Cap.1. TRANZACŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC

ŞI CADRU GENERAL DE MANIFESTARE

1.1. Delimitări conceptuale

Economia mondială (internaţională) reprezintă ansamblul interdependenţelor

economice, politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale,

structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale, privite şi analizate în mod dinamic

şi evolutiv.

S-a conturat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca urmare a

formării statelor independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.

Componentele economiei mondiale sunt:

1. Diviziunea internaţională a muncii - tendinţa de specializare internaţională a

producţiei, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial (ţări industriale,

agrare, prelucrătoare, furnizoare de materii prime, etc.).

2. Economiile naţionale - ansamblul de activităţi economice desfăşurate într-o ţară

asupra cărora acţionează reglementări cu caracter economic proprii statului respectiv; se

prezintă într-o mare diversitate:

- după nivelul de dezvoltare: ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate;

- după sistemul politic şi economic: ţări cu economie de piaţă (capitaliste), cu economie

central-planificată (socialiste), cu economie în tranziţie.

Deşi ambele reprezintă schimburi reciproce, economia mondială şi economia

naţională se deosebesc fundamental. În timp ce schimburile economice pe piaţa internă se

desfăşoară liber, fără restricţii, relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor

reglementări specifice, putând fi supuse restricţiilor de natură tarifară (bariere vamale) şi

netarifară (contingente, norme tehnice, formalităţi administrative).

3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) – întreprinderile care operează prin

filiale localizate în mai multe ţări, fiind, de obicei, de dimensiuni mari; calea principală de

expansiune a acestor societăţi pe pieţele internaţionale sunt investiţiile externe directe.

2

4. Piaţa mondială - ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între agenţii

economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei.

Forme principale:

o comerţul internaţional - tranzacţii cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între

agenţii economici din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a constituit

piaţa mondială;

o piaţa internaţională a capitalurilor - operaţiuni legate de plasarea în/din

străinătate a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, credite, cumpărări

de titluri de valoare;

o piaţa internaţională a muncii - relaţii generate de migraţia forţei de muncă

dintr-o ţară în alta;

o piaţa tehnologiilor de vârf - transferuri de brevete, invenţii.

5. Tranzacţii economice internaţionale - totalitatea relaţiilor economice

internaţionale dintre statele lumii care cuprind circulaţia internaţională a mărfurilor şi

serviciilor, precum şi relaţiile valutare şi financiare internaţionale.

1.2. Conţinutul tranzacţiilor economice internaţionale

Tranzacţiile internaţionale se pot grupa în trei categorii cărora le corespund tot

atâtea tipuri de operaţiuni:

a) schimbul de mărfuri (operaţiuni comerciale) - exporturi şi importuri de mărfuri; are

cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor economice internaţionale;

b) schimbul de servicii (operaţiuni necomerciale) - prestaţii de servicii legate de

schimbul de mărfuri (transport, asigurare, servicii bancare privind decontarea), turismul

internaţional, transferuri reprezentând dobânzi şi credite, plasamente pe pieţele valutare;

c) schimburi de capital (operaţiuni financiare) – au în vedere relaţiile valutare şi

financiare internaţionale generate de mişcările mărfurilor şi serviciilor pe plan extern.

Relaţiile valutare şi financiare internaţionale se bazează pe sistemele monetare ale

economiilor naţionale şi se materializează în 3 fluxuri:

- fluxul valutar-financiar determinat de schimburile economice internaţionale, având la bază

vânzarea/cumpărarea de mărfuri sau servicii între agenţii economici din diferite ţări;

3

- fluxul valutar-financiar determinat de existenţa unor fonduri disponibile şi posibilitatea

plasării lor sub formă de investiţii internaţionale (directe, de portofoliu) şi de credite

internaţionale;

- fluxul valutar-financiar legat de: depozitele în valută, ajutoare acordate între state, plata

datoriilor de război.

Mişcări de capital care intervin pot avea un caracter:

- productiv: credite pe termen mediu şi lung, investiţii directe (finanţarea sau cumpărarea

de unităţi economice în străinătate);

- speculativ: pe termen scurt.

1.3. Rolul tranzacţiilor economice internaţionale

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin

extinderea şi intensificarea tranzacţiilor economice internaţionale care primesc o

importanţă tot mai mare, având roluri multiple:

a). Facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale - diviziunea

internaţională a muncii este influenţată de diferenţele de resurse materiale existente între

state şi de procesul de specializare internaţională a producţiei de bunuri. Extracţia şi

producerea materiilor prime rămâne una din problemele fundamentale ale economiei

mondiale şi ale economiilor naţionale, determinând procesele economice din majoritatea

statelor lumii. Statele subdezvoltate rămân principalele furnizoare de materii prime şi

produse primare, iar statele dezvoltate sunt cele care furnizează tehnologia necesară

industrializării acestora. Problema resurselor materiale este cu atât mai actuală cu cât

unele state dezvoltate sunt în mare parte dependente de import pentru realizarea

propriilor strategii de dezvoltare. Accesul acestor state la resursele materiale mondiale este

posibil doar prin intermediul relaţiilor economice internaţionale.

b). Acţionează ca un factor dinamizator al progresului tehnic - progresul tehnic este

legat de structura capitalului şi de productivitatea muncii şi se concretizează în modificări

structurale de esenţă ale factorilor de producţie, fiind direct legat de cercetarea ştiinţifică.

Sub impactul progresului tehnic are loc adâncirea diviziunii internaţionale a muncii. Fapt

ce determină ca relaţiile economice internaţionale să devină o componentă strategică

esenţială pentru progresul economiei naţionale a fiecărui stat. Adâncirea diviziunii

4

internaţionale a muncii conduce la creşterea interdependenţelor dintre state, nu numai

dintre cele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar şi dintre cele dezvoltate între ele

sau dintre cele în curs de dezvoltare între ele.

c). Asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial - interdependenţele economice

formate în procesul adâncirii diviziunii internaţionale a muncii necesită convieţuirea

statelor şi economiilor naţionale. În condiţiile actuale, în care lumea este împărţită în ţări

dezvoltate şi subdezvoltate, unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice la nivel

mondial îl constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare şi crearea condiţiilor ca fiecare

stat să dispună de programe de dezvoltare care să garanteze forţei de muncă stabilitate şi

siguranţă.

Tranzacţiile economice internaţionale au un rol esenţial în dezvoltarea armonioasă

a tuturor economiilor naţionale şi în asigurarea stabilităţii mondiale, intensificarea

schimburilor internaţionale devenind unul din cei mai importanţi factori ai creşterii

economice şi progresului social în toate statele lumii.

5

Cap.2. CURSUL VALUTAR – FACTOR DETERMINANT ÎN RELAŢIILE

ECONOMICE INTERNAŢIONALE

2.1. Consideraţii generale

Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit

pentru reglementarea schimburilor economice internaţionale. Fiecare ţară care practică

mai multe cursuri valutare încearcă să folosească această categorie economică, în primul

rând, ca instrument de măsurare monetară a schimburilor economice internaţionale, iar în

al doilea rând, ca o pârghie de influenţare a acestora.

Stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare sau

cotaţie. Astfel, cursurile valutare pot fi exprimate prin metoda cotării directe (cursul valutar

exprimă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la o unitate monetară străină) sau

prin metoda cotării indirecte (cursul valutar exprimă numărul de unităţi monetare străine ce

revin la o unitate monetară naţională). Pentru determinarea cursului de schimb valutar

între diferite valute, se foloseşte metoda cursului încrucişat (cross-rate), bazată pe

principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele.

Mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,

respectiv depreciere monetară. Aprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă o

creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern şi o creştere a cursului de schimb

valutar pe plan extern. Pe plan intern creşterea puterii de cumpărare este determinată de

reducerea preţurilor; pe plan extern este determinată de creşterea cursului de schimb

valutar.

Efectul aprecierii de frânare a exporturilor se explică prin aceea că, urmare a

aprecierii monedei, efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru a procura

moneda apreciată necesară plăţii este mai mare, ceea ce determină un interes scăzut al

acestuia să cumpere din ţara respectivă.

Aprecierea acţionează totodată ca un factor de impulsionare a importurilor deoarece

efortul valutar pe care-l face (în condiţiile aprecierii monedei naţionale) importatorul

indigen pentru a-şi procura valuta necesară plăţii importurilor este corespunzător mai

mic, mărfurile din import deci se ieftinesc.

6

Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprima scăderea puterii de

cumpărare a banilor pe plan intern şi scăderea cursului de schimb a monedei pe plan

extern. Scăderea puterii de cumpărare pe plan intern constă în reducerea cantităţii de

mărfuri şi servicii ce pot fi procurate cu o unitate monetară dată; pe plan extern scăderea

cursului de schimb valutar a monedei faţă de alte monede.

Deprecierea determină un efect de impulsionare a exporturilor deoarece efortul valutar

pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei depreciate necesară plăţii

este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru cumpărare din ţara respectivă.

Deprecierea acţionează ca o frână asupra importurilor, având în vedere faptul că

efortul valutar pe care trebuie să-l facă importatorul autohton (în condiţiile deprecierii

monedei naţionale) pentru a procura valuta necesară plăţii este mai mare, mărfurile din

import devenind mai scumpe.

Fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate de

starea economiei naţionale (potenţialul economic, competitivitatea produselor de export,

situaţia rezervelor valutare, etc.) pe lângă presiunile şi factorii de pe piaţa internaţională.

Cuantificarea acestor fenomene monetare se poate realiza cu ajutorul coeficientului de

fluctuaţie care se calculează potrivit relaţiei:

1001000

1 −⋅=CC

Kf mn

C0 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada de bază;

C1 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada actuală.

Semnul coeficientului arată tipul modificării survenite, astfel că dacă acesta are

semnul plus (+) avem de a face cu o apreciere a monedei în raport cu elementul de

referinţă, iar dacă semnul este minus (-) însemnă că s-a înregistrat o depreciere a monedei

respective în raport cu elementul de referinţă.

Cursul valutar are o evoluţie strâns legată de modificările indicatorilor

macroeconomici: nivelul preţurilor şi rata dobânzii. Conform parităţii puterii de

cumpărare, cursul valutar între două monede este egal cu raportul dintre nivelul preţurilor

aferente celor două ţări ale căror monede se compară.

'PP

C =

unde: C – cursul de schimb valutar; P – nivelul preţurilor naţionale;

P’ – nivelul preţurilor în ţara la a cărui monedă se realizează raportarea.

De fapt, cursul de schimb valutar este o medie aritmetică ponderată a cursurilor de

7

revenire ale produselor şi serviciilor, ponderile fiind stabilite în funcţie de importanţa

respectivelor mărfuri în tranzacţiile cu bunuri şi servicii.

i

i

ext

intrev P

PC =

unde: Crev – curs de revenire; i – produsul/ serviciul;

Pint i – preţul intern al produsului i; Pext i – preţul extern al produsului i.

∑ ⋅==

n

iirev pCC

i1

unde: p i – ponderea produsului i în cadrul tranzacţiilor.

Dezvoltarea pieţelor de schimb la termen a determinat posibilitatea realizării

diferenţei dintre cursul de schimb valutar la termen şi cel la vedere prin intermediul ratei

dobânzii. Cursul valutar la vedere se poate exprima prin cotaţie directă sau indirectă.

Cursul valutar la termen reprezintă nivelul cursului de schimb stabilit în prezent pentru o

dată viitoare, curs la care se vor deconta tranzacţiile la termen.

'rr

CCt ++

⋅=1

1

unde: Ct – cursul la termen de un an exprimat în cotaţie directă;

C – cursul la vedere exprimat în cotaţie directă;

r – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă naţională;

r’ – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină;

2.2. Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale

Tranzacţiile economice internaţionale se realizează, în perioada contemporană, în

condiţii de risc şi incertitudine. Aceste caracteristici ale pieţei internaţionale sunt

determinate de evoluţia contradictorie a economiei mondiale, de fenomenele de

instabilitate ce caracterizează economiile naţionale, de numeroase cauze şi factori a căror

apariţie şi manifestare nu se pot prognoza cu suficientă exactitate.

În cadrul relaţiilor economice internaţionale unul dintre riscurile cu cele mai ample

consecinţe asupra părţilor implicate în derularea tranzacţiei internaţionale (exportator,

importator, banca) este riscul valutar.

Riscul valutar reprezintă posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei

tranzacţii economice internaţionale ca urmare a modificărilor cursurilor valutare

(deprecierea sau aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda de plată) între

8

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi scadenţă (momentul

achitării/încasării contravalorii mărfurilor/serviciilor care fac obiectul încheierii

contractului internaţional).

Pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării sumei,

moneda de plată (valuta în care se efectuează tranzacţia internaţională, numită şi moneda

de contract) are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul de depreciere a monedei de

plată în raport cu moneda naţională a exportatorului). O asemenea evoluţie a cursului

valutar are ca efect asupra exportatorului înregistrarea unei pierderi nete proporţionale cu

rata de depreciere a monedei de plată.

Pentru importator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data plăţii

contravalorii mărfurilor/serviciilor, moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare

decât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul de

apreciere a monedei de plată în raport cu moneda naţională a importatorului). În acest

caz, modificarea raportului dintre moneda naţională şi moneda de plată are ca efect

asupra importatorului înregistrarea unei pierderi pt. că acesta depune un efort financiar

suplimentar pentru a achiziţiona de pe piaţa valutară suma ce trebuie plătită în valuta

apreciată.

În scopul diminuării influenţelor nefavorabile ale modificărilor cursurilor valutare

asupra rezultatelor financiare ale participanţilor la tranzacţia internaţională, se pot folosi

diferite tehnici de acoperire a riscului valutar. Acestea se pot grupa în tehnici de acoperire

contractuală (internă) şi tehnici de acopere extra-contractuală (externă).

În practica internaţională, cele mai utilizate tehnici contractuale sunt clauzele de

consolidare valutară. Astfel, există posibilitatea ca în contractul de vânzare-cumpărare

internaţional încheiat între exportator şi importator să se insereze aşa-numitele clauze de

consolidare valutară care au menirea de a proteja participanţii la tranzacţie împotriva

efectelor negative ale modificării cursurilor valutare.

Asemenea clauze sunt:

- clauza aur - vizează legarea cursului monedei de plată de preţul aurului pe piaţa

internaţională; puterea asiguratoare a acestei clauze depinde de stabilitatea preţului

aurului; dacă la data efectuării plăţii preţul aurului se modifică (în raport cu moneda

de plată) faţă de momentul încheierii contractului, suma de plată se va recalcula

9

corespunzător;

- clauza valutară propriu-zisă - constă în faptul că moneda de plată este legată de o altă

valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă; dacă fluctuaţia monedei

de plată în raport cu elementul de referinţă între momentul încheierii contractului şi

scadenţă depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va recalcula suma de plată;

- clauza multivalutară (a coşului valutar) - presupune legarea cursului monedei de plată

de un coş valutar (care cuprinde cel puţin două valute) care poate fi simplu (în cadrul

căruia fiecare monedă deţine aceeaşi pondere) sau ponderat (în care monedele au

ponderi diferite în funcţie de importanţa care li se acordă); dacă fluctuaţia monedei de

plată în raport cu coşul valutar între data încheierii contractului şi data efectuării plăţii

depăşeşte limita stabilită, se va recalcula suma de plată în mod corespunzător;

- clauza monedă internaţională (DST) - are în vedere legarea monedei de plată de DST

(drepturi speciale de tragere*) care devine moneda de referinţă; dacă fluctuaţia

monedei de plată în raport cu DST între momentul încheierii contractului şi scadenţă

depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va recalcula suma de plată.

