revista zona literara nr 1-4 2014 net

2014 / 1-4, ianuarie - aprilie / Zon@ Literară / 1www.zonaliterara.ro

Nu doar lunile lui Traian Băsescu sunt numărate, ci şi anii douămiiştilor! Dacă primul nu a ales singur acest lucru, cei din urmă l-au semnat chiar cu mâna lor. Nu demisia, nu sus-pendarea, ci ieşirea cu capul înainte din ale lite-raturii. Suspendarea nu, pentru că le-au bifat-o deja optzeciştilor. Demisia nu, căci ar însemna plecarea cu capul în jos de la locul faptei. De ce spun că şi-au numărat (ne-am numărat, hai să mă includ) zilele dinainte?! Pentru că mă bazez pe consecvenţă, onorabi-litate şi a nu-i dori altuia ce nu îţi doreşti ţie. Or se ştie că încă de prin ’98 se cerea „moartea optzeciştilor”. O moarte simbolică. O retragere onorabilă după primul şi ultimul majorat. Căci atât li se calcula de către viitorii douămiişti: 18 ani. Continuarea fiind considerată ridicolă. S-a văzut acest lucru mai ales în primii ani de cena-clu Euridice, unde nimeni nu se mai sfia să o spună pe faţă. Salutul „mai trăieşte?” (Claudiu Komartin, către T.S. Khasis în Club A, în zile-le noastre, cu privire la Octavian Soviany), mediatizat cu stupefacţie de Un Cristian, nu e nou. Exista şi în urmă cu vreo 16 ani şi Un Cristian ştie. L-a folosit, sub o formă sau alta, cel mai des, Marius Ianuş. Martor tăcut a fost Marian Drăghici. Dar şi Nicolae Manolescu: Marius Ianuş îşi lansa Ursul din containăr, la Gaudeamus, iar marele susţinător al optzecişti-lor se afla întâmplător acolo. Marius Ianuş i s-a adresat de la microfon, chiar în debutul lansă-rii. I s-a adresat astfel: „Mă piş pe tine, Nicolae Manolescu!”. După care a citit firesc poemul cu mama (singurul poem adevărat din acea carte şi absolut memorabil). Se deduce uşor cum vedeau lucrurile

douămiiştii: să îţi scrii opera şi să-ţi vezi de trea-bă. Să îi laşi după aceea pe alţii să şi-o scrie. Să nu încerci şi al 19-lea loz necâştigător. De prin ’98 viitorii douămiişti erau deja plictisiţi de perseverenţa optzeciştilor. Le recu-noşteau opera (în fine, nu chiar toţi; sau, pentru conformitate: o mică parte), însă nu uitau să adauge: 18 ani sunt destui! Se subînţelegea că au dat deja ce-i mai bun sau, dacă n-au dat, se vor chinui în zadar. Mi-am amintit de acest fapt când cri-ticul literar Gabriela Gheoghişor a ales să-şi încheie cronica la cartea Vino cu mine ştiu exact unde mergem (revista Ramuri, nr. 1 / 2014) ast-fel: „Dan Sociu este un poet (încă tânăr) de la care aşteptăm în continuare surprize plăcute”. I-am semnalat repede pe facebook faptul că Dan Sociu se află deja la a 9-a carte şi am întrebat-o, indirect, în context retrospectiv, dacă fie a con-firmat şi răsconfirmat deja, fie încă mai aşteaptă surprize de la el. Mi-a răspuns „dar ce voiai să zic, gata, de-acum poate merge la culcare?!” I-am urat lui Dan Sociu să fie în măsură să-i ofere şi în continuare surprize plăcute în poezie. Dar să o facă repede! Au trecut deja 14 ani de „douămiism” (chiar dacă de la semnalarea fenomenului, de către Marin Mincu, au trecut doar vreo 10). Consecvenţi cu propriile principii, în 2018 dou-ămiiştii vor lăsa, conştient şi de bună voie, locul altora. Mai sunt patru ani în care cei care încă nu au dat Cartea mai au timp s-o dea!

Patru ani, Gabriela Gheorghişor, în care sper că vei găsi cartea care să te facă să declari: „culcă-te liniştit, ai dat deja opera”. Dacă n-o vei găsi, Generaţia 2000 a trăit degeaba!

2 / Zon@ Literară / ianuarie - aprilie / 1-4, 2014 www.zonaliterara.ro

România a participat, în perioada 21-24 martie, la cea de a XXXIV-a ediție a Salon du Livre de la Paris, cel mai important eveniment editorial din Franța. Institutul Cultural Român (ICR) a participat cu un stand impunător, care anul acesta a avut ca temă: „Des livres a venir, l’avenir des livres”. Pe de altă parte, la Salon du Livre de la Paris a participat cu un program editorial bogat și Editura Vinea din București, condusă de Nicolae Tzone; de altfel aceasta fiind singura editură privată din România prezentă la târgul de carte. Pe parcursul celor patru zile, programul românesc de la Salonul de Carte de la Paris a inclus dezbateri tematice, lansări de carte, spectacole și întâlniri la care au participat editori, scriitori, traducători, cadre universitare, distribuitori de carte și agenți literari, jurnaliști români și francezi. În programul pentru Salon du Livre, Institutului Cultural Român a propus, prin cei 66 de invitații, douăzeci de mese rotun-de, lansari de carte și, în ultima zi, un spectacol al unei trupe profesioniste de clovni-artiști, moment conceput de scriitorul Matei Vișniec, care de ceva vreme locuiește în Franța. Printre mesele rotunde au atras atenția participanților la târgul de carte dezbaterile privind perspectivele de integrare europeană a Republicii Moldova (la care a participat Excelența Sa Ambasadorul Republicii Moldova în Franța, Oleg Serebrian, alături de Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun și Nicu Popescu), dezbaterea dedicată jurnalismului sportiv, dezbaterea asupra ezo-terismului în lumea de astăzi, cu participarea fizicianului-filosof Basarab Niculescu, Jean Pierre Brach, Bruno Pinchard, Radu Drăgan. Printre autorii români invitați de ICR la cea de a XXXIV-a ediție a Salon du Livre de la Paris s-au alfat scriitori, editori și câțiva reprezentanți ai instituțiilor culturale din țară: George Arion, Sylvain Audet, Iulia Badea Guéritée, George Banu, Tudor Banuș, Jean-Pierre Brach, Roxana

Bauduin, Linda Maria Baros, Michel Carrassou, Al. Călinescu, Magda Cârneci, Corina Ciocârlie, Cosmin Ciotloș, Florica Courriol, Benoît-Joseph Courvoisier, Augustin Cupșa, Mark Despot, Reginald Gaillard, Michel Gavaza, Dinu Flămând, Dominique Ilea, Anna Keszeg, Miron Kiropol, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Adrian Mihalache, Vlad Moldovan, Bujor Nedelcovici, Radu Naum, Danielle Nees, Basarab Nicolescu, Luca Niculescu, Marily le Nir, Jean-François Pérés, Bruno Pinchard, Lakis Proguidis, Jacques Rancourt, Petre Răileanu, Paula Romanescu, Claudiu Soare, Dumitru Ţepeneag, Nicolae Tzone, Cristian Robert Velescu, Olimpia Verger, Alain Vuillemin, Matei Vișniec. Editura Vinea a participat cu lansări de carte și lecturi publice. În cadrul programu-lui editorial reprezentanții editurii au lansat la târgul de carte câteva titluri editate în ultima vreme: George Bacovia, Plomb / L`integral de l`œuvre poetique, traduit du roumain par Miron Kiropol; Lucreția Bârlădeanu, Dialoguri parizie-ne; Angela Furtună, Monica lovinescu. Est-etica; Mioara Cremene, Poèms de l`immobilite, volum ilustrat de artistul Tudor Banuș; colecția Vinea Café / Collection Vinea Internațional; Șerban Foarță, Abecedaur; colecția Vinea International: Bucharest-Paris: huit livres de poésie pour la france, cu titluri semnate de Anca Mizumschi, Cassian Maria Spiridon, Angela Nache-Mamier, Mihail Gălățanu, Lia Faur, Paul Gorban și Diana Cargiu. Premiul internațional de literatură francofonă Benjamin Fondane, aflat la cea de-a noua ediție, a fost decernat scriitorului chilian Luis Mizon, în cadrul unei ceremonii moderate de Magda Cârneci. Pe întreaga perioadă a desfășurării Salonului de carte, ICR a invitat la standul României pe celebrul desenator și pictor Stefan Popa-Popa’s. (www.apolloniatv.ro)


„Cel mai important lucru în viață și în artă e misterul. Facem toate eforturile să anulăm misterul, ne e frică de el (…) Pe de altă parte cred că necunoscutul e vital pentru suflet nostru”- spune Lech Majewski (1). A reinventat semnificația deleuziană a imaginii în mișcare (2). Face posibilă fericita întâlnire dintre teatru, operă și film. Dezvoltă un film-eseu despre un singur tablou, meditând în orice ocazie asupra vechiului concept al mimesis-ului. Opera sa e cunoscută într-o zonă de nișă, regizorul practicând filmul cult, în care codule la îndemăna, în general, a cunoscătorilor. Atât de special, acest Lech Majewski aparține școlii cinematografiei poloneze, făcându-și apprentisage-ul în anii ’70 și arătând o sensibilitate aparte pentru poezia imaginii și pentru universul invizibil. Alături de Wojciech Jerzy Has, care i-a fost și mentor, de Jerzy Kawalerowicz și de Krzysztof Kieślowski, se înscrie între pasionații de vizual și de meta-realitatea peliculei. Stând departe de comerțul celei de-a șaptea arte, transformă fiecare opera într-un adevărat studiu de cercetare, acordându-și timp pentru o muncă minuțioasă, pentru experiment și introspecție. Numai la The Mill and The Cross / Moara și

crucea a petrecut trei ani în studiouri, ceea ce e aproape incredibil pentru un producător intrat în mașinăria infernală a cinematografului care nu mai poate omite latura cormercială. Ceva îl apropie de onirismul dalidian din L’Âge d’Or, ceva îl apropie de camera descriptiv-poetică a lui Tarkovski sau de tablourile vivante ale lui Pasolini. Este iconoclast și posedă cu precizie arta trecerii de la grotesc la sublim.

Se poate vorbi despre Majewski ca despre un artist total: are studii în arte plastice terminate la Academia din Varșovia, expozițiile și instalațiile sale sunt găzduite de celebrele galerii MoMA, Muzeul Louvre, la bienalele din Berlin, Venezia, fiind prezent în aproape toate centrele europene, dar și în Statele Unite ale Americii sau în Japonia. Este, apoi, regizor de teatru, debutând pe scenă cu o montare la Odiseea lui Homer în Londra (1982). E și


regizor de operă abordând inițial Ubu rege la Teatr Wielki Łódź în 1993 și continuând cu Carmen (Opera Națională din Polonia, 1995) și cu propria creație Pokój saren / The Roe’s Room / Camera căprioarelor (Opera din Silesia, 1996). Nu în ultimul rând e poet și prozator, autor al Baśnie z tysiąca nocy i jednego miasta / Poveștile celor o mie de nopți și un oraș, volum de poezie ce marchează debutul său în 1978, Mieszkanie / Apartamentul, volumul ce conține libretul de la Camera căprioarelor (publicat în 1981), dar și al nuvelelor și romanelor dintre care amintim doar Aszan Blues, Autobus na Golgotę / Autobus către Golgotha (1991), Metafizyka / Metafizică (2002) și ultima apariție, Hipnotyzer / Hipnotist (2003). Contrar aparențelor, Majewski nu se risipește în multitudinea domeniilor abordate, ci le însumează, căutând neobosit sensul a ceea ce nu poate fi văzut cu privirea de suprafață. Folosindu-se adesea la propriile experiențe nu

le arată niciodată direct, le încifrează, lăsând mereu plăcerea spectatorului să dezlege șarada în fața căreia stă. Dacă în anii ’80 a renunțat la Polonia, alegând exilul politic, mai întâi în Anglia, apoi în Statele Unite, totuși stilul artistului e atât de bine cantonat în trăsăturile zonei de proveniență, încât aceasta se vede cu ușurință și în producțiile semnate în acea perioadă, cum se întâmplă cu Lot świerkowej gęsi / Zborul Spruce Goose (1985) ce marchează începutul colaborării cu spațiul american. Căderea cortinei comuniste îl readuce în peisajul natal, iar producțiile sale capătă amploare, continuând să revină asupra celor mai importante teme ce-l frământă: inefabila realția dintre ceea ce se vede și ceea ce nu poate fi văzut, geniul de la deplinătatea artistică la maladia distrugătoare, distanța și apropierea dintre tradiție și avangardă în arte. Mereu vizitat, Evul mediu, cu pictura și literatura sa, se intersectează cu poezia modernă, cu suprarealismul și cu zona conceptuală.

O altă moarte la Venezia

Când criticul și publicistul Michael Gibson a aflat de la Majewski faptul că viziunea sa asupra cărții pe care i-o încredințase era de a face un singur film artistic despre tabloul lui Peter Bruegel, și nu un documentar după cum se aștepta, nu a putut să-și ascundă uimirea. Era peste puterile sale de înțelegere cum cartea sa în care se face o amplă analiză a tabloului Calvarul, intitulată The Mill and the Cross și apărută la The University of Levana Press în 2012, putea să ajungă pe marele ecran, fără a fi transpusă în formatul documentarului. Uimirea a fost dubltă, însă, de încredere, Gibson apreciindu-l pe artistul polonez încă de când văzuse Angelus (2000), când chiar el îi depistase în această montare ochiul bruegelesc.

Majewski nu se afla la prima încercare de acest gen: în 2004 realizase The Garden of Earthly Delights / Grădina plăcerilor lumeșt (3), film care, pe de o parte, constituia un eseu pe marginea binecunoscutului triptic al lui Hieronymus Bosch, iar pe de altă parte era o poveste intrată în tipologia celor care prezintă tragedia unui cuplu în care perdonajul feminin, bolnav incurabil, trăiește ultimele săptămâni din viață. The Garden of Earthly Delights este un ansamblu de referințe culturale, cu aspect baroc și datorită suprapunerii celor două


planuri. Însă, dacă tema aparține cercului larg al cinematografiei narative care se concentrează pe dramele cuplurilor în care una din jumătăți se stinge treptat din viață, în vreme ce celălalt asistă neputincios în fața destinului straniu, de la popularul Love Story la Amour care e un adevărat studiu de morală și filosofie, filmul lui Majewski iese cu totul din tipare, ca idee, ca joc al temporalităților și modalitate de realizare. Se „scrie” aici un tratat luminos, în linii puternic erotice, despre artă, dragoste și moarte. De fapt, un eveniment nefast din viața regizorului a inspirat de-a lungul vremii această temă, luând forme diferite. În 1998 organizează la Galeria BWA din Katowice instalația Accident în care, pe un fundal sonor în compoziția extraordinară a lui Henryk Mikołaj Górecki, publicul vedea expuse lucrurile personale ale unei tinere care murise într-un accident; apariții fantomatice, când reale, când în proiecții, desprinse parcă din cadrele simboliste ale lui Arnold Böcklin, practică un ritual de înmormântare, cu mișcări hieratice. Astfel, publicul își poate reconstitui portretul celei care nu mai este și, deopotrivă, înțelege că a ajuns într-un spațiu unde se caută dincolo de perceptibil. La fel, în 2002, apărea eseul Metafizică, un text cu puternice trăsături personale în care se află și punctul de pornire al scenariului pentru The Garden of Earthly Delights.

Cu o formă circulară, scenele de început explicându-se prin cele de la final, identice, dar întregite de sens acum, The Garden of Earthly Delights exprimă, pe trei timpi, meditația regizorului asupra realității (tangibilul) și ceea ce nu aparține realității (intangibilul). Există un timp al prezentului, al plângerii morții celei plecate, când Chris (Chris Nightingale) revede casetele făcute cu Claudine (Claudine Spiteri). Apoi, există un timp al trecutului, când sunt rememorate cu ajutorul dvd-urilor ultimele săptămâni alături de Claudine. În cele din urmă, există un timp deasupra oricărei realități constituit în cadrele explicative în ceea ce privește pictura lui Bosch, „documentarul” care desface sensurile capodoperei. Bolnavă de cancer, Claudine vrea „să lase ceva după moarte”, vechi vis universal al omului. Și, pornind de la vastul tablou, o poveste cu nenumărate scene onirice și dintre cele mai „exotice”, cei doi hotărăsc să încerce cum se pot face în realitate ipostazele din lucrarea pictorului din Ţările de Jos. Arta modernă o întâlnește în fapt pe cea a secolului al XV-lea. Așadar, cum arată doi îndrăgostiți care se înghesuie într-o carapace? Dar un el și o ea

într-un balon transparent? Dar o femeie cu o broască imensă pe piept? Iar ultima întrebare, răstoarnă cumva întregul experiment – Cum arat eu? Sunt eu acela din imaginile de pe cameră, sunt eu cel care vorbește, râde și se bucură? Sunt cel care suferă? Sau cine? Ca înt-o expoziție, pe piedestaluri mai mici sau mai mari sunt așezate gramaje exacte de carbon, calciu, sare, fier, și altele, în încercarea lui Chris de a-i arăta lui Claudine din ce e alcătuit trupul ei. The Garden of Earthly Delights e locul imaginar în care orice plăcere trupească e permisă, e spațiul utopos unde dragostea e fără margini, topind exaltarea și durerea, până când nu mai rămâne decât clipa cea frumoasă. Într-o Venezie când albă, când albăstrie, când pradă tăcerilor nocturne, când opulentă și zgomotoasă, Majewski a găsit locul perfect pentru a vorbi despre fragilitatea ființei umane și despre memorie. Fotografia, filmul, imaginea păstrată în suflet sunt tot atâtea pseudo-posibilități de a reține chipul celui drag sau momentele intense. Revedem aceleași căsuțe de pe marginea mării ce apar într-un aliniament impecabil și în Moarte la Venezia (regia Luchino Visconti, 1971). Aceleași tonuri care fac să plutească întregul peisaj de pe limba îngustă de nisip reînvie pelicula regizorului italian. Cele două montări nu se întâlnesc doar la nivelul realizării cadrelor, dar și ca temă – iubirea ce alunecă în moarte, imposibilitatea fericirii lumești. Și nu e de omis și unirea lor sub aspect ideologic, ambele reprezentând meditațiile regizorilor asupra adevărului în artă. Visconti, pe urmele lui Mann, se apleacă asupra distanței dintre nebunie și geniu, dintre pasiunea devoratoare și frica de sine. Ochii ispititori ai lui Tadzio, această frumusețe rafaelită, sunt ochii modernității îndreptați seducător, percutant, către vechile forme. Majewski este însă mult mai drastic; Claudine a sa, într-un acces de tuse, face o adevărată lecție de oratorie despre arta actuală ca produs al societății hibrid în care ne aflăm. Că producțiile lui Visconti și cea a lui Majewski au centri de referință asemănători, dar vin din perioade și din expresii diferite, o arată și cadrele finale. Un vechi aparat de fotografiat pe trepied e îndreptat către linia orizontului care se luminează din ce în ce mai puternic – un pustiu în care Tadzio a dispărut. În vreme ce, noaptea, o cameră de filmat digitală înregistrează un bărbat care se aruncă, într-un gest suicidar, de pe celebrele poduri ale Veneziei. Visconti și Majewski – două


răspunsuri, două personalități paradoxal apropiate, două viziuni la distanță de mai bine de treizeci de ani asupra însemnătății artei.

Majewski stă departe de narativ și pentru că nu pune preț pe o cronologie exactă, dar și pentru că se folosește de imagini spre a exprima idei, iar nu pentru a urmări un fir evenimențial în mod imperativ. Fiecare cadru e o provocare pentru artist. Recurente în toată cinematografia sa, cadrele în care apar oglinzi unde sunt surprinse (cum se întâmplă în picturile flamande) universuri diferite, altminteri poziționate, multiplică perspectivele. Filmările prin vitrine sau orice suprafață transparentă, în care apar reflexii, relevă iar spații care nu pot fi văzute cu ușurință în alte condiții. Lumea e într-o continuă mișcare și, implicit, transformare. Datorită efectelor scoase din aproape orice suprafață cu care se întâlnește, senzația creată e aceea că însuși obiectivul respiră și tresaltă, că e un ochi viu, hiperatent și hipersensibil la tot ce e în preajma sa.

„Voi munci precum acest păianjen pe care l-am privit în dimineața asta cum își țese pânza” – spune Bruegel în The Mille and the Cross. Iar într-o secvență care urmează reia replica și o continuă „…în speranța că voi captura ochiul privitorului”. Regizorul polonez e un Bruegel al pixelilor, un meticulos estet, cu o răbdare incredibilă, nelăsând nici un detaliu să scape atenției. Lectura Calvarului e și prilej pentru acesta să speculeze, ca Bergman, locurile în care teatrul și filmul se întâlnesc. Folosindu-se de convenție, construiește în fața spectatorului o sumă a nenumărate planuri, altfel imposibil, într-o logică aristotelică, a fi puse unul lângă altul. Actorii îmbracă veșmintele transformându-se în personajele care iau parte la acțiunile înfățișate în tablou și, folosindu-se de mise en abyme, se reconstituie extrascenele, adică o parte dintre biografiile actanților, mici episoade din viața lor înainte de a intra in medias res. Așa, într-o lectură de la stânga la dreapta, Calvarul vorbește despre lumea vie (orașul încercuit de ziduri în apropierea căruia se află copacul vieții, verde, înalt, tânăr) care ajunge, în partea cealaltă, să fie un tărâm al morții unde sunt torturați ereticii și unde copacul plin de sevă e înlocuit de crucile pe care sunt răstigniți ori stâlpii înalți de lemn pe care sunt înfipți păcătoșii și lăsați pradă păsărilor cerului. Dacă se încearcă o descifrare de jos în sus, vom observa că,

din nou, pictorul țese o pânză cu semne. Jos e lumescul, pământul suferinței și al veseliei simple, în vreme ce sus e împărăția Cerului, unde simbolul e chiar acea ciudat poziționată moară – lăcașul divin din care se cerne lumina ca să se hrănească oamenii. Teatral, evii diferiți ai istoriei ajung să se suprapună. Isus, aproape invizibil în varianta lui Bruegel, este depersonificat în film. Filmat din spate, din profil cu capul plecat, nu i se vede niciodată fața; despre el se vorbește cu simplitate, în termenii de parabolă, ca despre un tânăr care nu poartă un nume. Isus rămâne doar o efigie a umilinței și a suferinței, legătură de netăgăduit între jos și sus, între stânga și dreapta. Eroii biblici denotă la rândul lor dubla apartenență, definind prin acțiuni înlănțuirea patimilor cristianice, iar prin înfățișarea lor, locuitori ai Flandrei aflată sub ocupație spaniolă.

Culorile vii, conturele clare, colajul unui cer profund cu nori imenși filmat în Noua Zeelandă sunt tot atâtea artificii prin care regizorul știe să cucerească ochiul spectatorului. Se folosesc adesea traveling-uri pentru panoramare, imaginea în mișcare fiind plăcerea și modalitatea prin care artistul caută să inoveze. Sunt realizate portrete clasice în stilul școlii Ţărilor de Jos, stranietatea însă revelându-se din faptul că nu există stop-cadre, cum poate ne-am aștepta, ci doar prim-planuri în care actorii stau imobili, însă clipesc ori o adiere le umflă hainele. Pentru sublinierea suprarealității în care, pe undeva, Calvarul o valorifică, Majewski optează pentru revenirea la efectul trompe l’oeil-ului. Cum? Prin colarea unor imagini cu alt punct de fugă al perspectivei în cadrul ferestrelor. Priveliștile spre exterior contrastează nu numai prin poziționarea lor nefirească, dar și prin coloritul lor; ele sunt luminoase, în vreme ce înăuntru e clar-obscur. Semne ale morții, ale rapacității, ciorile zboară prin fața acestor ferestre, când mai aproape, când mai departe și nimeni nu pare să le vadă, viața urmându-și cursul firesc – femeile îngrijesc de gospodărie și copii, bărbații se pregătesc de muncă, servitoarele spală podelele.

The Mill and the Cross îl arată pe Bruegel în semnele sale cele mai absconse, regizorul însuși devoalându-se printre acestea. Genul cinematografiei biografice, cu accente clare de memorialistică, presupune și un simț aparte al realizatorului. Majewski îl are și se dedică acestei specii. Bosch, Bruegel sunt exemple doar parțiale, pentru că viața pictorilor


rămâne în plan secund, servind ca suport ideii centrale. Wojaczek, însă, film terminat în 1999, este o ocazie pentru ca regizorul să intre pe teritoriul literaturii. Construindu-și un subiect din ultimele zile ale poetului șaizecist Rafał Wojaczek, el produce o peliculă în alb-negru unde, cu ajutorul imaginii, descrie o perioadă, o conjunctură și un personaj. Teatral în gesturi, out-sider în mod vădit, protagonistul este, de fapt, un hiper-lucid observator al societății, posesor al unei retine înclinate spre a reține grotescul. Poezia e toată această revoltă, toată această neliniște, e disperare și exaltare. În cadre desprinse parcă din fotografiile lui Nicéphore Niépce, regizorul vede lumea fie cu o privire directă, obiectivă în cadrele fixe, frontale, fie în plonjeuri (curți interioare, stradele înghesuite între ziduri) ce lasă o senzație claustrantă. Compoziții grafice, în alb și negru, ca și cum realitatea s-ar scinda între lumină și întuneric, între bun și rău, se deplasează încet pentru ca privitorul să aibă timp să contemple. Poezia lui Rafał Wojaczek cu alăturările ei oximoronice, cu suprarealismul și absurdul ei se oglindește cu fidelitate în close-up-urile ce concentrează atenția asupra unor elemente alăturate în mod neașteptat, în planurile ce se întretaie, în unghiurile strâmbe pe care camera nu încetează să le depisteze

și de care se ajută. Aceste ultime zile ale unui scriitor sunt o călătorie pe nerăsuflate prin locurile și cu oamenii cunoscuți, o călătorie în pas grăbit, către unica destinație posibilă, unica destinație acceptată: moartea. Scena care înfățișează preparatio mortis este gândită în contraste expresioniste, în jocuri de linii frânte care vorbesc despre un univers răsturnat, strâmt, în care nu se mai poate respira. Cum se întâmplă și în celelalte filme ale lui Majewski, moartea e tratată asemenea unui fapt divers. Dacă în Prăbușirea lui Icar, pictură ce apaține tot lui Bruegel, privitorul caută o vreme ceea ce se anunță din titlu, Icar fiind înghițit de valuri într-un colț al pânzei, ferit de atenția celui ce privește, atunci la fel se petrece și în cazul lui Wojaczek. Scena finală e alcătuită ironic din intrarea proprietăresei în camera poetului care trece peste trupul prăvălit al acestuia, remarcând doar că floarea din fereastră nu e, din nou, așezată pe locul unde îi priește. Femeia nu realizează că băiatul a decedat, își spune textul cotidian fără prea multă implicare. Apoi succed câteva cadre din exterior, dintr-o realitate neschimbată peste care se suprapun vocile amalgamate ale unor trecători ce se află, probabil, dincolo de zidurile sau vitrinele filmate. Moartea e un eveniment neesențial, în viziunea regizorului, așa cum drumul spre


Golgota e știut numai de cei câțiva adevărați credincioși, în vreme ce zeci de alte personaje în Calvarul sunt preocupate de ceea ce fac ele și așa cum Icar se îneacă în mare nevăzut de nimeni, oamenii privind în alte direcții, interesați de acțiunile lor mărunte.

Poezia devine una dintre căile prin care se poate accede la acea mult căutată taină. Misterul, invizibilul devin accesibile în unicile trăiri ce se nasc din spiritul ei. Blood of a Poet (2007) este un film care, aidoma lui The Garden of Earthly Delights, are o istorie mai lungă în spate. Ideea a fost prezentată mai întâi într-o instalație, apoi a format nucleul unui ciclu de versuri și, în final, a devenit expresie cinematografică. Încă o dată, Majewski își propune, ambițios, să facă un film în care personajele nu vorbesc. E un film mut, iar muțenia are rolul de a sublinia importanța cuvântului care e, aici, transmis prin imagine. La limita cu experimentalul, regizorul verifică și explorează în ce măsură impresionează și se valorifică sensul prin semne diferite. Cum se substituie imaginea cuvântului, cum poate ea descrie stări interioare atât de evidente atunci când au consistența textului, acestea sunt probleme pe care le ridică Blood of a Poet. O înlănțuire de episoade inițial într-o logică bine definită, dar care se periclitează de la jumătate încolo, astfel e conceput vastul poem vizual. Sebastian, „poetul” generic, trăiește într-un ospiciu, vizitat fiind, din când în când, de tatăl său. Îmbrățișând teoriile freudiene, Majewski coboară în amintirile vechi ale lui Sebastian, explorează visele acestuia, arătând cum realitatea se reface în diferite moduri, cum se anulează pentru a se reinventa în imaginația artistului. În rame suprarealiste, cu accente ironice șarjate, parodiind comercialul, filmul SF, dar și filosofia seacă în marginea actului creației, regizorul oferă o perspectivă inedită asupra modalității în care același material (imaginea) fluctuează în mintea omului, se distruge și reînvie mereu sub alte chipuri. Viața e și ea un lung șir de egouri și de evenimente care se aseamănă, înscenate însă de fiecare dată altminteri. Imploziv, actul scrierii este precum sângele prin venele poetului, titlul referindu-se chiar la modalitatea prin care creația se remodelează fără întrerupere în corpul ce vibrează al creatorului.

Autobiografie indirectă

„Tatei mamei și mie Ne place să ne uităm Cum căprioarele ne mănâncă din palmă

Și cum pășesc în siguranță Prin apartamentul nostru Și visează

Chiar dacă în fiecare seară vecinii se apropie De radiouri și își reglează Programele TV” (4)

The Roe’s Room (1997) este o altă provocare intelectuală pe care Majewski o propune spectatorului său. Subintitulată Operă televizată autobiografică, producția Telewizja Polska a fost considerată prea manieristă, conceptuală în stilul lui Greenaway, până la ermetică. Cert este că regizorul întruchipează, într-un scenariu cu fir narativ simplu, propriile trăiri, întrebări fremătătoare, neliniști. Într-adevăr, The Roe’s Room nu e o autobiografie așa cum ne-am aștepta; nu ni se vorbește aici despre momente din viața artistului, nu ni se dau date ori nume precise. Întreaga acțiune e trecută în simbolic și e universalizată. O triadă, ce inevitabil activează asocierea cu relația biblică, tată-mamă-fiu, stă în centrul atenției. Povestea se conturează pe parcursul a patru anotimpuri, începe, sugestiv, primăvara, și se sfâșește, iarna, cu moartea tatălui – moment crucial în care întregul este destrămat. Vivaldian, cele patru anotimpuri au fiecare ritmul și culoarea sa, mișcarea și respirația proprie. Primăvara e o înviere, o iluminare, o pregătire, un început de drum, o așteptare; este ca o apă ce țâșnește înaintea omului, aducând sclipire în întuneric. Vara e onirică și trezește cele mai arzătoare dorinți, pârguiește natura și pântecul femeii. E sezonul când natura invadează teritoriul omului (imaginea pereților din care cresc plante este copleșitoare, iar copacul care apare în mijlocul apartamentului e semnul vigurozității și al instinctelor primare ce ies, stăpâne, la suprafață). În același timp, tot spre sfârșitul verii apar căprioarele – aceste semne ale inocenței, sinonime ale mielului în accepțiunea creștinătății (5). Locuitoare pașnice, căprioarele marchează, împreună cu „pădurea” ce asediază casa, forța naturii care ghidează pe nesimțite viața indivizilor. Erupția izvorului, erupția vegetalului sunt toate replici încifrate ale verbului a fi. Toamna e redată inițial în tonuri moi care se adumbresc pe parcurs, prevestește sfârșitul, e ca un prag înainte de pasul ce ne trece pe tărâmul înghețului. Viața istovește, plantele se usucă pe pereți, atinse de fiorii frigului timpuriu, și iarna aduce cu sine nu doar disparția ori distrugerea,


așa cum deja am precizat, a triadei perfecte, dar și părăsirea casei. Dacă exteriorul pătrunde în interior atât cât se desfășoară acțiunea în cele trei anotimpuri, acest ultim „capitol” este și acela în care pentru locuitorii apartamentului a venit timpul plecării. Secvență finală arată un cortegiu care părăsește o clădire printr-un portic. Cadrul arcuit delimitează exteriorul într-o lumină albăstrie, nocturnă, de un interior întunecat, amintind, deopotrivă, de aceleași terne compoziții cu care se încheie, de exemplu, Wojaczek.

Și acum, Lech Majewski face un pariu cu noutatea pe care dorește să o speculeze la fiecare ocazie. Membrii familiei sunt actori (Rafal Olbrychski, Elzbieta Mazur, Mieczyslaw Czepulonis), iar libretul e rostit de soliști offscreen, astfel că se induce o senzație stranie de muțenie și de suprapunere nefirească a cuvântului. Doar corul, a cărui funcție e regândită constant, are dreptul de a cânta în timp real. Tatăl, mama și fiul au un flux de

gânduri care nu poate fi arătat, ci doar poate fi făcut audibil. Însă privirile, gesturile lor încetinite, ipostazele în care sunt surprinși încearcă să reproducă stările lăuntrice. În consecință, se impune cu siguranță impresia de tăcere, contrar coloanei sonore, și cea de perpetuu cadru fotografic. Pentru că filmul este prefigurat ca o enormă galerie de imagini în mișcare. Fotografie lângă fotografie, într-un relanti demn de spectacole pe texte cehoviene, autobiografia este, de fapt, viziunea asupra unui spațiu aparent monoton, în nuanțe spălăcite, așa cum regizorul își concepe peisajul natal silezian al anilor ’60-’70. Apoi e o sondare pe dinăuntru, a fiorilor primei iubiri, a maturizării și a etapelor cunoașterii. Această cameră a căprioarelor este, în fond, descrierea unei vârste, e un album de portrete însoțite de o filigranată compoziție muzicală, semnată de Józef Skrzek. Vârsta inocenței se termină odată cu episoadele nefericite din existență și cu ieșirea din camera vrăjită în care totul

este posibil. Trecem pragul spre exterior, iar ceea ce rămâne în spate e o stranie

încăpere în care se va așeza praful,


până când, o posibilă altă „primăvară” o va reînvia, suflând lin peste mobile și făcând să sune iar, zglobie, muzica.

În ansamblul ei, cinematografia profund vizualistă a lui Majewski este unitară, plecând de la Rycerz / Cavalerul (1980) și până la The Mill and the Cross. Fragmentarismul, patchwork-up, simbolul luxuriant și eterna călătorie în sine, ca într-un loc necunoscut, sunt tehnicile și resursele repetitive ce dau coerență întregului. Filmul, scrisul, muzica sunt forme de a exista, iar Majewski le sudează cu migală, în tăcere, într-un proces numai de el știut – „precum păianjenul care-și țese pânza”. În ochiurile ei putem citi ceea ce nu e spus, în nodurile ei găsim esențe, iar pe firul subțire se agață boabele de rouă – sensurile –, desenând drumul către centru.

„Îmi amintesc. Deci acel moment va exista atât cât voi fi capabil să mi-l amintesc. Memoria e viață” – spune Majewski în Metafizică (6). Imaginea „încremenită” (fotografia, filmul, albumul, expoziția) este,

așadar, o formă de a fi. Luptăm cu intemperiile ce ar putea-o ataca, o protejăm în materiale care o conservă din dorința dintotdeauna de a fi victorioși în fața Timpului, de a ne lăsa în iluzia că aripa uitării poate fi sfâșiată. Și totuși, suntem atât de fragili.

Note:1. The most important thing both in art and life is mystery. We make all efforts to bring the mystery down to zero, we are afraid of it (…) Whereas I believe that this lack of knowledge is like air for our soul – interviu acordat lui Grzegorz Wojtowicz2. „cinema does not give us an image to which movement is added, it immediately gives us a movement-image. It does give us a section, but a section which is mobile, not an immobile section + abstract movement” - Gilles Deleuze, Cinema 1 – The Mouvement Image, Translated by Hugh Tomlinson and Barbara Habberjam, University of Minnesota Press, 1997, p. 23. Ar fi de notat aici și faptul că în România a fost pus în scenă la Teatrul Național din Cluj un spectacol de teatru-dans intitulat Bosch. Grădina plăcerilor lumești (2010). Regia aparține lui Marc Bogaerts, iar din distribuție au făcut parte: Radu Lărgeanu, Cristian Grosu, Ramona Dumitrean, Romina Merei, Miriam Cuibus, Angelica Nicoară, Cătălin Herlo, Eva Crișan, Irina Wintze, Ionuț Caras, Ruslan Bârlea, Miron Maxim, Cătălin Codreanu.4. Traducerea noastră a urmat textul ediției din engleză: „Father mother and I / Like to stare/ As the roes eat our hands // And walk safely / Through our apartment / And dream // Though each evening the neighbours draw / Their radios and sharpen / Their TV sets” (Home, Wydawnictwo Literackie, 1981)5. Poate ar trebui apreciat și faptul că religia, atât de prezentă între temele obsedante ale lui Lech Majewski, este tratată drept cale de acces către imperceptibil, către acel „dincolo” unde necunoscutul e sentimentul prioritar. Departe de a fi ocultată, religia are, în cazul artistului polonez, aproape aceleași valori ce sunt atinse în textele lui Maurice Maeterlinck. Pot fi stabilite asemănări între imaginea tatălui, între legătura tată-fiu, între simbolistica diferită a animalelor sacrificiale ș.a. Iluminarea, credința, divinitatea ascunsă sunt subteme recurente, ușor de descifrat în toată semantica lor, atât în viziunea cinematografică a lui Majewski, cât și în textele de o poezie incontestabilă ale scriitorului belgian.6. „I remember. So that moment will live on as long as I’m capable of remembering. Memory is life” – traducere din limba engleză (Metaphysics, Wydawnictwo Literackie, 2002).


Scriitorul și pedagogul evreu, de ori-gine polonă, Jozef Goldszmit (sub pseudoni-mul Janus Korczak), victimă a Holocaustului, medic și apărător al drepturilor copiilor (a funcționat ca publicist și a avut propria emi-siune radio pe respectiva temă), a înființat sub direcția sa la Varșovia un orfelinat pentru copii, inedit pentru că, asemeni unei ”republici a copiilor”, deținea propriul parlament, un tri-bunal și un ziar. În 1933, a scris romanul Kaytek the Wizard, una dintre cele mai cunoscute opere de ficțiune ale autorului, alături de King Matt the First. Abia în 2012, povestea lui Kajtus este tradusă în limba engleză, urmând să fie tradu-să și în limba română (de traducerea fragmen-telor din spectacol s-a ocupat doamna profe-soară Elana Larco). Kajtus este un copil care dobândește puteri magice de unul singur, prin propria voință și perseverență (spre deosebire de Harry Potter, care urmează o școală de magie: comparația dintre cei doi eroi este una extrem de nefericită), văzându-

se nevoit să-și controleze aceste puteri, să distingă între magie neagră și magie albă și să-și admită limitele.

Spectacolul omonim de la Teatrul Luceafărul, lucrat în parteneriat cu Institutul Polonez, resemnifică, într-o viziune regizorală actuală (absența narativității, folosirea voice-over-ului, a proiecțiilor video, dinamismul, fragmentaritatea, măștile, jocul de lumini și umbre, contre-jour-ul) situațiile centrale ale romanului (decesul bunicii, încercarea de a o readuce la viață, actele de magie, fuga în lume/ la New York, construcția edificiului pe o insulă pe Vistula, lupta interioară dintre bine și rău, pedepsirea ș.a.). Un spectacol în alb și negru la nivel scenografic: în cea mai comună interpre-tare, albul semnifică binele, iar negrul – răul. Costumul lui George Cocoș este alb, dar are marginile negre. Decorul minimalist, sugestiv este însoțit de un machiaj adecvat (pe chipu-rile actorilor, apar figuri geometrice pline sau schematice, centrând ochii). Romburile negre


desenate pe chipurile actorilor simbolizează legea corespondenței universale, formulată de Hermes Trismegistos, ori unitatea dintre spirit și materie, un romb compunându-se din două triunghiuri, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos; se mai folosește, tot prin machi-aj, simbolul triunghiului – pentru cunoaștere/ vedere – Kajtus vrea să vadă/ să știe, apoi să experimenteze la rândul său; de asemenea, cel al pătratului – simbol al stabilității și al mate-riei, desenat pe chipul fetei ). Bazat pe mișcare scenică, un show de figurație, concentrând în aproximativ o oră simboluri și idei profun-de, face uz - grație tocmai mijloacelor tehnice amintite – de o anumită ambiguitate în ceea ce privește tocmai povestea asumată inițial. Proiecțiile sunt multiple, aproape că nu există element pe care să nu se proiecteze (pe pânză, pe cuburi de carton, pe geamantan, chiar și în aer – jocul de a prinde o bilă colorată/sfera – simbol al perfecțiunii/totalității etc.). Singurul contrast de luminozitate creat, pe lângă polii ce configurează dimensiunea mizanscenei în alb și negru, este cel dintre roșu și albastru (cea mai puternică asociere coloristică posibilă) la scindarea cubului cu fotografia copilului.

Pe scurt, Kajtus/George Cocoș (nume inexistent și care-a dat de furcă traducătorilor de limbă engleză) este o poreclă, pe care cel pe numele său Antosc/Antek – coresponden-tul lui Anthony sau al lui Anton/ însemnând ”neprețuit” -, o primește atunci când un sol-dat îl surprinde fumând și remarcă: ”Iată-l pe Kajtus cum pufăie ca un bătrân”. Ulterior, Kajtus profită de pe urma puterilor magice pe care le are, creându-și un dublu care să stea acasă ori să meargă la școală în locul său, iar

el să poată fugi în lume, neobservat. E pedep-sit de ”Marele vrăjitor”/ Dumitru Georgescu, transformat într-un câine (dar eliberat de Zosia, Beatrice Volbea) și decide, în urma unei lupte acerbe dintre bine și rău (personajul colectiv, de o parte purtând măști negre, de cealaltă măști albe), că urmează de acum înco-lo să facă doar bine.

Dintre secvențele din spectacol, memo-rabile rămân: 1. Scena din cimitir; oricât de vrăjitor, Kajtus nu poate învia un om/nu-și poate readuce la conștiință propria bunică, lucru care va conduce, iremediabil, la decizii și acte de magie necontrolate, declanșate de furie și neasumarea propriei limitări; 2. Momentul când protagoniștii sunt găsiți de către părinți căzuți unul peste celălalt, un altfel de ”moment de reculegere”, deoarece finalul îmi apare a fi extrem de ambiguu; mai mult, 3. Momentul când imaginea lui Kajtus este proiectată în contre jour pe pânza de fundal – confruntarea dintre ego și alter-ego-ul său; 4. Scindarea cubu-lui pe care este proiectat portretul copilului, pe unul Ionela Arvinte cântă la vioară, pe celălalt Kajtus mimează. Pentru ca dublul său să exis-te, Kajtus ar trebui să dispară – lucru pe care nu-l prevăzuse la început. Sau invers: pentru ca alter-ego-ul să supraviețuiască, Kajtus trebuie să moară. De aici, disputa dintre cele două tabere, dintre ego și alter ego-ul său. Finalul romanul este radical modificat de viziunea regizorală: Kajtus descinde într-o călătorie cosmică (posi-bil moarte pământească) împreună cu Zosia. Plutind printre planete, cei doi par extrem de fericiți. Îmi amintește, mutatis mutandis, de fina-lul spectacolului Maestru și Margareta, în regia lui Mc Burney. Sau de cel mai mic membru al

Foto

: Ozo

lin D

ușa


colecției mele de caleidoscoape. Cât privește posibile observații criti-

ce, remarc dificultatea încercării de a crea un liant între voce – imagine (fotografie/proiecție) și personaj/redat de actor, întrucât toate aceste trei instanțe sunt diferite în spectacol, inovație asumată de către regie. Nu se face nicio referire la fenomenul Holocaustului, tematic se rămâne între granițele demarcate de romancier - rezolva-rea conflictelor copiilor cu probleme, a căror lume interioară rămâne, de multe ori, un mister pentru adulți (părinți) și pledarea pentru recunoașterea superiorității copiilor față de adulți (cel puțin, în ceea ce privește imaginația, sensibilitatea și sinceritatea) și pentru nevoia de a-i înțelege. În rest, felicit echipa de lucru poloneză și distribuția românească și, de asemenea, Teatru Luceafărul pentru această oază meditativă.

(Kajtus, vrăjitorul, după romanul Kaytek the Wizard - Kajtus czarodziej - de Janus Korczak, tra-ducere: Elena Larco, dramatizarea și regia: Konrad Dworakowski, distribuția: George Cocoș, Dumitru Georgescu Beatrice Volbea, Ionela Arvinte, Liliana Mavriș Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionuț Gînju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Cristina Ciubotaru în video, Ioan Trif în fotografie și Alexandru Arvinte – vocea înregistrată, scenografia: Marika Wojciechowska, coregrafia: Jacek Owczarek, proiecții video: Michal Zielony, muzica: Piotr Klimek, Teatrul Luceafărul, premiera 11 ianuarie 2014)

Chiar dacă aş citi romanul Kajtus, vrăjitorul scris de polonezul Janusz Korczak în 1933 m-aș încăpățâna să nu văd ceva magic în el și mai ales în piesa de teatru cu același nume, care a avut premiera la Teatrul Luceafărul Sâmbătă, 11 Ianuarie, ora 17, pentru că am asistat la ea. Nu e nimic vrăjitoresc în faptele lui Kajtus, deși la început pare a fi: mișcările stranii ale tuturor personajelor (coregrafia este semnată de Jacek Owczarek și înlocuiește cu desăvârșire cuvântul rostit pe scenă, el fiind

prezent doar în fundal și sporadic) și apari-) și apari-ția măștii ca problematică dezvoltată până la sfârșit. Pe parcurs se alunecă în concretul lumii copilăriei unde totul e posibil și devine nu magic, nici vrăjitoresc, ci minunat: copilul vorbește de conștientizarea poreclei sale, un alter-ego menit să spună mereu ceva în plus despre oricine o poartă-chestiunea alter-ego-ului și a dedublării apare și mai târziu-, așa-zisele sale vrăji cu cearșafurile și cu literele de pe ele pe care le amestecă obținând cuvinte. În

Foto

: Ozo

lin D

ușa


contrucția atmosferei de basm contemporan un rol important îl are și apariția cuburilor pe care le compune în piramide când firești, când răsturnate de haosul său interior de om aflat la începutul vieții; ca pretext apar tot timpul personajele în negru, simboluri ale părții întu-necate prezentă în om încă de la naștere. Aici scenografa Marika Wojciechowska și-a însu-șit foarte bine universul transmis de roman, respectiv de scenariu, și a creat unul foarte convingător care pur și simplu te transpune.

Cum s-a văzut și până acum concretul nu lipsește, ci este confirmat pe tot parcursul spectacolului și prin prezența ceasului, a ochi-lor, a portretelor, a siluetelor părinților și buni-cii (fie ele proiectate pe ecranele din planul secund al scenei, maestrul proiecțiilor video fiind Michal Zielony), valiza și sferele de toate dimensiunile ca metafore ale visului perfect produs de mintea copilului. Având în vedere că toate obiectele anunțau apariția sferelor mă simt sigur pe mine când afirm că miza este căutarea perfecțiunii sentimentului sau a visu-lui prin cea a formei geometrice. Toate aceste elemente ce țin de vizibil, de concret se îmbină perfect cu respirațiile, cu vocea auctorială și cu muzica semnată de Piotr Klimek care foloseș-te, în cazul de față, instrumente din toate genu-

rile fără a alcătui un gen anume, ci o atmosferă din care nu-ți mai vine să ieși, din care n-ai vrea să fii scos.

În Kajtus, vrăjitorul personajele nu au replici, nu vorbesc. Din când în când se mai aude numele copilului rostit de părinții săi și vocea sa în fundal. Este un spectacol bine înțeles de copii, așa cum s-a văzut pe parcur-sul piesei și la căderea cortinei, un spectacol de festival internațional pe cel puțin 10 ani de acum înainte, cu singura condiție de a fi jucat de aceeași echipă de actori de la Teatrul Luceafărul, actori care s-au întrecut pe sine din nou: George Cocoș, Beatrice Volbea, Aurelian Diaconu Nicolae, Liliana Mavriș Vârlan, Ionela Arvinte, Ionuț Gânju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Dumitru Georgescu, Cristina Anca Ciubotaru (în video) și copiii Ioan Trif (portret) și Alexandru Arvinte (voce).

Coborâtor din școala poloneză de teatru, una foarte serioasa, cu creatori foarte valoroși, inovatori, care promovează noul și experimentul, regizorul Konrad Dworakowski, totodată autor al dramatizării, a creat un spectacol nu uşor digerabil care nu este pentru copii ci despre copii, dar convinge de faptul că frumosul nu trebuie înțeles cognitiv, ci trăit cu toate simțurile.

Foto

: Ozo

lin D

ușa


Ștefan Agopian face parte dintre acei scriitori a căror receptare critică beneficiază de o eterogenitate suficient de solidă încât să le creeze aura unor autori ”controversați”, oricât de nepotrivit ar suna acest termen. Dacă Nicolae Manolescu a considerat, în Istoria critică a literaturii române, că întreaga operă a scriitorului e condamnată la minorat, Alex Ștefănescu nici măcar nu i-a consacrat, în Istoria... lui, vreun capitol. Pe cât de diluat pare Ștefan Agopian în istoriile oficiale, pe atât de prezent și hotărât ne apare autorul în calitatea sa de gazetar, de comentator ironic-sfătos al actualității și, iată, de memorialist. Cel mai recent volum al său, intitulat Scriitor în comunism (niște amintiri), reprezintă una dintre cele mai tonice apariții editoriale ale lui 2013. Și asta pentru că scriitorul a știut cum să facă trecerea de la o posibilă și previzibilă cădere în nostalgie (atât de specifică volume-lor de amintiri) la scriitura alertă, plină de neprevăzut, de umor și de un foarte accentuat subiectivism retroactiv. Titlul, totuși, e înșelător din cel puțin două motive: în primul rând pentru că volumul nu propune, fie și hâtru-

conspirativ, un rețetar al răzbirii scriitorului în lumea ostilă a comunismului victorios și, în al doilea rând, pentru că nu există o diacronie a redării parcursului profesional al autorului, cu toate că găsim dese referiri la tinerețea celui care avea să devină scriitorul de azi. Cartea e mai degrabă pretextul unor răfuieli (mai mult sau mai puțin tandre) ori, și mai important, al realizării unor portrete absolut memorabile. Personaje pestrițe, povestiri zemoase, scurte amintiri selective, toate formează un ansamblu surprinzător, a cărui miză pare a fi nu atât scru-pulozitatea oferirii unor date de istorie literară, cât livrarea unor secvențe simbolice din nebu-nia fertilă a vieții scriitorului sub comunism. Cel mai mare merit al cărții rămâne, așa cum am amintit în treacăt, talentul excepțional al lui Ștefan Agopian de a trasa, din linii sim-ple, portrete minimale și perfect aplicabile ”obiectului” pus în discuție. Din câteva tușe groase, autorul reușește să surprindă trăsătu-rile de caracter ale unor colegi de breaslă ori ale unor simpli necunoscuți. Tonul e rece, schița taie în carne vie, sentința e brutală și seacă: “Simpatic, volubil, plin de energie era Adrian


Păunescu. […] Debutase în 1965 cu volumul Ultrasentimente (la el toate lucrurile erau ultra)” (p.19), ”Virgil Mazilescu – era considerat pros-tul grupului, dar toată lumea îl iubea datorită candorii sale.” (p.22); Alexandru Paleologu ”ca un adevărat boier, mă primise îmbrăcat lejer, într-un tricou cu mâneci scurte, T-shirt cum i se zice azi, pantaloni scurți și în picioare goale, cu care lipăia grațios pe dușumeaua proaspăt spălată. Mă simțeam ca un căcat […]” (p.151); ”Andrei Pleșu era un tânăr bărbos, deja corpo-lent, specialist în pictura lui Sorin și în urcarea drumului spre Păltiniș” (p.175); ”Fănuș Neagu era un bețiv serios, dar era prea gălăgios și destul de găunos în gălăgia lui” (p.183); ”În 1996 îl ascultasem (pe Paul Goma - n.m.) citind la cenaclul Uniunii Scriitorilor un fragment din romanul Ostinato și, cu toate că avusese suc-ces de public, pe mine nu mă convinsese că-l dă talentul afară din casă” (p.208-209); Marin Preda era ”un bărbat urât, cu fața plină de negi, cu ochii bulbucați, acoperiți de lentile groase” (p.248) ș.a.m.d. Nu doar scriitorii populari au parte de evaluarea instantă și iscoditoare a lui Agopian; în volum găsim și chipuri izolate ale unor personaje secundare în acest scenariu pe care autorul îl țese treptat - oameni nesemni-ficativi, a căror prezență e de cele mai multe ori doar alibiul redării unor indiscreții de un comic corosiv: ”N-aș fi avut nimic cu bătrâ-na doamnă Flax, dacă n-ar fi tras la intervale regulate niște bășini extrem de puturoase, care îți mutau nasul din loc” (p.45); ”Înalt, slab, țigănos cât să te gândești că e țigan, aproape chelios, doctorul Cărășel avea două calități

extraordinare: ura armata și iubea pizdele.” (p.104); ”Liliana era o blondă micuță, cu ochii de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracu-lui și plină de hormoni futăcioși.” (p.197) etc. Pentru cititorul interesat de substraturi-le și subsolurile lumii literare din comunismul românesc, cele mai palpitante pagini ale cărții vor fi acelea în care Ștefan Agopian vorbește despre Nichita Stănescu și Nicolae Manolescu, două personaje centrale ale volumului, însă văzute din unghiuri (chiar afective) radical diferite. Poetului Necuvintelor i se consacră un capitol întreg; portretul său este creionat în cele mai mici detalii, chiar dacă, datorită pri-eteniei sincere pe care i-a purtat-o, scriitorului îi lipsește în acest caz microbul vituperant al zeflemelei. Nichita Stănescu, prietenul prin excelență, ne apare aici într-o postură de arhan-ghel concupiscent, de zeu cu apucături bahice, într-o lumină caldă și empatică. Agopian refu-ză să gireze mitul bețiilor degradante ale poe-tului, sugerând că la Nichita alcoolul era doar o formă suportabilă de a alimenta geniul, și nu un viciu blamabil și ieftin: ”Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat.Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectu-ală vecină cu geniul.” (p.176). Agopian face un foarte subtil exercițiu de omagiere a poe-tului pornind de la haloul pe care fie întâm-plările, fie persoanele care gravitau în jurul lui Nichita îl alimentau, oarecum inconștient. Despre femeile poetului autorul vorbește scurt, atribuindu-le prin ricoșeu valențe menite a contribui la o cât mai scrupuloasă imagine a lui Nichita. Doina Ciurea, soția poetului, era ”o femeie frumoasă, dar o scriitoare modestă, cu aere de intelectuală rasată.” (p.178), Gabriela Melinescu ”era o brunetă superbă, care-ți tăia respirația când o vedeai prima oară.” (p.180). Nicolae Manolescu, pe de altă parte, este ținta predilectă a unui soi de reproș con-genital. Criticul literar atât de versat este, în ochii lui Agopian, mai degrabă un prizonier al imposturii profesionale decât un intelectual cu merite reale. Uns cu toate alifiile, Ștefan Agopian n-o spune pe șleau, însă lasă să se înțeleagă acest lucru atunci când vorbește, de exemplu, despre ”lipsa de gust proverbială” a criticului. Or, ce altă dovadă de respingere a talentului critic al lui Manolescu vreți decât reproșul adus gustului său estetic? Necruțător este Agopian până și când face referiri indis-crete la viața privată a acestuia, acuzându-l,


printre rânduri, de imoralitate. Deși o face într-un stil de o savuroasă franchețe, care salvează diatriba de la vulgaritate excesivă, Agopian dă în câteva rânduri măsura exac-tă a propriilor umori și antipatii (îl numește pe Manolescu, ironic, ”nemuritorul nostru”). Nimic rău în asta, mai ales că suntem, totuși, între paginile fascinante ale unor memorii, unde primează tocmai individualismul și sin-ceritatea: ”Trăia oficial cu Dana Dumitriu, o prozatoare frumoasă pe vremuri [...] O înșela cu o studentă de-a lui, așa că dacă mă gândesc acum trebuie să fi fost un bărbat fericit: nimeni nu-i sufla în ciorba critică și nici cu strachi-na sexuală nu stătea tocmai rău.” (p.297). În stilul caracteristic, făcându-ne con-spirativ cu ochiul, autorul cărții evocă funda-lul istoric al acestei desfășurări caracterolo-gice impresionante. Dacă mușuroiul descris minuțios funcționează după reguli proprii, lucrul acesta se datorează și imbecilității ide-ologic-sociale a vremurilor, pe care autorul o amintește în treacăt ca pe un lucru derizoriu, dar sâcâitor. Sub penița usturătoare a lui Agopian, chiar și cele mai odioase fapte ale trecutului capătă o aură hazlie, neștirbindu-li-se, prin aceasta,gravitatea ori gradul de umilință pe care îl presupuneau. Autoironic ori vitriolant, prozatorul rămâne ferm pe poziții și demască, cu o tenacitate invidiabilă, tot ce i se pare nela-locul lui, degradant ori, pur și simplu, idiot: ”[Goma – n.m.] îi scrisese chiar și lui Ceaușescu, cerându-i același lucru [semnarea Chartei 77 – n.m.]. Ceaușescu n-a semnat, din motive personale, eu am făcut la fel ca Ceaușescu.” (p.20); ”la Costinești […] am descoperit Golful Francezului și nudismul. Așa că ”Tezele din iulie” m-au prins, la propriu și la figurat, în pielea goală.” (p137-138); ”Noi îl pupaserăm în cur pe Ceaușescu în ’68, lui îi plăcuse nespus chestia asta, așa că după aproape 20 de ani ne obliga s-o facem cât mai des.” (p.313) ș.a.m.d. Vie, histrionică, cu un palpit existențial dement, lumea lui Agop din Scriitor în comunism ni se înfățișează ca o țară a hazului de necaz, a autopersiflării sănătoase și a râsului salva-tor. Stilul inconfundabil al lui Ștefan Agopian face ca această adevărată apologie salutară a derizoriului în vremuri de scleroză ideologică să se transforme într-un spectacol inimitabil, într-un carnaval cochet la care cititorul, chiar și cel neștiut, participă cu maximă însuflețire.

(Ștefan Agopian, Scriitor în comunism, Ed. Polirom)


Viaţa este un „spectacol” cu totul aparte în care un om poate avea măcar două „roluri”, cumva – unul în care poartă „masca” pe care i-o conferă societatea sau pe care o adoptă pentru societate, pentru a „ieşi în lume”, pentru „ceilalţi”, şi un al doilea, cel dinlăuntrul său, în care re-construieşte lumea aşa cum se vede prin ochii sufletului. Depinde de fiecare cât de mare este ecartul dintre cele două ipostaze, cât de diferite sunt ele. Despre jurnal (tipologie, departajări, asemănări, stil ş.a.) s-au scris tomuri diverse.

Dacă autobiografiile, confesiuni-le, memoriile, confesiunile literare poartă amprenta retrospectivului, putând deci apă-rea, în timp, şi o anume autocenzură, jurna-lul ridică, prezumtiv, mai puţine dubii din

acest punct de vedere, dată fiind consemna-rea cât mai aproape de momentul petrecerii unui eveniment, a unor gânduri ş.a. În teoria literară occidentală există o tipologie a scri-erilor diaristice, de la jurnalul intim la cel de călătorie, să spunem, cu un palier larg de discuţii. Printre trăsăturile esenţiale ale jur-nalului se numără: principiul jurnalităţii (sau calendarităţii, „legea Blanchot”, după numele lui Maurice Blanchot), al simultaneităţii eve-nimentului cu scriitura, al sincerităţii/ autenti-cităţii celor scrise, la care se adaugă, last but not least, al confidenţialităţiii, dacă este vorba despre un jurnal intim (având în vedere intimitatea şi secretul personal). În dicţiona-rele de termeni literari/ lucrările de teorie literară sunt precizări de tipul (redăm fără alte comentarii): „Însemnări zilnice ale unei persoane, cu caracter mai mult sau mai puţin


confesiv. Jurnalul este o specie memorialisti-că a cărei trăsătură distinctivă este concomi-tenţa sau relativa simultaneitate a faptului şi a însemnării care îl raportează, dând deci posterităţii cea mai mare garanţie posibilă cu privire la autenticitate, spre deosebire de amintiri, memorii etc., a căror distanţă de eve-nimentele raportate le face mai selective şi mai aproximative1”. Dacă nuanţăm, graniţa dintre cele două specii autobiografice încă nu a fost foarte bine, foarte concret delimita-tă. Philippe Lejeune2, de exemplu, în Le pacte autobiographique, Seuil, Paris, 1975, considera că o pagină de memorii s-ar diferenţia de una dintr-un jurnal după specificul reprezentării, � �i��a �n��l��u� ��i�tina �on��u� ��o�� z�� i��a �n��l��u� ��i�tina �on��u� ��o�� z��u� Dicţionar de termeni literari� Editu�a �a�amond� p. 136.��nul din ��i mai ma�i ��iali�ti �n a��a�t� mat��i�� o��nul din ��i mai ma�i ��iali�ti �n a��a�t� mat��i�� o�lum� �ubli�at�: L’Autobiographie en France� �97�� Le Pacte autobiographique� �975� Je est un autre. L’auto-biographie de la littérature aux médias� �980� Moi aus-si� �986� La Pratique du journal personnel� �990� Pour l’autobiographie� �998� « Cher écran... » : Journal per-sonnel, ordinateur, Internet� �000� Signes de vie (Le pacte autobiographique� �� 005� Le journal intime: histoire et anthologie� �006�

el considerând că în jurnalul intim ori auto-biografie obiectul discursului auctorial este chiar individul însuşi (în postura de narator-personaj), iar în memorii, în discurs obiectul este dincolo de individ, ajungând la chiar istoria grupurilor sociale din care face parte. În fine, dincolo de toate aceste consideraţii/ încadrări, cum anume şi-a alcătuit demersul Mircea Oprea? De ce îşi aşterne gândurile pe hârtie dacă, de pildă, scrie epistole pe care expediază, le rupe pentru că „s-a dus vremea scrisorii nu se mai poartă corespondenţă! Dacă-i urgent, sun!”, iar „e-mailul lipeşte text pe monitor fără culoare, fără balsamul primejdiei visate, fără aura stafiei de hârtie”. Deşi, când scrii o scrisoare, un text, ceva… te înfiori de voluptate când îţi scrii ţie însuţi ca unui ochi străin, la pândă, iar, dacă e o scrisoare pentru un duşman, poate, „spovedania, trădarea faţă de tine, scrisă cu mâna ta pe mătasea de preţ, te izbăveşte de coşmar.” Asta şi pentru că, în final, diferenţa dintre cuvântul scris, dintre scrisoare şi telefon este ca aceea dintre „amantul ascuns în taina nespovedită şi agramatul guraliv”.

