rptul la sĂnĂt ate cristina teodora pop...asemenea, absolventă a unui master în dreptul...

DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP

1

DREPTUL LA SĂNĂTATE*

Cristina Teodora POP**

Cristina Teodora POP**

, magistrat-asistent la Curtea Constituţională şi doctorand al

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specializarea drept penal. Am absolvit

Facultatea de Drept a Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi Academia de Studii

Economice din Bucureşti - Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. Sunt, de

asemenea, absolventă a unui master în dreptul afacerilor şi a unui master în tranzacţii

internaţionale. Desfăşor activitatea de magistrat-asistent în cadrul Curţii Constituţionale, din

anul 2011, având ca specializare dreptul penal şi dreptul procesual penal. În aceleaşi domenii

juridice am desfăşurat o susţinută activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul unui proiect de

cercetare exploratorie, la catedra de drept penal a Universităţii din Bucureşti, fiind autor şi

coautor al unor lucrări în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În

calitate de doctorand, mi-am ales ca temă de cercetare răspunderea penală medicală,

publicând articole în domeniul dreptului penal şi al dreptului medical.

I. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental al persoanei strâns legat de

existenţa fizică şi psihică, individuală şi socială a acesteia, fiind definit ca atare în mai multe

documente internaţionale, precum Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii

(1946), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Carta socială europeană, revizuită

(1996), Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale1 şi Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Dacă medicina contemporană defineşte sănătatea ca fiind starea de normalitatea a

tuturor funcţiilor fiziologice, mentale şi emoţionale ale organismului2, potrivit Preambulului

Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea reprezintă o stare pe deplin

favorabilă atât fizic şi mintal, cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților,

precum şi capacitatea de a duce o viață productivă social și economic, stare a cărei asigurare

trebuie să constituie un deziderat al tuturor statelor semnatare, care sunt chemate să

colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată, la art.25, că fiecare persoană are

dreptul la un nivel de trai care să-i confere sănătate şi bunăstare, atât ei cât şi familiei sale,

nivel de trai ce presupune hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, precum şi

serviciile necesare. La acestea se adaugă, potrivit normei anterior referite, dreptul la asigurare

*Cristina POP, Dreptul la sănatate. În: „Curs intensiv de boli digestive”, sub redacția Carol Stanciu, Ghe

Balan, Cristina Cijevschi, Anca Trifan. Editura "Gr. T. Popa" U.M.F. Iaşi 2013, p:500-523. ISBN 978-606-544-

154- 5. 1 Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale a fost ratificat de către România prin

Decretul nr.212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974; 2 Octavian Popescu, Dreptul la sănătate şi sănătatea acestui drept, Institutul Român pentru Drepturile Omului,

Bucureşti, 2007, p.27;

ARDM


2

în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie şi bătrâneţe, sau în celelalte cazuri de pierdere a

mijloacelor de subzistenţă, din cauze independente de voinţa sa (alin.(1)). Conform aceluiaşi

art.25, mama şi copilul se bucură de o protecţie deosebită (alin.(1)) teza 1), iar copiii

beneficiază de aceeaşi drepturi, indiferent dacă provin din căsătorii sau din afara acestora

(alin.(1) teza a 2-a). De asemenea, art.8 al documentului internaţional recunoaşte dreptul

oricărei persoane la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente,

în cazul în care este prejudiciată prin acte care îi violează drepturile fundamentale (inclusiv

dreptul la ocrotirea sănătăţii – s.n.) recunoscute prin constituţie sau lege.

Carta socială europeană, revizuită, garantează, la art.11, dreptul la ocrotirea sănătăţii,

trasând principalele obiective pe care statele semnatare le au de urmărit şi în realizarea cărora

se angajează să ia măsuri, fie în mod direct, fie în cooperare cu organizaţiile publice şi private.

În viziunea Cartei, aceste obiective sunt eliminarea, atât cât este posibil, a cauzelor unei

sănătăţi deficiente, asigurarea unor servicii de consultare şi de educare, în ceea ce priveşte

ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de

sănătate, precum şi prevenirea bolilor epidemice, endemice şi a altor boli, dar şi a

accidentelor3. În completarea dispoziţiilor art.11, art.13 din Cartă obligă părţile să asigure

oricărei persoane, care nu dispune de resurse materiale suficiente şi care nu îşi poate procura

astfel de resurse prin propriile mijloace şi nu le poate primi dintr-o altă sursă, dreptul de a

beneficia de prestaţii alocate dintr-un regim de securitate socială, de o asistentă

corespunzătoare şi, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa de sănătate (alin.(1)), să

depună toate eforturile pentru ca aceste persoane să nu sufere diminuări ale drepturilor lor

politice sau sociale (alin.(2)), să asigure, prin servicii competente cu caracter public sau

privat, fiecărui individ consultanţa şi ajutorul necesare pentru a preveni, înlătura sau reduce

starea de nevoie de ordin personal sau familial (alin.3), şi să aplice prevederile alin.1, 2 şi 3

ale art.13, în mod egal cetăţenii lor, cetăţenilor celorlalte state semnatare, care se află în mod

legal pe teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate de părţi prin Convenţia europeană

de asistenţă socială şi medicală, semnată la Paris la 11 decembrie 1953 (alin.(4)). Totodată,

Carta prevede că obligaţia statelor de a depune toate eforturile pentru asigurarea obiectivelor

asumate este considerată îndeplinită atunci când acestea aduc dovezi prin care să probeze

existenţa la nivel naţional a unui sistem medical caracterizat prin următoarele elemente: 1. o

politică de sănătate publică ce pune la dispoziţia populaţiei practicieni în domeniul medical

sau paramedical, precum şi echipamentele necesare principalelor probleme de sănătate, care,

la rândul lor să asigure asistenţă medicală adecvată întregii populaţii şi prevenirea şi

diagnosticarea bolilor; 2. măsuri speciale de protecţie a sănătăţii mamelor, copiilor şi a

persoanelor în vârstă; 3. măsuri generale de prevenire a poluării apei şi a aerului, protecţia

împotriva substanţelor radio-active, a poluării fonice, controlul alimentelor, igiena mediului

înconjurător şi controlul consumului de alcool şi de droguri; 4. un sistem de educaţie în

domeniul sănătăţii; 5. măsuri precum vaccinarea, dezinfecţia şi controlul bolilor epidemice,

precum şi luarea unor măsuri de combatere a bolilor epidemice şi endemice; 6. Suportarea de

3 Carta socială europeană. Scurt ghid. Consiliul Europei, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2000, p.169;

ARDM


3

către organismele colective a tuturor sau a unei părţi substanţiale a costurilor serviciilor

medicale4.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, în acord cu

definiţia dată sănătăţii în Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prevede

la art.12 că „statele părţi […] recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de

cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge” (alin.(1)) şi că „măsurile pe

care statele părţi […] le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor

[…] asigura: a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi

dezvoltarea sănătoasă a copilului; b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale

igienei industriale; c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi

a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii; d) crearea de condiţii care să asigure

tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.”.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art.35, intitulat Protecţia

sănătăţii, arată că „orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a

beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. În

definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel

ridicat de protecţie a sănătăţii umane.”. Iar, conform, art.52 al aceleiaşi Carte, orice

restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin aceasta trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să fie prevăzută de lege, să respecte substanţa acestor

drepturi şi libertăţi, precum şi principiului proporţionalităţii, să fie necesară şi să răspundă

efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesităţii

protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Realizarea celor asumate prin documentele internaţionale anterior arătate şi

implementarea dispoziţiilor referitoare la asigurarea drepturilor fundamentale consacrate în

acest fel au fost realizate de către statele semnatare prin reglementarea lor la nivel

constituţional şi prin dezvoltarea cadrului constituţional creat în acte normative interne.

Acestea din urmă trebuie să permită gradul de garantare şi ocrotire necesar pentru a putea fi

considerată ca îndeplinită obligaţia fiecărui stat de a depune toate eforturile în asigurarea

respectivelor drepturi fundamentale. În acest context, ele vor ţine cont de dreptul consacrat la

nivel internaţional al titularilor de a se adresa instanţelor naţionale competente în situaţia

încălcării drepturilor lor, - dreptul la un recurs efectiv fiind unul din principiile care

guvernează interpretarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene, dar şi în Carta socială europeană5, - precum şi de faptul că

restrângerea drepturilor fundamentale este tolerată, în general, în documentele internaţionale

în situaţii strict reglementate, cu caracter excepţional şi în condiţiile respectării principiilor

democraţiei6.

