CONSIDERAŢII PRIVIND PRODUSELE LACTATE SINBIOTICE

La începutul secolului XX, s-a dezvoltat un interes deosebit asupra semnificaţiei bacteriilor găzduite de intestinul uman. Studiile lui Mecinicov pe aceasta temă susţineau cu mare convingere că o dietă neechilibrată poate conduce la ceea ce el numea „putrefacţia intestinului”, fapt periculos pentru sănătatea umană şi care poate conduce chiar la scurtarea vieţii.

S-a presupus că prin consumul de bacterii lactice conţinute în produse precum iaurtul se previn efectele negative asupra intestinului. Presupunerea a fost argumentată prin creşterea speranţei de viaţă la anumite grupuri etnice care au o dietă bogată în produse lactate acide. Mult mai târziu, oamenii de ştiinţă au demonstrat că bacteriile acido-lactice ce se găsesc în iaurt (Lactobacillus bulgaricus şi Streptococcus thermophilus) sunt nerezistente la acizii gastrici şi la sucurile biliare şi prin urmare nu ajung în partea distală a ileonului.

După ce vremea studiilor lui Mecinicov a trecut, în momentul în care s-au descoperit micronutrienţii, atenţia biologilor, biochimiştilor şi a medicilor s-a îndreptat spontan spre problemele de nutriţie.

La numai 27 de ani după ce Mecinicov lua Premiul Nobel pentru descoperirile făcute, doctorul japonez Minoru Shirota lansa pe piaţă un prim produs probiotic numit Yakult şi având ca principală bacterie utilizată Lactobacillus casei tulpina Shirota.

Termenul de probiotic fost iniţial definit succint ca fiind antonimul termenului de antibiotic, iar termenul propriu-zis a fost propus de către Lilley şi Stillwell în anul 1965 pentru a fi folosit pentru substanţele ce stimulează creşterea micro organismelor. În 1989, Fuller propune definiţia acceptată şi astăzi pentru produsele probiotice: „supliment alimentar cu organisme vii care influenţează

benefic organismul gazdă prin îmbunătăţirea echilibrului microbian intestinal”(Costin ş.a., 1999).

Prebioticele sunt o noţiune relativ nou apărută. Ele au fost definite de către Gibbson şi Roberfroid, în 1995, ca fiind, „un ingredient alimentar nedigestibil care influenţează benefic organismul gazdă prin stimularea selectivă a creşterii şi/sau activităţii unor specii sau a unui număr limitat de bacterii din colon” (Costin ş.a., 1999).

O aşa-numită „primă generaţie” de prebiotice pot fi consideraţi factorii bifidogeni: fructooligozaharidele – atât cele cu lanţ lung cat şi cele cu lanţ scurt – inulina, oligofructoza, lactuloza, arabinogalactan, derivaţi ai amidonului de porumb (produs comercializat sub denumirea de Fibresol-2TM) precum şi derivaţi ai lactitolului (Lacty®). În prezent se fac cercetări pentru producerea unor prebiotice cu calităţi atât tehnologice cât şi biologice mult îmbunătăţite.

În acelaşi studiu, publicat în Jurnal of Nutrition, în 1995, Gibbson şi Roberfroid defineau şi conceptul de sinbiotic, ca fiind „un amestec de probiotice şi prebiotice care influenţează benefic organismul gazdă prin implantarea suplimentelor dietetice microbiene vii în tractul gastrointestinal şi îmbunătăţirea supravieţuirii acestora”(Costin ş.a., 1999).

Primul produs simbiotic lansat pe piaţă a fost Bifiel, în 1989 de către compania japoneză „Yakult Honsha Co. Ltd.”, continuatoarea studiilor doctorului Shirota în ce priveşte îmbunătăţirea vieţii prin produse naturale şi unul din liderii mondiali ai cercetării în acest domeniu. Au urmat produse precum SymBalance (1996, Elveţia) sau Dutch Fysiq (Olanda, 1997), care însă nu s-au bucurat de acelaşi succes comercial.

