, ceea ce nu exclude capacitatea persoanelor de drept public de a încheia astfel de înţelegeri.

Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 542 alin. 2 o soluţie expresă în privința acestei categorii, în sensul că „statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte”.

Cât priveşte capacitatea persoanelor de drept privat de a-şi supune litigiile procedurii arbitrale, aceasta diferă de asemenea în funcţie de legislaţia sub care se efectuează arbitrajul.

În dreptul nostru, capacitatea de a încheia o convenţie de arbitraj valabilă este supusă condiţiilor generale de capacitate impuse la încheierea unui act de dispoziţie.

Părţile trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu, care aparţine, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul 31/1954 persoanelor fizice care au împlinit 18 ani sau minorilor emancipaţi (mai puţin persoanelor puse sub interdicţie), precum şi persoanelor juridice, a căror capacitate este limitată însă de principiul specializării capacităţii de folosinţă.

Prin urmare, nu poate recurge la arbitraj persoana fizică lipsită total de capacitate de exerciţiu, nici singură, nici prin reprezentant legal, cum nici minorul cu capacitate limitată de exerciţiu nu o poate face, chiar asistat de reprezentantul său legal şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Persoana juridică poate încheia astfel de convenţii de la momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu, cu condiţia respectării principiului specializării de folosinţă.

Pentru ca un litigiu să poată fi supus arbitrajului, pe lângă toate aceste condiţii de arbitrabilitate, se mai cere să existe o convenţie de arbitraj validă, încheiată valabil dacă şi celelalte condiţii sunt respectate.

3. Convenţia de arbitraj

24


Majoritatea convenţiilor şi statutelor internaţionale în materie de arbitraj definesc convenţia arbitrală.

Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional spre exemplu defineşte această convenţie în art. 7 drept “înţelegerea părţilor de a supune arbitrajului toate sau anumite conflicte care s-au născut sau s-ar putea naşte între ele în temeiul unui anumit raport juridic, fie contractual, fie necontractual”. În Legea model UNCITRAL se precizează de asemenea faptul că ea poate exista în forma unei clauze într-un contract sau a unei convenţii separate. Aceste definiţii însă fie nu sunt aplicabile în mod obligatoriu ca atare, fie nu sunt limitative (v. definiţia dată convenţiei de arbitraj de Convenţia de la Geneva din 196121), rămânând ca legislaţia internă sau regulamentele Curţilor de arbitraj să le definească în termeni clari.

În legislaţia noastră, după modelul tradiţional francez, convenţiile de arbitraj sunt de două feluri, în funcţie de momentul în care sunt încheiate după cum urmează: înainte de naşterea litigiului, este vorba despre o clauză compromisorie, în timp ce convenţia încheiată ulterior acestui moment se numeşte compromis. Efectul acestora este identic: acela de a învesti cu puterea de a soluţiona un litigiu o instanţă arbitrală special instituită în acest scop. Sub anumite condiţii de arbitrabilitate expuse anterior, competenţa legală a jurisdicţiilor statale va fi deci modificată de comun acord de către părţi, înainte sau după naşterea litigiului, procedura arbitrală devenind obligatorie pentru părţile la o convenţie arbitrală încheiată în mod valabil.

Sub Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, există şi posibilitatea învestirii tribunalului arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale, prin simpla introducere a unei cereri de arbitrare şi acceptarea expresă, consemnată în scris de către pârât a judecăţii (art. 13 din Reguli).

În arbitrajul comercial internaţional, distincţia făcută între clauza compromisorie şi compromis nu mai ţine de momentul încheierii convenţiei, singurul element distinctiv constând în forma convenţiei22. În timp ce clauza compromisorie face parte dintr-un contract, compromisul va consta într-un act separat, încheiat înainte sau după ce s-a ivit litigiul dintre părţi.

21 Art. 1 alin 2: “convenţie de arbitraj, fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi.”22 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional (art. 7); A se vedea şi Ph. Fouchard, E. Gaillard,B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999, p.194.

25


În cele ce urmează, vom realiza o analiză a celor două tipuri de convenţii arbitrale existente în dreptul nostrum, precum şi posibilitatea învestirii Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR în lipsa oricărei convenţii arbitrale.

3.1. Clauza compromisorie

3.1.1. Definiţie şi caracteristici

În termenii art. 550 alin. (1) NCPC, clauza compromisorie este definită drept convenţia arbitrală prin care “părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul ”.

Clauza compromisorie este aşadar o convenţie într-o convenţie. Aceasta constituie un acord anterior oricărui litigiu între părţile contractante, litigiul trebuie deci să fie viitor şi eventual.

Fiind vorba despre o convenţie, la încheierea clauzei compromisorii trebuie în primul rând să fie respectate cerinţele generale impuse de lege la încheierea oricărui act juridic de acest tip – privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.

Pe de altă parte, există anumite caracteristici şi condiţii speciale ale clauzei compromisorii, care o disting de compromis.

Prima diferenţă, evidenţiată mai sus, constă în anterioritatea acesteia faţă de momentul naşterii litigiului ce urmează a fi supus arbitrajului. Atunci când litigiul există, nu se mai poate încheia în mod valabil o clauză compromisorie cu privire la acesta, deoarece se cere ca în convenţia arbitrală să fie stipulat şi obiectul litigiului. Odată cu introducerea acestei menţiuni, nu vom mai vorbi despre o clauză compromisorie, ci despre un compromis.

A doua diferenţă faţă de compromis, constă în faptul că acest tip de convenţie arbitrală este de principiu o convenţie accesorie unui contract. Deşi nu este obligatorie inserarea acesteia în corpul contractului la care face referire, ea putând fi adăugată contractului chiar ulterior perfectării acestuia, orice clauză compromisorie trebuie să facă referire la un contract dat, încheiat de părţi. Clauza compromisorie este strâns legată de existenţa contractului principal şi se realizează ca o consecinţă a existenţei acestuia. Durata în timp a clauzei coincide cu durata contractului, iar atunci când aceasta priveşte şi consecinţe ce se produc ulterior desfiinţării contractului,

26


clauza va opera până la lichidarea consecinţelor respective. Mai mult, transmiterea contractului principal implică şi transmiterea clauzei compromisorii, cu excepţia cazurilor în care aceasta este stipulată intuitu personae.

Cu toate acestea, clauza compromisorie păstrează o autonomie în raport cu contractul principal. Autonomia sa reiese din chiar formularea art. 550 alin. 2 NCPC, care statuează faptul că „validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă”. Prin urmare, nulitatea sau încetarea din orice cauză a contractului principal nu vor antrena şi inoperabilitatea clauzei compromisorii; litigiile născute din contractul de bază vor rămâne în competenţa instanţei arbitrale, mai puţin în cazurile în care însăşi clauza compromisorie este inoperantă sau lovită de nulitate. Există însă anumite motive comune de nulitate care pot afecta şi valabilitatea contractului şi pe cea a clauzei compromisorii, cum ar fi cele legate de capacitatea părţilor sau viciile de consimţământ.

În acest sens, cităm soluţia CACI din următoarea speță:

Clauza compromisorie. Autonomia în raport cu contractul principal.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 49 din 13 martie 2007

Susţinerea pârâtei, potrivit cu care nu există în cauză validarea clauzei compromisorii, prevăzută de art. 10 din Regulamentul Curţii de Arbitraj Curţi [n.n. – în vigoare la momentul judecăţii23] şi de art. 343 şi art. 3431

alin. (2) C.proc.civ., situaţie în care competenţa de a soluţiona pricina revine Judecătoriei Brăila, conform art. 5 şi art. 7 alin. (1) C.proc.civ., este neîntemeiată.

Clauza compromisorie, înscrisă la art. 4.1 şi art. 4.2 din contractul nr. 9644, semnat de reprezentanţii părţilor la 15 iunie 2004, potrivit căreia litigiile ivite în executarea contractului vor fi supuse spre soluţionare acestei Curţi de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a fost întocmită şi inclusă în contract în conformitate cu prevederile art. 340 şi art. 3431 alin. (1) C.proc.civ. şi reprezintă voinţa părţilor ca litigiile ivite să nu fie soluţionate de instanţele judecătoreşti, ci

23 În speţă, se face referire la Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000, modificate prin Decizia nr. 1/2004 în vigoare de la data de 1 septembrie 2005, completate prin Decizia nr. 2 din 22 iulie 2005, abrogate şi înlocuite prin Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 1 din 18 septembrie 2008 (data intrării în vigoare). În prezent sunt aplicabile Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, în vigoare de la data de 25 martie 2005, modificate şi completate prin Decizia Curţii din 17.02.2011.

27


prin arbitrajul organizat de o instituţie permanentă de arbitraj [art. 3411 şi art. 3433 alin. (1) C.proc.civ] şi, ca atare, trebuie să îşi producă efectele pe deplin.

Articolul 343 alin. (2) C.proc.civ. statuează că validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă, astfel că, pe cale de consecinţă, în cazul în care contractul în care a fost inserată clauza compromisorie va înceta, din orice motive, clauza respectivă nu va fi afectată de aceste motive, bineînţeles dacă ea însăşi nu este nulă sau inoperantă din alte cauze prevăzute de lege. Prin urmare, legea nu prevede o formalitate de „validare a clauzei compromisorii”, care în speţă ar lipsi, cum greşit susţine pârâta, ci reglementează „validitatea clauzei compromisorii” în raport cu contractul în care este inclusă. În speţă nu s-a invocat niciun motiv de nulitate sau nevalabilitate a clauzei compromisorii, iar susţinerea că nu a fost „validată” nu are correspondent în lege şi, ca atare, clauza compromisorie trebuie să îşi producă efectele pe deplin. 24

O altă latură a autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul principal se reflectă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, caz în care este posibil ca legea aplicabilă clauzei compromisorii să fie diferită de legea aplicabilă contractului25.

3.1.2. Condiţii şi efecte

Valabilitatea clauzei compromisorii este supusă îndeplinirii anumitor condiţii speciale, pe lângă cele generale.

În primul rând, clauza trebuie să fie încheiată în scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind cerut ad validitatem.

Conform art. 548 alin. (2) teza a II-a NCPC, forma scrisă se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi nu a fost contestată de cealaltă.

24 Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp.7-8.25 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

28


În al doilea rând, clauza trebuie să conţină modalitatea de numire a arbitrilor, în lipsa acestei menţiuni, clauza fiind nulă. Pentru a suplini această lacună, părţile trebuie să încheie un compromis ulterior naşterii litigiului, prin care să stabilească numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora.

În ceea ce privește obiectul litigiului, acesta, deși nu poate fi precizat în cadrul clauzei compromisorii, nu poate excede obiectul general al contractului.

Obiectul litigiului arbitral. Precizarea acestuia în cadrul clauzei compromisorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia comercială, Decizia nr. 3659 din 15 iunie 2005

Reclamanta SC CBL S. LTD Nicosia Cipru, prin reprezentantul său în România, V.S., a solicitat obligarea pârâtei SC M. SA Galaţi la plata daunelor, reprezentând contrastalii şi despăgubiri pentru reţinerea navei în portul Galaţi, penalităţi de întârziere cu titlu de dobânzi bancare.

Prin hotărârea nr.5 din 18 aprilie 1997, pronunţată de Arbitrajul Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi, acţiunea a fost admisă în parte şi pârâta a fost obligată să plătească reclamantei daune, dobânzi bancare şi cheltuieli arbitrale, capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere fiind respins.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat acţiune în anulare, în temeiul prevederilor art.364 lit. a), b) şi f) C. proc. civ., invocând următoarele: în mod greşit, cauza a fost soluţionată de Curtea de Arbitraj care nu era competentă, clauza compromisorie din contract fiind nulă, întrucât nu s-a prevăzut obiectul litigiului; instanţa arbitrală a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere deşi reclamanta a renunţat la acest capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr.212 din 13 aprilie 2004, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondată acţiunea în anulare.

Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi sau spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi. Examinând recursul, ICCJ a constatat că acesta este fondat.

29


Din acţiunea arbitrală şi din analiza contractului intervenit între părţi şi a celorlalte probe aflate la dosar, rezultă că, deşi prin acţiune se invocă acest contract, cauza litigiului dintre părţi şi a prejudiciului invocat în acest litigiu nu îşi are izvorul în contractul în care se află clauza compromisorie. Astfel, prejudiciul invocat de reclamanta şi-ar avea izvorul în încărcarea de către pârâtă cu întârziere a unor produse livrate în afara cadrului stabilit în contract şi în alte condiţii de livrare: cantitate diferită, lipsa termenului de livrare, contract de charter-party în care pârâta nu figurează ca încărcător şi deci nu este parte, data prezentării navei la încărcare fiind mult decalată faţă de data prevăzută în contract şi capacitatea de încărcare a navei mult redusă faţă de cantitatea prevăzută în contract ş.a.

Cum clauza compromisorie cuprinsă în contractul din 12 decembrie 1995 viza doar litigiile izvorând din acel contract rezultă că ea nu îşi are aplicabilitate în cazul litigiilor ivite, chiar între părţile contractului, dar care nu îşi au cauza în acel contract, cum este cazul prezentului litigiu în care izvorul pretenţiilor reclamantei îl constituie staţionarea navei şi eventuala plată a contrastaliilor de către armator, intervenite în cadrul altor raporturi juridice decât cele stabilite între părţi în temeiul contractului în discuţie.

