arbitraj comercial

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Drept şi Sociologie

Program de studiu: DREPT FRECVENŢĂ REDUSĂ

GABOR DAN OLIMPIU

D R E P T

ARBITRAJ COMERCIAL

NOTE DE CURS

2009

_____________________________________________________________________Cuprins

_______________________________________________________________________ 2

Cuprins 1. Unitatea de invăţare 1 INTRODUCERE

1.1 Obiectivele cursului pag.4 1.2 Concepţia curriculară pag.4 1.3 Scopul unităţilor de învăţare pag.4 1.4 Tematica unităţilor de învăţare pag.5 1.5 Bibliografie pag.5 2. Unitatea de invăţare 2 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME

2.1 Obiectivele cursului pag.6 2.2 Consideraţii introductive pag.6 2.3 Evoluţia arbitrajului comercial în România pag.7 2.4 Evoluţia arbitrajului comercial pe plan internaţional pag.9 2.5 Lucrare de verificare pag.11 2.6 Bibliografie pag.11 3. Unitatea de invăţare 3 CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL 3.1 Obiectivele cursului 3.2 Caracterul arbitral

pag.12

3.3 Caracterul comercial pag.12 3.4 Caracterul intern sau internaţional pag.13 3.5 Lucrare de verificare pag.13 3.6 Răspuns la testele de autoevaluare pag.14 3.7 Bibliografie pag.14 4. Unitatea de invăţare 4 CONDIŢIILE SOLUŢIONĂRII LITIGIILOR PE CALEA ARBITRAJULUI 4.1 Obiective

pag.16

4.2 Capacitate deplină de exerciţiu a părţilor aflate în litigiu pag.16 4.3 Convenţia arbitrală pag.16 4.4 Arbitrabilitatea litigiilor pag.18 4.5 Lucrare de verificare pag.18 4.6 Bibliografie pag.18

_____________________________________________________________________Cuprins

_______________________________________________________________________ 3

5. Unitatea de invăţare 5 TRIBUNALUL ARBITRAL 5.1 Obiective

5.2 Constituirea tribunalului arbitral pag.19 5.3 Confidenţalitatea arbitrajului pag.19 5.4 Cheltuielile arbitrale pag.20 5.5 Termen de soluţionare a litigiului pag.21 5.6 Lucrare de verificare pag.23 5.7 Bibliografie pag.25 6. Unitatea de invăţare 6 HOTĂRÂREA ARBITRALĂ 6.1 Obiective

pag.26

6.2 Efectele hotărârii arbitrale pag.26 6.3 Acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale pag.27 6.4 Îndreptarea erorilor materiale şi completarea hotărârilor arbitrale

pag.28

6.5 Lucrare de verificare pag.29 6.6 Bibliografie pag.29 7. Unitatea de invăţare 7 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL 7.1 Obiective

pag.30

7.2 Reguli specifice pag.30 7.3 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine pag.31 7.4 Lucrare de verificare pag.35 7.5 Bibliografie pag.35

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 4

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivele cursului constau in familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de arbitraj – privit ca procedură specială de soluţionare a litigiilor cu caracter patrimonial care privesc drepturi şi obligaţii asupra cărora părţile pot tranzacţiona, condiţiile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului, organizarea arbitrajului si procedura propriu-zisă a arbitrajului. Deasemenea, cursul tratează aspecte specifice arbitrajului comercial internaţional şi procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale străine.

CONCEPŢIE CURRICULARĂ

Arbitrajul comercial s-a impus ca o alternativă faţă de justitiţia statală tradiţională, în ultima perioadă tot mai multe litigii fiind soluţionate pe calea acestei proceduri. Arbitrajul, ca modalitate facultativă de soluţionare a unui litigiu comercial având ca obiect drepturi patrimoniale tranzacţionabile, constă în investirea unei persoane sau a unor persoane particulare cu constituirea unui tribunal arbitral şi cu pronunţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru părţi. Preferinţa comercianţilor pentru arbitraj este determinată de celeritatea acestei proceduri, confidenţialitate, posibilitatea părţilor de a-şi desemna arbitrii, reducerea costurilor de soluţionare a litigiului, flexibilitate procedurală sporită, etc. Aceste considerente fac ca arbitrajul comercial să devină o disciplină de studiu cu importanţă deosebită în formarea viitorului practician în aria dreptului comercial şi nu numai, completând noţiunile acumulate la celelalte discipline de studiu.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să

identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria ştiinţelor juridice. Totodată unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de bază ale acestei discipline. Nu în ultimul rând, acest curs vine să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această disciplină.

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 5

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Evoluţia arbitrajului comercial în România şi în lume Unitatea de învăţare nr.3 Caracterele arbitrajului comercial Unitatea de învăţare nr.4 Condiţiile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului Unitatea de învăţare nr.5 Tribunalul arbitral Unitatea de învăţare nr.6 Hotărârea arbitrală Unitatea de învăţare nr.7 Arbitrajul comercial internaţional BIBLIOGRAFIE J. Robert, B. Moreau, L'arbitrage-droit interne, droit internaţional prive, Dalloz,

Paris, 1993. Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995. Boisseson de Matthieu, Le droit franqais de l’ arbitrage interne et internaţional, gln - editions 1990. Homotescu, Litigii patrimoniale.Soluţionarea pe calea arbitrajului, Editura Lumina Lex; Bucureşti. Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985. Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980. Mircea Costin şi Sergiu Deleanu, Drept comercial internaţional, Partea generală , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994. Titus prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bbucureşti, 2005. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. Codul de procedură civilă. Codul civil. Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; Convenţia de la new york – 1958. Convenţia de la Washington – 1965 – pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state.

_____________________________ Evoluţia arbitrajului comercial în românia şi în lume

6

Unitatea de învăţare nr.2 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME 2.1 OBIECTIVE - să introducă studenţii în studiul acestei discipline

- să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază cu care operează această disciplină - să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita elementele specifice acestei discipline de alte discipline de drept

2.2 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Conceptul de arbitraj este folosit cel mai adesea în două accepţiuni foarte precise, respectiv pentru a desemna organul însărcinat cu soluţionarea unui litigiu pe cale amiabilă şi spre a determina chiar existenţa unei proceduri speciale de soluţionare a litigiilor de drept privat. Arbitrajul nu este o instituţie nouă, caracteristică dreptului modern, căci până la organizarea statală a justiţiei judecătorul nu era altceva decât o persoană aleasă de părţi, adică un arbitru.1

Arbitrajul este reglementat în Codul de procedură civilă în Cartea a IV-a – “Despre arbitraj”, respectiv art. 340- 3703.

Instituţia arbitrajului a cunoscut în ţara noastră o mai mare dezvoltare după anul 1989. În timpul regimului comunist, toate societăţile româneşti erau cu capital de stat, iar situaţia unei litigiu internaţional era rar întâlnită. Mai mult, persoanele juridice erau neinformate în legătură cu beneficiile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului, iar programele şcolare ale facultăţilor de drept făceau referire la acest subiect în numai câteva fraze.

În ultimii ani, pe măsură ce mediul de afaceri din România a interacţionat tot mai des cu companii internaţionale, iar acestea din urmă se aşteaptă ca soluţionarea litigiilor să se facă prin arbitraj internaţional, chiar insistă ca partenerii lor contractuali să accepte arbitrajul internaţional în afara graniţelor României.

Importanţa arbitrajului rezultă din multiplele avantaje pe care această instituţie le prezintă faţă de justiţia statală:

Procedura arbitrală este mai simplă şi mai accesibilă părţilor decât normele procesuale aplicate de instanţele judecătoreşti pentru soluţionarea unor litigii similare;

Procedura arbitrală este mai rapidă şi mai puţin formală; Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral este obligat să

pronunţe hotărârea în cel mult 5 luni de la constituirea sa, cu excepţia situaţiei când, pentru motive temeinice, pronunţarea hotărîrii poate fi amânată cu cel mult 2 luni de zile;

Arbitrii sunt specialişti cu înaltă calificare în domeniul dreptului şi al relaţiilor comerciale internaţionale;

Părţile desemnează arbitrii care vor soluţiona litigiul comercial, ceea

1 Ioan Leş – Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 685


7

ce este exclus în instanţele de drept comun; Costurile reduse ale taxelor de arbitraj; acest avantaj este indiscutabil,

în general, în cazul arbitrajului ad-hoc, dar el este deosebit de relativ în cazul arbitrajului instituţionalizat;

Hotărârile arbitrale sunt definitive şi obligatorii pentru părţi din momentul pronunţării şi nu pot fi atacate în ceea ce priveşte fondul litigiului;

Hotărârile arbitrale se bucură de o largă recunoaştere internaţională; Arbitrajul este privit ca o scena neutră, motiv pentru care este

considerat o alternativă optimă la tribunalele din România.

2.3 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN ROMÂNIA

Cadrul legal pentru organizarea arbitrajului comercial a fost creat prin Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă adoptat în 1865, după modelul celui francez din 1807, în redactarea sa din 1842 şi al Codului de procedură civilă al Cantonului Geneva din 1849. Spre a rămâne în termeni cât rnai exacţi, a fost prima abordare sistematizată, închegată a domeniului, primul act normativ care consacră problematicii arbitrajului un capitol expres. Pentru că, până Ia el, dispoziţii în materie au mai fost formulate în regle-mentări care reţin atenţia istoricilor dreptului comercial, ca fiind şi primele care înserează reguli în această materie, cum sunt: Manualul Iui Donici din 18 I4 , Codul Calimach adoptat în Moldova în 1817, Codul Caragea intrat în vigoare în Ţara Românească In 1818 şi care consacră arbitrajului 21 de articole. Cea mai îndelungata aplicabilitate, aproape 50 de ani, a avut-o Codul Calimach care, cuprindea dealtfel, în comparaţie cu celelalte două nominalizate, reglementarea cea mai performantă. Revenind Ia Cartea a IV-a, după curn bine se ştie, dispoziţiile ei au fost aplicate până Ia instaurarea regimului comunist, când principiile economice şi legislaţia economică adecvată lor au intrat în discordanţă cu liberalismul specific Cărţii a IV -a şi cu principiul autonomiei de voinţă a părţilor pe care îl degajă. A urmat perioada de peste patru decenii de neaplicare a prevederilor Cărţii, fără ca ea să fi fost însă formal abrogată. Menţinându-şi o arie de incidenţă relativ restrânsă în segmentul relaţiilor de comerţ exterior, derulate cu parteneri din afara sistemului („lagărului") socialist (argument valabil şi cu privire la Codul co-mercial, trecut prin acelaşi „tratament" discriminator), Cartea a IV-a a devenit însă o materie „moartă" în plan intern. în dreptul ei, la fiecare reeditare a codului se făcea precizarea (cu iz de aver-tisment) că nu se mai foloseşte. Argumentul care a justificat menţinerea ei în vigoare a explicat şi apariţia, în 1953, după modelul sovietic, a singurei instituţii arbitrale din România. Comisia de arbitraj de pe îângă Camera de Comerţ a Republicii Populare Române, cantonată exclusiv în ramura comerţului exterior şi, prioritar, cu competenţe pentru soluţionarea litigiilor născute în relaţiile economice dintre ţările membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Regulamentul şi Regulile sale