Suma de plată este condiţionată de existenţa unui raport, fixat de la început, între

moneda de plată şi un element de referinţă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei

internaţionale, element care dă denumirea clauzei. Va interveni astfel un coeficient de

fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul cheie (aur, valută, coş valutar, DST) care

se calculează prin procedeul sutei micşorate:

1001000

1 −⋅=CC

Kf mp

unde: C0 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data

încheierii contractului;

C1 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data

efectuării plăţii.

Suma de plată se va determina pe baza formulei:

100100

⋅+

=mp

ip Kf

SS .

unde: Sp - suma de plată;

* reprezintă o unitate de cont emisă în anul 1969 de Fondul Monetar Internaţional ca monedă de rezervă pe plan internaţional care se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor centrale şi ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată internaţional şi serveşte scopurilor de creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare a comerţului mondial. DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai importante valute: USD, EURO, GBP, JPY).

10

Si - suma iniţială.

Tehnicile de acopere extra-contractuală vizează speculaţia valutară, arbitrajul,

hedging-ul, opţiunile pe valute.

2.3. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă

Cursul de schimb valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere relaţia

dintre cererea şi oferta de valută. Ca urmare, el poate fluctua în cursul zilei şi poate fi

diferit de la o bancă la alta. Aşadar, cursul valutar spot reprezintă un punct de echilibru

între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi valută într-un interval delimitat.

Ordinele de vânzare/cumpărare de valută pot fi la curs ferm, caz în care operatorul

acceptă cursul stabilit la banca respectivă sau la curs limitat, curs care este cerut de

solicitant, fie un nivel minim la vânzare, fie un nivel maxim la cumpărare.

Mecanismul de formare a cursului valutar de piaţă porneşte de la înregistrarea cu

prioritate a ordinelor la curs ferm. La ordinele adresate la curs limită:

- cererea se cumulează descrescător;

- oferta se cumulează crescător, pornind de la cel mai mic curs limită la vânzare.

Echilibrul este corespunzător acelui nivel de curs valutar la care cererea şi oferta

sunt egale sau corespunzător cantităţii maxime de valută ce poate fi tranzacţionată.

Pe lângă cotaţiile băncilor şi ale caselor de schimb valutar există un curs de referinţă

stabilit de banca centrală ca medie ponderată a cursurilor de vânzare şi cumpărare

practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară.

∑

∑ ⋅=

=

=n

ii

n

iii

rQ

CQC

1

1

unde: Cr - cursul valutar de referinţă determinat de banca centrală;

Ci - cursul de tranzacţie în cadrul operaţiunii i;

Qi - cantitatea de valută tranzacţionată în cadrul operaţiunii i.

11

Cap.3. POLITICA COMERCIALĂ

3.1. Conceptul, tipurile şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială reprezintă una din componentele de bază ale politicii

economice generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe

(exporturi, importuri, operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică), urmărind

promovarea cu prioritate a intereselor naţionale.

Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor (administrative, financiare,

bugetare, valutare) adoptate de un stat cu scopul promovării/restrângerii schimburilor

comerciale externe şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei străine.

Politica comercială trebuie să îndeplinească 2 funcţii diametral opuse, dar care se

regăsesc, cu ponderi/intensităţi diferite, în reglementările specifice fiecărui stat:

- funcţia de promovare a REI - asigură impulsionarea acelor fluxuri comerciale care

sunt avantajoase pentru ţara respectivă;

- funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, folosind pârghii de

limitare/eliminare a legăturile economice externe dezavantajoase.

În relaţie cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politică comercială:

- Autarhia - stare generală de izolare economică faţă de celelalte state, caracteristică

unei economii închise, în care comerţul exterior este practic inexistent, ignorându-se

avantajele ce pot fi obţinute prin participarea la circuitul economic mondial. Consecinţele

autarhiei sunt nefaste pentru că, blocarea legăturilor cu economia mondială, anulează

şansele de progres, conducând ţara în cauză nu numai la stagnare, ci chiar la regres. În

realitate, autarhia nu poate fi nici totală din moment ce nici o naţiune nu dispune de toate

resursele naturale şi umane pentru a produce ceea ce este necesar pentru locuitori, şi nici

permanentă deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea reluării legăturilor

cu exteriorul.

- Protecţionismul - doctrina economică care vizează protejarea economiei naţionale prin

limitarea sau interzicerea importului de produse străine. Statul controlează schimburile

economice internaţionale prin diferite instrumente protecţioniste, de natură tarifară

(bariere vamale) şi netarifară (restricţii cantitative, norme tehnice, formalităţi

12

administrative). Acest comportament protecţionist este subordonat intereselor

fundamentale ale economiei naţionale, schimburile economice externe fiind folosite ca

sursă a creşterii economice.

- Liberul-schimb - doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulaţie a

mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor de orice natură din calea

relaţiilor economice internaţionale. Principala consecinţă a liberalizării schimburilor

economice internaţionale este sporirea volumului bunurilor/serviciilor care alcătuiesc

structura ofertei din ţara respectivă, ce generează o concurenţă foarte puternică între

producători, cu consecinţe pozitive pentru consumatori, ca urmare a faptului că preţurile,

într-o asemenea situaţie, scad.

Deşi în prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este tot

protecţionismul, se realizează o trecere treptată la un comerţ mai puţin încorsetat de

restricţii, fără a fi totuşi pe deplin liber.

Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe folosirea unu set de instrumente care

instituie un anumit regim comercial al importurilor şi exporturilor. Instrumentele utilizate în

cadrul politicii comerciale sunt: mijloacele tarifare (politica tarifară/vamală); mijloacele

netarifare (politica netarifară); mijloacele de promovare şi stimulare (politica de

promovare şi stimulare). Dacă politica vamală şi politica netarifară vizează, în principal,

importurile pe care le descurajează, orientând consumul spre producţia indigenă, politica

de promovare şi stimulare vizează exporturile pe care le impulsionează într-o măsură cât

mai mare.

3.2. Politica comercială tarifară (politica vamală)

Politica vamală reprezintă componenta de bază a politicii comerciale şi se

realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul exterior al

ţării respective.

Instrumentele de realizare a politicii vamale sunt:

- tariful vamal - este considerat drept principalul instrument de protecţie a

economiei naţionale şi cuprinde nomenclatorul mărfurilor (clasificate şi codificate

după anumite criterii) şi taxele vamale percepute asupra mărfurilor

importate/exportate;

13

- legile, codurile şi regulamentele vamale.

Taxa vamală reprezintă un impozit indirect perceput asupra mărfurilor care trec

frontiera vamală a unui stat, constituind un important instrument de formare a preţurilor

de comerţ exterior.

Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii:

1). după scopul impunerii:

- taxe vamale cu caracter fiscal – sunt percepute numai cu scopul procurării de venituri

la bugetul de stat, având un nivel redus;

- taxe vamale cu caracter protecţionist - sunt percepute pentru a reduce puterea

concurenţială a produselor importate şi a proteja produsele indigene, având un nivel

ridicat; în anumite cazuri, când nivelul lor este foarte ridicat, pot avea un efect

prohibitiv ;

- taxe vamale preferenţiale – urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru anumite

produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri, având un nivel scăzut; pot avea caracter

bilateral sau multilateral, pot fi aplicate în mod unilateral sau în condiţii de

reciprocitate;

- taxe vamale cu scop sancţional (de retorsiune) - se pot institui împotriva acelor

parteneri care folosesc practici comerciale neloiale.

- taxele antidumping – se aplică pentru a sancţiona regimul de dumping comercial

practicat de unii exportatori. Dumpingul e o strategie comercială neloială ce urmăreşte

asigurarea pătrunderii pe o piaţă (a firmei/a produsului) sau extinderea pieţei prin

utilizarea unui preţ de ofertă diminuat, sub nivelul preţului mondial (Tad = Pm - Pd);

- taxele compensatorii - sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au beneficiat

în ţara de origine de subvenţii din parte statului; se calculează astfel Tc = Pm – Pc .

2). după obiectul impunerii:

- taxe vamale de import - se percep asupra mărfurilor importate, au de obicei nivelul ce

mai ridicat, sunt cele mai frecvent folosite, se practică pe termen lung şi vizează un

nomenclator larg de produse; au rolul de a proteja producţia internă, diminuând

competitivitatea produselor străine.

14

P

O

O

C

A C D B

P1

P0

Q

D1S1

S0 D0

Perceperea t.v. determină majorarea preţului produselor străine, preţul de

comercializare pe piaţa internă devenind:

P1 = P0 + t.v.

Acest lucru va determina creşterea producţiei interne şi reducerea consumului.

- taxe vamale de export - se percep asupra mărfurilor exportate, se practică pe per.

scurte, vizează un nomenclator restrâns; au drept scop principal: descurajarea

anumitor exporturi, în special de materii prime pentru a favoriza prelucrarea lor în

ţară; limitarea exportului în ramurile în care producţia indigenă nu acoperă nevoile de

consum.

- taxe vamale de tranzit - se percep asupra mărfurilor care tranzitează teritoriul vamal al

ţării, au un nivel scăzut, se aplică foarte rar, având în general un scop fiscal (obţinerea

de venituri la bugetul de stat).

3). După modul de percepere:

- taxe vamale ad-valorem - sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă

a mărfurilor; sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite, fiind uşor de

stabilit fără a presupune un tarif vamal detaliat; prezintă dezavantajul pericolului

evaziunii fiscale prin înscrierea în Declaraţia vamală a unor valori mai mici decât cele

reale;

- taxe vamale specifice - sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de marfă;

acest mod de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare şi

înlătură posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală; folosirea lor este însă

greoaie şi presupune un tarif vamal detaliat ce trebuie mereu completat şi revizuit;

- taxe vamale mixte - se bazează pe combinarea taxelor vamale ad-valorem cu cele

specifice cu scopul de a asigura un grad de protecţie mai ridicat, pornind de la

15

avantajele şi dezavantajele folosirii celor 2 moduri de percepere a taxelor vamale.

Scopul principal al perceperii taxelor vamale fiind acela de a proteja producţia

autohtonă, nivelul taxei vamale din tariful vamal indică mărimea protecţiei nominale

(taxa nominală):

- pt. tvad-valorem, PN = tvad-valorem

- pt. tvspecifice, PN = 100⋅VVtvs

Gradul de protecţie nominală se determină:

100100 ⋅⋅+

=⋅=intint

extPN P

C)TvVV(PP

G

- GPN > 100 – taxa vamală are un rol protecţionist;

- GPN = 100 – taxa vamală are rolul de a corela preţul produselor din import cu cel al

produselor indigene similare;

- GPN < 100 – taxa vamală nu produce efect protecţionist, fiind greşit stabilită.

Teritoriul vamal reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică un anumit

regim vamal. De regulă, teritoriul vamal coincide cu suprafaţa teritorială a statelor

independente. Teritoriul vamal poate fi mai mare decât teritoriul naţional prin formarea

uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb.

Uniunile vamale se formează atunci când 2/mai multe state hotărăsc, printr-un

acord special, desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din comerţul reciproc

al statelor membre al uniunii şi instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii.

P O

Crearea uniunilor vamale duce la intensificarea tranzacţiilor internaţionale dintre

statelor membre, determinând un fenomen ce poartă denumirea de creare de comerţ.

Formarea uniunii vamale determină scăderea preţului de la Pt la P şi creşterea importului

de la AB la CD.

O

C

C A B D

Pt M N

P

Q

SRM’ N’

16

Crearea de comerţ = A ΔMRM’ + A ΔNSN’

Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală care presupune

eliminarea treptată/dintr-o dată a barierelor tarifare şi netarifare din comerţul reciproc al

ţărilor participante, dar în relaţiile comerciale cu terţii nu se instituie o politică comercială

comună.

3.3. Politica comercială netarifară

Politica netarifară constituie un ansamblu de măsuri de politică comercială, altele

decât cele vamale, care limitează schimburile comerciale externe, având ca principal scop

protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţelor de plăţi externe.

Spre deosebire de politica tarifară, care constituie un instrument economic de

protecţie a economiei naţionale, politica netarifară are un caracter administrativ.

O.M.C. a clasificat instrumentele netarifare în trei mari grupe:

1. instrumente care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii

cantitative);

2. instrumente care limitează indirect importurile prin mecanismul preţurilor;

3. instrumente care decurg din formalităţile vamale şi administrative, denumite generic

măsuri de protecţionism administrativ.

1. În grupa restricţiilor cantitative:

a) interdicţiile - constau în blocarea pentru o perioadă de timp a

importului/exportului unor produse. Interdicţiile pot fi practicate cu scopul protejării

consumatorilor interni (se aplică împotriva produselor nocive sau insuficient verificate) sau

al sprijinirii producătorilor autohtoni care îşi pot comercializa produsele la preţuri

avantajoase în condiţiile limitării importurilor la bunurile similare;

b) contingentele - plafoane cantitative/valorice ce restrâng importul/exportul unor

produse pe o anumită perioadă; au drept scop echilibrarea pieţelor interne, ca urmare a

corelării importului cu oferta internă insuficientă şi cererea mai mare sau a exportului cu

oferta internă excedentară şi cererea mai redusă;

c) licenţele de import-export - autorizaţii acordate de stat firmelor care desfăşoară

activităţi de comerţ exterior, realizând un control eficient asupra desfăşurării schimburilor

economice;

17

d) limitările voluntare la export - aplicate în situaţii în care balanţa comercială

înregistrează deficite cronice, iar exportatorii, pentru a asigura echilibrarea schimburilor

reciproce, restrâng în mod deliberat exportul către partenerii cu deficit.

2. Principalele instrumente netarifare care produc efecte restrictive prin

intermediul mecanismului preţurilor sunt:

a) prelevările variabile - reprezintă pârghii prin care se urmăreşte reducerea

influenţei preţurilor mondiale asupra preţurilor pe o anumită piaţă; taxele de prelevare au

un mecanism de stabilire asemănător taxelor antidumping/compensatorii (diferenţa dintre

preţul mondial şi preţul de pe piaţa respectivă);

b) preţurile limită - care instituie obligaţia importatorului de a nu încălca anumite

limite de preţuri; se utilizează 2 variante ale preţurilor limită:

- minime la import, practicate în statele în care produsele autohtone se

comercializează la preţuri mari;

- maxime la import, în situaţiile în care poziţiile pe pieţele ale firmelor

exportatoare le-ar permite posibilitatea de a controla preţurile de vânzare;

c) ajustările fiscale la frontieră - se realizează prin restituirea impozitelor indirecte

plătite de exportator, pentru mărfurile destinate pieţei externe şi aplicarea de impuneri

fiscale suplimentare în ţara importatoare;

d) restricţiile valutare - cele mai frecvent utilizate sunt

- depozitele valutare prealabile, impun importatorului să constituie suma necesară

pentru plata unui import cu 1-3 luni înainte de scadenţa plăţii;

- cursurile multiple, folosite în ţările cu monedă neconvertibilă şi în statele în

tranziţie, instituie un regim favorabil/restrictiv pentru diferite operaţiuni

comerciale, în raport cu cursul de preschimbare a monedei naţionale în valuta

necesară pentru susţinerea importurilor sau a valutei rezultate din exporturi în

moneda naţională.

3. Protecţionismul administrativ. În această categorie se includ o serie de măsuri,

care deşi par simple cerinţe de ordin tehnic/sanitar, reprezintă în realitate bariere

netarifare dintre cele mai eficiente:

- determinarea valorii în vamă a mărfurilor;

- documentele şi formalităţile cerute la import;

18

- participarea statului la schimburile economice externe (achiziţiile guvernamentale,

comerţul de stat, monopolul statului);

- limitarea importurilor prin reglementări tehnice.

3.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor

Politica de promovare şi stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor

adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea globală a exporturilor

ţării respective.