Sinbioticele sunt un teren încă insuficient studiat, dar cercetările preliminare efectuate de către specialişti i-au făcut pe aceştia să încerce să descopere, prin tehnica paşilor mici, acest teren neexplorat şi în acelaşi timp să spere că prin această tehnică vor reuşi descoperirea unui aliment funcţional ce tinde spre perfecţiune.

Majoritatea celor care au efectuat cercetări asupra acestui subiect au fost însă de acord că se va găsi „un loc” al sinbioticelor imediat ce ştiinţa va ajunge din urmă dorinţa lor de cunoaştere. Câţiva producători – ca Stonyfield Farm cu gama sa de iaurturi care combină speciile de bacterii probiotice cu inulina – au profitat de relaţiile existente între cele doua clase de produse – probiotice şi

prebiotice – pentru a reuşi să introducă pe piaţă un produs nou. Se pare că în viitorul apropiat numeroase alte companii vor urma exemplul acesteia.

Din punctul de vedere a lui Sander, nu există o bază ştiinţifică pentru demonstrarea efectului sinergic existent între cele două clase de produse şi a posibilităţii ca din combinaţia lor să rezulte un produs cu caracteristici net superioare celor două produse consumate separat. Dar tot Dr. Sander afirmă că în studiul şi dezvoltarea producţiei de sinbiotice se bazează mai ales pe faptul că piaţa japoneză nu numai ca a acceptat acest tip de produse, dar a şi încurajat, prin consum, dezvoltarea lor.

Pentru Reddy sinbioticele par a reprezenta răspunsul căutat: „Cred că împreună probioticele şi prebioticele reprezintă combinaţia perfectă. Prebioticele asigură supravieţuire anumitor bacterii benefice, în mod special a bifidobacteriilor, dar, conform rapoartelor şi a altor specii de bacterii probiotice.” „Chiar din punctul de vedere al bunului simţ, coexistenţa dintre probiotice şi prebiotice este situaţia ideală. Primele sunt componentul-ingredient, care ajută din punct de vedere funcţional atât compoziţia produsului cât şi sănătatea consumatorului, iar celelalte sunt factorii „încastraţi” în produs, de natură terapeutică şi profilactică care conduc către efectul sinbiotic.”

Majoritatea cercetărilor în domeniul sinbioticelor sunt în legătură cu efectele antitumorale ale acestora şi sunt realizate cu dorinţa de a dovedi o mai mare dezvoltare şi stabilitate a bacteriilor probiotice aflate în sinbiotice, în raport cu cele care nu se aflau sub influenţa factorilor prebiotici. În acest sens, Tungland afirmă că „Adevăratul motiv pentru care se utilizează sinbioticele este că un probiotic fără un prebiotic nu este viabil. Pentru a putea mări viabilitatea nu numai in vitro, ci şi in condiţiile reale din colon, e nevoie de bacterii cu o mai mare capacitate de adaptare la condiţiile existente şi o rată de creştere a bacteriilor probiotice intr-atât de mare, încât să poată reduce creşterea bacteriilor patogene.” Tot Tungland mai afirmă că „Fără a avea o sursă specifică de hrană, în care să existe relaţii sinbiotice, rămâi cu un probiotic care suferă de intoleranţă la oxigen, la valori scăzute de pH, la temperatură şi trebuie să intre în competiţie cu celelalte bacterii pentru care climatul existent nu este atât de defavorabil.”

Astăzi, principalele produse sinbiotice comercializate sunt înlocuitorii laptelui matern. Oligozaharidele din laptele uman sunt binecunoscute pentru efectul lor prebiotic ce se desfăşoară prin promovarea predominanţei bifidobacteriilor în

colonul nou-născuţilor alăptaţi natural. În plus, în comparaţie cu probioticele, prebioticele au câteva avantaje distincte, precum stimularea creşterii unor bacterii cu efect benefic. Datorită acestor noi descoperiri au fost introduse oligozaharidele în formulele pentru sugari.