8

procedurale, substanţial inspirate din regulile uniforme de arbitraj elaborate sub egida C.A.E.R., au fost aprobate prin Decretul nr. 495/1953. I-au urmat alte două Regulamente, dintre care primul, „pentru rezolvarea litigiilor de comerţ exterior", a fost aprobat prin Decretul nr. 623/1973, iar ultimul, „privind organizarea şi funcţionarea comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Socialiste România", a fost adoptat prin Decretul nr. 18/1976, fiind abrogai expres prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România. Acest ultim act normativ, în vigoare şi astăzi, apreciat pentru spiritul său liberal remarcabil (mai ales dacă se are în vedere şi momentul adoptării sale, la scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989), are şi meritul de a fi redeschis accesul spre arbitraj, de a-1 fi readus în actualitate. Astfel, la art. 5 lit. j) se stipulează, ca atribuţie expresă a camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, „organizarea arbitrajului ad-hoc", în timp ce art. 11 prevede organizarea şi funcţionarea, pe îânoă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a Curţii de Ar-bitraj Comercial Internaţional. Primul Regulament al acesteia, precum şi primele Reguli au fost adoptate în luna iulie a aceluiaşi an, fiind înlocuite cu actualele Regulamente (două la număr, unul pentru arbitrajul internaţional, având ca obiect litigiile de comerţ internaţional, ai doilea privitor la arbitrajul ad-hoc, administrat de către Curte), adoptat ia data de 30 martie 1993 (şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994), precum şi cu actualele Reguli, aprobate la data de 17 noiembrie 1993, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1994. Actul normativ invocat (printre primele dintr-un ansamblu de reglementări care fixau coordonatele noilor orientări poîitico-economice şi sociale), a creat platforma juridică necesară relansării arbitrajului, concomitent cu relansarea principiilor economiei de piaţă. Legiuitorul surprinde, aşadar, utilitatea instituţiei în noul context economic, caracterul său indispensabil în suita instrumentelor şi pârghiilor juridice specifice domeniului comercial. Dar, funcţionarea lui propriu-zisă s-a realizat numai după ce în 1993, în spiritul noii orientări, a fost substanţial modificată Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă. Sursa principală de inspiraţie în această modificare a reprezentat-o Legea-model UNC1TRAL care. fără a fi deci, direct integrată, încorporată în dreptul autohton, a contribuit substanţial la realizarea reformei şi în acest domeniu al legislaţiei şi instituţiilor juridice. Cartea a IV-a a stat şi la baza adoptării Regulilor de procedurs aie comisiilor de arbitraj înfiinţate pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene. După cum bine se ştie, ea reglementează arbitrajul ad-hoc de tip clasic, pe când arbitrajul organizat pe lângă camerele comerţ este unul instituţional, în cadrul căruia doar tribunalul arbitrai desemnat în diferitele litigii se întruneşte ad-hoc, celelalte structuri care-i asigură funcţionalitatea având în schimb caracterul de permanenţă şi continuitate specific formei instituţionale: propria autoritate de nominare, un regulament şi reguli proprii procedurale, o listă de arbitri, propriul secretariat. Doctrina îl mai identifică şi sub denumirea de „arbitraj instituţional administrat sau de organizare"1 pentru că, Ia fel ca în marea majoritate a centrelor, sarcina soluţionării litigiilor revine arbitrilor care compun tribunalul arbitrai şi nu instituţiei arbitrale, care va gestiona activitatea sau aspectul organizatoric, administrativ, funcţional.


9

Deşi în prezent sunt cele mai reprezentative în peisajul jurisdicţiei convenţionale de tip privat autohton, comisiile de ar-bitraj de pe lângă camere nu sunt singurele create în anii postcomunişti. Pe de altă parte, acte normative apărute în această perioadă indică în termeni expreşi arbitrajul ca instanţă de judecată competentă In litigiile privind problematica ce face obiect al reglementării lor. Prin legi speciale au fost instituite arbitraje instituţionale cu competenţe materiale limitate, specializate în anumite domenii ale sferei comercialului şi nu numai. Astfel, cu titlu strict exempiificativ, după ce în Legea valorilor mobiliare şi burselor de valori (nr. 52/1994), la art. 77, se prevede că diferendele de bursă pot fi supuse spre soluţionare Camerei Ar-bitrale a Bursei de Valori, ulterior, în conformitate cu prevederile Cărţii a IV-a, a fost adoptat Regulamentul de Procedură nr. 3/Î999 al Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucureşti şi al Camerei Arbitrale a Pieţei RASDAQ.

Actele normative în materia asigurărilor sociale de sănătate reglementează, la rândul lor, arbitrajul ca modalitate de judecată a diferendelor specifice domeniului. în acest scop, în condiţiile precizate în art. 85-87 din Legea nr. 145/1997, se organizează Co-misia Centrală de Arbitraj, formată din doi arbitri delegaţi de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Colegiul Medicilor din România.

Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM a fost înfiinţată şi or-ganizată prin Hotărârile Consiliului UCECOM nr. J/1991 şi nr. 9/1992, ca instituţie permanentă de arbitraj, activitatea sa fiind desfăşurată în baza unui regulament şi reguli procedurale care prezintă multe puncte comune sau asemănătoare cu cele aie Curţii de Arbitraj Bucureşti. Similitudinile merg până Ia a atribui Curţii acelaşi caracter bivalent, pretinzând, prin regulamentul său, că se ocupă atât de arbitrajul administrat (art. 12), cât şi de cel jurisdicţional, fără ca pentru acesta din urmă, însă, să dispună de prevederi exprese, la nivel de lege. Regulile sale procedurale sunt elaborate, de asemenea, în conformitate cu prevederile Cărţii a IV-a.

Practica arbitrală internă, ulterioară anului 1990, nu ne oferă exemple de organizare a arbitrajului ad-hoc. Acest aspect este concomitent cu extinderea constantă a aplicabilităţii arbitrajului instituţional. Dealtfel, tendinţa este prezentă şi în plan internaţional. Avantajele arbitrajului comercial instituţional în comparaţie cu celelalte forme şi, în speţă, cu arbitrajul ad-hoc, motivează şi justifică această orientare.

2.4 EVOLUŢIA ARBITRAJULUI COMERCIAL PE PLAN INTERNAŢIONAL

Sediul materiei l-au reprezentat încă de la început, codurile de procedură civilă adoptate în primii ani ai veacului trecut, impregnate de liberalismul revoluţiei franceze. Chiar mai devreme de secolul trecut, prin Decretul nr. 12 din 24 august 1790. arbitrajul era reglementat în termeni favorabili, fiind considerat „mijlocul ce! mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni", nu prin intermediul judecătorilor, ci al unor persoane


10

particulare învestite cu încrederea deplină a părţilor. Codul francez de Ia 1807 oferă cadrul lega! pentru organizarea arbitrajului ad-hoc, prima dintre formele pe care Ie-a cunoscut instituţia. Din el s-a inspirat Codul civil român de la 1865 (în vigoare şi astăzi)., inclusiv Cartea a IV-a, dedicată arbitrajului ad-hoc. De remarcat că textul prevederilor franceze iniţiale era rigid şi complicat, supunea arbitrajul dominaţiei justiţiei statale şi instituia multiple căi de reformare a hotărârilor pronunţate în cadrul controlului de legalitate (uneori paralizant), exercitat de aceleaşi instanţe statale. în timp, procedura a fost fluidizată, regulile simplificate, au fost limitate căile de desfiinţare a hotărârilor. Dezvoltarea interesului pentru instituţie trebuie direct legată de progresul industriei, al societăţilor industriale deşi arbitrajul nu era o necunoscută nici chiar în perioada antică. începuturile sale îndepărtate, pierdute în timp, au favorizat dealtfel opinii doctrinare care au susţinut că este anterior justiţiei publice, că a fost forma primară de existenţă a acesteia. Cert este că linia ascendentă, fermă în evoluţia sa, a început o dată cu perioada de expansiune a industriei şi comerţului, hrănind şi demonstrând necesitatea unei jurisdicţii adecvate domeniului.Ulterior, pe măsura dezvoltării interesului pentru această alternativă particulară de judecată, au apărut instituţiile arbitrale, ca forme organizatorice şi funcţionale, centre permanente având vocaţia de a soluţiona, în principiu, orice litigiu cu care sunt soli -citate, sesizate. O simplă statistică privitoare la anii apariţiei a câteva mari asemenea centre, considerate tradiţ ionale, demonstrează evoluţia rapidă în timp, inclusiv sub aspectul formelor organizatorice, fapt ce-i demonstrează viabilitatea. Pentru ilustrarea ideii, enumerăm câteva astfel de date, în ordinea apariţiei; în 1892, din iniţiativa Corporaţiei Oraşului Londra, a fost înfiinţată Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra (LCIA), a cărei principală funcţie constă în a asigura din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale: în 1917 a fost înfiinţat Institutul de Arbitraj de Ia Camera de Comerţ din Stockholm (SCCJ, care a fost organizat în mod oficial în 1949, propunându-şi ca fel rezolvarea disputelor din domeniul comerţului, industriei şi transportului; Camera Internaţională de Comerţ (ICC), a fost înfiinţată în 1923, în temeiul legislaţiei franceze din 1903 şi este singura instituţie arbitrală care activează strict în sfera iitigiilor internaţionale, având o structură organizatorică şi procedurală adecvată; Asociaţia Americană de Arbitraj, cea mai reprezentativă dintre instituţiile în domeniu de pe continentul american, a fost creată în anul 1926 ca un serviciu public, non-profît, în cadrul căruia rezolvarea iitigiilor este asigurată de membrii săi; Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor de Investiţii (ICSID) de pe lângă Banca Mondială, înfiinţat de către Convenţia de la Washington din 1965, îşi propune să promoveze „un climat de încredere reciprocă între state şi investitori, care ar duce Ia o creştere a direcţionării resurselor către ţările aflate în curs de dezvoltare. Spre a dobândi competenţă de soluţionare a litigiilor prin acest for, e necesar ca disputa să fi apărut între două state contractante şi să fie determinată de o „investiţie". Şi, în sfârşit, cei mai recent set de reguli în domeniu este promovat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). Comisia a fost înfiinţată de către Adunarea Generală a


11

Naţiunilor Unite în decembrie 1966 cu scopul de a asigura „armonizarea progresivă şi unificarea legislaţiei comerţului internaţional".