Măsurile folosite pentru impulsionarea exporturilor:

1. Măsuri de promovare care au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi

externi pentru a cumpăra anumite produse naţionale disponibile pentru export, într-un

viitor apropiat. Acestea sunt măsuri aplicate la nivel macroeconomic şi îmbracă o

multitudine de forme concrete, cum sunt:

- negocierea şi încheierea tratatelor de comerţ, acordurilor comerciale şi de plăţi,

acordurilor de cooperare economică internaţională, alte convenţii economice;

- participarea la târguri şi expoziţii internaţionale;

- reprezentarea comercială în ţările partenere;

- prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de

consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora;

- publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului;

- participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite acorduri

multilaterale, menite să faciliteze schimburile economice externe.

2. Măsurile de stimulare au drept scop creşterea competitivităţii mărfurilor

destinate exporturilor şi cointeresarea producătorilor şi exportatorilor în realizarea şi

livrarea de produse la export. Asemenea măsuri se adoptă:

a). la nivel microeconomic - se acţionează în general pe linia reducerii costurilor de

producţie şi a ridicării performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate

exportului;

b). la nivel macroeconomic, măsurile adoptate fac parte din categoriile:

- măsuri de natură bugetară:

19

- subvenţiile directe de export - se realizează sub forma compensaţiilor băneşti

acordate firmelor producătoare de mărfuri pentru export;

- subvenţiile indirecte de export - finanţarea unor sisteme informaţionale

moderne, elaborarea de studii de piaţă, implementarea unor programe

publicitare, acordarea de asistenţă tehnică exportatorilor;

- primele de export sunt sume acordate de la bugetul statului firmelor care

realizează un volum important de export pe o anumită piaţă sau care exportă

produse aparţinând unor ramuri de o importanţă deosebită pentru economia

naţională;

- măsurile de natură fiscală - vizează creşterea competitivităţii exporturilor prin

atenuarea/ eliminarea unor cheltuieli de natura impozitelor şi taxelor;

- măsuri de natură financiar-bancară - includ în principal creditele de export şi asigurarea şi

garantarea creditelor externe;

- măsuri de natură valutară - vizează asigurarea competitivităţii bunurilor exportate şi

motivarea exportatorilor:

- primele valutare sunt aplicate sub forma primelor indirecte care sunt acordate

la momentul realizării schimburilor valutare;

- deprecierea monedei naţionale determină creşterea competitivităţii exporturilor

deoarece efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea

monedei depreciate necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea

interesului pentru cumpărare din ţara respectivă. Este o măsură pur monetară

ce se utilizată doar pe termen scurt pentru că poate determina o tendinţă

generală de creştere a preţurilor pentru întreaga economie.

20

Cap.4. TRANZACŢII ÎN CONTRAPARTIDĂ

4.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă

Livrările în contrapartidă care au cunoscut o extindere însemnată în comerţul

internaţional contemporan, presupun eliminarea sau reducerea instrumentelor de plată

tradiţionale şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri, servicii, de regulă

însoţite de diferite aranjamente financiare.

Operaţiunile în contrapartidă se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a

comerţului – „trocul”, schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariţia banilor.

Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară şi

în zonele în care nu există suficiente lichidităţi, în ţările care au monede mai slabe,

neconvertibile. În prezent, operaţiunile în contrapartidă nu numai că nu au dispărut dar

deţin o pondere semnificativă în cele mai diferite fluxuri ale comerţului mondial. Aceasta

se datorează încercării de a găsi unele soluţii în afaceri pentru reducerea efortului şi a

riscului valutar, care au devenit factori de prim ordin ce afectează relaţiile economice

contemporane.

Deşi formele pe care le îmbracă contrapartida sunt diverse, ele au un element

comun: compensarea directă, integrală sau parţială a unui import făcut de un partener

printr-un export realizat de acesta către celălalt partener.

Factorii şi condiţiile care determină interesul firmelor private şi publice, al statelor

pentru operaţiunile în contrapartidă sunt:

- instabilitatea monetară;

- eforturi investiţionale mai reduse;

- posibilitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor reciproce de mărfuri şi servicii

prin contrapartidă la nivel global (clearingul);

- diversificarea fondului de mărfuri; puţin costisitoare.

Contrapartida are şi unele limite sau inconveniente care explică reţinerea unor

firme faţă de aceste operaţiuni:

- interesul partenerilor pentru mărfurile este uneori inegal;

- compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este greoaie;

21

- unele firme, mai ales din ţările dezvoltate, au tendinţa de exporta mărfuri depăşite din

punct de vedere tehnic, solicitând în schimb materii prime importante.

Cu toate aceste rezerve, în anumite tranzacţii în contrapartidă se menţine ca o

tehnică viabilă de comerţ şi ea este luată în considerare ca o componentă a strategiei

comerciale de către numeroase firme sau ţări.

Menţinerea în actualitate a operaţiunilor în contrapartidă demonstrează faptul că

ele răspund unor raţiuni economice profunde, care depăşesc simpla presiune

conjuncturală. Astfel, un factor cu acţiune puternică în favoarea practicării acestor

operaţiuni este creşterea numărului de ţări competitive la exportul de produse prelucrate:

ţările în curs de dezvoltare, a căror ofertă se află în plină creştere, folosesc aceste

operaţiuni ca factor de promovare a exporturilor lor. Un rol deosebit revine operaţiunilor

în contrapartidă în promovarea schimburilor în domeniile industriale moderne, a

tranzacţiilor cu maşini, utilaje, instalaţii complexe, a importului de tehnologie avansată în

condiţii financiare avantajoase.

Analiza locului operaţiunilor în contrapartidă în comerţul internaţional

contemporan trebuie să ţină cont şi de gama bogată a mecanismelor şi a tehnicilor prin

care se realizează: compensaţiile, operaţiunile paralele, contrapartida în cadrul unor

operaţiuni comerciale şi de cooperare complexă. Tranzacţiile în contrapartidă se pot

clasifica după mai multe criterii:

a) După gradul de compensare prin marfă şi/sau servicii:

operaţiuni paralele, care operează în schimburile reciproce parţial cu mărfuri şi/sau

servicii, iar o parte din afacere include moneda ca termen de schimb;

compensaţii, care elimină total moneda din afacerea comercială;

b) După numărul de parteneri de afaceri:

operaţiuni în contrapartidă bilaterale;

operaţiuni în contrapartidă multilaterale;

c) În funcţie de nivelul la care se realizează:

operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprinderi;

operaţiuni în contrapartidă operaţiuni la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri

(barter);

operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).

22

4.2. Operaţiuni paralele

Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii şi constau, în

esenţă, în condiţionarea unui import de mărfuri de un export concomitent sau a unui

export de un import, din care cauza se numesc operaţiuni conexate, conjugate de

reciprocitate. Aceste operaţiuni se deosebesc de compensaţii1e propriu-zise, prin:

valoarea celor două partizi de mărfuri, în cadrul operaţiilor paralele, nu trebuie să

fie egală şi, de regulă, nu este egală, ca în cazul compensaţiilor, ceea ce înseamnă că numai

o parte din valoarea importului este acoperită printr-un export concomitent, restul

urmând să fie acoperit prin plata în devize libere;

contravalorile celor două partizi de mărfuri sunt decontate în valută;

numărul partenerilor din cele două ţări care participă la operaţiune nu este egal,

el fiind diferit în funcţie de întreprinderile antrenate în realizarea operaţiunii.

După natura tranzacţiei, se disting mai multe tipuri de operaţiuni paralele:

a) Achiziţionările (cumpărările) legate, care constau în obligarea exportatorului

de a cumpăra o serie de produse naţionale oferite de către partenerul din ţara respectivă.

Specific este faptul că în cadrul acestor operaţiuni se oferă îndeosebi mărfuri ce se desfac

de regulă mai greu (din cauza unor obstacole de politică comercială sau a calităţii lor mai

scăzute). De multe ori însă, operaţiunile legate sunt mijloace de promovare a importului

de tehnologie, permiţând ţărilor beneficiare să-şi asigure, prin exporturi în ţara parteneră,

o anumită parte din fondurile valutare necesare pentru plata importurilor;

b) Operaţiunile iunctimate sau adresate (compensaţii inverse) constau în faptul că

o firmă care urmează să exporte un anumit bun, de regulă, de valoare mai mare, cumpără

în prealabil de la clientul său o anumită marfă, îndeplinindu-şi „ex ante” obligaţia în

contrapartidă. Aceste operaţiuni se utilizează, de obicei, între ţările care au încheiat

acorduri de clearing, pentru depăşirea unor blocaje ale acestui mecanism, determinate de

dezechilibre mai mari decât „creditul tehnic”. Pentru ca exportatorii din ţara creditoare

să-şi continue livrările, ei pot să încheie astfel de operaţiuni „adresate”, prin care exportul

lor este destinat în mod expres realizării unui import de mărfuri. Operaţiunile de

contrapartidă sau iunctimate au fost şi sunt folosite şi din iniţiativa unor firme din ţările

dezvoltate, pentru a-şi asigura o sursă stabilă de aprovizionare cu materii prime,

subansamble şi chiar unele produse prelucrate;

23

c) Plata în produse rezultate („buy-back”), este o formulă perfecţionată a

operaţiunilor legate, fiind socotită de către specialişti ca o formă de cooperare

internaţională. Această tranzacţie comercială constă în faptul că exportatorul de bunuri de

echipament, în contul valorii exportului său, importă de la beneficiarul livrării iniţiale

produse realizate cu maşinile şi instalaţiile respective.

Acest gen de operaţiuni prezintă importante avantaje pentru ambii parteneri;

pentru exportatorul de maşini şi utilaje duce la lărgirea pieţelor externe pentru

echipamente ajunse în stadiul de maturitate, asigurarea aprovizionării cu factorii primari

de producţie pe o perioadă îndelungată, valorificarea cunoştinţelor tehnice, a know-how-

ului iar pentru celălalt partener asigură depăşirea dificultăţilor generate de plata în valută a

importului, accesul la o tehnologie avansată, verificată din punct de vedere productiv şi

comercial, posibilitatea promovării exportului de produse manufacturate etc.

4.3. Compensaţiile

Schimburile de mărfuri şi servicii prin compensaţii, presupun realizarea de

tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţională.

Operaţiunile în compensaţie se pot clasifica, în funcţie de sfera lor de cuprindere, în următoarele

categorii:

compensaţii particulare sau individuale, practicate sub formă de tranzacţii încheiate

între firme sau întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc schimburile de

mărfuri şi/sau servicii. Aceste operaţiuni pot fi la rândul lor compensaţii simple sau

lărgite;

compensaţii globale, se practică în cadrul acordurilor de barter sau de clearing şi privesc

atât schimbul de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de firme, a

unei ramuri sau a întregii economii naţionale.

1. Compensaţiile particulare / individuale, pot fi:

a). Compensaţii individuale simple se încheie între două întreprinderi din ţări

diferite, fiecare dintre ele apărând atât în calitate de exportator, cât şi de importator;

valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale, compensându-se reciproc.

24

Ţara A

Firma X de import-export

Ţara B

Firma Y de import-export

Mf.1

Mf.2

Mf.1 = Mf.2

Contractul cuprinde clauza de compensaţie, prin care se prevede că plata mărfurilor

importate se va face printr-un export de valoare egală. Pentru o mai mare siguranţă

(mecanismul acestei tehnici de comerţ exterior fiind relativ vulnerabil) există mai multe

practici spre care tind partenerii. Astfel, partenerul urmăreşte să efectueze un import

prealabil, respectiv să livreze mărfurile proprii numai după primirea contrapartidei de

mărfuri.

Partenerul care livrează primul mărfurile, pentru a limita riscul nelivrării

contrapartizii, poate solicita o scrisoare de garanţie bancară sau recurge la expedierea

mărfurilor pe adresa unui terţ, cu dispoziţia de a le elibera numai concomitent cu

obţinerea contrapartizii.

Se pot realiza şi compensaţii cu import şi export concomitent, aceste operaţiuni

efectuându-se mai ales în porturile sau zonele comerciale libere, în care mărfurile ce

urmează a fi schimbate se află la faţa locului. În practică se întâlnesc şi compensaţii cu

export şi import alternativ, acestea constând în divizarea partizilor de mărfuri în loturi,

care se livrează eşalonat (şi alternativ) într-o anumită perioadă de timp, diminuându-se

astfel riscul neîndeplinirii obligaţiilor de către un partener.

b). Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea a doi sau mai mulţi

parteneri din partea fiecărei ţări, ca parteneri de export, sau de import. În acest caz,

mărfurile circulă între cele două ţări, iar decontările se fac, în interiorul fiecăreia dintre

acestea, între partenerii care apar în calitate de exportatori sau importatori în relaţiile

externe.

25

Ţara A Ţara B Mf.1

Mf.2

Plata în monedă naţională

Firma A1 exportatoare

Firma A2 importatoare

Plata în monedă naţională

Firma B1 importatoare

Firma B2 exportatoare

Mf.1 = Mf.2

c). Compensaţiile multiple (triunghiulare şi cele în lanţ) presupun participarea la

aceste operaţiuni a unor firme din trei sau mai multe ţări, livrarea mărfurilor având forma

unui circuit închis. În acelaşi mod se efectuează şi stingerea obligaţiilor, evitându-se şi de

această dată decontările valutare externe.

Plata în monedă naţională

Plata în monedă naţională

Firma A1 importatoare

Firma A2 exportatoare

Firma C1 exportatoare

Firma B1 importatoare

Firma C2 importatoare

Firma B2 exportatoare

Plata în monedă naţională

Mf.1 Mf.3

Mf.2

Ţara A

Ţara C Ţara B

Mf.1 = Mf.2 = Mf.3

Operaţiunile de compensaţii lărgite sunt mai elastice decât cele simple, deoarece,

în condiţiile participării mai multor întreprinderi din aceeaşi ţară sau din alte ţări, se

poate realiza mai uşor acordul partenerilor asupra mărfurilor ce urmează să facă obiectul

operaţiunii. Riscurile ce decurg din aceste operaţiuni sunt însă mai mari, ceea ce face

necesar un cadru legal (acorduri comerciale, reglementări interne) foarte riguros, prin care

să crească încrederea între parteneri.

26

Cu toate că au unele avantaje importante, compensaţiile particulare se realizează cu

dificultate, pentru că este greu de identificat partenerul (străin) care dispune de mărfurile

necesare celuilalt, având în acelaşi timp nevoie de mărfurile pe care acesta din urmă le

poate oferi; mai apar apoi probleme tehnice importante sau costisitoare (necesitatea

stocării mărfurilor pentru formarea „partizilor” convenite, sincronizarea livrărilor, costul

suplimentar al garanţiilor bancare sau al livrărilor către terţi).

2. Compensaţii globale elimină neajunsul compensaţiilor particulare legate de

necesitatea găsirii de parteneri interesaţi de tranzacţia comercială, de mărfurile oferite în

fiecare caz în parte deoarece se realizează compensarea în bloc (globală) a datoriilor ivite

din livrări de mărfuri şi prestări de servicii reciproce. Aceste compensaţii se pot realiza sub

două forme:

a). Acordul de clearing - se realizează prin schimbul reciproc de mărfuri şi servicii

dintre două sau mai multe ţări; se bazează pe un acord interguvernamental încheiat pe o

perioadă de 3-5 ani, între ţări circulă doar mărfuri sau se prestează servicii, fără să fie

efectuate plăţi curente în valută; decontarea pe plan intern se realizează prin intermediul

unei instituţii financiare care poate fi o bancă centrală, o bancă de comerţ exterior, o altă

instituţie financiară desemnată prin acord, denumită oficiu de clearing sau oficiu de

compensaţie; calculele de compensarea se efectuează în mod global la sfârşitul anului, iar

eventualul sold urmează a fi compensat de partea debitoare într-un mod convenit în

prealabil de către părţile implicate (livrări de mărfuri, prestări de servicii, plăţi în valută).