Iar „jurnalul”, mai bine zis re-descoperirea/ re-compunerea, re-dăruirea cu sensuri adiacente a lumii, a propriei vieţi, a propriei fiinţe printr-o călătorie interioară cu pasul literei curgând a taină pe hârtie… „Jurnalul meu refuză contingentul, atingerea realităţii zilei crude, necoapte, cuvântul ieşit la suprafaţă fiind tocmai parte a fiinţei ce nu se lasă alterată de fapta, de materialitatea clipei” (p. 59)

Cum anume a ajuns să alcătuiască acest volum, să scrie despre gândurile sale, în general: „Cu ani în urmă, sedus de ideea briliantă ce-mi trecea prin minte, o notam pe loc […] acum nu”, scrie autorul, adăugând puţin mai jos: „Nu ştiu despre ce voi scrie, dar stau de veghe în faţa hârtiei cu pixul în mână, cum aş sta la pândă, cu puşca la ochi. Trebuie să fiu fericit, blestemul meu este să scriu”. Deducem şi că nu ar fi vorba neapărat despre un plan „iniţial” de lucru, ci, în timp, pas cu pas, gândurile s-au adunat aşternându-se pe hârtie într-o anumită succesiune, după cum lumea din afară se întrepătrunde cu cea dinăuntru, în


curgea normală, firească a vieţii. Normalitate. Un cuvînt care parcă se redescoperă cu fiecare dintre noi, cu fiecare zi, poate cu fiecare gest al fiecăruia dintre noi în lumea de azi în care schimbările au un ritm pe care probabil nu doar că nu îl înţelegem cu totul, dar adesea nici măcar nu îl percepem decât, poate, uneori, după ce totul s-a petrecut deja, efectele având la rândul lor în siaj alte semnificaţii. „Citesc Suetoniu şi aproape că mă ruşinez de viaţa mea de o normalitate demnă de bănuieli”. Dar, dincolo de „normal”, în cer, scrie Mircea Oprea, alături de îngeri, „îşi au domiciliul şi autorii cărţilor despre îngeri, ca eterni oaspeţi de onoare”. Astfel, scrie autorul, când acei autori (în vreme ce „pictorii au abandonat cerul şi norii[…] şi, firesc, cerul i-a părăsit şi el”; la o adică, „vedeţi cum se pictează acum cerul?”) vor muri, „trupul le va îngropat la fel ca al celorlalţi muritori, pe când sufletul le va rămâne tot pe-o aripă de nor”. Aşa, astfel de gânduri, cu paşi prin lumea reală re-desenaţi în cea dinăuntru care se lasă apoi cuprinsă în braţe de cuvintele care se aştern pe hârtie, trec şi se adună în jurnal „zile fără, eseuri risipite pe hârtie nedatate, cu sensul scăpat, zile fără poveri”. Unele zile sunt „netrăite”, scrie Mircea Oprea, „viaţa trăind fără mine”. Unele sunt cu întâmplări şi gânduri despre Cezar, Hans Schmid (după care „contrariile trebuie să fie echilibrate în individ”), despre oraş, despre cer, altele… despre buric (de „ai crede că buricul e tot ce-a rămas mai bun din omul trecut deja de vârsta fericită”) sau despre nas (căci, nu-i aşa, pe primele pagini, în acea „imaginară istorie a portretului”, „nasul lipseşte”),

despre somn, cărţi, muzică, ore, zile, nopţi, luni, bătrâneţe (în trecere şi despre „rarele exemplare de bătrâni ce se învechesc precum monumentele funerare din marmură şi din bronz”), paşi, ploaie, Dumnezeu-credinţă, uitare, aşteptare, iluzia că…/ ori apăsarea că nu…, coşmar, vis, libertate, gazul de turbă, constrângere, pierdere, calea spre un înţeles pe care îl afli sau crezi că l-ai aflat… tot felul de tot felul care înseamnă (sau care înţelege autorul că înseamnă) viaţa sa. Sunt douăsprezece părţi (şi gândul mă duce şi la cina cea de taină, poate chiar a fiecăruia dintre noi cu sinele nostru), să le spunem capitole, doisprezece paşi ai călătoriei întru „împăcarea cu lumea” (în paralel, fie dinspre interior spre exterior, fie invers), pe care îi face autorul în drumul spre construirea acestui volum (din liantul „normal” de singurătate amestecată cu „mărunţişuri” de cotidian, curiozităţi/ feluri de vedea/ răspunde, gânduri despre oraş/ sat, locuri, despre împrejur, despre oameni, cu chipuri, întâmplări care iau haină de semnificaţii pe care le-o dăruieşte sufletul şi ochiul celui implicat, uneori cu umor, alteori cu nostalgie), în care îşi alcătuieşte „jurnalul de Curteşti”. O carte ca un portret desenat cu pana muiată în uimire şi în banal, în umor şi nostalgie, în singurătate şi detaşare. E ca şi cum ai citi prin ochii unui om despre viaţa acestuia, aşa cum o vede el, mai limpede sau mai amestecat, mai departe sau mai aproape de oglinda cu propriile gesturi ori de paşii celorlalţi.

Mircea Oprea, Împăcarea cu lumea. Jurnalul de Curteşti,

Editura Zona Publishers, Iaşi, 2013, 350 p.


Moldova – Tărâmul celălalt

Romanul scriitorului Iulian Ciocan „Tărâmul lui Sașa Kozak” (Tracus Arte, București, 2011) descrie o lume în care lucru-rile se întâmplă într-o manieră incredibilă, așa încât pentru un cititor din alt spațiu cultural ar putea să pară o ficțiune suprarealistă sau de SF. Personajele, situațiile și ideile acestei cărți zguduie un cititor deprins cu subiecte produse de o realitate calmă și normată. Or, lectorul estic se va regăsi în aceste pagini, așa cum rea-litatea acestei cărți este a lui. Însuși titlul cărții anunță o dimensiune diferită de existență, o zonă stalker în maniera lui Tarkovski, doar că una inversată, o zonă în care vii dacă nu dorești să ți se împlinească dorințele. Moldova dintre Nistru și Prut, în anii 1990-2009, iată cronotopul romanesc. E spațiul nefericirii, al sărăciei și al plafonărilor și frustrărilor umane (profesionale, artistice, sexuale, materiale etc).

Vechea noastră problemă identitară sau Punct şi de la capăt

O temă dificilă a literaturii basarabene de azi este cea a identității interriverane. Iulian Ciocan anunță tranziția de la URSS printr-o Transnistrie (o zonă în zonă, tărâm în tărâm, asemeni unui fractal sau unei matrioșka, acea pupa rusa a politicii rusești și nu numai) spre o identitate culturală în care basarabeanul e un român aproximativ. Astfel, nimic nu e sigur în această lume, nici oamenii, nici numele lor și nici ideile pe care le au despre sine.

Cunoști un spațiu al nesiguranțelor și permanentelor metamorfoze, în care numele unui om oscilează între Kozak și Cazacu, un fel de du-te-vino istoric și geopolitic, care te trimite și la cazacii armatei a paisprezecea (Sașa Kozac parcurge acest drum al oscilării, când vrea să devină om de afaceri, mergând ba la Brașov, ba la Bender). Numele acestui personaj nu poate să nu amintească și de memorandumul Kozak, prin semnarea căruia Moldova ar fi fost astăzi altceva. Scriind, la știri, ascultasem întâmplător și anumite declarații ale vicepremierului rus Dmitri Kozac, cel care este responsabil pentru


Jocurile Olimpice de la Soci, dar mai degrabă mă interesa numele lui decât declarațiile (aici mă întreb dacă critica literară de azi nu e și ea, ca și literatura, în mare parte, una cotidiană, nu ne scriem oare, metatextual, și actualita-tea?). Sașa (copil rusificat de ruși), Alexandru (un nume neutru) și Sandu (așa îi zic părinții) este un personaj și cumulativ, cel care întru-chipează o generație întreagă – copiii anilor ’70 – 80’, așa cum Sașa Kozak va deveni Alexandru Cazacu: „fostul rusofon se metamorfozase într-un hibrid cu o dublă identitate – ruso-româ-nească”. Identitate pe care o găsim și în „ochii” românității mai vestice, căci trecând Prutul, ești luat adeseori drept rus.

Nostalgia ca semn al zilei de ieri

Ruperea de trecut nu este posibilă ime-diat. Nostalgia, ca un dor de un timp sau de un loc în care ai cunoscut persoane și ai trăit anumi-te întâmplări, este cea care deformează spațiul și timpul prezent, melancolia trecutului corupe ziua de azi. E cazul personajului Oleg Olegovici Liulin care este un nostalgic, e vorba de o nos-talgie poate și firească, cel puțin de înțeles, dacă am lăsa la o parte anumite resentimente (politice și etnice). Personajul „regreta dispariția Uniunii Sovietice, a țării în care era ordine”, mai bine zis, dispariția țării care îi dădea senzația că face parte dintr-un imperiu, un hiperland în care el era tânăr și fericit. Bătrânul nostalgic se întrea-bă, la un moment dat, „de ce visa mesteceni într-un oraș al plopilor și teilor”. Întâlnind-o pe Viorica Ionovna, un nume hibrid, un patro-nimic româno-rus, „niciodată nu-și imaginase Oleg Olegovici Liulin că își va revizui părerea fermă asupra problemei identitare”. Fericirea nostalgică a mesteacănului este înlăturată de necesitatea comunicării umane, astfel bătrânul rus este în stare să-și revadă nostalgiile în fața unei femei care îi poate da căldura umană de care are nevoie (cu mămăligile ei băștinașe și cu felul ei de a fi). De aici și concluzia că nostalgiile de orice fel vin din singurătate și neintegrare într-o lume nouă, o ghetoizare voită în care, de multe ori, se exilează individul.

Toate acestea se întâmplă pe fundalul acțiunilor de renaștere națională ale Frontului Popular. Dacă e să ne gândim azi la această denumire, atunci constatăm ironia situației, așa cum, în timp, nu s-a adeverit decât un front cu tranșee permis basarabenilor tot de cineva din spațiul „Kozac”, din fostul imperiu, așa ca

o zonă de joacă lăsată pentru copii, în timp ce spațiul economic și politic era preluat de altci-neva pentru cu totul alte scopuri.

În tot acest amestec de nou și vechi, există între râuri două piețe care produc soci-etatea moldovenească: Piața Marii Adunării Naționale, unde se face politică și revoluții și Piața centrală din Chișinău unde se fac bani, bani mulți și ușori, așa cum legislația noului stat încă nu e constituită, acolo se produc viitorii nouveau riche de Moldova. Or, „Tărâmul lui Șasa Kozak” este un roman ce sfârșește în 2009, anul indefinitei „revoluții” din 7 aprilie și începe cu descrierea unei Moldove produse de „revoluția folclorică din 1988” – un roman ce narează un timp și un spațiu de la o „revoluție” la alta, de la o „piață” la alta (acestea făcând referințe latente și la cea bolșevică din 1917).

Tranziţia ca stare de spirit

„Era vremea săculețelor aruncate alan-dala. Pungi de toate culorile zburau deasupra orașului, deconspirând înflorirea comerțului cu amănuntul. Multe rămâneau pentru vecie în crengile plopului, transformându-l într-o speri-etoare multicoloră, grotescă”. Aidoma acestor obiecte de poluare a mediului, se întâmplă diferite evenimente menite să bruieze realitatea pe care orice individ încearcă să o perceapă. E timpul în care nu există un punct de sprijin pentru oameni și lucruri, totul e într-o stare de permanentă schimbare.

Tușa Frosea și telenovelele ca o utopie în care se evadează, iată o altă direcție în care te duce acest roman. Naivitatea acestui tip de spectator care „nu putea și nici nu voia să dis-tingă actorul de personajul interpretat de actor” presupune mai mult decât o feminitate naivă în consumul artei cineastice și de orice fel. Astfel, tușa Frosea este și cetățeanul basarabean, cetă-țeanul estic care urmărește telenovela tranziției crezând că lucrurile se vor redresa.

Există aici și o tranziție, o metamorfoză aparte a unuia din personaje: „În zorii tranziți-ei nemiloase, pe când era „tânăr și neliniștit”, Alexandru Cazacu se numea Sașa Kozak și avea o singură preocupare notabilă - distracția”. Dezamăgit de prima sa dragoste, Sașa devine un Don Juan care are drept scop seducerea femini-nului și ținerea unui registru statistic în acest sens. Făcând toate acestea „Sașa se simțea, preț de câteva secunde, eliberat parcă de un complex de inferioritate, de o frustrare confuză, adâncă”,


un fel de zombi sexual bolnav de patima plăce-rii corporale. Desfrâul este mai mult decât un indice al imoralității personajului, depravarea anunță și o lume în care te poți rătăci, așa cum vechile reguli sociale au picat, cele noi încă nu s-au instituit. Dar, pe fundalul acestor experien-țe veneriene și de alt ordin ale fiecărui personaj luat în parte, transpar noile mișcări și metamor-foze sociale. Sexualitatea, o confirmă și Iulian Ciocan, este un barem de evaluare a umanului, acea supapă care ne determină existența și nu doar cea intimă. Erotismul debordant este și un semn al emancipării de timpurile vechi, aici comuniste.

„În scurt timp izbucni revolta. Niște scriitorași, care proslăviseră până atunci „Marele Octombrie”, au schimbat brusc maca-zul. Profitând de libertatea de exprimare îngă-duită de Gorbaciov, scriitorașii aceia începură să ponegrească metodic Puterea Sovietică”. Astfel, Glasnosti și idealurile democratice au deschis ușa și pentru un alt tip de demagogie socio-politică, așa încât din marxism-leninism se ajunge la literatura patriotardă.

Dar individul în intimitatea sa, în viața lui privată rămâne la fel de nefericit ca și în totali-tarism: „Exista o problemă veche, gravă, pe care dezmățul tranziției o accentuase: lipsa spațiului locativ” – vechea și monstruoasa problemă a lui homo sovieticus care învățase să populeze spații mici, care îl privau de sine. O temă similară celei deschise și de Brodsky în narațiunea „O cameră de un metru și jumătate”.

Războiul transnistrean anunță o fostă republică socialistă care oricum nu își aparține. Pe lângă acestea e și o Moldovă a criminalilor și maniacilor de tot felul, care aparent sunt oameni de treabă. O altă Moldovă e cea izolată în alcool și beție: „Acolo ei se izolau de grijile curente într-un soi de atemporalitate. În câr-ciuma aceea...” Astfel, Moldova devine o mare cârciumă... În care se bea pentru uitare (de sine și de lume).

Autorul ca fiinţă producătoare de texte

La începutul cărții citești un autograf cu o dedicație personală „Pentru Lucia, care s-a săturat de scrisul meu ca de mere pădu-rețe” și poate pentru toate soțiile, fiicele și fiii scriitorilor care ar putea să zică și ei vreodată: „Ești scriitor, de ce nu-ți dă și ție ceva Uniunea voastră împuțită”. Or, cititorul descoperă o

altă dimensiune a ocupației de scriitor, lipsită de acea mitologizare romantică sau comunistă în care autorul era sacerdotul care transmitea mesajele transcedentalului sau ale partidului.

Octavian Condurache parțial conservea-ză anumite dimensiuni din biografia auctorială și din biografia de scriitor în perioada de tranzi-ție. La un moment dat ai impresia că sunt înse-rate anumite elemente străine cv-ului auctorial, pentru a disimula autobiografismul scriiturii. Clipa morții personajului, pentru autor, dar și pentru cititor, e și un pretext de revizuire a existenței sale și a altora.

Autorul își „omoară” personajul cum o face Miguel de Unamuno în „Niebla”. E un exercițiu și de (de)construcție romanescă. Personajul este o gură în care este ușor de pus ceea ce autorul ar spune-o și singur. Spre exem-plu, cu ajutorul lui Condurache, își exprimă propria atitudine față de „lirismul dulceag-pășunist” al generațiilor predecesoare, creând personaje care trimit la nume reale din litera-tura basarabeană cum ar fi Liviu Beschieru și Leonida Măselari, ale căror nume sau prenume (pe post de anagrame) deconspiră pe cine viza mâna auctorială. E și un conflict de generații și de estetici literare care încape în paginile acestui roman, servind și de document de istorie lite-rară pentru generațiile următoare. Or, fiecare spațiu cultural are circumstanțele sale literare, în cazul nostru literatura patriotardă e specia-litatea mai multor autori basarabeni („păcat” prezent în mai toate literaturile ce posedă gra-nițe și națiuni).

Apare aici și un coleg de generație, scri-itorul Dumitru Crudu despre care citim: „În orașul de la poalele Tâmpei, la Universitatea „Transilvania”, învățau câțiva basarabeni, între care și fostul lui coleg de clasă și viitorul drama-turg Dumitru Crudu – un băiat foarte generos care se oferi să împartă cu el odăița dintr-un cămin zgomotos de pe strada Memorandumului [...] cu excepția filologului Dumitru Crudu, fer-mecat de muză, basarabenii „studioși” erau puși pe căpătuială, făceau afaceri pe scară largă. Unii aduceau din RM zeci de televizoare Alfa și-și petreceau toată ziulica în bazarul de la margi-nea Brașovului, uitând cu desăvârșire de uni-versitate”. Or, începutul unei gândiri capitaliste începe sub semnul unei tranziții economice, un fel de capitalism sovietic cu „spiritul Trilaleu”, fapt pe care îl înțeleg și studenții basarabeni plecați pe bursele statului român la studii.

Într-o discuție autorul îmi mărturisea că a urmărit patru opoziții în acest roman: libertate


– sclavie; opulență – sărăcie; autohton – străin; ficțiune – realitate. Îi ziceam atunci că este și o carte kafkiană, ezitând, autorul a zis că poate fi citită și așa. Acum îi dau argumentul, aici: „Luă câteva cărți pentru a șterge praful de pe ele și un volum de Kafka îi căzu involuntar din ele”. Dar nu aceasta determină starea kafkiană, doar o anunță. Personajul Octavian Condurache este un personaj kafkian într-o țară, un oraș al tran-ziției absurde, în care pare să nu se întâmple nimic, în care nu contează valorile și idealurile, în care omul se simte pierdut ca într-un labirint din care nu ieși viu. E o lume urbană în care nu te poți bucura de anumite realizări culturale imanente civilizației citadine, așa cum e un timp ce stă la jonctura dintre epoci și spații, o lume cu datele construite parcă antimetabolic.

Un lucru e sigur, Iulian Ciocan e scrii-torul basarabean (dintre puținii, numărați pe degete) cu o copilărie urbană. Pe lângă dimensi-unea citadinului intelectualist, e vorba și de un roman ce vine și din „monotonia deprimantă” a capitalei noastre basarabene, cu toate acceso-riile ei provinciale, cu noii moldoveni parveniți care cred că totul se cumpără cu bani. Or, e o scriitură lipsită de textualitatea liric-pastelată a scriitorilor ce au copilărit la iarbă verde. Ca și în romanul „Înainte să moară Brejnev”, Iulian Ciocan ne introduce într-o Basarabie de oraș cu toate ingredientele-i inerente.

Literatura, scriitura şi alte „uri”

Cunoști în aceste pagini un autor care ajunge să nu fie sigur de auctorialitate ca statut social: „Nu mai era sigur dacă era sau nu el.

Pentru că ceva fantasmagoric, halucinant, se întâmplă chiar în timp ce prima lui dragoste i se adresă. Era ca și cum se desprinsese brusc de propriul lui corp, de eul său, și vedea totul de la o parte cu o claritate nemaipomenită. Într-o clipită i se luă vălul de pe ochi, văzu ceea ce nu ar fi înțeles, poate, niciodată. Se văzu pe sine, cu privirea pierdută în gol, adus de spate din cauza sacoșelor grele, stupide, încărunțit înain-te de vreme, cu fața brăzdată de cute și alungită de o barbă sârmoasă, încâlcită, îmbrăcat într-un costum de sport preistoric, slinos, învins de tranziția istovitoare, nemiloasă”. E și o viață literară cu frustrările ei materiale: „Ani în șir se amăgise că va reuși să-și cumpere, printr-un miracol, un apartament cu două camere, pentru a le returna garsoniera părinților bătrâni și bol-navi, refugiați, de dragul lor, într-un sat uitat din nordul Moldovei”.

Or, Iulian Ciocan, la modul cel mai cura-jos, pune în discuție lucruri știute, dar tăcute de scriitori (de toți oamenii de artă, de altfel), frustrările lor materiale și familiale, inadaptarea lor socială, într-o societate în care nu valoarea contează, ci conturile în bancă. În acest sens, romanul acesta este și o diagnoză socială a literaturii basarabene și de pretutindeni. Alte frustrări sunt și cele ale scriitorului marginal, artistul de provincie: „Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Iar el nutrea odată convingerea că e un Cărtărescu basara-bean! Cum putuse fi atât de naiv?”. E frustrarea literaturii basarabene, care și la București se întreabă dacă este invitată pentru valoare sau pentru frăție...

Astfel, citești un fel de „ură”, o greață sartriană față de existența ce te plafonează,


epuizează și îți răstoarnă orizonturile de aștep-tare. Octavian Condurache e și un Antoine Roquentin, unul maturizat și inițiat de perma-nenta angoasă. Plafonat de o literatură de tran-ziție, de o relație conjugală ce a intrat în impas, personajul moare. Relația cu soția și copilul este una care se sincronizează cu tot ce merge prost în țara aceasta. Numele Condurache te duce cu gândul și la încălțămintea pentru dame (con-dur), or, personajul simte prezența insistentă a soției care mereu își impune modul ei de a trăi și a gândi, reproșându-i incapacitatea de a se adapta la noua societate. De aici și infidelita-tea soțului, ca o încercare de escapadă de sub tocul înalt și înțepător al „condurului” feminin al consoartei. E un caz clasic de neînțelegere și vulnerabilitate familială într-un timp de insta-bilitate socială. Or, citit sociologic, acest roman este și un document statistic al stărilor noastre de nefericire socială (aici a se gândi și la „fami-lia, celulă a societății”).

În acest sens, romanul este un spațiu în care personajele sunt unite fie de situația grea, ca stare de spirit și de lucruri, fie ca interrela-ționare umană, Alexandru Cazacu (alias Sașa Kozak) era prieten din copilărie cu Octavian Condurache. Toate sunt unite cu toate și reies din toate, e prezent acel efect al fluturelui, când orice mișcare și modificare produce în lanț alte mișcări și modificări.

Deși e și un roman realist ca structură și ca stil, lipsind lirismul prozei, pe alocuri, textul trădează teoreticianul care știe să joace interge-nuarial. Să luăm exemplul în care Sașa Kozak este zguduit de trădarea primei iubite: „Trei zile nu a mai avut Sașa poftă de mâncare, trei nopți nu a mai putut să doarmă, băgându-i în sperieți pe bătrâni, ajungând apoi la spital într-o stare de extremă epuizare”. Or, avem în fața ochilor clasice-le formule de basm, un fel de substrat al existenței noastre și a celei romanești. E vorba și de o inițiere, o devenire umană a tânărului prin trădare.

Reieșind din toate spuse și nespuse mai sus, putem conchide că „Tărâmul lui Sașa Kozak” este un excelent roman, o carte plu-ristilistică, pătrunzătoare, ce nu descrie atât epopeea unor evenimente istorice, cât epopeea oamenilor care le-au trăit, adică eposul uman al celor douăzeci de ani de tranziție. Romanul nu încalcă convențiile realului (estic), dar nici rea-list în sensul clasic al cuvântului nu este, e mai degrabă realitatea unor stări interioare, care nu sunt decât o proiecție a celor din afară. Astfel, găsești aici o manieră de-a dreptul minunată de a transpune realitatea și faima mizeriei basara-bene. În acest sens, această carte își va ocupa, cu siguranță, locul său în rafturile superioare ale literaturii basarabene și ale cele române (dacă tot vorbim despre integrări euro-culturale ale literaturii interriverane).

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu E

cou


Volumul de debut al tinerei hispaniste ieşene Alina Ţiţei, intitulat Identitate, alteritate şi putere. Realităţi sociale şi problematizări literare în America Latină (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013), polarizează varii intero-gaţii şi perspective asupra identităţii culturale latino-americane. O identitate – cum singură o recunoaşte autoarea – cu caracter endogen, care „este produsul unei dialectici multifaţetate între sistemul axiologic autohton şi sistemul axiolo-gic străin”, altfel spus, „în deplină consonanţă cu natura plurală, eterogenă, diversă şi ambi-guă a societăţii latino-americane”. Uvertura cărţii, America Latină în faţa istoriei şi a ei înseşi. Deschideri spre o propedeutică a identităţii latino-americane, constă într-o cât se poate de utilă trecere în revistă a diferitelor teorii, concepte şi etape istorice care au mar-cat cadrul de dezvoltare a identităţii culturale latino-americane în plan etnico-rasial şi soci-al-politic – adică, în termenii filosofului mexi-can Leopoldo Zea, „lunga călătorie a Americii Latine către ea însăşi”: discursul identitar indi-genist sau indianist, reprezentat de antropo-logul mexican Guillermo Bonfil Batalla, teoria hispanică, susţinută de istoricul chilian Jaime Eyzaguirre şi teologul Osvaldo Lira, discursul

identitar metis, fondat de José Vasconcelos şi promovat, între alţii, de scriitorii venezueleni Mariano Picón Salas şi Arturo Uslar Pietri şi de sociologul chilian Pedro Morandé etc. etc. La finele consideraţiilor sintetice privitoare la aceste teorii cu vector apăsat identitar, autoarea poate conchide, fără să greşească: „America Latină are o cultură de acumulări şi suprapu-neri, bazată pe o axiologie polidimensională, ce dă naştere unor formaţiuni naţionale şi unei suprastructuri continentale traumatizate, care oscilează de multă vreme între dileme: colonie sau republică, democraţie sau despotism, anar-hie sau dictatură. Existenţa latino-americană este concepută ca un text multiplu, ca o poves-tire cu final deschis, creată simultan de mai mulţi scriitori în mai multe limbi, peste scriitura cvasi-estompată a unui vast palimpsest cultural şi rasial: indieni, spanioli, americani, africani si metişi – o bogată şi singulară experienţă a omu-lui, un creuzet în care se contopesc un ansamblu de rase şi culturi”.

Cea de-a doua secţiune a volumului, America Latină de la autoritarism la regimuri dic-tatoriale. Identitatea social-politică între deviaţie şi legitimitate, surprinde, într-un demers orientat diacronic, procesul de coagulare şi exprimare


a identităţii social-politice din spaţiul cultural hispano-american. Se punctează, între altele: convulsiile specifice monarhiei spaniole de la sfârşitul secolului al XV-lea, contextul care a făcut posibilă descoperirea Lumii Noi, procesul de cucerire şi colonizare, perioada colonială, declanşarea războaielor de independenţă faţă de Coroana spaniolă şi formarea statelor hispa-no-americane libere şi unitare, ca premise ale apariţiei şi evoluţiei uluitoare a fenomenului dictatorial în zona investigată. Cercetătoarea este interesată în mod special de formele incipi-ente de autoritarism de la începutul secolului al XIX-lea – caciquismo şi caudillismo – care deschid calea regimurilor dictatoriale, recte, „totalitar-autoritare” din America Latină. Acestea sunt clasificate şi descrise succint într-un subcapi-tol dens, bine documentat politologic, numit chiar Regimuri autoritare: clasificare şi etapizare. Prezentarea celor patru forme de regim dic-tatorial – aşa-numitul caudilismo primitiv de la începutul secolului al XIX-lea, reprezentat de Manuel de Rosas (Argentina), José Antonio Páez (Venezuela), Antonio López de Santa Anna (Mexic) şi Rafael Carrera (Guatemala); dictatura oligarho-militară dintre anii 1850/ 1880 şi 1914, al cărei prototip a fost Porfirio Diaz; dictatura populistă, care s-a manifestat între 1916 şi 1958 (odată cu instaurarea hege-moniei nord-americane), dar a atins apogeul în timpul regimului dictatorial al argentinianu-lui Juan Domingo Perón; în sfârşit, dictaturile instalate după Revoluţia cubaneză (1958) – este urmată de consideraţii privitoare la raportul dintre autoritarism, democraţie şi mişcările de insurgenţă: terorismul şi gherila. Concluzia lor este din nou fermă: „naţiunile hispano-ameri-cane nu se pot desprinde definitiv de reminis-cenţele trecutului colonial şi nici nu pot accede pe deplin la condiţiile statului de drept – ceea ce explică într-o foarte mare măsură apariţia şi persistenţa regimurilor totalitar-autoritare. Pe scurt, credem că se poate vorbi despre un pattern cultural şi emoţional – rezultat al unor condiţii istorice negative - adânc înrădăcinat în mentalul colectiv, care invită la statutul de naţiuni dominate – din punct de vedere teritorial, econo-mic, politic, social ori cultural – şi despre nevoia organică de a dezvolta o formă de dependenţă în raport cu o entitate politică externă (state europe-ne ori Statele Unite ale Americii) sau cu o figură politică autohtonă care să le dirijeze destinele” (subl. aut.).

De un interes filologic real sunt abia următoarele două secţiuni ale cărţii: Identitatea

estetico-literară în „Romanul dictatorului”. Realitate şi ficţiune, respectiv „Patriarhul” lui Gabriel Garcia Márquez: morfogeneza identitară a dictatorului hispano-american şi discursul (de)mito-logizant în „Toamna Patriarhului” – studiu de caz. Unde se oferă o panoramare credibilă a figurii dictatorului „ca personaj istoric şi livresc” în cele patru curente înţelese ca pietre de temelie în configurarea identităţii estetico-literare a subcontinentului american, din perioada colo-nială şi până la începutul secolului al XXI-lea”: romantism, costumbrism-regionalism, moder-nism şi postmodernism. Ocolind controversele cunoscute din câmpul teoriei, geografiei sau arheologiei literare, Alina Ţiţei se preocupă exclusiv de evoluţia temei puterii şi/ sau a figurii „autoritare, distructive, crude şi sânge-roase” în creaţiile epice, lirice şi dramatice scrise începând cu secolul al XVI-lea. Prefigurările din poemele epice La Araucana (1569-1589) de Alonso de Ercilla y Zúñiga şi Arauco Domado (1596) de Pedro de Oña, dictatorii transfiguraţi poetic de romanticii José Mármol în Armonías (1851) şi Juan Cruz Varela în El 25 de mayo de 1838 sau de modernii José Martí, Cesar Vallejo, Pablo Neruda ş.a., figurile dictatoriale existen-te în operele dramaturgilor Manuel Asensio Segura, Ignacio Rodríguez Galván, Ernesto Herrera şi Mario Benedetti ori ale romancierilor José Mármol, José de Irisarri, Gustavo Adolfo Navarro, Martin Luis Guzmán, Valle-Inclán şi Miguel Ángel Asturias sunt interpretate succint sau ceva mai extins, ţinându-se cont doar de funcţionalitatea fiinţei de hârtie care o intere-sează pe autoare.

În mod evident, cele mai consistente pasaje sunt alocate analizei figurii dictatoru-lui din romanele lui Gabriel Garcia Márquez. Utilizând concepte şi perspective teoretice pre-luate din paradigma interacţionist-simbolică a şcolii de la Chicago, „care îmbină sociologia şi comunicarea socială”, Alina Ţiţei consideră spa-ţiul romanesc investigat drept „o ordine socială cu caracter interacţional şi comunicaţional, unde personajele acţionează şi se relaţionează reci-proc într-o manieră similară unei reprezentaţii dramatice, în cazul de faţă în trei acte corespun-zătoare unei dimensiuni trivalente: mesianică, cultică şi satanică. Astfel, interacţiunii generice dintre Eu şi Celălalt, entităţi aflate într-o antino-mie dialectică, i se subsumează o interacţiune particulară de rang secund, ce se circumscrie unui model dramaturgic care introduce o per-spectivă dihotomică asupra sinelui” (subl. aut.). Cel mai vizibil, acest model dramaturgic care ar


presupune scindarea Eului în actant sau Eu-actor („performer”) şi perso-naj sau Eu-reprezentat („character”) se manifestă, în opinia sa, în construcţia şi evoluţia personajului central din Toamna patriarhului: „Cu sprijinul serviciilor de propagandă ale apa-ratului de stat, patriarhul preia rolul Eului-actor pentru a induce în con-ştiinţa Celuilalt – poporul ignorant şi abrutizat – imaginea falsă a condiţiei sale dumnezeieşti... Cea de-a doua faţetă a Eului-reprezentat – imaginea reală a patriarhului, în ipostaza sa umană, cu drame interioare, defecte şi slăbiciuni ce stârnesc compasiu-nea, dar afişând totodată o perso-nalitate satanică copleşitoare – este redată cu ajutorul aceluiaşi arsenal narativ-stilistic prin care se urmăreş-te demitizarea dictatorului”.

Cu certitudine, instrumentele analitice pentru care optează tânăra cercetătoare în Identitate, alteritate şi putere... sunt discutabile, căci reduc-ţioniste. Ele îi servesc însă de minune pentru formularea concluziei demer-sului investigativ: „Suntem încredin-ţaţi că acest studiu de caz – întreprins pe o operă literară considerată în mod deosebit relevantă pentru sco-pul lucrării (Toamna patriarhului) – a demonstrat că romanul despre dictator şi dictatură este într-adevăr o formă de manifestare a identităţii culturale latino-americane, întrucât reliefează sugestiv modul cum sunt inserate şi oglindite în textul literar realităţi con-crete tipice Americii Latine”. Greu de spus cum vor aprecia specialiştii în hispanistică şi această încheiere, şi argumentele care au instrumentat-o. Dar ceilalţi cititori mai mult sau mai puţin... filologi vor putea descoperi în cartea Alinei Ţiţei suficienţi centri de interes, de la inventarul conceptu-al bine exemplificat (gaucho, cacique, caudillo, gherilă, machism...) la exami-narea obiectivă a versiunilor – uneori divergente, alteori caduce sau devi-ate ideologic – ale sociologilor sau hermeneuţilor care se tot apleacă, de decenii întregi, asupra matricei etho-sului cultural latino-american.

Pi�tu�� d� �anu�ll ��n��ti��anu Cioran


Orhan Pamuk este cunoscut în special pentru lucrările sale de ficțiune, Mă numesc Roșu, Muzeul inocenței, Zăpada albă, Istanbul etc.; distins cu premiul Nobel în 2006, visiting profesor la universitatea Columbia, alături de alte funcții de acest fel.

Dincolo de cariera sa fulminantă de romancier, Pamuk, în urma unor lecturi Norton la Universitatea Harvard, a scris o carte care se intitulează Romancierul naiv și sentimental, rodul prelegerilor sale, o carte-eseu în care Pamuk pune problema atât a romancierului, cât și a cititorului și a ceea ce au cei doi în comun: literatura. Cartea începe emblematic, aș zice: „romanele sunt vieți secunde” (p. 7), făcând trimitere la Gérard de Nerval și visele sale; prin romane, afirmă Pamuk, descoperim „culorile și complexitatea vieții noastre”, romane pline de chipuri, întâmplări și altele asemenea pe care, într-un fel sau altul, noi le recunoaștem. Afirmația lui Pamuk romancierul naiv și sentimental, pornește de la un eseu al lui

Schiller în care acesta polemizează în jurul controversatelor, pe atunci, ca și acum, concepte de sentimental și naiv: sentimentalul ar fi, în viziunea lui Pamuk, romancierul, și cititorul asemenea, reflexiv, cel care-și scrie romanele (sau care citește romanele) fiind conștient că ceea ce se află în fața lui, textul, este un construct, este o scriere în care sunt împletite strategii, tehnici narative, intenții ale autorului – nefiind deci capabil să se scufunde în totalitate în lectura întreprinsă; mai mult, asupra romancierului și scriitorului sentimental planează un constant dubito, o neîncetată îndoială și frustrare a fricii de a nu-i reuși; de a crea ceva total fals, care să nu devină mai mult decât este: un schelet care să prindă viață, să dea realmente contur celor descrise, să devină deci literatură. Romancierul–cititorul naiv este cel care scrie cu o ușurință naturală (vezi cazul Goethe – Schiller), care reușește să creeze natura pe care o (de)scrie, să îi dea viață, să devină o realitate în care cititorul să se scufunde și să se lase absorbit de aceasta, adică să devină o realitate secundă,


astfel ca, după lectură, cititorul să simtă într-adevăr că ceea ce a citit este o prelungire firească a vieții, că nu a pierdut nimic, că a fost în centrul acțiunii. Mai simplu spus, romancierul naiv este cel care scrie o realitate mai reală decât realitatea însăși, spunând că „(…) arta romanului se sprijină pe capacitatea noastră de a crede simultan în stări contradictorii” (p. 8), adică a îmbina conștientizarea unui construct narativ, dar, în același timp, a te lăsa dus de lectură, a pluti sau a trece de suprafața lucrurilor pe care le vezi. Cartea lui Pamuk este un adevărat ghid al scrierii romanului, în care experiența lui de cititor avid de romane și de scriitor de romane sunt îmbinate și exprimate sub formă de povestire; nefiind ficțiune, este lesne de înțeles că centrul ascuns al cărții este chiar acesta: a înțelege că romancierul este totodată scriitor și cititor, așa cum cititorul, la rându-i, este și scriitor, pentru că el re-scrie ceea ce citește prin simplul fapt că proiectează acțiunea, îi dă un sens propriu, îi dă o însemnătate, fapt pe care îl afirmă neîncetat de-a lungul romanului: literatura este mai mult decât ficțiune, este un mod de viață sau un mod de a înțelege mai bine banalul din jurul nostru, de a vedea realitatea și reitatea obiectelor într-o lumină mai clară, mai ferm conturată; ea vorbește și despre o funcție politică a literaturii (în momentul în care două culturi – vezi cultura turcă și cea occidentală reușesc să se înțeleagă

și să scrie una despre cealaltă fără a recurge la prejudecăți și clișee culturale, obținem literatură de factură politică, afirmă el); despre acea graniță fragilă între a înțelege ficțiunea și a o limita pentru a se suprapune unei anumite grile de lectură (a confunda o biografie cu un roman și un roman cu o biografie, spre exemplu) etc. etc.; nu are rost acum să le detaliem. Ușurința cu care descrie toate aceste lucruri, viața sa ca scriitor și ca om, felul în care realmente literatura i-a schimbat viața, impactul social pe care trebuie să îl aibă literatura, să descrie ceea ce este, iar nu ceea ce pare a fi, sinceritatea pe care o depune scriitorul în munca sa – toate sunt condiții sine qua non pentru un scriitor, afirmă Orhan Pamuk; ea merită citită atât pentru asta, cât și pentru faptul că, privită dintr-un unghi anume, devine și un tutorial pentru cei care vor să scrie proză, cei care vor să își măsoare – să spunem – forțele cu literatura grea, unul dintre cele mai dinamice genuri literare, viu și actualizat constant, prin tehnicile și abordările romancierilor de azi. Mai mult decât o carte-eseu, o carte-manifest, risc să spun, un crez al unui romancier naiv și sentimental, care este, iată, Pamuk însuși.

(Romancierul naiv și sentimental, traducere din limba engleză și note de Rebeca Turcuș, Editura: Polirom, 2012)

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu R

egin

a M

aria


În „Elegiile casei scriitorilor” (Vinea, 2013), volum semnat de Nicolae Popa, sentimen-tul dominant este angoasa ce modelează poetic raporturile în care se aşază conştiinţa, alungită la hotarele propriei apocalipse/descoperiri.

Fluxul şi refluxul ei sunt într-o relaţie internă cu topologia imaginii lumii: „Îţi dai seama / că uşile, ori de câte ori le deschizi, lărgesc / trotuarele, iar când le închizi, / îngus-tează trotuarele. (...) şi cum lumea înaintează, / înaintează spre tot ce vine şi vine pe bandă rulantă / ducând totul în urmă” (Tu mergi şi mergi, şi mergi, şi mergi...).

„Drama interioară, arderea de tot la foc mic a propriei existenţe” (Nichita Danilov) în faţa descinderii inevitabile a vieţii în moarte plantează în miezul absenţei numinosul unei prezenţe care ne apare în măsura în care ne scapă, atrăgându-ne în misterul ei: „Rupe vân-tul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă, / crenguţă cu crenguţă şi se luminează locul unde a / crescut şi s-a legănat salcia pe mal de râu / beată de blândeţea înverzirii. // spulberă vântul salcia şi se luminează, / se înseninează bulboana peste care se tot apleca salcia / gustând din trecerea


apei. // apoi brusc vântul se răsuceşte şi te bate din faţă. / te frunzăreşte amintire cu amintire, cicatrice cu cicatrice... // de fapt, vântul pregă-teşte terenul. În locul tău / urmează să apară / un loc luminos” (Loc luminos).

Lumina, însă, nu se măsoară după o intensitate exterioară, ci este indusă de sensi-bilitatea care recreează poetic lumea: „Nu se poate, / îţi zici, nu se poate să nu existe locuri / mai luminoase decât locurile acestea străbă-tute / de sfârâit de chibrit în căutarea candelei” (Prin copaci pe la onco).

Nevederea este semnul limitei atinse, a punctului în care cunoaşterea şi necunoaşterea se învăluie şi se introduc reciproc, a frontierei „cuantice” în care ele apar inseparabile: „Plouă şi stropii se culcă pe spate. / Mâţa vecinului îngenunchează în faţa / propriilor gheare. Şi nimeni nu mai face nici / un pas înapoi / când nu se mai vede nimic înainte” (Stropii se culcă pe spate); „şi vezi o fereastră / târâtă de un cal peste ruinele conacului, / o fereastră care nu se sparge, nu, / şi se uită la tine cineva din fereastra aceea la tine. / pe urmă vezi o râpă ce urcă dealul şi-l despică, / iar în râpă fiarele rod şi rod firul apei. // iar soarele îţi bate cu atâta putere în / ochelarii de soare încât tot ce se vede apune” (Trilul de la amiază); „copilul nostru era singurul care nu se vedea dintre valuri. / tu erai singura care nu te vedeai dintre pagini. / eu eram singurul care nu mă vedeam. / copilul nostru era singurul copil care se uita / la mami şi tati din adâncul Zenitului” („Zenit”-ul goli-ciunilor).

Mergând până la capăt – „pe sârmă ghimpată cu picioare de aluat / al celui sin-gur sub cer” (Teiul cu ramuri de mămăligă) – în acest straniu demers al golirii de sine, în care „genunchii îngenunchează în ei înşişi” (Sărutul nevrotic) şi cufundarea în uitare e atât de pro-fundă încât îl face să-şi caute „pe faţă propriile amprente digitale” (În ocean cu baroneasa), poe-tul se lasă părăsit de propria singurătate – punct ce marchează cu adevărat eliberarea (după cum remarcă N. Danilov în Postfaţa volumului): „Nu, încă nu te simţi părăsit. / te simţi doar singur. În curând te va părăsi şi / singurătatea şi te vei simţi ca un păhăruţ gol / căruia vântul i-a tocit gura până la scândura mesei / şi acum oricât ar sufla nu-l mai poate face să sune / – fie şi-a gol, dar să sune! – / şi nu vor şti prietenii tăi / că mai e un păhăruţ printre păhăruţele lor / în locul unde pe luciul mesei apare / seară de seară un abur vindecător” (Vindecător).

Frica stratificată în memoria abisală: „şi

totuşi ce frică mi-a fost când am dus azi mâna la ceafă / şi am găsit frigul aşezat acolo în stra-turi, / ca pe grumazul mamutului adăpostit din mila / îngheţului veşnic sub stele polare” (Oameni-reptile), asfinţitul unei lumi înghiţite de spectrul pustiei: „răbufneşti şi strigi cutremurat de friguri, / cu glasul pieirii în tine, / cu zăpadă suflată adânc în orbite, / şi cauţi pe deasupra capetelor tuturora – într-adevăr, ascund ceva după ele! – să-l vezi pe Hristos, / dar capetele se alungesc şi devin tot mai mari – în timp ce faţa de masă părăseşte cina de taină / luându-se după vântul pustiei, / ajungându-l din urmă undeva în pustiu...” (Apendicită solară) sunt întâmpinate fără rezistenţă, ci cu o voluptoasă acceptare a ofrandei prin care „rămăşiţa” nu „îndepărtează”, ci „apropie”: „Vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă / şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor / cu ce putem, cu ce aveam – cu cenuşa, cu oasele, / cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre – ajută dea-lurile să se vadă împlinite, / să se vadă ajunse cât mai aproape de cer” (Degeaba scrii versuri).

Contrastul între pustietate şi dăruire accentuează sentimentul de stare critică, vecină cu o explozie a posibilităţilor: „Desperecheată, bordura o ia pe după colţ. / niciodată n-a mai cotit atât de brusc şi atât de fără / de perspecti-ve, însoţind un trotuar atât de pustiu. (…) bor-dura îţi adulmecă buzunarele întoarse pe dos, / îţi adulmecă foile împrăştiate din geanta / care continuă să se lepede de mai multe foi, / foi tot mai palide, tot mai înspăimântate de ce-ai / putut să scrii; (…) tu însă nu te gândi la ce zice lumea, / că îţi pierzi echilibrul. Tu gândeşte-te la moliciunea / paşilor pe spinarea bordurii şi la faptul că / pantofii tăi niciodată n-au mai lucit / cu atâta dăruire” (Bordura).

„Cu luceafărul de dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să spun), sau însoţit de peş-tii „curăţaţi de solzi” care înoată „pe lângă noi prin pământ” (Militărie), în vreme ce „ard haine pe dealuri / sub haine ard sori” (De-a lungul scândurii), poetul are „ceva de zis pe la cântatul / de zi al cocoşilor, / când încă eram cu noap-tea-n cap şi cu / luceafărul de dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să spun), eliberând poemul din gravitaţia sinelui auctorial, declinând, cu alte cuvinte, cererea poemului care îl roagă să-i fie autor (Autor). Topind absurdul ce invadează existenţa, o surprinzătoare uitare de sine în chiar dăruirea de sine ne descoperă aici fără rest sensul poeziei.


Tânăr poet, crescut sub criticile dure ale Cenaclului Quasar, Ciprian Iulian Șoptică, venit la Iași din urbea Botoșaniului, a reușit să se impună, atât pentru cultura botoșăneană, cât și în cultura ieșeană. Acestuia i-a fost recunoscută măiestria penelului încă din anii studenției, prin cuvintele frumoase în care l-a prezentat și prof. univ. dr. Carmen Cozma. Între timp, tânărul poet a reușit să-și dea și doctoratul și să aducă în atenție, într-o nouă ediție, o carte demnă de luat în seamă „Dumnezeu n-a murit”, apărută la Editura Gens Latina din Alba Iulia, în 2013.

Ciprian Iulian Șoptică nu este doar un poet care îndeamă la întoarcerea privi-rii spre elemente cheie ale creștinismului, ci chiar își asumă ideile cuprinse în metafore bine alese și care surprind aproape în fiecare poem. Ba, mai mult, Ciprian Iulian Șoptică își asumă concepția creștină din poeziile sale și, asemenea unui poet matur, reușește să ilus-treze acest lucru, de cele mai multe ori, prin sintagme demne de laboratorul unui poet

matur. Tânărul doctor în filosofie fiind chiar el conștient de necesitatea unei noi atitudini privind poezia. „Sunt singur în lume Doamne, / Ca o ultimă oază / În inima deșertului” (Sunt singur în lume, Doamne).

Apelul pentru evidențierea eului creștin pentru poet și pentru cel care îl citește, așa cum se poate observa din ultimele ver-suri, dar și altele din același poem („ Urâtul și scârba / Se vor cuibări în noi, / Precum vipera în stânci”), precum și din poemul următor („ Sfârșitul tuturor fărădelegilor s-a apropiat. / Secerătorul vine acum să culeagă roada / Celor ce au căutat cu dreptate și credință / Împlinirea neîndoită a sfințeniei”, Topirea sti-hiilor) scot în evidență mai mult decât o simplă dorință de poezie.

Ciprian Iulian Șoptică arată că a tre-cut timpul încercărilor de poezie și că are tot dreptul să iasă de sub ideea potrivit căreia vârsta încă le permite joaca de-a poetul. În plus, Ciprian Șoptică dovedește prin profun-zimea versurilor sale și un nivel ridicat de filo-sofie, de multe ori simțindu-se prezența idei-


lor filosofice. Poemul Luarea minții amintește de neliniștile metafizice, nu mult diferite de impulsurile cenușii ale filosofului român Blaga: „Aștept cu părere de rău / Depărtarea nelegiuirii. / Să simt, Doamne, / Odihna păcii, / Ce izvorăște mereu, / Din slava Ta!”.

Asumarea poziției de către tânărul poet pune în prim plan o atitudine asemănă-toarea cu a unui reprezentant al bisericii, după cum se observă: „Bărbat sau femeie, copil sau jivină / Vor fi, în curând, doar o idee fără lumi-nă / Deja erezia new – age înrobește lumea. / Fiara controlează prin C.U.B. I. (...) Pe frunte sau mâini, / Ne-au implantat circuite atee” (Fiara). Așadar, fin observator al realității în care trăiește, Ciprian Iulian Șoptică ar vrea să-și mai asume și rolul de a pune în scenă altfel de poezie. Mai mult decât atât, poetul chiar scrie poeme pentru „mâinile bisericești” așa cum este poemul Mergând pe calea creației, dedicat lui Nicolai Berdiaev.

Poemele, aranjate într-o continuitate logică evidentă, pun în prim plan și o serie de mituri cu o importanță filosofică greu de trecut cu vederea – „Nu ne rămâne / Decât un singur dor. / Dorul de a zbura / În centrul pământului, / Să ne stingem / Jalea cuvântu-lui, / În veșnicul foc / Al neființei / Prin eros” (Ne trezim strivind cerul...) sau simboluri eterne cum se întâmplă în poemul Adamul de după Evă. Vedem, așadar, că poezia lui Ciprian surprinde nu atât prin miturile la care se face apel, ci și prin modul în care ne trezește cu metafore neașteptate și bine gândite.

Nuanța de metafizică a unor poezii presupune, de multe ori, instrumente speci-ale, așa cum este următoarea „mostră”: „Sub zarea gândului pierdut / Mi se înfioară tru-pul. / Ca umbra nopții ce-a trecut / Și-a des-picat pământul, / În mine totul s-a pierdut / În veșnicul reînceput” (Eternul re-început). Militarea pentru revenirea la „principii” se observă și din următorul poem, Adamul de după Evă, care nu este doar o coincidență cu poemul anterior, unde este evidențiată dorința de a tinde spre starea adamică – asu-marea raționalismului.

Ciprian Iulian Șoptică dă dovadă că merită considerat un poet matur, nu doar pentru faptul că se oprește asupra unor teme importante ale poeziei, ci și pentru că reușește să facă acest lucru într-un mod profesionist cu o finețe specifică, așa cum este și cazul poe-mului Renăscut din cântecul păsării-lotus - „Nu voi sta cu nemulțumire / În fața cetei de îngeri,

/ Voi privi surâsul Căii Lactee, / Cum strânge în eternitate / Dorul îndrăgostiților – sau în poemul Nu mă compar cu tine ... „Nu mă com-par cu tine / Mireasmă suavă a nopții / Și nici cu strălucirea ta, / Lumină sfântă a zilei”.

Voi zăbovi în special asupra unor argumente prin care pot reliefa, cu minim efort, că Ciprian Iulian Șoptică poate păși în rândul poeților maturi. Și de data aceasta voi face acest lucru folosindu-mă de un alt simbol peren: „O, mamă, s-au deșteptat în mine / Acele vremuri tulburi / A timpului pierdut. / În mine strigă mut, Din veacuri vechi, străbu-nii”, N-ai grijă mamă...). Pleiada de argumente asemănătoare poate fi completată cu urmă-torul poem, La Popăuți, și chiar cu poemul în care este vizat simbolul copilăriei. În acest poem, Ciprian demonstrează încă o dată că este un poet matur: „Copilul de rând? / Unde e zâmbetul acela rotund / De după sprânce-ne? / Unde e ochiul râzând?”. Tăria fiorului poetic creat de Ciprian Iulian Șoptică poate fi ușor evidențiată în poezia Sarcofagul miresei: „Poftiți, vă rog, / în sarcofagul plăcerii / să vă vedeți murind / cu mireasa morții”. Folosirea mijloacelor poetice și chiar impresionarea prin intermediul acestora, dar și o cunoaștere bună a poeziei autohtone, se observă deseori (e. g. „Molfăind sfinte cuvinte”, în Vis ciudat într-o biserică ortodoxă; ori „Noaptea era în mine / Înmormântată în Cer” în Neantologie etc. ).

Îmbinarea foarte bună a conceptelor tari, a principiilor, este tot un merit al tână-rului poet. „Adu-ți aminte de facere! / De trecerea vremii pe șes, / De vrabie, de cuie, de scânduri, / De vaietul rece al lumii, / Dar, mai ales, De plânsul pădurii / Și de zbuciumul mumii” în Cântec pentru importanța lucruri-lor. Totuși, poetul Ciprian Iulian Șoptică are momente când tehnicitatea căpătată pe par-cursul studiilor de filosofie se resimte și în poezie. Limbajul tehnic al filosofiei este inte-grat în versuri – „Metoda sa transcendentală, / Din cauza imposibilității / Judecății sintetice apriori, / S-a dovedit a fi, / Într-adevăr, insufi-cientă” în Kant, sau despre istoria unei idei.

În penultimul poem, Ciprian Iuian Șoptică explică faptul că există posibilitatea de a nu fi integrat într-un discurs religios, ci mai degrabă într-un context al frământărilor, atât personale, cât și a societății, în ansam-blu. Volumul adus în atenție, prin rândurile de mai sus poate fi privit ca o fațetă a poe-ziei contemporane peste care Ciprian Iulian Șoptică își pune amprenta originalității.


Despre cărţi, filme şi alte întâmplări din arenele imaginaţiei

Încântat fiind, ca întotdeauna, de arta ata-cării hermeneutice (cea mai bună apărare rămâne tot atacul, nu știm noi acest adevăr prea bine?) a câte vreunui text mai bogat în artele kaftelilor literare, dar și de descifrarea unor mistere ale activităților combative prezente în respectivele creații, fascinați fiind de o nouă problemă mar-țialistă, să fie de data aceasta un roman cu și despre gladiatori! Nu că nu s-ar fi scris destule cărți și s-ar fi produs destule filme cu și despre astfel de personaje fabuloase și tragice totodată, care fost-au gladiatorii. Peplum le spun italienii filmelor plasate în lumea clasică greco-romană (vă amintiți desigur de Troy, Alexander, Gladiator, 300 sau Spartacus ?), adică implicând cât mai multe săbii și sandale, Sword and Sandal. Peplum de la peplos, grecescul pentru tunică, acestea

fiind filme în care ne întâlnim cu personaje eroice, și naiv erotice, ca Hercules, Spartacus, Maciste, Ursus, filme care se trag și din romane istorice, sau chiar din benzi desenate, cum sunt romanele Quo Vadis a lui Henryk Sienkiewicz, ori Spartacus a lui Raffaello Giovagnoli. De fiecare dată când mă simt atras de o problemă ținând de cultura marțialistă, de vreo operă literară marțială, o scenă de luptă, o temă, un simbol, ori un motiv marțialist îmi (auto)justific fascinația, prin argumentul că, atât eu, cât și cititorul curios suntem amân-doi purtătorii unei gene războinice. Desigur, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin ocul-tată. Sau, mai simplu, a combativității cu moti-ve prioritar ontice, anti des-ființare de sine.

Cu intenții exprese, săgetarea noas-tră culturală îi țintește pe aceia care au ales, intr-un fel sau altul, mai decis sau mai indecis, calea artelor marțiale. Și ce artist marțial serios nu se întreabă asupra limitelor sale mentale și


imaginare când se întâlnește, în arena sa imagi-nară intimă, cu fantasmele vechilor gladiatori?

Din toată armata de gladiatori de hâr-tie renăscuți din imaginația unor scriitori mai vechi sau mai noi (Sienkiewicz, Giovagnoli, Koestler) de data aceasta ne-a reținut atenția Orfeus, gladiatorul din romanele Marele gla-diator (Polirom, 2007) și Noaptea gladiatorului (Polirom, 2010), scrise de Gordon Russell, care este de drept pseudonimul celor doi istorici ita-lieni cu nume oarecum destinale, Battaglia și de Angelis, cel puțin în privința domeniilor alese.

Persistă încă în imaginarul nostru răz-boinic, străveziu ori bine consolidat, gladiatorul ca model exemplar al luptătorului spectaculos, posesor al unei forme de curaj aparte. Deținerea acestei virtuți era necesară și consolidării iden-tității romane și puterii sale imperiale, și era destinată totodată și încântării publicului roman. Ea se manifesta prin isprăvile unui corp de care protagonistul nu mai dispunea liber, ci era întru buna gestionare a Romei. Este curajul eroului care se sacrifică într-un joc (munera) încă funerar prin origini, ca un sacrificiu tainic chiar și pentru el însuși. Sângele lui va hrăni nisipul arenei, singura cale ocultă de a comunica cu morții.

Doar că, prin armamentul lor, prin cos-tumele exotice și amintind de tradiții mai vechi și de multe ori străine Romei militare, cum ar fi totemismele, vânătoarea, pescuitul periculos (precum naumachia melville-iană), gladiatorii și venatores, luptătorii cu fiarele în arenă, îi reprezin-tă pe Ceilalți, barbarii, Străinul prin excelență. Nu întâmplător romanii, ca și mulțimea de spectatori ai luptelor MMA (Arte Marțiale Mixte) de astăzi, se delectează cu spectacolul simbolic-sacrifici-al al knoc-kout-ului sau tap-out-ului Străinului…

Continuă să oblige câteva întrebări esen-țiale legate de persistența gladiatorilor în ima-ginarul nostru cultural: cum se desfășoară întâl-nirea gladiatorului cu moartea?, ce căi salvifice (cultele orientale mai ales, cel al zeului Mithra de pildă) îl atrag prin promisiuni eschatologice?, care este relația dintre promisiunea eschatologi-că și eroismul său, de multe ori prea puțin liber ales, ci constrâns cultural? Cu ce date și structuri marțiale complexe avem de-a face, spre deose-bire de lumea marțială a soldaților, destinată altor scopuri? Care sunt cele ascunse dincolo de munera, adică cum se ajunge în arenă și cum se iese de acolo, dincolo de spectacolul propriu-zis? Datele marțiale gladiatorice întâlnite, produc ele o schimbare sesizabilă a imaginarului nostru, războinic și thanatic? Și care este mai eficientă în acest caz, întâlnirea cu cartea, sau cu filmul?

Gladiatorii rămân totuși, pentru artiștii marțiali, cele mai fascinante personaje ale culturii populare din Roma antică. Personaje odată reale, acum imaginare, ele sunt supuse unei re-semnifi-

cări simbolice neîncetate. Ultimele studii despre ei cochetează cu rutele fenomenologiei, cu preo-cupări oarecum ciudate, thanatofile chiar - care este soarta trupurilor gladiatorilor uciși, adică gestionarea cadavrelor din spoliarium, morga amfiteatrelor? Sau, mai concret, există preocupări și pentru tehnicile utilizate cândva în arenă, grija marțialistă a coregrafilor și amatorilor de lupte vechi, în vederea unei reprezentări cu cât mai multă acuratețe, în care imaginația are o contri-buție substanțială. Și aceasta în condițiile în care luptele gladiatorice țin deja de orizontul fantasti-cului. Jocurile munera? Rămân pentru cercetăto-rul artelor marțiale vechi, ale marțialismelor, cum preferă autorul acestor rânduri să le denumească, cu toate implicațiile etice, estetice și militare, o etalare de virtuți războinice și de abilități marțiale.

Orfeus – gladiatorul perfect. Proculus – maestrul ideal

Orfeus este personajul care camuflează gândul ascuns, năzuința idealistă a autorului că ar fi putut ființa odată un luptător ideal, un artist marțial i-am spune mai potrivit, care odată ajuns perfect stăpân pe tehnicile și stra-tegiile de luptă ale gladiatorilor, în cazul lui ale secutorilor, tehnici ale uciderii spectaculoase, nu ajunge să le ducă până la capăt, nu poate să ucidă în arenă. Un personaj a cărui destin hără-zit de zei este de a fi gladiator, dar care iubește mai mult să fie un vindecător, un vraci, un tau-maturg. Înțelepciunea și înfăptuirea dreptății devin singurele justificări ale marțialității sale.

Visează Gordon Russell gladiatorul perfect, pe alocuri amintind și de Maximus din Gladiatorul (2000), filmul lui Ridley Scott, și acesta fiind unul din gladiatorii posibili numai în orizontul imagi-nației artistice. Valerius, viitorul Orfeus, numele din arenă, vraciul, școlar ale medicinii hipocra-tice, dar și al celei barbare, adept al filosofiei grecești, dar și practicant al cultelor păgânești, creștinismul fiind ca și inexistent în romanele lui Gordon Russell, se pomenește ajuns gladiator. Și deoarece Gordon Russell împrumută copios din mitul Orfeu și Euridice, gladiatorul nostru trăiește aventura celui care călătorește în Infern în căutarea Sufletului, katabasis al Eroului descris de Joseph Campbell în Eroul cu o mie de chipuri (Herald, 2014). Și ce altceva este aventura gla-diatorului decât o călătorie în Infern. unde poți foarte bine rămâne definitiv, ceea ce romanii și credeau, gladiatorilor, ca infames, fiindu-le de multe ori interzisă îngroparea în cimitire, dar asta e o alta problemă, explorată în morbida, dar exce-lenta carte a lui Donald G. Kyle, Spectacles of Death in Ancient Rome. Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 - 22 decembrie 69), aproape ajuns împărat, o ucide pe Velunda, amanta mistică a lui Valerius, profetesă și șamaniță, un personaj


fascinant și pentru neo-păgânii din zilele noastre. De altfel, asemănările de ordin istoric în privința numelor personajelor nu se termină aici, Tacitus pomenind în Germania sa de o preoteasă, profete-să și șamaniță, pe numele ei Veleda. Velunda, care devine ulterior l’amanta invisibile a gladiatorului Orfeus, ca să utilizăm o formulă forjată de ezote-ristul italian Elémire Zolla. Valerius dorește să-l ucidă pe Vitellius și ajunge numai bun de munera, adică damnat la luptele gladiatorice, cu siguranță sine missione, adică fără șansa de a supraviețui, își închipuia împăratul. Ne amintește poves-tea aceasta dintre Valerius și Velunda de o alta autentică, foarte scurtă, inscripționată pe un ciob de argilă din acele vremuri, poate cea mai scurtă poveste de iubire care suna așa: VERECUNDA LUDIA LUCIUS GLADIATOR. Adică, actrița (ori curtezana, sau chiar soție de gladiator) Verecunda îl are drag pe Lucius gladiatorul. Știm că gladia-torii, într-un fel niște supra-oameni și, paradoxal, sub-oameni din punctul de vedere al elitelor, cei care cochetau cu moartea la fiecare spectacol sunt re-imaginați într-o manieră complexă, un pic cam greoaie, dacă ținem cont de hiperbolizarea atribu-telor personajelor principale din cele două romane.