Faţă de aceste motive, litigiul dintre părţi neputând fi supus arbitrajului prin prisma prevederilor art.3431 şi 3433 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a acestuia revine instanţelor judecătoreşti.

În consecinţă, recursul a fost admis, hotărârea atacată modificată şi hotărârea arbitrală anulată iar cauza trimisă spre soluţionare instanţei judecătoreşti competente,Tribunalul Galaţi.

***

Dacă toate condiţiile anterioare au fost îndeplinite, clauza îşi va produce toate efectele între părţi, respectiv va permite sesizarea instanţei arbitrale de oricare dintre părţi de la momentul survenirii litigiului şi constituirea imediată a tribunalului arbitral desemnat prin clauza compromisorie.

Efectele clauzei compromisorii se vor produce în principiu faţă de cei care au convenit asupra ei, expres sau implicit, cât şi faţă de avânzii lor cauză, ca urmare a transmisiunii unui drept sau a lucrului care face obiectul dreptului. Ea nu va produce efecte faţă de terţi, nici în cazul în care aceştia vor fi părţi la litigii survenite ca urmare a executării contractului principal.

30


3.2. Compromisul

3.2.1. Definiţie şi caracteristici

Conform art. 551 alin. (1) NCPC, „prin compromis părţile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale”. Compromisul este deci convenţia abitrală care se încheie atunci când există un litigiu actual şi determinat, menţionat ca atare în actul de compromis.

3.2.2. Condiţii şi efecte

Fiind vorba despre o convenţie, ca şi în cazul clauzei compromisorii, trebuie respectate condiţiile generale impuse la încheierea unui astfel de act juridic, respectiv condiţiile de capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii de valabilitate specifice, în compromis trebuie în primul rând să se facă referire în mod neechivoc la un litigiu deja existent. Existenţa litigiului este de esenţa actului de compromis, inexistenţa sa atrăgând după sine nulitatea actului pentru lipsă de obiect. În plus, această nulitate va atrage după sine şi nulitatea oricărei sentinţe arbitrale pronunţate în baza unui astfel de act, deoarece arbitrii nu pot statua decât asupra cererii cu care au fost sesizaţi. În ipoteza în care aceştia s-ar pronunţa cu privire la un litigiu inexistent, înseamnă că ei statuează ultra petita, cu toate consecinţele aferente26.

În al doilea rând, acordul părţilor trebuie exprimat în mod clar, astfel încât să rezulte neechivoc puterea cu care sunt învestiţi arbitrii, pentru ca actul să nu fie confundat cu un alt contract similar (cum ar fi contractul de tranzacţie).

Apoi, în cuprinsul actului de compromis părţile trebuie să desemneze arbitrul/arbitrii sau modalitatea de desemnare a acestora în cadrul arbitrajului ad-hoc, în lipsa acestei menţiuni fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii. În cazul abitrajului instuționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.

În plus, prin actul de compromis trebuie specificate informaţiile necesare cu privire la organizarea arbitrajului, precum şi cu privire la procedura

26 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, ed. Junimea, Iaşi, 1987.

31


arbitrală. Părţile trebuie să fixeze şi termenul înăuntrul căruia trebuie să aibă loc arbitrajul, termen care poate fi însă prorogat, prin acordul expres sau tacit al părţilor27. Acest termen poate fi şi suspendat atunci când intervin anumite împrejurări care să impună această suspendare, cum ar fi existenţa unei proceduri penale care are acelaşi obiect sau în cazul existenţei unor chestiuni preliminare ce trebuie soluţionate de instanţa de drept comun.

Ca şi clauza compromisorie, conform art. 548 NCPC, compromisul trebuie să fie încheiat în scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind cerut ad validitatem. Condiţia formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi nu a fost contestată de cealaltă.

În ceea ce priveşte efectele compromisului, acestea sunt similare acelora pe care le produce clauza compromisorie, ambele având ca şi efect principal şi negativ înlăturarea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de la soluţionarea unui anumit litigiu. Ca o consecinţă a acestui efect, se produce efectul pozitiv de învestire a arbitrilor în vederea soluţionării respectivului litigiu.

Ca şi existenţa juridică, similar clauzei compromisorii, acesta este într-o anumită măsură, accesoriu al unui anumit raport juridic, deşi ambele tipuri de convenţie arbitrală îşi menţin o evidentă autonomie faţă de acesta28.

3.3. Alte forme ale convenţiei arbitrale. Acceptarea tacită a convenției arbitrale.

În lipsa unei clauze compromisorii sau a unui compromis, anumite instituţii de arbitraj recunosc şi o altă formă de învestire, printr-o convenţie arbitrală ce rezultă din introducerea cererii arbitrale de către reclamant şi acceptarea tacită, dar neechivocă a competenţei de către pârât.

Potrivit art. 13 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, “convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj”, acceptarea pârâtului trebuie „să fie expresă și consemnată în scris”.

Condiţia esenţială prevăzută de art. 548 NCPC, conform căreia convenţia arbitrală trebuie să fie încheiată în scris, este întrunită dacă acceptarea tacită a pârâtului ia forma scrisă prin acceptarea/ desemnarea unui arbitru,

27 Ibidem.28 Ibidem.

32


prin redactarea unei întâmpinări, prin formularea unor apărări pe fondul cauzei. Toate aceste menţiuni fiind comunicate Curţii în scris, dacă nu se face nicio discuţie de către pârât cu privire la competenţă, se poate considera că există o confirmare scrisă, neechivocă a convenţiei arbitrale, condiţiile imperative ale legii fiind îndeplinite.

Excepţiile privind competenţa Curţii pot fi ridicate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii, după cum statuează atât normele de procedură ale CACI, cât şi dispoziţiile CPC.

În Regulile CACI, acest termen de decădere este prevăzut în art.48, conform căruia, la prima zi de înfăţişare “părţile au obligaţia să răspundă tribunalului arbitral […] dacă au obiecţiuni în legătură cu competenţa şi constituirea tribunalului arbitral”.

NCPC, pe de altă parte, în art. 592 alin. (1), prevede, sub sancţiunea decăderii, obligativitatea ridicării oricărei excepţii privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, limitele însărcinării și desfășurarea procedurii până la primul termen de la care partea a fost legal citată, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

Soluţia ce reiese în mod direct din lege este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii în mod constant:

Excepția de necompetență a tribunalului arbitral, motivat de absența convenției arbitrale. Invocarea excepției la al treilea termen de înfățișare. Efectuarea de acte procedurale scrise anterior ridicării excepției.

Sentinţa arbitrală nr. 220 din 5 noiembrie 2007, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR

Excepţia de necompetenţă pentru absenţa convenţiei arbitrale ridicată de către pârâtă la termenul din 30 octombrie 2007 a fost respinsă. Deşi o astfel de convenţie nu există între părţile contractante, luând act că această excepţie a fost formulată la al treilea termen după prima zi de înfăţişare, că până la data invocării excepţiei s-au efectuat acte procedural (s-a depus întâmpinare de către pârâtă, care şi-a desemnat totodată arbitrii, fără a ridica excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitral, s-au încuviinţat şi administrat probele solicitate de ambele părţi etc.), ceea ce înseamnă acceptarea tacită a competenţei acestui Tribunal arbitral, şi, mai mult, că la termenul din 26 septembrie 2007, interogate de Tribunalul arbitral cu privire la competenţa acestora, niciuna dintre părţi nu a contestat-o, după cum s-a menţionat expres prin încheierea de şedinţă de la acea dată,

33


înseamnă că pârâta a acceptat, în mod expres, competenţa, constituirea şi compunerea Tribunalului arbitral.

De altfel, potrivit art. 35812 alin. (1) C.proc.civ., “orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la [n.n. – în vigoare la momentul judecăţii29]primul termen de înfăţişare trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt”, această dispoziţie fiind identică cu prevederile art. 54 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale acestei Curţi, care dispun că o asemenea excepţie trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, “prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare”.

Aşa fiind, Tribunalul arbitral a considerat că este competent să soluţioneze prezentul litigiu, motiv pentru care, prin încheierea din 26 octombrie, a respins excepţia pârâtei privind necompetenţa Tribunalului arbitral.30

3.4. Revocarea convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală, ca orice act juridic bilateral, poate fi revocată prin acordul de voință al părţilor.

În cazul convenţiei arbitrale, este posibilă şi revocarea implicită a acesteia, prin învestirea necontestată a instanţelor de drept comun. Revocarea implicită se realizează prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi acceptarea tacită, neechivocă a competenţei acestora de către pârât, într-un litigiu în care opera o convenţie de arbitraj valabilă (art. 554 NCPC). În acest sens se pronunţă şi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, preluând o soluţie confirmată în prealabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o serie de decizii31:

Revocarea implicită a convenției arbitrale. Art. 3434 CPC.

29 În speţă, se face referire la Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000, modificate prin Decizia nr. 1/2004 în vigoare de la data de 1 septembrie 2005, completate prin Decizia nr. 2 din 22 iulie 2005, abrogate şi înlocuite prin Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 1 din 18 septembrie 2008 (data intrării în vigoare). În prezent sunt aplicabile Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, în vigoare de la data de 25 martie 2005, modificate şi completate prin Decizia Curţii din 17.02.2011.30 Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.22.31 A se vedea Deciziile nr. 2337 din 10 iunie 1999 şi nr. 2527 din 24 iunie 1999, ÎCCJ, Secţia comercială.

34


Sentinţa arbitrală nr. 173 din 5 septembrie 2008, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR

Cu privire la excepţia de necompetenţă ridicată de pârâtă, Tribunalul arbitral a avut în vedere că, în contractul de antrepriză din 7 ianuarie 2005, s-a înscris următoarea clauză compromisorie: „XI. Jurisdicţia. Prezentul contract este guvernat de legea română. Orice divergenţă apărută între părţi în legătură cu derularea prezentului contract şi care nu a putut fi rezolvată pe cale amiabilă între părţi va fi supusă Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României”.

Clauza compromisorie citată era, la data încheierii sale, perfect valabilă în temeiul art. 969 C. civ., al art. 340 şi urm. C. proc. civ. şi al art. 2 şi urm. din Regulile de procedură arbitrală ale acestei Curţi de Arbitraj, având ca principal efect, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., de a exclude, pentru litigiul care făcea obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.

În pofida existenţei clauzei compromisorii, reclamanta a sesizat Judecătoria Iaşi cu judecarea litigiului izvorât din contractul respectiv. Pârâta nu a invocat clauza compromisorie, acceptând competenţa judecătoriei. În atare situaţie, devine aplicabil art. 3434 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa judecătorească va reţine spre soluţionare litigiul dacă pârâtul şi-a formulat apărările în fond fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală. Prin urmare, prin consimţământul implicit al părţilor, convenţia arbitrală a fost revocată în temeiul art. 969 alin. (2) C. civ. După cum, în virtutea principiului libertăţii de a contracta, părţile au putut încheia convenţia arbitrală, în virtutea aceluiaşi principiu, o pot desfiinţa chiar înainte de a fi început să producă efecte. În această situaţie, rămâne de stabilit dacă părţile au voit revocarea integrală a convenţiei arbitrale sau revocarea ei parţială, numai pentru un anumit litigiu, urmând a redeveni operantă pentru alte litigii izvorâte din contractul principal, însă având ca obiect alte pretenţii. Revocarea implicită a convenţiei arbitrale a fost validată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, prin deciziile nr. 2337 din 10 iunie 1999 şi nr. 2527 din 24 iunie 1999 şi are caracter definitiv, nemaiputând fi contestată sau invocată pe cale de apel sau recurs, ceea ce nu reprezintă o limitare a dreptului de a renunţa ulterior la judecată şi a încheia o nouă convenţie arbitrală.

Tribunalul arbitral, având în vedere că revocarea convenţiei arbitrale în ceea ce priveşte soluţionarea litigiului de faţă a intervenit prin acordul implicit al părţilor, neputând fi nesocotită prin voinţa uneia dintre părţi, a reţinut că în litigiul de faţă nu există convenţie arbitrală care să confere arbitrajului competenţa de a-l soluţiona. În această situaţie, Tribunalul

35


arbitral a admis excepţia de necompetenţă, a constatat necompetenţa arbitrajului şi a închis procedura arbitrală.32

VI. Capitolul IV. Procedura arbitrală

1. Determinarea legii procedurii arbitrale 381.1. Determinarea legii procedurale aplicabile la nivel internaţional 38 1.2. Determinarea legii procedurale aplicabile în România 39

2. Incidența legii naționale asupra procedurii arbitrale 40

3. Procedura arbitrală în România 413.1. Procedura arbitrală în arbitrajul intern 41

32 Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp.6-7.