Confirmând utilitatea şi importanţa pe care a dobândit-o în timp, Adunarea Generală a ONU a avut iniţiativa unor reglementări în materie, mai întâi în 1976, prin elaborarea unui Regulament de arbitraj şi, în al doilea rând (dar nu ca importanţă ci doar ca succesiune în timp), prin adoptarea legii model - UNCITRAL, preluată de multe state în legislaţia naţională sau, curn este şi cazul ţării noastre, devenită sursă de inspiraţie pentru reglementări interne în această materie. Dealtfel, este demn de subliniat că cele două iniţiative nu sunt nicidecum singulare în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Consecvent, ea a desfăşurat o activitate susţinută în vederea difuzării arbitrajului comercial, prin cele patru comisii economice ale saie, şi anume: Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), Comisia Economică pentru Asia şi Extremul Orient (CEAEO), Comisia Economică pentru America Latină (CEPAL) şi Comisia Economică pentru Africa (C.E.A). Atât Convenţia de Ia New York din 1958, cât şi cea de Ia Geneva din 1961 sunt rezultatul acţiunilor susţinute ale organizaţiei întreprinse pe plan mondial.

2.6 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi evoluţia instituţiei arbitrajului comercial în dreptul intern. 2.8 BIBLIOGRAFIE J. ROBERT, B. MOREAU, L'arbitrage-droit interne, droit

internaţional prive, Dalloz, Paris, 1993. DELEANU Ion, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1995. BOISSESON DE Matthieu, Le droit franqais de ‚l arbitrage interne et

internaţional, GLN - editions 1990.

______________________________ Caracterele arbitrajului comercial

12

Unitatea de învăţare nr.3 CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL 3.1 OBIECTIVE - să prezinte caracterele arbitrajului comercial;

- să familiarizeze cursanţii cu importanţa practică a acestor caractere; - să dezvolte capacitatea cursanţilor ca, folosindu-se de noţiunile dobândite la alte dicipline, să distingă între particularităţile arbitrajului comercial

3.2 CARACTERUL ARBITRAL

Între caracterul arbitral al arbitrajului, pe de o parte, şi arbitra-

bilitatea litigiilor cu care este învestit există, evident, o relaţie de strânsă interdependenţă, dar nicidecum o identitate de sensuri, de accepţiuni. Arbitrabilitatea litigiilor rămâne doar una din condiţiile sesizării valabile a instanţei arbitrale şi, în acest context, a punerii în valoare a caracterului său arbitral. Iar acesta derivă din puterea, capacitatea atribuită unor persoane -arbitri- de a statua (judeca valabil) şi a tranşa litigiul dintre părţi. Arbitrabilitatea litigiilor este absorbită de caracterul arbitral al arbitrajului. Spre deosebire de judecători, a căror putere derivă din lege, puterea arbitrilor îşi are izvorul în actul de voinţă al părţilor litigante, materializat prin convenţia arbitrată. Ea va contura şi limitele acestei puteri, în spiritul autonomiei de voinţă specifice instituţiei. Arbitrii vor tranşa cu obiectivitate asupra situaţiei litigioase survenite între semnatarii convenţiei de arbitraj. Ei nu sunt înzestraţi cu imperium, precum judecătorii dar, prin efectul convenţiei arbitrale, dobândesc atribuţii jurisdicţionaie comparabile cu ale acestora. Din acest punct de vedere, arbitrajul a fost denumit ca „o instanţă fără plena potestas de jurisdicţie". Deşi numiţi de părţi, nu devin avocaţii acestora şi o corectă îndeplinire a misiunii lor nu poate fi separată de o atitudine imparţială, obiectivă, oferind linia de echilibru în relaţia tensionată dintre părţile litigante. Este un efect spectaculos al convenţiei arbitrale, acela de a înzestra persoane terţe în raport cu ea cu atribuţii jurisdicţionale care ie vor permite să decidă asupra motivelor frângerii armoniei raportului juridic de bază existent între semnatarii convenţiei şi să dispună, în ceîe din urmă, în funcţie de probe, soluţia corectă. Văzut dintr-un astfel de unghi, devine şl mai concludent rolul convenţiei arbitraje, în primul rând, în exis tenţa instituţiei analizate şi, nu mai puţin important, în înzestrarea arbitrilor cu puterea necesară verificării şi constatării situaţiei ju ridice care a creat dezacordul între părţi.


13

3.3 CARACTERUL COMERCIAL

Acest caracter nu rezultă direct din prevederile art. 340 din Cartea a IV-a, care circumscriu sferei de incidenţă a arbitrajului o categorie mai amplă, mai generoasă de litigii, şi anume, cele pa-trimoniale, cu excepţia celor asupra cărora „legea nu permite a se face tranzacţie". Deci, implicit comerciale, dar nu în exclusivi tate, pentru că pot fi integrate categoriei şi litigii patrimoniale ci vile. E adevărat că pentru această ultimă categorie şi în prezent practica este aproape inexistentă, dar actualul cadru legal creează premisele unei astfel de alternative de judecată. În schimb, cunoaşte o tot mai mare aplicabilitate arbitrajul comercial intern şi reprezintă o soluţie de judecată uzuală, curentă, cel comercial internaţional. în ce ne priveşte, vom avea în vedere numai litigiile izvorâte din raporturi patrimoniale, care aparţin segmentului comercial, deci cele care se ivesc în legătură cu săvârşirea de acte şi fapte de comerţ, deopotrivă obiective (în sensul art. 3 C. com.), subiective sau mixte (unilaterale) şi, de asemenea, interne şi internaţionale.

Trăsătura comercialităţii caracterizează atât litigiile comerciale interne, deci cele care aparţin dreptului comercial intern, cât şi cele internaţionale, proprii dreptului comerţului internaţional. Dealtfel, şi primul caracter, cel arbitrai, devine o însuşire comună ambelor categorii de litigii. Explicaţia derivă din aplica rea, în materia dreptului comerţului internaţional, a regulilor şi criteriilor în funcţie de care, în dreptul comercial intern (ca drept comun), un act sau fapt juridic este calificat ca fiind comercial. în concluzie, în analiza unui astfel de act sau fapt juridic, se va putea afirma mai întâi dacă este comercial şi, numai în al doilea rând, dacă fiind comercial, el este unul de drept comercial intern sau de drept al comerţului internaţional.

3.4 CARACTERUL INTERN SAU INTERNAŢIONAL Arbitrajul este considerat intern când are ca obiect

soluţionarea de litigii referitoare la raporturi juridice comerciale care se nasc şi se consumă integral pe teritoriul unui singur stat, deci, sub incidenţa exclusivă a legislaţiei naţionale a respectivului teritoriu statal. Considerăm că nu are relevanţă în acest context şi nu influenţează caracterul intern ai arbitrajului faptul că judecata. este înfăptuită de o instituţie arbitrală cu competenţe deopotrivă în litigii interne, cât şi internaţionale; caracterul naţional sau internaţional al instituţiei arbitrate nu este preluat automat de litigiile cu care este sesizată în vederea soluţionării. Limitele competenţei sale sunt determinate de propriile reguli organizatorice, de regulamentul său şi nicidecum de caracterul litigiilor,

Arbitrajul dobândeşte valenţe internaţionale în funcţie de


14

incidenţa raportului juridic litigios, sau cel puţin a unuia dintre elementele sale, Ia mai multe sisteme de drept, prin aderenţa acestui raport la mai multe state, indiferent cu privire la care din componentele sale (mărfurile, lucrările, serviciile disputate sunt transferate dintr-un stat în altul etc). Accepţiunea corespunde prevederilor Convenţiei de la Geneva, la care am mai făcut referire, şi uzează, în apreciere, de elementele intrinseci, structurale, ale litigiului reprezentând ceea ce doctrina a numit „criteriul obiectiv" de definire a internaţionalităţii arbitrajului. Lui i se adaugă şi unul de natură subiectivă, la rândul lui menţionat în textul Convenţiei, constând în situarea, după caz, a sediului sau domiciliului părţilor litigante în state diferite sau, altfel spus, în naţionalitatea diferită a părţilor. În opinia unora dintre autori, dobândeşte caracter interna-ţional arbitrajul soluţionat de o instituţie arbitrală internaţională. Pentru motive deja surprinse la punctul anterior, îl considerăm un criteriu artificial pentru problema analizată, bazat pe un argument extrinsec litigiului în sine. Desigur, o instituţie arbitrală cu com petenţe determinate strict în sfera litigiilor interne nu va putea soluţiona nicicând un litigiu internaţional. însă, în opinia noastră, acest aspect strict organizatoric nu este de natură să confere el însuşi caracterul intern sau internaţional litigiului în cauză. El va fi imprimai numai de prezenţa, în structura raportului juridic litigios a unui sau unor elemente de extraneitate, din categoria criteriilor obiective sau subiective de determinare, Ia care arn făcut referire mai sus. Ele vor fi cele care vor conduce părţile spre o instituţie arbitrală competentă, cu vocaţie în plan intern sau internaţional, după caz, şi nicidecum caracterul acesteia nu. îl va influenţa sau determina pe cel al litigiului. Un litigiu internaţional va fi soluţionat în mod obligatoriu de o instituţie arbitrală internaţională, dar această caracteristică a ei preexistă litigiului respectiv, este tocmai cea care oferă unul din argumentele alegerii valabile a acestei instanţe. Se va ajunge deci în situaţia ca internaţionalitatea instituţiei arbitrale să coexiste cu caracterul internaţional ai litigiului fără a putea pretinde însă că îl transmite acestuia.