Un caracter incredibil și nu prea ușor de digerat din perspectiva realităților artelor mar-țiale aparținând lumii clasice este Proculus, un personaj „greu” al romanelor lui Gordon Russell. Și nu-i așa că studioșilor filozofiei neoplatonice numele acesta este frapant de familiar, amin-tindu-ne de unul din reprezentanții cei mai de seamă a acestui curent filozofic, Proclus? Doar că cel literar este un fel de maestru universal. Cum îl găsim, la prima întâlnire romanescă, pe Proculus? El este un antrenor de atleți în Illiria, pregătind amatorii de cultură fizică și marțială într-un gymnasium (azi îi zicem gym) personal. Totul conform bunei și cuminții tradiții elene a culturii atletice, mult mai puțin sângeroasă decât aceea a gladiaturii. Ne este dat să întâlnim aici o veche (și totuși actuală) dispută între școlile gre-cești ale culturii fizice (palestrica) și cea romană din ludii (școlile ținând de gladiatură). Proculus este teurg, filosof, mistic neoplatonic, adept al lui Empedocle, iatromant (vizionar și vraci), mag, antrenor de atleți, fost gladiator, doctor, adică în înțelesul acelor timpuri, antrenor de gladiatori! El este descris ca având un trup aproape de călugăr, o clonă romanescă a lui Apollonios din Tyana, dar expert în arte marțiale și care, conform viziunii autorului, se lasă ucis ca un neputincios. Astfel de povești despre expertiza filosofilor în ale sporturilor de luptă existau totuși și în acele timpuri, de pildă în Viața lui Pitagora de Porfir. Porfir ne relatează că Pitagora s-a ocu-pat de atletul Eurymenes care, în ciuda staturii sale de om mărunt, a învins pe mulți adversari de statură înaltă și a obținut victorii la Jocurile Olimpice datorită sfaturilor primite de la Pitagora.

Despre Do al gladiatorului: Calea Gladiatoria

Străin prin multe aspecte de lumea legio-narilor, de lumea armatei romane, deși nu puțin dintre gladiatorii de succes erau foști militari, pedepsiți (cazul Spartacus, care deși nu a fost legionar, a făcut parte din auxilia) în comun având mai mult unele arme decât stilul de luptă și mă refer la gladius, scutum, galea (coiful). Diferă în schimb prin strategiile de luptă mult mai comple-xe, mai exotice, mai spectaculoase, deci vorbim mai degrabă despre arte marțiale decât despre arte militare. Distincția, fugar asumată aici, ne anunță că primele comportă o componentă estetică și spi-rituală mult mai complexă și mai vizibilă. Artele militare? Sunt destinate exclusiv succesului rapid pe câmpul de luptă, prin formații de luptă precum testudo (țestoasa), deci și mai puțin individualiste, mai puțin rafinate din punct de vedere estetic. Gladiatura îmi apare și ca o formă de filoso-fare marțialistă asupra naturii noastre războinice, nu neapărat crude, asupra morții în combat și a jocului nostru cu ea (câte producții literare si cinematografice nu cochetează cu aceasta formu-lă tulburătoare?). Adepții gladiaturii erau con-știenți că aceasta implică atât afirmarea publică a unor virtuți războinice precum curajul, onoa-rea, vitejia (de multe ori întru supraviețuirea lor, deși pierdeau lupta), dar și demonstrarea abilității lor în artele marțiale destinate arenei. Totuși, parcurgând cele două romane ale lui Gordon Russell, rămânem cu senzația că gla-diatura, în viziunea autorului, suferă de o spiritu-alizare excesivă, cel puțin în ceea ce privește cele mai importante personaje, Proculus și Orfeu, ca și cum ni s-ar promite un proiect de recreare litera-ră a acesteia. Gordon Russell încearcă și o recon-stituire a școlii gladiatorice, cu tehnicile și strate-giile acesteia de luptă. Se întâmplă ceva similar în lumea actuală, reală, a artelor marțiale, cam de peste două decenii. Mă refer la activitatea ARMA ( Association for Renaissance Martial Arts) dirijată de John Clements, cercetător, cu publicații în spațiul academic și magister in artele marțiale occidentale.

Este meritul romanelor că reușesc să desfă-șoare un excurs fecund prin sporturile de luptă și artele marțiale ale lumii clasice greco-romane. Este explorat cu succes imaginarul combativ al acesteia prin cele mai celebre modele ale sale : gladiatorii, bersekerii , legionarii, pugilatul grecilor, jocurile pyrrhichē (un dans cu arme practicat în Sparta ca o componentă a instrucției militare), cultura atle-tică din palestra grecească, de care nu erau străini nici filosofii mai vechi precum Socrate și Platon.

Un alt exces marțialist ale romanului se referă la descrierile luptelor, la construcția unor personaje războinice și a stilului lor de luptă. O astfel de scenă este lupta lui Antonius Primus, aici general în armata romană, de unul singur cu


20 quazi, barbari din Germania. Scena respectivă e plina de idiosincrazii în ale kaftelii. Antonius se poartă la un moment ca o fiară, apoi devine subit calculat în abordarea conflictului. Antonius ba-i berseker, ba-i gladiator prin strategie, deși cele două experiențe marțiale sunt total diferite…

La rândul său, protagonistul romanelor, Orfeus, alege să nu ucidă în arenă, ceea ce era în afara scenariilor impuse de editorii jocurilor. Să nu uităm, gladiatorii, de voie sau de nevo-ie, nu mai dispuneau liber de corpurile lor, ci erau supuși unei economii a corpului care excludea libera alegere asupra vieții lor, sau a altora din breaslă. Ne gândim că doar satisfacția ahiཁsică, virtutea hindusă a ne-vătămării altor creaturi, îl îndeamnă pe autorul romanelor să permită un asemenea scenariu în arena de hârtie.

Gânduri de final, înainte ca sângele din nisip să ni se pară banal

Constatăm că avem de-a face cu două extreme ale imaginarului nostru, mai mult sau mai puțin vecin cu cel consemnat istoric, despre gladiatori și gladiatură. Din perspectiva cea săra-că și simplistă, îi descoperim ca pe niște luptători sângeroși care se bat aproape orbește cu tot felul de arme, sunt împărțiți pe categorii, își varsă reciproc sângele în arenă la comanda editorilor romani, dar pentru ce? Pentru bani, glorie sau, mai nobil, pentru șansa recâștigării libertății, a ieșirii din condiția de sclav antrenat în artele gla-diaturii. Doar că unii dintre ei, cu tot cu libertatea obținută, rămân dependenți de arenă și extazele ei stranii, se reîntorc acolo poate până când zeul lor protector îi pensionează la condiția de lanista, patron de școala gladiatorică! Asta dacă Fortuna ține cu ei. Cealaltă extremă, care este mai comple-xă și mai fascinantă, ne anunță cu totul alte date ale ascunzișurilor noastre marțialiste. Gladiatorii defilează prin acest orizont ca niște ființe (odată din carne și oase, acum din piatră, vopsea, cernea-lă, hârtie și alte substanțe fantasmatice) fabuloase, extrem de sofisticate. Prin ce? Prin prezența lor reală timp de mai bine de jumătate de mileniu în orizontul fericirii populare romane, orice am înțelege prin fericirea adusă de spectacolul, este-tic din punct de vedere al artelor marțiale, al Luptei, al Agõn-ului, cum îi ziceau vechii eleni.

Ne îngăduim să credem că gladiatorul, la fel ca și cavalerul medieval ori nomadul cu arcul mereu în mână (tătarul, mongolul și alți tulbură-tori de praf de pe drumurile Pământului) dețin cu toții o mare forță arhetipală. El tinde să devină un personaj etern, un pattern al viselor noastre marțialiste, un model al luptătorului care, deși un paria din punct de vedere social, avea o faimă câștigată pentru eternitate prin școlirea sa dură în artele marțiale - de spectacol și de ucis, ale epocii sale. A te visa un gladiator înseamnă de

asemenea să visezi visul celui care cochetează cu Moartea, care speră la o renaștere de fiecare dată când câștigă, ori pierde. Este visul aceluia care știe că vreun daimon al ireversibilului stă la pândă cu vreo sabie încovoiată. Ori cu per-spectiva unei nedorite litere grecești zgâriată alături de efigia sa funerară, ori de vreun gra-ffitti străvechi, și anume Ѳ, Thanatos, Moartea. Și ca să revenim în zilele noastre, firesc ar fi să ne întrebăm: există oare vreo continuitate între gladiatori de altădată și luptătorii din ring, ori cușca (octogonul) de astăzi? Mai subzistă ceva din spectacolul înscenat în munera, ceva din intențiile acestuia, ne spune ceva despre noi înși-ne și lumea noastră, lumea celor care atleții spor-turilor de combat continuă să se lupte la modul aproape exhibiționist, pentru bani și glorie?

Dacă mai ești și vreun un practicant de arte marțiale, daca lupți la rândul tău, pentru tine ori pentru alții, daca aparții prin gânduri și fapte unei comunități de luptători, povestea gladiatorilor nu rămâne una demnă doar de atenția unui istoric, romancier sau unui produ-cător de filme. Te privește și pe tine, cât se poate de direct. Gladiatorii îți devin dragi, ajungi să îi respecți chiar și după aproape două milenii, îți sunt simpatici, apropiați, ajungi să înțelegi ca nemurirea din epitafuri o merită cu prisosință.

Scurt GPS bibliografic prin arena de hârtie :

1. Cornelius, Michael G. (editor) – Of Muscles and Men, Essays on Sword & Sandal Film, McFarland & Company, Inc., Publishers, 20112. Cumont, Franz – After life in Roman Paganism, Yale University Press, 19233. Kyle, Donald G. – Spectacles of Death in Ancient Rome, Routledge, 19984. Futrell, Alison – The Roman Games, A Sourcebook, Blackwell Publishing, 20065. Knapp, Robert C. – Invisible Romans, Prostitutes, Outlaws, Slaves, Gladiators and Others, Profile Books LTD, 20116. Nossov, Konstantin – Gladiator, Rome’s Bloody Spectacles, Osprey Publishing LTD, 20097. Plass, Paul – The Game of Death in Ancient Rome, Arena Sport and Political Suicide, The University of Wisconsin Press, 19958. Russell, Gordon – Marele gladiator (Polirom, 2007) și Noaptea gladiatorului (Polirom, 2010)9. * * * – Enciclopedia civilizației romane (coor-donator Dumitru Tudor), Editura Sțiințifică și Enciclopedică, 1982

Rubrică susținută de:


Un romancier aparte a devenit Bogdan Hrib prin mișcarea de la thriller la roman elegant-cosmopolit. Cosmopolitismul și indiferența față de verisme erau vizibile deja în Ucideţi Generalul!

În Ultima fotografie (Cartea Românească) caracteristicile thrillerului apar mai târziu, avanscena fiind ocupată de gându-rile și melancoliile unui bărbat la deplină matu-ritate plecat într-o croazieră de lux pentru a se regăsi. Implicit, decorul și psihologiile implicate dețin eleganță și relaxare. Balcanicul dispare complet – nu că romancierul ar fi fost vreoda-tă tentat să îl folosească. De aici și aerul altfel al acestei scrieri, pe care voiajorul Somerset Maugham ar fi aplaudat-o fără îndoială.

Prezentul croazierei este mereu întrerupt de flash-backuri adânci, așa cum numai o ființă bine construită le poate avea. Pasiunile descrise sunt și ele altfel: fotografia și navigația, mai ales ca lectură. Bastimentul Qeen of the Seven Seas, un cruise liner, este numai bun pentru visare, mai

ales că nu transportă decât șapte sute de pasa-geri și este „accesibil nu pentru toată lumea, ci pentru o clasă de mijloc înstărită și occidentală” (14). Naratorul nu este un om bogat, dovadă că are dantura în paragină. De altfel, dinții îi vor crea probleme în voiaj, ceea ce nu pare a le afecta pe femeile care se perindă în preajma lui. Deh, farmecul bărbatului la 50 de ani...

Fotoreporterul Alexandru Zaharia are o istorie interesantă: după ‘89 e bătut de mineri, împușcat de jandarmi, face ședințe foto pro-vocatoare, după care se mută înspre nunți și botezuri, dar face și fotografii de reportaj. Mai sintetic spus e: „portretist, peisagist, bețiv, cur-var, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de fotografie” – cum se vede, un erou veritabil și curajos, măcinat însă de o multitudine de amin-tiri neplăcute. Bunăoară, adresările de la nunți: „Bă, pozarule! Bă, vino și la masa noastră să ne fuți într-o poză!”

Încărcătura realistă este asigurată de


cunoașterea jargonului din lumea fotografiei: tehnicisme și rememorarea evoluției aparatelor și a mediilor de stocare a informației. În paralel cu ea este așezată partea romanțioasă: întâlnirea cu Diana Anton, membră a echipajului și fostă colegă de școală generală.

Intriga decolează lent și zigzagat, dar deloc obositor, prin divagații și vorbărie, ca în romanele 60 și 70iste. De la o indeterminare debusolantă: „nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…” (20), se ajunge la pomenirea fostelor gânduri de sinucidere și la recapitularea anilor ’80 și ’90, cu pre- și post-Revoluția. Așa se înâmpla și în romanul anterior, autorul fiind preocupat de acele zone de graniță și tranzit într-o țară cenușie, căzută apoi în plasa capita-lismului sălbatic. În pofida mizerabilismului și a atmosferei decolorate, romanul are nerv dato-rită acțiunilor antreprenoriale. Sunt timpuri în care piața se reformează și este avidă de noi afa-ceri. Oricine poate pune pe roate o firmă și, dată fiind penuria cu care am ieșit din comunism, afacerile merg. Ori, mai bine zis, au mers o vreme, până când securiștii și falșii disidenți au pus laba pe tot și au hypermarketizat România. Cam „așa a fost istoria... Istoria cu I mare, aia care vine și te lovește când nu te aștepți”(26). E posibil ca marile narațiuni să fi sucombat, așa cum amintea Lyotard, dar în Balcani multe lucruri sunt ca și cum postmodernismul ar fi ocolit zona. Paradoxal, relativismul nu este la el acasă în România, deși se tot vorbește despre coloana noastră flexibilă. Coloana poate, vede-rile însă deloc.

Dintre atrocitățile comise de comunism este amintită insula Ada- Kaleh. Și zău că ar merita scris un roman despre bizantinismul turcit al insulei și demontarea cărămidă cu cărămidă a fortului de acolo. Dar nici civilizația vestului nu îl apelează pe singuraticul fotograf, doar Malta îl seduce: „mi-am zis atunci că aici îmi voi cumpăra o casă și voi sta departe de lume, de Europa decadentă, amestecată, sleită și de România aflată într-o eternă și ezitantă tranziție de la ceva la altceva, de vreo 200 de ani.” (30).

Deși în stare de prostrație și de pasivita-te sexuală, datorate mai ales experiențelor mari-tale nefericite, protagonistul nu scapă de ten-siunea erotică inteligent indusă de pendularea între o femeie matură și o pre-femeie. Nu prea înțelegem de ce o puștoaică daneză se ține scai de un bărbat ciufut de 50 de ani, care când vege-tează ca o amfibă, dacă-l lasă măselele, când are flash-backuri dezastruoase: „acum, când îmi

aduc aminte cum stăteam noaptea și mă uitam la ședințele C.P.U.N.–ului, mi se pare că eram un bou. Jocurile erau oricum făcute.” (36).

Dar poate magia aparatului de fotogra-fiat explică multe. Puștoaica mustește de nar-cisism, pe când Diana, fosta colegă, îi declară după aproape o jumătate de secol: „Alex,tu ai fost primul băiat de care m-am îndrăgostit”. Ideea principală este că atât succesul în afaceri, cât și dragostea, sunt iluzii. Cum conchide Diana: „Iluzia e cea mai gravă certitudine” (60). Unora li se pare că iubesc, îndemnați fiind de vreun tsunami hormonal. La cei mai copți, ilu-zia are, cel puțin, șarm, căci ei ascund o tristețe misterioasă, care îi face atractivi”.

La cele două direcții mai sus pomenite se adaugă și amintirile sentimentale ori strict personale. Cititorul năzuros poate alege între firul romantic/erotic, sau se poate concentra pe amintirile despre comunism ori despre capitalismul de cumetrie. Balcanismul și sla-vismul sunt văzute ca impedimente în calea civilizației. Minuțios descrisă este și trecerea de la fotografia de eveniment la publicitate. Automat se face legătura cu politica și cu com-paniile publicitare.

La fel, rememorarea biografiei Dianei e un prilej de evocare a tarelor comuniste. Studentă, se mărită cu un coleg fiu de nomen-claturiști mai mult din dorința de a se răzbu-na pe sistem, care i-ar fi dat repartiție în alt oraș decât capitala, chiar dacă absolvise cu 10. Căsătoria adaugă 50 de sutimi la media de absolvire. Asta se petrecea în ’85. Academia de Studii Economice, mese copioase la socri, sera-te dansante. În ’89 îi caută în servietă pentru a vedea dacă portofelul îi e uzat și e cazul să îi ia altul, ocazie cu care descoperă note infor-mative către Securitate despre tatăl și mama ei, ba chiar și despre ea însăși. Lucruri șoptite în pat, după ce făcuseră dragoste. Ea provenea dintr-o familie evreiască, iar el primise sarci-nă de serviciu să o ia de soție doar pentru a-i supraveghea familia.

Aberațiile, trădările și meschinăriile sunt peste tot. Romanul este și o interfață estetizantă la compararea celor două sisteme: comunismul zdrențăros din ultima fază și capitalismul de rechinariu. Partea fină, melancolică a roma-nului, este de găsit în plimbarea mondială a singurătăților și povestirea fostelor greșeli în prag de a comite altele noi. Cum s-ar spune: „Singurătatea ne dă nesiguranță, de acolo plea-că totul” (84). O carte a mântuirilor parțiale și a trăirilor intense din partea cititorului.


Nu știu motivul pentru care critica ieșeană nu a semnalat până acum una dintre cele mai bune apariții editoriale ale anului 2013. Suntem în 2014 și, personal – poate mă înșel –, nu am văzut de la niciun critic ieșean vreun interes, măcar de curiozitate, față de volumul de poeme semnat de Emanuel Guralivu, ”un boxer cu pum-nii fragili”, ed. Charmides, 2013. Or sunt criticii, și mai ales tinerii critici, atât de ocupați de ceea ce apare în țară, or chiar nu îi interesează ce se crează în curtea lor, decât la semnele colegilor din redacțiile din teritoriu.

Deși, un final de cronică literară ar spune un verdict despre carte, eu am să fac tocmai invers, așa că voi spune din start că în 2013 la Iași, în rândul cărților tinerilor poeți, nu a mai apărut o carte atât de omogenă, o carte în care găsești mai tot ce ai putea aștepta de la un volum de poeme, o carte care îți poate provoca stări narcoti-ce sufletului, o carte în care poezia se simte că nu s-a scremut să se dea la vedere, o carte din care îl descoperim pe poet nu stând la pândă după idei și constructe lirice explozive – spre zona grotescu-lui, cum observ la cele mai multe titluri mai noi –, dar fiind foarte-foarte atent cu semnele poetice care vin peste viața și orașul său, vin spre el ca și când acolo, în sufletul lui pe întuneric și lumină ar vrea să (re)modeleze Omul.

”un boxer cu pumnii fragili” are datele direcției poeziei de azi; cartea dă în vileag starea de spirit al poetului, care de fapt devine per-sonajul cărții, un fel de personaj kafkian, care deconstruiește urbanul și stările pe care acesta le provoacă spiritului: ”călătorim cu geamurile abu-

rite într-un 41 / gata să explodeze la orice frână. afară / în realitatea orașului plouă mărunt și / apă-sat ca o ceartă veche pe care / ți-o amintești tocmai acum / când nedormit / ai lăsat garda jos. nimeni nu / șterge geamurile aburite. poate nu vor să rupă / vraja sau poate că știu ce e dincolo iar / gea-mul aburit e un fel de anestezic” (lucrările:,p.7). Emanuel Guralivu reușește să mă convingă, pe mine, cititorul, că până și un banal traseu cu autobuzul – autobuzul în care ne înghesuim spre serviciu (retur) casă – poate avea, și de multe ori chiar are – un farmec poetic. Ba mai mult, poetul stăpânește bine aparatul poeticii vizuale, reușind să mă trimită în mijlocul acestui mijloc de transport în comun din care lumea se vede (sau nu se vede) prin geamurile aburite, geamuri care până la urma urmei poartă semnul vieții, al acelora care respiră atmosfera sufocantă. Tot ceea ce este dincolo de această atmosferă sufocantă a autobuzului (a orașului, a apartamentului – toate fiind de fapt semne ale prizonieratului în con-cretul urban) apare poetului ca fiind ceva magic. Bunăoară ploaia, cu sunetele ei, îl obsedează, ca și când aceasta ar transmite un mesaj prin codul morse. Și până la urmă poetul, tot ca un gest de revoltă, șterge geamul aburit al autobuzului, pen-tru a vedea clar ce se întâmplă afară. De fapt, aici vorbim despre eliberare... eliberarea sufletului din corpul angajat social, eliberarea sufletului și redarea dreptului la visare.

Se simte la fiecare vers al volumului o stare de revoltă, nu o neadaptare la urban, ci o revoltă față de violarea stărilor adamice, chiar paterne. De fapt, acest boxer cu pumnii fragili e tocmai poetul, care lovește nu în corporalitate, ca și când viața - și mai ales moartea (căreia în ruptul capului, spune poetul undeva, nu vrea să îi dedice vreun poem) – ar fi acel sac de box, ci în memorie – memoria nealterității, a copilăriei –, ieșind astfel la vedere o direcție freudiană a poeziei lui Emanuel Guralivu – fiind invocată, aproape ca într-un proces de spiritism, imaginea tatălui, al tatălui ca fiind celălalt de dinăuntru: ”tatăl ascuns pe dinăuntrul nostru / ca o rețea de sârmă ghimpată / străvezie și blândă tatăl ascuns


Concursul de dramaturgie

Matei Vişniec

În atenția elevilor din clasele IX-XII, textele pentru Concursul de dramaturgie “Matei Vișniec” se primesc până la data de 15 mai 2014! Pentru detalii vă rugăm citiți regula-mentul concursului.

CLUBUL ROTARY SUCEAVA BUCOVINA CONCURSUL DE DRAMATURGIE „MATEI VIȘNIEC” ediția I, 2014 Clubul Rotary Suceava Bucovina în cola-borare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, organizează prima ediție a Concursului de dramaturgie „MATEI VIȘNIEC”, care își va desemna câștigătorul pe data de 30 mai 2014 la Suceava, în cadrul celei de-a doua ediții a eve-

nimentului teatral Zilele „Matei Vișniec”.Concursul este deschis elevilor de liceu

din Romania și își propune să descopere, să sprijine și să promoveze noi și autentice talente în rândul tinerilor dramaturgi de astăzi.

R E G U L A M E N TSunt acceptate în concurs lucrări nepu-

blicate și nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice. La concurs pot participa elevi din clasele IX – XII din Colegiile din Romania, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor și nu au debutat editorial. Lucrările vor fi semnate și se vor trimite până la data de 15 mai 2014 pe adresa electronică: concursdra-

/ pe dinăuntrul nostru doarme // când se va trezi ochii lui se vor / aprinde sfâșiindu-ne carnea / încon-jurându-ne cu o lumină aspră / pe fruntrea lui vom sta ca sudoarea // dinaintea morții” (***, p. 28).

Pe de altă parte, înețelegem de ce tipolo-gia boxerului este răsturnată... Nu îl descoperim pe bărbatul cu pumnii puternici, războinici, ci pe poetul strărilor puternice, poetul care are curajul de a privi lumina, acea lumină care se înghesuie în noi de la primele semne ale vieții și ale dimineților, acea lumină rece ca ninsoarea: ”mă uit în jur ca și cum s-ar face lumină / cât de curând. îți spui: folosesc multe / cuvinte pentru că revelațiile sunt puține./ aburul iese din mine încâlcindu-mă în / funiile lui. ninsoarea prin care mă mișc ca / un boxer cu pumnii fragili e venită din / copilăria mea. Multe cuvinte pentru că / revelațiile sunt puține. Notează asta. / în rest nin-soarea prin care mă mișc cu / sângele încremenit.” (un boxer cu pumnii fragili, p. 8).

În final mai subliniez ca fiind carecteris-tică poeticii lui Emanuel Guralivu, muzicalitatea; și aici nu mă refer la formula aleasă de poet în construcția de versuri și cuvinte, ci la starea pe care versurile o creează, la muzicalitatea ideilor. E o muzicalitate (parcă blues sau jazz) a relațiilor

dintre sunetele care vin dinăuntru, din întuneri-cul sângelui, din timpul cald al corpului, e acea muzicalitate a firului de iarbă (a vieții): ”în dreap-ta mea iarba / se îndesește se înalță / izbindu-se de umărul meu / de profilul meu atins de / bătrânețe în dreapta mea iarba / foșnește uneori ca o sacoșă în / bătaia vântului alteori ca / o femeie îndră-gostită // verdele ăsta e un vin tare / ascunde o călătorie” (un vin tare:, p. 20).

Așa e și poezia lui Emanuel Guralivu ... un vin tare, vechi, peste care nu doar timpul, dar mai ales starea sufletului aceluia care l-a meșteșugit, se ascunde o călătorie, o călătorie poetică în lumea unui boxer cu pumnii fragili. Pentru mine, cartea lui Guralivu este, și cred că va rămâne, una din cărțile de referință, de rezistență, a poeticii acestor ani, chiar dacă în unele locuri am putea descoperi un ușor manierism de generație, obser-vând și tendința împrumutată din poezia ameri-cană, de a scrie poeme în care versurile par să nu aibă neapărat legătură între ele. Pe scurt ... lecția pe care mi-a dat-o Emanuel Guralivu sună pentru mine așa: dacă întâlnești un boxer cu pumnii fragili nu te iei cu el la bătaie, ci te urci cu el în 41 și vei citi în ferestrele prăfuite lumina care ne boxează în fiecare clipă cu speranță și libertate...


[email protected] Ele vor fi însoțite de un Curriculum Vitae al elevului, care va conține numele și prenumele, locul și data nașterii, stu-dii, activitatea literară, adresa completă, numă-rul de telefon și adresa electronică. Fiecare par-ticipant are dreptul de a se înscrie în concurs cu o piesă scurtă de maximum zece (10) pagini, cu maximum cinci (5) personaje. Lucrările intră în patrimoniul Concursului de dramaturgie „MATEI VIȘNIEC”.

Laureatul va fi anunțat până la data de 23 mai 2014, pentru a fi prezent la festivitatea de premiere din cadrul Zilelor „Matei Vișniec”, pe 30 mai 2014, la Suceava. Organizatorii asi-gură transportul, cazarea și masa laureatului, dacă este cazul. În eventualitatea în care lau-reatul dorește să fie însoțit și de alte persoane, acestea trebuie să-și suporte integral toate chel-tuielile, iar organizatorii trebuie anunțați până cel mai târziu la data de 25 mai 2014, pentru a face rezervările necesare.

Un juriu stabilit de Societatea Scriitorilor Bucovineni, alcătuit din profe-

sori, scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, vor face o preselecție a textelor trimise. Primele 10 (zece) piese, rezultate în urma jurizării, vor fi trimise dramaturgului Matei Vișniec, care va alege cea mai valoroa-să lucrare din acest an, lucrare care va primi Premiul „Matei Vișniec” pentru dramaturgie, oferit de Clubul Rotary Suceava Bucovina. La decernarea premiului, laureatul se va bucura de o lectură publică a textului premiat, susți-nută de actori sau elevi. Textul premiat va fi publicat în paginile revistei Bucovina litera-ră. Bibliografia recomandată de dramaturgul Matei Vișniec elevilor care vor sa participe la concurs este următoarea: – Eugen Ionescu, “Rinocerii” – Samuel Beckett, “Așteptându-l pe Godot” – Fridrich Dürrenmatt, “Biderman și incendiatorii” – Marin Sorescu, “Iona” – Luigi Pirandello, “Șase personaje în căutarea unui autor” – Alina Nelega, “Amalia respira adanc” – Vlad Zografi, “Petru sau petele din soare”.

Relații suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc


Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoșani. A absolvit Liceul de Artă “Octav Băncilă” din Iași, în 1992, iar în 1999 Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, secția Pictură, la clasa profesorului Dan Hatmanu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași, din anul 2001.

Expoziții personale: august 1997 – Botoșani, Galeriile “Ștefan Luchian”;noiembrie 2000 - Iaşi, Galeria “ARTIS”; ianuarie 2007 – Iaşi, Galeria “Cupola”;februarie 2007 – Iaşi, Galeria “Casa Cărţii”; februarie 2011 – Iaşi, Galeriile de Artă“Dana”; martie 2011 - Bârlad, Galeria “N.N.Tonitza”; 2011 - City Gallery, Suceava, martie 2013

- Iaşi, Cafeneaua Veche; iunie 2013 Iași, Librăria Humanitas; ianuarie 2014, Casa de Cultură „Mihai Ursachi” Copou, Iași.

Expoziţii de grup: mai 2002 – Iaşi, “Amprente”, Galeria “Arcu”; decembrie 2003– Iaşi “Salonul de toamnă”, Hotel Europa; decembrie 2004 – Iaşi “Salonul deToamnă”, Hotel Europa; martie 2005 – Iaşi, “Atelier 35”, Hotel Europa; TeremiaMare (Tabără de creaţie) Timişoara; aprilie 2007 – Galeriile “Ştefan Luchian” Botoşani; iunie 2008

Iaşi, “Baekero”; mai 2009 – Bârlad, Galeria “N.N.Tonitza”;februarie 2009 Iaşi, “Erotica”, Galeria “N.N. Tonitza”; martie 2011 - “Transparenţa valorii dincolo

de formă şi culoare”, Botoşani, Galeria “Ştefan Luchian”; mai 2011 - “Transparenţa valorii dincolo de formă şi culoare”, Muzeul Bucovinei, Suceava; octombrie 2011 – Simpozionul de pictură Balcik, Galeria de Artă “Dana”, Iaşi; 2011 - “Erotica“ Bucureşti; martie 2012 - “3 GENERAŢII, TREI VIZIUNI”, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui; septembrie 2012 - “Viziuni Contemporane”, Palas Mall Iaşi; 2012 - “Erotica“, Iaşi; octombrie 2012 – „Trei generații, trei viziuni”, Casa Pogor, Iaşi; decembrie 2012 - “Despre Îngeri”, Galeria de artă a municipiului Iaşi, 2012. „Delta Dunării, 9 viziuni”, Galeriile “Dana”, Iași, 2012, “Erotica”, Club “Phoenix”, Iași, 2012, “Maramureș, de la arhetip la artă contemporană”, Galeriile “Dana”, Iași, 2013.

A realizat pictura monumentală la Răchita, Timiş; Filipeni, Bacău; Roşiori – Ruşi,Bacău. Lucrările sale se găsesc în colecții particulare din România, Olanda, Italia, SUA, Canada, Marea Britanie.

În 2010 a primit Premiul Editurii “Geea” - “Teiul de Argint”, Botoşani. (prezentare de Nicoleta Dabija)


Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu E

cce

Hom

o


Manuel Mănăstireanu şi tentaţia ascunderii

�anu�l ��n��ti��anu fa�� a�t� din �at��o�ia a�tiștilo� ieșeni răsfățați cu atuul de necontestat al talentului. Lumina tăcerii a dat titlul uneia dintre expozițiile sale de la Galeria ieșeană „Dana”. Excelent portretist, artistul surprinde în tablourile sale fizionomii convulsive, ten-sionate, psihologii complexe, măști carnale dis-imulînd parcă furtuni nevrotice aflate la apo-geu. Pictează uneori în registrul expresionist, inspirat îndeosebi de Francis Bacon, dar și în cel suprarealist, unde se pot recunoaște tușele unor Giorgio de Chirico și René Magritte. Reduse la o gestualitate expresivă netrucată, chipurile personajelor sale își iau ca fundal propriul halou de întuneric, sugerînd un joc ambig-uu al prezențelor și ascunderilor succesive.

Lucrarea intitulată Fără titlu este, cu siguranță, o nadă inteligentă întinsă privitoru-lui. Dacă în alte tablouri ochiul pare a fi leit-motivul pictural, cel despre care vorbim sur-prinde tocmai prin ascunderea organului care face posibilă vederea. Manuel Mănăstireanu parodiază intenționat autoportretul de zugrav al lui Ștefan Luchian. În lucrarea Magistrului, pictorul privește melancolic spre exteriorul cadrului, fixîndu-și privitorul; în cel al disci-polului tîrziu, chipul este integral acoperit. Ce ni se expune la primă vedere? Un pictor rănit, suferind, complet bandajat, ținîndu-și pene-lul în mînă. Neîndoielnic, artistul își expune

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu E

mil

Brum

aru

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu C

ezar

Ivăn

escu


precaritatea, se lasă privit, fără ca el însuși să-și privească privitorul. Gura, la rîndu-i, este obturată, astfel încît absența privirii este dublată de blocada vorbirii. Orb și mut, se închide în sine pentru a contempla lumina tăcerii, refuzînd, totodată, „întunericul” vorbirii, al cuvîntului care nu comunică. Pentru a vedea „în afară”, artistul trebuie să se închidă în sine; introspecția îl trimite la Dumnezeu, accesibil prin „nevedere și nerostire”, adică din-colo de posibilitățile senzoriale obișnuite.

O întreagă tradiție mistico-filosofică i-ar putea legitima această opțiune. Ce sens dăm lucrării? De bună seamă, există un ”grad zero” al privirii (cea naturală), dar și intensități nebănuite, aporetice, ale acesteia. În registrul său pictural, artistul descrie fie priviri „malad-ive” (desfigurate de uzura suferinței, tristeții, disperării, angoasei, nebuniei, geloziei, urii), fie acele forme sublimate, transfigurate, care îl apropie de divinitate. Creștinismul rezervă această funcțiune heruvimilor, îngerilor cu mulți ochi, care stau aproape de Dumnezeu, îi captează lumina și înțelepciunea desăvîrșite, pentru a le împărtăși celorlați. Aidoma lor, Manuel Mănăstireanu privește discret din pro-pria ascundere, vorbindu-ne „tăcut”, în limba-jul - misterios dar seducător - al imaginilor sale.

prof. univ. dr Petru Bejan

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu M

ihai

Em

ines

cuPi

�tu�

� d�

�an

u�ll

��n

��ti�

�anu

Nic

hita

Stă

nesc

u


Când am ocolit străzile din centru şi am luat-o cu câteva mahalale mai în jos, a trebuit să înconjur mai departe, deoarece totul era barat, intersecţii întregi erau împrejmuite de un gard înalt, din scândură negeluită şi nevopsită. Un adevărat şantier de construcţie. După jumătate de oră de rătăcire, ceea ce însemna mult pentru un orăşel mic ca al nostru, am văzut nişte copii călărind un cal alb, bine hrănit, pe care urcau pe rând. M-am bucurat involuntar, cum te-ai fi bucurat de o bucată de caldarâm descoperită într-un oraş nou sau de altceva ce te-ar fi îndreptat cu gândul în altă parte. Mergeam liniştit pe marginea drumu-lui, căci trotuarul era, unde şi unde, întrerupt de cisterne cu vopseaua scorojită de pe ele sau de caroserii ruginite, lăsate acolo ca într-o mare grabă postindustrială. Balcoanele închise cu sticlă străluceau în bătaia soarelui, printre tufele de viţă de vie ridicându-se până la etajele de sus. Şi atunci casele desenau un singur zid, verde de la un capăt la altul. Mi se părea că merg pe la fundul unei ape, ca la Dagerman. Senzaţii şi iar senzaţii. Ai putea să le exploatezi.

Un mijloc care să te susţină. Un braţ artificial cu care să apuci hrana. „Dragă Sarah, rănile vechi încep să puroieze. Din fericire, numai la figurat. Păstăile de vanilie s-au copt. E ceaţă. Pisicile miorlăie ca pe o insulă sălbatică. Vocea ta, râsul tău care nu au nimic comun cu această coardă întinsă. Trânteşte uşa! Lasă oberlihtul deschis! Cel mai trist e spre final”.

Mă apropii de bazinul din parc. Muzica se terminase. Muzicanţii au luat cu dânşii până şi scaunele. Muream de sete. Eram gata să sorb din apa stătută fără să-mi pese de cravată. M-am sinchisit de copiii care alergau peste tot şi de mămicile lor. Am părăsit parcul dezamăgit sau obosit sau plictisit. Oraşul îţi oferea în continuare anonimatul, adică şansa de a-ţi înhăma plăvanii şi de a te conduce de GPS-ul tău lăuntric.

La ieşirea din parc mă întâlnesc cu Vivi. E săltăreţ ca un dactil. În ultima lună a schimbat patru locuri de muncă. Şi acum şuieră prin parc, cu un ziar subsuoară. Nu pot spune că îl cunosc foarte bine, dar suficient ca să înjghebăm o discuţie telegrafică. Ce fac, mă întreabă. Citesc Tonka. Nu m-am gândit niciodată că se poate scrie cu atâta nerv într-un


stil atât de detaşat. Lucru nemţesc sau austriac, dacă vreţi. Dar tu? Frazele lui sunt albe, ale mele sunt deci negre. Albele încep şi câştigă. Doar după câteva mişcări iscusite nu a rămas pe tablă decât o singură figură şi, incredibil, aceasta nu e regele, ci calul. Nu calul alb pe care îl fugăreau copiii, ci acela care m-a adus până aici. Nu e deloc reconfortant să rămâi cu regele când tronul e pus la zid.

Am mers pe lângă magazin. Vitrinele mari, înalte de sticlă sunt prăfuite – semn că bere nu este. Am făcut nişte percheziţii vizuale şi bine că le-am făcut, altfel nici nu ştiu ce aş fi relatat acum. Pe o bancă dintre două răchite şedea ea, convenţională ca orice fiinţă înainte de a fi abordată. O rochie ieftină (se pare, stambă, dar poate că greşesc), o faţă ovală, păr şaten (am citit undeva că în Germania toate brunetele şi şatenele vor să se facă blonde. Dar asta poate fi şi o bârfă cu iz de ideologic). Când am văzut-o mai bine printre cele două degete apropiate de ochi, creând astfel efectul de lentilă, am avut impresia că o cunosc niţel. I-am vorbit odată la o petrecere de stat, cu muzică, lume multă şi mult tămbălău, de unde nu se reţine aproape nimic. Se pare că ne-am mai văzut o dată, tot frugal, dar nici atunci nu s-a stabilit vreo relaţie între noi. Ce să-i faci? Probabil, setea.

Mă aflu acum în faţa unei grave dileme. În proză, ca şi în viaţă de altfel, deseori se evită momentele când oamenii fac cunoştinţă unii cu alţii, se trece peste detalii importante, uneori delicate ori savuroase, apelându-se la eventua-lul „apoi”. E un salt spectaculos, ca o trecere de la real la fantastic, de la prietenie la erotică etc. Voi încerca să mai parcurg scena omisă, pas cu pas, cu riscurile de rigoare. Aşadar să dăm câteva cadre înapoi în ritm de slow motion, când mă aflu lângă vitrina prăfuită a magazinului şi în strada care îmi bruia vocea interioară. Cunoscuta mea, pe care o văd acum uşor naivă, uşor stranie, într-un cuvânt frumoasă, e la vârsta când se parcurge capitolul incerti-tudinilor. Frumoasă şi impasibilă ca într-un lung exerciţiu de aşteptare. Niciun dezastru cât de mic nu se aşază pe faţa ei. Solară, senină, radioasă ca o şcolăriţă convinsă că fiecare om poate fi ajutat sau că fiecare om merită să fie ajutat. Şi tocmai acum, în loc să mă îndrept într-acolo unde îmi propusesem, am căzut pe gânduri. Vai şi amar, vorba cronicarului, de omul care se ia pe gânduri. E ca şi cum ar fi apărut o groapă de aer, un vid, căci gândurile lipseau cu desăvârşire. În orice colţ al minţii o luai razna ca într-un labirint puteai să ajungi la destinatar avant la lettre. Coroanele plopilor se ridicau în faţă cu chipul lor mediteranean, de marmură verde, brăzdată de crăpături negre.

Sosea un anotimp nou încărcat cu căpiţe de versuri fade, era începutul unei vieţi noi de care încerci, de mai mulţi ani, să te cramponezi, cu ghearele unei vieţi anterioare, grea ca nişte cizme noroioase prinse de planetă. Printr-un ochi de sticlă magică puteai să vezi altcumva. Chiar i-am şi spus-o, într-un târziu, noii mele cunoştinţe, când m-am convins de nişte certi-tudini. „Eşti un diletant”, mi-a retezat-o atunci. Rochia ei de stambă de un violet spălăcit avea nişte figuri măşcate ce semănau cu amoeba. „Braţele tale, Sarah, nemişcătoare şi parcă mai albe. Am părăsit nişte gânduri cu maşinăria stricată. Am început să zbor, primitiv de tot, aşa cum ştiu doar oamenii s-o facă. În clipa aia mi-am amintit de o trăsătură de a ta despre care nu aş vrea să pomenesc dintr-o fobie, dintr-o superstiţie pe care mi-am impus-o cu forţa. Nu ştiu dacă vei putea să-ţi dai seama de aşa ceva: de a nu te schimba, de a nu-ţi pierde infailibilul tău, pentru că ceea ce am vrut să-ţi dezvălui cu ardoare şi n-o fac e aerul meu, e platoşa mea. Dorinţa aceasta de a-ţi mărturisi m-a adus către opus, către tabu. Poate altă dată. Într-o intimi-tate tactilă. Iartă-mă. Unii autori de proză îşi plănuiesc să-şi omoare vreun personaj (central) cu sânge rece, apoi renunţă în virtutea scrisului. Din cadrul meu prin care privesc nu pot vedea decât cerul ţinut de torţi. Frunzele se prefac în praf, ţi-am mai spus. Încerc să mă ridic, dar progresele sunt neînsemnate. În oglinda de pe scrin nu recunosc pe nimeni. Pereţii, var nestins. Foaia aceasta, o lume ce se vrea palpitantă. De multe ori mă gândesc că la mijloc a fost o eroare şi că vor mai fi. Să te păzească Dumnezeu”.

Se pare că a privit înspre mine. Curiozitate? N-am desluşit bine. Poate că nu a remarcat că o spionezi. Poate că nu a făcut-o din cauza înfăţişării mele. Dimineaţa eşti unul, spre seară altul. În apa fântânii din parc am găsit un tip planturos, ajuns târâş-grăpiş, cu trăsăturile feţei ca nişte cute pe hainele vechi. Mi-am pus şi un nume. Dar ochii? Ce exprimau ochii? Ai ei îmi vorbeau mai degrabă despre reveria peisajului din mine. Aveam o mie de variante cum să mă apropii de ea, ce să-i spun. Care era cea mai reuşită? Poate cea mai banală. În fond, ce pierdeam şi ce câştigam? E ca şi cum ai trece pe lângă o uşă în care trebuie să baţi neapărat. „Îmi permiteţi?” „Vă rog”, urmează ea pe o notă flască, deci sfârşit de zi. „Se pare că sunteţi de la noi”, continuă firesc. Am mai aflat că o cheamă Dana şi e din dinastia Shung. 19 ani. Are nişte planuri, nu acum, mai pe urmă. Nici eu nu aveam nimic concret în minte. Astfel, conversaţia noastră a început, defrişam pădure după pădure. Înaintam atât de repede, încât am ajuns să discutăm (despre ce credeţi?) despre


roman. Părerea ei este că toate romanele trebuie înghesuite într-o singură colecţie. De ce să o combat cu citate din Apuleus? Sau să-i spun că locul romanului de dragoste a fost luat de film. Am închis ochii într-un anumit loc al dialogului şi i-am adresat brusc: „Cum crezi dumneata: ai putea iubi ca în secolul luminilor?” „Ha-ha, nu cred, nu ştiu”. Dana, Dan, „e ziuă şi ce de întu-neric”. Ne-am ridicat amândoi de pe banchetă şi am mers de-a lungul aleii. Am observat: toate băncile erau ocupate. Mergeam clătinându-ne agale ca două ambarcaţiuni gata să se cufunde. Pe toate băncile era scris „proaspăt vopsit”. Un singur loc era liber: cel din tine însuţi. Să stai în tine ca un roman pe raft. Să mă întorc şi să privesc cum îmi tremură obrazul pe suprafaţa apei din fântână? Ea era fericită. Un cuvânt care nu explică nimic, dimpotrivă, seamănă multă confuzie. Mi-a părut rău că nu i-am pus adevăratele întrebări ca să-mi dau seama cât de profundă este de fapt nefericirea ei. Orfeu e sub pământ, se ştie. Gesturi, plimbări pe marginea unei seri nesigure în comparaţie cu noaptea. S-au aprins primele becuri electrice într-o atmosferă ca la început de secol douăzeci. Marginea unei râpe. Demult n-am trecut pe acolo. Creşteau fel de fel de mărăcini, cu maci printre ei. M-am uitat în fundul râpei: o plajă. „Sarah, îţi scriu ultima scrisoare. Nu am să te mai deranjez. Visam şi parcă tu vroiai să pătrunzi în visul meu. Amândoi aveam ochii deschişi. Cum să pătrunzi? Sau poate vroiam să-mi pară că visez, aşa cum fac toţi insom-niacii. Deviza ta: cât mai departe de marginile abrupte ale visului meu. Lipseau trâmbiţele ca să întregească o lume absolut incredibilă, dar apăreau când mă întorceam în pat de pe o parte pe alta. Puteam să număr picăturile. Apoi am vrut să-ţi povestesc despre o întâlnire cu un pri-eten. Nu îl ştii. Are un nume straniu. Vorbeşte mai mult el. Am încercat să măsor totul cu palma ta. Vezi? nimic nu îmi iese. Deocamdată, sper. Codrul meu e pustiu, fără lupi, dar şi fără căprioare. Nisipul de sub picioare sau din clepsidră. Am uitat să-ţi spun că mie foarte mult îmi place nisipul. Să priveşti cum se împrăştie nisipul. Am vrut să plasez personajul meu în viaţă, să-i dau o alură, dar a eşuat. Apele calde şi-au schimbat cursul”.

Am dezlegat nodul de la cravată şi, evr-ica!, am răsuflat uşurat. Planul oraşului, de sus, de la înălţimea zborului de pasăre. Locul meu: un punct mic pus chiar lângă parc. Desfăşor harta imaginară. Peste tot linii încrucişate, străzile, cărările. Aştept să-mi vină vreo idee. Nu am niciuna. Abia când ajung la prima intersecţie, îmi zic s-o iau într-o parte sau alta. Aş putea să mă opresc din când în când să ascult forfota

umilitoare. Nu-mi ajung însă cuvinte pentru a reda acest du-te-vino. Unele uşi deja se închid, se aude cum se trag zăvoarele. Eşti acuzat şi în acelaşi timp achitat: mărturiseşti despre găurile negre (din asfalt). Îţi aminteşti întâmplător de copilărie cum odată, dând cu lopata în solul lutos, ai găsit o scoică cu sideful strălucitor ca o oglindă plasată în faţa fiinţei dragi. Era viaţa. „Eu nu mai suport aceşti caloşi!” Şi i-ai aruncat la gunoi. Negri, siniştri, cu flanela roşu-aprins înăuntru, se căscau din tomberon. Toamna era încă departe. Dar ce folos? Tăiam cele mai alese fructe. Verzi, cu dungi întunecate, miezul roşu, moale şi dulce. Mă întorceam noaptea extrem de târziu, căci numai cu cei de o vârstă cu tine puteai găsi un sens palpabil. Asta e regula. Mă întreţineam cu semenii şi ne povesteam lucruri pe care nu le-am reţinut. Ce păcat! A trebuit să le reinventez, să mai şi cotrobăiesc prin lada bunicii ca să descopăr obiectele ce-şi refuză continuitatea. Acum asemenea intenţii erau ino-portune. Se umbla şi la folclor. Am făcut parte şi eu din cor, dar, din cauza vocii mele, a fost mărit considerabil numărul coriştilor. Cineva, aflând despre buncărele în care sunt conservate corpurile miliardarilor pentru a fi ulterior reani-mate, a reacţionat în felul următor: „Hai şi vom reînvia toate bunicile noastre!”.

În fragedă copilărie am citit „Casa inimilor sfărâmate”. Am pierdut timpul, pen-tru că a trebuit, la maturitate, să recitesc piesa. Casă, casă. Pereţi azurii, tapete cu fantasmagorii. Storurile ca nişte plete lungi. Flori la geam. Mai mult cala şi aloe. Mi-am pus o frunză groasă pe un herpes. Gust amar. Sănătate de coşmar. Când nu eram în stare de nimic, răsfoiam blocnotesul şi transcriam însemnările vechi. Una: „Carrozza în italiană înseamnă cu totul altceva (carrozza con letti), milizia e armata, iar Greta Garbo – politeţe. Valuri în scoica de vară, de pe consolă. Parcuri umbroase, pentru fiinţe selecte. Pălării de fetru. Trăiască Armand Hammer – prietenul Uniunii Sovietice!”. Iar Sara? Am cunoscut-o în nişte împrejurări deocheate şi numai pasiunea pentru derizoriu mă determină să reconstitui detaliile. Trebuie spus că am văzut-o de mai multe ori, dar nu am remarcat-o, cum, proba-bil, nu mă evidenţiase nici ea pe mine. Într-o zi cineva mi-a prezentat-o şi mi-a spus că face versuri. O informaţie utilă în provincie. Era atât de neajutorată în tot presingul din jur. În orice moment putea fi devorată de lupi, hiene şi şacali. Versurile ei erau cât erau. Nişte căutări în lumea imensă a sonurilor. Mâinile Sarei, priv-irea, vocea o legau într-un ansamblu arhitecton-ic cu mult mai impunător, în care puteai ghici şi alte elemente, mai ascunse, mai nu ştiu cum. A şi spus de câteva ori „Scuzaţi”. Apoi a trebuit


să ne despărţim pentru o perioadă scurtă. Motivele pot fi dintre cele mai năstruşnice. „Trebuie să plecăm în teritoriu cu o brigadă de agitaţie. Voi simţi oboseală, ştiu bine. Dar va fi atât de magnific.” „Un fel de turneu?”. Adică relaţii nedefinite între noi, suspendate.

Am traversat oraşul. Vroiam să pară pustiu, ca duminica. Aş fi vrut acum să merg pe străzi lăturalnice, să se aprindă cât mai puţine lumini. Dar nu puteam evita locurile aglomer-ate decât să fac un mare ocol în jurul oraşului. Nu aveam poftă de aşa ceva. Unii se uitau la mine perplex, fiindcă mergeam desculţ păşind pe asfaltul destul de încins. Atunci o luam la fugă ca să mă îndepărtez de ochii curioşi şi dădeam evident peste alţii. Deci făceam jog-ging la o oră când lumea se gândeşte la ziua de mâine. Nu ar fi fost deloc şocant dacă îmi lipeam pe spate o inscripţie „Alabama” sau ceva asemănător, dacă nu ar fi existat riscul să dau peste unii cu adevărat cunoscuţi, căci mă apropiam vertiginos de „casă”. Dar nu îţi pasă prea mult într-o situaţie care impune regulile jocului. Încotro aş putea s-o apuc? Bineînţeles că la nişte prieteni de la căminul studenţesc. E varianta optimă. Acasă nu te vor înţelege. Am sărit, ca la Creangă, vreo două-trei garduri şi am ajuns. Spre surprinderea şi norocul meu, în cămine domnea o linişte relativă. Ce să fie, meci de fotbal şi concert în acelaşi timp? Abia la intrare am dat cu ochii de un amic. „Ce-i asta?” a întrebat scurt. Am intrat în cameră. Era plină. Doi colegi jucau şah. Câţiva stăteau peste ei, alţii la masă, afumaţi. Unul ţinea o clepsidră în mână din care nu mai avea ce turna. „Iată, vi l-am adus”, m-a introdus în cameră colegul cu care mă întâlnisem inopinat. „O!” au ţipat fals cei de la masă. Şahiştii jucau netulburaţi meciul epocal. Le-am povestit pe scurt întâm-plarea mea, căci halul în care mă aflam nu putea ascunde peripeţia. „Şi ai mărşăluit aşa prin tot oraşul, în tricoul ăsta verde?” au întrebat ei pentru a evidenţia penibilul. „Un fleac”, am zis încercând să mai amortizez din căderea mea previzibilă. „Ia potlogari!” a fost conclu-zia lor consolantă. „Avem numai bere într-o sticlă”, mi-au propus ei înţelegători. „Merge”, am răspuns fără să mă gândesc la magazinul care închide mai târziu, căci nu aveam nicio leţcaie. Pe masă rămăseseră nişte struguri, din care toate boabele dulci fuseseră alese, o cutie metalică de magiun, cu eticheta desprinsă, ceva pâine. În scurt timp am ieşit cu masa pentru şah afară, pe mica pajişte din spatele căminului. Se întunecase deja. M-am conformat şi eu placid după ce încălţasem nişte vietnameze. Am dis-cutat despre o cunoştinţă de a noastră comună, care a participat la televiziune şi a fost tot

acolo criticată. „Dacă nu s-a asigurat din timp cu nişte referinţe critice favorabile. Doar ştiţi cum se face”, a conchis cineva. Apoi la tv s-a trecut la alt subiect: o damă pe care o cunosc se mişcă vioi printre iregularităţile din asfalt şi spune ca o vedetă de la Hollywood: „Vreţi să vă răspund la întrebări? Mai bine să aşteptăm după eveniment”. Pe tabla de şah se dezvolta o acţiune, spiritele se precipitaseră, cu toate că nivelul jocului era destul de scăzut. O furtună într-un pahar de apă. Am adormit greu. Trecuse de orele mici şi nicidecum nu puteam să-mi încălzesc călcâiele. Furnicături prin tot corpul, cărora încercam să mă opun cu înverşunare. Mă vor întâlni alţii sau tot aceştia mâine şi mai apoi şi îmi vor zice: da, ştim, nişte potlogari, la plajă, ţi-au şterpelit hainele şi banii. Despre Sara nu mă va întreba nimeni. E singura certitudine. Cum poţi scăpa de ruşinea de a fi despuiat? S-o luăm de la început, din momentul când person-ajul a rămas în chiloţi.

Îl sună pe Marius de la un agent ca să-l ajute, să vină cu o maşină şi să-l ia de unde se află. Literatura poate acţiona mai repede şi cu mai multă eleganţă. A sosit relativ repede, a zâmbit pe sub mustaţa proaspăt rasă. „Va fi cât se poate de bine”, îl încurajează Marius. Au ajuns în cartierul cu case din cărămidă roşie. Soarele strălucea la orizont la fel de roşu. Numai geamurile şi balcoanele de la caturile de sus se cufundau într-un întuneric neprietenos, ostil. „Nu te duc la mine, zice Marius, nu din frică sau mai ştii ce. Cred că aici are să-ţi placă mai mult. Ţi-l aminteşti pe Toni? Atunci, cu maşina? Nu se poate să nu ţi-l aminteşti pe Toni!” Personajului îi era totuna, dar a lăsat să se înţeleagă că îşi aminteşte ceva vag. Talanc, talanc! Deschide o fată, pe care o ştia nu numai datorită lui Marius, ci şi datorită picioarelor ei lungi. O chema Ela. Acest nume consună cu un corp înalt şi subţire. Într-o altă circumstanţă când a cunoscut o altă Ela, aceea era la fel de înaltă şi subţire. În casă, atmosfera era agitată. Fum, vacarm. „Îl vedeţi?” a făcut Marius, simulând o mutră inocentă. Nu se ştie dacă s-a sesizat. Personajul era într-o cămaşă largă, à la russe, de culoare întunecată. Pantaloni pepit, suflecaţi. Să spun că i-a impre-sionat pe toţi?! „Getuţa, ia vino-ncoa`! Toni, tu trebuie să imprimi asta pe cameră. Aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi”. „Şi mai ales cu fie-care”, a adăugat personajul cam zborşit. Ela se muta de la unul la altul comentând întruna. Era de neoprit. Părea ameţită. Cea care a răspuns la numele Getuţa era o păpuşă drăgălaşă. Ţinea în mână un creion de fard perfect ascuţit. Era de fapt unica necunoscută. Când personajul a ridicat ochii, i s-a părut că întreaga fiinţă i s-a aprins şi acu-acu va lua foc mobila stil.


„Las-o mai moale, i-a zis Toni Elei, nu vezi că omul azi e obosit”. Toni a privit înspre per-sonaj sau undeva mai departe, în mulţime. A fost o privire de amfitrion. „Toarnă-i un pahar de Martini!” a poruncit cu o voce hotărâtă. „Sec?” „Poate mai bine o cafea slabă şi dulce cu măsură”. Personajul a aşteptat să se depună mai bine zaţul la fund. Muzică. O, Dolly. Discuţii nepretenţioase. Personajul i-a mai amuzat o vreme povestindu-le cum a rămas fără pantofi. „Ce fel de pantofi ai avut?” întreabă careva. „Aşa, fleacuri, nicio pierdere”. Până la urmă a adormit în acompaniamentele unui concert, cu gura pe plapuma albă şi cu Getuţa alături. Cobora de pe un deal unde lăsase nişte focuri pâlpâitoare. Ardea frunza de molid adunată în grămezi. Cui putea să povestească despre alun-ecarea pe un teren argilos-mâlos?

„Stimată Sara, nu ştiu cum ar fi mai bine: să spun că vă cunosc sau că nu vă cunosc. Ambele sunt adevărate. Un impuls lăuntric m-a împins să vă scriu. Sunt dator cu o explicaţie, deşi îmi dau perfect seama că nu totul poate fi explicat. Sau că trebuie explicat. Iată o frază care cu greu se lasă continuată. Mi-a spus: „Crezi că trăiesc în inconştienţă deplină? Am încercat de mai multe ori. De parcă m-aş afla în faţa unui pietroi pe care nu-l poţi urni din loc şi atunci îl înconjuri de fiecare dată. Nici nu ştii din care direcţie se înteţesc norii. Ceva s-a dereglat”.

L-am întrebat despre relaţiile lui cu Dvs. şi chiar am îndrăznit să folosesc eu primul cuvântul „afecţiune”. A zis: „E dificil de explicat simplu şi direct, ca în literatura populară. E mai comod să apelezi la serpentine”. Poate că a încercat să zâmbească. Un zâmbet sardonic, bineînţeles. Ce a mai fost? Cred că am încercat să urcăm într-un autocar. Tocmai acum s-a apropiat de noi un cunoscut al lui – nu i-am reţinut numele – cu care am şi urcat, dar în altul. Peste puţin timp l-am pierdut din vedere. Era ca argintul viu, gelatinos. Băiatul mă întreabă: „Tată, îl ştiam la închisoare. S-a eliberat?” Şi alţii mi-au spus de câteva ori că l-au văzut în oraş, cu un ziar subsuoară. „A fost judecat, zic, dar nu cu privaţiune de libertate”. În sfârşit, l-am zărit lângă o fereastră. Acostase o blondă, cu care va discuta materie superioară. E un copil sau aproape un copil. La una din staţii aceea scapă. El se apropie de noi? „Cine ştie cât mi-a rămas. Vreo zece ani sau mai puţin?” Am coborât lângă spitalul 4. Rămaserăm amândoi. Am făcut pe lângă spital, ca să scurtăm drumul. Am traversat o curte veche, neasfaltată, cu nisip împrăştiat pe jos. Trebuie să vă spun că mie îmi place foarte mult nisipul. Doar să priveşti cum îţi fuge printre degete sau de sub picioare. Am vrut să plasez personajul meu în viaţă, dar au eşuat-o şi alţii. Apele calde şi-au schimbat cur-sul. La revedere. Ianus.”

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu N

ici u

n ec

ou


Primele ore au rulat în tăcere. Taică-su a stat pur și simplu acolo și nu a scos un cuvânt dar din când în când și-a tras nasul. Lui i s-a părut că făcea asta ostentativ. S-a gândit că bătrânul are o nemulțumire ascunsă dar nu a știut cum să înceapă discuția.

Tot drumul le-a fost frig. Radiatorul mașinii probabil se stricase, și-a întins de câte-va ori mâna deasupra bordului dar cu același rezultat – în palmă simțea doar un fir de aer cald și asta era prea puțin. Același drum ca la dus, acum i s-a părut mai greu și mai lung.

Când a schimbat vitezele, a atins ușor piciorul tatălui său și a auzit cum el se trage mai aproape de geam. I-a venit greu să-și întoarcă spre el capul și să-l privească. L-a întrebat totuși dacă se simțea bine. Bătrânul i-a răspuns – nu.

Câmpul a stat multă vreme în jurul lor pustiu. Și firele de telegraf păreau înghețate. Câteva stăncuțe au țopăit prin zăpadă, apoi și-au luat zborul și au trecut prin dreptul par-brizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru.

L-a întrebat dacă vroia să îi spună ce citi-se în dosar dar tatăl a răspuns iarăși – nu.

Și-a făcut atunci curaj și l-a întrebat de ce nu vroia să îi povestească nimic. Tatăl i-a răspuns că el n-a vrut de la bun început să știe ce scria acolo.

- Totuși nu te-am silit să vii cu mine, i-a zis fiul.

Tatăl a tușit scurt și și-a dus mâna la

gură, apoi s-a foit pe scaun, și-a căutat în palton după batistă, a găsit-o și și-a suflat lung nasul.

- Ai vrut să vii cu mine, nu? a insistat fiul. O mașină din sens opus i-a avertizat cu

farurile. Mergeau cu viteză mică dar și-a zis c-ar fi prudent să mai încetinească puțin. Toată noaptea de dinainte plouase și pe jos se forma-se un strat fin de polei. În curbă a simțit cum mașina se deplasează cu spatele către parapet. A întors volanul încet ca să nu derapeze și a reușit să se redreseze.

- Am vrut să vin cu tine dar n-a vrut să citesc dosarul, i-a spus taică-su, mi-e de ajuns că l-ai citit tu.

Taică-su lucrase ca stomatolog aproape treizeci de ani. În orașul mic, toată lumea ajun-sese să îl cunoască. După ce maică-sa a murit, băiatul s-a mutat într-un oraș mai mare. S-a căsătorit cu o fată de preot care era destul de înstărită. Într-o zi i-a spus soției c-ar vrea să facă un drum până la București ca să citească dosarul pe care taică-su îl avea la Securitate. Se gândise că adevărul i-ar face bine tatălui său, i-ar aduce o liniște sau o rezolvare dar soția lui nu i-a împărtășit părerea. Și tatăl ei avusese de suferit de pe urma regimului dar pe ea părinții o învățaseră că e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință. Totuși ea iubea oamenii. Aveau deja doi băieței și el și-a dat seama foarte curând după nașterea gemeni-


lor că toată dragostea ei se canalizează acolo. Șoferul din sens opus îi avertizase corect,

pe marginea șoselei se postase un echipaj de poliție. După ce au trecut de filtru, el a continuat să meargă prudent. Au avansat greu. În vale se lăsase ceața. S-a băgat în spatele unei dube și l-a lăsat pe șoferul din față să le deschidă drumul.