36


3.1.1 Principii generale ale procedurii arbitrale 41

3.1.2. Particularități ale procedurii 42

3.1.3. Etapele procedurii arbitrale 443.1.3.1 Etapa scrisă 44

a) Cerera de arbitrare 44b) Întâmpinarea și cererea reconvențională 45

3.1.3.2. Etapa orală 45a) Neprezentarea părților 46b) Obligația de confidențialitate 46c) Reprezentarea părților 47d) Cereri și excepții 48e) Măsuri asigurătorii provizorii 49f) Excepția de neconstituționalitate 49g) Trimiterea preliminară 50h) Aministrarea probatoriului 55i) Încheierea de ședință 55

3.1.3.3. Etapa deliberării și a pronunțării hotărârii 56a) Deliberarea 56b) Pronunțarea 56

3.1.4 Termenul arbitrajului 57

1. Determinarea legii procedurii arbitrale

În materia arbitrajului intern, ca regulă generală, legea procedurală care va guverna arbitrajul este legea locului în care se desfăşoară acesta.

În ceea ce priveşte arbitrajul internaţional, legea aplicabilă procedurii arbitrale se poate determina în funcţie de următoarele două criterii33:

33 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1315.

37


După criteriul subiectiv, procedura arbitrală va fi guvernată de legea aleasă de către părţi, indiferent de locul în care se desfăşoară procedura;

După criteriul obiectiv sau teritorial, legea care va guverna procedura arbitrală va fi legea locului arbitrajului.

În practică, primează criteriul obiectiv, deoarece aplicarea legii locului este o variantă mult mai la îndemână, care conferă mai multă siguranţă în aplicare.

Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional34 a adoptat acest criteriu în art. 1(2)35, atât în forma sa iniţială, adoptată în 1985, cât şi în forma actualizată din 2006. Acest act normativ nu are însă caracter obligatoriu, el creează un cadru general pentru arbitrajul comercial internaţional, pe care statele îl pot adopta în totalitate sau parţial, sau din contră, acestea îşi pot crea propriul cadru legislativ, independent de acesta.

1.1. Determinarea legii procedurale aplicabile la nivel internaţional

În foarte multe legislaţii a fost implementat criteriul teritorial (ex: Anglia 36, Olanda37, Suedia38 etc.), aşa cum este el statuat de Legea Model UNCITRAL. Alte state, cum ar fi Egiptul39, au ales o abordare mixtă, combinând criteriul obiectiv cu cel subiectiv. Foarte puţine state au ales regula voinţei părţilor ca regulă generală în ceea ce priveşte legea care guvernează procedura arbitrală.

Una dintre legislaţiile care au recurs la criteriul subiectiv în materia arbitrajului internaţional este cea a Franţei, al cărei Cod de Procedură Civilă dispune în art. 1494 alin. 1 astfel: “Convenţia arbitrală poate, direct sau cu referire la un regulament arbitral, să definească procedura ce va guverna arbitrajul; prin convenţia lor, părţile pot să supună arbitrajul unei legi de procedură determinate.” În lipsa unei legi procedurale determinate de părţi, aceasta va fi determinată de către arbitru, în funcţie de contextul litigiului.

În pofida acestei libertăţi acordate părţilor, există totuşi anumite limitări de ordin procedural impuse sentinţelor arbitrale pronunţate în Franţa, în materie de arbitraj internaţional. Împotriva acestora se poate formula recurs

34 Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 40/72 şi modificată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 61/33.35 Art. 1(2): Dispoziţiile prezentei Legi, cu excepţia art. 8, 9, 17 H, 17 I, 17 J, 35 şi 36, se aplică numai în cazul în care locul arbitrajului este situat pe teritoriul acestui Stat.36 Arbitration Act, adoptat în 1996.37 Legea arbitrajului din Olanda, adoptată în 1986.38 Legea arbitrajului din Suedia, adoptată în 1999.39 De exemplu, Legea arbitrajului în materie comercială şi civilă din Egipt, din anul 1994, prevede în art. 1, cu privire la domeniul de aplicare al acesteia: “atunci când arbitrajul se desfăşoară în Egipt, sau când arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară într-un alt stat şi părţile aleg să fie guvernat de prezenta lege“.

38


în anulare în termenii art. 1504 alin. 1 NCPC40, în caz de nerespectare a unor dispoziţii imperative în materie, conform legislaţiei franceze41 (art. 1502 NCPC: dacă arbitrul a judecat fără convenţie arbitrală sau convenţia arbitrală era nulă/expirată, dacă tribunalul arbitral a fost constituit nelegal, dacă arbitrul a statuat în afara misiunii cu care a fost învestit, dacă nu a fost respectat principiul contradictorialităţii, dacă recunoaşterea sau executarea sunt contrare ordinii publice internaţionale). Prin urmare, rezultatul final este similar celui din jurisdicţiile care au ales să se ghideze după criteriul obiectiv sau teritorial42.

1.2. Determinarea legii procedurale aplicabile în România

În ceea ce priveşte legea de procedură ce va guverna arbitrajul internaţional, legislaţia română a ales o abordare mixtă, care combină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.

Astfel, părţile au libertatea să aleagă locul în care se va desfăşura arbitrajul internaţional.

În cazul în care părțile aleg ca arbitrajul internaţional să se desfăşoare pe teritoriul unui alt stat şi legea naţională a acestuia o permite, părțile sunt libere să aplice regulile de procedură arbitrală din România.

În cazul în care părţile aleg ca loc de desfăşurare a procedurii România, legea procedurală aplicabilă în procesele privind raporturi de drept internaţional privat va fi legea română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres (art. 159 din Legea 105/1992). Prin urmare, părţile sunt libere să indice o anumită lege procedurală naţională după care să fie judecat litigiul lor sau să îşi alcătuiască un set propriu de reguli procedurale43.

Dacă părţile aleg legea română ca lege procedurală, se vor aplica dispoziţiile imperative ale CPC, suplinite de voinţa părţilor şi de eventualele reguli de procedură particulare ale instituţiei de arbitraj în cazul arbitrajului instituţionalizat.

Atunci când părţile aleg să facă trimitere la legea română pe teritoriul unui alt stat, dacă legislaţia acestuia o permite, legea română va fi dublată de eventuale restricţii imperative din statul respectiv. Spre exemplu, în Franţa, unde criteriul de stabilire a legii procedurale pentru arbitrajul internaţional

40 Nouveau Code de Procédure Civile, adoptat în 1975.41 Ph. Fouchard, E. Gaillard, B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999.42 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1315.43 Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.264-265.

39


este criteriul subiectiv, trebuie respectate regulile imperative prevăzute de art. 1504 NCPC, indiferent de legea procedurală care se aplică arbitrajului.

2. Incidenţa legii naţionale asupra procedurii arbitrale

Deşi legea naţională reprezintă în prezent regula la nivel procedural în materie de arbitraj, incidenţa sa propriu-zisă asupra arbitrajului nu este una semnificativă.

Acest lucru se datorează în primul rând faptului că „locul arbitrajului” este o ficţiune juridică şi, în al doilea rând, uniformizării legislaţiilor naţionale în materie de arbitraj44.

Aşa cum remarcă autori de referinţă în materie45, „locul arbitrajului”, ca şi instituţie juridică, a devenit o ficţiune, deoarece nu există o conexiune necesară între „locul arbitrajului” ca şi concept, pe de o parte, şi locaţia fizică, geografică în care se desfăşoară procedura arbitrală, pe de altă parte. Locul arbitrajului se referă indirect la legea naţională cadru aplicabilă procedurii arbitrale. În acest context, criteriul subiectiv va fi similar celui obiectiv, rezultatul lor final fiind acelaşi. Astfel, părţile unui contract pot alege fie legea aplicabilă, acolo unde legislaţia naţională o permite, fie locul arbitrajului, care va atrage după sine şi legea naţională din locul respectiv, ceea ce indirect reprezintă o alegere a legii procedurale. Alegerea locului arbitrajului reprezintă aşadar în mod indirect alegerea legii procedurale aplicabile.

O altă cauză care a determinat scăderea incidenţei legii procedurale naţionale este aceea că principiile generale în materie de arbitraj s-au uniformizat la nivel internaţional. Această uniformizare se datorează în principal instrumentelor juridice internaţionale care trasează principiile directoare în materie. Primul şi unul dintre cele mai importante astfel de instrumente a fost Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale. Un alt act deosebit de important în acest sens îl reprezintă Legea Model UNCITRAL cu privire la Arbitrajul Comercial Internaţional. Aceste acte, precum şi alte convenţii şi conferinţe internaţionale ce au ca obiect arbitrajul, au statuat anumite principii generale respectate de majoritatea legislaţiilor.

Deşi există un anumit consens la nivel de principii procedurale, aceasta nu înseamnă că procedurile sunt identice. De aceea, fiecare legislaţie îşi va pune amprenta într-un fel sau în altul asupra detaliilor procedurii, detalii

44 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.45 Gabrielle Kaufmann-Kohler, Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003, p. 1318; Redfern & Hunter, On International Arbitration, OUP Oxford, 5th edition, 2009.

40


pentru care părţile la un contract vor tinde să aleagă sau dimpotrivă să evite o anumită lege procedurală cadru.

3. Procedura arbitrală în România

În România, după cum am precizat şi anterior, părţile au libertatea de a alege locul arbitrajului internaţional, precum şi legea de procedură aplicabilă acestuia.

Dacă părţile înţeleg să se supună legii române de procedură, se vor aplica regulile generale din Codul de procedură civilă aplicabile în arbitrajul intern, cu anumite particularităţi specifice arbitrajului internaţional.

În cele ce urmează vom trata procedura arbitrală generală, aplicabilă în arbitrajul intern, după care ne vom ocupa de particularităţile arbitrajului internaţional sub legea română.

3.1. Procedura arbitrală în arbitrajul intern

3.1.1. Principii generale ale procedurii arbitrale

Pe parcursul întregii proceduri arbitrale, se impune respectarea unor principii esenţiale, specifice oricărei proceduri jurisdicţionale.

În acest sens, art. 575 NCPC prevede că principiile generale prevăzute la art. 5 alin. (2) – obligativitatea judecării unei cereri, art. 8-10 (principiile egalității și disponibilității, obligațiile părților) , art. 12-16 (buna-credință, respectarea dreptului la apărare, principiile contradictorialității, oralității, nemijlocirii) art. 19-21 (principiile continuității, respectării drepturilor fundamentale,încercarea de împăcare a părților), art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și (6) [principiile aflării adevărului și al rolului activ al judecătorului] și la art. 23 (respectul cuvenit justiției) sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală.

3.1.2. Particularităţi ale procedurii

Având în vedere faptul că procedura de soluţionare a unui litigiu pe cale arbitrală este o procedură convenţională, stabilită prin convenţia părţilor şi modelată de acestea, ea se va supune unor reguli aparte, distincte de cele aplicabile într-o procedură de drept comun.

41


O problemă interesantă care s-a pus în practica instanţelor arbitrale este aceea a obligativităţii parcurgerii unor procedure pealabile, cum ar fi cea de conciliere prevăzută de art. 7201 CPC în litigiile comerciale.

Soluţia constantă a fost aceea a libertăţii de alegere a părţilor, în concordanţă cu dispoziţiile art. 544 NCPC, conform căruia părţile decid dacă această procedură va avea loc precum şi modalitatea de organizare şi desfăşurare a ei.

Dacă părțile nu au convenit o asemenea procedură, dreptul comun din procedura de judecată nu se aplică, arbitrajul reprezentând o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Excepția de prematuritate, motivată de faptul că nu a fost respectată procedurii concilierii directe. Inaplicabilitatea art. 7201 CPC. Respingerea excepției prematurității.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa din 30 ianuarie 2002

Prin întâmpinarea înregistrată sub nr.126 din 10.01.2002 şi prin concluziile orale puse în şedinţa de arbitrare din 15.01.2002, pârâta a ridicat această excepţie cu motivarea că reclamanta a încălcat dispoziţiile imperative ale art.7201 C.proc.civ. Potrivit acestui text, în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte (alin.1). În acest scop, reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea (alin.2). Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate (alin.3). Rezultatul concilierii se va consemna într-un inscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei părţi (alin.4). Înscrisul despre rezultatul concilierii, ori în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării, dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile, se anexează la cererea de chemare în judecată (alin.5).

Or, susţine pârâta, reclamanta nu a respectat termenul minim de 15 zile, între data primirii de către pârât a convocării şi data convocării, fixând un

42


termen de numai 5 zile; totodată nu a arătat în convocare ora la care pârâta era chemată pentru conciliere.

Tribunalul arbitral consideră că cele doua dispozitii legale – art.341 alin.2 C.proc.civ. care prevede, printre altele, ca părţile stabilesc procedura unei eventuale concilieri prealabile şi art.7201 C.proc.civ. referitor la concilierea directa – au caracter de dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun al procesului civil şi, ca atare, de strictă interpretare. Aşa fiind, chiar dacă au unele trăsături comune şi urmăresc aceeaşi finalitate, ele se aplică strict în contenciosul pentru care au fost edictate, prima în litigiul arbitral, iar secunda în procesul comercial judiciar, fără ca, în lipsa unei înţelegeri a părţilor sau a unei dispoziţii legale, să se aplice una în locul celeilalte. Împrejurarea că o dispoziţie specială cum este art.7201

C.proc.civ. are caracter imperativ nu justifică ipso facto aplicabilitatea ei dincolo de contenciosul pentru care a fost edictată.