Deoarece oligozaharidele din organismul uman au o structură foarte complexă, iar oligozaharide cu compoziţie identică nu sunt disponibile comercial, un amestec prebiotic a fost dezvoltat pentru alimentele pentru copii, având la bază un conţinut ridicat de galactoză. Amestecul conţine galactooligozaharide şi fructooligozaharide, amândouă regăsindu-se şi în regimul alimentar normal.. Acest amestec nu reproduce în mod exact structura laptelui uman, însă, prin acţiunea sa prebiotică, potenţează acţiunea sinbiotică a laptelui uman.

Un al doilea tip de aliment simbiotic sunt iaurturile sinbiotice. Acestea sunt mai puţin răspândite decât produsele sinbiotice de înlocuire a laptelui matern şi pot fi clasificate în funcţie de substanţa prebiotică conţinută, în sinbiotice cu amestecuri galactooligozaharide şi fructooligozaharide şi sinbiotce cu inulină. Ambele tipuri de produse au întâmpinat însă mari dificultăţi nu numai în dovedirea eficacităţii lor, ci, uneori, chiar în dovedirea faptului că bacteriile probiotice folosite sunt capabile să ajungă în ileonul distal şi în colon în concentraţia necesară.

Din această cauză, marea majoritate a cercetătorilor care s-au ocupat până în prezent de studiul sinbioticelor le-au privit şi analizat din două unghiuri de vedere: ca probiotic şi ca prebiotic. Suntem însă de părere că sinbioticul trebuie privit ca un ansamblu, ca un întreg, chiar dacă studierea lui se face pe componente. Iar în cazul efectuării de studii „pe componente” asupra iaurturilor sinbiotice, considerăm utilă abordarea ca un sistem tricomponent care să aibă în vedere următoarele aspecte de iaurt propriu-zis, de probiotic şi de prebiotic.

Aspectul de iaurt propriu-zis, referindu-ne aici atât la structura fizică cât şi chimică a produsului obţinut, este în general omis în studiile apărute. Aspectul fizic al produselor sinbiotice obţinute până în acest moment este de produs lactat fermentat cu coagul spart sau aspect de băutură lactată, japonezii realizând chiar pentru produsul lor, BifielTM, o ambalare în cutii polistrat, specifică băuturilor răcoritoare şi laptelui. Din punct de vedere chimic, trebuie insistat asupra conţinutului de lactoză, deoarece prin fermentare laptele devine o şi mai bună sursă de glucide. Analizând cantitatea de hidrogen expirată la un grup de subiecţi, Kolars a obţinut un grafic comparativ (fig. 1).

in graficul obţinut se poate vedea toleranţa sporită a subiecţilor la lactoza existentă în iaurt, în raport cu lactoza administrată ca atare sau ca lactoza din laptele proaspăt.

Sub aspectul compoziţiei chimice trebuie menţionate şi vitaminele existente în laptele iniţial sau produse prin fermentarea acestuia. Trebuie, de asemenea, avut în vedere faptul că în produsele sinbiotice producătorii adaugă diferite substanţe precum fibre alimentare, vitamine, colagen şi fier (în BifielTM) Acestea sunt pe de o parte utilizate de organismul consumatorului, dar pot fi şi factori de creştere pentru bacteriile utilizate în produs.

În cazul probioticelor, cele două direcţii de cercetare actuale sunt: dezvoltarea unor rezultate ştiinţifice cât mai evidente şi căutarea unor noi forme de administrare. Din punctul de vedere al cercetărilor efectuate în acest domeniu, majoritatea celor care au studiat problema au fost de acord că se va merge în continuare către aflarea cu precizie a efectelor probiotice ale fiecărui tip de bacterie utilizată în prezent prin teste clinice de mare acurateţe.

De asemenea, majoritatea specialiştilor europeni şi nord americani susţin că „Oamenii devin tot mai conştienţi de importanţa alegerii tulpinilor bacteriene potrivite, ale căror acţiuni au un fundament ştiinţific solid” , iar ca urmare „Producătorii încep să realizeze faptul că nu trebuie să utilizeze probiotice, în sensul general al cuvântului, ci trebuie să aibă în vedere tulpini anume, cu o anume concentraţie în produs.”.