În ultimii ani dinainte de revoluție tatăl lui strânsese destul de mulți bani pentru că era un stomatolog bun și avea o groază de paci-enți. Din banii puși deoparte, și-a cumpărat un scaun stomatologic performant pe care l-a adus din RFG. Un văr de la Koln i l-a cumpărat și i l-a transportat prin Ungaria, până la graniță și un activist căruia îi făcuse o lucrare cu pivot și alte intervenții minore de-a lungul timpului, l-a ajutat să-l treacă prin vamă. În urma acestui demers, stomatologul a putut să facă intervenții și mai laborioase.

Numărul consultațiilor a crescut și mai mult. Toată lumea părea mulțumită dar cineva

l-a turnat. S-a făcut un control și i-au confiscat

scaunul pentru că fusese adus din străinătate. L-au cercetat și l-au ținut în arest câteva zile. Tot activistul a făcut presiuni ca doctorul să nu ia măcar o condamnare prea mare. Activistul avea o dantură foarte proastă și stomatologul acela îi era necesar ca aerul. Ceilalți stomatologi din oraș lucrau prost.

Când taică-su s-a întors acasă nu a vrut să le povestească nimic din ce pățise acolo. Soția lui trăia pe atunci. Ea a fost toată viața o persoa-nă veselă dar într-o zi a fost lovită de o mașină.

Pentru multă vreme, în casa lor a dom-nit o atmosferă apăsătoare. Băiatul cel mare a plecat de-acasa imediat după revoluție. A emi-grat în America. I-a spus odată fratelui mai mic că nu îi plăcuse niciodată acolo și că taică-su fusese un om închis și sever și uneori îl bătea. Acest lucru nu i se întâmplase însă și lui și de aceea s-a arătat foarte mirat. Frate-su i-a mai spus că lucrurile ăstea se întâmplaseră demult și sigur n-avea cum să-și mai aducă aminte. Pe frați îi despărțea o diferență de 11 ani și cei doi își vorbeau rar la telefon. Convorbirea era ori-cum foarte scumpă. Frate-su stătea cam prost cu banii acolo și s-a gândit să nu-l bage prea tare la plată. Atunci, i-a propus să-l sune el înapoi dar frate-su i-a trântit în nas un refuz sec. Sigur se simțise lezat. Cică să o lase pe altă dată. Altă dată nu au mai atins subiectul.

Tatăl lor nu și-a mai cumpărat niciodată un alt scaun stomatologic deși a avut din nou posibilitatea și banii să o facă.

O vreme, după revoluție, lucrurile au mers bine.

Oamenii știau prin ce trecuse și când veneau la cabinet țineau morțiș să îi toarne orice fel de zvon sau de ipoteză. El le spunea că nu au voie să vorbească. Ei îi răspundeau că și-au câș-tigat deja acest drept dar el îi avertiza că altfel lucrările lor vor ieși prost.

Tatăl lui a lucrat mereu în liniște, meti-culos și precis. S-a încăpățânat să lucreze pe scaunul lui vechi chiar și atunci când clientela scăzuse simțitor. În oraș apăruseră tehnici noi și o aparatură mai bună iar între timp au apărut tehnici și mai noi și aparatură și mai bună.

În orele de după serviciu, bătrânul sto-matolog stă pe marginea Crișului și privește apele repezi. Ceilalți dau la pește dar el nu a încercat niciodată. L-au întrebat de ce nu vrea iar el le-a răspuns că se gândește la altceva.

Odată când stăteau împreună la râu, băiatul și-a zis că întâmplarea cu scaunul încă îl roade. L-a întrebat din senin dacă ar vrea să știe cine l-a turnat pentru că la București s-a dat drumul la arhive. Taică-su i-a spus că nu se mai gândea la treaba aia.

În următoarele luni, a continuat să-l bată la cap până când doctorul i-a răspuns că personal nu vrea să știe dar ar vrea ca băiatul să afle cine a fost turnătorul ca să se ferească de el în viitor.

Băiatul i-a spus că nu poate deschide dosarul în locul lui. Stomatologul i-a spus că îl însoțește dacă de asta era nevoie, o să stea lângă el pe un scaun până când fiu-su o să parcurgă toate paginile care li se dau și o să afle tot adevărul dar el n-o să citească nici un rând cu ochii lui.

Exact asta au și făcut. Tatăl a stat mai bine de o jumătate de

zi într-o cămăruță îngustă și rece lângă fiul său care îi citea dosarul. Pe la crăpăturile feres-trei trăgea un curent tăios ca o lamă de brici. Mâinile băiatului se făcuseră vinete de frig. Tatăl său și-a ținut mâinile în poală, sub capete-le fularului și din când în când și le freca, apoi bătea din picioare pe dușumea ca să și-le mai încălzească dar de ridicat, nu s-a ridicat deloc. Niciunul nu s-a dus la baie și nici măcar să bea apă câteva ore bune.

Numele îi erau străine băiatului și înși-ruirea evenimentelor era neclară. Notele deve-neau din ce în ce mai greu de înțeles pentru că ordinea cronologică nu era respectată și pagini întregi lipseau. Le-au dat doar un extras din dosar, de fapt. Băiatul s-a întors către tatăl său și l-a întrebat dacă se simte bine. Taică-su i-a răs-puns atunci că simțea cum îl cuprinde răceala.


Fiul i-a spus că și el simte răceala aia și continuat să citească.

Când au ajuns la Alba Iulia, i-a propus să oprească. Se făcuse noapte și șoferul din față îi părăsise la Sighișoara. În rest, nu au văzut altă mașină pe șosea.

Au oprit la un hotel ieftin. Luminile de pe stradă i-au adus aminte că se apropiau săr-bătorile.

Au luat o cameră împreună și apoi au coborât să mănânce. Din hol și-a sunat soția. A întrebat-o ce fac gemenii. Ea i-a răspuns că sunt bine. Apoi l-a întrebat ea cum se simte. I-a spus că a obosit și simte cum răceala îi dă târcoale. L-a întrebat cum se simte taică-su și i-a răspuns că el e și mai răcit, tot drumul în mașină și-a tras nasul și a tușit. I-a spus că o iubește. Ea i-a răspuns că și ea îl iubește. Apoi a închis.

Câțiva bărbați au trecut prin fața gea-mului cântând.

La masă au avut ruladă de porc cu legume. Și-a amintit că maică-sa făcea des ruladă de carne.

Și-a amintit că pe taică-su îl turnaseră mai mulți cunoscuți încă din facultate. Unii îi erau colegi, alții îi erau și prieteni.

L-a întrebat pe taică-su cum îi place rulada. El a mormăit că îi place.

Din unele note reieșea că acești prieteni fuseseră invitați în casa lor. De câteva ori găsise pomenit și numele mamei lui - ea vorbea des-chis, spunea exact ce gândea.

L-a întrebat cum îi plac legumele. Taică-su i-a răspuns că sunt nefăcute. Niște lăutari au cântat câteva melodii

vesele și ceilalți au aplaudat, apoi unii i-au che-mat să le cânte chiar la masă și le-au dat niște bani. Lăutarii au trecut și pe la ei dar s-au prins repede că nu pot ciuguli nimic și s-au îndepăr-tat cu viorile pe umeri.

Se făceau referiri dese la maică-sa și la un alt dosar, probabil al ei. S-a gândit că pe ea nu mai putea să o întrebe dacă ar vrea să-și vadă dosarul. L-a întrebat în schimb pe taică-su dacă vrea un desert dar el a preferat să bea un pahar cu apă.

S-au ridicat de la masă și el s-a temut pentru o clipă că numele pe care le citise la arhi-ve i s-ar putea amesteca în cap. Un fior i-a cobo-rât pe șira spinării și inima i s-a strâns de frică.

În cameră, tatăl a ales patul de la geam, s-a înfășurat în plapumă și a stins veioza. El, în schimb, s-a tot foit. Simțea răcoarea supărătoare a așternutului și a camerei. Geamul se împânzi-se de flori de gheață. O lumină palidă venea de pe stradă. A așteptat până când respirația tată-lui a devenit liniștită și s-a strecurat din pat. Așa

făcea și când era mic dar pe atunci nu fuma. Pe coridor și-a aprins o țigară. Coridorul

se întindea lung, nemișcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc. A constat că mocheta se tocise rău și pereții erau cam murdari. În capătul cel mai apropiat se vedea un fotoliu și el jerpelit. Îl cam ustura gâtul așa că a tras doar câteva fumuri. Apoi a stins țigara și a intrat în cameră.

Noaptea temperatura a coborât până la –17 grade.

În vis, fiul a aflat că tatăl său l-a turnat la Securitate. A fost o veste copleșitoare. Încerca să scape dar nu putea. Era urmărit. A fugit cu un dosar gros la subraț și s-a ascuns sub o poartă înaltă. Citea în picioare. De fiecare dată când ajungea la capătul unei pagini, descoperea o nouă filă în dosar. Trebuia să fugă dar nu putea să o facă pentru că dosarul neterminat îl ținea pe loc. Și-a dat seama că bătrânul știa atât de multe despre el, despre soția și copiii lui, în schimb el nu știa mai nimic despre tatăl său. Apoi se făcea că era pe un câmp nisipos și încer-ca să răstoarne o broască țestoasă pe spate. O împingea cu bățul și o lovea în carapace încetișor fără să-i facă vreun rău când deodată a deschis ochii și s-a trezit.

Taică-su stătea pe marginea patului și se uita la el.

Trezește-te să plecăm, i-a spus. -

Pe ultima bucată de drum, s-a simțit cumplit de obosit și și-a dat seama că răceala l-a prins și pe el. Taică-su i-a propus să rămână acasă peste noapte. El și-a sunat soția și a între-bat-o dacă se supără că el mai întârzie o zi. Ea i-a spus să facă ceea ce trebuie să facă. A întrebat din nou de băieți și a aflat din nou că sunt bine. Soția a închis telefonul fără să îi mai spună că îl iubește. Probabil că era foarte ocupată. Nici el nu i-a mai spus că o iubește.

Taică-su i-a spus că femeia din casă le-a pregătit o supă de os cu măduvă. Era convins că asta o să-i pună pe picioare. Ceața i-a însoțit până aproape de oraș dar vremea se făcuse mai blândă. Ninsoarea s-a transformat într-o ploaie măruntă. Au trecut pe lângă ospiciul de nebuni de la marginea orașului. Bolnavii stăteau la gar-duri și fumau în ploaia rece. În curba următoare au derapat. Niciunul n-a pățit nimic dar s-au ales cu o sperietură zdravănă. Mașina s-a înfipt cu una din roțile din spate în mocirla care se dezghețase puțin. A accelerat dar n-a reușit să scoată mașina de acolo. Tatăl a trecut la volan și el încercat s-o împingă din spate. La un moment dat s-a oprit și a stat să privească roata care se învârtea în gol. Taică-su a


încetat să mai accelereze și a ieșit din mașină. - De ce nu mai împingi? Nu i-a răspuns, pur și simplu, privea roata care rămă-

sese acolo. După o vreme, pe drum a trecut o mașină. Taică-su

l-a recunoscut pe doctorul psihiatru care se întorcea acasă din tura de după masă. S-a oprit să le dea o mână de ajutor.

Doctorul părea cam șui, spunea tot felul de lucruri ciudate și izbucnea fără motiv în râs dar totuși tatăl i l-a prezentat ca pe un prieten bun. Au întins o șufă între mașini și cu ajutorul psihiatrului au ajuns din nou pe drum. I-a remorcat până oraș. Acum tot ce trebuia să facă era să învâr-tă încet de volan spre stânga sau spre dreapta fiind atent la semnalizarea din față. Aproape de casă a simțit o amețeală fierbinte care i s-a suit în creștet. Apoi a strănutat de câteva ori și i-a fost mai bine.

Când au ajuns acasă erau amândoi murdari și obosiți. Femeia plecase și le lăsase oala pe aragaz. Supa se cam sleise. El n-a mai avut chef să mănânce, s-a întins pe pat și gându-rile i se învârteau în cap exact ca roata mașinii în noroi. A revăzut camera în care dormea și învăța în vremea copilăriei și dintr-o dată i s-a părut îngrozitor de mică.

Taică-su a intrat brusc pe ușa. - Ai aflat cine m-a turnat? Nu se aștepta la întrebarea asta. S-a ridicat în capul

oaselor și l-a privit clipind des. Figura tatălui s-a compus încet-încet în fața lui.

- Purta numele de cod – Ursu, i-a zis. - Bine, bine dar ai aflat cum îl chema de fapt? - Erau mai multe nume acolo. Petroviceanu, cred. - Aha, i-a răspuns tatăl și s-a îndepărtat spre ușă.

Sigur nu vrei supă? - Nu. Sau Petroveanu. Ceva de genul ăsta. Taică-su s-a oprit din mers și s-a întors cu fața spre el. - Petroveanu era un tip care lucra la sere și era pacien-

tul meu iar cu Petroviceanu am fost coleg de liceu. Și-a dat atunci seama că nu mai știe și exact de ceea

ce îi era teamă, nu scăpase. - Nu mai știu acum. Am citit zeci de pagini ieri și au

fost foarte mulți care au dat note informative despre tine sau despre mama.

Taică-su s-a încruntat. - Oricum ziceai că nu te interesează. - Nu mă interesează. Te-am întrebat doar dacă ai

aflat numele. Am vrut să verific dacă știi de cine trebuie să te ferești.

Au tăcut amândoi pentru o clipă descumpăniți- Am să feresc de amândoi, i-a răspuns fiul. - Foarte bine i-a răspuns tatăl. Eu mă duc să-mi încăl-

zesc o porție. Femeia asta gătește minunat. I s-a părut că în momentul acela se înveselise un pic. - Cum mai stai cu răceala, l-a întrebat băiatul. - La fel, i-a răspuns tatăl și a fluturat din mână a lehamite.

(din volumul „Marile bucurii şi marile tristeţi” Editura Trei, 2013)


Roman Polanski s-a născut în aceeași zi cu tatăl meu. Și nu numai el. Robert Redford, Edward Norton, Patrick Swayze, Denis Leary, Andy Samberg, Christian Slater, și lista ar putea continua. Așa cum se știe, Roman Polanski a avut toată viața o predispoziție pentru nubile. Sharon Tate, născută în aceeași zi cu mine, era cu zece ani mai tânără decât el. Probabil că, dacă n-ar fi fost ucisă, mai târziu Polanski ar fi părăsit-o pentru alta. Nastassja Kinski, născută în aceeași zi cu Sharon Tate, și cu care Polanski ar fi avut o scurtă aventură, avea cu 28 mai puțin decât regizorul. Samantha Geimer, viola-tă de Polanski la vârsta de treisprezece ani, cu treizeci. Emmanuelle Seigner, actuala soție a lui Polanski, pe care ne-o amintim cu toții din Lună amară, cu treizeci și trei.

Există oare o predispoziție pentru bărbații născuți pe 18 august să se căsătorească cu femei din ce în ce mai tinere? Păi, să vedem. Robert Redford: mult timp căsătorit cu Lola Van Wagenen, cu doar doi ani mai mică decât el, a

divorțat în 1985 pentru a se recăsători cu artista Sibylle Szaggars, cu douăzeci și ceva mai tânără decât regizorul; totuși, la 56 de ani, Sibylle nu mai e ceea ce s-ar putea numi o “tinerică” și, având în vedere vârsta lui Redford, este greu de presupus că actorul va mai avea o a treia nevastă. Edward Norton: născut în 1969, s-a căsătorit în aprilie 2013 cu producătorul Shauna Robertson, născută în 1975. Deși mai tână-ră decât el, diferența nu-i semnificativă. Ce-i drept, Norton mai are mulți ani în față, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile. Regretatul Patrick Swayze a fost căsătorit o singură dată, cu Lisa Niemi, cu doar patru ani mai tânără decât el. Puțini oameni s-au iubit la fel de mult ca cei doi. Denis Leary e căsătorit din 1989 cu scriitoarea Ann Lembeck. Între ei, o diferență de numai cinci ani. Nu sunt semne c-ar dori să se despartă. Christian Slater e un caz mai special. A avut nu mai puțin de douăzeci de relații, cu femei mai tinere sau mai puțin tinere, de care s-a despărțit în medie după doi ani. În


2006, a divorțat de Ryan Haddon, singura care i-a fost soție, mai tânără decât el cu numai doi anișori, pentru ca în 2013 să se căsătorească cu Britany Lopez, cu 18 ani mai tânără. E intere-sant de văzut cum vor evolua lucrurile. În fine, Andy Samberg, junele absolut al listei, e născut în 1978, și, de curând, s-a căsătorit cu Joanna Newsom, mai mică decât el cu patru ani. La fel ca în cazul lui Norton, Samberg este deocam-dată o enigmă din punctul de vedere al com-portamentului romantico-marital și, așa cum se spune în engleză, only time will tell. Cu toate acestea, putem concluziona că, deși toți acești bărbați s-au bucurat la un moment dat de soții mai tinere, numai Roman Polanski și cu taică-meu au manifestat o predispoziție constantă către relații cu femei din ce în ce mai necoap-te. Dacă mâine s-ar inventa un leac împotriva bătrâneții, sunt convins că Roman și tatăl meu ar avea la 100 de ani neveste de maxim 18.

Sunt rău, doctore, sunt hain. Îmi vărs năduful pe Roman Polanski pentru că nu pot să mă răzbun pe taică-meu.

Să ai o soție însărcinată în luna a opta care să fie ucisă cu bestialitate și asta dintr-o pură întâmplare, pentru că așa a decis ruleta nemiloasă a sorții, e prea mult. E absurd, e nedrept, e revoltător. E strigător la cer! Aproape orice ți se poate scuza după asta.

Inclusiv un viol. ( Ba nu, ba nu!)Pot să-nțeleg asta. ( Ba n-ar trebui să poți!)Deși n-a fost tocmai viol. (Ba a fost, ba

a fost!)Iar victima nu mai era virgină la momen-

tul acela. (Nerelevant.)Pot să-nțeleg că, uneori, ceva se întâm-

plă și tot ce credeai despre tine, despre eul tău de până atunci, sare în aer și ce devii după asta e un fel de-a spune că ai supraviețuit.

Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, Roman Polanski ar fi fost cel mai fidel soț din lume.

Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, n-ar fi existat nicio Samanthă în viața lui Roman.

Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, întreaga lui viață ar fi fost mai senină.

Poate ar fi făcut alte filme, filmele unui regizor mai puțin năpădit de grozăviile lumii. Deși nu-i ca și cum n-ar fi fost deja năpădit la momentul acela. Unora li se-ntâmplă prea multe. Altora nu li se-ntâmplă nimic. Cine decide asta? Și de ce? E uimitor cum o planetă aflată într-un echilibru atât de armonios cu sistemul solar, să fie locuită de atâta haos și neprevăzut…

Potrivit lui Elisabeth Kübler-Ross există

cinci stagii ale durerii. Negarea, furia, negocie-rea, depresia și acceptarea. La fel ca și în cazul testului petelor de cerneală al lui Hermann Rorschach, la fel ca în cazul testului de persona-litate al lui Jung/ Myers, clasificarea lui Kübler-Ross are adepții și opozanții săi. Eu sunt unul dintre adepți.

Ceea ce înseamnă că mai am un pic și ajung și eu să accept.

Că m-am născut într-o țară de căcat.♫ ♫ De căcaaaat constipaaaat, de căcaaa-

at coloraaaat, de căcaaaat mestecaaaat ♫♫Că, până la urmă, toate țările sunt în

felul lor de căcat. La fel ca familiile. Că viața trece pe lângă mine iar mie îmi

pasă din ce în ce mai puțin. Că am pierdut prea multe și am câștigat

prea puțin.Avea dreptate nevastă-mea, tot timpul

am câștigat prea puțin. Când eram mic, mă-ncuiam în baie, mă

suiam pe marginea căzii și de-acolo deschideam geamul îngust și pătrat care dădea înspre stra-dă. Stăteam așa, minute în șir, privind la lumea de-afară, cu casele pe stânga și blocurile pe dreapta, cu linia ferată care se zărea într-o parte și șoseaua cu o singură bandă pe sens, pe atunci suficient de încăpătoare, cu munții în zare căro-ra, dacă afară era cer senin, le puteam vedea și cel mai îndepărtat dintre piscuri. M-aș fi bucu-rat de aceeași priveliște și dacă m-aș fi uitat de la geamul dormitorului sau de la balconul camerei mele. Alegeam însă baia pentru că gea-mul era mai ușor de deschis (nu existau draperii și sisteme alambicate de închidere a ferestrelor), dar și pentru că de acolo nu mă putea vedea nimeni, în timp ce eu îi vedeam pe toți. Nu știu pe câți ani s-a întins obiceiul meu voaioristic dar la un moment dat trebuie să mă fi plictisit. Crescând, au apărut alte și alte tentații și, ca să fiu sincer, chiar uitasem de el, până când, într-o noapte, am visat că mă aflam din nou în apartamentul copilăriei și mă uitam pe geamul de la baie. Afară ningea dar nu tare, zăpada de-abia ce pudrase ușor străzile. Treceau mașini, rulând încet, și în general lumea părea liniștită. Și totuși, în vis știam că ceva s-a-ntâmplat și că, în curând, nimic nu avea să mai fie ca odinioară. Mă uitam la oameni și mă întrebam, cât va mai dura până ce toți vor afla? Până ce panica și haosul vor cuprinde întreaga omenire?

Și apoi m-am trezit și mi-am dat seama că, dacă se întâmplase ceva, se întâmplase doar în sufletul meu. Șocul dat de conștientizarea că, în casa în care îmi petrecusem cei mai frumoși ani


din viață, n-aveam să mă mai întorc niciodată. Și pentru asta vreau să mă răzbun.

Pentru că lui i s-a întâmplat întotdeauna cum a vrut. Pentru că, din cauza lui, mi s-a-ntâmplat mie totul. Pentru că, deși eu nu i-am făcut lui nimic, el a catadicsit mie să-mi facă.

Nu vreau pur și simplu să moară. Ar fi prea banal. Vreau să sufere înainte, vreau să-l doară. Vreau puțină dramă înainte de lăsarea cortinei.

După care aud o voce în cap cum îmi spune, “băi, ai și tu o vârstă de-acuma, ai și tu o viață, de ce nu-l lași dracului în pace?”

Și atunci îmi revin. Iureșul sângelui se domolește la fel de brusc precum se pornise.

Și într-o fracțiune de luciditate, realizez cât de absurd pot fi. Cât de absurd, cât de ran-chiunos, cât de îmbuibat de năduf.

“Cât de firesc, până la urmă”, îmi zic, în concluzie. “Cât de firesc ca lucrurile să se-ntâm-

ple așa. Dacă voiai consecvență, trebuia să nu te naști om...”

Uneori visez că-l dau afară din casă, cu nevasta și copilul lui mic cu tot, visez că rede-vin stăpân peste apartamentul copilăriei, visez că mă pot uita din nou pe geamul pătrat de la baie și pe măsură ce mă uit, îmi revine buna dispoziție și sunt din nou ca-nainte.

Dar apoi mă trezesc și sunt în conti-nuare aici.

Prins în ceva lipicios, ca un clei, ca o mâzgă. Cu un cerc de metal strâns bine în

jurul capului.O, doctore, când ești deprimat, până

și-un mănunchi de chei ți se poate părea o pova-ră prea mare!

Când ești deprimat, luminițele intere-sului, pasiunii, curiozității, se sting una după alta până ce, în jurul tău, nu mai rămâne decât întunericul să-ți țină companie. Întunericul –

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu N

octu

rna


prietenul meu cel mai bun. Mai fidel decât o soție. Mai grijuliu decât un părinte.

Mă trezesc din visele mele ciudate și-i mulțumesc Întunericului că e aici, lângă mine. Mă trezesc, îmbrățișat de prietena lui, Deznădejdea, și primul gând pe care-l am e despre taică-meu. Mă gândesc la el, la soția lui și la copilul lor mic. Mă gândesc la ei, la cât de fericiți sunt acum și știu că va veni ziua când nu vor mai fi. Nu numai că stă în firea lucrurilor să se întâmple așa, dar uneori “firea” lucrurilor e grăbită și de firea oamenilor. Drept pentru care mă pregătesc.

•••

Tatăl meu s-a născut în aceeași zi cu Roman Polanski. Eu m-am născut în aceeași zi cu Sharon Tate. Polanski trăiește, Tate a murit.

Într-un fel și eu am murit. Dar, într-un fel, și Polanski a murit. În 1969, Polanski-cel-bun a murit și s-a născut un alt Polanski. Amatorul de pubere. Sodomizatorul. Deși cică asta s-ar fi întâmplat pentru că Samantha nu-și mai amintea când a avut ciclu. Ca să nu apară vreo problemă după. Și câte probleme au apă-rut! Dar, într-adevăr, sarcina n-a fost printre ele. E greu să-nțelegi vremurile pe care nu le-ai trăit. Invers proporțional de cum îți este să le judeci. Te uiți la documentare, citești cărți și ai impresia că-ți poți da seama. Dar dacă n-ai fost acolo, degeaba.

Întrebat odată care este regretul său cel mai mare, Polanski a răspuns acela de a nu se fi aflat pe data de 9 august 1969 în casa din Cielo Drive, Beverly Hills. Nu acela de a se fi aflat pe data de 7 martie 1977, în casa lui Jack Nicholson din Mullholand.

Nu știu care este cel mai mare regret al Samanthei Geimer. Faptul de a nu fi ajuns o a doua Nastassja Kinski? Faptul de a fi dat în vileag tot ce s-a întâmplat în ziua aceea?

Și oare care este cel mai mare regret al tatălui meu? Faptul de a fi așteptat până la șaizeci de ani ca să-și ia o soție de 20? Faptul de a nu fi putut să-și ia una de 15?

Și oare care este cel mai mare regret al meu? Faptul de a mă fi născut dintr-un bărbat și o femeie lipsiți de dorința de a avea un copil? Faptul de a nu fi avut curajul până acum să pun capăt acestei glumițe?

Nu știu unde vreau să-ajung cu asta. Poate-mi spui tu, doctore.Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, lumea

întreagă ar fi fost mai frumoasă.Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, aș fi

fost și eu mai puțin supărat…Poate, poate, poate.Auzi, cică, “dacă eu mor, îmi crești

tu copilul? Că voi tot n-aveți!”, a adăugat, cu malițiozitatea lui legendară. Uitasem partea asta. Sau, cel puțin, mă străduisem s-o uit!

După care, ca să-mi cumpere da-ul, mi-a oferit un laptop. Care va să zică de ziua mea, care fusese cu vreo șapte luni înainte. Dar cine mai ține socoteala! Așadar, un laptop în schim-bul creșterii unui copil. Așa afacere mai zic și eu„! Cu precizarea că, da, bun, numai în caz de nevoie, un fel de măsură preventivă și nimic mai mult. Să nu crezi că nu l-am luat. Până la urmă fusese ziua mea, nu? După care i-am zis că nu vreau să mai aud de acest copil cât oi trăi eu. Că nu vreau să am nimic de-a face cu el, că pentru mine e ca și cum n-ar exista. Dar nu asta trebuia să-i spun. Dacă eram inspirat, dacă vestea nu m-ar fi răscolit atât de profund pe moment, dacă aș fi avut curajul să-l înfrunt, așa cum mi-am dorit toată viața, ar fi trebuit să mă uit la el c-o privire de gheață și să-l întreb, Tu ești tâmpit? Chiar nu-ți dai seama că ești blestemat? Nu-ți dai seama că ce-ai făcut din mine te pregătești acum să faci și din el? Un monstru după chipul și asemănarea ta și nimic altceva? A trecut ceva timp de atunci. Copilul trebuie să fi crescut. Eu mi-am ținut vorbele pentru mine. Și am rămas același, un profitor cinic și bâhlit, cum am fost toată viața.

Îmi amintesc cum mi-a spus odată cât de jenat era ca adolescent de faptul că taică-său (care-l făcuse la patruzeci de ani!) era atât de…bătrân comparativ cu alți tați. Cum, într-o zi, un coleg l-a întrebat de ce pe el îl așteaptă bunicul, că n-are tată sau cum? Ce rușine i-a mai fost atunci! Cât de umilit s-a simțit! Cum și-a jurat că el nu va fi niciodată un tată bătrân!

Tatăl meu care poate nici nu e tatăl meu. Da, doctore, hai, râzi cu mine, să râdem

împreună de ironia sorții, să râdem mai tare decât soarta își râde de noi toți la un loc!

(fragment din romanul în lucru Câteva lucruri despre tine)


Stau ca prostul în fața casei lui Gigi, înfofolit în palto-nul lui cel nou. E decembrie, e frig și bate vântul. Nasol. Gigi e pe moarte și eu trebuie să fac rost de o mie de lei. Cum naiba să-l refuz? Moare! Și n-am banii ăia, de unde să-i scot dacă nu-i am? Mai și vorbesc singur pe stradă. Gata, taci, calmează-te! Nu ține. Vreau să mă descarc, să uit de vizita asta tâm-pită, să zbier, să zbier la cineva. O s-o sun pe nevastă-mea. Telefonul, Laura, așa. Fuck! Nu mai am credit! N-am job, n-am nimic. Datorii, atât. Băi, Gigi, băi, ce-mi faci tu mie?

Îl știu pe Gigi de când eram de-o șchioapă. Locuia în B11, iar eu mă mutasem de curând în B12. Două săptămâni am stat în casă până să-mi fac curaj să ies afară. Îl văzusem zi de zi pe Gigi de pe geam, era cel mai mare și mai gras dintre ăștia de vârsta noastră și îi căpăcea pe toți când nu-i convenea ceva. Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi-am ieşit în stradă. Nimeni nu m-a băgat în seamă, în afară de grăsan. A venit glonţ spre mine. Tremuram, nu ştiam cum stă treaba. Îi eram simpatic, i se pusese pata pe mine, așa, din prima, era doar curios? Ăsta-i blocul meu și-a lu’ tata, a mârâit el, și m-a împuns cu degetul în burtă. Tu ce cauți aici? Am bâiguit că m-am mutat acuma în bloc și că n-aveam pe unde să ies. Nu i-a convenit. S-a uitat urât, s-a apropiat şi mi-a râgâit în faţă. Asta mi-a fost salvarea. Făcusem sute de concursuri cu băieții din fosta mea gașcă, înainte de-a mă muta la oraş. Puteam să râgâi în orice fel și la orice oră. M-am tras un pas înapoi, am luat o gură de aer și-am slobozit cel mai bestial grohăit din viața mea, cu care l-am cucerit pe Gigi și pe toți ceilalți băieți. Întâi s-au blocat, ca și când ar fi auzit un dinozaur. Apoi au râs de s-au crăcănat. Mai fă o dată, și-nc-o dată, și-nc-o dată – m-au ținut așa ore întregi, mureau de râs de fiecare dată și se rugau de mine, încă una, încă una și gata. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Gigi m-a luat imediat sub aripa lui. Cine se lua de mine, se lua de Gigi. Tot ce-aveam de făcut era să râgâi când și cum avea el chef. Un schimb care-mi convenea de minune. Fotbal, leapșa, lapte-gros, mici secrete, mai apoi băutură, jocuri de noroc, femei, din nou secrete, mai


mari – o prietenie care n-avea cum să se strice. Şi totuşi, într-o perioadă am rupt legăturile. Nu ne-am vorbit ani de zile. Aveam amândoi un pic peste treizeci. Ce s-a-ntâmplat: Unu: Gigi s-a îndrăgostit rău, da’ rău, de o tipă, Loredana. Mă-nsor, mi-a zis într-o zi. Am crezut că glumește și-am râgâit ușor, să destind atmosfera. Dar omul nu glumea, a scos din buzunarul de la piept o invitație în care se înghesuiau inimioare, balonașe și păsărele. Felicitări, mă bucur, am zis, și m-am prefăcut că mă bucur. După nuntă l-am văzut din ce în ce mai rar. Mă cam scotea din sărite, tot trăncănea cât de bine îi e lui însurat și ce meseriașă și focoa-să e Loredana și nu numai atât, că nu degea-ba a luat-o la trei luni după ce-a cunoscut-o, Loredana-n sus, Loredana-n jos și bagă-ți odată mințile-n cap și ia-ți o femeie ca a mea – nu zicea ca a lui, dar asta voia să spună sau cel puțin așa mi se părea. Atât era de îndrăgostit, că într-o zi a uitat să-mi spună să râgâi – lucru nemaiîntâlnit până atunci. Asta m-a durut foarte tare. Atât de tare, că n-am fost în stare să-i spun nimic. Doi punct unu: În rarele ocazii în care Gigi își aducea aminte că exist și mă invita – mai mult de formă – în cuibușorul lor de nebunii, Loredana râdea la poantele mele mai tare decât la ale lui Gigi și se uita în ochii mei mai des decât în ochii lui Gigi. Era într-adevăr meseri-așă și focoasă. Nici n-aș fi stat pe gânduri dacă n-ar fi fost o prietenie la mijloc. Doi punct doi: La a treia sau a patra vizită, Gigi și-a adus aminte de vechile noastre obiceiuri. Râgâie, bă! a strigat. M-am înviorat pe dată, însă m-am pleoștit la fel de rapid, era o femeie cu noi, nu puteam să fiu țărănoi. Dar au insistat amândoi, li se urcase vinul la cap. Bine, am spus, și-am tras una de bun simț, să nu supăr pe nimeni. M-au aplaudat, m-am sim-țit grozav și-am băgat o palincă, dar nu asta e important, ci mai degrabă că – atunci când Gigi s-a dus la budă – Loredana și-a încolăcit brațele în jurul meu și mi-a șoptit porcule și m-a muș-cat de lobul urechii, chestie care m-a făcut să uit de leapșa, de lapte-gros, de jocuri de noroc, de beții, de prietenie și de toți Gigii și Gigeii din lume. Porc ești tu, i-am zis, și-am pișcat-o de fund, iar ea a pufnit în râs și – fiindcă Gigi toc-mai trăgea apa – mi-a tras cea mai mișto palmă pe care am încasat-o vreodată. Trei: N-a trecut o lună până când Loredana, soția lui Gigi și amanta mea, a devenit insistentă și isterică și mă tot teroriza cu te iubesc, porcu-le, dacă nu vii îi spun, îi spun și vezi tu atunci. Am început s-o evit, dar era cam târziu. Gigi m-a sunat și-a zbierat bă gunoiule, bă amorezu’

lu’ pește, cum ai putut, bă, cum ai putut și alte minuni de genul ăsta. Proasta o luase razna și chiar îi zisese de lobul urechii și de ce-a urmat, era cât se poate de clar. Am reacționat inocent și firesc, ce-i, bă, Gigicule, ai înnebunit, gura că vin peste tine și te înjunghii, a urlat el printre gâfâituri. Și că de azi încolo nu mai existam pentru el. Am tăcut mâlc și-am regretat că mi-am rănit prietenul. N-a venit să mă înjun-ghie, dar a divorțat imediat – mă așteptam la asta, încă de când era mic era un tip impulsiv.

De împăcat ne-am împăcat după vreo cinci ani, când l-am invitat la nunta mea cu Laura, de care mă îndrăgostisem tocmai pentru că nu era focoasă și meseriașă. M-am blocat când a apărut Gigi – chiar nu mă așteptam să vină. Ne-am prefăcut amândoi că am uitat ce se întâmplase. S-a recăsătorit cu una Sanda, a intrat în afaceri, a făcut o groază de bani – mi-a spus toate astea sec, la o țigară, în fața bisericii. După care mi-a urat și mai sec: casă de piatră. Iar eu am zis încurcat mulțumesc și, ăăă, mă bucur tare mult c-ai venit, da-mi tot venea să-l întreb dacă și Sanda asta e la fel de meseriașă și focoasă ca Loredana – gând tâmpit care nu-mi dădea pace și mă făcea să mă simt din ce în ce mai penibil. Când am terminat țigările, Gigi mi-a cârpit o palmă, de-au înlemnit toți nunta-șii, și a zis gata, bă, mi-a trecut. Acum râgâie! Am grohăit în fața bisericii. Tare. Mă durea falca, dar nu de asta mi-au dat lacrimile atunci. După nuntă am început să ne întâlnim cu regularitate. Jucam table, vorbeam porcos și râdeam. Beam și mâncam ca nesimțiții, întot-deauna pe banii lui Gigi. Gigi era bogat, eu sărac. Gigi era mare și tare, eu vai și-amar. Gigi era XXL, eu un L amărât. Acum Gigi murea, iar eu eram sănătos tun și la fel de sărac. Știam de vreo două luni că e grav, grav de tot, îi dăduseră drumul acasă, nu mai aveau ce să-i facă în spital. Îl vizitam suficient de des încât iminenta lui moarte să devină un lucru obișnuit. Nici măcar nu-mi mai tremurau picioarele când îl vedeam. Slăbise vreo 30 de kilograme, arăta îngrozitor. Ochi ca de broască, ieșiți din orbite, obraji supți, oase, oase, o grămadă de oase, aproape că-i ieșeau prin piele. De vreo săptămână nu mai avea putere să se ridice din pat, zăcea doar, singura lui preocupare părând să fie doza de morfină. Cum intram în camera lui, începeam să turui, nu suportam tăcerea, mi se părea că fiecare clipă de liniște suge un pic de viață din Gigi, o dădeam cu copilăria, mai știi când, da’ mai știi când, gesticulam, mă hlizeam, iar când scăpam câte un râgâit, ca din greșeală, zâmbea


și el, fantomatic. Și uite-așa trecea o juma’ de oră, gata, meseriașule, te las să dormi, uite, ți se închid ochii, el se milogea, nu, că să mai stau, uite, și-și căsca ochii de broască să-mi arate că nu-i e somn. Mă atingea cu mâna lui scheletică, mi se făcea milă, nu voiam asta, nu voiam să-l las să mă șantajeze și-l mințeam, mă ceartă șefu’ că întârzii la lucru, cum, nu ți-am zis că mi-am găsit ceva de lucru la ziar, hai, mă, Gigicu’, că ți-am zis. Râdeam, atingeam pătura în care era înfofolit, cu grijă, nu suportam să-i simt ciolane-le. Mă furișam afară din cameră și uitam de el îndată. Le-aveam pe-ale mele, mă concediaseră chiar după ce se îmbolnăvise el, nu reușeam să mă angajez, ne descurcam tot mai greu, trăiam doar din banii Laurei, puțini și ăia, și din împru-muturi, ce s-o mai lungesc, era groasă rău. Gigi murea, știam că mă putea rezolva clipind din ochii lui de broască, dar nu-ndrăzneam să-i cer bani tocmai pentru că murea. Singura datorie pe care mi-o puteam achita era cea de prieten. Îl vizitam, îi spuneam povești, plecam. Nici măcar nu trebuia să-l amăgesc, știa că va muri. Îi gata, horcăia. Pân’ la Crăciun îi gata. Vreau să mă plâng, să urlu, vreau să mă liniștească Laura, să uit de vizita asta la Gigi. Și uite, nu mai am credit! O iau la pas, pfui, frigul ăsta mă disperă. Ajung în stația de autobuz. Îmi aprind o țigară, trebuie să-ncerc să mă calmez, să refac filmul, poate se leagă ceva. Paltonu’, a zis Gigi chinuit, şi i-a făcut semn nevesti-sii să-l aducă. Eram nedumerit. Ce palton? Care-i faza? Sanda a adus haina şi mi-a pus-o în braţe, e nou-nouţă, lui nu-i mai trebuie, mi-a şoptit, ce să facă cu ea? Apoi iar el: ţi-i bun? Probează-l. Am dat din mâini, a, nu, nu-i nevoie, dar în sinea mea mă bucuram, pica bine cadoul. Chiar aşa, ce să fi făcut Gigi cu el? Mi-l dădea mie. Şi eu aş fi făcut la fel. Am luat paltonul pe mine, îmi era mare, ştiam asta de la bun început. El e, sau, na, a fost XXL, eu – L, cu indulgenţă. Tot bine pica. Am mulţumit, am zâmbit, am căutat o glumiţă, trebuie să mă mai îngraş, uai, ce glumă idioată, vin mâine sau poimâine, am spus, şi i-am făcut semn Sandei să-mi pună geaca cea veche într-o pungă. Am dat să fac stânga-mprejur spre ieşire, te pup, Gigicu’. Şi-l aud horcăind din nou: douăşdouă de milioane, atât am dat pe el. Hugo Boss. Am înţepenit. De ce-mi spunea asta? Ce-are a face cât a dat? Preţurile se iau de pe cadouri. Nu-l faci pe om să se simtă prost şi îndatorat. Şi-apoi tunul: ţi-l dau cu zece. Nou-nouţ. Pleaşcă. Cum?! Ce pleaşcă? Ce zece? Mi-l vindea?!?! M-am uitat neajutorat spre Sanda, poate-l contrazicea, poate îmi confirma că e o poantă sinistră, oamenii mai fac glume din astea când sunt pe moarte,

ceva, trebuia să zică ceva! Şi uite-o, tăcea, îmi înfundase deja geaca veche în pungă, se uita ca idioata la mine. Mai şi zâmbea pe deasupra. Îmi tremurau picioarele, ca atunci când am aflat că Gigi se duce. Stăteam în mijlocul camerei, încremenit și ridicol, cu Hugo Boss-ul pe mine, mă treceau toate apele și nu puteam să-l privesc în ochi pe Gigi. Îmi imaginam cum scot o mie de lei în bancnote mici, de cinci, de zece, cum aruncam cu banii în sus, cum cădeau toți peste Gigi și-i acopereau trupul scheletic, cum ieșea el fericit de sub grămada de bani și începea să-i numere și cum anunțam eu triumfător, râgâind, fiecare sută adunată. Dar n-aveam banii ăia. Gigi murea, și pentru că murea, eram obligat să-i fac pe plac. Fără comentarii! Ăăă, ți-i aduc, ă, data viitoare, am bâiguit, și m-am cărat, cu paltonul ăla nenorocit pe mine. În stradă mi-am dat seama că am uitat plasa cu geaca cea veche. N-au spus nimic, nici el, nici Sanda. Au văzut și ce s-au gândit? – pleașcă. Sau poate că eram eu prea tulburat. Nu se lega mare lucru pe frigul ăla. Numai tâmpenii îmi treceau prin cap. Gigi iubea banii, o știam. Mă iubea și pe mine, nu-i vorbă. Hai să jucăm table! Hai. Hai să bem! Hai. Hai să-ți zic un secret! Hai. Râgâie! Boajahjgfoifdx. Înc-o dată! Gmanpsosaea. Eu, la rându-mi, iubeam banii, dar nu știam cum să-i fac. Poate chiar de aia îl iubeam pe Gigi. Am început să fac calcule, cam de câte ori am ieșit împreună și câți bani a cheltuit el cu mine pe cotlete de porc și rațe și curcani și vite și whisky-uri și cu ce ne mai îndopam și beam noi. Am ajuns la concluzia că-i eram dator cu zece paltoane, nu cu unul, și-mi era ciudă că tot ce putusem eu să-i ofer la schimb nu era măsurabil în moneda lui. Aiurea. O să fac rost de o mie de lei și gata.

E ajunul Anului Nou. Sunt la înmormân-tarea lui Gigi. Geaca mea de toamnă și cele două pulovere nu fac față frigului. Tot aștept să dea popa tonul cu crucile, o să fac câte zece, cinșpe, de fiecare dată, doar-doar mă voi dez-morți un pic. Însă popa lungește vorbăria și mă enervează. Mă uit în stânga. Acolo ar fi trebuit să fie Laura, dar s-a îmbolnăvit. Nimic grav, îi va trece. Mă uit în dreapta. Loredana plânge. Se lipește tot mai tare de mine și asta mă mai înviorează un pic. A, paltonul... L-am vândut. Cu cinci sute, nu știu să negociez. Jumate s-au dus pe medica-mentele pentru Laura și pentru coroană, restul i-am băut când am aflat c-a murit Gigi. Am râgâit o zi întreagă prin birturi, dar n-a mai avut niciun farmec.

(din volumul „Ai uitat să râzi” – în pregătire)


Șapte luni și ceva de calificată depăr-tare. Cam cât o naștere prematură, dar uite că, Sofică era plăcut ancorat în enclava bozgorimii. Eclerul îi era pus la muncă și nu-și dorea altceva decât să-i curgă plăcere și prin vene, nu doar sânge stătut. Județele curului meu... Am nimerit sau cre’că am fost nimerit cam bine... N-am observat hotarul ăsta sexualo-bozgoresc decât după ce l-am cricat și pe Țolică. Mi-a dat binișor și el. A dat cu opturi ca-n femeie și-mi venea să râd, da’ a dat. A dat băiatu’… Ghiolbănește, da’ a dat. Mdea... Abia acum le văd. Uite! Fundașii mei au înfipt obeliscuri subțiri ca șpalierii de vie din zece-n zece metri și uite că sunt legate unele de altele cu catifele excitatoare deprinse din biciuști, care sug sângele din rană dacă ai − dacă n-ai sug transpirația − și cu care poți să-ți ștergi secrețiile de la VĂLE-LE-U-U-U-U sau de DĂ, MĂ, MAI U-Ș-O-OR!!!, de ÎMI VINE-E-E-E!!! și de ÎH! ÎHU! ĂH!. N-o să mai port pantofi cu șireturi că risc să mă spânzur beat, de bine ce-o să-mi fie... Ho ho!

Când te bate plăcerea ca pe mochetă, lumina și adevărul sunt două dintre chestiile de mic tonaj pe care le-ai uita ușor în ploaie, că nu se umflă, că lasă-le, bă, dreacu acolo! Nu le mai

băga și p-alea-n casă, că sunt milenare, deci sunt de la mama lor din pielea Pământului nefript. Da. Nu se gândise la lojă. Oricum, masoneală e peste tot. Dacă e aer cât de cât respirabil, sigur e și masonerie pe acolo.

La Reșita făcuse parte din loja Lumină și Adevăr, o bucățică mai mult sintetică de Masonerie Albastră. Se înfierbântase un pic cu gândul la șorțul de gospodin, dar când s-a văzut cherchelit de mia și ceva de euro − că se face o masă cu frații, așa se face domnu’ doctor, da’ nu te speria că vă primim câte trei și vă descurcați toți și iese bine și se discută un pic de politică până apar primele firimituri pe fața de masă apoi toți aclamă sau stafidesc verbal conceptele de pizdă, până crapă tavanul de rușine sau cel puțin așa ar trebui − nu i-a picat prea bine la oscioare.

Treaba cu șorțul puternic i-o facili-tase un burtos care se ocupase cu vitele și-n ceaușism și iliescism și se ocupa și acum. Era atins de microbul văcăresc. Mirosul de bălega îl întinerea. Ciudat, dar burtosul nu gemuse deloc sub proctoscop de parcă nici nu i-l băgase și se lăuda cu taurii lui Limousine, Pinzgau și Simmental, toți rași la cur cam un metru pătrat,


ca să li se vadă mușchiulețu-n cute, să știe omu’ pe ce aruncă bănișorii și cu Mastorius Holsteinu’ care era să-mi spargă mâna, al dreacu, că mi-a prins-o pe gri-laj și mi-a frecat-o un puțân de fierătaniile ălea, da’ ăștia n-au coarne... D-aia am degetul ăsta așa cocâr-jat... Pe masonul care înghițise un pui de elefant îl chema Mihnea Cernăștean. Mihnea tauriferu’ l-a sunat imediat chiar după a doua ședință de tratament, de cum se căcase fără durere, lăsând la bâldâbâcul veceului un coblizău negru ca un ciot de alun, care în mod normal ar fi acționat ca un smirghel pe mațul lui neputincios.

− Domn Cebuc! Ești mare, domne! Io am fost și la nemți și n-au lucrat ca dumneata... N-au lucrat, dacă-ți zic, ce dreacu! Cunoști bine omu’ pe dincolo și cine știe să sature și cealaltă gură, deține cheia vieții. Nu fac mișto! Am o propunere pentru dumneata, da’ nu discutăm acuma că e treabă marsupială! o sfârşi tau-riferul, cu o voce pitită.

*Raiul poponăresco-bozgoresc avea și el

hăurile sale dichisite în care dacă nu-ți frângeai scula, măcar îți mânjeai pasul hotârât de nămol de băltoacă, iar proctologul a simțit-o pe pula lui. Cu toate că își schimbase religia sexuală, Sofian trebuia să mai lingă puțină sărătură femeiască din când în când pentru că masculul − chiar și cel corectat și răs-corectat anal − are nevoie de anumite minerale nesentimentale, disponibile doar în fructul otrăvitor al corpului muieresc. Astfel natura umană, strictă și răzbu-nătoare, îl capsa puțin la nervi iar proctoboyul apela la prostituate. Era o decizie sexualmente înțeleaptă. Nu se mai încurca cu agațamente care i-ar fi halit timpul sexual destinat plăce-rii pederaste. Era un fel de dializă futăcioasă, dementă și absolut necesară până își transplan-ta integral homosexualitatea.

Se știeeeee! Banul satisface cel mai repe-de ștoiul. Sofian simțea cum masonii din banc-note i-o dezmiardă și ei alături de curviștina care presta rapid, împinsă de la spate de molecularele care-i sunau în continuu a futut. Înverzitul Iorga îi făcea cu ochiul și-și vântuia limba în semn de futai secular. N-am mai futut de-o sumedenie de ani și vreau să te fut pe tine până mi se frăgezește marginea plină de mătreațoaie a țilindrului... Jur pe România legionară spânzurată cu barba mea cea sură! Jur dară!

− Închide-le, fato, că nu pot să mă con-centrez! o zori doctorașul, smucind-o ușor de chică, la limita dintre atenționare și durere, atât cât să-i arate curvei că el e vizitiul, că el a mar-

cat banul și că ea îl suge bine pentru că masonii printați pe bancnote i-au încălzit gâlcile și i-au umflat buzoaiele cu o pompă vascularizată.

Haimanaua îi iese din tarap și ridică ochii spre el − e tehnică biblică de adăpat jidanii războinici cu tot cu măgă-rușii lor, aplicată în filmele cu pornache în natură, care a intrat în folclorul practicilor sexuale strămoșești; ține ochii pe victimă până ți se pare rece la dosu’ palmei, indiferent c-o tranșezi sau c-o sexezi înainte s-o tranșezi! Ți-a intrat ceva-n pleopă?! Pironește-ți sculătoru’ chiorâș, dar nu-l slăbi din ochean că nu te pui cu cel viclean! Nimic! − apoi se întinde spre cele două telefoane. Le-a omorât. În douăzeci de secunde e cu ventuza la loc pe zvârluga doctorașului, luându-i temperatura la buric cu fruntea.

Sofian se simte conectat la priză. A stat cam mult pe roșu. E nevoit să se încarce cu elec-tricitate femeiască cam o dată la trei luni. Așa e acum și e absolut normal să fie așa. Odată ce va avansa în poponărie, va putea respira și mai mult în oceanul înțesat de placton pederast și va avea nevoie de mineralul femeiesc doar o dată la șase luni. Din păcate, tot surplusul de mineral se elimină încă la primele transpirații. Ar fi fost prea simplu să fie simplu. Ce bine ar fi fost să muiască trei-patru luni la rând și apoi să stea liniștit șașe, șapte ani că doar ar avea suficient mineral pizdesc în cămara lui cocoșată de dro-mader al pustiului sexual. Dar nu. Dumnezeu a fumat Jamaica și ne stoarce ca pe rufăraie. Ne cam vine rândul printre ultimii la plăcere... Suntem vecini de coadă cu panteiștii... Da ce pot io’ să fac? Să grevuiesc și să ejaculez în supărarea sindicală?!

− Huuuh! Gataaa, fato! se trase el dintre buzoaiele curvești, gâfâind încet. Întoarce-te să te lucrez un pic și e cam gata...

O sexa violent în mama iedului. Lucra la dublu privind în tencuiala zglonțuroasă a peretelui. Îi înfipsese mijlociul în rect din defect sexualo-profesional. Deși bine priponită, ea nu țipa sub solia unghiei ascuțite din anus. Banii îi astupaseră gura. E incredibil de sănătoasă în maț, păpușoaica... Să vezi și să nu crezi... Zici că bagă-n ea numai corcodușe și lapte de capră... Nu simțise nimic suspect pe furtunul ei dorsal. Lacrimă. Curva nu schița nimic la avalanșa de dătături. Nici măcar nu respira mai greu. O atenționase încă de la început să nu mi te jelești că nu-mi plac lătrăturile, dea?

Sofian nu putea regula orice țuțubidă. Pizdoasa trebuia să aibă părul scurt ca să pară cât mai masculină la înfățișare și dacă avea țâțe mici, ca de pisică proaspăt fătată, era vis.


Cam din jumătate-n jumate de oră de hete-roiditate plătită îl apuca brusc nevoia să fie străpâns în palmă de tuleie de barbă sârmoasă, dar n-avea ce face și se mulțumea cu râșcâiala jderului curvesc. Trăgea în el miros afânat de secreție vaginală molipsitoare. Era o doză bună de scârboșenie femeiască care-i întărea și mai mult convingerea că alesese bine, atunci când simțurile plăcerii îl îndemnaseră să se îndepăr-teze grabnic de lumea vaginelor dințate.

Pe jurebia asta o luase dintr-un ziar de anunțuri cu apartamente, mașineturi și fufe din Brașov.

− ...da’ ai păru’ scurt, da? Bun… Panselelor patru bee..., lângă Aurora… În Dârste, nu? Dea! Combinat, da! Combinat vreau! Te sun atunci, fato! Mdea…

Orașele României se împart în două categorii supra-sexuale: cele care au curve pe lovele și cele care n-au și nici n-o să aibă vreo-dată. Unde nu sunt pisicoase de ziar, e jale pe stradă și burțile bărbătești seamănă cu gușile balenelor. E multă tristețe unde nu e supapă la prostituție și iarna vine mai devreme și se cacă ger, doar așa de-a dreacu; fructele sunt mai mici și mai sărace în vitamine, iar numărul pulărăi-lor care poartă ochelari e semnificativ mai mare. Prin urmare, Csiksereda era un oraș unde soar-ta sexuală a pulărăilor înfierbântați de chinezia șerpească din scrot era definitiv peceluită. Sigur, mai existau una-două-zece fofeze obosite, zgăi-bate-ntre bucile celuloase și ciuruite de chiu-retaje, dar alea erau pentru șmecherii cu rană crudă-n deltoid, milițienii cârnățoși și sculerii de partid verde care voiau să fută după castron de gulaș sărat și o repriză de înjurat România, în aplauze asudate între pereți de poliester. Ciucul avea de lucru pentru orice ghioarlă, nu sufereai de drama fidelii plângăcioase, dar te obliga la navetă sexuală dacă voiai să te-nfigi în scoică.

− Io sunt... Deci ai douăș’trei la interfon, da? Bine… Aha… Îl iau p-ăla din dreapta, da!

Bambinoasa nu era vreo specia-lă a atracției feminine. Nici nu trebuia. Era o bănățeancă futăcioasă cu un nas subțirel, fugită de sărăcie la adăpostul cărnos al pulii. Proctoboyul n-avea de gând să cardească o unguroaică de ținut și voia să se asigure că haimanaua nu e panonică. Nu suporta limba exilului său sexual nici măcar în onomatopeele simulate ale futaiului plătit.

− Nu vin dacă ești Maggy... Ești Maggy?

− Ce să fiu, mă?! Aloo! Vorbește, măi, în telefonu’ ăla că n-aud nimica! Daa! Un milion

jumate combinat sau o oră două terminări... Nu! Nu stau toată noaptea! Nu!

Singurul inconvenient din raiul bozgo-resc al Miercurii Ciuc era limba aia împuțită ca un câine șorecar făcut lubeniță de tir și lăsat veceu pentru muscoaie pe linia continuă, care îi invadase creierul odată cu libertatea plăcerii. Graiul secuiesc nu e nici ungurească pură și nici o neo-românească pocită. E o maghiară fiartă în ceapă roșie, înceată. O cusătură de regionalis-me ierboase. E ceea ce am putea numi bardoul limbii atilești. O mai întreb o dată când ajung la covercă, ca să mă deslușesc... O ia din ușă.

− Bună, fata mea! Ez magyar parfüm1, nu? Miroase faaaain, o complimentă el stufos, plăcut impresionat de draperiile vinete care ară-tau a serai în pâlpăiala bulbilor stradali. Parcă le-a ciordit de pe gaica Marriottului... Nu cre’că e garsoniera ei, ce dreacu! E prea țărnănoasă...

− N-am înțeles, nenea! Dezbracă-te și tu și întinde-te acolo, că mă duc până la baie...

Nu e székely... E pizdină made aici. Dacă tot mă mânjesc, barem s-o fac patriotic, ce pisici!

Pufarina se simțea mai sigură-n carnații când băga sculă mai matură în ea. Avea ea fixul ăsta de produs. Parcă pizda îi pătimea mai puțin pentru cașcaval. Dreacu știe! Cert e că mai pufă-nea și a plăcere din când în când, dacă dădea de un caricioplan gros, ca o pană de buturugă, din ăla fus ca piciorul de pat. Nu-i prea plăcea cățălitul cu puștanii și îi cam grăbea. Hai termină și tu că a trecut jumătea! Cele mai roșii futaiuri era cele cu pretenarii peștelui. Vezi, fă, că trece Muclea pe la tine! Ieși un pic din producție și fă-l și pe iel! Hotărâtul borțos, care venea țintit să aibă ce povesti despre cum am rupt-o p-aia să moară Gigi-n covrigi! De nu i-am dat cinci bolovani de pulă din dosu’ curții... Bani?! Păi ce bani, căca-te-aș? Păi io bulesc pe bani? Am pe basculantă... Am rupt-o la preș să mor abrupt, dacă te mint! Am scos bulion dân ea... atunci când iese la prieteneală, o înjura încă din sonerie. Grăsucul țigănos avea un dop de belengher și mai mult băga aer decât popică, dar târfa se făcea aluat sub balastul de osânză ghiorhăită și icnit de focă și respira chi-nuit ca o măgăreață snopită de bâzdoacă că așa-mi place mie, fă! Să dau io... Îi treceau prin minte toate futelnițele pe care le luase prin scări de bloc și prin veceuri și simțea cazmaua de haiduc a bețivanului de ta-su care o biciuia peste mutră din te miri ce. Și acum îndura pachidermul până o secerau răbdările, și, când credea că nu mai poate, simțea pișâlcul călduț curgând jetuit prin prelungirea matahalei care cică bulea și el 1 În �omân��t� – Frăţia.


ceva. Dar nu se termina cu o grăsuială cu două. Telefoanele sunau ca la pizzerie și el nu mai pleacă-n morții măsii de nespălat fioros că mă ține din valută... Cioroiul carosat voia să mai fumeze o țigară în timp ce ea-l fuma pe el, cât de poate de fără mâini, cu rotulele pe parchet.

− De ce te-ai oprit, fă? se ambalează Muclea, ochind-o peste dealul burții sale.

− Nu mai fac, bă! se țâfnoși ea, stergându-se de bale. Ai asta și nu...

− E bilă, fă! O am dî la bulău. E din cur de șampanie...

− Nu asta! Asta! se pironi ea cu dege-tul colorat, ca un pointer la un metru de vânat înaripat.

Grăsănetele se uzmi ca să-și verifice șublerul și să afle ce pula mea are asta. Cu o mână își proptea burdihanul și cu altă și-o cerceta. Concluzia veni repede.

− Nu ștu’ fă! E de la McDonalds... Hai fă-mă că te te te te te termin!

PTUFFF!!! A lipit-o. N-a dat tare. A prins-o cu degetele, dar i-a mișcat puțin ochii-n castel, doar cât să o sperie și să uite de negul sau bășica infectată țigănosului și să-l servească iar la oral. Fumul unei noi țigări urcă în sunet disperat de Nokia și ea trage-n ea și pierde încă un arab sau vreun puștan care e destinat acum spre grăbeala alteia. Făcear-ai infarct, căptușitu’ dreacu că mi-ai mâncat sufletu’!

*Loja Testvériség♫ era, de fapt, salonul

unei policlinici private în care dăinuia mirosul de papuc de gumă. Doctorul Gyarmati, bâtlanul rapace responsabil de cuib, îl amenajase pe fugă cu butaforie din pânzet și spumă de mare, întoc-mai ca la Rotary-ul miercuresc, unde tot era el era uncheș. Un soare, o lună și un șemineu fals,

stema Ungariei cu cei doi îngeri homosexuali și două coloane mari, din glet. În colțul din dreapta ușii era un palmier pitic de ghiveci, pe care asistenta nu se mai uzmise să-l ducă dreacu d-aicia… Nu ți-am zis Zsuzsa că lunea am clubu’ și dă de căcat cu ăsta?!... De fapt, erau trei asistente, dar Zsuzsanna era cea mai bună de frecuș, iar frecușul e temelia cărnii bărbătești, indiferent de rasă și temperatura corpului, nu? Prima asistabi-lă, neinteresantă-n nume, era o grăsoaică tânără, nepoata piloasă a unei cunoștințe, care deși s-ar fi înfipt cu găoaza chiar și-n coada pisicului ce ar fi comis imprudența să i se gudure printre butu-rugile încălțate, era prea provocată orizontal ca să te îmbie chiar și la o muiță scurtă de eliminat păsatul din scrot. Imola, cea de-a doua halatieră, era o alunată trecută de treizeci și cinci, infiri-pată în injecționeră după doișpe doctori călăriți prin garda municipalului. Un doișpe norocos. Altele nu prind post nici după ce se schimbă o tură de faianță pe pereții bolniței. Chiar dacă devenise meseriașă fofoloncindu-se, se pricepea și la oblojeala rudimentară specifică asistentelor de policlinică, nu era leneșă și îi mergea mâna să tasteze rețete și pe compizder. Avea la purtător cam cincizeci de clișee deochiate care o făceau ageabilă în speech. Ajunsese la clinică pe bune, nedată afară din municipal și nu l-ar fi supt pe domn doctor Ioszef G. pentru un loc tropical lângă palmierul pitic. Nu că nu-i plăcea tarapul în general sau moaca lui în particular, dar era stabilă pe meserie și n-avea de ce să-și pună saliva să lucreze la plăcere. Plecase de la stat ca să schimbe bârfele și bârfitoarele și lucreze doar cât e soare pe cer. Mai dă-le-n ciorbă de gravide! Îmi odihnesc pizda la mine-n cearșaf...