În consecinţă, Tribunalul arbitral consideră că dispoziţiile art.7201

C.proc.civ. nu se aplică în litigiul de faţă, astfel că excepţia de prematuritate, motivată de încălcarea acestui text, urmează a fi respinsă ca nefondată.

***

Pe lângă aceste principii elementare ce trebuie respectate pe parcursul oricărei proceduri, există şi anumite etape specifice care trebuie parcurse, etape de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

3.1.3. Etapele procedurii arbitrale

Arbitrajul parcurge, de regulă, aceleaşi etape ca un proces civil: etapa scrisă, etapa orală (a dezbaterilor), etapa deliberării şi etapa pronunţării hotărârii.

3.1.3.1.Etapa scrisă

O primă etapă în procedura arbitrală o reprezintă etapa scrisă, pregătitoare. Aceasta constă în sesizarea instanţei arbitrale, prin depunerea cererii de arbitrare, precum şi în actele procedurale în replică ale părţii chemate în arbitraj, respectiv întâmpinarea şi cererea reconvenţională.

a) Cererea de arbitrare

Conform NCPC, art. 571, sesizarea tribunalului arbitral se face printr-o cerere scrisă, care conţine anumite menţiuni obligatorii cu privire la

43


identitatea părţilor (numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, codul numeric personal, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscal, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice, numărul de telefon, contul bancar, dacă sunt cunoscute reclamantului), cu privire la reprezentanţi, dovada convenţiei arbitrale, cu privire la obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, motivele de drept şi de fapt ale cererii, numele prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral, cererea trebuind să fie semnată. Totodată, în cazul în care reclamantul are domiciliul/sediul în străinătate, indicarea domiciliului/sediului ales în România, unde se vor face comunicările procedurale. Cererea de arbitrare se poate formula şi printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri.

Cererea de arbitrare şi înscrisurile anexate acesteia vor fi comunicate pârâtului, precum şi fiecărui arbitru de către reclamant (art. 572 NCPC). În prezent, în arbitrajul instituţionalizat, există practica preluării acestei funcţii de către secretariatul instituţiei care organizează arbitrajul, conform regulilor fixate de aceasta.

De la primirea cererii de arbitrare şi a înscrisurilor anexate, pârâtul are un anumit termen pentru depunerea întâmpinării sau a eventualei cererii reconvenţionale. Potrivit NCPC, acest termen este de 30 de zile (art. 573). Regulamentul CACI prevede termene distincte faţă de CPC, pârâtul putând depune întâmpinarea cu 5 zile înainte de data primului termen, sub sancțiunea decăderii din probe, iar cererea reconvenţională cel mai târziu până la primul termen, sub sancțiunea decăderii (art. 48 din Regulament).

În arbitrajul organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, a fost introdusă recent o nouă prevedere în regulile procedurale ale Curţii (art. 27 alin. 6 din Regulament) conform căreia cererea de sesizare şi anexele sale destinate arbitrilor „se comunică numai în format electronic”.

În ceea ce priveşte citarea părţilor, aceasta constituie un act procedural distinct faţă de transmiterea cererii de arbitrare şi a înscrisurilor, ea urmând să se efectueze după ce se constată că dosarul arbitral este complet (art. 578 NCPC). Potrivit NCPC, între data primirii citaţiilor şi termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de cel puţin 15 zile (art. 580 NCPC), pe când Regulamentul CACI prevede un termen de cel puţin 21 de zile între data expedierii citaţiilor către părţi şi data termenului de arbitrare (art. 33 din Regulament).

Potrivit NCPC, comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi încheierilor de şedinţă se face

44


prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, înscrisurile putând fi înmânate şi personal părţii, sub semnătură. Înştiinţarea părţilor cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral poate fi făcută şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia (art. 577 NCPC).

b) Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

După primirea cererii de arbitrare, pârâtul are, la rândul său, dreptul de a formula întâmpinare sau, respectiv, cerere reconvenţională, atunci când şi acesta are pretenţii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic. Întâmpinarea va fi depusă cu respectarea dispoziţiilor art. 573 NCPC, în termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare, iar cererea reconvenţională va fi introdusă conform art. 374 NCPC, cu aceleaşi menţiuni obligatorii ca şi cele impuse pentru cererea principală, în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu la primul termen de înfăţişare. În cazul cererii reconvenţionale, nedepunerea în termen nu este sancţionată cu decăderea, ca în cazul întâmpinării, ci cu disjungerea cererii de acţiunea directă şi soluţionarea ei separată.

3.1.3.2. Etapa orală

Cea de-a doua etapă o constituie etapa dezbaterilor sau orală, denumită în Regulamentul CACI şi procedura arbitrală.

a) Neprezentarea părţilor

Această etapă poate lipsi în întregime, în cazul neprezentării părţilor, în termenii art. 582-584 NCPC.

Judecarea în lipsă poate fi solicitată de către părţi, pe baza actelor de la dosar, în termenii 583 NCPC, sau poate fi dispusă de către tribunalul arbitral, în cazul neprezentării părţilor legal citate.

Potrivit art. 582 NCPC, coroborat cu art. 584 NCPC, neprezentarea părţii legal citate nu împiedică nici dezbaterea litigiului, nici soluţionarea acestuia, cu excepţia cazului în care părţile au solicitat amânarea pentru motive temeinice sau în care tribunalul arbitral apreciază ca fiind necesară prezenţa părţilor. În oricare dintre aceste situaţii, tribunalul poate dispune amânarea judecăţii, cu citarea părţilor (art. 584 alin. 2 NCPC).

45


b) Obligaţia de confidenţialitate

Deşi Codul de procedură civilă nu face nici o precizare asupra caracterului public sau secret al dezbaterilor, principiul publicităţii nu poate fi aplicabil în această materie, tribunalul arbitral fiind ţinut de o obligaţie de confidenţialitate.

Nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate a dezbaterilor şi a întregului proces arbitral atrage o formă de răspundere faţă de arbitrii care o încalcă (art. 565 NCPC).

Obligația de confidențialitate apare în toate regulamentele de arbitraj ale instituţiilor specializate ca regulă fundamentală în desfășurarea procedurii. În Regulamentul CACI, aceasta este reglementată în art. 8, potrivit căruia nicio persoană, în afara celor implicate în desfăşurarea litigiului, nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor. În plus, Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum şi personalul Camerei de Comerţ şi Industrie a României au obligaţia să asigure confidenţialitatea arbitrajului. Art. 9 din Regulament instituie şi anumite excepţii de la această obligaţie, hotărârile putând fi publicate parţial, ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept în reviste, lucrări sau culegeri de practică arbitrală, fără a se da numele sau denumirea părţilor, ori date care ar putea prejudicia interesele lor. Cu acordul părţilor, hotărârile pot fi publicate integral. Mai există o excepţie instituită de Regulament de la obligaţia de confidenţialitate, aceea când Preşedintele Curţii de Arbitraj, sau în lipsa acestuia Prim-vicepreşedintele, poate autoriza, de la caz la caz, cercetarea dosarelor în scopuri ştiinţifice sau de documentare după rămânerea definitivă a hotărârilor arbitrale.

c) Reprezentarea părţilor

Potrivit art. 546 alin.(1) NCPC, „în litigiile arbitrale, părţile pot formula cereri şi îşi pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceştia pot fi asistaţi de alti specialişti.” Aşadar, persoanele care asistă partea în proces trebuie să prezinte o anumită calitate în vederea soluţionării litigiului, NCPC renunţând la formularea generală de « orice alte persoane », folosită atât în CPC, cât şi în Regulamentul CACI.

În conformitate cu art. 546 alin. (2), „în procedura arbitrală, împuternicirea data avocaților, potrivit legii, valoarează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului professional la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel, și cuprinde dreptul avocatului de a

46


exercita opțiunile cu privire la caducitatea arbitrajului potrivit art. 568, precum și de a solicita ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la art. 567 ‟.

***

În cazul în care reprezentantul nu face dovada calităţii sale, potrvit art. 82 NCPC, în dreptul comun se poate da un termen pentru suplinirea acestor lipsuri. Potrivit aceluiaşi articol, dacă aceste lipsuri nu se suplinesc în termenul stabilit de instanţă, cererea va fi anulată. Practica arbitrală a preluat această soluţie şi pentru litigiile de arbitraj, aşa cum reiese şi din următoarea hotărâre a CACI :

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant. Remedii şi consecinţe.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa arbitrală nr. 54 din 20 martie 2009

Conform art. 161 C.proc.civ., „(1) Când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul nu face dovada calităţii sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri. (2) Dacă lipsurile nu se împlinesc, instanţa va anula cererea.”

Deoarece în cauză reclamanta nu a făcut dovada calităţii de reprezentant, Tribunalul arbitral a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei şi, conform art. 161 alin. (2) C.proc.civ., a anulat cererea promovată de aceasta46.

d) Cereri şi excepţii

Potrivit art. 592 alin. (1) NCPC, orice excepție privind existent și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. De

46 Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.31.

47


asemenea, orice cereri ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare (art. 592 alin. 2 NCPC).

În ceea ce priveşte necompetenţa tribunalului arbitral, Regulamentul CACI interzice în mod expres invocarea acesteia după ce părţile şi-au nominalizat arbitrii şi pârâtul a formulat, fără să invoce şi acest aspect, întâmpinare (art. 62 alin. 2 din Regulament).

Legat de competența tribunalului arbitral, se pune problema admisibilității a două excepții specifice dreptului comun, aceea a conexității și a litispendenței.

În ceea ce privește excepția conexității, aceasta poate fi ridicată în legătură cu două sau mai multe cauze între aceleași părți sau chiar și împreună cu alte părți, în strânsă legătură ca obiect și cauză, existente pe rolul mai multor instanțe de același grad, în condițiile art. 139 NCPC. Această excepție ar putea fi admisibilă în cazul în care cauzele s-ar afla pe rolul aceluiași tribunal arbitral. În caz contrar, dacă dosarele se află pe rolul unor tribunale arbitrale diferite, este necesar ca părțile să fie de acord cu soluționarea tuturor cauzelor de către primul tribunal învestit47.

Excepția litispendenței poate fi ridicată atunci când există concomitent mai multe cauze în curs de soluționare pe rolul mai multor instanțe, cu identitate de părți, obiect și cauză. Putem imagina două ipoteze în care s-ar putea pune problema ridicării acestei excepții : cea în care au fost învestite cu aceeași cauză două sau mai multe tribunale arbitrale, respectiv cea în care a fost învestită, pe de o parte, o instanță arbitrală și, pe de altă parte, o instanță de stat.

În prima situație, dat fiind faptul că între părți trebuie să existe o convenție arbitrală valabilă, care stabilește competența unui anumit tribunal sau a primului tribunal învestit, se va ridica excepția necompetenței în fața oricărui tribunal nelegal învestit, și nu aceea a litispendenței. În a doua situație, în mod similar, în prezența unei convenții arbitrale ce instituie o anumită competență, urmează a fi ridicată excepția necompetenței în fața tribunalului statal. Chiar în lipsa unei convenții de arbitraj valabile, dacă competența tribunalului arbitral nu a fost contestată până la primul termen de înfățișare din arbitraj, tribunalul arbitral va rămâne în continuare competent, în fața tribunalului statal sesizat ulterior urmând să se invoce necompetența acestuia. Invers, dacă instanța statală fiind prima sesizată, indiferent dacă există o convenție arbitrală valabilă, una revocată tacit sau nu există convenție arbitrală, scoaterea cauzei de pe rolul uneia/unora dintre instanțe va fi stabilită pe aceeași cale a excepției necompetenței, și nu a litispendenței.

47 G. Dănăilă, op.cit. pp.244-245.

48


e) Măsuri asigurătorii şi provizorii

Potrivit art. 585 NCPC, înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părți poate cere instanței judecătorești competente să incuviințeze măsuri asigurătoare și măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. Încuviințarea acestor măsuri va fi adusă la cunoștința tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

În cursul arbitrajului, măsurile asigurătoare și măsurile vremelnice, ca și constatarea anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanța judecătorească.

f) Excepţia de neconstituţionalitate

Potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Așadar, posibilitatea utilizării acestui instrument procedural în cadrul instanțelor arbitrale este instituit chiar din Constituție.

Dispoziţia constituţională a fost dezvoltată în legea organică a Curţii Constituţionale, nr. 47/1992 care, la art. 29, prevede următoarele: (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.“

Posibilitatea invocării acestei excepții în fața CACI este reglementată de Regulamentul acestei Curți, în art. 63. Potrivit acestuia, excepţia de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele poate fi invocată la cererea oricăreia dintre părţi sau, din oficiu, de către tribunalul arbitral, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de tribunalul arbitral în faţa căruia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia tribunalului arbitral asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost invocată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi

49


susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară dispoziţiilor legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, tribunalul arbitral o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Încheierea de sesizare, împreună cu anexele, se transmit Curţii Constituţionale cu o adresă de înaintare sub semnătura Preşedintelui Curţii de Arbitraj.

g) Trimiterea preliminară

Dreptul instanței arbitrale de a sesiza CEJ cu o cerere preliminară

Procedura arbitrală este reglementată de legea națională.