În momentul încheierii unui acord de clearing este absolut necesar să se stabilească

în mod corespunzător toate aspectele legate de derularea acestuia:

- indicarea băncilor centrale sau alte instituţii financiare desemnate ca oficiu de clearing;

- stabilirea numărului de conturi prin care se derulează decontarea reciprocă;

- stabilirea monedei convenţionale (de clearing) în care se ţin evidenţele în conturi;

- stabilirea nivelului creditului tehnic şi a modului în care se poate soluţiona depăşirea

acestuia; creditului tehnic reprezintă plafonul valoric până la care poate ajunge soldul

debitor sau creditor al unui cont de clearing care indică valoarea maximă a mărfurilor

sau serviciilor care pot fi livrate/primite pe credit în cadrul unui acord de clearing;

- stabilirea modului de lichidare a soldului final al contului de clearing.

27

Plata în monedă naţională

Ţara A

Plata în monedă naţională

Plata în monedă naţională

Plata în monedă naţională

Exportatori

Importatori Mf.1

Oficiu de clearing

Oficiu de clearing

Importatori

Exportatori Mf.2

Ţara B Regularizare

sold

b). Barterul este o formă a compensaţiei globale, realizată la nivel de grupe de

întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice. Se realizează pe baza

unor acorduri încheiate între ministere şi chiar la nivel interguvernamental pe termen

scurt, de cel mult un an. Barterul este deci un clearing pe termen scurt. Barterul se

deosebeşte de compensaţiile simple prin sfera de cuprindere mai largă, cât şi prin nivelul

instituţionalizare, mai înalt (sunt antrenaţi şi factori ai puterii publice). Barterul se

delimitează şi de clearing prin sfera de cuprindere mai limitată (se referă la o grupă de

mărfuri şi la un număr de întreprinderi, în timp ce clearingul este o compensaţie

realmente globală la nivelul economiei naţionale) şi prin durată.

Barterul se realizează pe baza unor contracte care, pe lângă elementele comune

oricărui contract comercial internaţional, cuprind şi elemente specifice, mai ales în ceea ce

priveşte modul de stingere a obligaţiilor reciproce (cum ar fi scrisoarea de garanţie

bancară ca mijloc de asigurare). Folosirea pe scară largă, „barterizarea” schimburilor

externe ale unei ţări comportă riscuri şi prezintă unele neajunsuri, îndeosebi reduce

considerabil aportul valutar. Pentru firme însă, barterul este sursa unor câştiguri

însemnate pe seama fructificării diferenţelor dintre preţurile naţionale şi cele

internaţionale ale mărfurilor astfel tranzacţionate.

28

Cap.5. EFECTELE DE COMERŢ ÎN LUMEA TRANZACŢIILOR

COMERCIALE

Efectele de comerţ sunt înscrisuri prin care se reglementează stingerea unei

obligaţii rezultate în urma unei activităţi de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii.

Acestea sunt titlurile de credit ce pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate la

bursă, înainte de scadenţă. Ele au o valoare nominală (înscrisă pe document) şi o valoare

de piaţă care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de

scadenţă, beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei

taxe plătite la bancă denumite scont.

Cele mai utilizate efecte de comerţ sunt: cambia, biletul la ordin şi cecul.

5.1. Cambia

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, numită trăgător (creditorul), dă

un ordin unei alte persoane, numită tras (debitorul), să plătească o anumită sumă de bani

unei terţe persoane, beneficiarul, la o scadenţă stabilită.

Cambia poate servi atât ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o sumă

de bani de la tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe persoane

(beneficiarul), cât şi ca instrument de credit, în intervalul de timp dintre emiterea cambiei

şi plata ei efectivă.

Cambia trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de

„cambie”, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani, numele celui ce

urmează să efectueze plata (trasul), scadenţa cambiei, locul unde trebuie făcută plata,

numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului (trăgătorul).

Schema simplificată a funcţionării unei cambii este prezentată în figura de mai jos:

1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

2. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi C;

29

Firma A - TRĂGĂTOR

- creditorul firmei B

- debitorul firmei C

3. firma A trage o cambie asupra firmei B;

4. firma A trimite firmei C cambia trasă asupra firmei B;

5. la scadenţă firma B achită firmei C suma de bani, stingându-se astfel creanţele dintre

firmele A şi B şi A şi C.

Se pot realiza o serie de operaţiuni pe bază de cambie:

● emiterea – se realizează la valoarea nominală care rezultă din suma împrumutată

la care se adaugă dobânda practicată între participanţii la relaţia de credit, aferentă

perioadei cuprinse între momentul emiterii şi momentul scadenţei;

● acceptarea – este acea operaţiune prin care trasul îşi însuşeşte obligaţia de plată şi

stabileşte momentul plăţii; se poate realiza în toată perioada dinaintea scadenţei,

generând două efecte: unul legat de faptul că în urma ei trasul devine obligatul principal,

iar altul legat de faptul că obligaţia de a plăti a trasului nu mai operează la scadenţă, ci la

data menţionată pentru acceptare;

● avalizarea – reprezintă garanţia personală prin care o persoană, numită avalist,

garantează efectuarea plăţii de către tras, cel mai frecvent fiind acordat de o bancă contra

plăţii unui comision şi a unei prime de acoperire a riscului neplăţii;

● andosarea (girul) – este operaţiunea prin care beneficiarul, denumit girant,

transferă unei alte persoane, numit giratar, toate drepturile ce-i revin prin cambie; girul

transmite toate drepturile izvorând din cambie, producând două efecte: un efect translativ

de drepturi, adică transferă dreptul giratarului de a cere plata de la debitor, precum şi

dreptul de a transmite titlul mai departe şi un efect de garanţie, adică din momentul

transmiterii prin gir, girantul devine un debitor de regres, solidar cu ceilalţi semnatari

pentru plata cambiei;

● scadenţarea – este operaţiunea prin care se stabileşte momentul la care debitorul

Firma B - TRAS

- debitorul firmei A

Firma C - BENEFICIAR

- creditorul firmei A

1

3

2

4

5

30

se obligă să efectueze plata; privită din punct de vedere al modului de scadenţare, o

cambie poate fi trasă în mai multe feluri:

- la vedere, o astfel de cambie este plătită la prezentarea ei de către deţinător trasului,

prezentare ce trebuie făcută în cel mult un an de la emitere;

- la un anumit timp de la vedere, în care caz scadenţa este determinată fie de data

acceptării, fie de data protestului;

- la un anumit timp de la emitere;

- la o dată fixă (certă), cazul cel mai frecvent folosit şi care convine cel mai mult

debitorului (trasul) deoarece el are posibilitatea să-şi organizeze de aşa manieră

fluxurile băneşti încât să aibă la scadenţă disponibilităţile necesare efectuării plăţii;

● plata – echivalează cu îndeplinirea unei obligaţii pecuniare în condiţiile stipulate

de părţi, încheind procesul cambial şi perioada de circulaţie a cambiei în care titlul de

credit a conţinut doar promisiunea de a plăti; plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi

înscrişi în cambie (trăgător, avalist, girant).

În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de prelungire a scadenţei şi de

înlocuire a mai multor cambii cu una singură, cu o altă scadenţă.

În cazul prelungirii scadenţei unei cambii, noua valoare nominală a cambiei se

stabileşte pe baza relaţiei:

1003601

⋅⋅

−=

d

VN rt

VNVN

unde: VNN – valoarea nominală nouă;

VNV – valoarea nominală veche;

t – numărul de zile de prelungire a cambiei;

rd – rata dobânzii practicată între întreprinzători (exprimată procentual).

De ex., considerăm o prelungire de 30 zile a scadenţei pentru o cambie cu o valoare

nominală VN = 2.000 u.m. emisă în data de 6 apr. şi scadentă în 31 mai. Ştiind că rata

dobânzii practicată între agenţii economici este de 6% anual, se pune problema

determinării valoarii nominale a noii cambii şi dobânda aferentă prelungirii cambiei cu 30

de zile.

În cazul prelungirii scadenţei unei cambii, noua valoare nominală a cambiei va fi:

2.010.

rtVN

VNd

VN =

⋅⋅

−=

⋅⋅

−=

100360

6301

0002

1003601

u.m.

31

Dobânda pentru prelungirea cambiei se stabileşte ca diferenţă între valoarea

nominală nouă şi valoarea nominală veche a cambiei.

D = VNN – VNV = 2.010 – 2.000 = 10 u.m.

În cazul înlocuirii mai multor cambii cu una singură (cambiile fiind scontate sau

reescontate), valoarea (efectivă) actuală a noii cambii se stabileşte pe baza relaţiei:

1003601

1

⋅⋅

−

∑= =

sc

n

ii

N tt

VAVA

unde: VAN – valoarea actuală nouă;

VA – valoarea actuală a vechilor cambii;

t – numărul de zile până la scadenţa noii cambii;

tsc – taxa scontului (exprimată procentual).

De ex., presupunem deţinerea a 3 cambii cu următoarele caracteristici:

- cambia I. cu VN = 1.000 u.m., scadentă peste 36 zile;

- cambia II. cu VN = 2.000 u.m., scadentă peste 30 zile;

- cambia III. cu VN = 3.000 u.m., scadentă peste 40 zile.

Deţinătorul cambiilor doreşte să le înlocuiască cu o singură cambie a cărei scadenţă

să fie peste 38 zile. Ştiind că taxa scontului este tsc = 12%, se cere:

a) să se determine valoarea efectivă a noii cambii şi scadenţa medie a cambiilor vechi;

b) să se precizeze dacă are loc o plată anticipată sau o prelungire a scadenţei noii cambii

faţă de scadenţa medie a cambiilor vechi.

a).Valoarea efectivă (actuală) a noii cambii se stabileşte pe baza relaţiei:

1003601

1

⋅⋅

−

∑= =

sc

n

ii

N tt

VAVA

988.

.ttVN

VNVA sc =⋅

⋅⋅−=

⋅⋅⋅

−=100360

123600010001

100360

1111 u.m.

1.980.

.ttVN

VNVA sc =⋅

⋅⋅−=

⋅⋅⋅

−=100360

123000020002

10036022

22 u.m.

9602100360

124000030003

10036033

33 ..

.ttVN

VNVA sc =⋅

⋅⋅−=

⋅⋅⋅

−= u.m.

0066

100360

12381

96029801988

1003601

3

1 .0,9875.928..

tt

VAVA

sc

ii

N ==

⋅⋅

−

++=

⋅⋅

−

∑= = u.m.

32

b). Scadenţa medie a cambiilor vechi se calculează ca medie aritmetică ponderată a

scadenţelor acestor cambii, ponderile fiind reprezentate de valorile nominale.

36000300020001

000340000230000136

1

1 =++

⋅+⋅+⋅=

∑

∑ ⋅=

=

=

......

VN

VNtt n

ii

n

iii

zile

Scadenţa noii cambii (t = 38 zile) fiind mai mare decât scadenţa medie a cambiilor

vechi ( t = 36 zile), are loc o prelungire a scadenţei noii cambii.

● scontarea – reprezintă operaţiunea prin care cambiile deţinute de o persoană sunt

transmise unei bănci comerciale în vederea achitării lor; scontarea se realizează la valoarea

actuală a cambiei, calculată ca diferenţă dintre valoarea nominală a acesteia şi dobânda ce

i se cuvine băncii pe perioada cuprinsă între momentul scontării şi scadenţă:

VA = VN – TSC

unde: VA – valoarea actuală;

VN – valoarea nominală;

TSC – taxa scontului (exprimată în mărimi absolute).

100360 ⋅⋅⋅

= scttVNTSC

unde: t – numărul de zile din momentul scontării până la scadenţă;

tsc – taxa scontului (exprimată procentual).

Scontarea reprezintă momentul transformării creditului comercial în credit bancar,

dacă cambia prezentată la scont a fost emisă cu ocazia vânzării de mărfuri pe datorie.

Odată scontate, cambiile intră în posesia băncii, urmând ca aceasta să le încaseze de la

debitori la scadenţă.

De ex., valoarea nominală a unei cambii este de VN = 10.000 u.m., având scadenţa

în 30 aprilie. Deţinătorul cambiei doreşte să încaseze cambia înainte de termen, fapt

pentru care el se prezintă la o bancă unde scontează cambia în data de 10 aprilie. Ştiind că

taxa scontului practicată este de 10% pe an, se cere să se determine suma încasată de

deţinătorul cambiei, respectiv câştigul realizat de bancă.

Deţinătorul cambiei, firma ABC, va încasa, în urma operaţiunii de scontare,

valoarea actuală.

VA = VN – TSC = 9.944,44.

.ttVN

VN sc =⋅

⋅⋅−=

⋅⋅⋅

−100360

10200001000010

100360 u.m.

33

Câştigul realizat de bancă este reprezentat de diferenţa dintre valoarea încasată la

scadenţă de la tras (valoarea nominală) şi suma plătită beneficiarului cambiei în momentul

scontării (valoarea actuală).

Cbc = VN – VA = 10.000 – 9.944,44 = 55,56 u.m.

● reescontarea – este operaţiune prin care banca comercială preschimbă cambia în

bani la banca centrală, realizându-se la valoarea actuală a cambiei, calculată ca diferenţă

dintre valoarea nominală a acesteia şi dobânda pe care banca centrală şi-o reţine (taxa

oficială a scontului) pe perioada cuprinsă între momentul reescontării şi scadenţă.

5.2. Biletul la ordin

Biletul la ordin reprezintă un angajament de plată prin care emitentul se angajează

să plătească la vedere sau la termenul indicat beneficiarului o anumită sumă de bani.

Biletul la ordin trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă

de „bilet la ordin”, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de bani,

numele beneficiarului plăţii, scadenţa biletului la ordin, locul unde trebuie făcută plata,

locul şi data emiterii, semnătura emitentului.

Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între cambie şi biletul la

ordin:

- din punctul de vedere al numărului de participanţi la relaţia de credit, cambia

cuprinde trei participanţi (trasul, trăgătorul, beneficiarul), în timp ce biletul la

ordin cuprinde doi participanţi (emitentul, beneficiarul);

- prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă determinată de

bani (conţinând formularea „plătiţi”), în timp ce biletul la ordin reprezintă

angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă de bani (conţinând

formularea „voi plăti”);

- spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu cuprinde operaţiunea de acceptare

deoarece debitorul a acceptat plata în momentul emiterii titlului.

Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin este prezentată în figură:

34

1

1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

2. firma A emite biletul la ordin;

3. la scadenţă firma A achită firmei B suma de bani;

Biletul la ordin este supus aceloraşi operaţiuni ca şi cambia, mai puţin acceptarea.

5.3. Cecul

Cecul reprezintă un ordin scris dat de către un client băncii sale prin care cere

acesteia să plătească o anumită sumă de bani, fie lui prin retragere de numerar, fie unei

terţe persoane specificată de către client. Fiind plătit la prezentare, cecul reprezintă un

instrument de plată „la vedere”.

Cecul pune în relaţie directă teri părţi, şi anume:

- trăgătorul, cel care emite titlul în baza unui disponibil constituit în prealabil la o bancă,

dând un ordin necondiţionat băncii sale de a plăti la prezentare o anumită sumă de bani

determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului (aflat în poziţie de beneficiar);

- trasul, banca la care emitentul cecului a constituit disponibilul, fiind cea care achită

suma de bani;

- beneficiarul, persoana care urmează să încaseze suma.

Cecul trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de „cec”,

ordinul necondiţionat de plată a sumei înscrise pe cec, numele trasului (banca plătitoare),

locul păţii, numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului

(trăgătorul).