(Fragment din romanul în lucru, Procto)


Uşa scării era închisă. Aşa sperau locatar-ii de la parter să păstreze căldură înăuntru. De aceea au făcut şi eforturi să instaleze o uşă din termopan. Asta după ce s-au certat între ei de parcă nu ar fi vecini. Fireşte, cei de la etajele superioare nu erau interesaţi de uşa de la intrare. Sus le era bine. La parter era problema. Mirosul de subsol. Iar în anotimpul rece, frigul. Şi, desig-ur, pasagerii clandestini şi unii beţivi. Cei care, uneori, noaptea, nu se mai puteau abţine. Şi intrau în prima scară din calea lor, spălând-o puţin. Problema putea fi rezolvată prin insta-larea unui interfon. Dar cu cine? Vecinii aveau opinii diferite. Şi se grupau pe etaje şi paliere. Ca de-obicei cei de la parter căutau argumente pen-tru protecţie. Ceilalţi erau indiferenţi. Conta doar să nu dea bani din buzunarul propriu pentru o investiţie care nu li se părea utilă. Deci interfonul mai avea de aşteptat. Cei de la parter abia i-au convins pe ceilalţi vecini să instaleze o uşă ter-mopan. Trebuiau să se mulţumească cu atât.

Tudor avea apartament la etajul unu. Practic, nu îl interesa disputa privind uşa ter-mopan şi interfonul. Dar din bun simţ cotizase pentru cea dintâi. Din bun simţ şi din convin-

gerea că locatarii formau o familie. Iar într-o familie tuturor trebuie să le fie bine. În plus, dorea să aibă conştiinţa împăcată. Şi să arate în faţa celorlalţi că e un bun vecin.

În scară era într-adevăr cald. Tudor observa acest fapt când intră. Însă, tot se păstra un iz de mucegai şi de subsol. Tudor îşi cercetă cutia poştală. Nimic nou. Doar materiale promoţionale. Vrând să urce treptele, a fost oprit de un zgomot. Se întoarse. Observă uşa scării întredeschisă. Se certă pe sine. Merse să o închidă. Atunci zgomotul se auzi din nou. Semăna cu un mieunat. Şi provenea din colţul scării. O pisică se cuibărea la căldura din interior. Afară era umed şi răcoare. Tudor îşi închipuia că pisica intrase din urma lui. Din cauza lui şi a neatenţiei de a lăsa uşa întredeschisă. Ştia că vecinii de la parter sunt irascibili. Se aplecă asupra pisicii. O luă în braţe. O mângaiase de câteva ori. Şi o rugă să-l ierte pentru că o dă afară. Acolo unde era răcoare şi umed. Tudor păşi pe treptele din faţa scării. Se ghemuise şi eliberă pisica. Aceasta merse câţiva paşi. Se întoarse şi-l privi. Tudor o rugă să se ducă. Şi să aibă grijă de ea. Se întoarse şi plecă spre scară.


Urcase treptele. Pătrunse la căldura interioară şi închise uşa. Se asigură că uşa e închisă bine. Apoi privi prin geamul termo-pan. Pisica nu mai era în faţa scării. Tudor se linişti. Scăpase de gurile vecinilor. Dar nu şi de pisică. Agilă, îl urmări şi intră în scară din urma lui. Mieunase din nou. Tudor se întoarse din drumul lui. O privi. Zâmbi. Se pare că îşi găsise o parteneră. Se apropie de ea. Se ghemuise pentru a fi mai aproape. Îi vorbise ca unui om:

-Nu vrei să pleci, nu?

Pisica ciulise urechile. Îl privea fix. În ochii gălbui părea mic. Tudor o luă în braţe. Se gândi să o alunge din nou. Dar i se făcuse milă. Părea o pisică îngrijită. Probabil era a cuiva. Iar până îl va găsi pe vechiul proprietar o va păstra el. Pisica era de acord. Se ghemuise în braţele lui. Şi nu o deranja nici mângâier-ile sub botic date de Tudor pe când urcau scările. În faţa uşii, Tudor îşi căuta cheile. Ca de-obicei le găsise în ultimul buzunar în care le căuta. Pisicii îi plăcea jucăria de la chei. Se jucă puţin cu ea lovind-o cu lăbuţa cât Tudor se descălţă şi-şi aranjă pal-tonul în cuier. Pisica avea treabă. Tudor nu o deranja. Merse în cameră. Porni laptopul. Puse aceleaşi melodii care le avea şi pe mp3. Pe ritmul bluesului reveni pe hol. Pisica deja se plictisise. Atunci observă Tudor că nu era o pisică. Casa câştigase un nou burlac. Tudor luă motanul între mâini. Privi la chipul lui brazdat de dungi. Motanul îi răspunse serios, cu mustăţile late. Tudor vorbi cu el ca unui amic. Motanul părea că-l înţelege. Dar nu îi putea răspunde. Îi dădu drumul. Amândoi intrară în bucătărie.

-Îţi este foame? îl întrebă Tudor.

Motanul îl privi de jos, cerându-i ceva. Normal că-i era foame. Cine ştie cum se descurcase pe străzi până acum. Aşa gândea Tudor. Căută prin frigider. Scoase două ouă. Le sparse şi le eliberă în tigaia cu ulei incins. Deschise din nou uşa frigiderului. Nu mai avea lapte. Îl consumase pe tot dimineaţă la cereale. În schimb, găsi un boţ de brânză. Îl întrebă pe motan dacă îi place. Motanul nu răspunse. Tudor puse brânza pe podea. Motanul o mirosea. Şi o linse o dată. Nu părea prea încântat. Şi nici Tudor care tocmai îşi punea ochiurile pe farfurie. Motanul îi supraveghea operaţiunea. Şi aştepta să cadă altceva din cer. Tudor se aşeză la masă. Motanul mai încercă o dată bucata de brânză. Se resemnase. Muscă din ea şi o molfăi între colţi. Dar tot mai privea spre Tudor aşteptând altceva mai bun. Acesta încercă şi cu ouă. Tăiase o bucată cu partea laterală a furculiţei. Apoi, o dăduse motanului pentru expertize. Motanul o mirosi. Părea mai proaspătă. O înfulecă. Apoi reveni la bucata de brânză pentru încă o porţie. Dar ea nu se putea compara cu albuşul ouălelor. Tudor tăiase o nouă porţie. Motanul abandonă brânza rămasă şi veni la marginea mesei pentru a mânca albuş dintre degetele noului stăpân. Însă, după câteva porţii se sătură şi de ouă. Parcă le mâncase forţat. De foame mai mult. Tudor era conştient de asta. De asta îi spuse motanului să nu se îngrijor-eze. După ce termină de mâncat va merge să-i cumpere un meniu special. Motanul era ascultător. Se aşeză pe podea, pe labele din spate. Şi aştepta, privindu-şi noul stăpân. Acesta se ţinu de cuvânt.


Îşi luă paltonul şi se pregăti să plece. Motanul se apropiase de el şi i se juca printre picioarele lui.

-Vrei să mergi cu mine?

Motanul se opri. Îl privi parcă aprobând. Tudor îl luă în braţe şi ieşi. Afară era umed şi răcoare. Însă în braţele lui Tudor era cald. Motanul îşi făcu ochii mici. Se simţea în siguranţă. Ai fi zis că dormea. Dormea şi torcea. Însă, Tudor îl trezi când ajunse la magazinul de animale. Se uită după mâncare pentru pisici. Domnişoara de la ghişeu se gândi să-i curme chinul. Îl întrebă ce doreşte. Tudor îi arătă mota-nul, dând de înţeles că voia un meniul special pentru acesta. Domnişoara zâmbi văzându-l. Apoi îl mângâiase. Iar lui Tudor îi prezentă câteva feluri de mâncare pentru pisici. Dar acesta era derutat. Nu se pricepea la aşa ceva. Îi ceru părerea motanului. Acesta privi pe rând la pachetele de pe tejghea. Apoi privi la Tudor la fel de încurcat. Ne înţelegem de minune, gândi Tudor. Şi se hotărî să ia mai multe mostre. Le

vor testa acasă. Şi se vor decide pe care o vor folosi în continuare.

Cu motanul în braţe, Tudor părăsi maga-zinul. Domnişoara îi zâmbi încântător. Doar pen-tru motivul că-i făcuse vânzare. Şi pentru că din acel moment avea un nou client. Acasă, motanul gustă din una dintre mărci. Părea încântat şi flămând. Dar nu făcea abuz. Mâncase doar o porţie simplă. Şi se linse pe mustăţi privind la Tudor. Îi mulţumea că nu-l lăsase pe străzi. Şi pen-tru tratamentul pe care îl oferise. Iar când Tudor se aşeză pe pat la laptop, motanul i se puse pe piept. Dorea să-l răsplătească. Să-i încălzească sufletul plin de singurătate. Tudor începu să-l mângâie. Iar mângâierile deveniră un reflex. Motanul îşi făcuse ochii mici. În sfârşit putea dormi în siguranţă. Un singur lucru îl mai deranja. O curiozitate. Şi anume, şobolanul din plastic manevrat de către Tudor. Dar oboseala era prea mare. Amână noua descoperire şi se puse cu botul pe labe. Torcea. Iar Tudor făcea şobolanul să chiţcăie la fiecare ating-ere. Dar nu îl putea deranja pe motan…


Paul Gorban: Domnule Academician Nicolae Manolescu, suntem la Botoșani cu prilejul Zilelor Eminescu, suntem înconjurați de poezie și (re)descoperim orașul care l-a dat pe cel care avea să fie numit poetul unui neam. Dumneavoastră faceți parte din juriul care acordă Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia, dar de multă vreme nu ați fost la Botoșani. Anul Acesta, iată, pen-tru prima dată premiul merge către generația poetică `80, la Cluj, la Ion Mureșan. Cum descoperiți după atâția ani Botoșaniul?

Nicolae Manolescu: Nu prea am avut timp să umblu prin oraș să îmi dau seama de schimbări, nici măcar prin anii `59 - `60 când am făcut în Botoșani armata. Tot ce am văzut acum a fost centrul care mi se pare absolut remarcabil. Arată bine. Nu mai țin minte cum arăta acum mulți ani în urmă, când am venit pentru prima dată la festivitatea aceasta prilejuită de nașterea lui Mihai Eminescu.

Credeți că astăzi, 15 ianuarie 2014, Mihai Eminescu mai este considerat de majoritatea românilor ca fiind Poetul Național?

Ideea aceasta este un clișeu. L-a apărat Varujan Vosganian în cuvântul lui, în intervenția sa pe scena Teatrului Național de aici din Botoșani. E un clișeu și cred că cei mai mulți care îl știu pe Mihai Eminescu ca fiind poet național e pentru că atât știu despre el. Mie personal formula îmi displace și mă întreb ca nemții cum ar fi să spună Goethe, poetul național, englezii să spună Shakespeare, poet național, dramaturg național. Nu știu de fapt ce ar putea însemna a fi un poet național, dar dincolo de asta, acest clișeu are meritul tocmai de-al face pe Eminescu cunos-cut în cercuri foarte largi. Dacă ne luăm după o anchetă mai veche făcută de o publicație, printre tinerii scriitori întrebați Ce părere aveți de Eminescu?, vedem că majoritatea aveau o părere proastă despre poet. Ei considerau că poezia lui nu mai interesează pe nimeni, că publicistica este cum este; lucru care i-a scandalizat pe unii. Te întrebi, în asemena condiții, ce se întâmplă?, cine e de vină? pentru o astfel de receptare? școala e de vină?... Atât școala, cât și multe alte instituții culturale ar fi trebuit să intervină la cunoașterea lui Eminescu. Dar, din păcate, școala nu face pentru Eminescu decât, la o ocazie festivă, câte o manifestare. Acum toti copii din școli spun, de ziua poetului, câte o poezie. Dincolo de asta ce face școala, îi învață pe copii să îl citească? Nu!

Rămânem în zona clișeelor. Dumneavoastră ați spus în această seară, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, că atunci când avem de-a face cu interpretarea unei opere, oricât de vastă ar fi aceasta, ajun-gem la o limită. Opera lui Mihai Eminescu este, dacă nu mă înșel, una dintre acelea care se bucură de cea mai mare receptare. La o editură cu tradiție din Iași, la Junimea, există o colecție de critică, Eminesciana, colecție care aduce deja 78 de titluri. Credeți că noua critică va mai descoperi ceva de spus cu privire la opera lui Eminescu? Și în ce măsură este dispus criticul tânăr să se apropie de lirica lui Eminescu?

Eu cred că nu resursele lui Eminescu se epuizează, nu resursele scriitorului, ci resursele comentatorilor. Aici nu e problema la scriitor, ci la critică. Câtă vreme critica va avea resurse noi de interpretare și va reuși să-l citească pe Eminescu în așa fel încât să-l facă interesant pentru generațiile care vin, Eminescu va exista. În curând, vor fi 125 de ani de la moartea lui și nu e problema lui cum îl înțelegem noi. Aici e doar capacitatea noastră de a-l citi și de a vedea în el alte lucruri, ceea ce înseamnă capaci-tatea noastră de-al face să răspundă așteptărilor noastre literare. Dacă nu reușim să facem asta, Eminescu nu piere pe mâna lui, ci pe mâna noastră, a criticilor.

Se vorbește foarte mult în ultima perioadă de brand național. Atât politicieni, cât și oameni de cultură sunt angajați în căutarea acestui brand de țară. Credeți că Mihai Eminescu, poetul național, pentru cei mai mulți dintre români, poate fi considerat Brand de țară?

Nu. Ne trebuie ceva mai modern. Și în general nu e bine să îți legi numele și reputația de țară de un brand aparținând secolului al XIX-lea. Altfel, orice poate fi brand de țară, la urma urmei orice produs comercial este un brand. Brandul e de fapt o chestiune ce ține de publicitate, de suc-ces, de raiting, nu este o problemă de valoare. Pentru mine, de pildă, Turnul Eiffel, care este brandul Parisului, este o mizerie, nu am nicio plăcere să-l văd. După cum nu cred că Ateneul Român trebuie luat ca brand de București sau de țară. Dar asta e publicitatea. Poți face brand din orice, până la urmă, dacă ai strategii bune. Brandul de țară trebuie să pătrundă în spiritul public, iar dacă pătrunde... cine se mai întreabă apoi de el, de valoarea lui. El face succes, dar succesul nu are nicio legătură cu valoarea.


Schimbăm registrul și ne îndreptăm spre un capitol care a făcut istorie. Generația poetică ̀ 80. Când se vorbește despre această generație, inevi-tabil se vorbește despre numele dumneavoastră, ca fiind motorul acestei generați... Și aici aș aminti de Cenaclul de luni. Ne puteți spune cum a luat ființă acest cenaclu și, mai mult, ce a însemnat el pentru generația poetică `80?

La origine, a fost o întâmplare. Câțiva poeți, foarte tineri la data aceea, tot vroiau să facă un cenaclu, pentru că în timpurile acelea începu-seră să se publice mai greu, mai ales la debut. Apăruseră tot felul de interdicții. Prin anii `70 debutanții trebuiau să participe la niște concur-suri, de unde se alegeau niște cărți. Mai existau posibilitățile, ce-i adevărat puține, izolate, de a publica în antologii comune. În acest sens se căutau niște moduri de a intra în viața publică, iar unul dintre ele era cenaclul. Acești tineri poeți tot căutau pe cineva să le facă un cenaclu. Ideea lui Călin Vlasie a fost ca ei să apeleze la mine. Eu mai avusesem o experiență cu un cenaclu, pe care îl țineam la Politehnică, un cenaclu care nu rezistase pentru că nu aveam ”marfă”. Și am zis atunci să accept să facem un nou cenaclu. Ne-am întâlnit într-o zi de miercuri, două zile înaintea cutremurului. Sala în care ne-am întâlnit s-a prăbușit. Deci dacă făceam prima ședință cu două zile mai târziu cenaclul avea un sfârșit înainte de a avea un început. Ceea ce a fost extraordinar a fost faptul că s-au adunat, s-au coalizat. Au venit un număr de poeți extrem de valoroși, iar asta nu ar fi tot... Erau niște copii foarte instruiți și care știau ce vorbesc. Își comentau propriile creații ca nimeni altcineva. Un cenaclu în care se citesc lucruri foarte bune, dar nu există discuții interesante moare. Cenaclul ăsta era interesant nu numai prin ce citeau ei, ci discuțiile lor erau formida-bile. Ei făceau poezie pe care o descopereau și o teoretizau cum nu făcuse generația dinainte, generația mea de poeți: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu. Nichita n-avea cap teoretic; Sorescu a scris comentarii bune de poezie, dar nu avea teorie poetică. Niciunul din generația `60, dintre poeții importanți, foarte inteligenți și talentați, nu excelau prin abstracție, prin teorie. Optzeciștii cu asta au venit, cu teo-ria. Să nu uităm că au început cu manifeste. Ei înainte de a-și publica poeziile au publicat tot felul de manifeste, care băteau în toate părțile. A. Mușina, M. Cărtărescu, B. Lefter, sunt doar câțiva dintre ei. Ăsta a fost un lucru extraor-dinar, și atunci, firește, că m-am atașat de ei.

Ceea ce am făcut eu pentru ei a fost mai mult să-i moderez, să-i raportez la altă literatură... Îmi amintesc că la un moment dat i-am spus lui Mircea Cărtărescu că poemele lui vor duce către Minulescu și a sărit ca ars, pentru că Minulescu era un poet depreciat la data aceea; până la urmă a recunoscut și el că e ceva de Minulescu, acesta fiind un poet foarte bun de altfel, care a avut perioadele lui de urcușuri și coborâșuri din inte-resul public, ca și Topîrceanu. Iar eu am învățat de la acești tineri foarte multe lucruri. Propria mea concepție de poezie s-a modernizat, într-un fel, grație lor. Eu le datorez lor acest lucru.

De ce ați dat denumirea cenaclului Cenaclul de luni, când de fapt, prima întâlnire a avut loc într-o zi de miercuri?

Pentru că la acea dată nu prea puteai să dai alt nume, decât dacă ziceai Convingeri Comuniste, cum se chema revista de la Casa Studenților. Ca să evităm un nume din acesta ideologic, neplăcut, am zis să-l numim atât de neutru încât să nu poată fi refuzat. Și pentru că de obicei țineam în ziua de luni, am zis să îi spunem Cenaclul de luni. La o astfel de denumire nu putea comenta nimeni... ce aveau să protesteze?

Am descoperit în urmă cu puțin timp, în stu-diul unui autor, că generația poetică `80 ar avea în jur de 400 de autori. Este vorba despre studiul Generația poetică `80 și rostirea postmodernă a lui Daniel Corbu. În istoria literaturii nu vor rămâne toți. Vedeți, chiar în această seară s-a acordat pentru prima dată Premiul Opera Omnia unui reprezentant al generației `80. Sunt 23 de poeți premiați.

Da, numai că sunt din vreo trei generații: de la Doinaș până la generația `80. Aici e o sită... Nu timpul, ci capacitatea noastră de înțelegere, de interpretare este cea care contează. În `68 când am citit, potrivit tablei de materie cu poeți a lui Călinescu, unde erau 100 de autori, am reținut 44. Astăzi, în istoria literaturii pot rămâne 15. Acum fac o versiune a Istoriei Literaturii Române pe înțelesul acelora care citesc, care va fi din sinte-ze, care nu va mai avea 2000 de pagini, ci 300, unde vor intra cred că până la 10-15 autori. În această versiune pe care o pregătesc nu trec din-coace de `89, nu trec spre generația 2000. Sunt un pic dezorientat, în ceea ce privește această generație. Nu îmi dau seama ce se poate alege de aici. Sita nu merge aici, se blochează. Sunt câțiva poeți, sunt câțiva prozatori, câțiva critici,


dar nu mă simt în stare să-i citesc. Am făcut tentativa cu mai mulți dintre ei și nu mi-a plă-cut ce am citit, dar nici nu vreau să spun că nu sunt scriitori. Cât despre noua critică, pentru mine, la început a fost ceva încurajator. Am constatat deodată că se revine la o perioadă mai veche în care erau foarte mulți cronicari literari, care cu timpul dispăruseră pentru că deveniseră eseiști, filosofi ș.a.m.d. Acum e o generație de cronicari literari care demonstrea-ză că sunt cronicari literari, critici de întâmpina-re. Și acum e nevoie de ei, mai ales în condițiile în care internetul, rețelele de socializare și televiziunea încearcă să ne convingă că absolut oricine scrie, oriunde, e genial. Trebuie, totuși, spirit critic. Or dacă nu pui un filtru, nu ai un spirit critic în fața acestui val literar, riști să nu mai înțelegi absolut nimic. Cred că o echipă de

cronicari literari (apropiați ca vârstă) în acest moment (6-7) ar putea face acest filtru, dar partea proastă este că suferă toți – sau aproape toți – de o boală, care s-ar putea chema prezen-teism. Nu îi interesează decât ceea ce ține de generația lor, de gustul lor, de momentul actu-al. Ei nu sunt interesați de literatura deja clasi-cizată. Atunci, mă întreb, cum poți spune dacă o carte e bună sau proastă dacă nu o compari? Critica e o comparație permanentă, spontană. Orice afirmație pe care o fac despre o carte mă duce implicit la alte cărți, mai noi sau mai vechi. Dacă nu faci comparație nu poți să faci critică, mai ales la acest nivel, unde important este să spui DA sau NU. Un cronicar literar zice DA sau NU, nu stă să se întindă la analize. Argumentele vin apoi, pentru că de regulă în primul moment trebuie să mergi la sigur.

Pe filonul competiției se vorbește tot mai mult despre Nobel pentru un scriitor român. Criticul Nicolae Manolescu garantează un scriitor român contemporan spre premiul Nobel?

Nu... Să nu exagerăm. Scriitorii români ar fi meri-tat în decursul timpului să ia Nobel. Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu sunt scriitori care puteau să ia Nobel. Dar încă o dată, premiul Nobel nu consacră neapărat niște valori, consacră niște trenduri, consacră niște mode. Și să nu uităm... câți poeți au luat premiul Nobel?... Foarte puțini. Cei mai mulți care au luat au fost romancieri și așa va fi și în continuare. Mircea Cărtărescu este fără îndoială un mare scriitor, dar nu poți să iei premiul Nobel numai pe romanul Orbitor și câteva nuvele, restul fiind poezie. Nu e nimeni de premiul Nobel în astfel de condiții, să fim sinceri. Îmi pare rău că este așa. Într-un fel este

o competiție injustă, cu niște reguli care nu au a face cu literatura și valoarea literară. Merg pe politici de conținut și nu au legătură cu valoarea literară.

Rămânem în această zonă a dialogului despre competiție și comparație. Cum vedeți dum-neavoastră peisajul, de ansamblu, al culturii române. Astăzi la Botoșani am văzut peste tot politicieni. Așa este și în țară. Cum e un eveni-ment cultural cum apar și oameni de cultură și politicieni. Parcă e un amestec...

Părerea mea e că nu prea se amestecă... Am văzut și eu chiar aici la Botoșani, la Zilele Eminescu, că de la depunerea de coroane până la cuvântările de la Ipotești primii care au intrat în scenă au fost politicienii, apoi scriitorii. Dar asta nu înseamnă că se amestecă. Sunt două


ape distincte, una mai maronie, alta mai limpe-de, dar ele nu se amestecă. Din păcate, cultura scrisă, cea care mă interesează pe mine, nu este subvenționată în momentul de față. Trebuie o lege de subvenționare a culturii scrise, așa cum există pentru teatre, pentru cinematografe, pen-tru filarmonică. Trebuie să existe și pentru cul-tura scrisă, pentru reviste. Nimeni nu înțelege ce importante sunt publicațiile. Fără acestea noi nu am ști ce se scrie, ce se publică.

Schimbăm registrul. Recent ați fost reales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Cum arată această Uniune în momentul de față? Aveți pregătite pentru 2014 proiecte noi?

Avem o serie de proiecte și încercăm să obținem finanțare pentru cât mai multe dintre ele. În fie-care lună la USR se desfășoară diferite simpozi-oane tematice, maratoane literare, lecturi publice de poezie în străinătate. Avem câteva contracte cu ICR, iar acum încercăm să facem un contract cu TVR pentru realizarea, măcar o dată pe săp-tămână, a unei emisiuni literare. Subvenționăm în teritoriu diferite programe; acolo unde putem, unde instituțiile locale și de partid nu susțin nimic. Sunt și orașe unde există excepție: Iași, Alba Iulia, Botoșani, Sectorul 2. Cine își închipu-ie că e o mare bucurie să fii Președintele USR se înșală. E o muncă îngrozitoare. Ultimii bani pe care i-am primit ca să existăm, să intrăm în 2014, ne-au venit cu o săptămână înainte de sărbători. Dacă mai treceau două zile, băncile închideau și banii treceau în contul pe bugetul noului an, care

avea să intre în funcție abia din a doua, a treia lună a anului, timp în care era să rămânem fără plăți pentru utilități, dar mai ales pentru salarii.

O curiozitate mai am... Se spune că Uniunea Scriitorilor este îmbătrânită și că scriitorii din noul val nu sunt interesați de a face parte dintr-o organizație învechită. Care credeți că sunt cauzele? Există un plan de reorganizare și reîntinerire a Uniunii?

Este adevărat, în mare măsură, pentru că o bună parte din interesul acelora care vor să devină membri USR constă în a lua indemnizați de merit sau supliment la pensii, or un tânăr nu se gândește la pensii. Părerea mea e că face rău. Un tânăr nu câștigă nimic, dar este o solidaritate de breaslă, una nece-sară pentru a apăra breasla, pentru a apăra cultura. În USR nu sunt toți genii. USR nu e neapărat o asociație de elită, în care intră numai vârfurile. Sunt scriitori de toată mâna și așa a fost dintotdeauna. Toate țările din lume au de la genii – când acestea sunt – până la scriitori mai slabi. Nu se poate altfel, pen-tru că e o mașină care merge. Nu spun că în momentul în care USR dispare, dispar toate subvențiile, toate suplimentele de pensie și alte indemnizații de merit. De când cu criza economică am trecut prin pericolul acesta de trei ori cel puțin. Tragem obloanele și în acel moment se duce tot, de aceea vorbesc despre solidaritatea de breaslă pe care ar trebui să o arate și cei mai tineri scriitori.


Friedrich Michael: Ce reprezintă poe-zia pentru dumneavoastră?

Kocsis Francisko: Îmi cereți un răspuns imposibil. Singurul cinstit ar fi: totul, dar mi-e teamă că ar putea fi considerat de unii un semn de orgoliu, ceea ce ar fi foarte departe de firea mea, și aș fi suspectat de un dram de ipocrizie de către alții, ceea ce iarăși n-ar fi adevărat. Un alt fel de răspuns m-ar constrânge să eva-dez într-o digresiune, să recurg la răspunsuri ocolitoare, dar pentru că nu-mi plac stările confuze, voi opta pentru răspunsurile simple, clare, asumându-mi „toate inconvenientele” pe care le provoacă directețea, tranșanța. Așadar, poezia este un mod de a fi în lume, o speran-ță de comunicare cu ființe apropiate mie prin sensibilitate, preocupări, coordonate de situare în întregul spațiu pe care îl pot cunoaște prin simțuri, rațiune și imaginație. E o nevoie pe care o resimte orice ființă (bănuiesc de la o vreme că și obiectele, deși n-am nici o dovadă), ce altceva ar fi cântecul păsărilor, țipătul animalelor, ultra-sunetele peștilor, ce altceva semnalele radio tri-mise în univers de oameni convinși că nu sun-tem singuri și mesajul va fi receptat și înțeles cândva. Este deci o stabilire a locului, limbajului și mesajului. Și o formă de a te defini atât ca mod de exprimare și raportare la lume, cât și ca limbaj, asumare și afirmare a identității. Știu că momentul conștientizării condiției este confuz și trebuie să treacă multă vreme până ne putem explica impulsul și nevoia de a scrie, dar poate să treacă și toată viața fără să înțelegem profund prin ce vectori subtili am fost destinați acestui fel de comunicare. Încă nu sunt absolut sigur că mă aflu în locul și timpul potrivit pentru mine, dacă nu-i prea devreme (sau prea târziu) pentru rostul meu în lume. Dar faptul în sine că scriu aici, acum și în limba aceasta și nu se produce nici un cataclism nici în preajmă, nici la distanțe vizibile înseamnă că nu stric prin existența mea echilibrul universal. Dacă locul pe care îl ocup ar fi gol, s-ar putea întâmpla orice. Dacă ceea ce fac ar rămâne nefăcut, s-ar putea întâmpla orice. Chiar dacă mi-aș dori uneori un alt statut, un alt fel de a fi, totul rămâne la nivelul ficțiunii, al jocurilor minții, pentru că nu-mi stă în putere să schimb nimic din ceea ce sunt. Poezia este urma pe care o las eu în existență, urma pe care sunt capabil s-o las în lume. E mult, e puțin, n-am habar, dar un lucru e sigur: nu pot face altfel. Dar să nu se deducă de aici că poetul e un sim-plu instrument al unui spirit care se comunică, inspirația vine din interior, de la un eu modelat

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu


conștient și disciplinat cu rigoare, el devine un performer al limbii, un stăpân al expresiei prin efort, un artizan, un adevărat meșteșugar; zeița îl inspiră, dar nu-i scrie textul, trebuie să-l facă singur, cum se pricepe. Aici ne deosebim, la priceperea cu care ne facem versul.

În dubla calitate pe care o aveți, de poet român și de traducător din limba maghiară, cum apreciați potențialitatea poetică a celor două limbi?

Cele două limbi sunt structural diferite, dar la fel de generoase ca potențial expresiv, sub aspect cultural fiind și una, și alta încă limbi tinere, cu posibilități de reflectare de profundă sugestivitate, cărora coloratura subiectivă le poate conferi oricâte nuanțe, fiecare utilizator având libertatea de a-și însuși, utiliza și modela limba după propria sensibilitate, imaginație și capacitate de asociație. Nici o limbă nu poate avea atât de mulți poeți încât să-i epuizeze toate valențele expresive. Amenințarea nu vine deci din partea aceasta, deși riscul de a radicaliza limbajul ar putea avea două tăișuri, schimbările prea agresive, brutale, extreme să-l determine pe cititor să respingă aceste tentative de înno-ire, considerându-le extravaganțe inutile, delir verbal ori fractură de comunicare. Și aceasta ar însemna o sancțiune extrem de drastică.

În ceea ce privește traducerea, despre dificultățile pe care le are de înfruntat și de biruit un cărăuș de identități artistice am scris în mai multe rânduri, acum nu voi face decât să reiau succint ideile exprimate pe această temă. Dacă unii afirmă că traducerea este imposibilă în spirit și încărcătură afectivă, alții dimpotrivă, recurg la exagerarea contrariului. Undeva la jumătatea distanței dintre scepticismul malign și optimismul dăunător se află o zonă de echili-bru în care s-au conturat două atitudini subiec-tive față de actul traducerii, prin opțiunile și soluțiile pe care le adoptă traducătorii. Fiecare dintre aceste opțiuni se bazează pe argumen-te convingătoare, fără a putea însă combate contraargumentele. Unii traducători consideră că opera trebuie redată în spiritul ei, de aceea transpunerea devine o operă de creație. Ceilalți, mai mulți, sunt adepții fidelității față de origi-nal și consideră că traducerea trebuie să fie ca o imagine în oglindă, diferența reducându-se doar la alteritatea limbajului în care se comuni-că. Aceștia din urmă preferă să sacrifice elemen-te ale originalului, cum ar fi rimă sau prozodie, decât să se abată de la nuanțe, semnificații, cro-

matică, ritm, tensiune interioară. Personal sunt adeptul unei cât mai elastice fidelități, pentru că opera trebuie doar tălmăcită, nu răstălmă-cită. Opera a fost creată printr-un efort unic la întrunirea unor frecvențe senzoriale, emoționa-le și culturale irepetabile, de aceea nu poate fi re-creată, ci doar redată, retransmisă. Dintr-o asemenea atitudine, se poate deduce și respec-tul pentru autor. Traducătorul nu poate uzurpa calitatea acestuia.

Dar pe lângă aceste câteva enunțuri, traducerea presupune un întreg cod de reguli personale nescrise, aplicate de fiecare după cri-terii dintre cele mai nuanțate.

Traducătorul trebuie să învingă și obsta-cole care nu țin numai de limbaj, ci de simboluri culturale specifice, de aceea trebuie să fie un fin cunoscător al culturii din care traduce, pentru a nu altera sensuri sau nuanțe care nu se regăsesc cu aceeași valoare în limba sa. Aceste elemente de istoria culturii necesită de multe ori explica-ții pentru cititorul obișnuit, pentru a-și însuși nedeformat conținuturi cu care nu s-a întâlnit în cultura sa ori ele au dobândit semnificații diferite, chiar dacă pornesc din aceeași sursă culturală. Lacunele de cunoaștere pot da naște-re la situații jenante. Cei mai mulți traducători sunt conștienți de dificultățile de această natură și evită cu relativă ușurință alterările prin con-sultarea unor lucrări de specialitate, din ce în ce mai multe, mai consistente și mai competente, din fericire. Cât privește informațiile ce țin de un substrat cultural specific, lucrările de etno-grafie și de istoria culturii sunt extrem de utile și facilitează decelarea între nuanțe și simboluri cu semantică diferențiată.

O altă tentație, poate cea mai perfidă, care se produce aproape inconștient, este tran-sferul limbajului propriu la autorii traduși. Pentru a evita o asemenea capcană, traducăto-rul trebuie să-și însușească până la detalii ine-fabile opera, să se lase dominat de spiritul ei, să caute acele soluții care redau ritm, cromatică, sugestivitate, frecvență noțională, amplitudine semantică. Este cu adevărat dificil de realizat asemenea performanțe, însă satisfacțiile sunt cu atât mai mari.

Limba maghiară permite nuanțări extra-ordinar de multe, fiind o limbă de construcție, de aglutinare, de aceea și traducerea în limba maghiară oferă mult mai multe soluții de adop-ție a oricăror opere, pe când opera unui stilist maghiar sau a unui poet cu asociații unice, inimitabile, cum este József Attila, de pildă, par de-a dreptul imposibile, nu doar dificile de


transpus în altă limbă. Am trecut prin această experiență și am și exemplul cel mai elocvent: am încercat să traduc o celebră poezie a poetu-lui în urmă cu mai bine de 25 de ani, fără succes, am revenit la ea de multe ori, cu același eșec, reușind abia anul trecut, după ce am recurs la o altă topică a versurilor, dar între prima ten-tativă și reușita de acum am citit de câteva sute de ori poezia, o știu pe din afară, îi aud inflexi-unile, sesizez amplitudinea fiecărui sunet, cred că nu cunosc mai bine nici un alt text. Uneori este necesar să atingi acest nivel de cunoaștere, dincolo de care nu mai există obstacole.

Tot ce am spus până aici ar trebui să susțină un răspuns cât se poate de simplu: cele două limbi sunt asemenea zăcămintelor abia descoperite, pregătite pentru exploatare.

Cine sunt poeții pe care-i (re)citiți cu mare plăcere?

O, sunt foarte mulți, de la antici la pri-eteni, și tocmai de aceea, ca să nu pară un șir întâmplător de nume, voi încerca să-i grupez pe epoci și culturi, dar mai înainte de asta țin foarte mult să spun că nu voi putea să-i înțe-leg pe cei care nu mai deschid cărțile anticilor sau ale clasicilor, considerând că s-au perimat, sunt desueți sau, și mai rău, primitivi. Consider că asemenea calificative se pot atribui multor domenii ale existenței, dar poezia nu le suportă. Ar mai trebui să adaug că accesul la opera unora dintre ei mi-a fost facilitată de cunoașterea limbii maghiare, poeții netraduși sau prezenți cu numai câteva texte în antologii românești nici ele foarte reprezentative erau accesibili în a doua limbă a mea. Așadar, de la marii lirici greci ai antichității (Sappho, Alceu, Pindar, Ana-creon) la chinezii descoperiți într-o antologie a poeziei clasice (secolul al XI-lea î.Cr. – 1911) din 1963 (și aici țin să-i amintesc numai pe cei recitiți de numeroase ori de atunci: Li Tai-pe – cunoscut și ca Li Po – și Du Fu, marii poeți ai Dinastiei Tang, Van Vei, contemporanul lor, și Bo Ţziui-i), latinii Ovidiu și Catul, indianul Kalidasa, perșii Omar Khayyam, Saadi, Firdusi, Hafez, apoi Petrarca, Villon și câțiva clasici germani (Goethe, Schiller) și arhicunoscuții francezi și englezi, apoi, din perioada modernă, de-a valma, Hölderlin, Rimbaud, Shelley, Keats, E. A. Poe, Baudelaire, Lermontov, Esenin, Whit-mann, Lorca, Apollinaire, Stefan George, Rilke, Trakl, Celan, Tagore, Ţvetaieva, Chagall, Ahma-tova, Kavafis, Seferis, Elytis, Pessoa, Ungaretti, Saba, Montale, Quasimodo, Borges, Neruda,

César Vallejo, Murilo Mendes, Frank O’Hara, Dylan Thomas, Silvia Plath, Senghor și mulți, mulți alții, apoi ungurii Petőfi (obligatoriu chiar de la început, pentru că e atotprezent), Arany János, Ady Endre, József Attila, Szabó Lőrinc, Radnóti Miklós, Illyés Gyula, Kassák Lajos, Áprily Lajos, Orbán Ottó, Nagy László, Kányá-di Sándor, Szilágyi Domokos, Pilinszky János, dar și un grup consistent de poeți foarte tineri, iar dintre români Eminescu, Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi, Pillat, Virgil Mazilescu, Cezar Baltag, Mihai Ursachi, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Marta Petreu, Ion Mureșan, Dan Damaschin, Nicolae Coande, Emilian Galaicu-Păun, Radu Vancu, dar și pri-etenii mei Teodor Borz și Ion Dumbravă, cu nimic mai prejos decât ceilalți, unici în felul lor. Știu că ar mai fi fost multe nume de amintit din lumea largă și din cele două literaturi pe care le cunosc și le iubesc profund, dar la o repede tre-cere în revistă m-am oprit mai ales la cei pe care îi recitesc adesea cu aceeași plăcere. Și încă ceva: acesta nu-i un clasament (dovadă că lipsesc de aici poeți pe care alții i-ar pune în capul listei), ci numai luminile unui univers pe care-l simt tot mai aproape, până la identificare.

Cum vedeți viitorul poeziei în Româ-nia și în Ungaria?

Chiar dacă întrebarea e restrictivă, răs-punsul este același. Lumea a lansat tema crizei lirismului într-un moment de criză socială și dificultăți existențiale, deloc favorabile culturii în general, deși nu cred că se poate vorbi de o criză reală a genului, ci mai curând de epuiza-rea resurselor unor experiențe estetice, după care intervine senzația mersului pe loc sau în cerc, când autorii nu reușesc să se smulgă din forța centripetă a unui anumit manierism, însă aici vorbim despre identități, nu despre capaci-tatea genului de a-și acumula energia necesară declanșării unui nou ciclu de evoluție, fenomen ce se petrece, de regulă, prin pătrunderea și afirmarea unei noi generații în arealul literar. Important este, cred eu, ca perioada de declin să nu se prelungească dincolo de ieșirea din scenă a unei generații, pentru că atunci am asista la întronarea manierismului. Din fericire, la noi generațiile se succed cu repeziciune și încearcă să se înlăture una pe cealaltă chiar mai înainte de a fi îmbătrânit o paradigmă estetică. Dar și manieriștii sosesc cu aceeași viteză, ba uneori


chiar mai mare... Însă și această „dislocuire” accelerată are o explicație cât se poate de evi-dentă: asistăm la o puternică avalanșă tehnicis-tă și informațională care grăbește succesiunea evenimentelor, „timpul nu mai are răbdare”, trăim în ritm năucitor. Asta înseamnă că nu mai avem acel „timp leneș” pe care cei vechi l-au dedicat lecturii și degustării celorlalte arte. Însă chiar și în acest context, aparent nefavorabil poeziei, sunt convins că numărul „natural” al celor atrași de poezie nu scade cu nimic de la o generație la alta. Îmi amintesc de numărul năucitor de mare al tinerilor care asaltau în anii ’70 revistele literare și editurile atât de puține la număr atunci, încercând să câștige concur-surile născocite anume pentru a le bara drumul spre afirmare, și-l compar cu numărul celor ce încearcă acum să dobândească gloria literară și constat că procentul este simțitor egal, de unde deduc pe cont propriu că numărul este aproape constant. Însuflețirea adolescentină pune în mișcare grupuri impresionant de mari de ama-tori, temperați apoi de anii maturizării, printre ei aflându-se și cei ce nu vor abandona și vor încerca afirmarea, rezervată unui număr redus, majoritatea rămânând buni cititori și unii dintre ei îndârjiți autori de cărți cu totul obscure. Mă

aflu într-un loc de unde fenomenul se poate decela cu relativă ușurință, redacția fiind asal-tată de producțiile lor adesea jenante.

Mediul social al celor două țări și nevo-ile populației nu diferă prea mult, ca urmare nici în viitor nu vor exista diferențe majore, cu atât mai mult cu cât anumite tendințe au ecou în ambele culturi. Un singur lucru ar fi de subliniat în plus pentru Ungaria: vecinăta-tea culturii germane și influența ei nemediată, consecință tradusă direct în procentul ceva mai mare al celor ce aspiră să respire aerul culturii de elită, să participe la realizarea și consumul ei. În rest, lucrurile vor sta aproximativ la fel: câtă vreme indivizii speciei noastre își vor păstra moștenirea genetică, nu vor ceda tendinței de robotizare și-și vor conserva valențele afective, șansele lirismului nu se vor diminua cu nimic. Sunt convins însă că vor exista (cum au și exis-tat) perioade mai mult sau mai puțin fecunde. Dar aici nu discutăm despre capriciile Fortunei, ci despre o însușire care transcende efemerul și își are originea în sensibilitatea umană.

Vă considerați împlinit ca poet? Care este raportul poeziei cu proza pe care ați scris-o?

Pi�t

u��

d� �

anu�

ll �

�n��

ti��a

nu F

erea

stra


Încă nu, și cred că niciodată nu ne sim-țim astfel, altfel n-am mai scrie, n-am mai adă-uga nici un vers la cele deja adunate în volume. Câtă vreme încă simt nevoia de a scrie, consider că mai am ceva de spus, de adăugat o nuanță la imaginea reflectată de oglinzile aburite ale textului, mai am de accentuat ori de atenuat o tușă a portretului pe care mi l-am schițat de-a lungul anilor. Și cum portretul liric nu poate fi terminat niciodată, mereu îl retușez și caut să-l așez în unghiul pe care-l consider favorabil, deși știu că din unghiul acesta nu mă va putea vedea nimeni, niciodată. Încă scriu și vă pot spune că am dobândit un calm interior care trece în poezie și strunește discursul, îi elimină asperitățile de altădată, când graba tinereții lăsa între versuri spații mari pe care cititorul trebuie să le determine cu precizie geometrică pentru a putea să le străbată, era ca și cum l-aș obliga să construiască un pod între maluri de râu ca să se poată duce mai departe, acum îi construiesc și podul, îi pavez și drumul, ba îi mai las în locuri la vedere și câteva delicatese și stropi răcoritori. Nu știu cât va mai dura această stare fastă, dar îmi doresc să nu se sfârșească prea curând. Ajuns aici, mi-am adus aminte de Kányádi Sán-dor, un mare poet maghiar, un posibil laureat al premiului Nobel, dacă timpul va mai avea un pic de răbdare cu el. În volumul Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania, apărut în anul 2005, am inclus o selecție consistentă din creația sa și ne-am întâlnit în mai multe rânduri după aceea, el făcând parte din stirpea persoanelor extrem de volubile, iubitoare de dialog și de poveste, înfiorate de dorința de a se povesti, de a se confesa, stăpânite de o stranie nevoie de a se „cuibări” în sufletul și memoria ascultătorilor. Și lui îi place să relateze cu lux de amănunte întâmplări savuroase, să treacă de la o poveste la alta, să recite versuri memorabile, să fie viu. Într-o seară, când verva lui s-a mai domolit, a spus brusc, cu amărăciune, că nu mai scrie de multă vreme, doar recitește din când în când, când vreo editură vrea să-i tipărească o nouă ediție, vechile texte și vede unde trebuia să mai zăbovească, să „dea cu șmirghel” („când ești bătrân, cauți cusur tinereții”), pe alocuri mai îndreaptă cu convingerea că niciodată nu poți să ajungi la forma definitivă, întotdeauna ar mai fi ceva de îndreptat, căci perfecțiunea e rezervată zeilor. Amintindu-mi de amărăciunea lui, resimt profund teama că ar putea veni o vreme când nu voi mai avea puterea de a scrie sau, și mai rău, nu-i voi mai simți rostul.

Am scris proză pentru că există lucruri rezervate prozei, de care poezia nu se poate apropia decât alterându-se. N-am scris însă o proză realistă, n-am simțit nevoia de a relata despre situații concrete, de a zugrăvi umanul

în esența sa cotidiană sau istorică, spiritul meu a fost atras numai de întâmplări în care viul ajunge pe marginea incertă dintre real și ceea ce-i urmează, care contrariază sau contrazic simțurile („eu văd numai lucruri adevărate/ și cu închipuirea”), care par de neînțeles sau de neîntâmplat, chiar și atunci când suntem noi înșine incluși în derularea lor. Am scris aceste povestiri fantastice pentru că poezia nu le putea oferi un spațiu îndeajuns de generos pentru misterul și frisonul lor amintind de neînțelesul escatologic. Ce ar mai fi de spus aici, pentru mine poezia și proza sunt despărțite de granițe bulversante, domenii care nu comunică, ori ești de-o parte, ori de alta. Când am scris o bună parte din prozele singurului volum pe care l-am scos, m-am îndepărtat într-atât de poezie încât n-am mai reușit să scriu nici un vers o perioa-dă foarte lungă, de parcă aș fi fost expulzat și deposedat de darul poetic. În cazul meu, poezia și proza nu se împacă, se resping. După această experiență, nu m-am mai apropiat de proză decât în momentele când nu reușeam să scriu poezie. Intenția mea e să adun povestirile scrise în aceste intervale într-o nouă carte de proză fantastică, probabil ultima, pentru că genul de proză pe care o scriu eu nu se poate întinde pe mii de pagini, ele relatând întâmplări pe care le aflăm, intuim sau trăim atât de rar și atât de miraculos, încât par desprinse din zona de suprapunere a două realități, niciuna cunoscută pe de-a-ntregul, nici de respins cu totul.

Ați condus mulți ani revista Vatra. Cum percepeți peisajul literar din România?

Într-adevăr, am avut privilegiul și res-ponsabilitatea de a lucra în această redacție ală-turi de oameni de mare prestigiu, de care sunt legat prin mii de fire, de la afinități culturale la cea mai strânsă prietenie. Redacția unei reviste de mare prestigiu, în care vor să publice cei mai apreciați autori ai momentului, este locul din care se poate observa peisajul literar de aproa-pe, profund implicat însă, într-atât încât devii extrem de subiectiv, de aceea e mai bine să lași să treacă un timp care să obiectiveze relațiile. Lucrul care se poate spune fără reținere e că și acum tineretul asediază redacția și-și manifestă nerăbdarea, mulți dintre ei mult prea devreme pentru nivelul la care se află creația lor. Trebuie să fii plin de tact, precaut, insidios, compre-hensiv, îngăduitor sau încurajator cu o seamă de tineri diligenți care se imaginează ceea ce ar putea deveni, dar încă nu-i îndreptățește aproa-pe nimic să viseze. Vatra este totuși revista care va figura în cv-ul multor scriitori la locul debu-tului, pentru că toți cei cu reale calități au fost promovați fără reținere.


Ioan Mateiciuc: Dragă doamnă, bine v-am regăsit, sper la fel de pozitivă și plină de har. Câte lucruri noi s-au întâm-plat de la ultima noastră întâlnire?

Magda Puskas: Mulțumesc pentru aprecieri. Mă strădu-iesc să fiu mereu pozitivă și plină de dar, pentru că har au preoții. În afară de vreo câteva riduri în plus, au mai apărut câteva piese printre care Ușor de vară, Ca vara trecu, În fiecare zi. Altele au trecut din stadiul de omidă la starea de larvă, am mai experimentat câteva formule de trupă folosind con-trabas, nai, liră egipteană, drums, saz, pe lângă vioară, cajon și ce mai era pe atunci când am cântat în concertele din Moldova, inclusiv la Siret, încercând să aduc pe scenă, în și pe lângă folk, câteva noi influențe, inclusiv influențe world music. M-am mai implicat în organizarea unor evenimen-te de gen, nu numai pe plan local, dar am și continuat cu


concertele de la cluburile și festivalurile la care am fost invitată. Au mai fost și câteva concerte private. Privitor la repertoriu, am permanentizat în cadrul recitalului meu piese din repertoriul Mariei Tănase, Edith Piaf și evergreen-uri, pen-tru a mă prezenta pe scenă cu un show care să satisfacă cât mai multe gusturi.

Fiecare se naște cu câte o misiune pe care Dumnezeu ne-o dăruiește. Ați reușit să rezolvați necunoscuta asta până acum?

Misiune pe care ne-o asumăm atunci când pornim la drum, spre Pământ. Dacă m-aș fi achitat de misiunea mea cred că nu aș mai fi aici. Înseamnă că mai am multe de învățat de la oameni și din situații, ca necunoscuta din ecuație să fie rezolvată. Sunt sigură că până la rezultat vor mai apărea alte și alte necunoscute care se întind de la Alfa la Omega.

Ați scris scrisori de dragoste? Se mai scriu astăzi scrisori? Oare știu cei ce nu scriu cât pierd?

”Că nu e om să nu fi scris...” o scrisoare, cred, chiar fără adresă, o scrisoare pentru cineva sau doar pentru sine. Cândva foarte demult, scriam scrisori foarte lungi, nu știu dacă erau de dragos-te sau erau un fel de scrisori – jurnal, cum cred că generația mea a învățat din romane - ar fi intere-sant de ținut. Cred că „scrisorile de azi” se scriu pe Facebook, așa cum sunt și vremurile, scurte, precipitate, telegrafice cu sentimentele pe „față” sau mai bine pe perete! (sau mai bine la perete?). Eu cred că aproape toată lumea scrie astăzi pe internet. Ieri: „Ţi-am trimis o scrisoare...”. Azi: „Ţi-am trimis un e-mail”. Trăim vremurile atât de condensat încât pierdem multe din sentimentele ascunse în cuvinte frumos caligrafiate și atent ortografiate, din romantismul și parfumul unei


pagini albe pe care se odihnește diafan o poezie de dragoste.

Care este primul cântec care vă vine acum în minte? Acesta e primul cântec pe care l-ați cântat, de când vă știți?

Mintea mea este plină de melodii cân-tate și necântate încât atunci când aș vrea să conștientizez vreo una, mi-e greu să vorbesc la singular. Cunosc și pot cânta în jur de 400 de piese muzicale, am foarte multe piese dragi, așa cum are toată lumea, cred. Îmi amintesc că eram foarte mică și ascultam an de an împre-ună cu părinții și sora mea, seara la radioul de pe dulap, cântareții participanți la festiva-lul - concurs de muzică ușoară Cerbul de aur. Chiar și de atunci mi-au rămas în memorie o grămadă de cântece pe care mai apoi școlăriță fiind le-am cântat chiar eu pe scene în recitaluri alături de artiști maturi, consacrați. Din aceas-tă cauză îmi este destul de greu să răspund la această întrebare și dacă aș răspunde nu ar fi un răspuns spontan așa cum simt că ar vrea intervievatorul.

Părinții v-au susținut de la bun început în acest demers muzical, sau a venit mult mai târziu? Cum erau părinții dumneavoastră?

Nu știu ale cui gene le-am moștenit pentru că și sora mea și eu am fost talenta-te și amândurora ne-a fost dat să lucrăm în domeniul artistic. Părinții noștri au constatat aplecarea noastră către arte și ne-au susținut la modul subtil, cum au știut ei, fără să aibă cunoștințe în acest domeniu ci doar o doză normală de iubire de frumos, mult bun simț, înțelepciune și credință. După ce s-au asigurat că acesta este drumul meu, adică o „carieră” muzicală, m-au ajutat atâta cât le-a stat în putință. Sora mea a lucrat, până la decesul fulgerător în cadrul Casei de cultura „Eugen Nicoară” din Reghin, ca actriță și instructor la mai multe trupe de artiști din cadrul acestei instituții de cultură.

Vă mai aduceți aminte primul cântec pe care l-ați scris?

Primul cântec, care poate fi considerat cântec, de fapt sunt două. Pentru că nu știu care dintre acestea a fost primul, le cânt sau se cântă și astăzi, le-am compus cu versuri în limba engle-ză. Atunci era febra descoperirii muzicalității

limbilor străine, mai ales a limbii engleze. Nu-mi mai amintesc exact ordinea, „Oh, mami please!” – care a devenit „Taina” sau „I never said” - al cărui text l-am înlocuit cu poezia „Elegie atlanta” a lui Adrian Păunescu.

Am observat că multă lume confundă peri-oada Partajului cu cea a Ecoului. Ambele combinații muzicale s-au dezvoltat sub sem-nul Cenaclului. În afară de componență, prin ce s-au diferențiat cele două perioade? Cum era Tatiana Stepa? Cum era Sorina Bloj? Câteva momente legate de cele două perioade.

Întradevăr, confuzia s-a făcut pentru că eu am fost elementul comun și continuator în cadrul Cenaclului. Între cele două perioade a fost la început mai mult o întrepătrundere, nediferențiindu-se foarte clar. După ce am câștigat cu Sorina Bloj, la aceea data Feier (iar eu pe atunci căsătorită Finna) sub numele Ecou, în toamna anului 1981, Marele premiu la „Baladele Dunării” de la Galați, am fost cooptate imediat în Cenaclul Flacăra ca mem-brii permanenți debutând a doua zi pe scenă în spectacolul Cenaclului, pentru ca juriul era format din membrii Cenaclului Flacăra, avân-du-l ca președinte pe poetul Adrian Păunescu. În această perioadă de început a Ecoului în Cenaclu am cântat piesele „La o cană cu vin”, „Din copilărie”, „Taina”, până în toamna anu-lui următor când eu m-am retras pentru scurt timp în care am dat naștere baiatului meu Tiberiu Finna. Tot atunci în toamnă, înainte ca eu să merg în concediu de maternitate, a debutat în Cenaclu Tatiana Stepa, pe atunci căsătorită Filipoiu, cu piesa „Doina” compusă împreună cu / sau de soțul ei, Gabi. Grupul „Ecou” era închegat deoarece cu Sorina cân-tasem mult timp până am debutat în Cenaclu. Ajunsesem la o compatibilitate la care am ajuns și cu Tatiana, ca să gândim și chiar să greșim în același timp. Sorina era o fire melan-colică, scria multă poezie, era conștiincioasă, stăpânind și tehnica chitarei cu mult mai bine decât mine, a compus majoritatea pieselor din Ecou la care eu am venit cu unele îmbunătățiri și cu specificul vocii și trăirilor mele, ceea ce a dat o notă distinctă scoțând în evidență muzica interpretată de noi. De exemplu, la binecunos-cuta piesă „La o cană cu vin”, după ce Sorina a compus linia de bază, eu am venit cu ideea unui aranjament vocal specific caracteristicilor vocii mele, eu făcând și vocea a doua. Atât de bine înțelegeam ce vrem una de la cealaltă


încât am ajuns să compunem și la telefon, așa cum s-a întâmplat cu piesa „Flori de cais” iar piesa „Probleme” a fost compusă în gara Deda așteptând trenul către București pentru a pleca la Cenaclu. La începutul anului 1983, ne-am reîntors pe scena Cenaclului iar după câteva luni, Sorina s-a îmbolnăvit de o boala care a ținut-o multe luni departe de scenă. Am vrut să plec și eu dar la insistențele poetului Adri-an Păunescu am rămas în continuare să cânt piesele care au început deja să fie cunoscute și cântate de public. În această perioadă am cântat și singură sau cu Ioana Păunescu, cu Tatiana, fiind acompaniată și de trupa „Flapo”. Sorina, datorită unor motive personale, nu a mai revenit și pentru că în această perioadă cântam mai mult cu Tatiana, ne-am apropiat mai mult, chiar implicându-mă în susținerea morală a acesteia deoarece era o ființă mai firavă, fiind afectată de personalitatea vulca-nică a poetului Adrian Păunescu, pe fondul emotivității și sensibilității ei, plus că proaspă-tă mămică și ea, avea preocuparea copilului, iar tensiunea în Cenaclu era destul de mare. Ca tinere căsătorite și proaspete mămici, ne-am apropiat și în plan sufletesc și ne-am desco-perit multe lucruri în comun, inclusiv faptul că ne completăm muzical, făcând nesimțită lipsa Sorinei. Deoarece Tatiana nu avea destule piese pentru un recital de sine stătător iar eu nu excelam în mânuirea chitarei, am cântat împreună piesele Ecoului ca și grup fără a avea un nume deși puteam. Eram asimilate ca și grupul Ecou de către public, eu am considerat ca Ecoul este format numai din mine și Sorina și de aceea nu am fost de acord să continui sub acest nume, deși Adrian Păunescu îmi cerea aceasta. În schimb, mai târziu, Sorina n-a mai fost de acord cu acest adevăr și a început să caute diferite interprete cu vocea și timbrul asemănător mie, ca să refacă grupul Ecou, găsind și cântând sporadic pe plan local cu diferite fete. Continuând paranteza, cu Sori-na am mai cântat o perioada ca grup Ecou și după 1989 în Cenaclul Totuți iubirea. Revenind la perioada Cenaclului Flacăra, când cântam cu Tatiana în grup fără a avea un nume, eu aveam unele liniile melodice înregistrate pe reportafon și căutam texte oprindu-ne la Elena Farago, Magda Isanos, Ana Blandiana, Elena Pană, adică texte din lirica feminină. S-au potrivit poeziile „Daruri”, „Cirese la urechi”, „Dac-ai să pleci”, dar și din lirica poeților români, poezia „Creion” a poetului Alexandru Brad, „Ofranda” a lui George Stanca, „Mi-e


bine, mi-e jale” a lui Adrian Păunescu, etc. și ajutată de Tatiana le-am transpus pe chitară, cântându-le sporadic. Între timp ambele am divorțat și eram în faza de partajare a bunuri-lor. Poetul, în spontaneitatea lui binecunoscu-tă, fiind în turneu și cazați la Deva, ne-a scris poezia Partaj, solicitandu-ne să-i compunem o melodie. Am compus cu Tatiana melodia și am cântat-o poetului căruia i-a plăcut și care, tot în spontaneitatea sa, ne-a sugerat că ar fi interesant ca această piesă să fie debutul și denumirea noului grup Partaj. De atunci ne prezenta pe scenă ca fiind Grupul Partaj. Atunci succesul cel mai mare l-am avut cu pie-sele „Partaj”,„Antipartaj”, „La o cană cu vin”, „Taina”. Astfel, nu au existat două perioade distincte sau o separare clară între grupuri, eu fiind liantul de legătură între grupuri și piese. Sorina nu a mai cântat deloc în Cenaclul Flacă-ra, iar eu cu Tatiana am menținut notorietatea publică a pieselor de la Ecou. În acest fel s-a creat confuzia între numele celor două grupuri. Mai există astăzi niște mici confuzii care trebu-iesc clarificate. Tot în aceea perioadă, concita-dinul meu, Majai Gyozo, fiind și el membru al Cenaclului Flacăra, a compus mai multe piese printre care și piesa „Totuși iubirea”. Datorită serviciului, el nu putea veni foarte des la con-certe, dar piesa era foarte îndrăgită și solicitată. Văzând aceasta, poetul Adrian Păunescu ne-a

cerut nouă s-o preluăm și s-o cântăm. Era și o practică în Cenaclu în acest sens, deoarece, dacă poetul considera că piesele care contau și nu neapărat cântate de cel care le-a compus, dacă publicul le cerea, trebuiau cântate cu orice preț. Tot cântând-o împreună cu Tatiana, iar mai târziu după 89 și separat, astăzi ni se atri-buie nouă această piesă. Tot așa s-a întâmplat și cu piesa „Colindul gutuii din geam” al Nicăi Zaharia, care nu mai cânta în Cenaclu iar apoi a plecat în Australia. Oricum, aceste piese au intrat în conștiența publică ca un bun național, au intrat în folclor. O altă diferență între cele două gru-puri este și de stil și de interpretare. Melodiile pe care le aveam din timpul Ecoului sau ime-diat după, cântate cu Tatiana în Partaj, sunt mai complexe muzical, armonic, și încă mai poartă semnul distinctiv pe care l-am impri-mat și la Ecou, tremoloul transformat în ecou. Aceste piese dar și cele compuse cu Tatiana se distingeau și pentru că le cântam în canon și vocile erau mult întrepătrunse, având regis-tre asemănătoare, ne puteam juca pe portativ. După interzicerea Cenaclului, eu am plecat la Reghin iar Tatiana la Lupeni. De atunci până în 1989 am mai avut concerte prin țară cu vechiul repertoriu, nouă alăturandu-se uneori și fratele mai mic al Tatianei, Dan, care cânta la saxofon și vocal. După 1989, fiind la Reghin, am refăcut


cu Sorina grupul Ecou, am susținut concerte și am participat la diverse festivaluri de folk printre care și la Festivalul internațional de la Ungheni unde am și câștigat marele premiu. Cu Sorina am fost chiar și membre fondatoare ale Fundației „Om bun” fiind invitate și cu un recital în cadrul festivalului cu același nume. În Cenaclul Totuși Iubirea eu am cântat la înce-put cu Tatiana iar mai târziu a venit și Sorina astfel că la un moment dat cântam și cu Sorina ca și Grup Ecou și cu Tatiana ca și Grup Partaj, situație care a și dus la unele mici neînțelegeri. Sorina s-a retras din nou și și-a făcut cu Ale-xandrina grupul Ecoul iar apoi a înregistrat și a înscris toate piesele pe numele ei, inclusiv piese de ale mele sau lucrate pe idei muzicale de-ale mele. Cu Tatiana am continuat să cânt până la decesul acesteia. Împreună cu ea, la mine acasă la Reghin, am definitivat piesa „Desculț prin zăpadă” iar sora mea Ibi, care era profesor instructor la mai multe grupuri artistice din oraș, a compus refrenul piesei. Ultimul spectacol în care am cântat cu Tatiana a fost cel de la Folk You din anul 2009. Ca o ironie a sorții, după decesul Tatianei, piesele mele pe care le cântam în Partaj au fost înre-gistrate pe un CD în memoriam Tatiana Stepa, nefiind și eu menționată, cu toate că eu eram vocea principală pe respectivele cântece.

Cariera de după anul 2010 a fost una care a suferit multe schimbări. Au fost benefice acestea pentru artistul Magda Puskaș? Și aici mă refer la modificările structurilor muzicale, pentru că asocierea cu Florin Ștefan, în speță, a complicat muzica Magdei pe care iubitorii Cenaclului o știau.