Distincţia între caracterul intern şi internaţional al arbitrajului nu este lipsită de importanţă practică, ea oferind criteriul în funcţie de care se vor determina normele juridice incidente, aşa cum caracterul său comercial permite diferenţierea faţă de arbitrajele cu competenţe în sfera litigiilor patrimoniale aparţinând altor ramuri ale dreptului. Totodată, aceste trăsături explică în mare măsură specificitatea, configuraţia sa singulară, particulară, în ansamblul instituţiilor cu atribuţii jurisdicţionale.

3.5 LUCRARE DE VERIFICARE 1. Prezentaţi caracterul intern/internaţional al arbitrajului comercial 3.7 BIBLIOGRAFIE Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului

intrenaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.


15

Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980. Homotescu, Litigii patrimoniale.Soluţionarea pe calea arbitrajului, Editura Lumina Lex; Bucureşti. Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

Condiţiile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului

16

Unitatea de învăţare nr.4 CONDIŢIILE SOLUŢIONĂRII LITIGIILOR PE CALEA ARBITRAJULUI 4.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor condiţiile soluţionării unui litigiu prin procedura

arbitrajului; - să familiarizeze cursanţii cu noile noţiuni, apelând la noţiuni deja fundamentate din cadrul altor discipline studiate; - să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile prezentate.

4.2 CAPACITATE DEPLINĂ DE EXERCIŢIU A PĂRŢILOR AFLATE ÎN LITIGIU

Pot recurge la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului doar persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor. Capacitatea de exerciţiu reprezintă capacitatea persoanei de a –şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.

În ceea ce priveşte posibilitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital intregral de stat de a încheia în mod valabil o convenţie arbitrală, prin recurgerea la o interpretare bazată pe spiritul legii, aceste persoane juridice nu posedă o capacitate deplină de a încheia convenţii arbitrale.

Explicaţia cerinţei legale constă în faptul că recurgerea la arbitraj este privit ca un act de dispoziţie, cu efecte importante asupra patrimoniului celui care ia o astfel de decizie, renunţând la garanţiile specifice justiţiei statale şi angajându-se la executarea obligaţiilor stabilite prin hotărârea arbitrală.

În ceea ce priveşte capacitatea statului, a unităţilor administrative – judeţ, oraş, comună, sau a instituţiilor de drept public de a încheia valabil convenţii arbitrale, Codul de procedură civilă nu conţine nicio dispoziţie specială. Dar art. 14 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Intrenaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României stipulează intredicţia acestor persoane de a încheia convenţii arbitrale în dreptul intern. Intredicţia se desprinde din interpretarea per a contrario a textului: „Statul, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice de drept public au facultatea de a încheia în mod valabil o convenţie arbitrală numai în arbitrajul intrenaţional, în afară de cazul când legea dispune altfel”.

4.3 CONVENŢIA ARBITRALĂ

Potrivit prevederilor art. 341 alin. 1 din Codul de procedură civilă, arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată în condiţiile prevăzute de lege. Convenţia arbitrală sau contractul de arbitraj cum mai este cunoscută în literatura de specialitate, reprezintă acea convenţie încheiată, de regulă, în scr is, între subiectele unui raport juridic contractual ori extracontractual, prin care acestea decid să încredinţeze litigiile patrimoniale ce se vor naşte sau acre s -au născut între ele din respectivul raport juridic unuia sau mai multor arbitrii numiţi de către părţi, conform înţelegerii lor sau conform prevederilor regulamentelor şi ale regulilor de procedură ale unor instituţii permanente de arbitraj, după caz.


17

Contractul de arbitraj se poate încheia fie sub forma unei clauze compormisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei înţegeri de sine stătătoare, denumită compromis. În doctrina franceză, convenţia de arbitraj reprezintă înţelegerea părţilor unui raport juridic de a supune arbitrajului una sau mai multe controverse deja existente sau care vor apărea, iar contractul de arbitraj desemnează noul contract intervenit între părţi şi arbitrii, după ce s-a născut litigiul şi arbitrii au fost numiţi.

Trăsăturile contractului de arbitraj: Este un contract numit, pentru că este reglementat de Codul de

procedură civilă sub denumirea sinonimă de convenţie arbitrală; Este un contract sinalagmatic, părţile semnatare obligându-se una

faţă de cealaltă, în considerarea obligaţiilor corelative asumate de fiecare;

Este un contract solemn, legea cerând forma scrisă ca şi condiţie ad validitatem;

Obiectul material poate fi un litigiu eventual, viitor ori unul cert şi actual;

Are un obiect juridic special reprezentat de prestaţiile la care se obligă părţile faţă de arbitrii şi una faţă de cealaltă, în vederea organizării, desfăşurări şi finalizării judecăţii arbitrale;

Dă naştere unor obligaţii diferite, ca natură juridică; Este un contract comutativ, fiecare dintre părţi cunoscând

existenţa şi întinderea obligaţiiilor sale; Este un contract intuituu personae; Poate exista sub forma unei clauze compromisorii fiind inserată

astfel într-un alt contract, sau poate fi un contract de sine stătător – compromisul arbitral;

Este un contract cu prestaţii succcesive; Poate fi un contract prelitigios – clauza compromisorie, sau unul

litigios – compromisul arbitral. Clauza compromisorie este acea clauză prin care părţile convin ca litigiile care se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acestea să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.

Dacaă însă părţile nu au înscris în clauza compromisorie numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora, respectiv principalele elemente care permit începeera şi desfăşurarea arbitrajului, clauza compromisorie va fi inoperantă (ineficace).

Compromisul arbitral este convenţia prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între acestea să fie supus unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Condiţii de valabilitate: Contractul de arbitraj să se refere în mod clar şi neechivoc la

un litigiu patrimonial existent; Înţelegerea părţilor de a soluţiona litigiul să fie clară, expresă şi

să nu creeze vreo îndoială cu privire la puterea de a arbitra


18

acordată arbitrilor princ actul de compromis; Arbitrii care vor soluţiona litigiul să fie nominalizaţi sau cel puţin

să fie arătată modalitatea de desemnare a acestora; Să se stabilească date suficiente privind modul, locul şi durata

arbitrajului, precum şi cu privire la procedura de urmat de către arbitri.

4.4 ARBITRABILITATEA LITIGIILOR

Arbitrabilitatea unui litigiu presupune îndeplinirea a două condiţii: caracterul patrimonial al litigiului şi caracterul tranzacţionabil al litigiului.

Este patrimonial orice drept subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat pecuniar.

Opiniile exprimate în doctrină susţin arbitrabilitatea oircărei cereri care ar tinde spre realizarea sau protejarea unor drepturi de natură patrimonială ale părţilor direct implicate, în măsura în care această interpretare nu ar veni în contradicţie cu dispoziţii legate de ordine publică.

Per a contrario, orice cerere care se referă la drepturi strict nepatrimoniale (personale), ca de exemplu cereri privind statutul civil al persoanei – filiaţie, adopţie, căsătorie, nume etc, drepturi asupra cărora legea nu prmite nici tranzacţionarea.

Conform art. 1704 Cod civil, „tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască”.

Principiul libertăţii contractuale consacrat în dreptul nostru, determină, în principiu, ca orice persoană cu capacitate deplină de exerciţiu să poată tranzacţiona cu privire la orice drepturi litigioase. Excepţiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. Exemplificăm în acest sens: litigiile privind bunurile care fac parte din domeniul public al statului – bunuri inalienabile; litigiile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului, litigii privind evacuarea chiriaşului din locuinţă, etc.

4.5 LUCRARE DE VERIFICARE Prezentaţi asemănările şi deosebirile existente între o clauză compromisorie şi

compromisul arbitral.

4.6 BIBLIOGRAFIE Titus Prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucureşti,

2005; Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. Codul de procedură civilă Codul civil

Tribunalul arbitral

19

Unitatea de învăţare nr.5 TRIBUNALUL ARBITRAL 5.1 OBIECTIVE - să prezinte particularătăţile soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului

- să prezinte cursanţilor avantajele acestei proceduri; - să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile prezentate.

5.2 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Tribunalul arbitral este alcătuit din arbitrii sau arbitrul desemnat de părţi, în condiţiile determinate prin convenţia arbitraîă, în vederea soluţionării unui anumit litigiu survenit între ele. El are o existenţă efemeră, identică cu durata soluţionării cauzei, indiferent de forma în care este organizat arbitrajul, ad-hoc sau instituţional. Aşadar, tribunalul arbitrai nu se identifică sau confundă cu însăşi instituţia arbitrală, în cazul arbitrajului instituţional (denumită comisie, centru etc, după caz), şi nu preia caracterul permanent al acesteia. Rămâne o structură cu o existenţă precis delimitată în timp, cu prerogative şi puteri care nu exced cadrului procesului în considerarea căruia a fost învestit

Desemnarea arbitrilor se realizează întotdeauna în concordanţă cu prevederile convenţiei arbitrale, în cazul arbitrajului ad-hoc şi, în conformitate cu această convenţie sau, după caz, potrivit regulilor procedurale aplicabile, în cazul arbitrajului instituţional. Se poate susţine însă, pe bună dreptate, că, potrivit legii române, şi într-un caz şi în altul, regula de constituire determinată prin convenţia arbitrală rămâne singura aplicabilă, întrucât, chiar în arbitrajul instituţional, optând-pentru o instituţie arbitrală, părţile au ales implicit şi regulile procedurale şi, o dată cu acestea, şi normele de constituire a tribunalului arbitrai prevăzute de ele. Regula devine aşadar o altă expresie a suveranităţii voinţei părţilor şi, deci, a naturii contractuale a instituţiei. Ea se manifestă într-un dublu plan: a) dreptul părţiloi de a stabili numărul arbitrilor care alcătuiesc tribunalul arbitrai, având libertatea de a conveni asupra unui complet alcătuit dintr-unul, doi' sau trei arbitri; b) dreptul fiecăreia dintre părţi de a-şi desemna nominal arbitrul propriu, când s-a convenit asupra unui tribunal alcătuit din doi sau trei arbitri sau de a conveni asupra unicului arbitru, în cazul completului unipersonal. Când în mod expres prin convenţia arbitrală nu s-a făcut nici o referire la numărul arbitrilor, fiecare parte îşi va determina propriul arbitru, urmând ca cei doi, astfel desemnaţi, să convină asupra persoanei supraarbitrului. în cazul arbitrajului instituţional, manifestarea acestei libertăţi de opţiune poate îmbrăca şi alte forme de expresie: partea poate solicita ca, în numele său nominalizarea să fie făcută de autoritatea de nominare sau ca unicul arbitru să fie desemnat de către această autoritate, conform înţelegerii părţilor. Libertatea părţilor de a-şi determina numărul arbitrilor ce vor alcătui tribunalul arbitrai, completată de dreptul lor

Tribunalul arbitral

20

de a nominaliza persoana arbitrilor cărora le vor supune spre judecare litigiul dintre ele, sau de stabili re liberă a modului în care aceştia vor fi desemnaţi, se constituie într-o veritabilă distincţie faţă de judecata de drept comun. în cadrul acesteia din urmă, numărul judecătorilor care alcătuiesc completul de judecată este fixat prin norme procedurale imperative, independente de voinţa părţilor, după cum părţile nu-şi pot alege judecătorii. încălcarea lor echivalează cu nesocotirea unor dispoziţii de ordine publică.