Potrivit ordinii juridice a Uniunii Europene, legea națională a unui Stat Membru al Uniunii nu poate contraveni dreptului UE. În consecință, se pune problema, în ordinea juridică a unui Stat Membru UE, ca dispozițiile naționale referitoare la arbitraj să respecte prevederile legislației UE.

Problema respectării dreptului UE de către reglementărilor naționale referitoare la arbitraj poate apărea în două contexte: procedural și substanțial.

Din punct de vedere procedural, problema care a apărut în practică este aceea legată de procedura pronunțării unei hotărâri preliminare de către Curtea Europeană de Justiție (art. 267 TFUE). Această procedură poate fi declanșată de către instanțele naționale, care pot adresa o cerere privind interpretarea sau validitatea normelor unionale către instanța de la Luxembourg, dacă normele în cauză au legătură cu soluționarea unui litigiu național cu care au fost sesizate.

Întrebarea principală era dacă un tribunal arbitral poate fi considerat „o instanță dintr-un stat membru”, în sensul art. 267 TFUE 48.

Dat fiind că numai CEJ poate decide asupra propriei competențe, instanța comunitară a fost sesizată cu o asemenea întrebare, la începutul anilor 80. Curtea a decis, în Cauza Nordsee că un tribunal arbitral desemnat prin

48 Articolul 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE):Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor;(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

50


voința părților și în a cărui desemnare și desfășurare autoritățile publice nu pot interveni nu are o legătură suficientă cu sistemul judiciar al Statului Membru, și deci nu poate fi considerat o instanță dintr-un stat membru, în sensul art. 177 TCE (ulterior, art. 234 TCE, astăzi, art. 267 TFUE).

CEJ a stabilit că, dacă normele procedurale interne privind arbitrajul prevăd anularea hotărârii arbitrale pentru motive ce țin de ordinea publică (cum prevede, de ex., art. 364, lit. i CPC), între motivele de ordine publică trebuie incluse și încălcarea unor norme prohibitive, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, din legislația UE.

În consecință, instanțele naționale vor anula hotărârile arbitrale care încălcă prevederi ale legislației UE ce conțin norme prohibitive, ca fiind contrare ordinii publice.

De asemenea, CEJ a stabilit, prin hotărârea din Cauza Eco Swiss (vezi J33), reafirmând principiul autonomiei procedurale naționale, că impunerea unui termen de exercitare a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nu contravine dreptului UE, corespunzând unor exigențe fundamentale ale organizării sistemelor judiciare ale Statelor Membre (principiul certitudinii juridice și principiul autorității de lucru judecat), chiar dacă neexercitarea în termen a acesteia ar putea conduce la imposibilitatea anulării hotărârii abitrale date cu încălcarea drptului comunitar/unional.

Tribunalul arbitral nu este o „instanță dintr-un Stat Membru”, în sensul prevederile TCE, și nu poate formula o cerere preliminară către CEJ, pentru interpretarea și validitatea dreptului comunitar.

CEJ, Cauza 102/81 Nordsee

Trei companii germane au aplicat pentru asistență din fonduri europene pentru finanțarea unui proiect de construcție de nave de pescuit. Când au realizat că fondurile europene puteau fi obținute pentru o parte, dar nu pentru toate navele pe care intenționau să le construiască, au încheiat un acord secret prin care au convenit să împartă în mod proporțional ajutorul financiar primit, în funcție de numărul de vase construite de fiecare, fără a ține cont de distribuția către fiecare dintre ele a sumelor primite de la Comunitate. Unul dintre grupurile navale – Nordsee – a încercat ulterior să oblige celelalte două grupuri din asociere să-i plătească sume de bani, în baza înțelegerii lor secrete, deoarece construise mai multe vase. Celelalte părți au refuzat să plătească, invocând că acordul contravenea dreptului comunitar, pentru că această practică, „pooling agreements”, era considerată o metodă de fraudare a ajutorului financiar comunitar, iar ajutorul nu putea ajunge decât la beneficiarul său și nu putea fi deturnat către altă societate.

51


Acordul în cauză conținea o clauză compromisorie care excludea competența instanțelor judecătorești ordinare, și a fost supus soluționării prin arbitraj. Dat fiind că, potrivit legii germane, arbitrii trebuie să aplice normele procedurii civile germane, sentințele arbitrale sunt definitive și pot fi puse în executare, arbitrul a decis că validitatea acordului depindea de răspunsul la întrebarea dacă era sau nu contrar dreptului comunitar, și a adresat o cerere preliminară Curții Europene de Justiție (CEJ).

În hotărârea sa, CEJ a luat în discuție dacă un tribunal arbitral este o „instanță dintr-un Stat Membru”, în sensul art. 177 TCE (ulterior, art. 234 TCE, astăzi, art. 267 TFUE).

CEJ a făcut o distincție în funcție de natura arbitrajului (obligatoriu în baza legii/ales în baza acordului părților) și de intervenția autorităților publice în procedura arbitrală.

Astfel, CEJ a constatat că, în cauză, arbitrajul nu este obligatoriu, potrivit legii, și este calea aleasă potrivit acordului părților. De asemenea, că autoritățile publice nu sunt implicate în decizia nu pot interveni din oficiu în procedura arbitrală, și deci statul german, ca stat membru suveran al Comunității Europene, nu a lăsat în sarcina unor persoane private, care urmează să soluționeze litigiul prin arbitraj, îndeplinirea obligațiilor sale decurgând din Tratatul CE.

Potrivt CEJ, o interpretare a dreptului comunitar pe calea unei cereri preliminare poate interveni în cursul unei proceduri supuse arbitrajului, ori în contextul colaborării dintre tribunalul arbitral și instanțele judecătorești, prin care acestea din urmă le asistă în luarea unor măsuri procedurale sau în cursul unei acțiuni de control judiciar asupra hotărârii arbitrale. Instanțele naționale care vor exercita astfel de funcții auxiliare sau de control vor fi cele care pot decide sesizarea CEJ cu o cerere preliminară, în baza art. 177 TCE.

Având în vedere toate aceste considerente, CEJ a considerat că un tribunal arbitral nu este o instanță dintr-un Stat Membru, care poate sesiza Curtea cu o cerere preliminară și, în consecință, aceasta nu este competentă să pronunțe o hotărâre preliminară.

„Ordinea publică”, ca motiv de anulare a hotărârilor arbitrale potrivit legii naționale, trebuie să includă încălcarea normelor comunitare prohibitive, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Termenul de exercitare a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nu poate fi declarat inaplicabil doar pentru că altfel anularea hotărârii

52


arbitrale date cu încălcarea dreptului comunitar ar fi tardivă, dat fiind că nu a fost exercitată în termenul prevăzut.

CEJ, Cauza C-126/97 Eco Swiss

Litigiul a rezultat dintr-un contract de licență prin care Benetton îi acorda Eco Swiss dreptul de a fabrica ceasuri sub denumirea „Benetton by Bulova”, care ulterior aveau să fie comercializate de Eco Swiss și Bulova. Benetton a notificat terminarea contractului cu 3 ani înainte de termenul fixat, Eco Swiss și Bulova au deschis o acțiune arbitrală împotriva Benetton.

Instanța arbitrală a obligat Benetton la plata unor despăgubiri pentru rezilierea înainte de termen a contractului. Împotriva hotărârii arbitrale a fost introdusă o acțiune în anulare, în fața instanțelor judecătorești olandeze.

Curtea Supremă a Olandei a formulat către CEJ o cerere preliminară, cuprinzând cinci întrebări. CEJ a considerat că este necesar să răspundă numai la trei dintre acestea, și anume:

instanța națională are obligația de a anula o hotărâre arbitrală care este contrară art. 81 TCE? (întrebarea nr. 2),

o normă procedurală prin care o hotărâre arbitrală interlocutorie dobândește autoritate de lucru judecat trebuie declarată inaplicabilă, dacă aceasta împiedică examinarea nulității unei înțelegeri în raport cu art. 81 TCE? (întrebarea nr. 4),

este necesar, în situația descrisă la punctul ii), ca instanța să se abțină de la aplicarea acestei norme, dat fiind că hotărârea arbitrală interlocutorie devine definitivă și anularea ei nu poate fi cerută în cadrul procedurii privind anularea hotărârii subsecvente? (întrebarea nr. 5).

Prima întrebare vizează situațiile în care acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale poate fi exercitată pentru motive limitativ și expres prevăzute de lege, și respectiva hotărâre contravine unei dispoziții a dreptului comunitar/unional.

Art. 85, care interzice practicile anticoncurențiale pe piața comună, reprezintă, potrivit art. 3, lit g. TCE, o prevedere fundamentală care este esențială pentru realizarea obiectivelor Comunității, și, în special, pentru funcționarea pieței comune. Importanța respectării unei asemenea prevederi i-a determinat pe autorii Tratatului să prevadă expres, în art. 85(2) TCE, că orice înțelegeri sau decizii interzise prin acest articol sunt nule de drept.

53


De aici rezultă că prevederile art. 85 TCE trebuie considerate motive de „ordine publică”, în sensul normelor procedurale prevăzute de legislația națională, încălcarea cărora conduce la anularea hotărârii arbitrale.

De asemenea, având în vedere faptul că instanțele arbitrale nu pot formula cereri preliminare privind interpretarea dreptului comunitar, este în interesul respectării principiului interpretării uniforme a prevederilor din legislația comunitară, ca instanțele naționale să poată examina chestiunile referitoare la interpretarea interdicției conținute de art. 85-1 TCE, dacă este necesar, inclusiv prin formularea unei cereri preliminare.

În concluzie, drept răspuns la cea de-a doua întrebare adresată de instanța olandeză, CEJ a stabilit că o hotărâre arbitrală contrară prevederilor art. 85 TCE trebuie anulată, atunci când normele procedurale naționale impun o asemenea soluție, în cazul încălcării normelor nașionale de ordine publică.

La întrebările patru și cinci, CEJ a formulat un răspuns comun.

În legislația olandeză, cererea în anulare a unei hotărâri arbitrale interlocutorii definitive poate fi făcută în termen de 3 luni de la depunerea hotărârii la grefa instanței competente. Aceste termen, care nu este excesiv de scurt comparativ cu termenele similare prevăzute de legislațiile celorlalte State Membre, nu face exercițiul drepturilor conferite de legislația comunitară extrem de dificil sau practic imposibil.

Totodată, normele care limitează posibilitatea formulării unei cereri în anularea hotărârii arbitrale sunt justificate de principiile fundamentale pe care se întemeiază sistemele judiciare naționale, cum ar fi principiul certitudinii juridice și acceptarea autorității de lucru judecat, care este o expresie a acestui principiu.

h) Administrarea probatoriului

În ceea ce priveşte administrarea probelor, nu există foarte multe deosebiri faţă de procedura de drept comun. În acest sens, art. 586 alin. (1) NCPC dispune că fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea. Conform art. 587 alin. (1), „probele care nu au fost cerute prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară de cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2)‟. Spre deosebire de dreptul comun, ascultarea martorilor şi a experţilor se va face fără jurământ, iar tribunalul arbitral nu va putea aplica măsuri de constrângere sau sancţiuni acestora.

54


i) Încheierea de şedinţă

Potrivit art. 593 NCPC, dezbaterile arbitrale, precum și orice dispoziție a tribunalului arbitral vor fi consemnate în încheierea de ședință. Încheierea va cuprinde toate mențiunile prevăzute în art. 603 alin.1 lit. a) și b) - , componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data redactării încheierii, respectiv Numele părților, domiciliul sau reședința lor sau, după caz, denumirea și sediul, numele reprezentanților părților, precum și al celorlalte persoane care au participat la ședință - precum și pe cele din art. 593 alin. (3) NCPC, respectiv :

- O scurtă descriere a desfășurării ședinței; - Cererile și susținerile părților; - Motivele pe care se sprijină măsurile dispuse; - Dispozitivul; - Semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin. (3).

În plus față de dispozițiile CPC, Regulamentul CACI impune ca mențiune obligatorie în încheierea de ședință și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare (art. 59 alin. 3 lit. a din Regulamentul CACI).

Părțile au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și de actele dosarului. La cererea părților sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință, printr-o altă încheiere. Părților li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de ședință.

3.1.3.3.Etapa deliberării și a pronunțării hotărârii

a) Deliberarea

Deliberarea presupune consultarea tuturor arbitrilor asupra soluţiei ce va fi pronunţată în cauză. Deliberarea are loc în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, participare ce va fi consemnată în hotărâre (art. 603 NCPC).

Regulamentul CACI reglementează situația tribunalului constituit dintr-un număr impar de arbitri, deoarece regulile de constituire ale acestuia (art. 15 din Regulamentul CACI) nu permit decât un complet format dintr-un număr impar de arbitri (un arbitru unic sau respectiv doi arbitri și un supraarbitru). În ceea ce privește deliberarea, Curtea preia soluția prevăzută de CPC, și anume aceea a majorității de voturi (art. 69 din Regulamentul CACI).