Schema simplificată a funcţionării cecului este prezentată în figura de mai jos:

1. Banca C eliberează firmei A un carnet de cecuri;

2. se încheie contractul de vânzare-cumpărare între firmele A şi B;

Firma A - EMITENT Firma B - BENEFICIAR

- debitorul firmei B - creditorul firmei A 2

3

35

3. firma A trage un cec asupra societăţii bancare C;

4. firma A remite firmei B cecul tras asupra societăţii bancare C;

5. firma B prezintă cecul băncii care îi achită suma de bani corespunzătoare, stingându-se

astfel creanţele dintre firmele A şi B.

Firma A - TRĂGĂTOR

În economia de piaţă circulă o mare varietate de cecuri, motiv pentru care este

necesară clasificarea acestora după anumite criterii:

1. după natura lor:

- cecuri nominale – au menţionat expres numele beneficiarului;

- cecuri la purtător – beneficiarul este considerat cel care-l deţine şi-l prezintă spre

încasare.

2. după condiţiile privind modul de folosire:

- cecuri ordinare – obişnuite, care nu conţin restricţii privind folosirea lor;

- cecuri barate – presupune prezenţa a două bănci, prima care face plata, a doua care

primeşte suma; bararea, făcută prin două linii paralele, poate fi: generală, caz în care cecul

poate fi plătit doar unei bănci sau client al trasului; specială, caz în care cecul poate fi

plătit doar băncii înscrise între bare;

- cecuri de virament – servesc pentru efectuarea plăţilor între conturile a doi titulari;

- cecuri de călătorie – sunt emise în moneda ţării străine, urmând a fi încasate la o bancă

din ţara respectivă;

- cecuri poştale – folosite pentru transmiterea de sume de la poştă spre persoane fizice sau

juridice sau invers.

Cecul, biletul la ordin şi cambia în forma electronică sunt recunoscute ca

instrumente de plată, din 2008, potrivit O.U.G. nr. 38/2008 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

- debitorul firmei B

Banca C - TRAS

- prestează serv. pt. firma A

Firma B - BENEFICIAR

- creditorul firmei A

1 3

2

4

5

36

39/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului

la ordin.

Elaborarea celor două acte normative a fost necesară, potrivit notelor de

fundamentare, întrucât legislaţia asupra cecului, cambiei şi biletului la ordin, care datează

din 1934, nu a fost modificata esenţial de la introducerea sistemelor electronice şi

prevede, prin urmare, recunoaşterea acestora exclusiv în original, fapt care poate genera în

practica bancara riscuri semnificative, precum frauda, alterarea informaţiilor, distrugerea

sau pierderea acestora în circuitului bancar. Astfel, în România, cecurile, cambiile şi bilete

la ordin interbancare trebuie schimbate intre instituţiile de credit, în casele de compensare

din fiecare oraş reşedinţa de judeţ. Actele normative prevăd prezentarea electronica la

plata a cecului, cambiei şi biletului la ordin, mai exact a unei imagini semnate digital,

transmise în forma dematerializata prin reţeaua interbancara securizata, începând din

2008.

Aceste acte norative aduc şi alte modificări legilor din 1934. Astfel, este clarificat

cuprinsul semnăturilor de pe cec, cambie şi ordin la plata, precizându-se ca orice

instrument trebuie sa cuprindă numele şi prenumele persoanei fizice sau juridice, precum

şi semnătura olografa a reprezentantului legal al acesteia. Totodată, se stabileşte un

termen unic de prezentare la plata indiferent daca sunt plătibile în localitatea în care au

fost emise sau nu, respectiv un termen de 15 zile, ca şi faptul ca nu mai sunt plătibile daca

prezentarea la plata este înaintea datei de emitere. De asemenea, sunt eliminate foaia de

prelungire, pe care erau înscrise girurile, avalurile sau protestul, din cauza faptului ca

acestea erau puţin utilizate, şi referirile de pe verso care vor fi înscrise pe recto. Instituţiile

de credit nu sunt obligate sa folosească procesarea electronica şi pot recurge la aceasta

numai daca au încheiat acorduri bilaterale sau multilaterale pentru participarea la un

sistem de plăţi.

37

Cap.6. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ

EXTERIOR

6.1. Conţinutul finanţării internaţionale

Prin finanţare în sens larg, se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii

guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, necesare realizării de către

beneficiar a unor obiective economice importante. Realizarea acestor obiective, necesitând

mobilizarea unor fonduri substanţiale, depăşeşte de obicei posibilităţile financiare proprii

ale solicitantului. Finanţarea se rambursează de obicei indirect, prin exploatarea investiţiei

sau prin primirea profiturilor pe o anumită perioadă de timp. Există, însă, şi finanţări

nerambursabile sub formă de ajutoare sau asistenţă financiară acordată de organisme

financiare internaţionale.

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin

care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţii

economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat elementul

de extraneitate, vorbim de finanţare internaţională. Finanţarea tranzacţiilor internaţionale

implică utilizarea a două sau mai multe monede naţionale. Ca atare, un factor critic în

decizia de finanţare internaţională este cursul de schimb, respectiv nivelul şi variaţiile

preţului monedei naţionale în alte monede. De aici, rezultă necesitatea luării în

considerare a riscului valutar şi, implicit, a utilizării diferitelor clauze şi metode de

acoperire a a acestui risc.

Tehnicile de finanţare internaţională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a

tranzacţiilor internaţionale. În acest sens, putem vorbi de finanţarea exportului, a

importului, a proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor internaţionale, a

filialelor în străinătate. În terminologia uzuală de pe piaţa financiară şi de credit, preluarea

de către o bancă a creditului comercial prin forfetare şi factoring, precum şi realizarea de

către o firmă intermediară a contractului de leasing sunt considerate operaţiuni de

finanţare a comerţului exterior. Prin aceste operaţiuni, activitatea de comerţ exterior este

accelerată, fie prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate cu mult înaintea

ajungerii la scadenţă a creditului comercial (evidenţiat prin titlurile de creanţă), fie prin

38

intrarea în exploatare a unor bunuri costisitoare, chiar dacă importatorul nu dispune de

sumele necesare plăţii integrale (prin contractul de leasing).

Operaţiunile financiare internaţionale sunt: investiţii internaţionale directe,

finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri, forfetarea, factoringul, leasingul.

6.1.1. Investiţiile internaţionale directe

Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional a devenit

o preocupare din ce în ce mai amplă. Ea este generată de necesitatea construirii sau

dezvoltării de întreprinderi, obiective social-culturale şi administrative, instalaţii militare,

prospecţiuni geologice. Astfel, în cadrul formelor alternative de finanţare a comerţului

exterior un loc important îl ocupă investiţia străină. Există la nivel internaţional o

preocupare din ce în ce mai amplă privind activitatea economică de realizare a

investiţiilor.

Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective economice

importante, cum ar fi construirea de întreprinderi, mijloace de transport, realizări de

prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau parţială, caz

în care beneficiarul participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele construite

rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului. Prin asemenea investiţii se

obţin avantaje pentru ambele părţi. Astfel, finanţatorul are avantajul obţinerii unor

materii prime mai ieftine, a unei pieţe de desfacere asigurate, facilităţi fiscale şi vamale,

posibilitatea de scoatere din ţară a beneficiului realizat, garanţii pentru proprietatea asupra

obiectivului construit. În acelaşi timp, partea primitoare se bucură de un aport valutar, de

o îmbunătăţire a nivelului tehnic, de valorificarea resurselor interne, de crearea de noi

locuri de muncă etc.

Investiţiile internaţionale directe reprezintă principala formă de realizare a

exportului de capital. Constau din plasamente, fonduri băneşti sau mijloace materiale,

destinate înfiinţării sau dezvoltării unor proiecte edilitare sau sociale. La investiţiile

directe, care valoric sunt mult mai importante decât investiţiile de portofoliu, participă

diferite firme sau bănci de dimensiuni mari.

Realizarea investiţiei internaţionale se face în mai multe etape, după cum urmează:

1. etapa pregătitoare - în care fiecare parte se informează şi realizează o documentaţie

39

asupra partenerului. Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice,

politice, fiscale şi monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara

beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat de solvabilitatea beneficiarului,

posibilităţile de a se repatria banii şi profiturile în valuta proprie, existenţa

materiilor prime, forţei de muncă, pieţei de desfacere, problemele ecologice,

nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. La rândul său, beneficiarul se

documentează asupra solvabilităţii investitorului, asupra reputaţiei sale pe piaţa

mondială, asupra posibilităţilor tehnice oferite etc. Etapa pregătitoare se încheie cu

un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract în care se prevăd

drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi, clauzele

fiscale, monetare sau politice;

2. etapa de execuţie - se trece la finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului

proiectat. Se evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de

proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul internaţional

stabilit. Fondurile destinate investiţiei circulă prin mijloacele internaţionale de

plată şi sunt folosite pentru plăţile necesare realizării obiectivului sau constituirii

unui capital social;

3. etapa de lichidare a investiţiei - lichidarea investiţiei se face în cazul vânzării

obiectivului construit de către partea beneficiară sau în cazul apariţiei falimentului.

Se evaluează partea de proprietate a fiecărui partener, în etalonul internaţional,

eventualele daune sau despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea corespunzătoare

fondurilor prin băncile participanţilor.

6.1.2. Plasamente internaţionale de titluri

Instituţii de pe pieţele financiare deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest

capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur

etc.) în altă ţară. Operaţiunea poate fi privită, de asemenea, din punctul de vedere al

emitentului, ca un plasament extern de titluri. Fondurile astfel obţinute de partea

emitentă, primesc apoi o destinaţie economică sau financiară internă. Emitentul de titluri

(întreprindere, guvern, instituţie de credit) este condus la vânzarea acestora pe piaţa

internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu

40

fondurile financiare necesare pentru realizarea unui obiectiv.

Valorile mobiliare sunt titluri de credit emise de firme, guverne sau organisme

internaţionale, cu scopul mobilizării de resurse financiare pe termen lung. Plasarea

acestora pe piaţa financiară internaţională presupune asigurarea unor profituri pentru

cumpărători deoarece, pentru aceştia din urmă, riscurile pe care şi le asumă prin

operaţiunile de acest gen nu sunt dintre cele mai mici (deteriorarea cursului monedei în

care sunt exprimate titlurile de credit, modificarea condiţiilor politice din ţările emitente).

În general, pentru a se asigura un interes corespunzător al investiţiilor în asemenea

plasamente, avantajele asigurate de emitenţii titlurilor de credit trebuie să fie

proporţionale cu riscurile pe care şi le asumă cumpărătorii.

6.1.3. Forfetarea

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de

export/import care dă posibilitatea exportatorului, care a vândut marfă pe credit, să se

refinanţeze vânzându-şi creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste

90 de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni. De

regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani.

Astfel, forfetarea reprezintă o tehnică specială de finanţare pe termen mediu şi

lung a exportatorilor care presupune cumpărarea de către bănci (forfetori) a creanţelor

băneşti exprimate în valută ale exportatorilor, creanţe provenite din livrarea de mărfuri la

extern. De regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani. Utilizarea acestei tehnici

permite deci realizarea unei operaţiuni de finanţare pe termen mediu şi lung stimulând

astfel exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.

Exportul va primi de la forfetor valoarea titlului mai puţin plata unei dobânzi, a

unei marje de risc (1-5%) şi a unui comision de gestiune (1-5%) totalul acestor reţineri

neputând depăşi 20%. Prin forfetare, finanţarea unei creanţe de export cu scadenţa mai

mare de 3 luni, a fost înlocuită cu vânzarea acesteia fără regres, transformând-o într-un

titlu cu scadenţa prelungită la mai mulţi ani. Forfetorul suportă în acest timp riscul

deprecierii valutei determinat de fluctuarea cursului valutar.

În condiţiile în care forfetorul este cumpărătorul direct al creanţelor în valută de la

exportator, acesta este denumit forfetor primar, iar operaţiunea, forfetare primară

41

internaţională. Dacă, la rândul lui, forfetorul vinde pe piaţă, înainte de maturitate sau

scadenţă, creanţele în valută cumpărate de la exportator, ne referim la o forfetare

secundară internaţională.

6.1.4. Factoringul

Factoringul este o modalitate specifică de finanţare a unui exportator care este în

posesia mai multor creanţe pe termen scurt provenite din vânzarea de mărfuri. O instituţie

specializată cumpără toate creanţele exportatorului cu preluarea riscului neîncasării

creanţelor la termen. În felul acesta factorul finanţează pe exportator, substituindu-se în

toate drepturile şi obligaţiile care derivă din poziţia acestuia de creditor, în schimbul unui

comision.

Contractul de factoring este un contract comercial încheiat între aderent şi factor

în temeiul căruia factorul preia în proprietate de la aderent creanţele acestuia asupra

debitorilor cedaţi, rezultate din contracte de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii

încheiate în prealabil cu aceştia, şi, odată cu creanţele acceptate, îşi asumă obligaţia de

finanţare a aderentului prin plata anticipată a respectivelor creanţe, obligaţia de încasare

de la debitorii cedaţi a plăţilor acestora, precum şi obligaţia de garantare împotriva

riscului de credit, respectiv împotriva riscului de neplată, la scadenţă, a creanţelor în cauză

de către debitorii cedaţi.

Prin încheierea unui contract de factoring se realizează o operaţiune de finanţare a

comerţului exterior prin faptul că permite cedarea creanţelor deţinute de un exportator

(aderent), creanţe pe care le are asupra clienţilor săi, unei persoane numită factor, acesta

obligându-se să încaseze aceste creanţe, fiind subrogat, în acest scop, în toate drepturile

pe care aderentul le are împotriva debitorilor săi.

În prezent, factoringul este un mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi

din vânzarea de facturi a căror scadenţă nu depăşeşte de regulă 180 de zile, prin preluarea

de către societatea cumpărătoare (instituţie de credit, societate de factoring), de la client a

facturilor acestuia contra unei sume de bani (agio).

Operaţiunile de factoring se pot clasifica astfel:

a). din punctul de vedere al sferei de cuprindere, al modalităţii de preluare şi

administrare a creanţelor de către factor, există:

42

1. factoringul parţial, care presupune o selecţie a factorilor fără ca factorul să îndeplinească

funcţia de administrator al acestora, obligaţia încasării factorilor revenind în continuare

aderentului;

2. factoringul total, când factorul preia de la aderent toate facturile, asigurând şi funcţia de

administrare, de încasare a lor de la debitorii aderentului, de finanţare şi acoperire a

riscului de credit; în practică, factoringul total mai este cunoscut sub denumirea de

factoring standard;

b). din punctul de vedere al modalităţii de efectuare a plăţii creanţelor de către factor,

atât factoringul parţial, cât şi factoringul total pot fi:

1. factoringul cu plată imediată, în cazul în care factorul achită aderentului contravaloarea

facturilor la prezentarea lor;

2. factoring cu plată la o anumită dată viitoare după prezentarea factorilor de către aderent;

3. factoring mixt, atunci când factorul plăteşte la prezentare o parte din contravaloarea

facturilor sub formă de avans, până ca cel mult 80% din contravaloarea acestora, iar

diferenţa, la o anumită dată viitoare după prezentare;

c). din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca poate să-l exercite asupra

aderentului, factoringul poate fi:

1. factoring fără regres, situaţie în care factorul plăteşte aderentului contravaloarea

acceptată a facturii sau facturilor, de regulă 80% imediat după emitere şi 20% în termen

de 180 de zile de la data scadenţei facturii, chiar dacă nu încasează integral sau parţial una

sau mai multe facturi;

2. factoring cu regres, situaţie în care factorul, după expirarea termenului de 30 zile de la

scadenţa facturii, în caz de neplată din partea debitorului, îşi va recupera sumele

neîncasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres.

6.1.5. Leasingul internaţional

Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de către

societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri către clienţi ce

realizează aceste operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabil sau în care nu dispun de

suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Leasingul este o

operaţiune de finanţare la termen care are drept suport juridic un contract de închiriere de

43

bunuri.

Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a

investiţiilor. În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când înnoirea produselor şi

uzura morală a maşinilor sunt deosebit de accelerate, leasingul internaţional se dovedeşte

o alternativă avantajoasă pentru obţinerea unor utilaje costisitoare necesare extinderii şi

modernizării producţiei. Astfel, pe lângă faptul că perioadele pentru care se închiriază

maşinile sunt, de regulă, mai scurte decât cele care corespund duratei de exploatare a

acestora, în contractele de leasing pot prevedea clauze pentru înlocuirea operativă a unor

utilaje, depăşite moral între timp.

De asemenea, leasingul internaţional poate fi o soluţie optimă de import când

utilajele care fac obiectul acestor operaţiuni corespund unor necesităţi temporare, unor

utilităţi cu caracter unicat. La toate acestea se mai adaugă preocuparea producătorilor de

elită de a-şi proteja secretul de fabricaţie (din care cauză preferă să transfere doar dreptul

de folosinţă, ce poate fi condiţionat şi nu să vândă bunurile complexe), cât şi unele

restricţii de politică comercială care nu permit vânzarea, dar admit leasingul pentru unele

tehnologii foarte noi.

Obiectul operaţiunilor de leasing internaţional îl formează, în special,

echipamentele electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele de

transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole, unele

bunuri de folosinţă îndelungată. În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar,

având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială, comercială, turistică,

administrativă şi chiar unele bunuri pentru uz şi confort personal (autoturisme, locuinţe,

reşedinţe).

a). După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting:

1. Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producătorul

exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată

de către furnizor. Leasingul direct (sau experimental) se practică pentru a realiza intrarea

pe piaţă a unor produse noi în condiţiile în care aceasta (piaţa) este acoperită (chiar

saturată) cu produse de bună calitate. Producătorul oferă - mai întâi - produsele noi spre

testare, spre încercare, contractul de leasing având un rol simbolic (îndeosebi rata de

leasing este foarte mică). După expirarea contractului iniţial utilizatorul poate opta

pentru: restituirea produsului; prelungirea contractului de leasing (evident de data aceasta

44

rata de leasing va fi cea normală); cumpărarea (dacă este posibil) a bunului respectiv.

Producătorul vizează ultimele două alternative.

2. Leasing indirect este organizat de societăţile specializate în leasing, care preiau

funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg

din aceste operaţiuni. Societăţile de leasing pot fi: societăţi generale de leasing, societăţi

de leasing de intermediere, societăţi de leasing integrate, instituţiile de credit; societăţile

de asigurare.

b). După conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export, distingem:

1. Leasingul financiar presupune că în perioada de închiriere de bază (prima

închiriere) să se realizeze întregul preţ de export la obiectul contractat, inclusiv costurile

auxiliare, precum şi un beneficiu. Contractul de leasing financiar se încheie, în mod

obişnuit, pentru perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de

folosinţă a obiectului închiriat şi nu poate fi reziliat de nici una din părţi, iar riscurile

economico-financiare sunt transferate în totalitate asupra clientului. În cazul întârzierii

plăţii ratelor de către client, societatea de leasing are dreptul să dispună de obiectul de

închiriat. Leasingul financiar se utilizează la produsele la care cererea este scăzută (deci

probabilitatea apariţiei celui de-al doilea client mică).

Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu plata

parţială. În prima variantă, ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei de

bază întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale, plus

alte cheltuieli suplimentare şi să realizeze valorificarea capitalului investit plus un anumit

beneficiu care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere. În cea de a doua variantă,

dacă apare un al doilea client, la sfârşitul perioadei de închiriere se determină valoarea

reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferenţa dintre preţul de achiziţie şi

valoarea reziduală plus dobânzile aferente.

2. Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte

din preţul de export al obiectului contractului. În acest tip de leasing, accentul cade pe

serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie directă între

preţul la care a fost achiziţionat echipamentul de către societatea de leasing şi chiria

percepută. Societatea de leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii, reparaţiilor,

asigurarea echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite. Leasingul funcţional este

reziliabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans faţă de data expirării contractului.

45

Ambele părţi au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să prelungească închirierea,

fapt ce are loc, de regulă, în mod tacit. Leasingul funcţional este folosit mai ales de către

societăţile de leasing sau de către producătorii care dispun de mărfuri foarte căutate pe

piaţa mondială.

c). În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în:

1. Leasing brut cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (total sau

parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori în cadrul acestui tip de

leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, aceasta în

scopul creării unor premise pentru exploatarea cât mai raţională a maşinilor.

2. Leasing net cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de

închiriat (respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).

d). Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de forme

speciale de leasing, cum sunt:

1. Lease-back cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi

financiare temporare îşi vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o

închiriază de la aceasta. Scopul acestor operaţiuni este transformarea fondurilor

imobilizate în fonduri disponibile. După expirarea perioadei primei închirieri, în timpul

căreia societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are

dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general relativ scăzut.

Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunurile imobiliare, dar uneori şi

pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple

decât prin procedeele tradiţionale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau

împrumuturi ipotecare.

2. Time-sharing presupune sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de

către mai multe întreprinderi. Această formulă de leasing s-a adoptat în practică din

considerente economice, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje şi capacitatea

lor (de producţie) mult mai mare decât nevoile - normale - ale unui singur client:

echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport, precum şi uzura morală

a acestora. Sistemul prezintă două avantaje esenţiale: pentru client pentru că îi permite

acestuia să-şi acopere nevoile plătind o rată de leasing mai mică (de câteva ori) decât rata

normală şi pentru societate, deoarece prin utilizarea cât mai completă a bunului se obţine o

rată totală de leasing mult mai mare decât cea care s-ar putea percepe de la un singur

46

beneficiar.

3. Operaţiuni hire/renting. În literatura de specialitate şi în practica comercială se

întâlnesc şi alte concepte definind operaţiunile de leasing, ca de pildă, renting sau hire.

Acestea sunt, de fapt, operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt şi cuprind

închirierile cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de

construcţie: macarale, buldozere. Având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi

simplitatea acestor operaţiuni, unii specialişti le consideră ca fiind forme de trecere de la

închirierea obişnuită, la leasing.

6.2. Creditul pe piaţa internaţională

Tranzacţiile cu mărfuri sau operaţiunile ce implică mişcări de capital efectuate pe

plan internaţional fac necesară existenţa unor fonduri importante pe piaţa mondială.

Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare internaţionale sau

naţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii

sau capital), iar pe de altă parte, se concretizează cereri de credit constituite piaţa

internaţională de credit. Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este

rezultatul activităţii unui complex de relaţii între un aparat specializat, format din

instituţii internaţionale de credit, adică un cadru internaţional de credit şi economiile

naţionale.

Piaţa internaţională a creditului cunoaşte în prezent o structură foarte flexibilă, atât

sub aspectul subiecţilor care acţionează (ca debitori sau creditori externi), cât şi în ceea ce

priveşte obiectul creditelor, categoriile de credite, tehnicile de realizare a operaţiilor,

costul creditelor şi mecanismele de asigurare şi garantare a acestora. Principalii

participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare din diferite ţări şi zone

ale lumii: organisme naţionale, organisme regionale sau organisme internaţionale.

Aceste instituţii realizează în principal următoarele tipuri de operaţiuni:

- asigurarea de facilităţi de credit în favoarea altor ţări (pentru finanţarea exporturilor

sau a diferitelor proiecte de investiţii);

- participă la realizarea unor acorduri de credit cu organismele financiar-valutare din

sistemul ONU sau la nivelul unor grupuri regionale;

- participă la angajarea ca debitor sau creditor la credite intenţionale;

47

- acordă credite de export rezidenţilor;

- participă la asigurarea şi garantarea creditelor.

Creditarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru

exportatorul care a vândut mărfuri pe credit, urmând să recupereze de la importator

contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an. Creditele pe termen scurt pot

avea un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate de activitatea de producţie-

export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operaţiune de export şi pot fi

acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export şi import.

Creditarea pe termen mediu şi lung (cu scadenţă de până la 7 ani şi, respectiv, peste 7

ani) este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca şi unor forme de

cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare, şi anume prin

creditul furnizor şi creditul cumpărător, sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul

consorţial şi cofinanţarea.

48

APLICAŢII PRACTICE

1. Politica comercială tarifară

Aplicaţia nr.1. Pentru un produsul x, valoarea în vamă este de: a) 30 USD/buc.; b)

50 USD/buc. Taxa vamală percepută este de: a) 3 USD/buc.; b) 20%. Cursul de schimb

valutar este de 1.000 u.m./USD. Cunoscând că produsele similare din producţia internă

costă: a) 32.000 u.m./buc.; b) 55.000 u.m./buc., să se determine:

1. protecţia nominală (taxa nominală) în cele 2 cazuri;

2. preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import în cele 2 cazuri;

3. rolul taxei vamale în cele 2 cazuri;

4. gradul de protecţie nominală în cele 2 cazuri.

- Rezolvare –

Notaţii: tvav - taxă vamală ad valorem; tvs - taxă vamală specifică;

VV - valoarea în vamă a produsului importat; C - cursul valutar;

Pcom - preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import;

Pint - preţul produsele similare din producţia internă.

1. a). Pn %VVtvs 10100

30

3100 =⋅=⋅=

b). Pn = tva.v.= 20%

2. a). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (30 + 30100

10⋅ u.m.) · 1.000 = 33.000 u.m.

b). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (50 + 50100

20⋅ u.m.) · 1.000 = 60.000 u.m.

3. a). Pint < Pcom ⇔ 32.000 u.m. < 33.000 u.m.

b). Pint < Pcom ⇔ 55.000 u.m. < 60.000 u.m.

4. a). %,..

intPC)TvVV(

G PN 12510310000032

00033100 =⋅=⋅

⋅+=

Rolul taxei vamale în cele trei

cazuri este de a orienta

consumul spre producţia

indigenă.

b). %,..

intPC)TvVV(

G PN 091091000005

6

5

0 000100 =⋅=⋅

⋅+=

49

Aplicaţia nr.2. Se dau următoarele date:

- producţia internă competitivă în condiţii de comerţ liber pentru produsul A este de

2.000 t la preţul P0 = 100 u.m./t

- consumul intern în condiţii de comerţ liber este de 10.000 t la preţul P0.

Presupunând că pentru produsele importate din străinătate statul introduce o taxă

vamală de import de 10%, se cere:

a). să se reprezinte grafic oferta şi cererea pentru produsul A în condiţii de comerţ liber şi

protejat;

b). să se calculeze nivelul importurilor în condiţii de comerţ liber;

c). să se arate efectele introducere taxei vamale asupra cererii şi ofertei pentru produsul A,

ştiind că cererea şi oferta sunt simetrice, iar cantitatea importată în condiţii de comerţ

protejat este de 6.000 t.

- Rezolvare –

P

O

O

C

A C D B

P1

P0

Q

D1S1

S0 D0

a).

OA, OC - producţia internă la P0, P

AB, CD - import la P0, P1

OB, OD - cererea la P0, P1

b). OA = 2.000 t

OB = 10.000 t ⇒ Importuri = AB = 8.000 t

c). P1 = P0 + tvav · P0 = 110100100

10100 =⋅+ u.m./t

Creşterea preţului prin introducerea taxai vamale de import determină scăderea

cererii de la OB la OD şi creşterea ofertei de la OA la OC. Deoarece cererea şi ofertata

sunt simetrice, la creşterea preţului cererea şi oferta se modifică în sens opus, dar în

aceeaşi mărime.

⇒ AC = DB

AB = 8.000 t ⇒ AC + DB = 8.000 – 6.000 = 2.000 t

CD = 6.000 t AC = DB = 00012

0002.

.= t

50

⇒ oferta la P1 : OC = OA + AC = 2.000 + 1.000 = 3.000 t

cererea la P1 : OD = OB + DB = 10.000 - 1.000 = 9.000 t

Aplicaţia nr.3. Presupunem că valoarea în vamă a unui produs este de 500 USD.

Cursul de schimb valutar între ROL şi USD reprezintă 3 ROL/USD. Gradul de

protecţie nominală este de 110%.

Se cere să se determine nivelul taxei vamale (în mărimi absolute şi relative), ştiind

că preţul intern este de 1.500 RON.

- Rezolvare –

100⋅⋅+

=intP

C)TvVV(G PN ⇒ 100

5001

3500110 ⋅

⋅+=

.)tv( s

⇒ tvs = 50 USD (taxa vamală exprimată în mărimi absolute)

tvav = %VVtvs 10100

500

50100 =⋅=⋅ (taxa vamală exprimată în mărimi relative)

2. Uniunile vamale şi influenţa lor asupra schimburilor economice

Aplicaţia nr.4. Considerăm trei ţări: M ţara importatoare, Y şi Z ţări exportatoare.

Preţul de ofertă pentru un produs „a” din ţara Y este Py=120USD/buc., iar din ţara Z este

Pz=125USD/buc. Importurile din produsul „a” în ţara M în condiţii de comerţ protejat

sunt de 100.000 buc., existând un protecţionism diferenţiat: pentru ţara Y de 25%, iar

pentru ţara Z de 18%. Presupunem că în ţara M cererea şi oferta pentru produsul „a” sunt

simetrice şi cele trei ţări M, Y şi Z formează o uniune vamală care determină o dublare a

cantităţii importate.

Să se determine:

a). preţul de import în condiţii de comerţ protejat şi ţara furnizoare;

b). evoluţia cererii şi ofertei pentru produsul „a” în ţara M ca urmare a formării uniunii

vamale şi ţara furnizoare;

c). dimensiune fenomenului „creare de comerţ”.

- Rezolvare -

Notaţii: O - curba ofertei; C - curba cererii; Py t - preţul de import din ţara Y în condiţii

de comerţ protejat; Pz t - preţul de import din ţara Z în condiţii de comerţ protejat.

51

a). Py t = Py + tv · Py = 120 + 120 · 100

25 = 150 USD/buc

P

O

O

C

C A B D

Pz t

Py t

Pz

Py

Pm

Q

NM

SRM’ N’

Pz t = Pz + tv · Pz = 125 + 125 · 100

18 = 147,5 USD/buc

⇒ Importul se va produce

la preţul mai mic Pz t. Cantitatea importată = AB = 100.000 buc.

b).

Formarea uniunii vamale determină determină eliminarea taxelor vamale, astfel

încât oferta din ţara Y devine mai competitivă (Py < Pz). ⇒ scade preţul de la Pzt la Py, ceea

ce determină:

- scăderea ofertei interne la OC = OA – CA

- creşterea cereri la OD = OB + BD

- creşterea importului la CD = AB + CA + BD = 200.000 buc.

Prin urmare, importurile cresc deoarece schimbarea furnizorului a determinat

crearea de fluxuri comerciale, furnizorul mai scump (Z), fiind înlocuit cu altul mai

competitiv (Y).

c). Crearea de comerţ = Aria Δ MM’R + Aria Δ NN’S =

Cererea şi oferta fiind simetrice, creşterea cererii este egală cu scăderea ofertei ⇒

CA = BD ⇒ Aria Δ MM’R = Aria Δ NN’S

⇒ Crearea de comerţ = 2 · Aria Δ MM’R = 2 · 2

R'MMR ⋅ = MR ·M’R = (Pzt - Py) · CA

CA = BD ⇒ CD = AB + 2 · CA

CD = AB + CA + BD

⇒ 000502

000100000200

2.

..ABCDCA =

−=

−= buc.

⇒ Crearea de comerţ = (145,5 – 120) · 50.000 = 1.375.000 USD

52

3. Politica comercială netarifară

Aplicaţia nr.5. Presupunem două ţări: X ţara exportatoare, M ţara importatoare.