4 Lenia Samuel, Fundamental social rights. Case law of the European Social Charter, 2nd Edition, Strasbourg,

2002, p.263; 5 Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006, p.303; 6 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României: comentariu pe articole, Bucureşti, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.531;

ARDM


4

II. În România, dreptul la ocrotirea sănătăţii este prevăzut la art.34 din Legea

fundamentală, potrivit căruia acest drept este garantat de către stat (alin.(1)), care are obligaţia

de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (alin.(2)). Dreptul constituţional

la ocrotirea sănătăţii nu poate fi, însă, asigurat decât în strânsă corelaţie cu celelalte drepturi

fundamentale prevăzute în Constituţie, dintre care cele direct incidente sunt dreptul la viaţă şi

la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art.26),

dreptul la informaţie (art.31), dreptul la un mediu sănătos (art.35), dreptul la muncă şi la

protecţia socială a muncii (art.41) şi protecţia persoanelor cu handicap (art.50). Conform

acestui din urmă articol, statul asigură protecţie specială persoanele cu handicap, printr-o

politică naţională bazată pe principiile egalităţii şanselor, prevenirii şi tratării handicapului,

participării efective a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii şi respectării drepturilor şi

îndatoririlor părinţilor şi tutorilor.

O importanţă din ce în ce mai mare se acordă în ultimii ani asigurării dreptului la un

mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, ca premiză a ocrotirii sănătăţii. În acest

sens, potrivit art.35 din Constituţie, statul este obligat să asigure cadrul legislativ pentru

exercitarea cestui drept (alin.(2)), iar persoanele fizice şi juridice sunt chemate să protejeze şi

să amelioreze mediul înconjurător (alin.(3))7.

De asemenea, practica ultimelor decenii impune analiza dreptului constituţional la

ocrotirea sănătăţii în coroborare cu alin.(2) al art.26 din Legea fundamentală, potrivit căruia

persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, cu condiţia neîncălcării drepturilor şi a

libertăţilor altora, a ordinii publice sau a bunelor moravuri.

Exercitarea drepturilor fundamentale exemplificativ enumerate poate fi restrânsă, în

mod excepţional şi numai dacă se impune pentru oricare din următoarele motive, expres şi

limitativ prevăzute la art.53 din Constituţie, considerate de către legiuitorul constituţional

justificative pentru o astfel de restrângere: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii

ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale,

prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav (alin.(1)). Pentru ca o restrângere aplicată în ipotezele enumerate să fie legal

valabilă trebuie să îndeplinească, potrivit dispoziţiilor alin.(2) al art.53 următoarele condiţii:

să fie impusă prin lege, să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu

cauza, să fie nediscriminatorie şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii8.

Totodată, la art.152 alin.(2), referitor la limitele revizuirii, Constituţia arată că drepturile şi

libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora nu pot fi suprimate printr-o

eventuală revizuire a Legii fundamentale.

Implementarea dreptul la ocrotirea sănătăţii nu este practic posibilă decât prin crearea

unui sistem eficient de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, prin

controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi prin alte

măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, obligaţii ale statului prevăzute la

art.34 alin.(3) din Constituţie, în considerarea dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(3),

7 Ibidem, p.319, p.324 -329; 8 Ibidem, p.527-546;

ARDM


5

conform cărora România este un stat social, coroborate cu cele ale art.4 alin.(1) referitoare la

solidaritatea cetăţenilor ca fundament al statului9.

Astfel reglementat, dreptul la ocrotirea sănătăţii, ca drept fundamental al persoanei,

este un drept complex, ambivalent, caracterizat printr-o componentă substanţială şi una

procedurală10

. Acesta reprezintă, totodată, un drept-creanţă, statul având obligaţia pozitivă

generală de a-l garanta efectiv, prevăzută la alin.(1) al art.34 din Constituţie11

, obligaţie ce se

completează, prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art.20 alin.(1), cu obligaţiile

stipulate în tratatele internaţionale privind drepturile omului, dintre care, o incidenţă majoră o

au Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale12

şi Carta socială

europeană, obligaţii analizate la pct.I supra.

Dispoziţiile instrumentelor internaţionale arătate anterior şi prevederile constituţionale

ante referite au fost dezvoltate la nivel naţional printr-o bogată legislaţie, actul normativ-cadru

in domeniul sănătăţii fiind Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii13

, care,

având dimensiunile unui cod, reglementează, pe parcursul a şaptesprezece titluri, întregul

sistem al sănătăţii publice în România. La baza acestuia stau următoarele principii, enunţate la

art.7 din lege: responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică, focalizarea pe grupurile

populaţionale şi prevenirea primară, preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate

(sociali, de mediu, comportamentali şi servicii de sănătate), abordarea multidisciplinară şi

intersectorială, parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi locale,

decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul respectiv (sănătate

publică bazată pe dovezi), în condiţii specifice, decizii fundamentate conform principiului

precauţiei, descentralizarea sistemului de sănătate publică şi existenţa unui sistem

informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.