De asemenea, cercetările actuale se deplasează în sensul determinării unui mecanism mai exact de acţiune al probioticelor şi, din ce în ce mai mult, în sensul combinării diferitelor microorganisme pentru a obţine un răspuns imun care să satisfacă într-o cât mai mare măsură necesităţile consumatorului.

În ceea ce priveşte sistemul de introducere în organism al factorului probiotic se încearcă descoperirea de noi metode. În prezent, plecându-se de la simpla administrare orală, sub formă de tablete sau sub forma înglobată în produsele lactate s-a ajuns în unele ţări europene la administrarea vaginală a acestui tip de produs.

În ceea ce priveşte utilizările acestor produse se poate spune că în acest moment ele se concentrează exclusiv către îmbunătăţirea condiţiei de sănătate a individului. Dash, preşedinte şi fondator al „UAS Laboratories, Minnetonka” (important producător american de produse probiotice)

formulează plastic importanţa probioticului pentru organism „Când ne referim la probiotice trebuie sa ne gândim la o pajişte înverzită. Pe pajişte ne dorim să fie doar iarba verde, nu şi buruienile. Atât timp cât iarba va creşte, nu va fi loc şi pentru buruieni… Iarba este L. acidofilus din stomac, iar buruienile sunt tulpinile patogene de E. coli şi de candida. Dacă stomacul este menţinut în condiţii bune de sănătate, buruienile nu se pot dezvolta”.

Concluzionând din cercetările efectuate de Sanders putem spune că cercetările actuale indică utilizarea probioticelor împotriva bolilor diareice, a cancerului de colon, a digestiei lactozei, a modulării sistemului imunitar, a stării generale de sănătate a căilor urinare, ca factor antialergic, antiimflamator şi hipotensiv. În ciuda cercetărilor sale, acesta afirmă însă că „Impactul pe termen lung asupra bolilor cronice şi funcţiilor imune ale omului nu este încă bine cunoscut”.

La nivelul consumatorului însă, motivul pentru care se consumă aceste probiotice nu este în deplină concordanţă cu cercetările clinice actuale în domeniu. Într-un sondaj de piaţă desfăşurat în Statele Unite, 49% dintre consumatori au susţinut că utilizează curent astfel de produse pentru îmbunătăţirea stării generale de sănătate, iar 31% - pentru combaterea problemelor digestive curente, restul susţinând diverse motive mai mult sau mai puţin reale din punct de vedere medical. Aşadar nu există nici un fel de dubii în ceea ce priveşte slaba informare a consumatorului american de rând. Se pare însă că Uniunea Europeană a reuşit să inducă în conştiinţa consumatorului că „Iaurtul este bun pentru sănătate”.

Pe viitor se poate spune că, cel puţin în ceea ce priveşte zona est-europeană, produsele probiotice vor avea o dezvoltare exponenţială. Nu poate fi vorba aici numai de dezvoltarea produselor datorită marketingului şi conştientizării consumatorului în ceea ce priveşte efectul benefic al unor astfel de produse, ci mai degrabă de dezvoltarea ingineriei genetice şi crearea unor produse care ar putea fi numite pe bună dreptate „super probiotice”, cu acţiuni bactericide asupra germenilor patogeni intestinali. Este însă de dorit şi o conştientizare reală a producătorilor, pentru a se evita o inflaţie de produse de acest tip, inflaţie ce ar putea genera şi o scădere a încrederii consumatorului în produs

Prebioticele sunt ideale pentru companiile care vor să ofere un aliment complet, sănătos şi funcţional. Bryan Tungland, vicepreşedinte a companiei ce produce inulina Frutavit®, recunoaşte acest fapt afirmând că: „Tendinţa celor

care studiază aceste produse este de a examina diferite surse de prebiotice care sunt momentan disponibile şi nu doar de a utiliza aceste surse pentru dezvoltarea strictă a produsului lactat, ci pentru a realiza o gestionare sistematică a părţii distale a intestinului.”. Steve Young susţine însă că : „Despre prebiotice se vorbeşte de ani de zile în industria iaurturilor, însă importante în această industrie rămân tot probioticele”