Considerăm că în ţara M cererea şi oferta pentru produsul A sunt simetrice, cererea totală

este de 8.000 t, iar producţia internă competitivă este de 3.000 t, la un preţ P. Restul

cererii pentru produsul A se acoperă din importurile realizate în ţara M din ţara X.

Cunoscând că între cele două ţări se instituie un contingent la import de 2.000 t,

să se determine efectele pe care le produce asupra cererii şi ofertei pentru produsul A în

ţara M această restricţie cantitativă.

P

P

P’

O

O

CE E’ F’ F Q

- Rezolvare -

La preţul P: - oferta internă: OE = 3.000 t

- cererea: OF = 8.000 t

- import: EF = 5.000 t

În ţara M, instituirea contingentului determină scăderea importului din produsul

A de la 5.000 t (cât ar fi fost necesar pentru acoperirea cererii) la 2.000 t, ceea ce

determină apariţia unei cereri nesatisfăcute de 3.000 t. Cererea neacoperită de pe piaţă

determină creşterea preţului pentru produsul A de la OP la OP’.

La preţul P’: - oferta internă: OE’ = OE + EE’

- cererea: OF’ = OF – F’F

- import: E’F’ = EF – (EE’ + F’F) = 2.000 t

Cererea şi oferta fiind simetrice, scăderea cererii este egală cu creşterea ofertei,

adică: F’F = EE’ = 2000.3

= 1.500 t

⇒ - oferta internă: OE’ = OE + EE’= 3.000 + 1.500 = 4.500 t

- cererea: OF’ = OF – F’F = 8.000 – 1.500 = 6.500 t

53

4. Cursul valutar şi efectele modificării sale asupra participanţilor la

tranzacţiile internaţionale

Aplicaţia nr.6. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în

valoare de 100.000 EUR. Plata s-a stabilit a se efectua peste 2 luni. Cursurile valutare

înregistrează în această perioadă următoarea evoluţie:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,54 USD;

1 EUR = 1,68 AUD

- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,56 USD;

1 EUR = 1,60 AUD

Să se determine efectele modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi la

tranzacţie.

- Rezolvare -

- exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);

- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);

- moneda de plată: EURO.

Pentru a determina efectele modificării cursului valutar asupra celor doi

participanţi la tranzacţie trebuie să determinăm, în moneda naţională a fiecărui

participant, diferenţa dintre suma pe care ar fi trebuit să o plătească importatorul şi să

încaseze exportatorul dacă decontarea ar fi avut loc în momentul încheierii contractului şi

suma efectivă plătită/încasată în momentul decontării propriu-zise.

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,54 USD/EUR = 154.000 USD

- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,56 USD/EUR = 156.000 USD

⇒ Câştig = 156.000 USD – 154.000 USD = 2.000 USD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în raport

cu moneda naţională.

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,68 AUD/EUR = 168.000 AUD

- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,60 AUD/EUR = 160.000 AUD

⇒ Câştig = 168.000 AUD – 160.000 AUD = 8.000 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în

54

raport cu moneda naţională.

Aplicaţia nr.7. O firmă din Canada a încheiat un contract cu o firmă din

Germania conform căruia vinde firmei nemţeşti produse în valoare de 10.000.000 USD.

Plata s-a stabilit a se efectua peste 3 luni. Să se evidenţieze efectele evoluţiei cursului

valutar asupra participanţilor la tranzacţie, admiţând că în intervalul stabilit cursul valutar

a înregistrat următoarea evoluţie:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,55 CAD;

1 EUR = 1,50 USD

- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,57 CAD;

1 EUR = 1,48 USD

- Rezolvare -

- exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);

- importator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);

- moneda de plată: dolarul american (USD).

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:

- la data încheierii contractului:

10.000.000 USD · x CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,03 CAD/USD = 10.300.000

CAD

1,55 CAD = 1 EUR = 1,50 USD

x CAD = 1 USD

⇒ x = 031501

551,

,,

= CAD/USD

- la data efectuării plăţii:

10.000.000 USD · y CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,05 CAD/USD = 10.500.000

CAD

1,57 CAD = 1 EUR = 1,48 USD

y CAD = 1 USD

⇒ y = 05148

7

1

51,

,,

= CAD/USD

⇒ Câştig = 10.500.000 CAD – 10.300.000 CAD = 200.000 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în raport

cu moneda naţională.

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului:

55

10.000.000 USD · 501

1

, EUR/USD = 10.000.000USD · 0,66 EUR/USD = 6.600.000

EUR

- la data efectuării plăţii:

10.000.000 USD · 481

1

, EUR/USD = 10.000.000USD · 0,68 EUR/USD = 6.800.000

EUR

⇒ Pierdere = 6.800.000 EUR – 6.600.000 EUR = 200.000 EUR

Importatorul realizează pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în raport

cu moneda naţională.

5. Clauze de consolidare valutară

Aplicaţia nr.8. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în

valoare de 100.000 USD. În contract este inserată următoarea clauză: „În executarea

acestui contract plăţile se vor efectua în USD, având la bază preţul de piaţă al aurului,

respectiv 1 uncie Au = 900 USD. Dacă la data plăţii cursul de piaţă al aurului se modifică,

se va recalcula corespunzător şi suma de plată”.

Se cere: a). să se stabilească suma de plată, având în vedere faptul că la data plăţii 1

uncie Au = 875 USD, iar cursul USD la Ottawa a trecut de la 1,16 AUD/USD la 1,15

AUD/USD; b). să se evidenţieze efectele recalculării sumei de plată şi a modificării

cursului valutar asupra celor doi participanţi la tranzacţie.

- Rezolvare -

a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:

- C1: 1 uncie Au = 875 USD ⇒ 1 USD = 875

1uncii Au

- C0: 1 uncie Au = 900 USD ⇒ 1 USD = 900

1uncii Au

%,CC

Kf mp 852100100

900

1875

1

1001000

1 =−⋅=−⋅=

=⋅+

=⋅+

= 100852100

000100100

100 ,.

KfS

Smp

ip 97.230 USD

b). - exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);

- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);

56

- moneda de plată: dolarul american (USD).

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era: 100.000 USD

- la data efectuării plăţii suma efectiv încasată: 97.230 USD.

⇒ Pierdere = 100.000 USD – 97.230 USD = 2.770 USD

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza aur) care a determinat recalcularea sumei de plată. Modificarea cursului

valutar nu produce nici un efect asupra exportatorului deoarece el promovează ca monedă

de plată propria monedă naţională (USD).

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 USD · 1,16 AUD/USD = 116.000 AUD

- la data efectuării plăţii: 97.230 USD · 1,15 AUD/USD = 111.815 AUD

⇒ Câştig = 116.000 AUD – 111.815 AUD = 4.185 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în

raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza aur)

care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.9. Într-un contract de vânzare-cumpărare prin care o firmă din

Germania vinde mărfuri unei firme din Australia în valoare de 100.000 USD apare

următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de plată

urmând a se recalcula în cazul în care cursul oficial al USD în raport cu EURO se

modifică cu mai mult de ± 1%.”

Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a

recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,5 USD

1 USD = 1,14 AUD

- la data plăţii: 1 EUR = 1,52 USD

1 USD = 1,13 AUD

- Rezolvare -

a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:

- C0: 1 EUR = 1,50 USD ⇒ 1 USD = 501

1

,EUR

57

- C1: 1 EUR = 1,52 USD ⇒ 1 USD = 521

1

,EUR

%,

,

,CC

Kf mp 321100100

501

1521

1

1001000

1 −=−⋅=−⋅=

=⋅−

=⋅+

= 100321100

000100100

100 ,.

KfS

Smp

ip 101.338 USD

b). - exportator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);

- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);

- moneda de plată: dolarul american (USD).

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era:

100.000 USD · 501

1

,EUR/USD = 66.667 EUR

- la data plăţii suma efectiv încasată este:

101.338 USD · 521

1

,EUR/USD = 66.670 EUR

⇒ Pierdere = 66.670 EUR – 66.667 EUR = 3 EUR

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a deprecierii

monedei de plată în raport cu moneda naţională.

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 USD · 1,14 AUD/USD = 114.000 AUD

- la data efectuării plăţii: 101.338 USD · 1,13 AUD/USD = 114.512 AUD

⇒ Câştig = 114.000 AUD – 114.512 AUD = 512 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în

raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza

valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.10. Presupunem că într-un contract de vânzare-cumpărare prin care o

firmă din Germania vinde mărfuri unei firme din Canada în valoare de 100.000 EUR

apare următoarea clauză: „În executarea acestui contract plăţile se vor efectua în EUR,

cursurile de referinţă în momentul încheierii contractului fiind: 1 EUR = 1,48 USD; 1

EUR = 1,57 CAD; 1 EUR = 1,60 AUD. În cazul în care la data plăţii coeficientul de

fluctuaţie al monedei de plată va fi mai mare de ±1%, suma de plată va fi recalculată

58

corespunzător”.

a). Să se stabilească suma de plată, ştiind că la scadenţă cursul EURO înregistrează

următoarele valori: 1 EUR = 1,50 USD; 1 EUR = 1,56 CAD; 1 EUR = 1,62 AUD.

b). Să se evidenţieze efectele financiare ale promovării clauzei multivalutare şi modificării

cursului valutar asupra celor doi participanţi la tranzacţie.

- Rezolvare -

a). Elementul de referinţă este coşul valutar format din: USD, CAD, AUD.

Se calculează un coeficient de fluctuaţie mediu după formula: n

KfKf

n

impi

mp

∑= =1 .

%,,,

CC

Kf mp 351100100481

51100100

0

11 =−⋅=−⋅=

%,,,

CC

Kf mp 630100100571

561100100

0

12 −=−⋅=−⋅=

%,,,

CC

Kf mp 251100100601

621100100

0

13 =−⋅=−⋅=

%,,,,

n

KfKf

n

impi

mp 6503

2516303511 =+−

=∑

= =

0,65% ∈ [-1,1] , ⇒ suma de plată nu se recalculează ⇒ Sp = 100.000 EUR

b). Efectul promovării clauzei asupra exportatorului (firma germană): clauza nu are nici un

efect deoarece suma de plată nu se recalculează. Modificarea cursului valutar nu produce

nici un efect asupra exportatorului deoarece el promovează ca monedă de plată propria

monedă naţională. Astfel, efectul este nul.

Efectul promovării clauzei asupra importatorului (firma canadiană): clauza nu are nici un

efect deoarece suma de plată nu se recalculează, suma plătită fiind de 100.000 EUR, dar

modificarea cursului valutar dintre moneda de plată şi moneda naţională între data

încheierii contractului şi scadenţă determină un câştig de 1.000 CAD.

- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,57 CAD/EUR = 157.000 CAD

- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,56 CAD/EUR = 156.000 CAD

⇒ Câştig = 157.000 CAD – 156.000 AUD = 1.000 CAD

Aplicaţia nr.11. Un agent economic din Canada vinde mărfuri unei firme din

Australia în valoare de 10.000 USD. În contractul de vânzare-cumpărare apare

următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de plată

urmând a se recalcula dacă abaterea DST va fi mai mare de ± 2% la data plăţii faţă de

59

momentul încheierii contractului”.

Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a

recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:

- la data încheierii contractului: 1DST=1,42USD;

1USD=1,2CAD;

1USD=1,15AUD

- la data plăţii: 1DST=1,45USD;

1USD=1,18CAD;

1USD=1,17AUD

- Rezolvare -

a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:

- C0: 1 DST = 1, USD � 1 USD = 421

1

, DST

- C1: 1 DST = 1, USD � 1 USD = 451

1

, DST

%,

,

,CC

Kf mp 072100100

421

1451

1

1001000

1 −=−⋅=−⋅=

-2,07% nu aparţine [-2,2] ⇒ suma de plată se recalculează

=⋅−

=⋅+

= 100072100

00010100

100 ,.

KfS

Smp

ip 10.211,37 USD

b). - exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);

- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);

- moneda de plată: dolarul american (USD).

Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era:

10.000USD ·1,2CAD/USD = 12.000 CAD

- la data plăţii suma efectiv încasată este:

10.211,37 USD · 1,18 CAD/USD = 12.049,42 CAD

� Câştig = 12.049,42 – 12.000 = 49,42 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza DST) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a aprecierii

monedei de plată în raport cu moneda naţională.

Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra importatorului:

60

- la data încheierii contractului: 10.000 USD · 1,15 AUD/USD = 11.500 AUD

- la data efectuării plăţii: 10.211,37 USD · 1,17 AUD/USD = 11.947,3 AUD

� Pierdere = 11.947,3 – 11.500 = 447,3 AUD

Importatorul realizează o pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în

raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza DST)

care a determinat recalcularea sumei de plată.

6. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă

Aplicaţia nr.12. La o bancă australiană se primesc următoarele ordine de vânare-

cumpărare de USD:

Ordine de vânzare Ordine de cumpărare

10.000 USD la curs ferm

10.000 USD la cursul de 1,3 AUD/USD

20.000 USD la cursul de 1,35 AUD/USD

30.000 USD la cursul de 1,4 AUD/USD

20.000 USD la cursul de 1,45 AUD/USD

15.000 USD la cursul de 1,5 AUD/USD

25.000 USD la cursul de 1,55 AUD/USD

20.000 USD la curs ferm

10.000 USD la cursul de 1,55 AUD/USD

30.000 USD la cursul de 1,5 AUD/USD

20.000 USD la cursul de 1,45 AUD/USD

25.000 USD la cursul de 1,4 AUD/USD

5.000 USD la cursul de 1,35 AUD/USD

30.000 USD la cursul de 1,3 AUD/USD

Să se determine: a). cursul de schimb valutar AUD/USD; b). cererea executată şi

oferta executată; c). ordinele neexecutate.

- Rezolvare -

a). Cursul valutar = 1,45 AUD/USD

Ordine de vânzare Ordine de cumpărare

Cumulat

(USD)

Parţial

(USD)

Curs

(AUD/USD) Parţial

(USD)

Cumulat

(USD)

Cantitatea

tranzacţionată

(USD)

10.000 10.000 Ferm vânzare - - -

20.000 10.000 1,3 30.000 140.000 20.000

40.000 20.000 1,35 5.000 110.000 40.000

70.000 30.000 1,4 25.000 105.000 70.000

90.000 20.000 1,45 20.000 80.000 80.000

105.000 15.000 1,5 30.000 60.000 60.000

130.000 25.000 1,55 10.000 30.000 30.000

- - Ferm cumpărare 20.000 20.000 -

61

b). Ordine executate

- la vânzare: 10.000 + 10.000 + 20.000 + 30.000 + 10.000 = 80.000 USD

- la cumpărare: 20.000 + 10.000 + 30.000 + 20.000 = 80.000 USD

c). Ordine neexecutate

- la vânzare: 10.000 + 15.000 + 25.000 = 50.000 USD

- la cumpărare: 25.000 + 5.000 + 30.000 = 60.000 USD

Aplicaţia nr.13. La nivelul a trei bănci comerciale A, B, C s-au tranzacţionat

următoarele cantităţi de valută:

- banca A: a vândut 80.000 EUR la cursul 3,3600 ROL/EUR şi a cumpărat 45.000

EUR la cursul 3,3300 ROL/EUR;

- banca B: a vândut 400.000 EUR la cursul 3,3550 ROL/EUR şi a cumpărat 350.000

EUR la cursul 3,3450 ROL/EUR;

- banca C: a vândut 1.000.000 EUR la cursul 3,3520 ROL/EUR şi a cumpărat 600.000

EUR la cursul 3,3480 ROL/EUR.

Să se determine cursul mediu de referinţă stabilit în ziua respectivă.

- Rezolvare -

++++++

⋅+⋅+⋅+⋅=

∑

∑ ⋅=

=

=

00060000000010003500004000004500080

345030003503550300040033003000453600300080

1

1

.......,.,.,.,.