5.3 CONFIDENŢIALITATEA ARBITRAJULUI

Este încă una din trăsăturile instituţiei care nu doar o

deosebeşte, ci şi o avantajează faţă de judecata din dreptul co-mun. Apreciem că forţa obligativităţii acestei condiţii derivă tot din latura contractuală a naturii arbitrajului; participanţii la procesul arbitrai şi-au dobândit accesul în baza unui contract, fie ei convenţia arbitrată sau contractul de mandat în diferitele lui variante (între arbitri şi părţi, între autoritatea de norninare şi arbitri, între părţi şi reprezentanţii lor în proces - avocaţi, administratori etc). Toţi cei care se situează în afara acestor raporturi juridice contractuale au calitatea de terţi în raport cu litigiul şi, prin urmare, se prezumă lipsa lor de interes în cauză. Ei vor avea acces Ia dezbateri şi la orice informaţii legate de litigiu numai cu autorizarea părţilor. Este o distincţie esenţială faţă de judecata din dreptul comun pentru care dispoziţii imperative prevăd caracterul public al dezbaterilor (art. 5 din Legea nr. 92/1992). Nuanţări diferite ale obligaţiei de a respecta confidenţialitatea arbitrajului sunt evidente şi între arbitrajul ad-hoc şi cel instituţional. Astfel (spre a ne referi doar la legea română), în timp ce dispoziţiile de drept comun ale art. 353 pct. c) din Cartea a IV-a, la care am mai făcut referire, aplicabile arbitrajului ad-hoc, au în vedere consecinţele încălcării de către arbitri a. obligaţiei de confidenţialitate, din ea rezultând indirect caracterul secret al dezbaterilor, în regulamentele arbitrajelor instituţionale, atât ale camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, cât şi al camerei României, interdicţia de a divulga date şi informaţii legate de litigiu sau de participare a terţilor la dezbateri este mai riguros reglementată, ea vizând toate categoriile de persoane, de Ia cele care au o anume tangenţă cu activitatea administrativă, organi-zatorică a arbitrajului (instituţia pe lângă care funcţionează, per-sonalul ei, care prin atribuţiile proprii intră în contact cu date şi informaţii legate de litigiu), până la cele care, fără a avea aseme-nea legături sau implicaţii, ar solicita accesul ia dosar. In timp ce pentru terţi participarea Ia dezbateri reprezintă o interdicţie, pentru tribunalul arbitrai orice aspect legat de proces devine obligaţie de confidenţialitate. Este o caracteristică a arbitrajului în general, intern şi internaţional deopotrivă. Ea îşi găseşte expresia juridică în toate regulamentele marilor instituţii de arbitraj, precum şi în prevederi convenţionale. Intre acestea, legea română este dintre cele mai exigente. La fel sunt, de exemplu, regulile aplicabile în arbitrajul Asociaţiei Britanice a Comercianţilor Deşeurilor de Bumbac, care

Tribunalul arbitral

21

stipulează posibilitatea înlocuirii, în cadrul procedurii, a numelui părţilor, cu numere sau litere, astfel încât identitatea acestora rămâne necunoscută chiar şi pentru arbitri. în mod similar, regulile Federaţiei Comercianţilor de Cafea, prevăd posibilitatea ca în litigiile referitoare la calitate2, dacă părţile o solicită sau contractul o prevede, identitatea părţilor să nu fie divulgată arbitrilor. Analiza raţionamentelor avute în vedere de legiuitor prin impunerea caracterului public şedinţelor de judecată în dreptul comun, şi anume, de a acorda părţilor garanţia corectitudinii, imparţialităţii şi independenţei judecătorilor, de a stimula rigurozitatea acestora, preocuparea lor de a oferi celor prezenţi un exerciţiu profesional competent, de a asigura transparenţa procedurilor cu scopul prevenirii atitudinilor oculte sau părtinitoare, face dificilă aprecierea confidenţialităţii judecăţii în arbitraj ca un avantaj al instituţiei. Cu toate acestea, a fost apreciată consecvent în acest mod. Se ajunge la o inversare a principiilor; publicitatea dezbaterilor apreciată în prima situaţie ca avantajoasă este cotată ca un dezavantaj în cea de a doua. Explicaţia trebuie legată strict de natura litigiilor supuse judecăţii şi, deopotrivă, de calitatea de comerciant a părţilor în arbitraj. Fiind competent să judece iitigii patrimoniale ivite în legătură cu săvârşirea unor acte sau fapte de comerţ, prin caracterul confidenţial, arbitrajul contribuie la protejarea onorabilităţii comercianţilor, previne deteriorarea iremediabilă a climatului de afaceri, alterarea acută a încrederii între partenerii de contracte.

Cât priveşte conflictul dintre confidenţialitatea arbitrajului şi publicarea sentinţelor arbitrale, conflict Ia care face referire acelaşi autor român, invocând surse doctrinare franceze, apreciem că el reprezintă, în plan intern, cel puţin în ultimii ani, mai mult o ipoteză teoretică şi nicidecum un pericol real. Deşi sunt frecvent şi abundent publicate, în ultimii ani, în lucrări de specia litate, sentinţe pronunţate în litigii arbitraîe, inclusiv în soluţionarea unor acţiuni în anulare, nu au fost niciodată personalizate, identitatea părţilor nefiind dezvăluită. Ca atare, nu s-a ajuns ia - situaţii conflictuale generate de încălcarea confidenţialităţii şi s-a realizat în acelaşi timp publicitatea soluţiilor promovate, în scopul constituirii jurisprudenţei absolut necesare într-un domeniu cu o experienţă restrânsă.

5.4 CHELTUIELILE ARBITRALE

Cartea a IV-a consacră un întreg capitol (Capitolul VI) problematicii legate de suportarea cheltuielilor arbitraîe. Prevederile ţin seama. Ia rândul lor, de natura juridică mixtă a arbitrajului. Astfel, consensul Dărtilor devine resulă prioritară în stabilirea modalităţii de repartizare a cheltuielilor aferente organizării şi desfăşurării arbitrajului, a onorariilor arbitrilor, a celor corespunzătoare administrării probelor, deplasării părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor. în judecata în

Tribunalul arbitral

22

dreptul comun, în schimb, fiecare parte va suporta sumele corespunzătoare pretenţiilor sale, probelorsolicitate etc, urmând ca prin hotărârea pronunţată ele să fie fixate în sarcina celei căzute în pretenţii. Această soluţie este preluată în arbitraj numai cu titlu de rezervă aplicabilă în lipsa realizării acordului dintre părţi. Sunt reglementate şi alte reguli complementare care deschid tribunalului arbitrai căi alternative de asigurare a plăţii cheltuielilor arbitraîe. Astfel, acesta are dreptul de a evalua în mod provizoriu onorariile arbitrilor şi de a obliga părţile să consemneze suma respectivă prin contribuţie egaiă, după cum are posibilitatea de a obliga părţile în solidar Ia plată. Şi această variantă este însoţită de propriile soluţii de rezervă, şi anume: dacă pârâtul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată, suma va fi avansată în totalitate de reclamant, urmând ca prin hotărârea arbitrată să fie determinat atât cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, cât şi modul de suportare de către părţi. Şi, în sfârşit, o a doua variantă pentru care se poate opta, mai simplă şi eficientă, este cea care oferă posibilitatea tribunalului arbitrai de a condiţiona punerea în mişcare a procesului arbitrai de consemnarea, avansarea sau plata cheltuielilor arbitraîe (art. 3592 din Cartea a IV-a). Spre a oferi părţilor garanţia corectei evaluări a acestor cheltuieli, li se recunoaşte dreptul de a solicita instanţei de drept comun să examineze temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitrai şi să determine atât onorariile, cât şi modalităţile de plată ce vor fi urmate (art. 3593 din Cartea a IV-a). Setul de reguli este aplicabil în arbitrajul ad-hoc; prin el se oferă soluţii variate la îndemâna părţilor şi a tribunalului arbitrai, alegerea uneia sau alteia făcându-se în funcţie de circumstanţele concrete. Posibilitatea de a opta pentru varianta apreciată ca cea mai eficientă a fost gândită de legiuitor în scopul înlăturării riscurilor neplăţii şi garantării finalizării arbitrajului. Fiind o justiţie privată, ea este finanţată în exclusivitate de părţi. ]n cazul arbitrajului instituţional, taxele aferente organizării, onorariilor arbitrilor, precum şi celorlalte cheltuieli arbitraîe sunt stabilite şi achitate în conformitate cu regulamentul instituţiei respective. De exemplu, în Regulamentul Curţii de Arbitraj Internaţional a României, precum şi în cele ale camerelor terito-riale, este determinată nu doar valoarea taxelor, prin raportare la valoarea pretenţiilor formulate, ci şi.modalităţile de plată, precum şi de suportare a altor cheltuieli inerente soluţionării (traduceri, administrarea probelor, deplasarea arbitrilor, experţilor etc.) Na tura juridică a instituţiei impune o altă consecinţă a neplăţii taxei Taxele arbitrale, în schimb, nu sunt destinate satisfacerii unor interese generale, ca şi cele judecătoreşti, ci susţinerii şi asigurării suportului financiar necesar înfăptuirii unei justiţii private-arbitrajul. Eîe aparţin, prin urmare, finanţelor private, gestiunea lor urmând regulile dreptului privat. Nu sunt, în consecinţă, stabi lite prin acte normative, cum este cazul taxelor de timbru, ci prin voinţa părţilor, ca expresie a componentei contractuale a arbitrajului, dominat de principiul autonomiei de voinţă, sau, în lipsa