Potrivit art.5 din Legea nr.95/2006, funcţiile principale ale asistenţei de sănătate

publică sunt: dezvoltarea politicilor, strategiilor şi programelor vizând asigurarea sănătăţii

publice, monitorizarea şi analiza stării de sănătate a populaţiei, planificarea în sănătatea

publică, supravegherea epidemiologică, prevenirea şi controlul bolilor, managementul şi

marketingul strategic al serviciilor de sănătate publică, reglementarea domeniului sănătăţii

publice, aplicarea şi controlul aplicării acestei reglementări, asigurarea calităţii serviciilor de

sănătate publică, cercetarea-dezvoltarea şi implementarea de soluţii inovatoare pentru

sănătatea publică, prevenirea epidemiilor, inclusiv instituirea stării de alertă epidemiologică,

protejarea populaţiei împotriva riscurilor din mediu, informarea, educarea şi comunicarea

pentru promovarea sănătăţii, mobilizarea partenerilor comunitari în identificarea şi rezolvarea

problemelor de sănătate, evaluarea calităţii, eficacităţii, eficienţei şi accesului la serviciile

medicale, dezvoltarea şi planificarea resurselor umane şi dezvoltarea instituţională pentru

9 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2011, p.115; 10 Ibidem, p.115; 11 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu , Constituţia României: comentariu pe articole, Bucureşti, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.319; 12 Ibidem, p.319; 13 Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a fost publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.372 din 28 aprilie 2006;

ARDM


6

sănătate publică, integrarea priorităţilor de sănătate publică în politicile şi strategiile sectoriale

de dezvoltare durabilă şi asigurarea capacităţilor de răspuns la dezastre sau la ameninţările la

adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, inclusiv prin introducerea de restricţii de circulaţie a

persoanelor şi bunurilor.

Iar, conform art.6 din aceeaşi lege-cadru, principalele domenii de intervenţie ale

asistenţei de sănătate publică sunt următoarele: prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor

transmisibile şi netransmisibile, prin asigurarea imunizărilor, controlul epidemiilor,

supravegherea bolilor, supravegherea factorilor de risc comportamentali şi prevenirea

accidentelor; monitorizarea stării de sănătate, prin monitorizarea indicatorilor stării de

sănătate, monitorizarea determinanţilor stării de sănătate, monitorizarea eficacităţii şi

eficienţei activităţilor din domeniul sănătăţii publice şi evaluarea nevoilor populaţiei privind

serviciile de sănătate publică; promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate, prin campanii

de informare-educare-comunicare, programe de educaţie pentru sănătate şi promovare a

sănătăţii în comunităţi, dezvoltarea şi implicarea comunităţilor locale, pledoaria pentru

sănătatea publică; sănătatea ocupaţională, prin: definirea standardelor de sănătate

ocupaţională, controlul aplicării reglementărilor sănătăţii în muncă; sănătatea în relaţie cu

mediul, prin monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea, reglementarea calităţii

principalilor factori de mediu, stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare şi

controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu; reglementarea

primară şi secundară în domeniul sănătăţii publice, prin elaborarea, revizuirea, adaptarea şi

implementarea legislaţiei din domeniul sănătăţii publice, reglementarea circulaţiei bunurilor şi

serviciilor cu potenţial impact asupra sănătăţii publice; managementul sănătăţii publice bazat

pe managementul politicilor, planificării şi dezvoltării sistemului de sănătate publică,

formularea şi implementarea politicilor de sănătate publică pe baze ştiinţifice, cercetarea în

domeniul sănătăţii publice şi al sistemelor de sănătate, colaborarea şi cooperarea

internaţională în domeniul sănătăţii publice; servicii de sănătate publică specifice: servicii de

sănătate şcolară, servicii de urgenţă în caz de dezastre şi calamităţi, servicii de laborator în

domeniul sănătăţii publice, servicii de planificare familială, servicii de screening pentru

depistarea precoce a bolilor, servicii prenatale şi postnatale, servicii de consiliere în domeniul

sănătăţii publice, servicii de sănătate publică în transporturi, servicii de sănătate destinate

copiilor, servicii de securitate transfuzională; servicii medicale şi tratament specific în cazul

bolilor cu impact major asupra sănătăţii publice (TBC, HIV/SIDA, boli rare, cancer, diabet

zaharat), precum şi în cazul transplantului de organe, ţesuturi sau celule.