Prebioticele nu realizează decât o îmbunătăţire a condiţiilor de dezvoltare a bacteriilor care se află deja în intestin. Fără aceste produse, microorganismele probiotice pot fi atât de slăbite în momentul în care ajung în intestin, încât numai câteva vor fi în stare să rămână pe peretele intestinal şi să se înmulţească în condiţiile existente aici. Avantajul tehnologic al utilizării acestui fel de produse este că ele pot fi introduse într-un număr foarte mare de produse. Din păcate, ele nu au un efect specific, îndreptat strict către un anume microorganism, putându-se ajunge chiar în situaţia paradoxală ca acestea să constituie factori de creştere pentru unele microorganisme patogene, preexistente în organismul uman.

Toate aceste informaţii conduc către concluzia că cercetarea acestui tip de produse este încă insuficientă. În ciuda acestui fapt, prebioticele joacă un rol important in industria produselor lactate de astăzi. Inulina a fost deja „descoperită” de câţiva mari producători din SUA şi este utilizată de aceştia pe scară largă în alimente precum iaurtul, laptele, brânzeturile, laptele de soia, diverse suplimente nutriţionale sau chiar în fulgii de cerealele pentru micul dejun.

În ciuda acestor progrese se poate încă vorbi de o incompletă utilizare a inulinei, având în vedre capacitatea acesteia de a ajuta în absorbţia calciului şi în menţinerea sănătăţii tubului digestiv. De asemenea, în studiile efectuate la începutul deceniului trecut s-a evidenţiat o importantă influenţă a inulinei asupra absorbţiei intestinale a magneziului. Această substanţă este fermentată de către bacteriile probiotice conducând la apariţia în colon a acizilor graşi cu catenă scurtă, fapt care conduce, la scăderea pH-ului care va determina implicit o creştere a solubilităţii calciului şi a altor minerale.

Problema dozării prebioticelor în produse este încă un domeniu necercetat, aceasta în special datorită faptului că nu s-a stabilit încă o concentraţie exactă, necesară pentru a produce o anumită îmbunătăţire a stării de sănătate. Oricum, doza trebuie să fie suficientă pentru a produce un efect pozitiv de

stimulare a bacteriilor probiotice intestinale. Spre exemplu, în cazul copiilor aflaţi sub tratamente cu antibiotice, sunt necesare surse suplimentare de prebiotic în produsul administrat. În plus, dozarea depinde de tipul de probiotic folosit şi de experimentele clinice realizate. In ceea ce priveşte produsul Orafti, Mark Izzo spunea: „Testele clinice făcute ne-au sugerat că 2-4g de inulină este necesară pentru a realiza un efect benefic. Motivul pentru care însă nu avem o doză fixă de prebiotic este că prebioticele, ca şi probioticele, diferă foarte mult între ele.”.

În ceea ce priveşte percepţia consumatorilor asupra acestui tip de produse putem spune că este chiar mai scăzută decât în cazul probioticelor. Ca şi în cazul probioticelor, consumatorul european este mult mai bine informat decât cel de pe continentul american.

Încercând să concluzionăm, trebuie spus ca acesta abordare trilaterala a produselor sinbiotice trebuie privită strict ca o structurare a „totului unitar” reprezentat de aceste produse. Considerând sinbioticul drept sistem tricomponent nu facem decât să uşurăm abordarea studiului său şi nicidecum să încercăm să divizăm produsul în trei entităţi distincte. Trebuie însă subliniat faptul că, dacă pentru consumatorul obişnuit produsul este o singură entitate, producătorul trebuie însă să urmărească, de-a lungul fluxului tehnologic, fiecare dintre cele trei aspecte în mod distinct, astfel încât calitatea produsului final să fie o sumă a calităţii văzută din toate cele trei puncte de vedere.