Tribunalul arbitral

23

acordului lor, după caz, de către tribunalul arbitrai sau instanţa de judecată, Ia cererea părţilor, sau, cei mult prin regulamentul unei instituţii arbitraîe, în cazul arbitrajului instituţional. în toate cazu rile însă, ele sunt destinate acoperirii cheltuielilor organizatorice, funcţionale, procedurale specifice arbitrajului şi, de cele mai multe ori, în cotă-parte, şi plăţii onorariilor arbitrilor [atunci când acestea nu sunt stabilite separat, cum este cazul onorariilor arbi-trilor străini desemnaţi în litigiile internaţionale soluţionate de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României - art. 9 alin. (4) din Regulile de Procedură aplicabile în arbitrajul pentru soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional]. Latura contractuală este evidentă şi se manifestă şi asupra acestei componente a arbitrajului. Latura jurisdicţională, este, la rândul ei prezentă, prin puterea conferită arbitrilor de a determina, la rândul lor taxele arbitraje, regulile de plată a lor atunci când nu se realizează consensul părţilor, sau când ele nu sunt stabilite de către instanţa judecătorească. Este, de asemenea, prezentă, prin forţa executorie dobândită de hotărârea arbitraiă care dispune în conţinutul ei şi cu privire la taxele arbitraîe. Literatura de specialitate a apreciat obligaţia de plată a onorariilor arbitrilor ca fiind „un efect al naturii sinaîagmatice a con tractului de.arbitraj."'Acelaşi autor apreciază, şi ne însuşim acest punct de vedere, că deşi nu este reglementată expres, restituirea onorariilor este posibilă, ca o aplicaţie a principiului excepţiei de neexecutare a contractului (exceplio non adimpleti contractus). Ea este, deci, consecinţa nereaiizării misiunii încredinţate şi acceptate, sau neonorării ei în mod corespunzător. Dacă în.practica arbitraiă internaţională au fost înregistrate asemenea cazuri, în cea internă, în schimb, până în prezent, nu avem cunoştinţă de consumarea unor astfel de speţe, fapt îmbucurător pentru o instituţie care îşi doreşte ascensiunea.

5.5 TERMEN DE SOLUŢIONARE A LITIGIULUI

Reprezintă un alt element de specificitate al arbitrajului în

comparaţie cu instanţele de drept comun şi, aşa cum evidenţiază această comparaţie, un alt avantaj faţă de acestea. Posibilitatea

Părţilor litigante de a-şi predetermina durata soluţionării diferen -dului situează şi acest aspect al procesului în limitele libertăţii de manifestare a voinţei lor, exprimată prin convenţia arbitraîă. Ter -menul fiind, aşadar, un element al convenţiei arbitrale, se poate afirma că şi în acest caz componenta convenţională a instituţiei este cea care-i imprimă caracterul specific, distinctiv. Numai în măsura în care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a hotărî ter-menul de soluţionare, devin aplicabile dispoziţiile supletive ale Cărţii a IV-a (art. 3533) care prevăd intervalul de 5 luni ca durată maximă de finalizare a procesului. Depăşirea lui, întrucât coincide

Tribunalul arbitral

24

cu o abatere de la condiţiile iniţial contractate, presupune iar, spre a fi valabil realizată., consensul părţilor, exprimat în scris. Este o aplicaţie a regulii potrivit căreia orice modificare a con tractului se realizează cu acordul părţilor contractante. Nu exisă o limitare a perioadei cu care termenul poate fi prelungit de către părţi prin consens. Având însă în vedere împrejurările în care urmează a se realiza acest nou acord (după declanşarea procesului, când disputa dintre ele este acută) şi spre a nu se risca o blocare a procedurii sau derularea ei cu depăşirea termenului şi, pe cale de consecinţă, incidenţa prevederilor care permit părţii interesate desfiinţarea hotărârii arbitrale pentru acest motiv [art. 364 lit. e) din Cartea a IV-a], legiuitorul a prevăzut şi soluţii de rezervă, de competenţa tribunalului arbitrai, care, pentru motive temeinice, poate dispune prelungirea termenului cu cel mult două luni.

In cazul arbitrajului instituţional, termenul de soluţionare face obiectul prevederilor regulilor procedurale proprii instituţiei. De exemplu, în cazul arbitrajului organizat pe lângă camerele de comerţ şi industrie teritoriale, precum şi cel al Curţii de Arbitraj Internaţional Bucureşti este de cinci luni în litigiile interne, consi -derate de Ia data. constituirii tribunalului arbitrai (care este data la care supraarbitruî sau ultimul dintre arbitri a acceptat însărcinarea), şi este de 9 luni în arbitrajul internaţional, în cazul celui organizat pe lângă camerele teritoriale şi, respectiv, de 12 luni, potrivit Regulilor Curţii de la Bucureşti. Termenul este de 3 luni, dacă părţile n-au convenit altfel, în cazul arbitrajului organizat de Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti şi al Camerei Arbitrale a Pieţei RASDAQ (art. 29).

în spiritul aceleiaşi autonomii de voinţă proprii instituţiei, legiuitorul a stipulat că trecerea termenului prevăzut de părţi sau de 5 luni prevăzut de lege în arbitrajul ad-hoc sau cel instituţional desfăşurat după Cartea a IV-a, devine motiv de caducitate a arbi trajului numai dacă una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitrai,-că înţelege să invoce caducitatea.

Limitarea în timp a duratei de soluţionare a litigiilor arbitrale rămâne valabilă nu doar în cazul arbitrajului organizat după legea română, ci şi în majoritatea arbitrajelor internaţionale. De exemplu, art. 820 alin. (1) din Codul de procedură civilă italian limitează durata soluţionării la 90 de zile de Ia data acceptării însărcinării de arbitru. La fel, art. 1456 din Codul de procedură civilă francez stabileşte un termen de soluţionare de 6 luni, calculat de la acelaşi moment - al acceptării învestirii de către arbitri. Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional din Paris preia acelaşi termen, în timp ce în cel al Asociaţiei Americane de Arbitraj durata prevăzută este de doar 30 de zile. Acesta se regăseşte în reglementările majorităţii statelor americane. în India termenul de pronunţare a hotărârii este de 4 luni, calculat cu începere de momentul intrării în funcţie a tribunalului arbitrai.

Modul de reglementare a termenului atât în legea română, cât şi în cele străine, pun cu prioritate în evidenţă faptul că natura juridică mixtă a instituţiei îşi exercită influenţele şi asupra naturii Iui juridice. Ca urmare, considerăm că el nu poate fi calificat ca Fiind

Tribunalul arbitral

25

exclusiv contractual (pe considerentul că părţile au liberta tea de a-1 determina, fiind unul din elementele convenţiei arbitrale), după curn nu este cu siguranţă nici exclusiv procesual, cum ar putea sugera sancţiunile prevăzute de legiuitor în cazul abaterilor de la el [este motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale pronunţate cu depăşirea lui - art. 364 lit. e) din Cartea a IV-a.

5.6LUCRARE DE VERIFICARE Identificaţi avantajele soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului comparativ cu

soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată.

5.7BIBLIOGRAFIE Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului

internaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985. Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980. Mircea Costin şi Sergiu Deleanu, Drept comercial internaţional, Partea generală , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994. Titus prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bbucureşti, 2005. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

________________________________________________________Hotărârea arbitrală

26

Unitatea de învăţare nr.6 HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

6.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor efectele hotărârii arbitrale;

- să prezinte condiţiile desfiinţării unei hotărâri arbitrale; - să familiarizeze cursanţii cu procedura îndreptării erorilor materiale

şi a completării unei hotărâri arbitrale.

6.2 EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE

În conformitate cu prevederile art. 367' din Cartea a IV-a, „hotărârea arbitrală este obligatorie", urmând a fi adusă Ia înde-plinire „de bună voie" de către partea împotriva căreia s-a pronunţat. Dispoziţia indică unul dintre efectele obligatorii ale contractului arbitrai (fie el clauză comprornisorie sau compromis), încheiat între părţi, scopul în considerarea căruia acesta a fost convenit, şi anume, însuşirea şi realizarea de către partea obligată a dispoziţiei tribunalului arbitrai căruia i-a fost încredinţată soluţionarea conflictului. Existenţa convenţiei arbi -trale este condiţia preliminară obligatorie a învestirii valabile a instanţei arbitrate, dar finalitatea urmărită prin încheierea ei este nu declanşarea procesului arbitrai în sine, ci realizarea unor pretenţii supuse aprecierii obiective a instanţei arbitrale şi consfinţite prin hotărârea arbitrală. Procedura arbitrală derulată reprezintă doar laboratorul în cadrul căruia sunt cântărite, anali-zate argumentele ce vor permite tranşarea disputei printr-o sentinţă. Obiectul convenţiei arbitrale îl reprezintă o obligaţie de a face, respectiv de a supune litigiul unei jurisdicţii speciale, dero -gatorii, unor dispoziţii procesuale specifice. Dar, aşa cum orice drept procesual nu are un scop în sine, fiind lipsit de valoare juri -dică în lipsa dreptului material căruia să-i devină aplicabil, reali-zarea obiectului convenţiei arbitrate face posibilă recunoaşterea prin hotărâre a dreptului substanţial disputat de părţi. în această situaţie, caracterul obligatoriu al convenţiei determină caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale în raporturile dintre părţile con -tractante din momentul în care aceasta a fost pronunţată (art. 96 9 C. civ.). Ea intră în puterea lucrului judecat, fără nici o altă forma-litate. Devine neîndoielnic caracterul contractual al hotărârii arbi -trale, reliefat de acest prim moment în care se consumă efectele ei. Desigur, se poate susţine că şi hotărârile judecătoreşti sunt obiigatorii, chiar dacă acest aspect nu se menţionează în mod expres, în conţinutul lor, ca în cazul celor arbitrale şi, ca urmare, nu există diferenţe, sub acest aspect, între ele şi cele arbitrale, efectul fiind comun ambelor categorii.Considerăm însă, că nu în rnod întâmplător legiuitorul a menţionat şi formulat în mod expres obligativitatea hotârârilor arbitrale.