Regulamentul CACI, în schimb, prevede posibilitatea repunerii pe rol a cauzei, în cazul în care sunt necesare noi lămuriri în cadrul deliberării (art. 70 din Regulamentul CACI), ipoteză neprevăzută de regulile generale ale arbitrajului din CPC. În această situație, tribunalul arbitral va pronunța o

55


încheiere și litigiul va fi repus pe rol în vederea unor dezbateri suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părților, sub condiția încdrării în termenul arbitrajului stabilit pentru respectivul litigiu.

b) Pronunţarea

Tribunalul arbitral va pronunța o soluție în urma deliberării, soluție care, potrivit Regulamentului CACI, va fi consemnată în dispozitivul ședinței și va fi trecută de către asistentul arbitral în Condica de Ședințe arbitrale, cel mai târziu a doua zi de la pronunțare (art. 69 din Regulament).

Potrivit regulilor de drept comun, pronunţarea poate fi amânată maxim 21 de zile, dar numai sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului (art. 602 alin. 2 NCPC).

Regulamentul CACI prevede un termen mai scurt pentru amânarea pronunțării, de cel mult 15 zile, sub aceeași condiție a respectării termenului arbitrajului prevăzut pentru soluționarea arbitrajului. Termenul general pentru soluționarea litigiului arbitral prevăzut de CACI este de 6 luni, (art. 42 din Regulament), termen prevăzut și de NCPC (art. 567 NCPC).

Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la pronunțare, potrivit art. 605 NCPC. Regulamentul CACI prevede același termen de comunicare a hotărârii, cu posibilitatea prelungirii lui cu cel mult 30 de zile, pentru motive bine întemeiate (art. 77 din Regulament).

Hotărârea comunicată părților are aceleași efecte ca și o hotărâre judecătorească definitivă (606 NCPC), din aceasta decurgând mai multe efecte ale hotărârii, pe care le vom dezvolta mai pe larg în capitolul următor.

3.1.4. Termenul arbitrajului

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunţă sentinţa dacă părţile nu au stabilit altfel, în termen de șase luni de la constituirea sa (art. 567 NCPC). Regulamentul CACI prevede tot un termen de șase luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă părțile nu au convenit altfel (art.42 din Regulament).

Termenul se suspendă pe timpul judecăţii unei cereri de recuzare, sau a altei cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art. 547 (art. 567 alin. 2

56


NCPC). Regulamentul CACI prevede în art. 43 și situații specifice de suspendare a termenului, respectiv aceea a soluționării unei excepții de neconstituționalitate și aceea a completării tribunalului arbitral în cazul revocării și înlocuirii arbitrului sau supraarbitrului.

Părţile pot consimţi prelungirea termenului, după cum şi tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea lui cu trei luni. Prelungirea cu trei luni intervine de drept în cazul decesului uneia dintre părţi. Regulamentul CACI prevede prelungirea de drept cu trei luni a termenului arbitrajului și în cazul încetării persoanei juridice (art. 44 alin. 3).

Expirarea termenului nu constituie un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una din părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de arbitrare că înțelege să invoce caducitatea. Această obligație de notificare este impusă în mod imperativ atât în dreptul comun, cât și în Regulamentul CACI, în lipsa acesteia caducitatea arbitrajului neputând opera nici dacă este invocată în fața instanței arbitrale, nici pe calea acțiunii în anulare, în temeiul art. 608 lit. e) din NCPC. Această soluție a fost reținută în mod constant atât de practica arbitrală, cât și de instanțele de drept comun. În cele ce urmează, vom cita o soluție a Curții de Apel București:

Excepţie de caducitate a aritrajului. Obligația de notificare a tribunalului arbitral și a celeilalte părți.

Curtea de Apel București, Secția comercială, Decizia nr. 1336/2000

Prin sentinta nr.133/1999, Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă C.C.I.R. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A S.A. Pitesti impotriva pârâtei S.C.K.L.

Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta în fața Curții de Apel Bucuresti, Secția comercială, care a respins actiunea în anulare, ca nefondată.

Curtea a reținut că nu s-a produs încălcarea prevăzută de art. 364 lit.a C.pr.civ., în sensul că hotărârea arbitrală a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, întrucât litigiul comercial s-a purtat între cele două

57


părți menționate anterior, acestea având reciproc calitatea de pârâtă și reclamantă, ca urmare a unei cereri reconvenționale depusă de pârâtă.

Soluționarea cauzei a implicat abordarea raporturilor comerciale desfășurate pe un număr de 6 ani, ceea ce a impus verificarea livrărilor, stocurilor și facturărilor pe întreaga perioadă contractuală.

În situația dată, prelungirea duratei procesului a fost major determinată de către pârâtă, care a solicitat amânări ale dezbaterilor, fiind dependentă de contractul cu clientul său și de relațiile și actele cerute acestuia din Anglia.

În conformitate cu prevederile art. 353 C.pr.civ. art. 51 (1) din Regulament, sentința arbitrală se pronunță într-un termen de 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, respectiv în termen de 9 luni, conform art. 51 (1) din Regulament49.

Este adevărat că aceste termene au fost depășite, dar potrivit art. 353 alin. ultim C. pr.civ., trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate al arbitrajului, afară de cazul în care una din părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral până la primul termen de înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea.

Întrucât o asemenea notificare nu a avut loc, instanța va respinge acest motiv de anulare invocat de petentă.

Aceeași soluție s-a reținut în practică și în ipoteza în care părțile stabilesc un alt termen al arbitrajului prin convenția arbitrală, dar nu au prevăzut sancțiunea caducității sau nu au notificat aceasta până la primul termen de înfățișare. În această situație, termenul prevăzut de convenția de arbitraj este considerat un termen de recomandare, așa cum este și termenul general prevăzut pentru soluționarea arbitrajului. În acest sens, cităm Sentința arbitrală nr. 182 din 5 septembrie 2008 a CACI:

Clauză compromisorie cu inserarea unui termen pentru pronunţarea hotărârii. Natura de recomandare a termenului de valabilitate a clauzei

49 În speţă, se face referire la Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000. În prezent sunt aplicabile Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, în vigoare de la data de 25 martie 2005, modificate şi completate prin Decizia Curţii din 17.02.2011.

58


Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, Sentința arbitrală nr. 182 din 5 septembrie 2008

Competenţa de a soluţiona litigiul de faţă revine acestui Tribunal arbitral în temeiul clauzei compromisorii înscrise în contractul de distribuţie logistică nr. 048 din 19 aprilie 2006, încheiat între părţile astăzi în litigiu şi din care izvorăşte litigiul de faţă, clauză compromisorie care are următorul cuprins: „13.2. Litigiile ce pot apărea pe perioada derulării contractului vor fi soluţionate pe cale amiabilă. 13.3. Dacă aceasta devine imposibil de realizat, litigiul se va soluţiona prin arbitrajul Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale acestei Curţi. 13.4. Tribunalul arbitral va judeca litigiul în drept cu aplicarea legii române şi va pronunţa o hotărârea în termen de 3 luni de la învestire. Hotărârea pronunţată va fi finală şi obligatorie pentru părţile în litigiu”. Termenul de 3 luni prevăzut în clauza compromisorie constituie un termen de recomandare, părţile neînţelegând să invoce caducitatea arbitrajului pentru depăşirea lui, în condiţiile prevăzute de art. 3533 alin. (6) C. proc. civ. Clauza compromisorie citată este pe deplin valabilă în temeiul art. 969 C. civ., al art. 340 şi urm. C. proc. civ. şi al art. 2 şi urm. din Regulile de procedură arbitrală ale acestei Curţi de Arbitraj, emise, în forma 2008, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 335/2007 a camerelor de comerţ din România. În consecinţă, competenţa de soluţionare a litigiului de faţă revine acestui Tribunal arbitral.

Capitolul IV. Hotărârea arbitrală1. Condițiile hotărârii arbitrale 61

1.1. Condiții de fond 611.2. Condiții de formă 621.3. Sancțiuni și remedii 62

2. Efectele hotărârii arbitrale 632.1. Dezînvestirea instanței arbitrale 632.2. Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale 632.3. Efectul executoriu al hotărârii arbitrale 63

3. Desfiinţarea hotărârii arbitrale. Acţiunea în anulare. 643.1. Motivele acțiunii în anulare 66

3.1.1. Non-arbitrabilitatea litigiului (art. 608 lit. a) 673.1.2. Judecarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale / în baza unei convenţii nule sau inoperante (art. 608 lit. b) 673.1.3. Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenţiei arbitrale (art. 608 lit. c) 68

59


3.1.4. Lipsa părţii de la termenul la care au avut loc dezbaterile, în condiţiile în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (art. 608 lit. d) 703.1.5. Pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului (art. 608 lit. e) 713.1.6. Pronunţarea tribunalului extra petita, minus petita sau plus petita (art. 608 lit. f) 713.1.7. Lipsa unor menţiuni obligatorii din hotărârea arbitrală (art. 608 lit. g) 723.1.9. Încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii (art. 608 lit. h) 73

3.2. Competența 733.3. Natura juridică a acțiunii în anulare 743.4. Termenul de exercitare a acțiunii în anulare 753.5. Soluționarea acțiunii în anulare 75

4. Executarea hotărârii arbitrale 764.1. Executarea hotărârilor arbitrale pronunțate în România 764.2. Executarea hotărârilor arbitrale străine 76

Finalitatea urmărită de părţi la momentul învestirii arbitrilor cu soluţionarea unui anumit litigiu o constituie obținerea unei hotărâri arbitrale. Acest act are forţă obligatorie faţă de părţile care au conferit instanţei puterea emiterii lui, putând fi asimilat din acest punct de vedere unei hotărâri judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală constituie „manifestarea finală de voinţă a arbitrilor, prin care aceştia îşi îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinaţi şi se desesizează, totodată, de litigiul cu a cărui soluţionare au fost îndatoraţi prin cererea de arbitrare şi prin contractele de arbitru încheiate cu părţile”50.

Acest caracter voliţional al hotărârii arbitrale este însă mult mai pregnant în arbitrajul în echitate, ex aequo et bono, în cazul arbitrajului de drept strict arbitrii fiind supuşi regulilor de drept întocmai ca nişte judecători. Aşa cum remarcă Georgiana Dănăilă51, în ceea ce priveşte arbitrajul de drept strict, „întocmai hotărârii judecătoreşti, hotărârea arbitrală se prezintă, în esenţă, ca un silogism, în care premisa majoră o constituie legea, regulile de drept aplicabile în speţă, premisa minoră – faptele care au generat litigiul, iar

50 Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.180.51 G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.277.

60


concluzia – decizia. Aşadar, hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului (sic volo), ci un act decizional rezultat prin aplicarea legii şi a convenţiei arbitrale la situaţia de fapt, stabilită în baza probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale”.

Cu toate acestea, există numeroase deosebiri între hotărârea arbitrală şi cea judecătorească, fapt care determină anumite condiţii şi efecte specifice ale acesteia, tratate în legislaţia noastră de NCPC în art. 601-615, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

1. Condiţiile hotărârii arbitrale

1.1. Condiţii de fond

În primul rând, elaborarea unei hotărâri arbitrale trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond.

Aceasta trebuie pronunţată în urma unei deliberări (art. 602 alin. 1 NCPC), care trebuie să se facă în secret şi cu participarea tuturor arbitrilor.

Regulamentul CACI permite judecarea litigiului arbitral în complet format fie dintr-un arbitru unic, fie din doi arbitri și un supraarbitru, preluând din CPC soluția majorității de voturi în pronunțarea unei soluții.

1.2. Condiţii de formă

În al doilea rând, hotărârea arbitrală trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă similare celor impuse pentru hotărârea judecătorească.

Hotărârea arbitrală trebuie să fie întotdeauna redactată în scris, să fie motivată – în fapt și în drept, în cazul arbitrajului de drept strict, iar în cazul arbitrajului în echitate, trebuie arătate motivele care întemeiază soluția sub acest aspect –, trebuie să fie semnată de arbitri (mai puțin de cei care formulează opinie separată), precum și să conțină următoarele mențiuni prevăzute de art. 603 NCPC:

- componenţa nominală a tribunalului arbitral, - locul și data pronunţării hotărârii, numele părţilor, - domiciliul sau reședinţa lor sau, după caz, denumirea și sediul, - numele reprezentanţilor părţilor, precum și al celorlalte persoane

care au participat la dezbaterea litigiului, - menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la

arbitraj,

61


- obiectul litigiului și susţinerile pe scurt ale părţilor, - dispozitivul.

1.3. Sancţiuni și remedii

Unele dintre aceste elemente sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, precum motivele, dispozitivul, locul și data pronunțării, semnătura arbitrilor. Lipsa celorlalte mențiuni nu constituie motiv de nulitate, ele fiind considerate elemente care nu influențează fondul soluției. În sensul îndreptării acestora, precum și a oricăror alte greșeli evidente care nu schimbă fondul soluției, cum ar fi greșelile de calcul, se poate pronunța o încheiere de îndreptare, la cererea oricăreia dinte părți sau din oficiu, în termenii art. 604 alin.4 NCPC.

NCPC prevede o cale de remediere a greșelilor săvârșite de tribunalul în pronunțarea soluției, dar numai în cazul în care acesta a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere. Această cale prevăzută de art. 604 alin. 2 NCPC, fiind una de excepție, este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă la situația în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluționat în mod greșit52. Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părți, formulată în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre separată, cu citarea părților.