În continuare, Legea nr.95/2006 arată, la art.9, că autoritatea centrală a domeniului de

sănătate publică este Ministerul Sănătăţii, care are obligaţia de a elabora şi supraveghea, cu

participarea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, programe naţionale de sănătate, ce

reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice, se

adresează populaţiei şi sunt orientate către promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi

prelungirea vieţii de bună calitate. Acestea vizează domeniile de intervenţie ale sănătăţii

publice şi răspund priorităţilor naţionale identificate prin Strategia naţională de sănătate, fiind

finanţate prin bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,

ARDM


7

din fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, din venituri proprii, donaţii şi

sponsorizări, precum şi din alte surse, potrivit legii.

Sunt reglementate, de asemenea, asistenţa medicală primară (Titlu III), sistemul

naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat (Titlul IV), efectuarea

prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic

(Titlul VI), spitalele (Titlul VII), asigurările sociale de sănătate (Titlul VIII), cardul european

şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate (Titlul IX), asigurările voluntare de sănătate

(Titlul X), finanţarea unor cheltuieli de sănătate (Titlul XI), exercitarea profesiei de medic şi

organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România (Titlul XII), Exercitarea

profesiei de medic dentist şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din

România (Titlul XIII), exercitarea profesiei de farmacist şi organizarea şi funcţionarea

Colegiului Farmaciştilor din România (Titlul XIV), infracţiuni (Titlul XIV1), răspunderea

civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi

farmaceutice (Titlul XV) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Şcolii Naţionale de Sănătate

Publică şi Management Sanitar (Titlul XVI) şi medicamentul (Titlul XVII).

O altă lege, mai puţin cunoscută şi analizată în literatura juridică, este Legea

nr.46/2003 privind drepturile pacientului14

, adoptată ca urmare a asumării de către România a

principiilor şi strategiei de protecţie şi garantare a drepturilor pacientului exprimate la

Conferinţa europeană cu aceeaşi temă, ce a avut loc la Amsterdam la 30 martie 1994.

Principalul obiectiv declarat al acestei conferinţe a fost realizarea unei armonizări, în vederea

unei viitoare codificări, a drepturilor pacienţilor, întâlnirea internaţională finalizându-se cu

adoptarea Declaraţiei promovării drepturilor pacienţilor în Europa. În aplicarea Legii

nr.46/2003 au fost elaborată şi aprobată la nivel intern Norma din 7 aprilie 200415

.

Potrivit acestui act normativ, pacienţii au dreptul de a fi respectaţi ca persoane umane,

fără nici o discriminare (art.1 alin.(2)), precum şi dreptul de a beneficia de îngrijiri medicale

de cea mai înaltă calitate ce poate fi asigurată, conform resursele umane, financiare şi

materiale de care statul dispune (art.1 alin.(1)). Sunt reglementate, pe rând, dreptul pacientului

la informaţia medicală, consimţământul pacientului privind intervenţia medicală, dreptul la

confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului, precum şi drepturile pacientului

în domeniul reproducerii, legea prevăzând, într-o normă de trimitere la legislaţia în vigoare

privind răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, sancţiuni pentru nerespectarea

dispoziţiilor pe care le conţine. Acest act normativ creează un cadru legal incipient,

preponderent declarativ şi doar parţial operabil al drepturilor pacientului, fiind departe de a

epuiza întreaga nevoie, acută, de reglementare, dezvoltare şi implementare în România a

domeniului vizat.

III. Actele normative analizate la pct.II supra au fost supuse controlului de

constituţionalitate a posteriori, prevederile lor fiind legal explicate prin deciziile Curţii

14 Legea nr.46/2003 privind drepturile pacientului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.51 din 29 ianuarie 2003; 15 Norma din 7 aprilie 2004 de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 a fost publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.356 din 22 aprilie 2004;

ARDM


8

Constituţionale, care, potrivit art.147 alin.(4) din Constituţie, sunt general obligatorii, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, şi au putere numai pentru viitor, constituind,

astfel, izvor de drept.

Cu privire la dispoziţiile Legii nr.95/2006, Curtea Constituţională a pronunţată trei

decizii, interpretative, de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, respectiv

Decizia nr.1394 din 26 octombrie 201016

, Decizia nr.335 din 10 martie 201117

şi Decizia

nr.223 din 13 martie 201218

, şi numeroase decizii de respingere a unor atare excepţii, care

prezintă un real interes pentru clarificarea aspectelor juridice supuse controlului instanţei de

contencios constituţional.