Nu au fost multe schimbări dar au fost benefice, aducând o prospețime și o altă viziune asupra aranjamentelor muzicale, ținându-se cont de dorința mea de actualizare, de evoluție, de a ține pasul cu societatea și cu tendințele noi în folk, la unele chiar contri-buind. Am avut o colaborare foarte frumoasă chiar pe cd-ul grupului Partaj cu un muzician din Belgia îndrăgostit de zona Calata - Hue-din, unde s-a și stabilit ulterior, un muzician complex, instrumental și vocal, pe nume Tcha Limberger. Am dat cântecelor haine noi, un stil cu influențe de muzica django (jazz manouche) ori de bossa sau chiar un fel de world music. Eu cred că și formula cu Ioan Onișor sau cea actuală cu tânărul profesor Rareș Suciu, la care se adaugă cu percuție și voce Răzvan Krivaci,

este una superioară. Unii dintre iubitorii stilu-lui vechi nu mai sunt sau își duc „bătrânețile” acasă, nemaiavând tangență cu locurile în care se mai cântă azi folk sau pe unde cânt eu, așa că noile abordări și tendințe sunt pentru cei activi astăzi și iubitori de muzică, care au alte trăiri și alte standarde. Cu toate acestea, cu acești colaboratori noi, inclusiv cu Florin Ștefan, unele piese le cântăm în variantă clasi-că arhicunoscută. Alte piese, care s-au pretat, le-am dezvoltat și schimbat structura punând acccent nu numai pe voce ci și pe instrumen-te, pe virtuozitățile artiștilor, dând libertate de manifestare acestora, unele porțiuni fiind chiar cu improvizații de moment. Odată ce ai ca și colaboratori o varietate de instrumentiști, așa cum am mai arătat cu contrabas, nai, saz, liră, etc., nu poți păstra sau compune o struc-tură muzicală simplă, ci cu coroborarea mai multor ingrediente obții un produs complex și profesionist. Ca un paradox, se pare că ori-cum abordez prezentarea în scenă a pieselor, nu mi se acceptă nicio variantă, sau cel mult este o acceptare foarte controversată. Adică, dacă continui cu variantele simple, clasice ale pieselor, cum pretind unii că ar trebui să facem cei care suntem categorisiți ca „folkiști”, părerea tinerilor și a unor colegi este că suntem învechiți și stilul este perimat, cenaclist, sim-plist iar dacă purced la o abordare mai com-plexă în ton cu tendințele muzicii mondiale chiar, la care ar trebui să ne raliem, cu toate că și unii dintre colegi încearcă să o facă. Eu sunt înfierată cum că nu ar trebui să fac așa ceva pentru că așa nu mai e folk. Astfel că sunt prea învechită să fiu tânără și prea tânără ca să-mi permit să fiu învechită și atâta vreme cât ceea ce fac place oamenilor, în număr discutabil, am să tot fac ce îmi va permite bunul simț, inima, sănătatea și nu în ultimul ci în primul rând, DUMNEZEU.

Când vorbesc de schimbări, îmi vine în minte poate cel mai frumos cuplu folkistic mixt din România post-decembristă, Magda Puskaș și Valentin Moldovan. Care e povestea adevărată a întâmplărilor?

Da, întradevăr, a fost o colaborare bună bazată pe o experiență veche împreună, de pe vremea Cenaclului Flacăra, care după 1989 până în 2010, a devenit o colaborare mai strânsă datorită faptului că am locuit în același oraș, Baia Mare, dar și bazată pe un repertoriu vechi. După 2010 am simțit nevoia de a nu


rămâne cantonată într-o anumită rutină și de a mă delimita de o anumită atitudine de scenă care pe mine mă deranja și mă afecta.

„Din copilărie” sau „La o cană cu vin”?

E greu să alegi între sentimentul copilăriei inocente și misterul cănii cu vin, al adolescenței .

Cum vă aduceți aminte de perioada Cenaclu-lui? Întâmplări dragi sufletului sau mai puțin fericite? Era un dezavantaj în Cenaclu, faptul că erai de sex feminin, sau dimpotrivă, fetele erau menajate?

Despre perioada Cenaclului Flacăra, pe scurt, aș putea spune că a fost cea mai frumoasă și prolifică perioadă a vieții mele. Despre întâmplări fericite care au rămas, și cele nefericite care datorită trecerii vremii s-au transformat tot în fericite, aș putea să scriu o carte, atât eu cât și oricare dintre cei care au stat măcar un an în această uzină de creație. Am fost destul de puține fete în Cenaclu. Îți trebuia ceva tărie de caracter nu numai să

ajungi la stadiul de membru permanent ci să te și menții acolo. Era o atmosferă de muncă, nu de concediu sau vacanță. Noi fetele eram ceva mai conștiincioase, făcând zilnic (adică la fie-care eveniment) listele cu repertoriile tuturor colegilor, adunam biletele cu cererile muzicale sau cu gândurile tinerilor spectatori primite în timpul concertului, transcriam citeț poeziile pe care poetul Adrian Păunescu le scria în timpul sau pe drum către alte concerte, mai scriam și pentru revista Flacăra date despre desfășurarea concertelor, cîți oameni au participat, cine și ce a cântat, evenimente deosebite din timpul con-certului, stări, emoții, atmosferă , în schimb noi nu trebuia să cărăm boxe și să ne implicăm în activități fizice ca jocul de fotbal, la care colegii noștri erau aproape obligați să meargă.

Colaborările de după 2010 sunt legate de tineri are aspiră la arta cu chitara. Simpatizați pe cineva în mod deosebit, aveți o listă de tineri pe care ați paria că vor răzbate pe ogoa-rele muzicii folk?

La selectarea tinerilor mei colaboratori nu am avut în vedere ca aceștia să fie pe lângă


buni instrumentiști și vocaliști, am căutat să fie profesioniști în ceea ce fac și în ceea ce voiam eu să abordez, adică să ne înțelegem muzical. Nu mă refer aici la Onișor sau la Krivaci, pentru ca ei au deja o notorietate în folk și premii caștigate la festivaluri de folk, inclusiv Florin Ștefan. Eu îi consider profesioniști care abordează și sunt buni în alte genuri muzicale, folkul fiind tangențial. Eu i-am introdus pe scenele mari, i-am lăsat și încu-rajat să-și manifeste liber personalitatea artistică complexă. Am încercat să încurajez, am sprijinit și sprijin tineri cu care n-am colaborat sau nu colaborez dar am văzut că ar avea potențialul de a se afirma și în muzica folk. Am fost solicitată să jurizez o seamă de festivaluri de gen cu ocazia cărora am întâlnit foarte mulți tineri talentați care meritau sprijiniți și motivați să continue, dacă și ei cred că merită efortul. Oricum, nu este un mijloc care să le poată asigura viețuirea ci doar șlefuirea sufletească pe care o vor folosi pentru a viețui frumos. Nu cred că e vorba de pariul nostru ci de capacitatea și dorința lor de a ajunge unde-și pro-pun și aș putea chiar să vă dau câteva nume, dar n-aș vrea să supăr pe nimeni și nici să fac deter-minări poate ne la locul lor.

Câteva locuri pe unde ați cântat și v-ați reîn-toarce de fiecare dată. De ce?

„Omul sfințește locul”. Peste tot sunt oameni, iar dacă acei oameni au nevoie de mine, m-aș întoarce oriunde și oricând, chiar dacă uneori e greu, oboseala se simte mai acut de la o anumită vârstă, chiar dacă acei oameni și acel loc nu au încă nume ci abia se inventează.

Un mesaj pentru cititorii Zonei Literare.

Chiar dacă nu vă cunosc personal pe toți, pot să presupun ce aspirații aveți dacă citiți din Zonă. Vă place să lecturați, să scrieti scrisori și poezie. Zona Literară sună încă bine, sperăm să nu ajungă Zona „Crepusculară”, mă refer la faptul că preparatorii și consumatorii de literatură să nu ajungă înt-atât de „rara avis” încât să trebuiască să-i căutăm la înde-părtări de ani lumină. Vă salut cu simpatie și de la dumneavoastră așteptăm atitudini perti-nente față de marile probleme cu care se con-fruntă copiii noștri care nu mai citesc de mult cărți, de scris ce să mai vorbim.


În descrierea personalismului etic înteme-iat de Max Scheler (1874-1928), voi pleca de la constatarea că filosoful german utilizează feno-menologia în chip polemic împotriva a două concepte contemporane: una despre om și locul său unic în univers, cealaltă despre acțiunea etică responsabilă. Pe de o parte, el ia atitudine împo-triva tendințelor formaliste unilaterale prezente în filosofia morală kantiană și neokantiană, alfel spus, împotriva eticii datoriei (deontologia), iar pe de altă parte, critică adversarul tradițional al filosofiei morale kantiene, anume teoria etică a consecințelor (utilitarismul). Scheler respinge utilitarismul deoarece, în interpretarea sensului moral al acțiunilor umane, acesta nu ia deloc în serios tezele fundamentale expuse de Immanuel Kant în cele trei Critici. În aceste împrejurări teoretice, Max Scheler încearcă să-și găsească o nouă direcție de cercetare în filosofia moralei.

Într-o primă fază, Scheler este de acord cu Immanuel Kant, care, în Bazele metafizicii moravurilor, afirmă indirect faptul că valoarea morală a unei acțiuni depinde exclusiv de inten-ția care a stat la baza acesteia1. Astfel, atunci când cineva se străduiește în permanență să facă bine din punct de vedere moral, acesta este un om bun indiferent dacă reușește într-adevăr să înfăptuiască, sau nu, binele respectiv. Max � �f� �mmanu�l Kant� Bazele metafizicii moravurilor� t�a�du�� d� ��ido� �olin� Editu�a �nt�t� Fili��tii d� Tâ�� 008� �� 9�

Scheler merge însă mai departe și afirmă că „urmările faptice ale unei acțiuni sunt cu totul indiferente pentru judecata morală a acțiunii și a celui ce acționează”2. Acest punct de vedere poate fi lămurit printr-un exemplu: să presu-punem că cineva strânge în timpul său liber bani pentru o organizație umanitară, în scopul de a veni în ajutor populației dintr-o țară aflată în curs de dezvoltare și care a fost lovită de o catastrofă naturală. Să admitem, mai de parte, că s-a dovedit faptul că banii strânși au ajuns în buzunarele unui grup de generali corupți, care au folosit banii pentru cumpărarea de arme folosite cu scopul de a extermina populația lovi-tă de catastrofă. În acest caz, o intenție bună a dus la o acțiune care a atras după sine nemijlocit consecințe nefaste.

Deși acțiunea a contribuit la extinderea răului în lume, Kant și Scheler ar susține că aceasta este bună din punct de vedere moral, deoarece a avut drept cauză „voința de a face bine”. Analiza lui Scheler se bazează pe faptul că omul este stăpânul voinței proprii și poate decide singur dacă vrea binele sau răul. În con-secință, omul trebuie judecat doar în funcție de această voință de a face binele sau răul, el nea-2 �ax S��l�� Le Formalisme en éthique et l’éthique matériale des valeurs: essai nouveau pour fonder un per-sonnalisme éthique; t�aduit d� l’all�mand �a� �au�i�� d� �andilla�� Edition� �alima�d� Pa�i�� 955� �� 65�


vând nici o garanție că acțiunea sa va produce consecințele dorite. Din punct de vedere moral omul poate fi făcut responsabil doar pentru intenția lui de a face binele, fiind irelevant dacă face într-adevăr, prin acțiunea sa, ceva bun sau nu. Până în acest punct, Scheler și Kant sunt de acord, însă, ceea ce va critica Max Scheler mora-lei lui Immanuel Kant este faptul că această ati-tudine asupra acțiunii morale, după cum reiese din exemplul de mai sus, ar trage concluzii ero-nate în ceea ce privește fundamentele eticii.

Această critică se sprijină pe o înțelegere unilaterală a lui Kant, care, desigur, face abs-tracție de celelalte presupoziții ale filosofiei kantiene. Această unilateralitate îi permite lui Scheler să-și construiască un adversar, astfel încât printr-o delimitare față de acesta să evi-dențieze mai limpede propriul punct de vedere. Potrivit lui Scheler, Immanuel Kant are dreptate doar în măsura în care etica trebuie să se înte-meieze exclusiv pe principii care oferă posibli-tatea de a-l face pe om răspunzător din punct de vedere moral pentru acțiunile sale. Acest lucru exclude însă faptul ca principiile etice să pretin-dă din partea unei anumite persoane (în cazul în care respectiva persoană vrea să acționeze în conformitate cu acele principii), să realizeze efectiv un bine atunci când acționează. Căci, atât faptele bune din această lume, cât și con-cepția mea despre felul în care intervin efectiv prin aceste fapte bune, au un caracter acciden-tal, care exclude libertatea mea și, prin aceasta, răspunderea mea morală.

Mai mult, în opinia lui Max Scheler, Immanuel Kant ajunge la următoarea concluzie eronată: o morală independentă de conținutul bun sau rău al consecințelor acțiunilor unui individ nu poate avea nici un fundament. În acest sens, Scheler crede că este necesar să se găsească un principiu etic pur formal de care să mă pot folosi în calitate de fir conducător al acțiunilor mele. Evident, prin metoda criticii raționale, Immanuel Kant formulează acest principiu for-mal al rațiunii practice pure, astfel încât în fieca-re situație am datoria de a acționa în concordan-ță cu el, principiu a cărui valabilitate generală va putea fi recunoscută de orice ființă rațională3 (așa numitul imperativ categoric). În ceea ce pri-vește acțiunea mea va trebui să mă las ghidat întodeauna de acest principiu suprem, pur formal. Atunci când o acțiune este îndeplinită în conformitate cu acest principiu, ea este bună din punct de vedere moral, indiferent de tipul de acțiune bună care este în fapt promovată sau împiedicată.

Scheler ajunge să respingă această etică formalistă, atrăgând atenția că este neesențial din punct de vedere etic, dacă o acțiune realizea-3 �mmanu�l Kant� Critica raţiunii practice� t�adu�� d� T�aian B��il�an� Editu�a Paid��a� Bu�u��ti� �003� �� 39�

ză o valoare și, prin aceasta, promovează binele în lume, întrucât de aici nu reiese că valorile însele sunt lipsite de însemnătate pentru etică4. După opinia lui Scheler, Kant trece cu vederea faptul că este important din punct de vedere moral ce valori doresc să realizez, deși acesta are dreptate atunci când susține că din per-spectiva moralității este indiferent dacă valorile sunt într-adevăr realizate sau nu. Plecând de la această obiecție, Max Scheler vrea să delimiteze „valorile realizate”, bunurile deja existente în lume, de „valorile în sine”. Bunul, în concepția lui Max Scheler este un „obiect valoric”5. Un astfel de obiect valoric există într-un anumit moment și într-un anumit loc, în schimb, valoa-rea își păstrează valabilitatea independent de un anumit moment sau un anumit loc. Valorile sunt realizate în obiectele valorice individuale (bunurile efective), dar ele nu pot fi reduse la obiectele valorice, ca purtători de valoare.

„Frumusețea”, de exemplu, este o valoare care există ca atare independentă de timp și spa-țiu, dar care se realizează în anumite momente și în anumite locuri, în „lucrurile frumoase individuale”. Obiectul individual frumos, de exemplu, o vază grecească, este purtător al valo-rii estetice „frumusețe”, însă, această valoare nu se epuizează în obiectul individual frumos care există ca bun estetic efectiv. Vaza grecească, în calitate de bun estetic individual a luat ființă într-un anumit moment și va dispărea într-un altul, în schimb, valoarea „frumusețe” nu este legată de anumite momente în care este realizată. În timp ce bunurile efective pătrund în lumea reală, supunându-se caracterului întâmplător al acestei lumi, valorile se află deasupra acestui caracter întâmplător. În concepția lui Scheler, valorile alcătuiesc un câmp obiectual autonom și intră într-o relație reciprocă necesară6.

Altfel spus, anumite valori de rang mai înalt trebuie preferate altor valori, care se sub-ordonează primelor. „Întrajutorarea”, de exem-plu, este în mod necesar o valoare de rang mai înalt decât „brutalitatea”, de aceea este mai bine să promovezi „întrajutorarea” decât „brutalita-tea”. Faptul că societatea este caracterizată de „întrajutorare” sau de „brutalitate”, în ultimă instanță are un caracter empiric, de aceea, Max Scheler, prin exemplele concrete pe care le dă, este de acord cu Immanuel Kant în măsura în care admite că este irelevant din punct de vedere etic dacă acțiunile noastre promovează 4 Hü�li� �nton & �üb�k�� Paul (�oo�d�)� Filosofia în seco-lul XX� �ol� �� t�adu�� d� ��o�� Pa��u� �nd��i ��o��tol� ��i�tian �u�u� Editu�a �ll Edu�aţional� Bu�u��ti� �003� �� 035 Ibidem� �� 046 ��la�i lu��u �l �a d�mon�t�a ult��io� Ka�l �aimund Po��la�i lu��u �l �a d�mon�t�a ult��io� Ka�l �aimund Po�� in t�o�ia m�tafizi�� a autonomi�i �i obi��ti�it�ţii �i int��laţionalit�ţii ��lo� „t��i lumi”�


într-adevăr „întrajutorarea” (adică un bine) sau „brutalitatea” (un rău), și aceasta, deoarece nu se poate stabili cu precizie ce urmări vor avea acțiunile noastre. Acest lucuru însă nu exclu-de faptul că etica poate avea un conținut, prin aceea că este important din punct de vedere al culturii moralității ce valori încercăm să realizăm. Atunci când valorile se află într-un raport necesar, edificând o ierarhie valorică supratemporală, etica a dobândit un conținut non-empiric.

Prin urmare, cercetarea raporturilor din-tre valori are o mare importanță din punct de vedere etic. Este o convingere etică fundamen-tală faptul că aceasta se raportează la o ierarhie valorică a lumii și că tinde să realizeze anumite valori, în timp ce altele trec în plan secund7. Pe acest temei al unei ontologii fenomenologice a valorilor, Scheler respinge concepția kantiană formalistă privitoare la etică. În locul acesteia, el argumentează în favoarea unei etici determi-nate din punct de vedere al conținutului (o etică materială a valorilor), care să se întemeieze pe o examinare a relațiilor dintre valorile relevante din punct de vedere etic.

Desigur, rămâne de discutat dacă Immanuel Kant este atât de formalist precum îl interpretează Scheler. Nu putem tăgădui faptul că în filosofia valorilor Max Scheler îi depășește pe Kant și pe neokantieni. El ia ca punct de ple-care extinderea conceptului husserlian de feno-men, care include și „structura eidetică” dată de 7 �ax S��l�� op. cit�� 48

intuiția fenomenologică a esențelor8. Valorile sunt pentru Scheler un tip anume de fenomene, pe care le putem clarifica prin indicarea unor anumite „experiențe” fenomenologice. Așa cum de pildă, putem distinge între un măr „existent efectiv” și „esența” mărului, tot astfel se poate distinge între „obiectul frumos” existent efectiv (bunul estetic) și „frumusețea” în sine. După cum mărul poate fi atribuit lumii existente efec-tiv, iar „esența” mărului lumii accesibile a priori, tot astfel, obiectul frumos aparține lumii reale, în timp ce frumusețe, ca valoare, poate fi atribu-ită unui domeniu obiectual ideal de sine stătă-tor, care se raportează a priori la lumea efectivă a bunurilor9. În viziunea lui Scheler, sarcina fenomenologiei este să facă posibilă o experi-ență (intuiție) a acestei lumi a valorilor, astfel încât să putem da o explicație apriorică structurii ierarhizate a sistemului de valori. Se pune însă problema tipului de experiență care ne-ar putea oferi această înțelegere a ierarhiei valorilor. Noi experimentăm lucrurile perceptibile, percepân-du-le, și avem un acces direct, intuitiv, la esența lor prin cunoașterea apriorică a acesteia. Altfel stau însă lucrurile cu bunurile și valorile. Scheler respinge orice încercare de a găsi o serie de caracteristice empirice, cu ajutorul cărora s-ar

8 �f� Hü�li� �nton & �üb�k�� Paul (�oo�d�)� op. cit�� 05�9 �anto�S��b�� oniqu� (�oo�d�)� Dictionnaire d’éthi-que et de philosophie morale� Edition� P�� ni��i�tai�� d� F�an�� Pa�i�� 996� �� 494�


putea identifica un bun sau o valoare10. În acest punct, eforturile sale converg cu cele ale filo-sofului analitic George Edward Moore (1873-1958), care a considerat acest tip de încercare un exemplu de eroare naturalistă. Dacă bunurile nu pot fi cunoscute pe cale empirică, atunci nu ne putem aștepta ca experiența apriorică a valo-rilor să corespundă experienței apriorice a esenței lucrurilor. Scheler este de părere că experiența valorilor ar trebui căutată în altă parte decât în percepție și gândire, anume în sentimente.

După opinia lui Scheler un „bun” este experimentat printr-o relație afectivă cu acesta, iar valorile sunt experimentate prin experiența structurilor apriorice care caracterizează aceste acte afective. Nu doar obiectul empiric și actul empiric de cunoaștere au structuri apriorice, ci și latura emoțională a spiritului are un conținut aprioric11. Scheler susține că viața afectivă deține o structură apriorică proprie, dar totodată contestă faptul că raportul dintre valori ar fi unul produs de noi. Caracterul aprioric al valorilor își are sediul în sentimente, iar experiența acestor valori se întemeiază pe acte care sunt total diferite de percepție și gândire. Se poate vorbi, totuși, de o cunoaștere care beneficiază de același statut „obiectiv” ca și cunoașterea apriorică a relațiilor esențiale dintre obiecte.

Afirmația lui Scheler, conform căreia expe-riența valorilor și-ar avea sediul în viața afecti-vă, nu are de aceea nimic de-a face cu relativis-mul valoric, care este susținut de unii reprezen-tanți ai pozitivismului logic. Viața afectivă este un „tip de act”, adică o sferă a experienței, cu ajutorul căreia dobândim o cunoaștere apriorică a relațiilor interne dintre valori. Valorile se referă așadar la anumite forme de experiență afectivă. Dacă este nevoie să se experimenteze o anumi-tă valoare, atunci aceasta revendică o anumită atitudine afectivă de la cel care se raportează la valoare. Analog, anumite sentimente se rapor-tează la anumite tipuri de valori. În concepția lui Scheler, sarcina fenomenologiei este de a revela aceste relații apriorice dintre experiența afectivă și valoare. Faptul că oamenii trăiesc de fiecare dată ceva diferit nu schimbă cu nimic datele proble-mei. Experiențele noastre prin intermediul sim-țurilor sunt și ele influențate de neînțelegerile existente între oameni, dar aceasta nu schimbă cu nimic faptul că, în principiu, este posibilă o descriere fenomenologică a relațiilor apriorice dintre formele umane ale experienței (tipurile de acte) și obiectele experienței. Max Scheler susține că același lucru este valabil și în ceea ce privește raportul dintre sentimente și valori.

De aceea, referitor la întrebarea despre �0 Ibidem�� ax S��l�� Nature et forme de la sympathie� t�aduit d� l’all�mand �a� �� f�b�� Edition� Payot & �i�a�� Pa�i�� 003� ��4��

valabilitatea obiectivă a înțelegerii noastre a valorilor, Scheler afirmă că „este nerelevant faptul că toți oamenii sunt de acord să accepte o valoare sau nu, deoarece este posibil ca anu-mite valori să poată fi cunoscute doar de un singur om”12. Noi cunoaștem prin mijlocirea sentimentelor exprimate de relațiile esențiale, obiective dintre valori, dar aceste relații sunt independente de faptul că noi le putem cunoaș-te. Pentru o valoare este fundamental faptul că trimite la o serie de acte afective posibile, prin inter-mediul cărora poate fi cunoscută. Din punctul de vedere al obiectivității valorii este indiferent dacă valoarea va fi experimentată efectiv de mai mulți oameni sau dacă este experimentată doar de un singur om. Scheler crede că poate stabili o ierarhie între diversele „modalități de a fi ale valorii” și „experiențele valorii” corespunzătoa-re acestora. Pe treapta cea mai de jos stă plăcutul și neplăcutul, care sunt cunoscute prin plăcere și suferință, anume prin plăcerea simțurilor și durere. Plăcutul este relativ la omul individual și cultura din care acesta face parte, dar dife-rențierea dintre „plăcut” și „neplăcut în sine” este absolută. În consecință, este valabil în mod a priori faptul că o ființă care poate avea senzații va prefera plăcutul în locul neplăcutului.

Următoarea treaptă se referă la așa-nu-mitele valori vitale, care sunt legate de viața ca atare. În cadrul acestei sfere există contradicția dintre „nobil” și „comun”, care provoacă senti-mente precum „bucuria” și „curajul”, „frica” și „ura”. Pe treapta a treia se află valorile spirituale, ca de exemplu, „frumos-urât” sau „dreptate-nedreptate”, precum și multe alte „valori ale cunoașterii”. Aceasta ni se revelează în „experi-ențe estetice”, într-o „conștiință a dreptății” și în „atitudinea filosofico-științifică”. În fine, există o serie de valori care au de-a face cu sacrul și non-sacrul și care sunt experimentate prin „tră-iri” precum „fericirea”, respectiv „disperarea”. Potrivit lui Scheler, există o delimitare clară între aceste patru moduri de a fi ale valorii, de aceea, este imposibil să reduci „trăirea” caracte-ristică unui nivel la experiențele altuia. În plus, „valorile sunt clasificate în funcție de statutul lor în superioare și inferioare”13. Dacă se ivește un conflict în sensul că o persoană nu poate viza în același timp „plăcutul” și „neplăcutul” și „ceea ce este drept”, atunci, persoana respectivă în mod necesar trebuie să năzuiască spre valorile superioare în detrimentul celor inferioare.

Un loc aparte în sfera sentimentelor îl ocupă iubirea, ca și categorie etică fundamentală. În timp ce dorința carnală și răzbunarea sunt fenomene de reacție, iubirea este, potrivit lui 12 Ibidem� �� 3 �ax S��l�� L’homme et l’histoire: les formes du savoir et de la culture� t�aduit d� l’all�mand �a� �au�i�� Du�uy� Edition� �ubi��ontai�n�� Pa�i�� 955� �� 97�


Scheler, un sentiment spontan. De aceea, el res-pinge hotărât proverbul potrivit căruia „dragos-tea orbește”. Doar dorința carnală este oarbă, iubirea în schimb este originea oricărei „obiecti-vități” autentice în raportul nostru cu lucrurile, persoanele și valorile. În relația de iubire omul este deschis pentru ceea ce este valoros, deoarece, con-form lui Scheler, prin iubire omul se eliberează de toate legăturile trupești și egoiste. Alte sen-timente, ca de exemplu, sentimentul dreptății, au de asemenea acest caracter „obiectiv” ce reflectă sensul universal-transcendental și aprioric al valorii absolute. Iubirea se caracterizează prin faptul că nu rămâne la valorile date, ci implusionează spre valori potențial superioare14.

Prin faptul că depășește mereu valorile deja trăite și prin faptul că năzuiește spre valori superioare ce lărgesc permanent câmpul expe-rienței, iubirea joacă un rol central în căutarea unor puncte de reper. Bineînțeles, există mai multe forme de iubire, cum ar fi: iubirea pentru fru-mos, pentru cunoaștere sau pentru artă. Iubirea capătă însă o semnificație etică doar atunci când iubim o persoană ca ceva valoros în sine. „Iubirea pentru o persoană” nu are nimic de-a face cu „iubirea unui bun real” pe care îl putem găsi în această persoană. Dacă iubim o persoană pentru că este frumoasă, talentată, fermecătoare sau plină de tact, atunci nu o iubim ca persoană, ci pentru că se poate spune ceva bun despre ea. Toate acestea însă se pot pierde: frumusețea poate pieri, talentul poate genera în senilitate, farmecul în platitudine, iar tactul în insensibili-tate. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să iubim doar oamenii buni, ci pe toți oamenii în măsura în care sunt persoane, și prin aceasta sunt purtă-tori de valoare.

În acest sens, iubirea este absolută deoa-rece nu este dependentă de posibilile schim-bări ale calităților persoanei. Persoana și iubirea dețin un rol privilegiat în etica lui Max Scheler. Lui i se datorează, de altfel, într-o mare măsu-ră, distincția dintre conceptele de „persoană”, „conștiință”, „eu” și „om”. Potrivit lui Scheler, ideea că „persoana” nu se suprapune conceptu-lui de „conștiință” rezultă din teza naturalistă conform căreia animalele au conștiință, dar nu sunt persoane. De asemenea, în viziunea feno-menologică scheleriană, nici conceptul de „eu” nu este identic cu cel de „persoană”. Contrar lui Kant, Scheler afirmă că „eu”, în calitate de subiect cunoscător, am la bază experiența unică a eului meu individual. Aceasta nu coincide nici cu un conținut special al experienței, nici cu o sumă sau ordine a unor astfel de conținuturi ale experienței. Dimpotrivă, „eul este deja expe-rimentat în fiecare experiență”15. Eul nu este același lucru cu persoana deoarece și o ființă �4 �d�m� Nature et forme de la sympathie� Op. cit�� 358��5 Ibidem� �� 08

rațională pură, fără pasiune și sentiment, ar fi un eu, dar o astfel de ființă nu ar putea fi desem-nată în mod corect drept persoană. În fine, în ciuda concepției sale accentuat anti-naturaliste despre om, omul nu este identic cu conceptul de persoană. Astfel, Scheler „refuză orice încercare de a oferi o definiție biologică sau psihologică a omului, ca animal superior cu proprietăți speci-ale, cum ar fi sentimentele, memoria, inteligența și capacitatea de a alege”16.

Scheler înțelege omul ca „ființă care se transcende pe sine, viața sa și chiar între-gul vieții”17. Deoarece omul experimentează și realizează valori care depășesc simplele valori vitale, el transcende sfera vieții pur biologice și psihologice. Însă, toate acestea nu sunt sufici-ente pentru a face din om o persoană. Copiii și deficienții mintal sunt oameni, însă nu persoane în sensul lui Scheler. Pentru a fi persoană se cere un anumit nivel spiritual pe care copiii sau per-soanele cu deficiențe mentale nu-l pot atinge. În primul rând, persoana trebuie să se comporte coe-rent, adică acțiunile sale să poată fi interpretate ca expresie a unei vieți coerente, cu sens, și nu ca o verigă a unui lanț cauzal. În al doilea rând, omul trebuie să fie matur, să aibă deci capacita-tea de a cunoaște nemijlocit dacă o voință, un sentiment sau o idee provine de la sine sau de la altcineva. Atât timp cât omul vrea ceva doar pentru că părinții săi sau de aceeași vârstă cu el doresc acel lucru, el nu este încă matur și, prin urmare, nici persoană. În sfârșit, omul trebuie să se perceapă stăpân pe corpul său și să fie în stare să acționeze prin corpul său. Doar atunci când aceste trei cerințe sunt îndeplinite omul este o persoană. Totuși, Max Scheler refuză posiblili-tatea de a concepe persoana ca un obiect între alte obiecte.

Orice ține de om (corpul și Eul acestuia) conține ceva obiectual, persoana și actele de conștiință în care se realizează persoana sunt partea complementară, subiectivă, a oricărui obiect posibil. Scheler îl anticipează aici pe Karl Jaspers și pe Martin Heidegger, situându-se în opoziție cu Nicolai Hartmann, care înțelege per-soana ca obiect al eticii18. Hartmann și Scheler con-cordă însă în înțelegerea persoanei ca purtător de valori personale. Potrivit lui Scheler, acestea sunt cele mai înalte în ierarhia valorilor, astfel încât etica se orientează în funcție de realizarea unor astfel de valori personale. Fiecare persoană are �6 S��l�� ax� Omul resentimentului� t�adu�� din ��man� d� �adu �ab�i�l Pâ��u� Editu�a Humanita�� Bu�u��ti� �007� �� 9�7 �ax S��l�� ax S��l�� La situation de l’homme dans le monde� t�aduit �t ��éfa�é �a� �au�i�� Du�uy; Edition� �ubi��ontai�n�� Pa�i�� 95�� 3�8 �i�olai Ha�tmann� �i�olai Ha�tmann� Moral Phenomena (Ethics, �ol� �)� t�an�lat� �nd int�odu�tion �oo�d� by �nd��a� �� Kinn��in�� T�an�a�tion Publi�� w B�un�wi�k� �00�� 65


esența ei individuală, valoroasă, pe care trebuie să o realizeze. Persoana nu este acest individ anumit, în măsura în care are o serie de pro-prietăți particulare sau în măsura în care ocupă o anumită poziție în cadrul spațio-temporal. Dimpotrivă, persoana este un individ concret, deoarece are de îndeplinit în viață o sarcină exclusiv individuală, căreia îi aparțin o serie de valori care îi revin în esență acestei persoane. Iubirii îi este conferită în acest caz o importanță majoră. Prin intemediul iubirii experimentăm valorile superioare care au valabilitate pentru această persoană. Adevărata iubire trece dinco-lo de ființa factică a persoanei și o înțelege pe aceasta în lumina unui șir de valori pe care ea și numai ea le poate aduce în lumea factică, prin aceea că realizeză valorile superioare prin inter-mediul vieții ei.

De aceea, iubirea nu este niciodată abs-tractă, ci întodeauna orientată spre individ în unicitatea sa. Scheler concluzionează astfel, că cel mai înalt ideal etic nu poate fi gândit niciodată ca o societate de persoane izolate, ci ca o comunitate de persoane solidare, care își recunosc reciproc indi-vidualitatea, căci fiecare persoană este un unic purtător de valori. O astfel de societate soli-dară îi va recunoaște fiecărui individ valoarea lui proprie, individuală, solicitând totdată, de la aceasta, să-și îndeplinească obligațiile față de ceilalți oameni. Scheler are convingerea că poate deduce acest ideal etic printr-o analiză pur fenomenologică. Faptul că se apropie prin aceasta de o interpretare religiosă proprie tra-diției creștine, se va observa cu claritate abia în opera târzie a lui Scheler, însă, prin acesta el se situează în afara analizei fenomenologice.

Bibliografie:

1. Canto-Sperber, Monique (coord.), Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, Editions Presses universitaires de France, Paris, 19962. Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice, traducere de Traian Brăilean, Editura Paideea, București, 20033. Kant, Immanuel, Bazele metafizicii moravurilor, traducere de Isidor Colin, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 20084. Hartmann, Nicolai, Moral Phenomena (Ethics, Vol. 1), translate end introduction coord. by Andreas A.M. Kinneging, Transaction Publishers, New Brunswick, 20025. Hügli Anton, Lübcke, Paul (coord.), Filosofia în secolul XX, Vol I., traducere de Gheorghe Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu, Editura All Educațional, București, 20036. Scheler, Max, La situation de l’homme dans le monde, traduit et préfacé par Maurice Dupuy; Editions Aubier-Montaigne, Paris, 19517. Scheler, Max, L’homme et l’histoire: les formes du savoir et de la culture, traduit de l’allemand par Maurice Dupuy, Editions Aubier-Montaigne, Paris, 19558. Scheler, Max, Le Formalisme en éthique et l’éthique matériale des valeurs: essai nouveau pour fonder un personnalisme éthique; traduit de l’allemand par Maurice de Gandillac, Editions Galimard, Paris, 19559. Scheler, Max, Nature et forme de la sympathie, traduit de l’allemand par M. Lefebvre, Editions Payot & Rivages, Paris, 200310. Scheler, Max, Omul resentimentului, traducere din germană de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007


Teoriile interpretării, a hermeneuticii filosofice, au fost însele supuse unor meta-hermeneutici care să le valideze, prin diferitele încercări, legitimitatea și gradul de veridici-tate pe care le au fiecare în parte. De la pre-luarea ad literram, prin exercițiul hermeneutic asupra “sacralității” textului, a adevărului pe care-l conțin intrinsec scrierile, pornind cu cele religioase, s-a mutat dezbaterea la un nivel superior, al adoptării interpretării privilegiate. Acest privilegiu, al unei posibile hermeneutici în fața celorlalte, poate să apară în urma unor confruntări, a unor dispute, pe fundalul unor reglări, dereglări, a luptei dintre dominant și dominat în câmpuri omoloage, după versiunea lui Pierre Bourdieu1.

Factorii sociali sunt variabile ce angrenează și direcționează manifestarea predominantă a unei atitudini de raportare în fața textului. Dacă până în modernitate, dis-imularea poziției hermeneutului se preta la atacuri în direcțiile, mai degrabă, spre sensurile

� Pi�� Bou�di�u� Economia bunurilor simbolice, t�a�du�� din f�an��z� d� �i�ai Dinu ��o��iu� Bu�u��ști: Editu�a ��idian�� 986

ideii, în interiorul unor sisteme ideatice, prin construcția de adevărate “catedrale metafizice”, care să le depășească în grandoare pe cele precedente, după perioada nihilistă a filosofiei, prin repetatele eșecuri ale metafizicii transcen-dentale, se caută o reperare a înțelegerii filoso-fice în genealogia conceptului, în genealogia textului. Textul apare într-o formulă complexă, alături de autorul său, de editor, de clasa socială apartenentă, de intenția formulată și totodată denegată, de criteriile de diferențiere pe care le categorizează și pe care și le privilegiază. Toate acestea, același Pierre Bourdieu susține, sunt atribute care explicitează prin abscondere, prin învăluire, după termenii heideggerieni.2

A explicita după această formulă nu înseamnă a facilita o descriere în manieră științifică, care să aibă același efect, același rezul-tat, să fie verificabilă, universală, recunoscută de profesioniștii unui anumit domeniu socio-uman, în filosofie spre exemplu. Pare a fi o formă de propunere, de recomandare a unei formule, după un întreg demers de explicitare/persuadare, acceptat în baza unei adeziuni, în

2 Idem.


baza unei drepte credințe, a unei bunăvoințe a receptorului cât și din partea autorului ce posedă o calitate a hermeneutului înnăscut, aproape mesianic, profetic.

Pierre Bourdieu analizează fenomenul explicitării în cheie sociologică și argumentează întemeierea validității interpretării astfel: “Construită după schemele generatoare ale reprezentării drepte (și de dreapta) a realității și în particular a realității sociale, adică, într-un cuvânt, ale ortodoxiei, arta de reproducere (44) (a cărei formă este prin excelență «teatrul burghez») este astfel făcută încât să ofere celor ce o percep după aceste scheme experiența liniștitoare a evidenței imediate a reprezentării, adică a necesității modului de reprezentare și a lumii reprezentate. Această artă ortodoxă ar scăpa uzurii timpului dacă nu ar fi continuu plasată în trecut mișcarea introdusă în câmpul de producție de către pretenția fracțiunilor dominate de a folosi puterile ce le sînt acor-date pentru a schimba viziunea lumii și a răsturna ierarhiile temporale și temporare de care se agață gustul «burghez». Deținători ai unei delegații (întotdeauna limitate) de legitim-itate în materie culturală, producătorii culturali și îndeosebi aceia care produc numai pentru producători tind mereu să deturneze în profitul lor autoritatea de care dispun, deci să impună ca singura legitimă propria lor variantă a viziunii dominante a lumii. Însă contestarea ierarhiilor artistice stabilite și deplasarea eretică a limitei social admise între ceea ce merită a fi conser-vat, admirat și transmis și ceea ce nu merită nu poate exercita un efect cu adevărat artistic de subversiune decît dacă recunoaște în mod tacit faptul și legitimitatea acestei delimitări, făcînd din deplasarea acestei limite un act artistic și revendicînd astfel pentru artist monopolul transgresiunii legitime a limitei între sacru și profan, deci al revoluțiilor sistemelor de clasare artistice.”3

Chiar dacă termenii folosiți de Pierre Bourdieu sunt din domeniul artistic, de creație, el face referire și la producțiile intelectuale, a criticilor de artă, a interpreților, a filoso-filor. Suprapunând teoria sociologului francez peste două dintre cele mai importante concepte ale lui Mircea Eliade, sacrul și profanul, se poate presupune că există o concordanță între posibilul mod de funcționare al interpretării și hermeneutica propusă de fenomenologul român. Pentru Pierre Bourdieu, termenii de sacru și profan funcționează în afara registrului 3 Ibidem, p.246

religios, aceștia indică în primul rând poziții ale interpretării și ale interpretului, la scară socială, poziția dominantă și cea dominată. Dialectica sacru – profan, pentru Bourdieu, este totodată asemănătoare ca principiu de funcționare cu dialectica stăpân – sclav, a lui Hegel, prin care raporturile de putere se inversează. Este asemănătoare, în sensul că atât poziția sacră cât și cea profană opun două forțe contrare, domi-nantul pare a se vedea dominat, iar dominatul în rolul dominatorului. Aceste interschimbări de roluri se produc în planuri diferite, omoloage.

Ortodoxia lui Mircea Eliade, translatată tot în termenii lui Pierre Bourdieu, este situarea interpretării sale după “schemele generatoare ale interpretării drepte”, adică a unei herme-neutici deja validate de producător. Arta de reproducere, pentru Eliade hermeneutica sacru-lui și a profanului, concepte specifice teologice, formulează potrivit acestor scheme evidențele imediate ale reprezentării, tocmai imperativi-tatea modului de reprezentare și a lumii inter-pretate, existența lor universală. Producătorul nu este altul decât “societatea arhaică”, în cazul lui Mircea Eliade, delegat al ei, încearcă să o legi-timeze în fața societății moderne. Profanul este modernitatea, caracterizată de setul atributelor specifice modernității vest europene, iar sacrul confirmarea și emanciparea unei valori, a unei realități transcendentale metafizică, din mediul est european. Există fără îndoială, în ciuda denegării explicite, implicații politice, ideo-logice și economice în propunerea interpretării lui Eliade. Răsturnat sistemul lui Eliade, în con-ceptele golite teologic ale lui Bourdieu, se poate observa că de fapt scara e prezentată invers, sacrul este modernitatea descrisă de spiritul științific pozitivist, iar la polul opus, în defensă se află profanul – orânduirea după realități tran-scendentale metafizice din societatea arhaică. Disputa dintre spiritul pozitivist în știință și cunoaștere, pe fondul teologic creștin, este mai veche, iar ceea ce-i conferea legitimitate lui Eliade erau mai multe aspecte, printre care: proveniența dintr-o “societate arhaică”, studiul întreprins de un reprezentant al sacralității, al culturii vest europene, Rudolf Otto, de pe urma căruia își putea crea un capital cultural, cererea mare pe piață a unui astfel de subiect.

Deși au fost mai puțin scoase în evidență, scrierile lui Mircea Eliade de tinerețe, în care se văd nu numai influențele politice ale sale, dar și un obiectiv pe care l-a urmat și l-a făcut celebru, necesitatea misticismului din cartea Sacrul și profanul; aceste substraturi din care


provin influențele cercetărilor sale sunt mai variate, mai complexe decât cel pur teoretic, al contemplației de dragul contemplației. Se găsesc redate aproape ca un manifest literar, datat din 6 sep-tembrie 1927: “Voim să biruiască valo-rile ce nu sînt izvorâte nici din eco-nomia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creștinismului. Aceasta se va înțelege mai tîrziu, cînd vom cerceta necesitatea misticismului.”4

Ultima propoziție din citat este o dovadă că oricâte cercetări asupra sacrului și profanului ar fi întreprins Mircea Eliade, concluzia lor ar fi fost una și aceeași: necesitatea misticismu-lui și a valorilor creștinismului. Facem această supoziție având în vedere că în orice cercetare științifică se propune mai întâi o ipoteză, și se testează validi-tatea sau gradul valorii de validitate pe care-l poartă; nu se încearcă demonstrar-ea necesității unei concluzii. În prefața lucrării din 1956, din ediția franceză, Sacrul și profanul, se apără în felul descris de Pierre Bourdieu, recunoaște autoritatea dominantului pe care o subminează, propunând o semnificație care să convertească condiția domi-natului în dominant, profanul – mar-ginalul, inferiorul – să urce la același nivel cu sacrul – poziția privilegiată. Comentariul său contrazice scrierea din citatul precedent: “Această considerare riscă să fie considerată expresia unei nostalgii secrete pentru condiția revolută a lui homo religiosus arhaic, care îi era străină autorului [a lui Mircea Eliade]. Intenția noastră era aceea de a-l ajuta pe cititor să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, ci și să-i recunoască validitatea ca hotărîre umană, să-i apre-cieze frumusețea, «noblețea».”5

Mircea Eliade se contrazice în lucrarea publicată în 1956, căci mai îna-inte, chiar în vremea studenției, face următoarea afirmație: „Pentru că noi cunoaștem, îndurăm, și experiența mis-tică – cu toți fermenții, și forțele, și 4 �i��a Eliad�� Profetism românesc, Bu�u��ști: Editu�a “�oza ��ntu�ilo�”� �990� ��5 �i��a Eliad�� Sacrul și profanul, t�adu�� din limba f�an��z� d� �odi�a ��i�a� Bu�u��ști: Editu�a Humanita�� 99�� 7

coeziunea, și luminile care le coboară în suflet.”6 unde se referă la metoda de cercetare opusă pozitivismului științific. Mai mult decât atât, își enumeră obiectivele ce urmează studiul întreprins, printre care se constată chiar un manifest socio-politic: „Să nu ni se spună că cele ce se vor scrie în acest «Itinerariu» - nu corespund întotdeauna realității. Că «tinerii», chiar cei din elită, nu sînt întocmai ca cei zugrăviți aici. Ancheta pe care am făcut-o printre prieteni și dușmani – justifică toate afirmațiile. Și dacă, pe alocuri, Itinerariul întrece reali-tatea – cu atât mai bine. Generația noastră se va întrece și ea. Astfel, Itinerariul nu se va mulțumi numai să constate; va fi și un îndreptar.”7 Contrazicerea constă în faptul că o preocupare pentru existența spirituală, pentru misticism, avea încă dinainte de a ajunge în Franța, din timpul studenției, iar aceasta îl acaparează pe fondul diferitelor intrigi sociale, politico-economice și culturale.

Astfel se explică de ce definiția pe care o furni-zează Mircea Eliade sacrului, conceptul teologic, este una circulară, care nu spune trăsăturile esențiale ale

6 �i��a Eliad�� op.cit., p. 227 Ibidem, p.23


acestuia. Apelând la buna credință a cititorului, schimbă titulatura conceptului cu o nouă denu-mire, aceea de hierofanie : “Or, prima definiție ce se poate da sacrului este aceea că se opune profanului.[...] Pentru a reda manifestarea sacru-lui, am propus termenul de hierofanie, care este comod, cu atît mai mult cu cît nu implică nici o precizare suplimentară: el nu exprimă decît ceea ce este implicat în conținutul lui etimologic, anume faptul că ceva sacru ni se arată.”8

Un alt punct comun, o observație făcută de Pierre Bourdieu pe care o putem regăsi în producția intelectuală a lui Mircea Eliade, e raportul între om și natură, între ființa elevată, superioară spiritual și cea animalică. Pentru Eliade, depărtarea de realitatea sacrului, a mis-ticului, și acceptarea normelor științei moderne, pozitiviste, înseamnă o decădere a omului, o pierdere a atributului definitoriu al aces-tuia pentru care este numit homo religiosus. Amintește Pierre Bourdieu de conceptul heide-ggerian de „nivelare”, utilizat pentru a distinge diferența dintre individul care are o compre-hensiune mai puțin rafinată a operei de artă, dusă în zona simțului comun, a animalității, și individul care a ajuns la “starea de autentici-tate”, care și-a format un sistem de selecție, de orientare către formele artistice elevate, care apreciază valoarea estetică a operei de artă: “Astfel, deși nu încetează de a refuza gustului tot ceea ce ar putea să semene cu o geneză empirică, psihologică și mai ales socială, uzînd de fiecare dată de tăietura magică dintre trans-cendental și empiric, teoria gustului pur își află fundamentul, după cum o dovedește opoziția pe care o face între agreabil (care „nu cultivă” și nu este decât o desfătare) și cultură, sau aluziile la învățarea și educabilitatea gestului, în empi-ria unui raport social: antiteza între cultură și plăcerea corporală (sau, dacă vreți, natură) își are rădăcina în opoziția dintre burghezia culti-vată și popor, loc fantastic al naturii inculte, al barbariei dedate desfătării pure:”9

Sacrul, la Mircea Eliade, poate fi inter-pretat și de pe această poziție, a schimbării normelor de comprehensiune asupra misti-cismului, a vieții religioase; omul european occidental, raționalist, este acel individ care se află în “starea de nivelare”, nu are acces la realitatea sacrului. “Starea de autenticitate” este a individului specific societăților arhaice și pre-moderne, societăți în care se practică la nivelul majorității populației cultele religioase.

Înțelegând în acest fel dualitatea sacru – profan, putem observa că aprecierea omului

8 �i��a Eliad�� op. cit., p. 139 Pi�� Bou�di�u� op. cit., �� 97��98

arhaic, după cum sugerează Eliade, înseamnă chiar o ridicare a statutului său. Aculturalizarea, analfabetismul, promovarea idolatriei, caracte-risticile unei societăți slab dezvoltate sunt trecu-te cu vederea, ele nu reprezintă minusuri atunci când se compară cultura est europeană cu cea vestică, deoarece nu se resimt ca lipsuri, ci ca împrejurări obișnuite, comune, acceptate ca ale unei stări existențiale, a unui mod de trai privi-legiat. Aceste dimensiuni nu vor fi înțelese de omul nereligios, el nu are acces la fondul bogat, vast, reprezentat de fenomenele mistice.

E tocmai distincția care se face în artă, a posibilității de înțelegere a unei anumite clase sociale, remarcată de Pierre Bourdieu și amin-tită mai sus. În același timp, fondul cultural mistic e înțeles ca valoare culturală, cu care se legitimează în fața manierei raționaliste intelec-tuale a occidentului: „Să spunem de la început că lumea profană în totalitate, Cosmosul în întregime desacralizat este o descoperire recen-tă a spiritului uman. Nu considerăm necesar să arătăm prin ce procese istorice și în urma căror modificări ale comportamentului spiritual și-a desacralizat omul modern lumea și și-a asumat o experiență profană. Este suficient să constatăm aici că desacralizarea caracterizează experiența totală a omului nereligios din societățile moder-ne; că prin urmare, acestuia din urmă îi este tot mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios din societățile arhaice.”10

În concluzie, considerăm că studiul lui Mircea Eliade asupra sacrului și a profanului are obiective ce-i maschează poziționarea sa naționalist-ortodoxă, altele decât cele științifice, care par a continua manifestul său din timpul tinereții. Aceste obiective, legate de apartenența autorului la gruparea fascistă Garda de Fier, propun criterii rasiale în înțelegerea concepte-lor teologice de sacru și profan, denegate prin fraza „Nu considerăm necesar să arătăm prin ce procese istorice și în urma căror modificări ale comportamentului spiritual și-a desacralizat omul modern lumea și și-a asumat o experiență profană.” Nu sunt explicate condițiile acestei “căderi” adamice a societăților moderne, nici motivele pentru care omul arhaic și-a păstrat simțul treaz, simțul realității mistice, a observării sacrului în pietre și copaci, în obiectele naturale. Nedefinit sacrul, nedefinit profanul, nici măcar din perspectiva experienței religioase – căci nu se pot accepta definițiile circulare – rămâne să medităm la căderea eroului în Istorie, a celui care se aruncă în valul trendului, fără a-și astâmpăra dorul romantic de transcendent, de geniu glorios al națiunii.

�0 �i��a Eliad�� op. cit., ��5


Poşta Română

’’’ Nu poți lăsa toate cele cinci „Scrisori”1 ale poetului Eminescu pe mîna curierilor privați zonali, așa cum îi vezi înarmați

pînă în dinți cu pachete ambalate suspectde grijuliu și dubițe peformante cît să poată declanșa războaie 1 Po�m�l� �n ��n ��i�tola� ��mit auto�ului ��și ��iz�z�� din�olo d� �al�nțl�l� ��t�ti�� in��nt�� iziunil� filozofi�� o�ial� și id�olo�i��


regionale. Cred că nici pictorul Victor Brauner2 nu le-ar fi încredințat transportarea ochiului său pierdut definitiv

într-o încăierare suprarealistă, dar și mai puțin lingurița de argint primită de la prietenul său Samuel Beckett. De aceea la ei nu au trecere nici măcar telegramele scurte în așteptarea lui Godot3. Cultura are nevoie de decantare mult mai lungă

decît o viață de om. E mult mai înțelept să te încrezi agentului coloanei a cincea4 ca unui sol psihopomp5. Recunosc

în bătrînul factor poștal inginerul sufletelor moarte pe care tot nu reușea să le găsească detectivul Gogol, scriitor autodidact și el

E.on Gaz6 vs Akademia lui Platon7

’’’ Aștept demult ca producătorii de materiale de construcție să facă un clip

de publicitate cu singura replică posibil imaginabilă: „Pentru o soartă cu final fericit, lui Icar și Dedalus8 le-a lipsit adezivul nostru marca X”! „Comunică sau

mori” nu e deloc o exagerare de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului

din antichitate și consumatorului de artă nesatisfăcut de azi cruzimea neîntemeiată față de site-urile culturale lăsate

în paragină și conturile de autor în viață � Pi�to�� afi �ian și ��ul�to� f�an��z d� o�i�in� iudai�� n��ut la Piat�a ��amț (�omânia)� ��Pi�to�� afi�ian și ��ul�to� f�an��z d� o�i�in� iudai�� n��ut la Piat�a ��amț (�omânia)� ��z�ntant al a�an�a�d�i �u��a��ali�t� mondial�� nda ��un� �� du�� ia �i�tu�al� �u mutil��i o�ula�� B�aun�� și�a� fi �i��dut ��o��iul o��i3 Pi��a omonim� a d�amatu��ului i�land�z �u d��nd�nț� ��ia�� Samu�l B��k�tt4 Titulatu�a a��ntu�ii �n ��ioada ��zboiului �i�il ��aniol (�936��939)� ��luat� �on��uti� și alt�� Titulatu�a a��ntu�ii �n ��ioada ��zboiului �i�il ��aniol (�936��939)� ��luat� �on��uti� și alt��bati� d� toat� ��imu�il� �oliti�� d� �� ma�amond ��nt�u ��ioni� t��o�iști� di��ioniști� �aboto�i� ��o�o�ato�i și a��nți d� influ�nț� 5 ��atu�� (fi inț�� i�it o�i animal) �a�� id�az� �n �ondiții d� �i�u�anț� �ufl �t�lo� mo�țilo� int�o� ��atu�� (ființ�� i�it o�i animal) �a�� id�az� �n �ondiții d� �i�u�anț� �ufl�t�lo� mo�țilo� int�o�du��ii �au al nou�n��uțilo�; ◊ (�n ��i�olo�ia jun�ian�) int��m�dia�i �nt�� onști�nt și in�onști�nt 6 �om�ani� mono�oli�t� d� di�t�ibuți� a �azului �� t��ito�iul �omâni�i7 Ș�oal� filozofi�� nființat� d� id�ali�tul Platon; ◊ (�lan� int��lo�) �azi�� d� ��idi�i�t8 (�n mitolo�ia ��a��) �u�lu fiu�tat� ��a�at din �abi�intul lui �inotau� �u ajuto�ul a�i�ilo� �onf��ționat� din ��tu�i d� ��n� li�it� �u ��a�� no��nd �fatu�il� tat�lui� t�n��ul ��a� ��a a��o�iat ��a mult d� Soa�� bușindu�� in��itabil �n ma�� ◊ �itul lui ��a� ��m�n� nu doa� �imbolul a��i�ați�i uman� �ut�z�toa�� da� și o a��tiza�� zot��i�� nt�u ��oi��t� ��a ambițioa��


abandonate pe rețelele de socializare

publică. Mi-e frică de instalația artistică unde vizitatorii sunt șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite la Auschwitz9, așa cum știe cel mai bine

să se răzbune un Fan Club pe Eroul său cîndva idolatrizat

Click-ul de aur

’’’Puțini dintre noi se pot lăuda împreună cu Megan Fox10 cum ar fi fost crescuți să se creadă în singuranță în mîinile Domnului, atîta timp cît nu simt nicio certitudine cu ei înșiși. Poate de aceea o credităm cu toată dreptatea experienței fiecăruia în parte: a-ți pierde în zilele noastre telefonul mobil e mai grav decît a-ți pierde virginitatea. Noroc că după Grigore Vieru11 încoace cei mai mulți ne obișnuim

să renunțăm la relația privilegiată cu Moartea în schimbul indexării numelui în motoarele de căutare. Datorită exclusiv lui Google.com12, ai nesperata șansă să ți se transfere

în cont firimituri fabuloase din averea dictatorilor alungați întîmplător de revoluțiile populare stihiinice. Să fii notificat sporadic pe email că ești cîștigătorul unic la extragerile lotto

la care nu ți-a trecut prin minte vreodată să participi. În sfîrșit, să primești cu nemiluita solicităride căsătorie pe contul de socializare de la persoane pe care nu le-ai văzut în viața ta. De la credința

pierdută ireversibil și pînă la prostituție nu e decît un pas, dar greșeala majoră și riscul cel mai mic al biografiei terestre e să renunți

totalmente la combaterea spamurilor nesolicitateși a bătrîneței decantate inevitabil într-o singură idee sponzorizată de fiziologia creierului

texte inedite din volumul liric în pregătire „Poetic incorəct”

9 �a�� d� �on��nt�a�� dotat �u un ��mato�iu d� �xt��mina�� utilizat d� ��imul fa��i�t �itl��i�t� ��zi și O�w�ntium�0 ��t�iț� și fotomod�l am��i�an �u ��utați� ��andaloa�� manif��tat� ��in a�� d� labilitat� ��t�iț� și fotomod�l am��i�an �u ��utați� ��andaloa�� manif��tat� ��in a�� d� labilitat� �moti�� ata�u�i d� �ani�� și a��i�itat� �ubli�� in�ot�olabil�� Po�t ba�a�ab�an� ��ația ��uia abo�d�az� �n �tilul ino��nț�i li�i�� o t�mati�� ifi �� (mat��ni�Po�t ba�a�ab�an� ��ația ��uia abo�d�az� �n �tilul ino��nț�i li�i�� o t�mati�� ifi�� (mat��ni�tat�a� �o�il��ia� iubi��a și moa�t�a)�� l�tu�i d� �on�u��nții ��i Bin�� a�oo� și �ambl�� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� i�tual� �l�tu�i d� �on�u��nții ��i Bin�� a�oo� și �ambl�� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� i�tual� Bin�� a�oo� și �ambl�� unul dint�� motoa��l� d� ��uta�� i�tual� nul dint�� motoa��l� d� ��uta�� i�tual� �a�� afiș�az� ��zultatul �u�int�lo��i� du�� un al�o�itm ��t� n�di�ul�at int��nauțilo�


o femeie

fusesem o femeie frumoasă până într-o zicând pe neașteptate pielea a devenit tot mai subțireoglinzile s-au spart în mii de cioburi și au rămas așacu chipul meu răsfrânt în zeci de fasciculeîmi caut buzele și-mi găsesc ochii tăiaținu curge sângenu e rimel nicăieri nici urme de rujcioburile au înghețat în formă de steachipul meu apare și-n vis în formă de steauneori rama cedează și podeaua se umple de cioburiiau mătura și le adun cât pot mai repedele șterg frumos și le lipesc la locdegetele mi se umplu de sânge


și se amestecă peste tot cu superglu-ulși fusesem o femeie frumoasă

stare

deodată două mâini care nu se mai recunoscîncep să-şi scrie poveştitoată după-amiaza apa se scurge în baie şi nu e nimic despusface un zgomot subţire ca apa de izvoro ascult şi îmi lipesc palma uşor de peretele umedcopilul vecinilor a ţipat scurtun şofer obosit a frânat bruscapa nu s-a mai auzit deloc pentru căîn urmă ta n-a mai rămas decât rama ferestreipe care o privesc trecătoriidimineaţa luminată la răsăritseara luminată la apus

numele meu

mă cuprinde tristeţeamergând prin ploaie spre Piaţa romanăe un frig ca între două borcane goale

nu mai am nicio rudătoate s-au dus una câte unaprin cimitire împăduriteprin grădini pline de iarbănimeni nu le mai smulge buruienileoamenii s-au dus să moară ca mieii la tăierecrezând că eu voi purta mai departe numele lordar şi aşa mi-e greu zi de zi prin ploaiespre Piaţa romanăcând maşinile mă stropesc la marginea trotuaruluioricât de cuminte aş păşiiar câinii mă muşcă fără motiv

numele lor este tot ce mi-a mai rămastoată tinereţea şi mirosurile copilărieitoate gândurile dinaintea morțiise regăsesc în pelerina lui de ploaietransparentă ca o gelatinăpe ea o apăr cu umbrela mea ponosităcu dragostea mea închisă în cutia de nasturipedalând cu bicicleta printre jaloaneca un înger în căutare de aripi

şi carnea are poemul ei

mă obsedează carnea trupului meu și nu doar mă obosește și îmi încurcă lucruriledesprind în fiecare zi câteo fâșie de pielemă ustură

observ carnea vie tânără încă și sângerândăe pur și simplu carne ce a fost atinsă de tinee pur și simplu carne


voi umbla ca o ființă scalpată interesantă de neatinscu adevărat carne care a înghițit tot ce ar mai fi fost de iubitatinge-mă cu vârful degetelor tale desfoliateșoptește-mi direct în mecanismele urechii că nu-i adevăratcă monstrul acela pe care-l vedem amândoi e închipuire

că am murit că dorm că nascmă nasc pe mine nouă fără trup

poem pentru soldatul de plumb care nu a cunoscut starea de dor

astăzi îţi voi desena un înger pe aburele geamului de la mașinăseamănă cu tine Ohlav e plumburiu şi tăcutîl dor aripile de dor ţie nu ţi-e dor Ohlav

dorul doare la fel cum te-ar călca poștașul pe o bicicletă cu roţile de cauciuc iar tu în loc să suferi începi să întrebi poştaşulcare vine să aducă pensia vecinuluice mai e nou prin oraş

priveşti cu duioşie maşinile trenurile avioaneleîţi deschizi repede emailul şi suferi că se încarcă atât de încetscapi prima înjurătură după tramvaiul ce tocmai a plecat

apokalipsa după mine

ultima oară când aș fi scris o poezie a fost cu mult timp în urmăafară oamenii umblau bezmetici pe străzi ca și când ar fi răsunat sirenelese priveau în față și își luau rămas bunalergau spre un loc neștiut care i-ar fi putut salva

înțepenită pe marginea mesei de calculator transmiteam semnale celor care ne-ar fi putut urmăriși îmi storceam ultimele amintiri despre copil despre părinți și despre tinenu acceptam gândul că mi se va lua totul în schimbul unei vieți prea puțin asezonatecu evenimente remarcabile

și trupul meu cel atât de trebuitor aicinu va mai valora nici cât un cartof putred

am hotărât să chem un bărbat lângă minecu care să mă iubesc până la capătul puterilor

culesesem prune roșii în ziua aceea și mîinile îmi erau înțepate până la sângeîmi priveam des unghiile negre cu dorința altuia de a le atingesimțeam că nu-mi mai aparțin

mâinile mele cu pumnii strânși în burta mameipumnii mamei strânși de barele patului și copilul ce urma să se nascămâinile mele în mănuși albe cu o pensulă ce ar șterge durerea


simplu poem

circulă o poveste despre o femeiese spune că femeia aceasta e nebună și strigăla colțuri de stradă prin biblioteci în birturi și cafenele

oamenii se opresc să privească fenomenuls-au învățat cu protestele pentru aur copii câini și pisicicâțiva rămân să o vadă cum își sfâșie cămașaalții îi fac poze cu telefonul mobilsau înjură pe poeții bețivi și curvari

femeia își dezvelește sânii albi și mustoșilângă peretele cu tencuiala căzutălumea se așteaptă să vadă cevapoate o hologramă scriind Ave Mariadar ea se tăvălește în praful asfaltuluica Isus să poată scrie cu degetul pe spinarea eispinarea ei care seamănă tot mai mult cu a unui pește despicat

cuvintele care i se vor imprima în carneși în carnea cărnilor ce se va naște din ea

cineva strigă din spatele unei porțibinecuvântați această femeiecare vomită la cea mai ușoară schimbare a vremiideasupra capacului ridicatși bea votca Smirnoff simulând stări amnezice

apoi cineva strigă din spatele unui zidbinecuvântați această femeiecare naște copii vii și morți deopotrivăși moare în aceeași zi cu fiecare din ei

ultima voce este a celui care-l aduce pe Isusbinecuvântați-o sau lăsați-osă se binecuvânteze singurăpe această femeie

sentiment de izaură

aseară un fluture s-a ascuns într-un pantof străinnici măcar nu era pantoful meurevin nopțile de iarnă în care nu se întâmplă nimic

doar ninge și oamenii privesc pe geammai des ca de obiceiîn vecini în fiecare noapte e muzică

pe mine nu m-a învățat nimeni să cântsau să iubescnu am auzit acest cuvântdecât pe buzele unei izaure de ecran

l-am căutat în mineși l-am simțit cum frumos mi s-a dezlipit dintre coapsea curs și-un firicel de sânge dar nimeni nu l-a văzutnici nu l-a auzit l-am simțit doar eus-a absorbit repede cu puțină sugativă din penarși n-a ieșit pe gură doar s-a lăsat scris pe o filă de caiet dictando


Tata Rockfeller Ce frumoși sunt trandafirii astăzi și ce frumoasă întorsătură au luat acțiunile. Tata cu picioare de cauciuc speră să ajungă pe altă planetă și mai ales cumpăra. Trec femeile cu trupuri de aer purtate de curenții fierbinți ai autostrăzii – Tata cu organe de cauciuc fluieră după ele și mai ales cumpără, cumpără – în timp ce cangurii elastici ai melancoliei îi sar în spinare Tata cu artere de cauciuc ar fi dispus să se lase congelat câteva secole, dacă îngerii de cauciuc nu l-ar privi prin oglinda retrovizoare...