2. Efectele hotărârii arbitrale

2.1. Dezînvestirea instanţei arbitrale

Un prim efect al pronunţării hotărârii arbitrale îl constituie dezînvestirea instanței arbitrale de misiunea care i-a fost încredințată. Aceasta însă, după cum s-a reținut în doctrină, nu va opera pe deplin decât dacă tribunalul arbitral se pronunță pe fondul litigiului, nu și dacă admite excepții, pronunță hotărâri parțiale sau emite încheieri interlocutorii sau premergătoare, cazuri în care același tribunal arbitral sau un altul va putea fi sesizat cu judecata fondului aceluiași litigiu, în măsura în care există încă o convenție de arbitraj valabilă53.

De la efectul dezînvestirii există și o serie de excepții calificate de doctrină drept aparente54, și anume completarea și îndreptarea hotărârii. Acestea, deși reprezintă acte realizate de tribunalul arbitral după dezînvestire, în baza

52 Ioan Leş, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.1021.53 I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005; Titus Prescure, Radu Crişan, ibidem.54 I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit.

62


aceleiași misiuni cu care a fost învestit inițial, nu modifică fondul soluției, ci doar chestiuni de ordin formal55.

2.2. Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării ei, potrivit art. 605 NCPC. De la momentul comunicării, hotărârea este asimilată unei hotărâri judecătorești definitive. În virtutea acestei calități, legea atribuie hotărârii arbitrale și efectul obligatoriu, statuat de art. 606 NCPC.

Din aceste două efecte ce emană în mod direct din lege reies alte efecte indirecte alte hotărârii arbitrale, precum puterea de lucru judecat. Prin urmare, deși legea nu stipulează acest lucru în mod expres, hotărârea arbitrală se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește obiectul litigiului pe care îl tranșează. În virtutea acestui efect, va fi inadmisibilă orice cerere ce va avea tripla identitate de părți, obiect și cauză în raport cu cererea inițială.

2.3. Efectul executoriu al hotărârii arbitrale

Efectul final și cel mai important al hotărârii arbitrale este cel executoriu. În condițiile actualei reglementări procesual civile, acest efect nu mai este condiționat de învestirea cu formula executorie a hotărârii arbitrale, întrucât instanțele nu mai procedează la învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești.

3. Desfiinţarea hotărârii arbitrale. Acţiunea în anulare.

În ciuda caracterului contractual al arbitrajului, legea impune anumite limite imperative acestuia, care pot fi exercitate pe cale judiciară. În acest sens, a fost instituită o cale de desființare a hotărârii arbitrale, pentru o serie de motive enumerate limitativ de lege, care acoperă situații dintre cele mai diverse.

Spre deosebire de vechea reglementare, CPC consacră în prezent o singură cale de desființare a hotărârii arbitrale, și anume acțiunea în anulare. În vechea legislație, dinainte de reforma din 1993, părțile la arbitraj aveau la dispoziție toate căile de atac ordinare și extraordinare specifice hotărârilor judecătorești, fapt care anula integral avantajul celerității specific arbitrajului.

55 Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

63


În prezent56, nu este permisă decât calea acțiunii în anulare, orice altă cale de drept comun fiind exclusă. Această soluție a fost reținută de mai multe legislații recente, nefiind exclusă însă posibilitatea unei abordări diferite, cum ar fi cea din legislația franceză, care permite exercitarea mai multor căi de atac ordinare și extraordinare57.

În practica instanţelor judecătoreşti, este unanim acceptat faptul că unicul control ce se poate efectua cu privire la hotărârea arbitrală este acela făcut prin intermediul acţiunii în anulare. În acest sens, cităm o soluţie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la inadmisibilitatea revizuirii hotărârii arbitrale:

Hotărâre arbitrală. Revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C.proc.civ. Inadmisibilitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 3465 din 21 octombrie 2010

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 8 iunie 2010 revizuenta SC F. DCI SA Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu intimata SC G.T.I. Ciorogârla revizuirea sentinţei arbitrale nr. 182/2008 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ.

În motivarea cererii de revizuire s-a expus împrejurarea că prin sentinţa comercială nr. 5140/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă ca nefondată acţiunea în anulare împotriva sentinţei arbitrale precizată anterior. De asemenea, a fost respins şi recursul formulat împotriva acestei sentinţe.

Prin decizia comercială nr. 466/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a fost respins apelul intimatei SC G.T.I. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 5879/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Din această perspectivă, revizuenta a apreciat că cele două hotărâri menţionate sunt potrivnice, date de instanţe deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate.

56 Ioan Leş, op.cit., p.1023.57 Art. 1481-1491 din Codul de procedură civilă francez.

64


Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de motivele invocate în cererea de revizuire şi temeiul de drept invocat, a constatat ca inadmisibilă cererea de revizuire, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 C.proc.civ. revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere, în condiţiile pct. 7, dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Este unanim admis că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare şi numai pentru unul din motivele menţionate la art. 364 lit. a)-i) C.proc.civ., iar controlul efectuat de instanţă asupra hotărârii arbitrale este în esenţă un control de legalitate şi nu de temeinicie, nefiind posibilă reexaminarea pe fond a litigiului.

Pentru aceste raţiuni, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta SC F. DCI SA Bucureşti împotriva sentinţei arbitrale nr. 182/25 septembrie 2008 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Bucureşti.

3.1. Motivele acţiunii în anulare

Acțiunea în anulare din dreptul nostru reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific asupra legalității hotărârii arbitrale, care include motive specifice căilor de atac extraordinare (recurs, revizuire, contestație în anulare) cu anumite motive ce țin de specificul procedurii arbitrale, toate fiind reunite în art. 608 NCPC.

Din cele nouă motive de desfiinţare a hotărârii în anulare reglementate în mod limitativ de art. 608 NCPC, patru (cele de la lit. a, b, c şi e) cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenţiei arbitrale şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

65


b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 567, deși cel puțin una din părți a înțeles să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);

alte trei (cele de la lit. d, f, g) cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile fundamentale ale procedurii civile:

d) partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri;

iar ultimele două motive cenzurează conformitatea hotărârii arbitrale cu ordinea de drept (ordinea publică, bunele moravuri, dispoziţiile imperative ale legii ori deciziile Curții Constituționale):

h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii;

i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

***

În cele ce urmează, vom face o analiză succintă a tuturor motivelor acţiunii în anulare, prin prisma jursiprudenţei existente în materie.

3.1.1. Non-arbitrabilitatea litigiului (art. 608 lit. a)

66


Acest motiv de exercitare a acţiunii în anulare reglementează situaţia în care tribunalul arbitral a fost învestit cu judecarea unui litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului. Instanţa judecătorească va efectua aşadar un control al îndeplinirii condiţiilor de arbitrabilitate prevăzute de art. 542 NCPC. Obiectul litigiului va trebui să aibă caracter patrimonial şi tranzacţionabil, în caz contrar hotărârea pronunţată fiind sancţionată cu anularea. De asemenea, litigiul nu trebuie să se încadreze în categoria litigiilor non-arbitrabile ce se soluţionează prin intermediul unor proceduri speciale de către instanţa judecătorească.

3.1.2. Judecarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale / în baza unei convenţii nule sau inoperante (art. 608 lit. b)

Condiţia esenţială a învestirii instanţei arbitrale o constituie existenţa unei convenţii arbitrale valabile. În lipsa unei astfel de convenţii, hotărârea pronunţată de tribunalul arbitral nu poate produce efecte, el neavând competenţă în soluţionarea litigiului. Sancţiunea procedurală va fi aceea a anulării hotărârii, fără ca litigiul să fie judecat în fond în urma admiterii acţiunii în anulare, părţile având posibilitatea de a se adresa ulterior instanţei competente să judece acel litigiu. În acest sens, cităm soluţia instanţei supreme într-un recurs formulat împotriva hotărârii de admitere a acţiunii în anulare:

Recurs. Acţiune în anulare admisă în temeiul art. 364 lit. b) din CPC. Limitele pronunţării instanţei. Aplicarea Regulamentului de procedură al Curții învestite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr.1651 din 12 martie 2008

În cazul în care a admis acţiunea în anulare, instanţa se va pronunţa în fond numai „în limitele convenţiei arbitrale”, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul pronunţării hotărârii arbitrale, astfel cum a fost configurat de convenţia arbitrală, limitarea la obiectul cererii de arbitrare cu care a fost învestit Tribunalul arbitral şi limitarea la probatoriul convenit de părţi, în cazul în care s-a prevăzut cu privire la aceasta în convenţia arbitrală.

Această soluţie se impune însă numai dacă hotărârea arbitrală nu a fost anulată pentru vreunul din motivele prevăzute de art. 364 lit. a) şi b), caz în care aceste limite nu mai au suport.

67


În speţă, hotărârea arbitrală a fost anulată tocmai pentru motivul prevăzut de art. 364 lit. b), respectiv „tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală”, aşa încât susţinerea recurentului-pârât, conform căreia ar fi trebuit să aibă loc o rejudecare a litigiului pe fond ca urmare a admiterii acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, nu este fondată.

În consecinţă, hotărârea atacată este legală, iar recursul a fost respins ca nefondat58.

3.1.3. Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenţiei arbitrale (art. 608 lit. c)

Convenţia arbitrală, potrivit art. 550 şi art. 551 NCPC, trebuie să cuprindă şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora. La momentul constituirii tribunalului arbitral, orice înţelegere a părţilor în această privinţă trebuie respectată, în caz contrar hotărârea arbitrală pronunţată urmând a fi sancţionată cu anularea. Orice excepţie privind constituirea tribunalului arbitral trebuie însă ridicată până la primul termen de înfăţişare sau într-un termen mai scurt stabilit de părţi (art. 592 NCPC), în caz contrar partea fiind decăzută din dreptul de a o mai invoca, iar tribunalul arbitral considerându-se legal constituit. Acţiunea în anulare promovată ulterior nu se poate întemeia decât pe motivele invocate prin excepţie, în termenul prevăzut de NCPC sau de către părţi, aşa cum vom arăta în cele ce urmează într-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Acţiune în anulare în temeiul art. 364 lit. b) din CPC. Regulile de constituire ale tribunalului arbitral cu respectarea convenţiei arbitrale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 1978 din 27 mai 2010

Prin sentinţa arbitrală nr. 170 din 9 iulie 2009 Tribunalul arbitral al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României respinge excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă, constată rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, obligând pe pârâtă la restituirea sumei de 61.307,63 Euro către

58 Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial – Jurisprudenţă arbitrală 2007-2009; Practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp.290-291.

68


reclamantă, cu 23.738,50 lei plus 28.249,20 lei cheltuieli arbitrale către reclamant în sarcina pârâtei.

Împotriva sentinţei arbitrale pârâta promovează la 6 august 2009 acţiune în anulare în temeiul art. 364 lit. c) şi i), respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa comercială nr. 138 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, urmând ca împotriva sentinţei de mai sus petenta pârâtă să declare recurs.

Instanţa de recurs, examinând criticile recurentei, constată că în art. 11.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007 încheiat de părţi se precizează că litigiile în legătură cu menţionatul act juridic, nesoluţionate pe cale amiabilă, se vor soluţiona de o instanţă arbitrală, formată din 3 arbitri, stabilindu-se şi modul de desemnare a acestora.

Se constată că spre deosebire de ceea ce a susţinut în faţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, respectiv că între părţi nu există convenită o clauză compromisorie, care să stabilească ca litigiile să fie soluţionate de menţionata instanţă şi nici încheiat un compromis în acest sens, în acţiunea în anulare petenta însăşi susţine că o astfel de clauză compromisorie există şi este foarte clară în sensul că aceasta prevede că orice litigiu urmează să fie soluţionat de o instanţă arbitrală ad-hoc, cu atât mai mult cu cât – nu putea fi avută în vedere competenţa Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României întrucât aceasta – susţine petenta – s-a constituit după semnarea contractului dintre părţi, la 16 februarie 2007, iar în recurs aceeaşi parte reproşează instanţei judecătoreşti a fondului doar greşita aplicare a art. 3401 raportat la art. 3411 C. proc. civ. – într-o interpretare eronată – susţinând că art. 3401 C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul ad-hoc şi art. 3411 C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul instituţionalizat, care – în opinia recurentei – reprezintă excepţia, fiind deci de strictă interpretare şi aplicare.

Cum părţile nu au indicat în clauza compromisorie încheiată aplicarea anumitor reguli de procedură, faţă de dispoziţiile art. 3531 C. proc. civ., în speţă s-a aplicat Regulamentul de procedură al Curţii investite, tribunalul arbitral constituindu-se, aşa cum chiar părţile au convenit prin clauza menţionată din trei arbitri, astfel că în mod judicios a stabilit instanţa judecătorească netemeinicia criticilor petentei formulate în acţiunea în anulare cu referire la art. 364 lit. c) C. proc. civ.

Astfel fiind, Curtea respinge recursul ca nefondat.