Prin Decizia nr.1394 din 26 octombrie 2010 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.257 alin.(2) lit.f) teza finală din Legea nr.95/2006

privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestor

prevederi, statuând că ele sunt de natură a încălca dispoziţiile art.56 alin.(2) din Constituţie,

„în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări

sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei

bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală

realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun

impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe

ţară, lunar”. Cu acest prilej, Curtea a reafirmat principiul constituţional al justei aşezări a

sarcinilor fiscale, pentru suportarea cheltuielilor publice, ce presupune diferenţierea

contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari, cota de contribuţie, exprimată

procentual, fiind, însă, unică, neavând caracter progresiv19

, precum şi principiul solidarităţii în

constituirea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de sănătate, arătând faptul că „accesul la

serviciile medicale în sistemul public de asigurări sociale este condiţionat de participarea la

acest sistem prin plata contribuţiei” la un astfel de fond. S-a subliniat faptul că legiuitorul a

instituit obligaţia unei contribuţii minime, pentru ca întreaga societate să fie antrenată în

efortul protejării sănătăţii publice20

.

Printr-o nouă decizie interpretativă, Decizia nr.335 din 10 martie 2011, examinând

prevederile aceluiaşi art.257 alin.(2) lit.f) teza finală din Legea nr.95/2006, după modificarea

lor, prin art.I pct.4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.107/2010 pentru modificarea şi

completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea Constituţională,

reiterând considerente deciziei anterior citate, a constatat neconstituţionalitatea textului supus

controlului de constituţionalitate, în varianta aceleiaşi interpretări arătate în dispozitivul

16 Decizia nr.1394 din 26 octombrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.863 din

23 decembrie 2010; 17 Decizia nr.335 din 10 martie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 23

mai 2011; 18 Decizia nr.223 din 13 martie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 18

aprilie 2012; 19 Decizia nr.56 din 26 ianuarie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21

februarie 2006; 20 Decizia nr.934 din 14 decembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23

ianuarie 2007;

ARDM


9

Deciziei nr.1394 din 26 octombrie 2010, statuând că acestea sunt contrare prevederilor art.16

alin.(1) din Constituţie.

Rămânând în sfera interpretării principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor

fiscale, prin Decizia nr.223 din 13 martie 2012, Curtea a declarat dispoziţiile art.259 alin.(2)

din Legea nr.95/2006 constituţionale „în măsura în care se interpretează în sensul că procentul

de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei”, reţinând că o

interpretare contrară contravine prevederilor art.47 din Legea fundamentală referitoare la

nivelul de trai. În considerentele acestei decizii a fost subliniat faptul că „sistemul public de

asigurări sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un

minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane

care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate,

numai prin plata contribuţiei de către asiguraţi”21

, motiv pentru care „principiul solidarităţii ce

se aplică sistemului asigurărilor sociale de sănătate impune şi justifică obligaţia plăţii

contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi pentru veniturile obţinute din pensii”. S-a

susţinut, totodată, că, obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la

cheltuielile publice, prevăzută la art.56 din Constituţie, asigură, în cazul sistemului public de

sănătate, „însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea

sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor”22

.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art.34 din Constituţie, inclusiv prin

coroborarea lor cu alte norme constituţionale incidente, prin deciziile pronunţate, Curtea

Constituţională a reţinut, spre exemplu, prin Decizia nr.1252 din 7 octombrie 201023

că, în

domeniul asigurărilor de sănătate, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, prevăzut la

art.26 alin.(2) din Legea fundamentală, trebuie privit ca fiind limitat, exercitarea sa neputând

încălca drepturile şi libertăţile altor persoane24

.

Referitor la dispoziţiile Legii nr.46/2003, Curtea Constituţională a pronunţat o singură

decizie, Decizia nr.1429 din 2 noiembrie 201025

, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia

de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art.21 şi art. 22 din acest act normativ şi a

statuat că dispoziţiile referitoare la confidenţialitatea datelor medicale au în vedere interesul

pacientului, dând acces la astfel de date doar furnizorilor de servicii medicale acreditaţi,

implicaţi în tratamentul său. S-a subliniat faptul că nu poate fi pus semnul egalităţii între

persoanele calificate, care asigură tratarea pacientului, şi terţi, cea de-a doua categorie

incluzând chiar şi rudele, sau moştenitorii bolnavului, întrucât acestea se află în situaţii

juridice diferite. S-a arătat, prin aceeaşi decizie, că Declaraţia promovării drepturilor

pacienţilor în Europa este un act internaţional ce nu are valoare de tratat sau pact ratificat de

21 Decizia nr.934 din 14 decembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23

ianuarie 2007; 22 Decizia nr.335 din 10 martie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 23

mai 2011; 23 Decizia nr.1252 din 7 octombrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.759 din

15 noiembrie 2010; 24 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2011, p.116; 25 Decizia nr.1429 din 2 noiembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 7

ianuarie 2011;

ARDM


10

România, dispoziţiile sale nefiind obligatorii prin aplicarea normei constituţionale de la art.20.