Spune-mi Spune-mi ca viața mea va continua să existe, spune-mi tu, gura a silabelor magnetice, respirație aidoma unei cupole de aer – tu, planeta cu dinți în orbitele zeului de neon.

Vom trece mai departe peste trupurile de gheață ale secundelor. Desigur, vom trece. Iată zeul somnului, zeul marsupiu tăiat la beregată, iată femeia iubită, dimineața aplecându-se peste trupul tău ca prin fereastra deschisă.

Spune-mi că viața mea va continua să existe!

Spune-mi tu, atom de spaimă al inimii mele, tu, lacrimă de metal pe obrazul frumosului miraj de gheață al ideilor, spune-mi ca viața mea va continua să existe!

Urca-vor la cer noi piramide de ceață, noi imnuri de slava ca niște lame de sticlă. Pentru mine măscăriciul săruta oglinda, pentru mine moare trist iarba. Vino și spune-mi, strălucește-mi în umăr, în frunte, deasupra, oricât de lipsit de înțeles ar părea faptul că foștii veterani dormitează prin parcurile orașului și că biserica Sf. Gheorghe stă în același loc, electrificată.

Sunt și eu un june

Tu ai putea îndupleca o nouă era glaciară – cu șarmul tău ai putea face ocolul pământului în optzeci de zile...

Eu aici sunt un june – un posibil coriolan drăgănescu încălecat pe-o statuie de vorbe mici, lunecoase. Și trecut prin rubrici mondene. Prin cearșafuri cu monograma.


Prin ghete cu capace,/ ori prin raza cavalerilor Apocalipsei. Prin ciur și dirmon, – misionar al frumuseții și al fumurilor deșertăciunii...

Ca o gură cu mansarde flămânde. Ca un lup ce revine la oile sale. La scufița inimii care bate vai și lunci lovindu-le cu sălbăticie peste gură / peste botul lor de verdeață obraznică.

Și fiecare cuvânt de-al meu e un lac încărcat cu yacht-uri de plăcere – și de gânduri ascunse / înflorind în jurul gleznelor tale ca niște brățări de neliniște.

Sunt și eu un june, – o parte din viață o trăiesc în numele tău. Dar tu dansezi / tu bei limonadă – în urma ta, turnul din Pisa se-ndreaptă pe calea cea bună. Tu îi înflăcărezi și pe zei. Și tot tu le dai câte un pumn după ceafă. În rinichi / în ficat... În rațiunea lor de a exista. În răsuflarea ta de alcool se îmbată toți camionagiii Sfântului Duh!

Eu aici sunt un june. O balena alba într-un estuar de liniște. Un superstar – Un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Și de Blue-Jeans. Un misionar al spațiilor verzi, democratice. Un obiectiv survolabil... Un individ / adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri. Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură. Și motociclismul / autostopul – și budismul Zen. Adică nimic...

Sunt și eu un june. Hei, fraților – uitați-vă și la mine!...

Stare de spiritTrec secundele cu felinare de ceață (în numele lor voi trăi, voi trăi) cu capul înfipt în norii de gheață ai anului două mii. Pe strada vor crește îmbătrânind pe asfalt oameni de fier, cruciade de copii purtați încet, cu capetele retezate de muzicanții anului două mii...

Ah, întâmplările lui nicăieri și niciodată amintiri albastre și roșii vor fi săpate-ntr-o coală înaltă de piatră pentru zeii anului două mii. Tinerețea mea va arde cu flacără albastră în orașul părăsit de stafii – unde ne surâdeau cazând de la ferestre manechinele anului două mii.

Într-o casă cu pereții de sticlă tu mă-ntrebai: ce va fi,


ce va fi?... Bufonul râdea pictând pe lătratul câinelui tristețea anului două mii.

1, 2, 3 sau fapt divers la Vladivostok

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei eu aș mai fi rămas, tu ai mai fi rămas în orașul cu lame de ras și tot felul de istorii secrete pentru sergenții de pe biciclete... Infanta lăsase o lumină albastră să cadă de foarte sus, de la fereastră Mai repede – îi strig – mai repede că n-am noroc (Oh, cât de frig e la Vladivostok)

Mai stai, nu pleca în zadar – strigase mătușa din samovar. Am închis robinetul și-am aprins iasca: Cum e vremea în Alaska?

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei și-o groapa cu lei, – dar Infanta era cu contesa la Odessa.

Nichel lui Nicolae Manolescu

Această ora e atât de târzie încât pare că-și sprijină fragilitatea pe boturile ascuțite ale ogarilor.

Nimic nu e real – dar ce e adevărat? Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă. Poate această tristețe care nu-mi seamănă. (Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de pasăre sub cuțitul cald al măcelarului). Dar ce e adevărat?

Nichel, nichel, cât mai mult nichel în apropierea dumneavoastră! Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort într-un război disperat și absurd.

Nimic nu e real – urlă aerul alunecând pe lângă mine. Învârtind mecanismul, biela, manivela un soare albastru își sprijină în iarbă mecanismul absurd, biela, manivela.

Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte congelate cu grija pentru alte secole.

Nichel, nichel, cât mai mult nichel în apropierea dumneavoastră! Nimic nu e real. Nichel, nichel, cât mai mult nichel.

Nu mai îmi pare nimic


Nu mai îmi pare nimic prin groapa fumegândă a orașului ca o umbră a trecut bufonul acestei amieze izbindu-se de pereții unei stări de spirit trecătoare (și femeile din micul magazin au închis pleoapele până la genunchi). Desigur ne legănam cu toți pe o impresie minunată La Belle Epoque unde adevărul se ascunde pe după fustele colorate ale silabelor – zâmbete de ghips și laude pentru mine care nu înțeleg nimic (pentru mine care în aceasta seară voi patina din memorie pe gheața nehotărâta a unei stări de spirit) pregătit să intru pe de-a-ntregul în conștiința mașinilor unelte – muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare muzica lor, muzica lor, muzica lor... Cette musique je sais bien mais les paroles Que disaient au juste les paroles Imbécile.

Requiem Taica-meu și-a vândut și apa din fântâna ca să mă scape de singurătate (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează la stația de benzină), și cu toate astea ne simțeam cu toții ca într-un ascensor oprit între etaje (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor) și singuri, apăsând, apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele izbindu-ne de pereți ca fluturii, noaptea, de lună.

Viața își continua cursul normal într-o tăcere întreruptă numai de zgomotul cocoșilor de tinichea răsuciți de vint pe acoperișuri.

Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimțire de iarnă (și fetele din colțul străzii, ascuțite ca niște trâmbițe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu...).

Nici un anotimp, doar acesta (apăsând, apăsând pe butoane, izbindu-ne de pereți), nici o alta liniște, doar a mea.

Apoi veniți voi, încăperi prea înguste pentru a fi bântuite de stafii, acoperiți-mă, voi, urși polari, fantasme, veniți și adăpostiți-mă de vocea cu care îmi strig tăcerea pe nume.


din Biografie sumară (1999)

În centrul transmisiei

Seara îţi sângerează guraşi te agiţi freneticîn cercul necesităţii taleîn dormitorul fără ferestreîn timp ce popoare întregi privescfrumoasele tablouri, turevezi paşii tinereşticu ochii întredeschişi în final:nu ideea susţinătoare, dar acea imobilărafală care te pretinde în totalitate îţi cere versiunea exactă şi exactulînceput de la capăt, ţi-l cere în întregimeîn timp ce te învârteai la doar un centimetrude corpuri şi erai ceea ce rămâne mutcând două persoane se vor despărţi curândcât de puţină viaţă rămâne într-un saluttu erai acest lucru.

Semifinală

Doxa mă întreabă pentru cine o să votez. Vocea e a unui baiat care, de cealaltă parte, respiră. Nu ştiuce seninătate în ruină. Totul se întoarce aici, frontiera locului. Acel nevorbitde cuie pe pământ. Profesorul D’Amato explicaun pronume... nemo: nimeni, non nemo: cinevanimeni nu va ajunge până dincolo de vene, e simplu, copii. Cinevaa dispărut sau nu mai dă nici o veste. Poştaşulmă sfătuieşte să mă uit mai bine în cutie,chiar şi în cea alăturată. O să mă uit. Neminemexcepi diem: în nici o zi nu am făcut excepţie.A muri este deci a pierde până şi moartea, infinitulprezent, nici un apel, nici o muzică a unei chemări personale. Dincolo de venele care au fostritual şi sălaş, miligram şi anunţ, urlet infinitde bucurie şi de ajutor, nimeni vreodatăîn afară de aceste vene. E simplu, copii, nimeni.

Hidroport

Băiatul care se aruncăÎntr-un crawl puternic şi se loveşte de o piatră…… şuviţa însângerată …… tinereţea lua formaunui pas obscur, a unui trandafiratârnat la fereastră“salvează-mă, tată, de această oră dureroasă”lumea urca, cobora, căutao sfoară, un lucru oarecare, scuipa, arunca în apăbatista, fiecare şuşotea la urechea celuilalt, ziceaDoamne nu mai are nici o dorinţăcândva îi era frig, Doamne, întindeabraţele pentru a îmbrăca


un palton, primul, chiar şi pe acestacare e vechi, uite, atinge-l, păstrează-l chiar…un palton, înţelegi, nu velurilecoborâte din cer, dar acesta,al meu, chiar şi paltonul meu.

Hartă mută

Intrăm acum în ultima zi, în farmaciaîn care chipul său alb şi fără pace nu răspunde la salutulgardianului nocturn: chipul însetat nu pot să trec peste el,e acelaşi pe care cândva îl numeam iubire, aiciîn ceaţa de la Comasina.Mergem mai departe către un geam. Apoi eaaruncă într-un coş de gunoi orarul şi ochelarii,îşi dă jos puloverul albastru, mi-l întinde tăcută.“De ce faci asta?”“Pentru că aşa sunt eu”, răspunde o formă dură a vocii,o durere care seamănădoar cu ea însăşi. “Pentru că eu…… nici nu lua, nici nu da”. Se produc cuvinte în sânge, ochi care se zbat de neonîngheţaţi, inteligenţi şi de neconsolatmâini care desenează pe geam îngerul păzitorşi îngerul imparţial, cinci degete cuprinse de un fir,ideea susţinătoare a nimicului, gâtul încă fierbinte.

“Viaţă, care nu eşti doar viaţă şi te amestecicu multe fiinţe înainte să devii a noastră…… viaţă, chiar tu vrei să-i dai un final îngheţat, chiar aici, unde aniise caută într-un metru de-asfalt…”

Întrerupem antologiaşi pledoaria bătăilor inimii. Punem exact la locul lorfaptele şi cuvintele. Acest lucru,acesta îmi e posibil. La trei dimineaţane oprirăm în faţa unui chioşc, cerurăm două pahare de vin roşu. Vru să plătească ea. Apoiîmi ceru să o însoţesc acasă, pe strada Vallazze.Cuvintele se înţelegeau şi gura nu mai era legată. “Unde ai fosttoată viaţa mea”. Milano devine din nou mutşi infinit, dispare o dată cu ea, într-un loc întunecatşi umed care îi topeşte până şi numele,se afundă în sânge fără muzică. Dar o să devenim,împreună o să devenim acel plânspe care o poezie nu a putut să îl spună, acum îl vezişi o să-l văd şi eu… o să-l vedem,acum o să-l vedem… o să-l vedem toţi… acum…… acum că suntem pe punctul de-a renaşte.

din Tema despărţirii (2005)

***

Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În deşertul unei grădini are loc mângâierea, umbra înmuiată ce invadă frunza, acum fără judecată,spaţiul absolut al unei lacrimi. O clipă în echilibru între două nume avansă catre noi,


se făcu luminoasă, se odihni respirând pe piept,pe marea prezenţă necunoscută. Moarte fu acea năruire a liniilor, noi acolo şi gestul pretutindeni,noi dispersaţi în tensiunile supreme ale verii,noi între oase şi esenţa pământului.

***

Nu mai e dat. Plânsul care se transformaîntr-un râs dement, nopţile petrecute alergând pe strada Crescenzago, urmărind un neonal unui chiosc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră emoţia aşteptării miezului nopţii, aşteptării până ce miezul nopţii intră în adevăratul tumult,în frenezia dintotdeauna, dintotdeauna. Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singurămoartea, câteva obsesiile, câteva nopţile de amor, câteva săruturile, câteva străzilecare ne poartă afară din noi, câteva poeziile.

***

Totul era deja pe drum. De atunci în prezent. Tot timpul, luminos, atingea buzele. Toate respiraţiile se adunau în serie. Umbrele din Lambrate închiseră uşa. Întreaga cameră, absorbită, deveni primul fâlfâit. Negrul părului tău împotriva galbenului ultimei raze. De atunci în prezent. Era prima zi de vară. Tăcerea umplea fruntea. Totul era deja pe drum, de atunci, totul era aici, unicşi pierdut, al nostru şi de demult, arzător. Totul cerea să fie aşteptat, să se întoarcă la numele său real.

***

Mă saluţi, încă o dată, simţi că poţi pierde codul terestru, demola nucleul, cufunda întunericul. Mergi la duş. Aminteşti un 9 si 80 corpului liber,o primăvară a pielii, o diagonală perfectă. Din coşmar extragi un ac de păr, îţi tai părul, porţi căciulă, cere doar să fii cruţată. ***

Acum s-a stricat ordinea, acumte apropii de cameră şi staigoală întreaga vară, cu mânarotind la infinit clanţa.

***

Când pe un chip dorit se vede semnulprea multor sezoane şi o venă prea întunecatăse întinde în cameră, când inciziilevieţii ajung în mulţimi şi sângele încetineşteîn încheieturile pe care le-am strâns până în zorii zilei,atunci nu e doar faptul că acolo marele curent


se opreşte, atunci e noapte, e noapte pe fiecare chippe care l-am iubit.

din Acea pătrundere în întunecimea curţilor (2010)

***

Era întuneric. Mijlocul lui august era întunecatprecum corpul nud. Nu puteam să găsesc nici odihnă nici mişcare: doar bătaiade sânge pe buze. Întunericul venise de la respiraţia deschisă, de la săgeata cu aripice intră în lume. Întunericul era acolo. Era acolo, în vârful primei căderi, era eu însumi,acest frig care, peste secole, îmi vorbeşte.

***

Pentru Viviana Nicodemo

Am aflat, a mea prietenă,că ai ajuns la o limită. Şi euîn intervalele unei singure şi mari morţidormeam între cabanele unde se adunau iarnacu vorbele divizate şi densitatea ideilor: intra un parfum de stafide şi zăpadaîntâlnirii a simţitnoaptea mea într-a ta.

***

Iată acrobatul nopţii, corpulfără nimic, o incizieîn aer, doar o tragerede fosfor: îşi aruncă smeraldulspre ultima avere, se apropie de înmormântaţiindică fiecăruia drumul. Terra aparţinecelui ce a abandonat-o.

***

E târziu categoric. Viaţa, cu PIN-ul ei pierdut, pluteşte nesigur pe străzi şi se gândeşte la toată dragostea promisă. Ce aşteaptă de la mine? Unde bate inima pierduţilor? Este aceasta destinaţia misterioasă a ceea ce trăieşte? Casa se îndepărtează de reşedinţe, totul e încredinţat evidenţei sfârşitului, totul e uitat… ... dar silaba ce strângea gâtul e aceasta.


#primulset mâinile și picioarele reci - totul începe cu o dezintegrare a lucrurilor la care ai ținut mașina de tuns străpunge scalpul fără să lase urme - eram pus în fața unor alegeri dificile

mâinile și picioarele un complex rezidențial la cheie mirajul unei cascade sud-americane şi tot acolo am vorbit pentru prima dată neerlandeza cu ușurința papei ioan paul al II-lea. #antivirus priveşte partea bună a lucrurilor ásha se hotărăşte să iasă din zona de confort pen-tru câteva minute

- toate serverele au picat - (cum aş putea să îţi explic zona de conforte ca în matrix într-o oarecare măsurănumai că tu alegi pastila albastrăîn locul pastilei roşiizona de confort e ciocolatamâncată târziu în noapte) ásha are mâinile şi picioarele reci ásha nu foloseşte niciodată machiaj nici când coboară nici când visează că prinde fluturi un medic i-a povestit despre sindromul raynaud ásha a zâmbit politicos şi a mers mai departe #anders şi tot atunci am văzut pentru prima oară un început de film rusesc multe cadre lungi muzică de trompetă în surdină


te priveam dintr-un unghi mort aveai ochi migdalaţi eram contemporani cu primăvara arabă şi asta te făcea fericitănu există niciun dubiu într-o zi o vei cunoaşte pe ásha două biciclete în trafalgar square un teren necunoscut lunetistul ratează ţinta imediat este ucis de un alt lunetist - the revolution won’t be televised, but will be tweeted (news.cnet.com) - ásha preferă culorile vii şi rochiile cu paiete ásha nu face diferenţa între marxism şi comunismul cu faţă umană #worldsincollision

cum se naşte violenţa în câmp deschisde unde pleacă mişcarea de rotaţie şicare sunt predicţiile astralepentru lunile de varăce facem pentru a evita fiziologia meduzei

#descoperă

de acum înainte îţi vei începe ziua cu jazz fusion şi blues cumva ai înţeles că descoperă america nu mai e de actualitate - kazim urmăreşte ştirile în fiecare seară kazim nu înţelege de ce inginerii aleg câteodată poezia astăzi kazim a tradus cuvântul revoltă în cincisprezece limbi - ásha crede că oraşele mari vor sufoca deşertul/ásha împlineşte douăzeci şi doi/ #breivik

şi totuşi dunele ne ghidează paşii cuvintele dislocă diademe (între noi) atracţiaunei maşini-capcană teama sufocării la nouăzeci de grade

- un transport ilegal de arme părăseşte cu o destinaţie precisă -

kazim/efectul placebo și zece duble turnate/

- în piaţa taksim suporterii protestează împotriva deciziei uefa -

#erdoğan

încearcă să-ţi aminteşti

jocul măştilor și sonata aceea pentru pian şi patine

priveşte lumea din perspectiva mercenarului(ochii ashei cercetează runele în visde la unabomber încoace nimic notabil)

kazim îl redescoperă pe bacherdoğan pe engels


O şipcă

În mintea mea parcă-a trosnit o șipcăde aici și distorsionarea unor amintiricofetăriile în care ne pierdeam timpulle-am aliniat pe toate ca pe-un tren multicolorsenzația de subțiere a fotografiilor ce-mi trec prin minteam iluzia că sunt bogat deși nu am niciun banoamenii mă privesc ca o insinuareîmi zic că ei știu ce scriu altfel nu văd cumtu dormi și parcă din visul tău mă aprobiazi-noapte m-ai luat în brațe deși nu ne vorbim de ieripare a fi dimineață bănuiesc că soarele simuleazăpomul din fața casei nu are umbră păsările încă nu s-au trezitși-n mintea mea parcă s-a rupt ceva.

O poezie cu toate cuvintele

Am urmărit-o îndeaproape din umbrămișcările ei obsesive din degete ca și cum ar gândi o orchestră începând cu începutul și sfârșitul concomitentca și cum ar țese o poezie cu toate cuvinteleapoi prin mișcări de puzzle ar lua o formă divinitatea o agasează însăși fiul vorbește în dodiidemonii sunt niște clarvăzători și profețide la ei vine și poezia.

Autobuzul

Șoferul autobuzului nu îmi cere biletulîi dau bună ziua și mă uit la el ca și cum aș avea


când nu am chef de vorbă îmi trag piciorul după minepână și cele mai obosite babe îmi cedează loculapoi alerg pe lângă autobuz să prind trenul.

Nu mai ştii

Primele semne de nebunie apar când nu mai știi cât e ceasulte simți urmărit din toate părțilete uiți discret pe geam și observi că e deja searăte trezești privind tavanulnu știi dacă faci asta de câteva secunde sau de câteva orete gândeai profund la ceva sau la mai multe nu mai știi la ce te gândeaiîi faci o cafea îți spune că e patru dimineațate rugase pe la opt seara.

Te fac marmeladă

Ţi-am zis să nu mai porți rochii fundițe buline alunițesă nu mai mergi agale la vale să nu mai vorbești cu nimeni de mine cu mine de nimeni

să nu-ți mai cumperi sacoșe brioșe expirate pe terminatenu mai plânge cățeii purceii pisicii aricii acasă pe stradă-n tramvai la gunoi la coadă-n metrou

te dau de pereți te trag pe trotuare-n canale din canale pe stradă te fac marmeladăstai jos nu plânge ridică-te ajunge scuipă cu sânge.

Un fir

Am atins calea de mijloc și m-am oprit acoloo stare de vidca o lehamite urmată de nepăsareîntr-o încercare de-a tresări într-un impuls amorțitnu mă emoționează nimic stările mi-au rămas înfundate-n-tr-un filtruam pierdut noțiunea de urât și frumosde care oricum nu eram sigurmă simt ca o rezonanță înfundatăpercepută doar pe-o frecvență parcă mi s-a rupt un fir între suprafață și subconștientca și cum aș respira sub apă și mi s-ar părea naturalo stare pe care mi-o voi amintinu are de-a face cu euforia și nici cu plăcereacineva îmi descrisese această staresă nu fii nici vesel nici tristca un psihopat închipuit de necunoscători.

Dâre de scrum

Mă obișnuisem cu întunericul luna se ridicasepeste blocurile turn așezate ca o fortăreațăo vedeam mare în geamul unei garsoniere reflecția ei îmi dezvăluise covorul de chiștoace de la picioarece crescuse-n balta de flegmebănuiam că dacă le vor mătura se vor forma dâre negre de la scrum


și vor fi obligați să spele dacă nu s-aștepte prima ploaieluna trecuse mai departe mi-am aprins iar o țigarăîn plan îndepărtat am reușit să disting două silueteerau niște puști nu aveau mai mult de zece aniunul urcat pe umerii celuilalt încerca să intre pe-un geamuitat deschis la magazinul alimentar unde se vindeau și țigăriliniștea cartierului a fost întreruptă de zgomotul geamului spartde acel copil din interior nereușind să sară înapoiapoi întunericul de luminile de la apartamente ce se aprindeau pe rândsoarele parcă auzise și el se trezea de undeva din stângaam plecat printre blocuri spre strada principalăniște bătrâni formaseră o coadă maresă-și plătească taxele pentru ultima dată.

Reverie Dormeam cineva bătea tare la ușă am deschis erau o grămadă de oameni înșirați pe scări au dat buzna peste mine în casă primul a deschis ușa de la baie și s-a aruncat în cadă apoi s-au aruncat toți pe rând când m-am uitat nu rămăsese decât apa învolburată.

O staţie în plus

De câteva zile mi-am luat vacanțăcredeam că am să scriu mai multîn fiecare dimineață scriam în trenpe drum înspre serviciueram singur cu mine printre oamenicâteodată mergeam o stație în plusnici nu îmi dădeam seamaadevărata mea singurătate o găsescprin repulsia față de aglomerațiemă simt ca pe un noram în fața mea mai multe sertarede unde-mi pot alege o stare de spiritsau un miros anumeunde-mi imaginez câteva versuri mă gândeam să plec cu trenul în fiecare zifără să știu unde.

Nici azi nu am noroc

Coboram treptele două câte două să am noroccanale cu o gaură sau cu douăînainte de gara cu carouri alb-negruazi îmi alesesem să calc pe cele negrenu trebuia să ating prima treaptă a trenuluiașteptam să cobor unde jocul devenea complextrebuia să clipesc din doi în doi trecători în timp ce număramdacă treceau pe număr impar aveam ghinionniciodată nu am reușit să câștignici măcar aziam uitat să țin degetele încrucișate.


anti-enthuziastă

principala mea funcție de purtător de corpîmbrăcat cu gustafostadusă la cunoștințăînorașulnou

aurmatmaigreulexactașa cum prevestisemîn a doualună din varăampăstratcostumul de baiecredeamcă o săținădecaldm-am schimbat de cămașă sub un becchiorpe moonlight sonatafărăsățin de șase * I’ll dress my ass with the latest fashion*

casă nu înnebunescmi-am crescutglicemiaîn cascade de pepsifărăporte-bonheuramieșitnemachiatăte-am căutatînlungulși-n latulcopoului

undefaimoasa mea memoriedescurtădurată s-a confundat cu o patăalbăvenită din copacipentrucă n-am luatlecitina de la tatabunsfătuitortataelștiecelmai bine cum că

maria is a good girlalansatmareleapel de intereshaidețimobilizareasăfurămrestulstatuilorsămutilămșiteiulăstacincimetricubi de pâinesă ne ținem de mâini lafinal

membrele amputate săaplaudesingure


baladaluilascăr

pelascărxnumere de case care nu încălzescpenimenipelascăr nu ajuțibătrânicavenind de la piațănutucopii cu ADH orimașinuțeteleghidate/ baloane cu heliu

pelascărefrontul de rezistență IROlocatariiîșitragpașiiperândsfidândinerțiaîșicontabilizeazăfiecareporțialui de timpcanișteolivertwriști

pelascărsemăturăfrunzele cu toțiăștiape care i-am căratzilnicîngânddardegeabanu i-a călcatpetreceredacăîncămăstrâng cu dinții de haină

pelascărcatargi e pastilaluată de treioripezicucămin cu tot cu ciorile de la ora 7cuvinulfiertpebaniiluia,v,etc. cu protestele de la universitate(roșia nu-i departe de iași)cuarabiicu doamna homelesscugândulcăanastasia e binemersi la bucureșticu halatulalb la vederecuasteacualteledovadacătratamentul merge minunat-azipisicile de la 51 s-au decisînsfârșittipa e anu’ntâi

pelascărera o zi de octombriecând am cunoscut-o maiauzisem de eaparcă mi-a zis nice to meet youmy name is so-li-tudeamfăcutschimbdenumereacumștiu - cu siguranțăvomieși tot anul la cafea

meșa

dinpatulpreamicîțisprijinipicioarelepedușumeasomnul de veghe nu temaicautăîlții un etajmaijospentru tine. darlasă-l săvină

înghițeamperupte la anestezicșicevasângecaldmetrul de ațăchirurgicalăsugrumândstomaculblitz intermitentînochi/ da dadaîncă un cazclasatînarhive

salivaacrășicopilulîndârjitsuntojumătate de gurăca a angelineijolie

nuaș fi deschisochiidarștiamsigur nu s-a terminatviața super cuminuni super chiartotu’ e super pentrucă e cu detoatetocmai de-astaașputeamuriacum


Zile cu roşu în calendar ***Feţe ca nişte bonuri de plată de la magazin,o fată frumoasă se apleacă şi-i întinde nişte mărunţiş unui cerşetor,părul ei lung îi atinge faţa,un bătrîn trece în grabă pe lîngă mine şiscuipă un bilet de troleibuz;în birou, număr zilele cu roşu în calendarmăsurînd un pas statistic,şeful mă cheamă în oficiul său şi începe să-mi vorbeascăfixînud-şi privirea la picioarele melede parcă acolo ar avea loc o scurgere de ulei. *** M-am pus să caut pe net strip cluburi prin chişinău,am intrat pe site-ul unui clubşi m-am uitat la pozele fetelor disponibile,cu toate aveau privirea aia,de parcă le-au făcut poza îndată ceau fost aduse de traficanţi. *** Un respondent care şopteşte, a lehamite,un răspuns la întîmplarece se strecoară în chestionar


şi care, ulterior, va servi ca fundamentpentru deciziile în cadrul instituţiilor majore.

*** Aştept ca organele, dacă mai sunt bune de ceva,să fie donate,le merită, mai mult decît mine, oricine.În una din zilele alea, m-a fugărit un demonprin tot oraşul, pînă la amiază,cînd am reuşit să ajung acasă.Singur, în cameră, holbîndu-măla hainele agăţate în cuiercare grozav de bine seamănă cu nişte colegi de cameră -iată cît de aproape am fost, în ultimele săptămîni,de ceea ce se cheamă „a fi printre oameni” –am vegheat lîngă geam cum se duce restul zileila fel ca o iubităcare mi-a spus că a început să şi-o tragă cu altul. *** La şcoala auto ne-au învăţat cămotorul automobilului care îşi areo piesă dislocată,începe să se roadă,se întîmplă gradat,cu cîţiva milimetri în fiecare zipînă acesta se distruge cu totul.

o vietate folositoare la 1.45 noaptea

Vecinul meu. Pur şi simplu nu mai poate dormi. Îşi aprinde lumina în curte, ia lopata şi se apucă de strîns bălegarul de la vaci. Vecinul meu are 2 vaci, un viţel, câteva găini şi vreo 30 de pui îndesaţi într-un pod. Destup prima sticlă de bere şi în timp ce-o golesc ciulesc urechea şi prind ultimele lopeţi de bălegar vărsat în roabă, cunosc roaba aia, am carat şi eu cu dânsa. După ce-mi destup a 2-a sticla şi mai stau pe net, vecinul meu rade cu hîrleţul găinaţul de la pui, apoi se apucă de tăiat lemne cu toporul. Îmi amintesc de cîinii bătrîni pe care i-a alungat de acasă, de puii bolnavi ce i-a îndesat de vii într-o sacoşă şi i-a aruncat în tufişuri. Mi-a povestit cum stau lucrurile, aici, la sat, nu există milă faţă de vietăţile nefolositoare, o învăţătură transmisă din generaţii, s-a păstrat intactă, funcţionează. Vecinul meu. Încercînd din greu să pară o vietate folositoare la 1.45 noaptea. Îmi stîng lumina şi mă bag în aşternuturi ascultînd mai departe sunetul neostenit al toporului despicînd lemne. Îmi spun: “vezi, vezi? funcţionează.”


şeful meu vrea să-mi afle planurile La job, mă aşez la masa mea şi-mi pun radioul pe itunes,acelaşi soundtrack fututpe 100 hitz.com,cu reclamele lor despre tipii care iau prînzul la Buffalo Billşi se uită la un meci în slow motionca să dureze mai mult.Încerc cu dificultate să-mi amintescporţiuni din viaţa mea dinainte de a lucra aici,porţiuni moarte, înlăturate din corpul unui pacientde la etajul 2, unde viaţa are loc în slow motion. Şeful meu se face comod pe scaunulde lîngă mine anunţîndu-mă că e timpulsă purtăm o conversaţie,vrea să-mi afle planurile.Îmi zice că mă vrea în compania sape termen lungşi că nu are de gînd să angajeze persoane noi.Îmi zice că e ceva în neregulă cu celălaltdeveloper al nostru,mintea sa pur şi simplu nu-i aici.„ai citit haruki murakami?” – îl întreb,„nu.”„are nişte povestiri interesante despre oameniai căror minte nu-i aici” –şeful mă priveşte suspicios în timp ce eu continuisă ascult acelaşi soundtrack programat după grafic. A doua zi am urcat în Orhei-Chişinăucare a luat toţi pasagerii de prin satele vecineşi şoferul microbuzului local i-a blocat drumul,a coborît, a deschis portiera de la microbuzul nostruşi l-a apucat de gît pe şofer urlînd:„tu ai grafic pe aici băi, ai grafic?!îmi iei toţi pasagerii din satul meu blea,pentru astaîţi beau sîngele na!”

build succeed pentru durere Dacă aş putea face să nu dorm,pînă la 3 noaptea îmi reuşeşte,îmi fac creierul să înţeleagă, cît de puţin,lumea de afară, fără tine aici.Dimineaţa, observ în oglindă zgîrîieturipe partea stîngă a pieptului.Inima funcţionează neîntrerupt pe acelaşi cod,dînd de fiecare dată build succeed pentru durere,băgîndu-mă în timpul nopţii într-o cameră de gazare.Dimineaţa, desluşesc în oglindă pe partea stîngă a pieptuluisigla nazistă la fel ca latipul din american history x.


***probabil acoperișurile de pe care ne mutilam zborul (și/ sau genunchii)nu se mai întâmplă tot acolohârtie pentru avioane sau mai tragic fum.ori tot acoperișuri daraltele provizorii pentru sufletele friguroase din grădini

dacă rămâneam spânzurați în copilărienu ne mai scriam pe sub bretonsudalme ca pentru hippioți cu fuste (nu că n-am purta)

prea fanteziști pentru vârsta noastrăîmperecheam zei de hârtie cum ne tăia capu` desenam afrodite cu mustațăbidimensional căci nu știam efecte de umbră nici alexandru mitrunu știa

sau îți aduci aminte ne frângeam coloana dar nu în scopuri creștinești cum era normal ci pentru că dealurile o aveau p`aia de dinozaur și noi nu

acum ne legăm genele de picioare și ne ia somnul ca pe niște șireturi de pantof

***pe patul tău fără să se fi întâmplat ceva întrefac scenarii despre cum să baby i`m gonna leave youîți număr poriite-aseamăn unei citrice șterseîmi plimb cum bețivul depresiv își plimbă degetul pe buza paharului


îmi plimb obrazul pe tineai haine asprete compar cu o scamăinvoluntardin buricul unei statuinimic dincolo de statuie și de-aceea plec

***pământul se vinde la pungă și se pune la flori

probabil el încă marchează cu roșu-n atlasemișcări rutinante din șoldurica pulsul

rotație vs. revoluție vs. noidoar că toate-n pungi diferite cu etichete diferite

***femeia de lângă mine poartă perucă și pielemai albă pe gât decât pe pomețifemeia de lângă e plastic chinezesc și eu nu pot altceva așa că râdcând pleacă mă uit în altă parte ca să nu se despartă de minestau în 41 aproape de noaptefumez plasticca într-un videoclip ieftin

*** ăsta nu e un poem miros insomniac de acetonă din nu știu cât la sută benzen & co. și nu șterge nicio urmă de culoare roșie aici se termină bucata asta din mine mâine alta până voi ramâne o bucată de ceva ce-ar merge pe post de breloc și-ai să mă îngrămădești prin buzunare de uitat n-ai cum cheile le porți cu tine tot timpul și de fiecare dată vei deschide ușa iar eu voi mirosi a acetonă dar ăsta nu e un poem e despre noi și acetonă

*** mi s-au găurit buzunarele paltonului știam că are să se facă frig că voi fi devenit de piatră în aceeași ordine de idei fără să ne fi vorbit dinainte imprimam mariajul în zidul catacombeic+g egal (ceva indescifrabil după semnul egalarheologiinapți să traducă)


când aburul de pe geamuri avea tendințe din ce în ce mai evidente să se facă apă credeam că vine potopul pretext ca să devii proverbul meu mesianic

***mi se zicea la naștere că-s omdin os și sufletîn proporții diferite ca la amfetaminerâdeam și sugeram drăgălaș să mi se schimbe scutecul

când maică-mea mă-ndesa cu mâncareîmi răsuceam gâtulpână când păcătuiam sărutând lingura

mi se mai tăia uneori buza inferioarăo dădeam în melodrameca și cum telenovelele maică-mii se difuzau în măruntaiele mele

mi se zicea că-s om că e nevoie de cenușă ca să spăl asta. și sunt

***toate mă duceau cu gândul la șantierul instaurat între elasticelefibre miocardice

mă așteptai înfriguratștiind că ăsta era un alt decembrie compromisfără nimic bun de întâmplat

apoi m-ai adăpostit prin mâneciprintre degeteiar eu cu mirosul meu ne-am tatuat în cusăturile hainelor

eram amari

distanță cât un bilet de-autobuz ne separă în timp ce se construiesc alte și alte șantiere și se schimbă turele de muncitori

*** tot cred că patul își pictează oamenii ca să nu se simtă singur între atâția pereți cel mai bine îi ies trupurile înfrigurat uneori abuzează de roșu dar e un artist capabil în rest

*** wake me up when the winter really ends trece prin minte ca vagoanele de marfar un vers idiot l-am auzit năucă în decembrie când străzile miroseau uman a nimic nimic cu finalitate oricum


Dincolo de adulatorii bigoţi şi câţiva contestatori (care cerșesc o cură de tinichea, prin șocul negării ridicole), cel care l-a pro-iectat în mit, cu argumentul erudiției cople-șitoare, a fost George Călinescu, al cărui text din finalul...simfoniei critice, „Viața lui Mihai Eminescu”, sună mai fascinant decât orice legendă a Olimpului: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depăr-tări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”1.

Ni-i greu să ni-l închipuim pe terestru Eminescu conțopist la Cernăuți, sufleurul unor trupe de teatru, student la Viena, cu dor de acasă, inspector școlar prin satele Moldovei, visător pe prispa bojdeucii lui Creangă, îndră-gostit perpetuu, dârdâind de frig „pe lângă plopii fără soț”, truditor la „Timpul”, clamân-du-și de unul singur poemele, aruncat într-o cămașă de forță și umilit prin subscripții publi-ce, fiindcă statul își exersa indiferența.

Eminescu a fost norocul nostru și al 1 ��o�� lin��u� Viaţa lui Mihai Eminescu� Editu�a S�mn� ��t�mi�� Bu�u��ti� �0�� 65�

limbii române, iar prețul a fost tocmai propriul lui nenoroc, care l-a însoțit în cei aproape 8 luștri de viață, cu sfârșit martiric. „Telegraful


român” din Sibiu, în iunie 1865, a salutat pre-zența trupei Tardini la Brașov, invitată și la Sibiu: „Vom fi norociți a vedea și aici un teatru românesc”. Printre mesagerii norocului figura și pribeagul copil din Ipotești.

În romanul „Geniu pustiu” o secven-ță redă traiul laolaltă a școlarilor din Blaj, la văduva Jensoaie, cu aprige turniruri de noroc: „pe când colegii mei jucau cărți, râdeau, beau și povesteau anecdote, care mai de care mai frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de popi, eu îmi mâncam viața cu capul așezat în mâini, cu coatele rezemate de marginea mesei și citind romanțe fioroase și fantastice , care-mi iritau creierii”2.

Cum banii trimiși de tatăl lui n-au ajuns la timp, el va pleca din Blaj, nu înainte de a-i dărui o carte în germană „fratelui” Gregoriu Dragosiu, în semn de mulțumire pentru ajutor (pe care improvizase niște strofe „spre suveni-re”, terminate în cheie sumbră: „Când plângi de soarta-ți trist, părăsit, / Gândește atuncea și tu la mine, / Nici eu în lume n-o duc mai bine / Și eu sunt frate nenorocit!”3. Cel nenorocit (desigur, fără de noroc) semna pe atunci M. G. Eminescu din Ipotești. La banchetul trupei Pascali din Sibiu, n-a trecut neobservată pre-zența unui tânăr „ce semăna a fi și el actor”. Privirea Luceafărului e descrisă de fericele Alcsandri, ca fiind reflectată din „ochi mari, fără de noroc”. Iată metafizica morții în textele grave eminesciene: „Căci, dacă ne-nchipuim

� �i�ai Emin��u� Geniu pustiu� Editu�a �it��a� ��i�in�u� �998� �� 75�3 �i�ai Emin��u� Opera poetică� Ediţia a ��a ��zut�� Editu�a Poli�om� �a�i� �006� �� 85

eternitatea noastră, ca o urnă de loterie, în care stau închise toate formele vieții, e neapărat că în ea se va trage numaidecât odată (și momen-tul acesta e indiferent oricât de depărtat ar fi numărul specific al formei omenești)”4.

Va fi numit în 1874 director al Bibliotecii Centrale din Iași, eveniment biogra-fic despre care el însuși va nota: „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea sin-guratică și dornică de cercetare. Trebuie să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”5. Dar acest noroc va fi de scurtă durată, până la 1 iulie 1875, când a fost numit revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Chiar dacă o fi „încurcat ițele cu primărițele”, cum glumeau junimiștii, poetul se considera totuși nefericit („Și-apoi să plec în lume, / Copil făr’ de noroc”).

Ajuns la București și găzduit două săptămâni în casa lui Maiorescu, nu s-a putut adapta rigorii germane, dar mai ales (cum arăta „divinul critic”) cu Titu, „care își arăta și în acest chip superioritatea și norocul său în viață”6. Chintesența unei vieți fără de noroc este ilustrată de ultima strofă din poemul „Luceafărul”: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”7.

4 �d�m� Opere� �ol� X�� Corespondență. Documentar� �diți� ��iti�� nt�m�iat� d� P��i�iu�� oo�donato�i D��atamaniu� și P�t�u ��ția� Editu�a ��ad�mi�i �omân�� uz�ul �it��atu�ii �omân�� 989� ��795 Ibidem� �� 99�6 ��o�� lin��u� op. cit�� 76� 7 �i�ai Emin��u� Opera poetică. Ediţia a ��a ��zut�� Editu�a Poli�om� �a�i� �006� �� 65�


Eterogen şi paradoxal, adaptat tot tim-pul realităţilor româneşti, atent la nuanţele locale, conservatorismul politic a reprezentat una din-tre direcţiile majore ale modernităţii în România.

Indiscutabil, în niciun moment al exis-tenţei sale, spiritul conservator nu şi-a propus să încadreze realitatea naţională, oricare ar fi ea, în rigorile unui pat procustian. Evolutiv şi deconcentrant, discursul conservator s-a adap-tat, fără a pierde, în tot parcursul acestui proces de mutaţie locală şi de transformare, legătura cu nucleul dur de principii şi de valori care dau mişcării şi eticii conservatoare un profil inconfundabil. Canonul intelectual conserva-tor a presupus, în mod necesar, recursul la prudenţă, gradualism, descentralizare, tradiţie, pledoarie antiutopică, precum şi o autenti-că preţuire a libertăţii1, şi dacă, confruntarea de idei o impunea, un anume reacţionarism2. Conservatorismul românesc a fost oarecum ase-mănător celui european, acesta neînsemnând 1 �on Bul�i� op. cit., �� 46� – 5�5; idem, Conservatori şi conservatorism în România� Editu�a En�i�lo��di�� Bu�u��ti� �000� �� 53� – 635�2 Ibidem� �� 477�

că „se revendică”3 din acesta, el descinzând dintr-o realitate românească specifică4. Clădit, ca şi marile familii conservatoare europene, pe refuzul programatic al ideii de Revoluţie şi pe critica schimbării radicale şi sângeroase, conservatorismul românesc, pe tot timpul exis-tenţei sale, n-a încetat să genereze un proiect de societate, injectând un sens al continuităţii şi prudenţei, fără a ceda unei tentaţii iacobine a saltului în viitor5. Se poate susţine, cu temei, aserţiunea după care conservatorismul româ-nesc a fost unul „de reacţie”6 la convulsiile social-revoluţionare din spaţiul românesc între anii 1821 – 1848, precum şi la spiritul revo-luţionar care străbătuse Europa după 17897.

Aşadar, conservatorismul românesc şi-a definit identitatea doctrinară, recuperând/3 Ibidem� �� 46��4 Ibidem.5 �lad ��o��u� Istoria ideilor politice româneşti, 1369 – 1878� Jon Dumit�u��la�� ün��n� �987� �� 06 – �07�6 Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe� antolo�i�� faţ�� not� int�odu�ti�� biblio��afi� �i indi�i d� �au��nţiu �lad� Editu�a ��mi�a� Bu�u��ti� �006� �� 7 �on Bul�i� Conservatori şi conservatorism în România� �� 534�


însuşindu-şi ideile de antirevoluţionarism şi, cum spuneam mai sus, de reformare prudentă a instituţiilor, de progres natural şi evoluţie organică, de respectare a ordinii şi legalităţii, a tradiţiei şi proprietăţii, adică modelul clasic al lui Edmund Burke8. Fondul doctrinar conserva-tor, cum era şi firesc, s-a îmbogăţit cu noi teme, spre exemplu, teoria maioresciană a formelor fără fond (1868), anunţată încă din scrierile lui Alecu Russo, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Barbu Ştirbei etc. După cum se ştie, teoria for-melor fără fond era, după cum se va sublinia mai încolo, o critică a conservatorilor junimişti (Titu Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti etc.) la adresa imitaţiei fără măsură a unor instituţii occidentale, care nu erau potrivite cu reali-tatea românească. De altfel, teoria menţiona-tă a traversat discursul politic conservator în toate nuanţele sale9, fiind regăsibil deosebit de consistent şi în publicistica eminesciană10.

Încercăm să rezumăm ideile/principiile conservatorismului românesc, după care exis-tenţa unei ordini sociale tradiţionale raţionale dă sens şi valabilitate practică aranjamentelor instituite deliberat. Spiritul politic conservator nu implică un ataşament complet necenzurat faţă de orice tradiţii; el nu presupune o ecuaţie maniheistă (tradiţional = bun; nou = rău). Ideea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacţionară şi nu se bazează pe utopia inversă a reeditării trecutului. Axa conservatorismului nu o constituie supremaţia absolută şi caracte-rul sacrosant al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea tradiţiilor; tradiţiile constituie cadrul indispensabil al funcţionării organismu-lui social. Conservatorismul este un fel special de tradiţionalism, în sensul că tradiţiile legitimea-ză orice formă de orânduire socială (subl. ns., G.M.).

Conservatorismul a însemnat pragma-

8 S�� difi�a�� zi Edmund Bu�k�� Reflecţii asupra Re-voluţiei în Franţa� t�adu�� tudiu int�odu�ti� �i not� d� �i�a�la �za�a��u�in� Editu�a ��mi�a� Bu�u��ti� �000� P�in�i�iil� do�t�in�i �on��atoa�� fili��a Ed� Bu�k�� unt d�taliat� la �ob��t �i�b�t� Conservatorismul� t�adu�� i int�odu�� d� So�in �u��ai� Editu�a Du Styl�� Bu�u��ti� �998� �� 45 – �0�� În ��a �� i��t� �ândi��a �o�ial��oliti�� a lui Ed� Bu�k�� zi �i T��n�� Ball �i �i��a�d Da�� Ideologii politice şi idealul democratic� �diţia a ��a� Editu�a Poli�om� �a�i� �000� �� 0� – �07�9 Sublini�z �oziţia a�ad� Dan B��ind�i� du�� a�� t�o�ia ma�io��ian� a fo�m�lo� f�� fond a� fi a�ut un „�a�a�t�� a��ţiona� �i n��onfo�m ��alit�ţii”� �n Dan B��ind�i� Societatea românească în vremea lui Carol I (1866 – 1876)� �diţia a ��a� ad�u�it� �i ��izuit�� Editu�a Elion� Bu�u��ti� �00�� 80� �0 �i�ai Emin��u �i�ai Emin��u� Observaţii şi teorii istorice� �n Idem� Opere politice� Ediţi� int��al�� al��tuit� �i �n��ijit� d� �a��ian �a�ia S�i�idon� Editu�a Tim�ul� �a�i� �008� �� 785 – 880 �i �� 8�4 – �8�7 (Naţionalii şi cosmopoliţii).

tism politic, manifestând un imens scepticism faţă de mecanismele socio-economice exem-plare. Soluţiile conservatoare sunt adaptative nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică imposibil de atins fără o adaptare la particularităţile locale. Sub acest aspect conser-vatorismul politic românesc a însemnat realism politic, dar şi un neîncetat efort de a-şi păstra atât privilegiile politice, cât şi cele economice11.

S-a afirmat12 despre Junimea că a repre-zentat o veritabilă „structură morală”13 şi că energiile sufleteşti ale membrilor săi s-au gru-pat „după un plan unitar”14 ce „urmărea fina-lităţi comune”15 asupra „tuturor domeniilor culturii”16. Şi totuşi, în pofida acelei structuri junimiste, Junimea nu poate fi tratată monolitic, deoarece, cu mare uşurinţă, putem vorbi de o Junime culturală, precum şi de o Junime politică, între care nu poate fi pus semnul egalităţii17, la care putem adăuga o alta, Junimea masonică18. Junimea, reprezentanţii săi de frunte, intraţi în activitatea politică la 1866, a însemnat un curent politic distinct în partidul conservator şi s-a caracterizat printr-o „acţiune politică coerentă”19 şi pe plan doctrinar. Întrunirea lor într-o socie-tate, Junimea, a membrilor săi marcanţi (Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. P. Carp etc.) s-a făcut în baza ideilor comune împărtăşite, dar şi prin apartenenţa la o anume clasă socială20. Ceea ce-i unea pe junimişti erau ideile în care cre-deau, deoarece „niciodată alcătuirea partidelor politice nu se face pe temeiul împărţirii în clase

�� E� �o�in��u E� �o�in��u� Istoria civilizaţiei române moderne…� �� 5 �i u�m� ��zi �i ��o�� a�ob� Tradiţie şi înnoire în regimul constituţional� �n Idem, Modernizare – Euro-penism, vol. I, Ritmul şi strategia modernizării� Editu�a �ni��it�ţii „�l� �� uza”� �a�i� �995� �� 4 – �56 �i Idem, Procesul de modernizare. Consideraţii generale� �� 3� – 36� �n Istoria Românilor� �ol� �� Tom �� De la Independenţă la Marea Unire (1878 – 1918)� �oo�d� ��ad� ��o�� Platon� Editu�a En�i�lo��di�� Bu�u��ti� �003�� Tudo� �ianu Tudo� �ianu� Structura junimistă� �n Idem, Opere� 3� �� 444 – 448�13 Ibidem� �� 444�14 Ibidem.�5 Ibidem� �� 445�16 Ibidem.�7 �i�iu Pa�u� �i�iu Pa�u�� Marginalii junimiste� Editu�a Tim�ul� �a�i� �003� �� 35��8 Ibidem� �� 43 – 60� �i�iu Pa�u� �u�ţin�� f�� aib� ��un dubiu: „a�a�t�n�nţa junimi�tilo� (a ��lo� mai im�o��tanţi dint�� i – n�n�)� la loja „St�aua �omâni�i” ��t� un lo� �omun” (�� 45)��9 �i�ai Dinu ��o��iu �i�ai Dinu ��o��iu� Scena literaturii� Editu�a �in��a� Bu�u��ti� �� 78��0 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� Istoria partidelor politice în România (de la origini până la 1866)� Bu�u��ti� �9�0� �� 0��


sociale, ci numai pe acel al ideilor, prin care se apropie adeseori elemente din straturi deosebite şi se îndepărtează elemente din acelaşi strat”21. Iar unul dintre ideile forţă, specifice Junimii, l-a constituit un „criticism generalizat”22 dublat de o seamă de însuşiri dintre care luciditatea, iro-nia, spiritul filozofic, ostilitatea faţă de demago-gie, spiritul deschis, studiul temeinic excelau23.

Pe lângă rosturile sale cultural-literare, junimismul a fost şi un important curent poli-tico-ideologic. Sub aspect politic, junimismul a fost o variantă a doctrinei conservatoare româneşti, oscilând între conservatorism şi libe-ralism moderat. Prin concepţiile şi atitudinile politice profesate, prin viziunea liderilor săi, junimismul conservator a reprezentat o ideo-logie politică de stânga a conservatorismului.

Despre specificul junimismului conser-vator, Titu Maiorescu s-a pronunţat într-o scri-soare către botoşăneanul Canano din 11 iunie 1898, scrisoare editată întâia oară de C. Gane24. Astfel, în respectiva scrisoare, Titu Maiorescu afirmă că junimiştii în politică „sunt liberali, deşi nu radicali”25, iar colaborarea cu conserva-torii, la guvernare sau în opoziţie, era posibilă datorită onestităţii acestora, a corectitudinii lor faţă de „finanţele publice”26, spre deosebire de liberali pe care mentorul Junimii îi acuză de politicianism şi „că au făcut averi din politică”27.

Junimiştii, aprecia Maiorescu în cunoş-tinţă de cauză, au fost „consecvenţi şi sinceri în politică”28, ataşaţi „principiului dinastic”29, în ciuda faptului că: „Practic vorbind: suntem o monarhie despotică, mascată sub o constituţie liberală”30, căci regele avea puteri aproape discre-ţionare, mult peste cele înscrise în Constituţie31. Deşi dinastici, junimiştii erau „mai puţin plecaţi regelui”32, nota Maiorescu. Regele Carol I avea mai mare nevoie de junimişti decât junimiştii de acesta „fiindcă noi îi dăm lui şi altora singu-ra încredere şi siguranţă a direcţiei politice”33.21 Ibidem� �� 60�� l� �ub �l� �ub� De la istoria critică la criticism� Editu�a ��ad�mi��i ��ubli�ii So�iali�t� �omânia� Bu�u��ti� �985� �� 03��3 �l�xand�u Pal�olo�u �l�xand�u Pal�olo�u� Ipoteze de lucru� Bu�u��ti� �980� �� 63 – �65��4 �� an� �� an�� P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării� �ol� �� Editu�a �ia�ul „�ni��ul”� Bu�u��ti� �936� �� 0 – ��3��5 Ibidem� �� 0�26 Ibidem.�7 Ibidem� �� 8 Ibidem.�9 Ibidem.30 Ibidem.31 Ibidem� �� 32 Ibidem.33 Ibidem.

Aceeaşi idee era împărtăşită şi de P. P. Carp, după care junimiştii „nu au făcut politică de animozitate, ci de principii”34, cu referire la P.N.L., şi despre care nu s-a ferit în a-i categorisi drept „o democraţie bugetară”35, şi nu una reală.

Revenind la scrisoarea lui Maiorescu din 11 iunie 1898, subliniem că, mentorul Junimii, dintr-o rigoare etico-morală practicată în viaţa personală, cât şi în cea publică, a rămas con-secvent principiilor împărtăşite deoarece atât el, cât şi junimiştii, în genere, detestau pro-fund demagogia, grosolănia şi minciuna în politică: „Nu vom zice în opoziţie una pentru a face la guvern alta”36, căci dacă ar fi aşa „ne-ar crăpa obrazul de ruşine”37. Existenţa junimiştilor în politica românească a constituit o frână în a tempera excesele liberalilor: „Prin faptul că suntem noi junimiştii”, sublinia Titu Maiorescu, „multe rele şi multe prostii din partea altora am împiedicat”38, căci „sistemul constituţional dacă nu e important prin ceea ce face, e important prin ceea ce împiedică”39. P. P. Carp îi susţine ideea, afirmând că progresul e posibil prin muncă stăruitoare, iar problemele ţării pot fi rezolvate doar prin „studiul serios al nevoilor ei”40. Profesând cu tărie şi consec-venţă asemenea principii şi valori în politică, nu putem fi decât surprinşi de opiniile unui fost junimist, transfug la liberali, Gh. Panu, după care „doctrina politică a Junimei”41 ar fi fost „îngustă”42, şi că timpul ar fi infirmat-o43.

Se ştie, şi faptul l-am subliniat mai sus, că atât Maiorescu, cât şi ceilalţi corifei ai junimis-mului politic, considerau posibilă dezvoltarea societăţii româneşti în sens evolutiv, gradual, adică „englezeşte evoluţionar”44 şi nu „fran-

34 Ibidem, �� 90� ��zi �i So�in �dam �at�i� Junimismul: un liberalism tehnocratic� �n Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ide-ilor� Editu�a �om�ania� Bu�u��ti� �004� �� 8�� und� �� a��dit�az� id��a �� junimi�mul a fo�t �x��ia unui ��u� �ultu�al �liti�t „�a�� lam� l��itimitat�a �oliti�� n nu�m�l� �du�aţi�i �i �ultu�ii� ia� nu al a��ii �au a��ului ��i��il��iat la �ut��a �oliti��”�35 Ibidem� �� 44��36 Ibidem� �� 37 Ibidem.38 Ibidem� �� 3� ��zi �i D� �u��a�u� Istoria literaturii române� Editu�a �a�t�a �omân�a�� Bu�u��ti� �94�� 53 – �56�39 �� an�� op. cit.� �� 3�40 Ibidem� �� 95�4� �� Panu �� Panu� Amintiri de la „Junimea” din Iaşi� �ol� �� Editu�a „��mu� �iofl��”� �� 3��42 Ibidem� �� 3�3�43 Ibidem.44 Titu �aio��u� Istoria politică a României� �� 33�


ţuzeşte revoluţionar”45. Titu Maiorescu consi-dera anul 1848 şi evenimentele ce l-au marcat drept o „aşa-numită regenerare”46, cu o minimă „importanţă”47 în destinul naţional, neezitând însă în a-i recunoaşte certe merite în „deşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Principate”48.

Altul a fost momentul politic cheie şi căruia junimiştii i-au acordat semnificaţii istorice, doctrina lor politică derivând din el: Divanurile Ad-Hoc şi hotărârile sale de la 1857, cu „cele cinci puncte fundamentale”49. De aici începe regenerarea societăţii româneşti, doar în aceste hotărâri rezidă „adevăratul îndreptar al dezvoltării interne şi externe”50 al României. Programul naţional al Divanurilor Ad-Hoc (res-pectarea capitulaţiilor, unirea, dinastie străină ereditară, neutralitate, sistem constituţional) nu era un import străin ca revoluţia de la 1848, nota Maiorescu, ci izvora „din toată experien-ţa trecutului”51. Acest program trebuia dus la îndeplinire, „trebuia păstrat cu sfinţenie până la deplina lui înfăptuire”52. Odată programul de la 1857 împlinit rămânea de cucerit Independenţa pentru ca România să fie recunoscută „ca stat liber în concertul Puterilor Europene”53, fapt care necesita „toate opintirile noastre”54. Odată instalată domnia ereditară trebuia construit/edificat, în sânul societăţii, principiul dinastic, principiu faţă de care Titu Maiorescu a fost fidel, având „totdeauna luarea aminte aţintită asupra acestui punct cardinal”55. Mai ales că în rândul românilor lipsea cu desăvârşire „orice simţă-mânt dinastic”56 deprins de istorie cu „domnii efemere”57. Iar consolidarea ideii dinastice în rândul poporului şi care să cuprindă „acel cuget trainic de credinţă în persoana domnitorului”58, dar şi a succesiunii ereditare presupunea, con-tinua Maiorescu, „o regenerare a spiritului public”, faptul nefiind posibil, desigur, „decât printr-o îndelungată şi stăruitoare acţiune”59.

Aşadar, nu doar Maiorescu, ci toţi juni-miştii au fost dinastici, încă de la intrarea lor în

45 Ibidem.46 Ibidem.47 Ibidem.48 Ibidem.49 Ibidem.50 Ibidem.5� Ibidem� �� 34�5� Ibidem.53 Ibidem.54 Ibidem.55 Ibidem� �� 7�56 Ibidem� �� 6�57 Ibidem.58 Ibidem� �� 7�59 Ibidem.


politică („monarhici şi dinastici fără şovăire”60), neabătându-se sub niciun chip de la acest prin-cipiu, fie că s-au aflat la putere sau în opozi-ţie61. Deoarece, susţinea Maiorescu, „în enorma complexitate a problemelor politice”62, atunci când mai multe principii sunt în joc, omul politic nu trebuie să supraliciteze mulţimea acestora, ci de trebuie să-l aleagă/foloseas-că pe acela „după împrejurările de fapt”63, de a desluşi „ideea dominantă”64. Iar ideea dominantă (subl. ns., G.M.), pe care politicienii junimişti, în frunte cu Maiorescu, urmăreau să o impună în „conducerea statului român”65 era aceea care să „înrădăcineze simţămân-tului dinastic în toate părţile poporului”66.

Junimismul politic, la fel ca şi conserva-torismul, a fost construit în baza principiului evoluţionist. După junimişti, tot răul pe tărâm social-economic şi politic de care era marca-tă societatea românească se datora încălcării brutale a principiilor de dezvoltare organice. După cum s-a afirmat mai sus, ideea de revo-luţie, de transformare bruscă a societăţii li se părea junimiştilor nerecomandabilă în general, şi nepracticabilă, în particular în ţara noastră. Astfel, Maiorescu susţinea că revoluţia este o calamitate, imprevizibilă, prin urmări, nici-odată neputând prevedea „în a cui folos se sfârşeşte”67. Respingerea revoluţiei ca mijloc de transformare a societăţii îi este asociată ideea de înnoire treptată, fără convulsii şi zgudu-iri sociale – şi mai ales fără radicalism social. Combătând radicalismul politic profesat de Gh. Panu, Titu Maiorescu replica: „Pentru starea noastră de astăzi şi în timpurile apreciabile ale activităţii noastre politice, acest radicalism democratic trebuieşte combătut ca ceva peri-culos şi în orice caz prematur; şi nu este mai mare greşeală în politica practicată decât ignorarea faptelor treptate, prin care trebuie să treacă evoluţia unui popor”68 (subl. ns., G.M.). Aceiaşi opinie a lui Maiorescu era împărtăşită şi de P. P. Carp după care „la noi revoluţiunea socială (refor-marea societăţii, n.n.) s-a făcut fără vărsare de sânge, fără zguduiri, pentru că noi, ca oameni cu minte, am avut o transformare treptată.