69


3.1.4. Lipsa părţii de la termenul la care au avut loc dezbaterile, în condiţiile în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (art. 608 lit. d)

Potrivit art.608 lit. d), acţiunea în anulare poate fi promovată în cazul în care partea față de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită a lipsit de la termenul la care au avut loc dezbaterile. Întrucât neîndeplinirea procedurii de citare și lipsa părții constituie condiții cumulative ale acțiunii în anulare, se consideră că prezența părții nelegal citate acoperă, ca și în dreptul comun, viciul neîndeplinirii legale a procedurii de citare. Pe de altă parte, lipsa părții legal citate nu împiedică desfășurarea dezbaterilor, fapt prevăzut și expres de lege în art. 582 NCPC.

Prin acest remediu procedural al acțiunii în anulare întemeiate pe lit. d) din art. 608 NCPC, se asigură respectarea unor principii fundamentale ale arbitrajului, în conformitate cu principiile fundamentale ale procedurii civile, respectiv dreptul la apărare al părților, principiul contradictorialității, și, indirect, egalitatea de tratament a părților. Aceste principii constituie reguli de bază ale arbitrajului, statuate expres de art. 575 NCPC, care trebuie respectate părților pe tot parcursul procedurii arbitrale.

3.1.5. Pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului (art. 608 lit. e)

Prezentul motiv de anulare a hotărârii arbitrale poate fi exercitat în cazul în care procedura arbitrală depășește termenul general prevăzut de lege sau termenul arbitrajului convenit de părți, în ipoteza în care părțile înțeleg să se prevaleze de acest termen, prin notificarea transmisă tribunalului și părților în acest sens până la primul termen de înfățișare.

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunţă sentinţa dacă părţile nu au stabilit altfel, în termen de șase luni de la constituirea sa (art. 567 NCPC). Regulamentul CACI prevede un termen de șase luni pentru pronunțarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă părțile nu au convenit altfel (art. 51 din Regulament).

3.1.6. Pronunţarea tribunalului extra petita sau plus petita (art. 608 lit. f)

70


Motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 lit. f) poate fi promovat în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

În cazul în care tribunalul a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, NCPC prevede și o altă cale de remediere a greșelilor săvârșite de tribunalul în pronunțarea soluției, aceea a completării hotărârii. Această cale prevăzută de art. 604 alin. 2 CPC, fiind una de excepție, este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă la situația în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluționat în mod greșit59. Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părți, formulată în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare separată, dată cu citarea părților.

În ceea ce privește motivele acțiunii în anulare întemeiate pe art. 608 lit. f), există o jurisprudenţă relativ bogată, din care doctrina a extras anumite situaţii tip pentru fiecare ipoteză a art. 608 lit. f) CPC:

Viorel Roş, „Arbitrajul comercial internaţional“

Acţiunea în anulare pentru ultra petita sau extra petita este admisibilă în cazul în care reclamantul a cerut obligarea la plata unor sume datorate, iar tribunalul l-a obligat şi la plata fructelor; reclamantul a cerut despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, iar tribunalul a dispus şi rezoluţiunea, când s-au dat cheltuieli de arbitrare fără să se fi cerut etc. Pe de altă parte, nu constituie însă motiv de anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate implicit (ex: s-a respins acţiunea principală).

Minus petita s-a considerat a se fi produs în acele situaţii în care, spre exemplu, tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra dobânzilor, fructelor, cheltuielilor de judecată, soluţionând doar pretenţia principală. Nu constituie însă motiv de anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate implicit (ex: s-a respins acţiunea principală, aceasta însemnând implicit, că cererea de obligare la plata de daune cominatorii formulată de reclamant a fost respinsă).

59 Ioan Leş, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.1021.

71


În fine, cazuri de plus petita au fost considerate, spre exemplu, acelea în care, deşi nu a intervenit o majorare a pretenţiilor, tribunalul a dat mai mult decât s-a cerut (ex : s-a actualizat de către tribunal suma la care a fost condamnat pârâtul, fără ca reclamantul să fi cerut acest lucru etc.)60.

3.1.7. Lipsa unor menţiuni obligatorii din hotărârea arbitrală (art. 608 lit. g)

Hotărârea arbitrală este anulabilă în baza art. 608 lit. g) dacă aceasta nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării sau nu este semnată de arbitri.

Formularea acestui articol este într-un fel defectuoasă, deoarece grupează câte două unele dintre elementele esențiale ale hotărârii arbitrale prin conjuncția „și“ („dispozitivul şi motivele“, „data şi locul pronunţării“), aceasta putându-se interpreta în sensul că anularea hotărârii nu va fi atrasă decât în situația în care lipsesc ambele elemente din fiecare grupare.

Coroborat cu dispozițiile art. 603 NCPC însă, lipsa oricăruia dintre aceste elemente va fi sancționată cu nulitatea hotărârii, omisiune ce nu va putea fi înlăturată printr-o simplă cerere de îndreptare sau de completare a hotărârii, ci numai pe calea acțiunii în anulare.

3.1.8. Încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii (art. 608 lit. h)

Fiind cel mai permisiv motiv de anulare, prin acesta hotărârea arbtirală fiind cenzurată în raport cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii, acesta este și motivul cel mai des invocat în practică.

Cu toate acestea, urmărind rațiunea pentru care este instituită acțiunea în anulare, aceasta neconstituind o cale de atac, nici motivul prevăzut de art. 608 lit. h) nu poate atinge fondul cauzei. Ca natură juridică, actiunea în anulare constituie o cale de atac "sui generis", fără a avea caracter devolutiv sau a putea fi confundată cu judecată în fond a litigiului.

Numai în ipoteza în care instanța de judecată reține că acțiunea în anulare este întemeiată în raport cu unul dintre motivele prevazute de art. 608,

60 V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp.470-471.

72


aceasta va fi îndreptățită să examineze și fondul litigiului care a făcut obiectul judecății arbitrale potrivit (art. 613 NCPC). În plus, trebuie avut în vedere că, sub aspectul conținutului, motivele prevăzute de art.364 (s.n. fostului) Cod procedură civilă nu vizează o greșeală de judecată în fapt sau un drept, ci aspecte ce tin de conventia arbitrală, tribunalul arbitral, procedura de judecată sau conținutul hotărârii arbitrale, astfel că prin acțiunea în anulare propriu-zisă nu se poate urmări rejudecarea în fond a litigiului61.

3.2. Competenţa

Potrivit art. 610 NCPC, competența de soluționare a acțiunii în anulare revine curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Aceasta constituie o normă specială, competenţa generală în privinţa incidentelor procedurale legate de arbitraj fiind atribuită tribunalului din circumscripţia teritorială în care a avut loc arbitrajul.

3.3. Natura juridică a acțiunii în anulare

Acţiunea în anulare constituie o formă aparte de control judecătoresc, fiind o acţiune în primă instanţă, şi nu o cale de atac, aşa cum s-a susţinut frecvent anterior clarificărilor legislative din 2005.

Natura juridică a acțiunii în anulare a constituit un subiect controversat, abordat din diverse perspective atât de doctrină, cât și de jurisprudență. Acţiunea în anulare a fost cel mai adesea asimilată unei căi de atac62, alteori unei acţiuni şi căi de atac speciale, în acelaşi timp63, sau, alteori, unei acţiuni în primă instanţă64.

Pentru a pune capăt acestor controverse, în 2001, într-un recurs în interesul legii, a fost pronunțată Decizia nr. V din 25 iunie 2001, de către Secțiile unite ale Curții Supreme de Justiție, care califica acțiunea în anulare anulare îndreptată împotriva unei hotărâri arbitrale drept cale de atac. Soluția Curții a fost profund criticată ulterior în doctrină65, și infirmată la

61 Curtea De Apel Bucureşti, Sectia A Vi-A Comercială, Decizia Comerciala Nr.131 din 21.10.2010.62 Decizia nr. 1165/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.63 Decizia nr. 1245/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.64 Decizia nr. 758/1998, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.65 Viorel Mihai Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr. 1/2002, pp.76-83.

73


nivel legislativ în anul 2005 prin introducerea art. 3661 în CPC (actualul 613 NCPC), care tranșează problema competenței de judecată a acțiunii în anulare și, indirect, natura juridică a acesteia.

Textul de lege introdus în art. 3661 CPC în anul 2005, prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a OUG 138/2000, a tranşat însă această problemă, prin stabilirea completului ce va soluţiona acţiunea în anulare. Acesta dispune ca acţiunea în anulare să fie judecată în completul prevăzut pentru judecata în prima instanţă, iar recursul la hotărârea pronunţată în această acţiune să se soluţioneze în completul prevăzut pentru această cale de atac.

Prin tranşarea problemelor de compunere a completului, se clarifică implicit şi problema naturii juridice a acţiunii în anulare, îndelung discutată în legătură cu chestiuni de competenţă şi compunere a completului. În plus, formularea articolului nou introdus este de aşa natură încât să nu mai lase loc interpretărilor, o acţiune ce va fi judecată, potrivit legii, în completul de primă instanţă nemaiputând fi considerată cale de atac, ci doar o formă aparte de control judecătoresc, reglementată distinct de lege.

3.4. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare va putea fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Nerespectarea acestui termen legal conduce la decăderea părţii interesate din dreptul de a exercita acţiunea în anulare.

După introducerea acţiunii, instanţa judecătorească va putea dispune suspendarea executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, dar numai după depunerea unei cauţiuni fixate de această instanţă, în condiţiile art. 612 NCPC, coroborat cu art. 484 alin. (2) NCPC.

Secundar cererii de suspendare, cu condiția plății unei cauțiuni calculate potrivit art. 718 NCPC, poate fi solicitată și suspendarea provizorie, ce are efect temporar, până la soluționarea cererii principale de suspendare. Aceasta se judecă de urgență, de către președintele instanței, prin încheiere și fără citarea părților.

Suspendarea provizorie a hotărârii arbitrale, potrivit dispoziţiilor de drept comun, este accesorie cererii de suspendare a executării aceleiași sentințe şi, prin urmare, nu se poate dispune în lipsa acesteia.

74


3.5. Soluţionarea acţiunii în anulare

Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în anulare se poate pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia, printr-o hotărâre.

În cazul admiterii, potrivit art. 613 NCPC, instanţa va putea anula hotărârea arbitrală și:

în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e) va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii;

în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale, iar dacă pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa în fond după ce acestea au fost administrate, iar dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat în echitate de către tribunalul arbitral, curtea de apel va solution cauza în echitate.

În cazul respingerii, hotărârea își menține efectele anterioare exercitării acestei acțiuni, hotărârea pronunțată de instanța judecătorească având la rândul său efectele unei hotărâri definitive, dar nu irevocabile.

Hotărârea pronunţată cu privire la acţiunea în anulare va putea fi atacată cu recurs, în termenii art. 613 alin. (4) NCPC. Recursul împotriva hotărârii pronunţate asupra acţiunii în anulare va fi formulat şi judecat în termenii art. 483 şi urm. NCPC, cu privire la judecarea recursului de drept comun.

4. Executarea hotărârii arbitrale

4.1. Executarea hotărârilor arbitrale pronunţate în România

Având în vedere că este un act jurisdicţional, hotărârea arbitrală produce prin ea însăşi toate efectele specifice hotărârilor judecătoreşti, chiar şi în ipoteza în care arbitrajul a fost realizat în echitate66. Aceste efecte se produc, după cum am precizat anterior, de la momentul comunicării hotărârii, moment de la care acest act este asimilat ca şi efecte unei hotărâri judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală produce aceleaşi efecte ca şi o hotărâre judecătoarească şi în ceea ce priveşte forţa sa executorie. Prin urmare, dacă părţile nu înţeleg

66 L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Paris, Litec, 2006.

75


să execute hotărârea de bunăvoie, în virtutea efectului său obligatoriu, poate fi solicitată încuviințarea executării silite, în termenii art.635 și 665 și urm. NCPC.

4.2. Executarea hotărârilor arbitrale străine

În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea subsecventă a hotărârilor arbitrale străine în România, principalele acte normative incidente sunt Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 10 iunie 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961 şi, în legislaţia internă, Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, raportată la prevederile CPC.

Principala sursă de reglementare la nivel internaţional o constituie Convenţia de la New York amintită mai sus, în timp ce Legea 105/1992 se aplică în subsidiar, guvernând aspecte nereglementate de Convenţie. Pe de altă parte, în virtutea articolului VII alin. 1 din Convenţie, legea naţională poate înlocui prevederile Convenţiei, devenind astfel principala sursă de reglementare.67

În temeiul art. 1.124 NCPC din legislaţia internă, orice hotărâre arbitrală străină poate fi recunoscută și executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat roman.

Recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine poate fi refuzată (art. 1.128 NCPC) dacă:

a)părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;

b)convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;

67 Irina A Pongracz, Ileana M. Smeureanu, Itinerariul procesului de recunoastere si executare a hotărârilor arbitrale străine în România, Revista Română de Arbitraj nr. 3 (2), aprilie-iunie 2009, p. 23.

76


c)partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi valorifica propria apărare în procesul arbitral;

d)constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e)hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi, dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;

f)hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunţată.

77

tc curs arbitraj id- rev 23-09-2013

Documents