A mai fost reiterat faptul că informaţiile privind sănătatea persoanei aparţin sferei noţiunii de

viaţă privată şi sunt ocrotite prin dispoziţiile art.26 din Constituţie, protecţie consacrată în

egală măsură şi în art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale26

. În acest sens, Curtea a făcut referire la practica în materie a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, prin care aceasta a statuat că „protecţia datelor personale, nu în ultimul

rând a datelor cu caracter medical, este de o importanţă fundamentală pentru ca o persoană să

se poată bucura de dreptul său la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie aşa cum este

acesta garantat de art. 8 din Convenţie. [...] În lipsa unei asemenea protecţii, persoanele care

necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi

intim, necesare prescrierii tratamentului apropiat pentru boala de care suferă sau să consulte

un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un

asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. [...] De aceea, legislaţia internă a statelor

trebuie să cuprindă garanţii adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de

date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu dispoziţiile art.

8 paragraful 1 al Convenţiei"27

. S-a reţinut, totodată, că „extinderea obligaţiei de a păstra

confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei, chiar şi în cazul persoanelor

decedate, apare ca un reflex firesc al drepturilor fundamentale mai sus menţionate, dacă se are

în vedere faptul că, deşi capacitatea de folosinţă a persoanei încetează la moartea acesteia, în

virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria persoanei decedate şi opţiunile făcute

în timpul vieţii trebuie ocrotite şi ulterior decesului. Dreptul de opţiune al pacientului privind

păstrarea confidenţialităţii cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa,

păstrându-se, astfel, opţiunea exprimată până la momentul morţii titularului dreptului"28

. Prin

decizia analizată, Curtea a reţinut că dreptul la moştenire nu include şi dreptul moştenitorilor

de a solicita şi obţine informaţii cu privire la starea de sănătate a pacientului decedat şi că, de

la normele imperative referitoare la confidenţialitatea datelor privind sănătatea pacientului,

legiuitorul a instituit excepţia reglementată la art.22 din Legea nr.46/2003, în considerarea

situaţiei în care posibilitatea unor persoane de a-şi realiza drepturile depinde de informaţiile

privind starea medicală a pacientului. Curtea a constatat că acesta este şi scopul reglementării

art.39 alin.(2) din Legea nr.95/2006, care prevede că folosirea informaţiilor privind pacienţii

este permisă în următoarele situaţii, pe care le enumeră expres şi limitativ, respectiv atunci

când: există o dispoziţie legală în acest sens, există acordul persoanei în cauză, datele sunt

necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz, sau datele

sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale.

Distinct de cele arătate, Curtea Constituţională a afirmat şi argumentat în jurisprudenţa

sa faptul că norma constituţională de la art.34, garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii,

presupune şi obligaţia statului de a lua măsuri în vederea asigurării bazei materiale necesare

furnizării către populaţie a unor servicii medicale de o cât mai bună calitate. În acest sens,

prin Decizia nr.871 din 9 octombrie 2007, instanţa de contencios constituţional a reţinut că

26 Decizia nr.162 din 26 februarie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 3

aprilie 2008; 27 Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată în cauza Z. contra Finlandei, par.95; 28 Decizia nr.162 din 26 februarie 2008;

ARDM


11

vânzarea spaţiilor având destinaţia de cabinete medicale, precum şi a celor destinate

desfăşurării unor activităţi conexe actului medical, fără impunerea condiţiei păstrării

destinaţiei acestora, poate duce pe viitor la imposibilitatea garantării de către stat a dreptului

la ocrotirea sănătăţii, prin lipsa bazei materiale necesare garantării acestui drept29

.