Efectul definitiv şi efectul executoriu.Sunt efectele care susţin natura jurisdicţională a hotărârii; în acest sens, art. 368 alin. (3) din


27

Cartea a IV-a precizează că „ea are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive" iar, în conformitate cu textul art. 368, prin învestirea cu formula executorie, hotărârea „constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească." Prin cele două efecte ce-i sunt atribuite în mod expres de lege, hotărârea arbitrală este asimilată hotărârilor judecătoreşti. Ele asigură efectul sancţionator al nerealizării „de bună voie" a hotărârii de către cel obligat, obligarea acestuia la executare, răspunderea sa contractuală convertindu-se, în temeiul şi prin efectul legii, într-o răspundere jurisdicţională de natură să atribuie instituţiei arbitrajului forţa şi eficienţa juridică comparabile cu cele ale instanţelor de drept comun. Fiind definitivă, se bucură de puterea (autoritatea) luc r u l u i j u d e c a t . D a c ă c e l o b l i g a t p r i n h o t ă r â r e n u şi-o însuşeşte de bună voie, ignorând caracterul ei obligatoriu, partea interesată va solicita învestirea ei cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) C. proc. civ. Competenţa învestirii revine instanţei judecătoreşti care ar fi soluţionat litigiul în fond în lipsa convenţiei arbitrale (art. 367' din Cartea a IV -a).

6.3 ACŢIUNEA ÎN ANULARE A HOTĂRÂRII ARBITRALE

Singura cale de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzută in-varianta modificată, modernizată a art. 364 din Cartea a IV -a este acţiunea în anulare care poate fi promovată numai în cazurile. expres şi limitativ prevăzute de lege. Excluderea celorlalte căi de

atac, ordinare şi extraordinare, reglementate de varianta iniţială, nemodificată a Codului de procedură civilă, a fost inspirată de

Legea-model elaborată de UNC1TRAL şi adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U în 1985. Soluţia influenţează considerabil durata finalizării judecăţii arbitrale, eliminând caracterul dilatoriu şi greoi care, înainte de modificare, făcea mai puţin recomandabilă şi tentantă judecata prin arbitraj. Ceieritatea specifică instituţiei este şi în acest mod efectiv şi eficient asigurată. Instituirea unei unice modalităţi de desfiinţare şi, mai cu seamă, limitarea cauzelor care justifică promovarea ei, ar putea fî, într-o primă interpretare, de natură să inspire reţineri în a opta pentru această formă-de justiţie privată. S-ar putea aprecia că soluţiile ei scapă, într-o oarecare măsură, controlului judecătoresc menit să confere părţilor garanţia temeiniciei şi legalităţii deciziilor promovate. Considerăm că temerea este nejustificată şi nu rezistă Ia o analiză mai profundă a împrejurărilor care permit promovarea acţiunii în anulare, coroborată şi cu aprecierea naturii juridice a acestei instanţe. Componenta contractuală a naturii juridice a arbitrajului permite părţilor să -şi prefigureze în mare măsură termenii în care se va derula


28

judecata, începând cu alegerea concordantă a regulilor aplicabile, a arbitrilor, a limitelor competenţelor acestora etc. Or, bună parte din cauzele de desfiinţare a hotărârii au în vedere tocmai nesocotirea diferitelor aspecte ale convenţiei părţilor. In plus, fondul litigiului este apreciat şi evaluat de persoane (arbitri), alese dintre specialişti care justifică încrederea părţilor în com-petenţa şi probitatea cu care se vor pronunţa asupra diferendului dintre ele. Apreciem că acesta este unul din aspectele cheie de care depinde calitatea actului de judecată înfăptuit.

Caracterul bivalent al acţiunii în anulare este pus în evidenţă şi de motivele exprese care o pot susţine, prevăzute de art. 364 C. proc. civ., în care se îmbină încălcarea unor elemente ale convenţiei dintre părţi cu abaterile de la normele imperative pro -cedurale. Astfel: a) litigiul nu este susceptibil de soluţionare pe calea arbitraju lui b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inope rante c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului ar bitrajului f) tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita), sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita)', ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita) g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legi

6.4 ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Soluţia de urmat este consacrată în arbitrajul ad-hoc de pre-vederile art. 362 din Cartea a IV-a, care surprind următoarele situaţii, oferindu-Se căile rectificative: a) dacă prin hotărârea pro -nunţată tribunalul arbitrai a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi va solicita, în termen de 10


29

zile de la primirea hotărârii, completarea ei; b) în acelaşi termen se vor rectifica greşelile materiale din conţinutul hotărârii sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de caicul. îndreptarea sau rectificarea, după caz, se va realiza la cererea oricăreia dintre părţi sau din oficiu şi se va ma -terializa printr-o hotărâre de completare sau încheiere de în-dreptare care vor deveni parte integrantă din hotărârea arbitrală. Hotărârea de completare se dă cu citarea părţilor. Nici una dintre cereri nu va atrage cheltuieli suplimentare pentru părţi.

Am arătat într-un alt capitol că omisiunea tribunalului abitral de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere reprezintă un motiv comun pentru două soluţii procedurale diferite: cererea de com-pletare a hotărârii arbitrale sau acţiunea în anularea ei. Diferit este numai intervalul de timp în care ele pot fi. promovate: 10 zile de la comunicare, în cazul primeia, 30 de zile în cazul celei de-a doua. Ca urmare, dacă, indiferent din ce motive, partea interesată a pierdut termenul pentru formularea cererii de completare, (care, altfel, rămâne preferabilă), are la îndemână cea de-a doua soluţie, mai complexă, costisitoare şi anevoioasă, acţiunea în anulare. Dar evident, fiind în termen pentru oricare din ele, va alege liber calea procedurală adecvată.

6.5 LUCRARE DE VERIFICARE Care este calea desfiinţării unei hotărâri arbitrale?

6.6 BIBLIOGRAFIE

Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului

internaţional, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1985. Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Măria Rusu, Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980. Mircea Costin şi Sergiu Deleanu, Drept comercial internaţional, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994. Titus prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bbucureşti, 2005. Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. Codul de procedură civilă.

Arbitrajul comercial internaţional

30

Unitatea de învăţare nr.7 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

7.1 OBIECTIVE - să prezinte cursanţilor elementele specifice arbitrajului comercial intrenaţional;

- să prezinte procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine în România;

- să familiarizeze cu reglementările diferitelor convenţii internaţionale în materie

7.2 REGULI SPECIFICE

Potrivit art. 369 C. proc. civ., “un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.Arbitrajul internaţional este reglementat în Codul de procedură civilă în capitolele X şi XI ale Cărţii a IV-a, respectiv art. 369- 3703.

Arbitrajul comercial internaţional este o instituţie juridică privind soluţionarea litigiilor ce se ivesc în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, de către persoane, învestite cu acestă sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu. Prorogarea convenţională a competenţei, prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a fi supuse spre soluţionare unor persoane care nu au calitate de judecător, constituie caracteristica esenţială a arbitrajului. Părţile contractante au posibilitatea legală de a prevedea în însuşi contractul lor, o clauză potrivit căreia orice litigiu ce se va ivi cu privire la acel contract să nu fie dat spre soluţionare instanţelor de drept comun, ci unor persoane desemnate prin voinţa părţilor contractante, şi tot astfel, soluţionarea litigiului ce se va ivi se va face potrivit stipulaţiunilor contractului aplicate şi interpretate în lumina unui sistem de drept pe care tot părţile îl vor determina1.

Arbitrajul poate fi definit ca o modalitate de rezolvare a conflictelor prin instituirea unei justiţii private potrivit cu care, în temeiul unei convenţii, litigiile pot fi sustrase jurisdicţiilor de drept comun, pentru a fi soluţionate de anumite persoane învestite cu misiunea de a judeca. În dreptul internaţional privat acordul poate să se nască din voinţa părţilor sau dintr-o convenţie internaţională.2

Locul arbitrajului. Spre deosebire de arbitrajul intern, arbitrajul internaţional se poate desfăşura atât în România, cât şi în orice ţară, în funcţie de convenţia părţilor.

În cazul în care părţile nu au prevăzut altfel, legea procedurală aplicabilă litigiului va fi cea a statului în care se desfăşoară arbitrajul – lex fori.

În timp ce în arbitrajul intern legea permite formarea tribunalului arbitral dintr-un număr par de arbitri, pentru arbitrajul comercial legea impune

1 Tudor Popescu – Soluţionarea litigiilor patrimoniale, Bucureşti, 1980, pag. 7

2 Ovidiu Ungureanu şi Călina Jugastru – Manual de drept intrenaţional privat, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag.

175


31

ca tribunalul arbitral să fie format dintr-un număr impar de arbitri. În ceea ce priveşte cetăţenia arbitrilor, partea străină poate numi

arbitri de cetăţenie străină, în vreme ce arbitrul unic sau suprarabitrul poate fi cetăţean al unui stat terţ faţă de statele din care provin părţile.

Onorariile arbitrilor şi celelalte cheltuieli în legătură cu arbitrajul vor fi suportate, în lipsa unei convenţii contrare, de partea care şi-a numit arbitru, în timp ce pentru arbitrul unic sau supraarbitru, cheltuielile vor fi suportate de ambele părţi, în mod egal.

Durata următoarelor termene în arbitrajul internaţional este dublată: termenul de 5 zile pentru aceptarea însărcinării de arbitru şi comunicarea acestei acceptări către părţi; termenul de 10 zile pentru numirea supraarbitrului de către cei doi arbitri, şi termenul de 5 zile pentru comunicarea acceptării însărcinării de către supraarbitru; termenul de 10 zile de la numirea arbitrului sau de la survenirea cauzei de recuzare, stabilit pentru promovarea cererii de recuzare, şi termenul de 10 zile pentru soluţionarea cererii de recuzare; termenul de 15 zile ce trebuie să treacă între data primirii citaţiei de către parte şi data stabilită pentru dezbateri; termenul de 10 zile de la data comunicării hotărârii pentru formularea cererii de completare sau de îndreptare a greşelilor materiale. Termenul de soluţionare a litigiului se păstrează, respectiv 5 luni de la

data constituirii tribunalului arbitral, în cazul arbitrajului ad -hoc. În cazul arbitrajului instituţionalizat, termenul de soluţionare poate fi de 9 sau chiar 12 luni.