Q

CQC n

ii

n

iii

r

=+++++

⋅+⋅+

00060000000010003500004000004500080

34803000600352030000001

.......,.,..

3,3504 ROL/EUR

62

TESTE GRILĂ

1. Care dintre următoarele categorii are cea mai largă sferă de cuprindere:

a). relaţiile economice internaţionale; c). economia mondială;

b). tranzacţiile economice internaţionale; d). economiile naţionale.

2. Tranzacţiile internaţionale nu se pot grupa în:

a). schimburi de servicii; c). economii naţionale;

b). schimburi de capital; d). schimburi de mărfuri.

3. Relaţiilor economice internaţionale prezintă următoarele roluri:

1). stimulează realizarea progresului tehnic;

2). împiedică accesul statelor la resurse materiale mondiale;

3). asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial;

4). facilitează realizare profitului de monopol de către agenţii economici;

5). facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale;

6). acţionează ca o piedică în calea progresului tehnic.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.

4. Care dintre următoarele metode de determinare a cursului valutar se bazează pe

principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele:

a). metoda cotării la bursă; c). metoda cursului încrucişat;

b). metoda cotării directe; d). metoda cotării indirecte.

5. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). conform metodei cotării directe, cursul valutar reprezintă numărul de unităţi monetare

străine ce revin la o unitate monetară naţională;

2). mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,

respectiv depreciere monetară;

3). cursul de referinţă stabilit de banca centrală reprezintă media ponderată a cursurilor de

vânzare şi cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară;

4). în practica internaţională, cele mai utilizate tehnici extra-contractuale de acoperire a

riscului valutar sunt clauzele valutare;

63

5). fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate de

starea economiei naţionale;

6). pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării sumei,

moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul încheierii

contractului.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 5; c). 1 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 6.

6. Cursul valutar:

a). desemnează însumarea resurselor utilizate pentru producerea şi desfacerea de

bunuri/servicii pe plan internaţional;

b). este expresia bănească a valorii bunurilor/serviciilor care fac obiectul schimburilor

economice internaţionale;

c). reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit pentru

reglementarea schimburilor economice internaţionale;

d). reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie

pentru producerea şi desfacerea unor bunuri/servicii.

7. Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă:

a). o scădere a cursului de schimb a monedei pe plan extern;

b). o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern;

c). punctul de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru o valută într-un interval

delimitat;

d). o creştere a cursului de schimb a monedei pe plan extern.

8. Clauzele de consolidare valutară :

a). au menirea de a proteja participanţii la o tranzacţie internaţională împotriva efectelor

negative ale modificării cursurilor valutare;

b). reprezintă o parte componentă a politicii economice a oricărui stat;

c). constituie tehnici de acoperire extra-contractuală ale riscului valutar;

d). reprezintă mecanisme de stabilire ale cursului valutar pe piaţă.

9. Politica comercială este o parte componentă a:

a). politicii monetare a statului; c). politicii fiscale a statului;

b). politicii economice a statului; d). politicii valutare a statului.

10. Autarhia se caracterizează prin:

64

a). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor

tarifare din calea relaţiilor economice internaţionale;

b). starea generală de izolare a economiei şi orientarea exclusivă spre interior;

c). protejarea economiei naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse

străine;

d). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor

netarifare din calea relaţiilor economice internaţionale.

11. Măsurile de natură bugetară utilizate pentru stimularea exporturilor sunt:

a). licenţele de import-export; c). contingentele;

b). subvenţiile de export; d). creditele de export.

12. Tipurile de politică comercială sunt:

a). zonele de liber schimb; c). politica vamală;

b). uniunile vamale; d). autarhia.

13. După obiectul impunerii, taxele vamale sunt:

a). taxe vamale cu caracter fiscal; c). taxe vamale specifice;

b). taxe vamale ad-valorem; d). taxe vamale de import.

14. Taxele vamale ad-valorem:

a). sunt uşor de stabilit, fără a presupune un tarif vamal detaliat;

b). prezintă avantajul pericolului evaziunii fiscale;

c). oferă o protecţie tarifară ridicată;

d). sunt stabilite în sumă fixă, pe o unitate fizică de marfă.

15. Politica comercială trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

1). promovarea relaţiilor economice externe;

2). impulsionarea exporturilor;

3). protejarea economiei naţionale de concurenţa străină;

4). facilitarea realizării profitului de monopol de către agenţii economici;

5). împiedicarea accesului statelor la resurse materiale mondiale;

6). împiedicarea progresului tehnic.

Este valabilă combinaţia:

a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.

16. Protecţionismul reprezintă:

65

a). un instrument de realizare al politicii comerciale; c). o categorie de politică

comercială;

b). un instrument de realizare al politicii monetare; d). un tip de politică fiscală.

17. Politica vamală:

a). reprezintă componenta de bază a politicii monetare;

b). se realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul

interior al ţării respective;

c). cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de stat care vizează

impulsionarea globală a exporturilor;

d). se realizează prin intermediul tarifului vamal, al legilor, codurilor şi regulamentelor

vamale.

18. Tariful vamal reprezintă:

a). principalul instrument de protecţie a economiei naţionale;

b). un mijloc de promovare a exporturilor;

c). instrumentul de realizare a politici netarifare.

d). instrumentul de realizare a politicii de promovare şi simulare a exporturilor;

19. Zona de liber schimb:

1). presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;

2). nu presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;

3). presupune eliminarea barierelor din comerţul reciproc al ţărilor participante;

4). reprezintă o formă de integrare vamală;

5). reprezintă, de fapt, o uniune vamală;

6). presupune eliminarea doar a barierelor tarifare din comerţul reciproc al ţărilor

participante.

Este valabilă combinaţia:

a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.

20. Contingentele reprezintă:

a). restricţii cantitative;

b). instrumente netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul mecanismului

preţurilor;

c). măsuri de protecţionism administrativ;

66

d). plafoane cantitative/valorice care lărgesc importul unor produse pe o anumită

perioadă.

21. Instrumentele netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul

mecanismului preţurilor sunt:

a). licenţele de import-export; c). taxele vamale;

b). contingentele; d). ajustările fiscale la frontieră.

22. Compensaţiile:

1). presupun realizarea de tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată

internaţională;

2). presupun realizarea de tranzacţii prin folosirea mijloacelor de plată internaţională;

3). cuprind compensaţiile particulare şi globale;

4). cuprind compensaţiile paralele şi globale;

5). nu presupun ca numărul partenerilor din ţările care participă la operaţiune să fie egal;

6). presupun ca numărul partenerilor din ţările care participă la operaţiune să fie egal.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 3 + 6; b). 1 + 2 + 6; c). 3 + 4 + 5; d). 1 + 4 + 5.

23. Barterul se realizează:

a). pe baza unor acorduri încheiate între ministere pe termen lung, de peste 5 ani;

b). la nivel de grupe de întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice;

c). pe baza unui acord interguvernamental încheiat pe o perioadă de 3-5 ani;

d). prin intermediul operaţiunilor de leasing.

24. Plata în produse rezultate este:

a). o formulă perfecţionată a compensaţiilor globale;

b). o formulă perfecţionată a compensaţiilor particulare;

c). o formulă perfecţionată a achiziţiilor legate;

d). o formulă perfecţionată a operaţiunile iunctimate.

25. Operaţiunile în contrapartidă:

1). s-au dezvoltat în perioadele de stabilitate monetară;

2). s-au dezvoltat în zonele în care nu există suficiente lichidităţi;

3). presupun utilizarea exclusivă a instrumentelor de plată;

4). presupun înlocuirea instrumentelor de plată cu schimburile reciproce de mărfuri şi

servicii;

67

5). se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a comerţului - trocul;

6). prezintă dezavantajul reducerii efortului şi riscului valutar în cadrul schimburilor

internaţionale.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 2 + 4; b). 2 + 3 + 5; c). 2 + 4 + 5; d). 3 + 5 + 6.

26. Care dintre următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a). plata în produse rezultate este o formulă perfecţionată a operaţiunilor legate, fiind

socotită de către specialişti ca o formă de cooperare internaţională;

b). în cadrul operaţiilor paralele valoarea celor 2 partizi de mărfuri trebuie să fie egală;

c). schimburile de mărfuri/servicii prin compensaţii presupun realizarea de tranzacţii,

echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţională;

d). operaţiunile paralele operează, în schimburile reciproce, parţial cu mărfuri/ servicii, iar

o parte din afacere include moneda, ca termen de schimb.

27. Instrumentele de realizare a politicii netarifare sunt:

1). licenţele de import-export; 4). tariful vamal;

2). contingentele; 5). ajustările fiscale la frontieră;

3). taxele vamale; 6). limitarea importurilor prin reglem. tehnice.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 2 + 3 + 4; b). 1 + 2 + 5 + 6; c). 2 + 3 + 4 + 5; d). 1 + 3 + 4 + 6.

28. În cadrul operaţiunilor paralele:

1). valoarea celor 2 partizi de mărfuri trebuie să fie egală;

2). numărul partenerilor din cele două ţări care participă la operaţiune este egal;

3). de obicei, numai o parte din valoarea importului este acoperită printr-un export

concomitent, restul urmând să fie acoperit prin plata în devize libere;

4). un import de mărfuri este condiţionat de un export concomitent sau invers;

5). valoarea celor 2 partizi de mărfuri nu trebuie să fie egală;

6). diferenţa de valoare dintre mărfuri presupune decontarea în valută.

Este valabilă combinaţia:

a). 3 + 4 + 5 + 6; b). 1 + 2 + 3 + 4; c). 2 + 3 + 4 + 5; d). 1 + 4 + 5 + 6.

29. Cambia reprezintă:

a). o modalitate de plată; c). un instrument de plată;

b). un mijloc de plată; d). o monedă internaţională.

68

30. Cambia reprezintă:

a). un angajament de plată prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului o

sumă de bani;

b). un ordin scris dat de către un client băncii sale de a plăti o sumă, fie lui, fie unei terţe

persoane;

c). un înscris prin care o persoană dă ordin unei alte persoane să plătească o sumă unei

terţe persoane;

d). un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la instrumentele clasice de

plată.

31. Emitentul unei cambii poartă denumirea de:

a). tras; b). beneficiar; c). trăgător; d). bancă.

32. Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea:

a). a unor firme din trei sau mai multe ţări;

b). a două sau mai multe firme din fiecare ţară din cele două ţări partenere;

c). a câte unei firme din fiecare din cele două ţări partenere;

d). a unui număr nelimitat de parteneri din ţările implicate.

33. Compensaţiile globale se realizează prin:

a). operaţiuni iunctimate; c). compensaţii particulare;

b). achiziţii legate; d). clearing.

34. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). taxele vamale de retorsiune se instituie împotriva acelor parteneri care folosesc practici

comerciale neloiale;

2). taxele vamale specifice sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă a

mărfurilor;

3). taxele vamale protecţioniste sunt percepute pentru a reduce puterea concurenţială a

produselor importate;

4). taxele vamale compensatorii sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au

beneficiat în ţara de origine de subvenţii din parte statului;

5). taxele vamale ad-valorem sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de marfă;

6). taxele vamale protecţioniste urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru anumite

produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri.

Este valabilă combinaţia:

69

a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5.

35. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). acceptarea reprezintă garanţia prin care o persoană garantează efectuarea plăţii de către

tras;

2). scontarea reprezintă operaţiunea prin care cambiile deţinute de o persoană sunt

transmise unei bănci în vederea achitării lor;

3). scontarea se realizează la valoarea nominală a cambiei;

4). cambia poate servi atât ca instrument de plată, cât şi ca instrument de credit;

5). acceptarea este operaţiunea cambială prin care trasul îşi însuşeşte obligaţia de plată şi

stabileşte momentul plăţii;

6). scontarea este operaţiune prin care banca comercială preschimbă cambia în bani la

banca centrală.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 2 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 4 + 6; d). 2 + 4 + 5.

36. Operaţiunea cambială prin care trasul îşi însuşeşte obligaţia de plată şi

stabileşte momentul plăţii se numeşte:

a). avalizare; b). acceptare; c). andosare; d). scontare.

37. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a). biletul la ordin cuprinde trei participanţi, şi anume: trasul, trăgătorul şi beneficiarul;

b). cambia cuprinde doi participanţi, şi anume: emitentul şi beneficiarul;

c). prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă determinată de bani;

d). cambia reprezintă angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă de bani.

38. Ordinul scris dat de către un client băncii de a plăti o anumită sumă de bani

unei terţe persoane reprezintă:

a). cambia; b). biletul la ordin; c). cecul; d). cardul.

39. Biletul la ordin este supus aceloraşi operaţiuni ca şi cambia, mai puţin:

a). girul; b). andosarea; c). avalizarea; d). acceptarea.

40. Segmentul AB din graficul de mai jos arată:

a). oferta internă la preţul P; c). creşterea ofertei la creşterea preţului;

b). oferta internă la preţul P1; d). creşterea cererii la creşterea preţului.

70

P O

41. Taxa vamală are rolul de a corela preţul produselor din import cu cel al

produselor indigene atunci când gradul de protecţie nominală este:

a). GPN > 100; b). GPN = 100; c). GPN < 100; d) GPN = 0.

42. Care segment din graficul de mai jos arată importul la preţul P1:

a). AB; b). OA; c). OC; d) BC.

43. Gradul de protecţie nominală se determină pe baza formulei:

a). 100⋅VVtvs ; b). 100100

0

1 −⋅CC

; c). 100⋅⋅+

intPC)TvVV(

; d) 100100

⋅+ mp

i

KfS

.

44. Coeficientul de fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul de

referinţă din cadrul caluzei de consolidare valutară se determină pe baza formulei:

a). 100⋅VVtvs ; b). 100100

0

1 −⋅CC

; c). 100⋅⋅+

intPC)TvVV(

; d) 100100

⋅+ mp

i

KfS

.

45. Ce reprezintă C0 din relaţia 1001000

1 −⋅=CC

Kfmp :

a). cursul unui element de referinţă faţă de unitatea monetară de plată la data încheierii

contractului;

b). cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data plăţii;

c). cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data încheierii

contractului;

d). cursul unui element de referinţă faţă de unitatea monetară de plată la scadenţă.

O

C

A B C D

P1

P

Q

P O

O

C

A B C D

P1

P

Q

71

Răspunsuri corecte:

1. c; 11. b; 21. d; 31. c; 41. b;

2. c; 12. d; 22. a; 32. b; 42. d;

3. a; 13. d; 23. b; 33. d; 43. c;

4. c; 14. a; 24. c; 34. b; 44. b;

5. b; 15. d; 25. c; 35. d; 45. c.

6. c; 16. c; 26. b; 36. b;

7. a; 17. d; 27. b; 37. c;

8. a; 18. a; 28. a; 38. c;

9. b; 19. c; 29. c; 39. d;

10. b; 20. a; 30. c; 40. c;

72

73

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A. - Cooperarea economică internaţională, Ed. Expert, Bucureşti, 1993

2. Bari, I. - Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

3. Ciobanu, G. - Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale, Ed. Risoprint, Cluj, 1997

4. Cobzaru, I. - Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

5. Denuţă, I. - Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

6. Drăgan, G.; Zaharia, R. - Relaţii economice internaţionale, Ed. ASE, Bucureşti, 2000

7. Dumitrescu, S.; Bal, A. - Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

8. Dumitriu, C. - Management internaţional şi relaţii economice internaţionale, Ed.

Polirom, Bucureşti, 2000

9. Dura, C.; Drigă, I. - Relaţii economice internaţionale, Ed. Focus, Petroşani, 2004

10. Floricel, C. - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001

11. Popa, I. - Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

12. Popa, I. (coord.) - Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti,2002

13. Roşu Hamzescu, I. (coord.) - Tranzacţii internaţionale, Ed. Mondo-Ec., Craiova,

2000