O altă formă a garantării de către stat a dreptului fundamental la ocrotirea sănătăţii

este, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, elaborarea unei politici de implementare a

unor măsuri eficiente în domeniul educaţiei fizice şi al sportului30

. In acest sens, prin Decizia

nr.328 din 23 martie 201031

, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art.78, 781, 79 şi 80 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000, Curtea a reţinut că

„obligaţia referitoare la păstrarea destinaţiei bazelor sportive şi menţinerea acestora în stare de

funcţionare sau obligaţia privind construirea altor baze sportive similare în prealabil

desfiinţării sau a schimbării destinaţiei acestora, ce revine şi societăţilor comerciale, deci unor

subiecte de drept privat, este o obligaţie propter rem, justificată prin faptul că educaţia fizică

şi sportul reprezintă activităţi de interes naţional, pe care statul trebuie să le susţină şi sa le

încurajeze în cadrul obligaţiei sale de a asigura dreptul la ocrotirea sănătăţii, prevăzut de

art.34 din Constituţie”.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, în practica sa, că prevederile referitoare

la amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reprezintă tot o formă de

asigurare de către stat a dreptului la ocrotirea sănătăţii32

. În acest sens, a fost pronunţată

Decizia nr.838 din 16 noiembrie 200633

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art.453 alin.1 lit.a) din Codul de procedură penală, în ale cărei considerente

Curtea a statuat că textele criticate instituie o excepţie, de la principiul punerii neîntârziate în

executare a hotărârilor penale, pentru situaţia când cel condamnat suferă de o boală gravă care

face imposibilă executarea pedepsei şi a arătat că această excepţie a fost reglementată în

considerarea obligaţiei statului de a garanta dreptului la ocrotirea sănătăţii şi, implicit, dreptul

la integritatea fizică şi psihică.

IV. Distinct de obligativitatea aplicării efective de către statele semnatare a

principiului asigurării dreptului fiecărei persoane prejudiciate, prin încălcarea la nivel naţional

a unui drept fundamental, - cum este şi dreptul la ocrotirea sănătăţii, - de a se adresa instanţei

interne competente şi de a obţine remedierea prejudiciului provocat, documentele

internaţionale arătate la pct.I supra prevăd proceduri specifice de sancţionare a statelor-părţi

pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acele acte. Trebuie subliniat, însă, faptul că

obligaţiile asumate de state, prin actele internaţionale în cauză, în domeniul sănătăţii publice

nu sunt obligaţii determinate, ci obligaţii de diligenţă, constând în depunerea tuturor

29 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2011, p.116; 30 Ibidem, p.117; 31 Decizia nr.328 din 23 martie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.338 din 21

mai 2010; 32 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2011, p.117; 33 Decizia nr.838 din 16 noiembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4

ianuarie 2006;

ARDM


12

eforturilor permise de situaţia economică, politică şi socială a fiecăruia de a garanta dreptul la

sănătate, aşa cum a fost definit prin respectivele documente. Pentru aceste motive, angajarea

răspunderii unui stat pentru neîndeplinirea acestei obligaţii presupune administrarea unor

probe care să ateste faptul nedepunerii tuturor eforturilor în sensul îndeplinirii obligaţiei, sens

în care, fiecare dintre documentele internaţionale enumerate prevede expres criteriile ce se

impune a fi avute în vedere pentru a proba îndeplinirea sau neîndeplinirea de către una dintre

părţi a obligaţiilor sumate. Într-un astfel de context conflictual, statul vizat se poate prevala de

limitele economico-financiare ale realizării obligaţiei asigurării dreptului la sănătate, pe care

are dreptul de a le proba, potrivit aceloraşi criterii statuate în actul internaţional invocat.

Cristina Teodora POP, magistrat-asistent la Curtea Constituţională şi doctorand al

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specializarea drept penal. Am absolvit

Facultatea de Drept a Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi Academia de Studii

Economice din Bucureşti - Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. Sunt, de

asemenea, absolventă a unui master în dreptul afacerilor şi a unui master în tranzacţii

internaţionale. Desfăşor activitatea de magistrat-asistent în cadrul Curţii Constituţionale, din

anul 2011, având ca specializare dreptul penal şi dreptul procesual penal. În aceleaşi domenii

juridice am desfăşurat o susţinută activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul unui proiect de

cercetare exploratorie, la catedra de drept penal a Universităţii din Bucureşti, fiind autor şi

coautor al unor lucrări în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În

calitate de doctorand, mi-am ales ca temă de cercetare răspunderea penală medicală,

publicând articole în domeniul dreptului penal şi al dreptului medical.

ARDM

rptul la sĂnĂt ate cristina teodora pop...asemenea, absolventă a unui master în dreptul...

Documents