Limba în care se vor purta dezbaterile în faţa tribunalului arbitral. Părţile au deplina posibilitate de a opta pentru aceasta, fie convenţia arbitrală, fie printr-o înţelegere ulterioară separată. În lispa unei algeri, tribunalul arbitral stabileşte limba dezbaterilor prin raportare la limba contractului din care s -a născut litigiul, sau într-o altă limbă de circulaţie internaţională.

7.3 RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE STRĂINE Conform prevederilor Codului român de procedură civilă, o hotărâre este considerată străină atunci când:

fie este dată pe teritoriul unui stat străin; fie dată pe teritoriul României, nu este considerată ca naţională, pentru că elementele de extraneitate prevalează în speţă (ambele părţi sunt de naţionalitate străină şi hotărârea a fost dată prin aplicarea unei legi străine). Pentru ca o hotărâre arbitrală străină să fie executată în România, ea

trebuie mai întâi recunoscută, adică judecătorii români consideră hotărârea definitivă şi irevocabilă, şi după aceea executată, adică pusă efectiv în aplicare.


32

Procedura prin care judecătorii examinează regularitatea internaţională a hotarârilor străine, în vederea recunoaşterii şi execută rii acestora, este cunoscută sub denumirea exequatur.

În vederea recunoaşterii şi executării unei hotărâri arbitrale străine, judecătorii români trebuie să verifice conformitatea acesteia cu prevederile Legii 105/1992 sau, după caz, cu convenţiile internaţionale la care România este parte. Prin această acţiune instanţele nu au autoritatea de a rejudeca sau reanaliza cazul sau de a modifica în vreun fel hotărârea arbitrală.

Legea 105/1992 stipulează că prevederile sale sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu conţin reguli contrare. Astfel, prevederile convenţiei internaţionale prevalează.

Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Legii 105/1992. Art. 165 din Legea 105 prevede că “termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat”.

Hotărârile străine pot fi recunsocute în România, spre a beneficia de autoritate de lucru judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile:

a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

b) hotărârea străină trebuie să fie pronunţată de un tribunal arbitral competent să soluţioneze cauza.

Tribunalul arbitral nu este competent dacă: - convenţia arbitrală nu este valabilă; - tribunalul arbitral nu a fost valabil constituit; - hotărârea prevede dispoziţii ce nu au legătură cu arbitrajul. c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor

arbitrale străine între România şi statul în care a fost pronunţată hotărârea; d) hotărârea arbitrală nu trebuie să încalce principiile legii

române cu privire la ordinea publică; e) în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în absenţa părţii

căzute în pretenţii, este obligatoriu să se evalueze toate aspectele şi respectivei părţi să i se fi dat posibilitatea să-şi formuleze toate apărările şi să îşi exercite toate căile de atac împotriva acestei sentinţe;

f) hotărârea nu trebuie să fie obţinută în mod fraudulos; g) cazul nu a fost soluţionat de o instanţă din România sau nu

era pe rolul unei instanţe române la data la care cauza a fost înregistrată la curtea de arbitraj internaţional;

h) punerea în executare să se facă în termenul de 3 ani, dacă nu este o altă limită prevăzută de legea ţării în care a fost pronunţată hotărârea.

Cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute legea procedurală română, şi va fi însoţită de următoarele acte:

- copia hotărârii arbitrale străine;


33

- dovada caracterului definitv al acesteia; - copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare,

comunicate părţii care a lipsit în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că cătaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de partea căzută în pretenţii;

- orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte consiţiile cerute de lege pentru a putea fi recunsocută în România.

Cererea de recunoaştere a hotărârii arbitrale străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor. Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă, din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.( art. 172 din Legea 105/1992). Hotărârea arbitrală, recunsocută cu respectarea condiţiilor mai sus-menţionate, se bucură de autoritate de lucru judecat. O hotărâre arbitrală străină poate fi valorificată în România şi pe calea executării silite, dacă hotărârea este executorie potrivit legii care a pronunţat-o, iar dreptul de a cere excutarea silită nu s-a prescris potrivit legii române. Potrivit art. 173 alin. 2 din Legea 105, hotărârile prin care s-au luat măsuri asiguratorii şi cele cu execuţie provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României. Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei care sunt obligaţi a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul judeţean în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea. Cererea de încuviinţare a executării silite, va fi însoţită de dovada caracterului executor al hotărârii arbitrale străine. Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlul executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.

Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Convenţiei de la New York – 1958. Cea mai importantă convenţie la care România este parte este Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine – Convenţia de la New York din anul 1958, care a fost ratificată de 135 de ţări. România a ratificat această convenţie sub rezerva aplicării acesteia numai pentru sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul statelor semnatare cu privire la speţe comerciale. În ce priveşte aplicarea convenţiilor internaţionale, în practica judiciară s-au întâlnit situaţii când s-au aplicat prevederile Legii 105, cu toate că în acele cazuri aveau prioritate prevederile convenţiilor internaţionale. Astfel, într-un caz, Tribunalul Bucureşti a dispus executarea unei sentinţe arbitrale internaţionale pronunţată de Curtea de Arbitraj de la Paris, afrimând că „sentinţa îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea 105”. Deşi sentinţa a fost pronunţată în Franţa, care este stat semnatar al Convenţiei de la New York, atât Curtea de Apel, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au preferat să facă referire strict la prevederile Legii 105/1993. Consecinţele refuzului instanţelor de a aplica cu întâietate convenţiile internaţionale sunt semnificative. Pe de altă parte, în comparaţie cu Convenţia de la New York, Legea 105 prevede pentru executarea unei sentinţe arbitrale îndeplinirea unui număr mare de condiţii de regularitate. Pe de altă parte, Convenţia de la New York a inversat sarcina probei cu privire la condiţiile de regularitate.


34

Potrivit termenilor Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală beneficiază de prezumţia regularităţii. Astfel, partea nu mai este obligată obligată să dovedească regularitatea unei sentinţe arbitrale, ci are numai obligaţia de a prezenta instanţei sentinţa arbitrală şi convenţia arbitrală. În baza convenţiei de la New York, executarea hotărârilor arbitrale poate fi refuzată, la cererea părţii contra căreia este invocată, numai dacă acesta reuşeşte să dovedească neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Convenţia de la New York.

Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o hotarâre arbitrală străină să fie executată pe teritoriul României sunt, potrivit Convenţiei de la New York, sunt următoarele:

Sentinţa trebuie să fie executorie pentru părţi; Sentinţa nu trebuie să fi fost respinsă sau anulată de o autoritate competentă din ţara în care a fost pronunţată, sau în baza legii în care respectiva sentinţă a fost pronunţată; Convenţia arbitrală este valabilă în baza legii care guvernează părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în baza legii ţării în care sentinţa a fost pronunţată; Părţile convenţiei arbitrale nu sunt în incapacitate; Constituirea instanţei arbitrale trebuie să fie efectuată în conformitate cu convenţia părţilor sau, în lipsa unei astfel de convenţii, în conformitate cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; Sentinţa nu trebuie să trateze aspecte ce nu cad sub incidenţa arbitrajului. Totuşi, atunci când cauza supusă arbitrajului conţine aspecte nesupuse arbitrajului şi care pot fi separate de cele supuse arbitrajului, acea parte a sentinţei care conţine aspecte legate de arbitraj poate fi recunoscută şi executată; Recunoaşterea sau aplicarea sentinţei nu trebuie să fie contrară legilor privind ordinea publică din România. Executarea hotărârilor arbitrale străine potrivit Convenţiei de la

Washington din 18 martie 1965 privind reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state. Prin această convenţie s-a creat un Centru internaţional, cu sediul în Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, în scopul de a oferi mijloace de conciliere şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor cu privire la investiţii ivite între un stat contractant (sau o anumită colectivitate publică sau un anume organism dependent de acesta şi pe care îl desemnează centrul) şi persoana unzui alt stat contractant, care sunt în relaţie directă cu o investiţie, diferende pe care părţile au consimţit în scris să le supună centrului.

Prin persoana unui alt stat contractant înţelegem: - orice persoană fizică care posedă naţionalitatea unui stat

contractant, altul decât statul parte la diferend la data la care părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la care cererea a fost înregistrată, cu excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste date posedă deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant parte la diferend;


35

- orice persoană juridică care posedă naţionalitatea unui stat contractant, altul decât statul parte la diferend la data la care părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice persoană juridică care posedă naţionalitatea statului contractant parte la diferend la aceeaşi dată şi pe care părţile au convenit să o considere ca aparţinând unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia de către interese străine.

Art. 54 prevede: (1) Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinţă dată în

cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe teritoriul zisului stat. un stat contractant cu o constituţie federală poate să asigure executarea sentinţei prin intermediul tribunalelor federale şi să prevadă că acestea vor trebui să considere o asemenea sentinţă ca o judecată definitivă a tribunalelor unuia dintre statele federale.

(2) Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea unei sentinţe pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o copie certificată, pentru conformitate, de către secretarul general al tribunalului naţional competent sau oricărei alte autorităţi pe care zisul stat o va desemna în acest scop. Fiecare stat contractant face cunoscute secretarului general tribunalul competent sau autorităţilor pe care le desemnează în acest scop, informându-l asupra eventualelor schimbări.

(3) Executarea este reglementată de legislaţia privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o asemena procedură. Aşadar, hotărârile arbitrale pronunţate cu respectarea prevederilor impuse, privitoare la constituirea tribunalului arbitral, competenţă şi mod de soluţionare, se bucură în România, ca stat semnatar al Convenţiei de la Washington, de recunoaştere şi executare, cu precizarea unei prealabile proceduri de exquatur desfăşurată de instanţa competentă de pe teritoriul ţării noastre.

7.4 LUCRARE DE VERIFICARE Prezentaţi procedura executării hotărârilor arbitrale străine conform

Convenţiei de la New York- 1958..

7.5 BIBLIOGRAFIE Codul de procedură civilă;

Titus Prescure, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005; Mircea Costin şi Sergiu Deleanu, Drept comercial internaţional, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.


36

Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;

Convenţia de la New York – 1958;

Convenţia de la Washington – 1965 – pentru reglementarea diferendelor relative la

investiţii între state şi persoane ale altor state

arbitraj comercial

Documents