60 Ibidem� �� 36�61 Ibidem.62 Ibidem.63 Ibidem.64 Ibidem.65 Ibidem� �� 36 – 37�66 Ibidem� �� 37�67 Idem� Asupra discursului parlamentar al domnului Alexandru Djuvara� �n „�omânia lib��”� n�� 3078 din 3 o�tomb�i� �884�68 Idem� Discursuri parlamentare� �ol� �� 904� �� 5�5�

Nouă revoluţiile radicale nu ne sunt permise.”69. Aceeaşi idee, dar sub o formă frustă, va fi sus-ţinută şi de Lascăr Catargi, în martie 1871, care, deşi nefiind junimist, o împărtăşea întrutotul70.

Aşadar, după Titu Maiorescu, România va înainta pe drumul progresului nu prin revo-luţie, considerată „un mijloc primitiv de îndrep-tare necesar societăţilor care nu sunt com-plet organizate politiceşte”71, ci prin însuşirea „drepturilor politice”72, prin „lărgirea libertă-ţilor constituţionale”73 oferite de cadrul insti-tuţional existent. Organismul social se rege-nerează/reformează cu dificultate şi în timp. Folosind în acest sens mijloacele normale, în funcţie de necesităţi, se poate evita revoluţia, iar „progresul se realizează pe calea evoluţiei”74.

Acelaşi fond comun de opţiuni ideo-logice se regăseşte şi la V. Pogor: „Tendinţa legislaţiei moderne este de a aduce lucrurile pe calea lor naturală… Din aceasta rezultă că dacă oamenii politici nu s-ar fi amestecat spre a împiedica şirul natural al lucrurilor, progresul ar fi urmat cu o mai mare repeziciune”75. La rândul său, şi P. P. Carp va susţine că orice pro-gres al societăţii româneşti nu poate avea loc în afara timpului76. În interiorul timpului, Istoria a demonstrat elocvent că orice operă reformatoa-re grăbită, precipitată pune în pericol securitatea unei ţări, unele pierzându-şi „individualitatea lor”, iar altele „au dispărut ca naţiuni libere”77.

Consecvenţa în principii de care vorbea Maiorescu, şi pe care am sub-liniat-o la începutul acestei secţiuni, a fost valabilă aproape la toţi junimiştii.

De pe aceleaşi principii evoluţioniste, organice este explicată de junimişti natura şi rolul statului în societate. În această privinţă, Titu Maiorescu elogia statul „natural” pe când „contractul natural se dovedeşte că este o ima-gine puerilă”78. Mult mai limpede ne apare teza 69 P� P� �a�� P� P� �a�� Di��u�� n �duna��a D��utaţilo�� 3 ma�ti� �88�� n Discursuri parlamentare� Ediţi� �n��ijit� d� �a��l Duţ�� tudiu int�odu�ti� d� �on Bul�i� Editu�a „��ai �i Sufl�t – �ultu�a �aţional�”� Bu�u��ti� �000� �� 5�70 „Eu nu �oi ��mit� �a uliţa �� n� fa�� l��i”� �n Titu �aio� „Eu nu �oi ��mit� �a uliţa �� n� fa�� l��i”� �n Titu �aio��u� Istoria politică a României� �� 30�7� Titu �aio��u Titu �aio��u� Reflecţiuni asupra vieţii noastre politice� �ol� �� „�on�tituţionalul”� �n �� n�� 4� din �3/�5 iuli� �889�7� Ibidem.73 Ibidem.74 E� �o�in��u E� �o�in��u� Antologia ideologiei junimiste� �a�a Ş�oal�lo�� Bu�u��ti� �94�� 0�75 �� O�n�a �� O�n�a� Junimea şi junimismul� �diţia a ��a� �� 7�76 P� P� �a�� P� P� �a�� Di��u�� n S�nat� �0 ma�ti� �89�� n „�on�tituţiona�lul”� �n �� n�� 795 din �3 ma�ti� �89��77 Ibidem.78 Titu �aio��u Titu �aio��u� Reflecţiuni asupra vieţii noastre poli-tice� �ol� �� „�on�tituţionalul”� �nul �� n�� 4� din �3/�5


originii „naturale” a statului şi a rolului său în societate, la Th. Rosetti: „Product natural, ca şi societatea, al istoriei şi al vieţii, menirea statului este de a fi păzitorul, scutul, atât al societăţii, cât şi al individului”79. După Th. Rosetti, statul, în virtutea generaţiilor ce au precedat prezentul, întrupează specificul istoric al unui popor80. Iar concepţia „contractului social”, aprecia Th. Rosetti, modul cum acesta explică societatea nu este decât „o erezie ştiinţifică”81. De aici rezultă ideea unei organizaţii statale bazată pe valoarea şi legitimitatea instituţiilor trecutului, organism crescut din tradiţii, căci, junimis-mului „îi repugnau cu o sinceritate profundă spiritul şi practica ideologiei revoluţionare”82.

Ca şi Maiorescu, P. P. Carp a făcut poli-tică nu pentru interese, ci pentru idei. Iar valoa-rea lui politică este dată şi de acceptarea modu-lui cum s-au desfăşurat evenimentele după 1848 în societatea românească. În România, opina P. P. Carp, democraţia nu este democraţie a mun-cii, ci o democraţie bugetară83. Şi totuşi, trebuie acceptat un fapt de către toţi ce-i împărtăşeau ideile, că „democratizarea societăţii noastre, ca un ce irevocabil”84, şi că lupta politică urmăreşte în a identifica mijloacele „ca să micşorăm pe cât se poate relele”85. Iar relele societăţii româneşti provin din faptul că democratizarea (reforma-rea – n.n.) s-a efectuat nu de jos în sus, ci de sus în jos86. Cu toate rezervele ce le avea Carp pentru Constituţia de la 1866, din simţ politic, a primit-o integral, făcându-şi din respectarea ei „chiar o directivă politică”87. „…Nu admit a se atinge cineva (de Constituţie – n.n.), nici în sens restrictiv, nici în sens lărgitar”88. Cadrul demo-cratic, legal asigurat, după organizarea politică „trebuie să avizăm şi reorganizarea socială”89, domeniu în care ambele partide politice n-au făcut nimic. În domeniul problemelor economi-ce şi de reformă socială, P. P. Carp este cel ce a creat programul „Era Nouă”, program lansat

iuli� �889�79 T�� o��tti T�� o��tti� Mişcarea socială la noi� �n „E�o�a”� �nul �� n�� 798� �� iuli� �889�80 Idem, Despre direcţiunea progresului nostru� �n E� �o��in��u� Antologia ideologiei junimiste� �a�a Ş�oal�lo�� 94�� 0�8� Ibidem.8� ��ud �� O�n�a ��ud �� O�n�a� op. cit.� �� 90�83 P� P� �a�� P� P� �a�� Di��u�� n �duna��a D��utaţilo�� 30 ma�ti� �88�� n Discursuri parlamentare� �d� �it�� 7�84 Ibidem� �� 6�85 Ibidem.86 Ibidem.87 E� �o�in��u E� �o�in��u� Istoria civilizaţiei române moderne� �� 85�88 P� P� �a�� Discursuri parlamentare� �� 8�89 Ibidem� �� 6�

la 1881 şi pe care îl definitivează la 188890. „Era Nouă” conţine „două principii doctrinare”91, primul punând accentul pe necesitatea ca sta-tul să intervină în „raporturile sociale”92, iar al doilea presupunea că orice implicare a sta-tului în viaţa socială să se facă în acord cu starea reală de lucruri în societate93. Programul „Era Nouă” pleca de la realitate, de la faptul dat, căci P. P. Carp „nu-şi pune întrebări la care nu are un răspuns în acel moment”94.

Junimismul politic, ca „mărturie de cre-dinţă junimist-conservatoare”95, a fost sinteti-zat de P. P. Carp într-un discurs din Camera Deputaţilor din 28 noiembrie 1885, discurs în care P. P. Carp susţine că evenimentele, în derularea lor, sunt o consecinţă logică a naturii lor96. Junimiştii, afirma Carp (deşi nu explicit), pun interesele ţării mai presus de cele perso-nale, şi că odată împărtăşind principii politice sunt datori „pe onoare să nu se dezică”97. În virtutea acestei rectitudini morale, sublinia P. P. Carp, adevărata valoare a omului politic este dată de „raportul dintre principii şi fapte”98. Deşi P. P. Carp recunoştea că ideile sale nu sunt obligatoriu originale, de un fapt era sigur: toate au fost „adaptate nevoilor noastre”99. Aşa, în opinia lui P. P. Carp, democraţia nu înseam-nă retorica obraznică de la tribună, „fraze aventuroase”100, ci ca fiecare să ocupe locul pe care „îl merită prin munca lui”101, iar locul cu pricina, indiferent de originea socială, trebuie ocupat doar dacă munceşte şi „serveşte acestei ţări”102. După P. P. Carp problema era nu câtă libertate exista, în democraţia românească, „ci de a şti cum să întrebuinţezi libertatea”103. În această direcţie, esenţa unui regim democratic constă în „a-i apăra pe cei slabi contra celor tari”104, căci „cârmuirea maselor prin mase este

90 �on Bul�i �on Bul�i� P. P. Carp – Un aristocrat al politicii româ-neşti� �tudiu int�odu�ti� la P� P� �a�� Discursuri parla-mentare� �� 9� Ibidem.9� Ibidem.93 Ibidem.94 Ibidem.95 P� P� �a�� op. cit.� �� 0�96 Ibidem� �� 3�97 Ibidem� �� 3��98 Ibidem.99 P� P� �a�� P� P� �a�� Di��u�� n �duna��a D��utaţilo�� 4/�6 d��m�b�i� �909� �n Discursuri şi dezbateri parlamentare (1864 – 2004)� �oo�d� �� Buzatu� �tudiu int�odu�ti� d� �� Buzatu� Editu�a „�i�a �ala�i�”� Bu�u��ti� �006� �� 6��00 Ibidem� �� 5��0� Ibidem.�0� Ibidem.�03 �� an� �� an�� op. cit.� �� 8��04 Ibidem� �� 9�


o utopie”105. Practicând dreptatea socială, omul politic îşi probează responsabilitatea deoare-ce „interesele statului sunt indisolubil legate de armonia dintre diferitele pături sociale”106.

Deşi a ocupat un loc special în gruparea junimistă107, A. D. Xenopol, ca şi ceilalţi repre-zentanţi de marcă ai junimismului, considera, şi el, că „renaşterea vieţii noastre”108 se dato-reşte „atingerii spiritului nostru cu civilizaţia apuseană”109. Importul de instituţii occidentale, de-a gata, sublinia şi A. D. Xenopol, este pericu-los pentru români deoarece nu ne obligă „la o activitate creatoare”110, devenind, în consecinţă, sterili. Rostul unui popor în istorie, postula A. D. Xenopol, este acela de a contribui cu ceva „la binele comun al omenirii”111. La aceasta se poate accede nu prin preluarea de-a gata de la un alt popor, a realizărilor aceluia, ci descoperirea de noi adevăruri, doar prin creaţii noi, fapt ce ne va permite să fim priviţi ca întemeietori ai civiliza-ţiei. Înapoierea noastră are drept cauză nu popo-rul, ci împrejurările istorice. Tocmai din acest motiv, când noile împrejurări istorice ne sunt favorabile „trebuie să ne învăţăm a crea, mai întâi în mic, apoi a crea în mare”112. Altfel, dacă acceptăm fără nici un efort propriu „civilizaţia apuseană”113, nu vom reuşi vreodată să creăm ceva de valoare. Iar adevăruri noi românii vor descoperi făptuind şi nu prin demagogie sau „laude exagerate şi orbire definitivă asupra pro-priilor noastre merite actuale”114. Progresul se poate realiza doar prin a arăta neajunsurile, şi nu printr-o „încredere înşelătoare”115; nici mândria de sine, nici mulţumirea cu starea actuală, spe-cula Xenopol, nu ne permit accesul „la un ideal care pluteşte înaintea sufletului nostru…”116.

Constatând starea proastă a societăţii româneşti din punct de vedere politic, A. D. Xenopol o atribuie politicianismului în inte-riorul căruia „egoismul devine… luceafărul fiecăruia”117. Depăşirea acestei stări politice pre-supune eforturi comune „în contra răului, o cercetare a cauzelor lui şi o încercare de a le

�05 Ibidem� �� 8��06 I bidem� �� 07 E� �o�in��u E� �o�in��u� Antologia ideologiei junimiste� �� 5��08 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� Studii asupra stării noastre actuale� �n E� �o�in��u� op. cit.� �� 69��09Ibidem.��0 Ibidem� �� 80�111 Ibidem.112Ibidem� �� 8��113 Ibidem� �� 8��114 Ibidem� �� 84��5 Ibidem.116 Ibidem.��7 Ibidem� �� 06�

îndepărta”118. De vină nu-i Constituţia, afirma Xenopol, deoarece ea a creat „spiritul politic la noi”119, ci partizanatul politic excesiv120. Eroarea gravă a politicienilor, păcatul lor capital121, consta în faptul că au implementat instituţiile înseşi la noi, şi nu spiritul acestora122. Formele instituţionale împrumutate erau inadecvate stă-rii noastre social-politice pentru că „gradul de cultură”123 la noi era înapoiat în raport cu acela „de la care am împrumutat”124. Răul cel mare îl reprezintă nu importul, în sine, de forme insti-tuţionale, cât modul de funcţionare a acestora. Nu sistemul constituţional este rău, ci modul cum se aplică acesta, de aici se produce un transfer de vinovăţie asupra primului în mod cu totul greşit125. Apoi, conchide A. D. Xenopol, progresul practic în societate nu este posibil prin „proclamarea de principii”126, nici prin clamarea unor „adevăruri generale”127, ci prin efort intelectual consistent prin intermediul căruia principiile să se adapteze „vieţii reale”128.

Junimismul politic a avut o viziune proprie faţă de structura socială românească pe care au redus-o la două componente: moşi-erimea şi ţărănimea, în timp ce existenţa bur-gheziei era negată. G. N. Brăiloiu, unul dintre ideologii junimismului politic, afirma despre burghezie că „în starea societăţii noastre, nici nu poate forma o clasă şi nu este o clasă, nu este un partid politic distinct. Burghezia este la noi un strat, o treaptă a societăţii.”129. Junimiştii, ca şi conservatorii clasici, asimilau burghezia func-ţionărimii. În privinţa moşierimii şi ţărănimii, ei considerau că acestea formau un tot unitar, iar liantul acestei unităţi este dat de proprietate, indiferent de mărimea acesteia şi de utilitatea ei. De aici, credeau junimiştii, rezulta obiectul comun al celor două clase de a feri proprietatea

��8 Ibidem� �� 06 – �07��9 Ibidem� �� 07��0 Ibidem� �� 0�121 Ibidem.122Ibidem.123 Ibidem.124 Ibidem.��5 Ibidem� �� 126 Ibidem� �� 4� ��zi �i �� o��a� Istoria literaturii ro-mâneşti moderne. Crearea Formei� Editu�a „�d��ul”� Bu�u��ti� �934� �� 84 – 85��7 �� D� X�no�ol �� D� X�no�ol� op. cit.� �n loc. cit.� �� 4��8 Ibidem� ��zi �i So�in �dam �at�i� Intelectualii ca leac pentru boala „formelor fără fond”� �n op. cit.� �� a�� o�in�az� �� junimi�mul a int�odu� �n �ultu�a �oliti�� omân�a�� on��tul �onfo�m ��uia „��imba��a �o�ia�l� t��bui� �n��dinţat� unui ��u� int�l��tual dat� �n �i�tut�a uno� id�i �� a�� numai a��ta l� �o��d�”��9 �� B��iloiu �� B��iloiu� Ghicitori parlamentare� �n „Tim�ul”� n�� 5� din 4 ma�ti� �887�


de procesul fărâmiţării şi deposedării. Nu poate fi ocolită ideea că fruntaşii junimişti refuzau o reformă agrară radicală în ceea ce priveşte proprietatea, orientând problematica împro-prietăririi ţăranilor pe seama moşiilor statului.

În esenţă, junimismul politic a avut o deschidere largă, realistă asupra problemelor sociale din societatea românească, constituindu-se într-un conservatorism „luminat”, o formă de manifestare de stânga a conservatorismului românesc. Junimismul conservator se poate reduce la un ansamblu de interogaţii şi de solu-ţii chemat să „domesticească” şi să disciplineze procesul de modernizare al societăţii româneşti. Luciditatea, dublată de prudenţă, ostilitatea implacabilă faţă de xenofobie, populism sunt mărcile definitorii ale ethosului junimist. Nimic pătimaş, nimic radical şi utopic în lectura pe care spiritul politic junimist a dat-o unei lumi care se îndrepta către modelul occidental. „Formele fără fond” nu sugerează o întoarcere la trecut, ci doar atrag atenţia asupra necesarei corelaţii dintre tradiţii şi instituţiile pe care naţiunea le-a importat. De aici accentul pus de junimişti pe perfectibilitatea Constituţiei: legea fundamen-tală nu este o baghetă magică ce poate eradica mizeria morală sau materială a unei comunităţi.

Titu Maiorescu a avut o concepţie extrem de bine conturată, cu privire la ceea ce însemna a face politică, la politica însăşi. Mentorul Junimii se revendica drept continu-ator al ideilor tatălui său, Ioan Maiorescu, dintr-un sentiment profund de „pietate”130, dar şi din „convingere”131, care „îl vor lega pen-tru totdeauna de concepţia realistă a celui ce fusese <<plenipotent al Principatelor>> la Frankfurt-am-Main şi văzuse mai de aproape cum se ţeseau firele diplomaţiei în acel ves-tit parlament, unde lua parte şi Bismarck”132.

Desigur, întrebarea lui E. Lovinescu dacă Maiorescu a fost sau nu om politic133 o apreciem drept retorică. Titu Maiorescu a fost om politic în înţelesul adevărat al termenului, manifestând pe durata implicării în viaţa publică un real cult al consecvenţei şi la care n-a renunţat niciodată. N-a fost elastic în principii, cu niciun chip, cu atât mai puţin nu s-a manifestat în politică prin ambiţie şi voinţă de putere de dragul puterii. Înţelegea că principiile înalte, şi în politică, vor întâmpina o opoziţie acerbă134, însă omul politic ce crede în ele are „obligaţia absolută… de a

�30 So��ja So��ja� Titu Maiorescu, Cu un portret din tinereţe� Editu�a �a�t�a �omân�a�� Bu�u��ti� �9�5� �� 80�131 Ibidem.132 Ibidem.�33 E� �o�in��u E� �o�in��u� T. Maiorescu� �� 589��34 Titu �aio��u Titu �aio��u� Însemnări zilnice� �ol� �� 00 – �0��

flutura sus steagul lor”135. Doar printr-o aseme-nea conduită politicianul îşi respectă condiţia, iar în absenţa acesteia societatea „ar cădea cu siguranţă mai jos”136. Înălţimea idealului în poli-tică are relevanţă nu prin ceea ce înfăptuieşte, ci „prin ceea ce împiedică”137 să se înfăptuiască.

Activitatea politică a lui Titu Maiorescu a fost subordonată într-o anumită măsură concepţiei sale privind procesul de formaţie a statului român, concepţie ce pune accent pe hotărârile Divanurilor Ad-Hoc de la 1857. Lupta lui în plan politic a fost una teoretică, urmărind directivele transpuse din domeniul cultural în sfera politicului. În lupta politică a combătut intoleranţa agresivă, separatismul „Fracţiunii de la Iaşi”, în baza principiilor sale generale de toleranţă şi umanism. La fel, a combătut revizuirea Constituţiei de la 1866, la 1883 – 1884, tot din cauze de ordin doctrinar, după care factorii legislativi „consfinţesc”138 moravurile şi nu le creează. Legile articulează starea social-istorică existentă, îi dau funda-ment juridic. Ele nu pot anticipa, prefigura, crea o anume realitate, susţinea Titu Maiorescu.

Titu Maiorescu a crezut neclintit în ordi-nea constituţională inaugurată de Constituţia de la 1866, şi care, în ciuda „prematurului ei liberalism”139, considera el, poate contribui deci-siv la regenerarea spiritului public prin acţiune politică constantă, precum şi prin consecvenţă în principii140. Unul dintre acestea, împărtăşit de Maiorescu în întreaga activitate politică, a fost principiul legal-constituţional, în interiorul căruia partidele politice sunt responsabile de întărirea simţului dinastic în rândul poporu-lui141; nu violenţa, confruntarea politică sunt productive, ci negocierea, consensul142, cu atât mai puţin sentimentele, ci doar „reflecţia cea mai rece trebuie să dicteze”143. Pasiunile în politică, aşadar, sunt total contraproductive, deoarece dezlănţuie patimile, patimi ce conduc, obligato-riu, la excese ce încalcă drepturile cetăţenilor144.

Omul politic, în viziunea lui Maiorescu, evaluează starea istorică de fapt, judecă şi decide, acţionează doar în virtutea realităţii „care este mai puternică decât închipuirile �35 Ibidem.136 Ibidem.�37 Ibidem.�38 E� �o�in��u E� �o�in��u� op. cit.� �� 59��39 Titu �aio��u Titu �aio��u� Istoria contimporană a României, 1866 – 1900� Editu�a �ib��i�i So�� t �om�� So�i�tat� �nonim�� Bu�u��ti� �9�5� �� 40 Ibidem� �� 4�141 Ibidem� �� 5�142 Ibidem� �� 8�143 Ibidem� �� 144 Ibidem� �� 8�


individuale”145. Nu mulţimea principiilor în politică, de care fac paradă oamenii politici, are semnificaţie cât ierarhizarea lor în raport „cu împrejurările de fapt”146, precum şi o anumită agerime a viziunii în virtutea căreia este identi-ficată „ideea dominantă”147, căreia celelalte tre-buie să i se subordoneze necondiţionat148. Aşa după cum am afirmat ceva mai sus, principiul dinastic a fost ideea dominantă în concepţia politică a lui Maiorescu, principiu pe care îl considera fundamental în politica „generală”149 românească. Maiorescu a fost consecvent în ati-tudinile politice, fidel principiilor în care credea, loial unui crez, detesta „mobilitatea politică”150, care i se părea inadmisibilă151. Divergenţele de opinii trebuiesc depăşite în numele intere-sului general, căci un politician trebuie să fie „accesibil la ideile altora”152. Interesul naţional, accentua Maiorescu, trebuie să primeze oricând căci „numai aşa se putea conduce politica spre cea mai bună garantare a intereselor ţării”153. În activitatea sa publică Titu Maiorescu n-a făcut politică cu gândul la „bugetul funcţii-lor şi la nepotism”154, deoarece el credea că Puterea nu trebuie să constituie, pentru cei ce o deţin sau doresc să o obţină, pretextul, mijlocul „căpătuirii a clientelei”155, ci o corectă, efici-entă şi responsabilă administrare spre folosul comunităţii156. O bună administrare a treburilor publice, într-un sistem politic reprezentativ, presupune, pe lângă responsabilitatea omului politic, o educaţie politică a corpului electoral în direcţia trezirii interesului şi mai apoi a pri-ceperii „problemelor de interes general”157. De aici necesitatea de a fi combătută, înlăturată demagogia politică şi întronarea responsabili-tăţii actului de guvernare ce ar trebui să ducă „statul pe calea normală la acea cultură apu-seană, spre care tinsese de la început mişcarea naţională, când îşi aduse aminte de originea latină, respingând deopotrivă suzeranitatea de la miazăzi şi protecţia de la miazănoapte”158. �45 Ibidem� �� 146 Ibidem� �� 47��47 Ibidem.�48 Ibidem.�49 Ibidem� �� 78��50 Ibidem.�5� Ibidem.�5� Ibidem� �� 88��53 Ibidem� �� 99��54 Ibidem� �� 84��55 Ibidem� �� 44��56 Ibidem.�57 Ibidem� �� 53��58 Ibidem� �� 45� ��zi �i �� d�niloai�� România inde-pendentă� �n Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Constitui-rea României moderne (1821 – 1878)� Editu�a En�i�lo��


Tot din această necesitate rezultă şi nevoia con-stantă de o axă centrală în politica românească, şi în care, junimiştii, în frunte cu Maiorescu, au crezut neclintit în dezideratele de la 1857: Unirea, Dinastia străină, Independenţa, Sistem reprezentativ. Consecvenţa sa în principiile enunţate a fost o realitate, iar acuza de servi-lism faţă de regele Carol I mi se pare nedreaptă.

În opoziţie cu demagogul politic, sub-linia Titu Maiorescu, omul politic autentic dă consistenţă vorbelor, iar răbdarea, sârguin-ţa, munca, cunoştinţele, elocvenţa, darul de a vorbi sunt reale calităţi159. Frazeologii nu pot fi autentici oameni politici. Ei vorbesc fără măsură, lung, sonor, caz întâlnit în România după 1866160. Demagogul este o fantoşă. Toate cauzele pentru care luptă le compromi-te. Preţiozitatea citatelor nu este decât erudi-ţie de suprafaţă, „aparenţe fără realitate”161. Demagogul se joacă cu cuvintele162, improvizea-ză, nu dovedeşte nimic, ignoră raţionamentele, e totdeauna gata să vorbească163. Demagogul nu poate produce nicio idee politică de valoare, nicio activitate politică folositoare societăţii164.

Gândirea politică a unui om politic, după Titu Maiorescu, se verifică, are conţinut numai „printr-o întinsă împărtăşire la viaţa politică”165. Dacă condiţia nu-i îndeplinită apare confuzia: cuvântul e luat drept idee, ideea e luată drept acţiune. Omul politic adevărat, fie el şi orator, vorbeşte doar când are ceva de spus166, iar spusele sale ţintesc un scop politic bine ales, precizat, urmărit. Statul trebuie să fie condus, în viziunea lui Maiorescu, de oameni compe-tenţi, experimentaţi în practica administrativă. Un program politic nu are semnificaţie prin el însuşi, ci doar în măsura în care este urmat de fapte, adică de istorie167. În caz contrar, statul este pus în dificultate, iar „plebea de sus” va fi plătită de zilnica muncă a „plebei de jos”168. Accesul la guvernare nu trebuie permis în funcţie de interese de partid sau personale, ci, în bună „tradiţie conservatoare”169, competenţa trebuie promovată170, deoarece este esenţial ca di�� Bu�u��ti� �003� �� 633 – 699��59 Titu �aio��u Titu �aio��u� Oratori, retori, limbuţi� �n Critice� an�tolo�i� d� Paul ��o��u� �� 5�5��60 Ibidem.161 Ibidem� �� 5�6�162 Ibidem� �� 5�6�163 Ibidem.164 Ibidem� �� 530��65 Ibidem� �� 53��166 Ibidem� �� 534��67 Ibidem� �� 55��68 Ibidem� �� 55��69 Idem� Istoria contimporană…� �� 4�4��70 Ibidem.

„meritele adevărate să se simtă încurajate”171, şi nu mediocrităţile a căror „singură… valoare”172 să fie „favoarea regală”173. Dacă o administraţie eşuează, postula Maiorescu, ea trebuie schim-bată cu alta. Iar administraţia nouă este nevoită să reformeze societatea. Atât cât poate, atâta cât se pricepe. Pe acest teren, Maiorescu are convingerea că dacă o reformă este pe cale să fie introdusă, să fie aplicată austeritatea: „Cum îşi închipuiesc oare oamenii o reformă decât cu jertfe?”174. Maiorescu înţelegea că dacă un om politic doreşte „o reformă radicală”, are împotriva sa, invariabil, „jumătate de ţară”175. Reformele să fie făcute dintr-o nevoie acută şi nu doar de dragul de a reforma, iar scopul acestora să urmărească o dezvoltare echilibrată „sănă-toasă a ţărei, a ţăranilor, a întreprinderilor”176. Iar echilibrul urmărit trebuie, în mod obliga-toriu, să reducă cheltuielile bugetare cu func-ţionarii, cheltuieli care nu reprezentau decât o „boală bizantină”177. Doar că toată această operă reformatoare, în urma căreia spiritul noilor instituţii trebuia să pătrundă în cugetul poporului, avea un sacrificat sau, cum s-a spus în deplină cunoaştere, „toate înnoirile le plătea din greu cetăţeanul României de atunci”178.

Titu Maiorescu a fost, indiscutabil, un om politic de mare autoritate179, reuşind să determi-ne o schimbare efectivă în evoluţia social-istori-că180 a timpului său, deoarece, încă din tinereţe, a avut un acut simţ al „marilor probleme”181.

�7� Ibidem� �� 4�9��7� Ibidem� �� 4�7��73 Ibidem� �aio��u� �n �x�m�lul dat� fa�� t�imit�� la �� Kalind��u (Kal�nd��o�lu)� �� afla �n ��aţiil� ��lui �a�ol �.�74 Idem� Însemnări zilnice� �ol� �� 74 – �75��75 Ibidem� �� 75��76 Ibidem.�77 Ibidem.�78 �on Bul�i �on Bul�i� Viaţa în vremea lui Carol I� Editu�a T�ito�ni�� Bu�u��ti� �005� �� 0��79 �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� Titu Maiorescu. 1840 – 1917� Editu�a �a��i Ş�oal�lo�� Bu�u��ti� �93�� 73� ��zi �i O�ta� Bo�tez� Titu Maiorescu şi locul lui în cultura românească� �n Idem, Scrieri� �� 4� – �55; E� �o�in��u� T. Maiorescu� �� 589 – 595; �l� �ub� Maiorescu – Obsesia sintezei� �n Idem, Biruit-au Gândul� Editu�a Junim�a� �a�i� �983� �� 0� – �05; So��ja� Titu Maiorescu. Cu un portret din ti-nereţe� �� 8� – 90; Simion ��dinţi� Titu Maiorescu. Notiţe biografice� �u o �o�tfaţ� d� D�� o��iţ� ��an�� Editu�a T��a� Fo��ani� �000� �� 4� – �55��80 �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� op. cit.� �� 80� ��zi �i �on�tantin ��toianu� Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, 1888 – 1898, 1914 – 1916, vol. I� Ediţi� �n��ijit�� not� �i int�odu�� d� �on ��d�l�anu� Editu�a �lbat�o�� Bu�u��ti� �99�� 5��8� �on P�t�o�i�i �on P�t�o�i�i� op. cit.� �� 64�


Şi-a urmărit neabătut propriile convingeri poli-tice; n-a avut despre sine credinţa că este de neînlocuit, precum alţi contemporani ai săi care îşi închipuiau că dacă nu guvernează ei, ţara se prăbuşeşte182. El a procedat invers: nu a cău-tat dinadins funcţiile, dacă le-a avut n-a făcut compromisuri spre a le păstra. A fost convins, în ciuda unor exprimări conjuncturale183, cu accente suficiente, triumfaliste, că viaţa consti-tuţională a României nu era cu adevărat înteme-iată. Iar explicaţia acestui eşec, în viziunea sa, se afla în imaturitatea politică a corpului electoral exprimată în absenţa unor convingeri politice proprii184. De aici, necesitatea imperioasă ca cel ce guvernează să o facă în virtutea competenţe-lor şi a interesului general. Sentimentele perso-nale – ura, duşmănia, prietenia – nu trebuiesc subordonate intereselor obşteşti. Iar progresul obştesc nu poate fi efectul vreunei legi, fie ea şi perfectă, ci în calitatea oamenilor ce o apli-că. Doar că în acest caz, covârşitoare rămâne calitatea morală a celui ce guvernează, pre-cum şi responsabilitatea de care este animat.

Deşi era convins încă din tinereţe că între morală şi politică există o graniţă insesi-zabilă185, Maiorescu a avut în acest domeniu o înaltă moralitate crezând în propriul principiu după care este interzis de a abuza „de o situaţie publică spre propria îmbogăţire”186. În această direcţie a dat un exemplu, singular, desigur, căci n-a mai fost urmat de niciun om politic contemporan (cu excepţia notabilă a lui P. P. Carp). Anume, proiectul de lege după care orice ministru de justiţie după plecarea din funcţie să i se interzică practicarea avocaturii187. În caz contrar, adică exercitarea profesiei, prezenţa în barou şi la bară şi după părăsirea Ministerului nu sunt decât, şi aici Maiorescu foloseşte o expresie blândă, „necuviinţă politică”188. Era

�8� Titu �aio��u Titu �aio��u� Istoria contimporană…� �� 360: „…Dimit�i� Stu�za ��a dint�� a��i oam�ni �oliti�i� �a�� i �n��i�uia �� i�� ţa�a da�� nu �unt �i la �u��n”��83 Ibidem� �� 54: „P�o��amul naţional a fo�t �n��iat a�a �um fu�� on��ut �n ��l� 5 �un�t� d� la 7 �i 9 o��tomb�i� �857”��84 Ibidem� �� 337��85 Idem, Însemnări zilnice� �ol� �� 5��86 Idem, Istoria contimporană…� �� 383��87 Ibidem� �� 443��88 Ibidem� D��i ��oi��tul d� l�� o�u� d� �aio��u a ��zut �n u�ma ��t�a��ii �u��nului P� P� �a�� du�� t�� la �3 f�b�ua�i� �90�� ini�t��ul d� Ju�tiţi� ��i d� d�mi�ia din a�o�atu�� tim� d� 5 ani� (�� 444)� ��tul d� ��nunţa�� la a�o�atu�� du�� l��a��a din �u��n� �aio��u l�a f��ut �n num�l� unui im��ati� mo�al� fa�tul ju�tifi�ân�du�l �nt��o ��i�oa�� din � mai �904� ��t�� tu� �o�o��i: „Eu� d� �ând am fo�t mini�t�u d� Ju�tiţi� �ân� la �� f�b�ua��i� �90� �i am ��z�ntat un ��oi��t d� l�� a�� o��t� ��

convins că ceea ce a intenţionat să legifere-ze era o lege necesară „de o trebuinţă des-tul de simţită în opinia publică”189. Aşadar, Maiorescu s-a dovedit loial propriilor principii, convins că riscurile inconsecvenţei nu vor ezita să se manifeste190, iar actul legiferării în aceas-tă situaţie nu putea fi decât un act gratuit191.

Într-un Apel către alegători, publicat în „Monitorul Oficial” la 8 septembrie 1888, redac-tat, presupun, de Titu Maiorescu, semnat şi de alţi lideri junimişti conservatori, este propusă o întreagă serie de reforme ce urmăreau conso-lidarea statului român modern. În Apelul către alegători este subliniat faptul că „programul naţional”192 de la 1857 s-a încheiat, şi că inte-grarea României în „cultura occidentală”193 s-a realizat „în formele ei generale”194. Dezideratele trecutului împlinite, aprecia mentorul Junimii, clasa politică românească ar avea obligaţia să depună eforturi constante, stăruitoare în direc-ţia unei „organizări temeinice a Ţărei înlăuntrul cadrului Constituţional”195, presante fiind, în această direcţie, „regularea situaţiei economi-ce, descentralizarea administrativă şi indepen-denţa magistraturei”196, probleme nepermis de mult amânate197. Cadrul constituţional pe care Maiorescu nu-l voia depăşit, în lupta politică, cu niciun chip, dovedeşte acceptarea situaţiei date, restrângerea pretenţiilor faţă de starea istorică existentă. În afara acestuia lupta politi-că nu este permisă, iar dacă adversarii politici depăşesc legalitatea constituţională prin „agi-tări de stradă”198 o pun sub semnul întrebării. Notez, aici, identificarea la Maiorescu, a unui anume exclusivism de castă199, de om ajuns

fo�tii mini�t�i d� Ju�tiţi� d� a mai fi a�o�aţi� am �x��utat ��l �uţin �n ��oana m�a a��t ��oi��t �i am ��nunţat la a�o�a�tu�� ând �i �t��a m�a d� �� li�t�”� �n �� E� To�ouţiu� Studii şi documente literare� �ol� �� Junimea� �n�titutul d� ��t� ��afi�� Bu�o�ina� Bu�u��ti� �933� �� 93��89 Ibidem� �� 437��90 Ibidem.�9� Ibidem� �� 444�: „�u l��if��a �n �ol� d� d�a�ul d� a fab�i�a l��i�”�9� Ibidem� �� 54��93 Ibidem.�94 Ibidem.�95 Ibidem.�96 Ibidem.�97 Ibidem.�98 Ibidem� �� 34��99 �it� K��mnitz �it� K��mnitz� Amintiri fugare despre Eminescu� �n �� E� To�ouţiu� Studii şi documente literare� �� not�az� i�ita��a �xt��m� a lui �aio��u faţ� d� �a�iun�a lui �i��ai Emin��u faţ� d� �it� K��mnitz� �âzând d� d�a�o�t�a �o�tului faţ� d� �umnata��a� ��a� �it� K��mnitz not�az� �� aio��u a �nt��bat�o „da�� nu �a�� um�a uita��m ��l fa� (�� Emin��u – n�n�) �� imt� di�tanţa �o�ial� �a��


sus (în pofida originii comune), o foarte mare (justificată!) încredere în propria valoare, un dispreţ rece faţă de agitaţiile de stradă sau de apariţia unor noi personaje în viaţa publi-că200, de o calitate cultural-morală îndoielnică.

Desigur, Titu Maiorescu a fost un om complex, iar a-l judeca după o atitudine con-juncturală ar fi o greşeală. Corectitudinea sa morală, manifestată pe parcursul întregii sale activităţi publice (nu doar politice), l-a impus contemporanilor ca un reper etic indiscutabil. Deşi natură de luptător, gata să înfrunte orice adversitate, Maiorescu nu s-a simţit, cred, con-fortabil într-o viaţă politică zgomotoasă, cu accente demagogice extrem de vizibile, şi în care politicianismul se afla la el acasă. De aici, din natura cu totul singulară a omului politic Titu Maiorescu, a izvorât singurătatea sa, singurăta-te accentuată din neputinţa de a se adapta atât la mediul politic, cât şi la moravurile acestuia201.

Titu Maiorescu, în ciuda aroganţei, răce-lii arătate, precum şi dispreţul justificat la adresa „caracudei”202 politice n-a confundat corpul elec-toral existent, cenzitar cu însăşi naţiunea. Astfel, naţiunea, poporul, în viziunea lui Titu Maiorescu, nu o formează, nu este reprezentat doar de „orăşe-

n� ��a�� unând �� a��ti bo�mi uit� ad��a �u�iinţa” (�� 35)� D� a��m�n�a� lui Titu �aio��u� �on��mn�az� �umnat��a� „nu�i �l��a d�lo� �� totd�auna ��a �� Emi�n��u la noi �i �� l �� imţ�a ai�i �a la �l a�a��” (Ibidem)� �i �� n��u�� „��i �âd� d� Emin��u” (Ibidem).�00 Titu �aio��u Titu �aio��u� Istoria contimporană…� �� 30: „�a��o�i �� mai aud� o di��uţi� �on��nabil�… �â�ti�� a��n�d�nţ� Diman��a d� la Pit��ti� ��u��u d� la �iu��iu� Pal�lad� d� la Bâ�lad�”�0� �� E� To�ouţiu �� E� To�ouţiu� Introducere la Studii şi documente lite-rare� �ol� �� Junimea� �n�titutul d� ��t� ��afi�� „Bu�o�i�na”� Bu�u��ti� �938� �� XX��0� Titu �aio��u Titu �aio��u� op. cit.� �� 37��

nii cititori”203 sau de „scriitorii de gazete”204 sau de cei ce „prin cluburi şi alte locuri vântură părerile la ordinea zilei”205. Poporul, credea Titu Maiorescu, deşi tăcut (adică lipsit de drepturi politice – n.n.), are un instinct sigur privind adevăratul său inte-res. Nu „scriitorii de gazete”, nu flecarii din nu ştiu ce club reprezintă adevăratul spirit al poporului, ci marea mulţime „a oamenilor aşa-zis inculţi”206. Ei simt, deşi rar sau „de abia odată în viaţă”207 au ocazia să dovedească că ştiu mai bine decât unii politicieni unde se află „înaltul interes al patriei”208. Lupta politică, gazetele, întrunirile publice n-au impact, nici „însemnătate pentru cugetarea reală a poporului”209. Însuşi sistemul de legi elaborat şi impus societăţii, afirmă Maiorescu în cunoştinţă de cauză, „nu dau nici un rezultat pentru mersul efectiv al unei ţări”210. Rareori, din „întunerecul care învăluie sufletul poporului”211 răzbate cre-dinţa sa, sufletul său, „sufletul celor tăcuţi”212, şi care dovedeşte sub „aparenţa de nepăsare”213 un profund „simţământ omenesc şi patriotic”214. Aşa crezând, Maiorescu considera agitarea „sufletului celor tăcuţi” prin demersuri politice radicale ca demagogie curată, primejdioasă, profund eronată. Iar eroarea, calculul greşit în politică se constituie, credea Maiorescu, într-o „armă primejdioasă în contra celui ce le-a comis”215, apărând, odată cu

�03 Ibidem.�04 Ibidem.�05 Ibidem.�06 Ibidem.�07 Ibidem.�08 Ibidem.�09 Ibidem.��0 Ibidem.211 Ibidem.212 Ibidem.213 Ibidem� �� 373�214 Ibidem.��5 Ibidem� �� 393 – 394�

�a S

alon

du

�i��

�� P

a�i�

� �0�

4� �

n��l

a �

a��

�am

i��

�i�

ola�

Tzo

n�� D

inu

Fl�m

ând�

�i�o

n K

i�o�o

l și �

ia F

au�


accesul la guvernare a celor în cauză, ispita de a conduce abuziv, despotic216. Spre a limita abuzuri-le, accentele administrative despotice este necesa-ră, nota mentorul Junimii, „tendinţa de a încuraja activitatea proprie a oamenilor şi de a o emancipa din ce în ce mai mult de sub jugul guvernului”217.

Principiul dinastic, pe care Maiorescu, cât şi ceilalţi junimişti, l-au împărtăşit consec-vent pe întreaga lor activitate publică, a repre-zentat o altă idee fundamentală a concepţiei sale politice. Doar efortul întregii clase politice responsabile a făcut posibilă evoluţia pozitivă de la „Principatele elective” la „o monarhie ere-ditară consolidată sub formă constituţională”218. Carol I, după mentorul Junimii, constitu-ia exemplul ideal de monarh constituţional, fără pată, neprihănit, unic: „Domnitorul a făcut ceea ce aşteptam noi de la el să facă.”219.

Eşecurile sub niciun chip nu pot fi atri-buite suveranului, căci acesta, conform arti-colului 92 din Constituţie, „e inviolabil şi neresponsabil”220, doar miniştrii sunt răspunză-tori221. Clasa politică românească, dacă societatea românească este cum este, să-şi asume eşecurile, căci ea-i vinovată de acestea, precum şi dema-gogia unor lideri politici (Take Ionescu, gen. I. Lahovari, N. Bădărău) a căror prestaţie politică erodează „orice încredere în valoarea adevăra-telor principii”222. Atitudinile antidinastice din presă, Parlament sunt opera unor indivizi vindi-cativi şi iresponsabili223, deoarece după ce-l criti-216 Ibidem.��7 Ibidem� �� 38��8 Ibidem� �� 446� ��zi �i �oan S�u�tu� �on Bul�i� Demo-craţia la români. 1866 – 1938� Editu�a Humanita�� Bu�u��ti� �990� �� 3 – �7��9 Titu �aio��u Titu �aio��u� op. cit.� �� 448��0 Ibidem� �� 449�221 Ibidem.222 Ibidem.223 Ibidem� �� 450�

caseră pe suveran, ajunşi la putere, se manifestă în relaţiile cu Carol I slugarnic, obedienţi „ca să răscumperi cu linguşiri”224 atitudinea anterioară.

În concluzie, Maiorescu, ca om politic, a exprimat o viziune organicistă şi evoluţionistă. Actul reformator, în concepţia sa, trebuia să fie expresia unei nevoi reale a societăţii şi nu doar adoptat, preluat din afară. Evoluţia unei societăţi este acumularea treptată de progres. Concepţia sa politică s-a înscris într-o tradi-ţie autohtonă ce considera evoluţia societăţii româneşti în afara experimentului revoluţio-nar, considerat inoportun şi din cauza poziţiei geopolitice dificile a României. A pus accentul pe nevoile prezentului şi ameliorarea acestuia prin reforme atent elaborate, gândite deoarece „fericirile popoarelor nu mai stau în formule abstracte”225. Maiorescu a dorit să impună soci-etăţii româneşti nu principii străine, ci principii verificate de istorie, şi care au stat la teme-lia construcţiei tuturor civilizaţiilor. El a indi-cat cum trebuie acţionat în societatea/cultura română pentru ca aceasta să-şi depăşească sta-tutul de cultură înapoiată, periferică; sau cum nu trebuie (subl. ns., G.M.) acţionat ca starea de fapt să degenereze într-o şi mai mare măsură, iar criza de creştere valorică să se adâncească226.

Luând în considerare datele genera-le ale clasei politice româneşti a timpului, Maiorescu a fost un om politic atipic. Activitatea lui politică s-a mişcat în interiorul respectu-lui real faţă de Constituţie, loialitate faţă de principiul dinastic, cât şi faţă de dinastie, ca mijloc sigur şi aproape suficient de consoli-dare a statului român şi a naţiunii române.

224 Ibidem.��5 Idem� Discursuri parlamentare� �ol� �� 03��6 E� �o�in��u E� �o�in��u� T. Maiorescu� �� 589�

�a S

alon

du

�i��

�� P

a�i�

� �0�

4� P

aul �

o�ba

n� D

inu

Fl�m

ând�

Ba�

a�ab

�

i�ol

��u

� �a�

�ian

�a�

ia S

�i�id

on� �

i�ol

a� T

zon�

și �

i�on

Ki�o

�ol


Nu o spune oricine, o spune Kierkegaard: Să fi fost animal sau înger, omul n-ar fi putut fi anx-ios. Dacă mai aveam o teamă din privinţa asta, acum mă pot linişti. Urmând silogismul, intru şi eu în definiţie: Am anxietatea mea, sunt om! Oricum, nimic din ce a trecut nu-mi dă spaime; prezentul doare puţin la atingere şi doar vii-torul mă răneşte mortal, cu adevărat. Atunci? Ştiu: într-un oarecare mâine voi trăi experienţa de care nu voi trece.

Cu merit sau fără merit, aflu şi eu cum să-mi câştig nemurirea: nu trăind în viitor, cât va mai fi să fie, ci retrăind un trecut care nici acesta nu ştiu cât de adânc coboară în vreme. Veşnicia ca infinitul trecut până la naşterea mea… Iar Jurnalul meu nu prinde decât popasuri în aven-tura de a mă afunda în mine însumi cu credinţa că mă cufund, egal, în toate fiinţele trecute. Las uşa deschisă şi, fără călăuză, fără Vergiliu, cobor în Infern, în urâţenia vie cândva, mă cufund în Infern doar cu gândul că Purgatoriul mă aşteaptă.

Purgatoriul? Da – urâţenia care vine!

*Ce nu mă lasă să fiu eu însumi în

lumea prezentului? Ce intervine, unde se rupe vraja dintre ceea ce sunt şi ceea ce par în ochii celorlalţi? Simplu de răspuns ar fi să scriu: neîncrederea, orbirea, poate invidia, obtuzitatea, egoismul şi răutatea celorlalţi. Să fie doar atât? Partea mea de rău, partea

mea urâtă care este? Dacă lumea e o oglindă, şi asta este, prin tot ce-mi

răspunde nu face decât să-mi reflecte ceea ce sunt, sau

măcar ceea ce se vede că sunt.


*În lumina minţii tale nu intră spaima

faţă de ceea ce nu cunoşti. Pe altul îl sperie tocmai aventura nopţii de ieri. Şi te întrebi totuşi: de ce să te îngrozeşti de fapta neaflată ce va fi mai plăcută decât tot ce-ai pătimit până acum? Nu tot ce zace încă în bezna lehuză stă la talpa necazurilor tale; nu rareori ziua venită peste ziua deja trăită a fost mai plină de bunătăţi pentru sufletul tău. Bineînţeles că ştim amândoi despre ce vorbim. Da, abia moartea te va lecui de spaima morţii. Şi numai acest avantaj socoteşte-l ca pe un bun ce merită să-l ai în vedere. Cum să nu vrei să-l aşezi între câştigurile cinstite ale unei vieţi mereu în pagubă şi oropsite de grija morţii?

*Într-un tărâm învecinat pământului,

sufletele noastre încă durează o vreme după ce s-au despărţit de trup. Poate că aşa şi este iar cei care cred într-un tărâm de dincolo, indiferent de forma crucii, acolo şi vor ajunge. Am prieteni care au trăit deja călătoria extra-corporală a sufletului lor şi, totuşi, s-au întors în viaţa asta şi eu nu ştiu de ce. N-am să mă îndoiesc de ase-menea experienţe, de o asemenea credinţă când, oricum, simt atâţia ochi îndreptaţi asupra mea zi şi noapte. Cum şi Zenon credea că sufletul e o pală de vânt ce ţine ceva mai mult, orice briză ce bate peste mine o simt deja ca pe un suflet bine-voitor ce mă cercetează răsfirându-mi părul, ocrotindu-mă pe sub veşminte, răcorindu-mi pojarul ce arde şi nu se lasă văzut. Apoi sunt vântoasele care te ceartă cu mânie lungă, sunt fulgerele din privirea lor care nu iartă, aşa cum ştiu câteva suflete năprasnice şi încă în viaţă. Şi ce să cred despre norii adunaţi furtunos deasu-pra casei mele, ce să cred de risipirea lor când suflă alte spirite spre noi?

Este multă viaţă deasupra noastră iar sufletele plecate cândva dinspre pământ nu s-au desprins de tot şi au aici încă patimi adânci care le fac să ţină ochii pe noi. Acolo se pare că e viaţa adevărată şi nu degeaba sufletul meu păzeşte norii, poate i se va deschide şi lui breşa prielnică evadării, pentru că abia se mai ţine de trupul zilelor ce trec.

*Ascult prin fereastra mansardei cum vân-

tul pare să se işte din nimic. Doar dacă gân-durile de mai devreme, răscolite în mine ca o furtună, n-au stricat echilibrul dintre ramuri pornind aşa, fără pricină, să se certe între ele.

Era pace adineaori, nicio adiere nu speria aripa de fluture, pe când acum ferestrele se zbat de să iasă din balamale, să-şi ia zborul cu casă cu tot. Vântul îmi aduce în ureche frământare de păduri, ţipăt de fiinţe ce-şi pierd vizuina, zgomot de cuiburi zdrobite, căzute din cer. Este furtună grozavă în jurul casei, peste sat, pădurea geme gata să se desprindă din blana pământului, cum şi eu voi fi smuls din podeaua mansardei mele. Fac efortul să mă ridic din nou peste pervaz, să privesc în grozăvia de afară. Vântul încă suflă cu ultima vlagă ce-o mai are, nici urmă de pădure nu văd în jur, întuneci-mea aerului dispare cât numai clipesc iar peste mine suflă doar briza uşoară – suflet ce-şi caută pasărea căzută din ou. Muşcat de umbră, muşcat de vânt, mă tem că va fi furtună în zilele astea, că prea mă sperie fantoma ei.

*Prind clipa cât mă simt şi eu bine, mă

aşez în fotoliu şi, să mă aflu în treabă, gândesc cum de respir fără să mă concentrez asupra acestui detaliu banal. Mă întreb şi mă sperii cât de vitală e respiraţia pentru mine, aerul fiind mai de preţ decât apa, decât pâinea. Şi cum oare inspir, expir, fără să gândesc actul? Mă gândesc şi simt deja că mă înăbuş. Respiraţia n-o mai ia de la sine, s-a lenevit şi, răsfăţată, vrea să o ghiontesc cu un gând măcar. Dacă nu gândesc la aer, respiraţia mi se răreşte, iar plămânii refuză să-şi umple foalele din proprie vrere. Şi numai gândind la nevoia să respir mi se face rău: respiraţia e greoaie, nu-i deplină, iar în piept parcă nu ajunge aer destul. Relaxarea mă omoară şi intru în panică, precum Sinaitul când îşi cobora mintea în inimă. De ce m-oi fi întrebat cum respir, să stric cu bănuiala mea lucrarea ce mergea şi singură, să-mi tulbur un reflex firesc?

Aud telefonul. Cineva mă sperie că se opreşte apa. Cum o să mă descurc fără apa de la robinet, care şi ea curge ca dintr-un reflex? Sunt salvat: uit de aer şi mă gândesc la apă, cum o să mor de sete!

*Ca să termin cu îndoielile mele în oricare

Dumnezeu, în oricare Biserică, în oricare Preot sau Părinte, m-aş împărtăşi în credinţa unei sin-gure porunci, nu zece, o singură poruncă: Fii cu bună credinţă faţă de aproapele! Apoi crede în ce Dumnezeu vrei sau în nici unul şi vei avea tot respectul meu.

Cel care, cu credinţa lui în rugăciunea de acum, şi-a arvunit Viaţa de Apoi îşi va rândui


altfel zilele, orele. Are în faţă eternitatea şi atunci îşi pune termene mai lejere în atingerea oricărui ţel iar ratarea nu-l sperie pentru că vor mai fi şi alte şanse, în alte vieţi. Doar eu încă nu mi-am învăţat rugăciunea şi nu-mi găsesc locul pentru bătut mătănii, doar eu sunt un speriat, un apu-cat. Simt ca pe o tentaţie irezistibilă viciul de a trăi totul acum, am lăcomia să probez şi să ratez orice idee, să împlinesc şi să arunc tot ceea ce aş fi avut de trăit în Viaţa de Apoi, după Viaţa de Apoi şi, tot aşa, mai departe. Am obligaţia, faţă de mine, fireşte, am obligaţia să retrăiesc lumea din capăt în capăt ca un egoist, după scenariul meu, nu al altuia; este datoria mea, nu a altora, să retrăiesc acum toate experienţele vii trăite până la mine. Trăiesc acum, fără nici o idee, fără nici un proiect pentru altă viaţă. Risipesc acum toată moştenirea, trăiesc de toţi banii care mi s-au dat, de toţi banii fără rest…

*Avea o cameră cu chirie într-un demisol,

mi-i greu să-i spun garsonieră. Am stat câteva zile la el, dormind jos, pe o saltea pe care ziua o ţinea sub pat. Pe fereastra pătrată şi mare cât o carte deschisă, singurul loc pe unde se aerisea camera, vedeam doar tălpile trecătorilor, rare-ori genunchii şi niciodată ochii, privirea mea ajungând abia la nivelul pavajului. Vedeam doar tălpi ca într-o poezie suprarealistă, doar tălpi de pantofi într-o defilare grăbită şi încrucişată, rareori câte o şoseată colorată pe glezna vreunui copil, doar tălpi, perechi-perechi, tocuri late şi solide, tocuri firave şi înalte de domnişoare ele-gante. Până când, prin dreptul cărţii deschise, s-a oprit un pantof prăfuit, un singur pantof împerecheat ca într-un mariaj nefericit cu o proteză terminată într-un vârf de cauciuc, un singur pantof prăfuit şi cu şiretul desfăcut târât pe pavajul trotuarului. Acela a fost momen-tul când m-am simţit cu adevărat inspirat ce aveam să fac mai departe: m-am urcat pe pat şi, prin fereastra deschisă, am legat şiretul la pantoful stingher care, în felul său, strica ordinea perechilor ce defilau prin faţa mea. După o dimineaţa ca asta, ce-ţi mai rămâne de făcut restul zilei în Bucureşti?

*Sunt în concediu şi am timp să merg pe

jos. Aşa descopăr spre Camera de comerţ, pe o stradă de lângă centru pe care trec des, intrarea ireală a unei case uitate. Uşa împarte ruina în două, pesemne, să te lase în curtea ascunsă de liliac. Tăiată în canate masive, stejarul se ţine în

armături grele din fier forjat cu un simţ robust al măsurii. Clanţa, bătută pe nicovală, se vede de departe, are o talpă grea, arcuită în curbe ce se cer mângâiate, la plecare, la venire. Clădirea toată, acum şubrezită de ani, se zideşte în jurul acelei uşii ce dăinuie de pe când casa încă nu era, uşa urmând să rămână fantomă în picioare şi după ce pereţii or să dispară. Uşa o fi fost zestrea magică a vreunui mire, moştenire din părinţi, în umbra ei legată cu fier tinerii zidindu-şi straniul adverb – acasă. Acasă – obsesia şi visul pentru care te întorci din drum, te întorci din moarte. Asemenea uşă, oricând poartă în zidul unui conac, o arată masivi-tatea ei frustă, nu dă direct în camere de locuit ce se dichisesc, de obicei, cu tâmplărie mai delicată. Este intrarea în căminul cuiva, în locul dăruit familiei, dar nu un spaţiu intim. Uşa te asigură de trăinicia casei, de paza straşnică faţă de răul de afară, de neprevăzutul lumii. O zărisem din mers, fără s-o iau în seamă dar, aseară, uşa mi-a venit în minte privind albume cu conace vechi, cu spaţii largi, ţinute de ziduri groase, cu arcade ample să treacă uşor carele cu boi, unul lângă altul. Am simţit o atracţie irepresibilă, ca dorinţa de a te arunca de la înălţime, să caut şi să trăiesc în acel loc, o dorinţă ce seacă la inimă şi în seama căreia cazi fără puterea de a te stăpâni, încât cred, şi mi-ar plăcea să fi fost aşa, că am trăit cândva într-un burg vechi, cu sute de ani în urmă, şi nu cred că a fost pe locul acesta.

Să fi moştenit eu uşa asta spre lume, uşa din blană de stejar legată în fier, mi-aş fi zidit viaţa cu spatele la stradă, fără să intru, fără să ies în lume.

*De cum a scăpat din legătoare, astăzi,

câinele meu s-a repezit spre tufa cu Pimpinella anisum, numai bună să trezească pofta de mân-care, de unde a început să muşte firele la rând. Curios, m-am repezit şi eu, amuşinând cu aceeaşi poftă prin cărţi, să văd ce taină o fi în anasonul din grădină. Şi, când colo, ia te uită – drăguţul de el credea că eu, un vegetarian ocult în ochii lui, cultiv aşa, cultiv de moft mărar – simbolul întineririi spirituale. Confuzia o găseşti şi la alţi înţelepţi, nu doar la câinele meu şi ţine de pe când frigienii lui Sabazios se împodobeau cu umbreluţele astea rare, să nu-i bată luna plină! Cine ştie ce suflet vechi s-a reîncarnat în câinele ăsta trecut subit între satiri şi care acum latră către mine în sofisme impecabile aflate din alte veacuri trăite de el, arătându-mi ce aproape de mine ar fi leacul iar eu îl ignor: bogatul mărar cu arome ameţitoare răul spiritual îl alungă.


*Cu ani în urmă, în cadrul unei ferestre

din camera mea am pus câteva rafturi şi mi-am aşezat acolo cărţile, câte două, câte trei, de nu mai vedeam afară nici copaci, nu mai vedeam nici cerul. Cărţile s-au adunat pe un rând, pe două rânduri, vrafuri, vrafuri, până când zarea de lumină nu mai pătrundea deloc că nu mai ştiam de zi, nu mai ştiam de noapte… Dar aveam cărţile, cărţile de căpătâi, fiecare în parte fiind Cartea.

Fereastra acoperită s-a multiplicat în fie-care pagină şi eu nu reuşeam să privesc pe atâtea ferestre câte mi se deschideau sub ochi. Viaţa asta şi cele ce vor veni nu-mi vor da tim-pul să le învăţ pe toate câte le am în mine.

După ani, citite, necitite, am început să dau din cărţi şi altora – câte două, câte trei, până când am văzut că din camera mea, fără să intru, fără să ies, se poate ajunge la copacii din curte, la stelele de pe cer şi aşa am înţeles rostul Cărţii, am înţeles de ce, acolo, în camera mea, era o fereastră: Nici în casă, Nici afară, Nici în cer, Nici pe pământ.

*Orbul visa: i se năzărea că se plimba pe

câmpii largi, pline cu flori. Şi câmpiile acelea s-au scurs în şoseaua de asfaltat, au curs ca marea ridicată într-un fluviu. Drumul se tot îngusta şi se temea că va păşi alături, pe iarbă, pe neant. Cărarea s-a subţiat ca un zid, ca o coamă de zid, ca umbra zidului chinezesc ajuns în visul orbului. Pe laturi – prăpăstii la pândă. Şi orbului i se năzărea că pe acolo îi este calea. Pe cât păşea, cărarea încă se subţia, fir de păr. Curând nici pe firul acela nu mai călca, plutea doar peste lipsa cărării. Mergea de ceva timp, de mult nu mai întâlnise oameni şi pustietatea se adâncea în ora târzie a nopţii lui de orb. Trupul uşor, imponderabil, nu mai simţea ţărâna sub tălpi, călcând aer moale, aşternut de puf. Plutea, plutea peste miresme, peste câmpul de flori ce nu era al lui, străin fiindu-i şi cerul prin care trecea ca un străin.

Plutesc speriat că lumea vie s-a rătăcit de mine şi n-o să ne mai găsim. Plutesc în metaforă, orb prăbuşit în miracolul Altuia.

*Luna traversează aţipita moşie a amiezii

de vară, răsărind ca o fantoma de zi peste insomnia mea luminată. În siesta de tihnă, panica m-a găsit şi treaz fiind, fără griji că mă face de râs; din pricina liniştii mocnite, simt

o spaimă mai gravă decât în alte dăţi. O simt ca o groapă cu jar de sub tălpi pe care n-am cum s-o ocolesc, n-am cum zbura pe deasu-pra ei. Să fie dogoarea aceea de cuptor ce mă sleieşte, să fie amărăciunea (accidia) de care vorbeşte Dante în trecerea Infernului, a unui infern fierbinte?

Amărăciunea vine mai întâi din afară, dinspre exteriorul agresiv, pe care nu-l pot stăpâni, nu-l pot evita şi nimic, se pare, nu mă linişteşte. Ştirile din zilele astea sunt ruinătoare şi mă întreb, dacă nu-s premonitorii. Altfel, de ce să aflu eu de crime, omoruri, furt de arme, de persoane ucise în stradă, explozii de gaze în apartamente de blocuri, deraieri de trenuri? Şi în toate sunt nume proprii, sunt oameni pe care, poate, i-am ştiut. Delirul lumii ajunge pălălaie lângă casa mea şi apropierea lui fierbinte pare prevestirea înfăptuită a incendiului. Ce minte îl gândeşte, îl programează, şi când mă va atinge şi pe mine raza lui neagră?

Mă feresc cum mă taie capul să n-ajung erou la ştiri: ies rar în oraş, seara stau în grădină, ascult muzică veche la flacăra lumânării de ceară, citesc din Pitagora şi, până să adorm cu fereastra deschisă, inspir parfumul uşor de sal-câm cu credinţa că am coborât în timp cu o mie, cu două mii de ani, că stau ascuns în Crotona, iar blestemele ce zboară spre mine odată cu ştirile zilei nu mă vor găsi. E superstiţia mea de a mă apăra de nenorocirile de astăzi. Dar cine ştie mâine în ce capcană voi pica, o capcană pe care chiar spaima ţinută în lesă o pregăteşte cu calm, în liniştea de acum.

*S-ar crede că cele cinci simţuri sunt doar

o parte din simţurile posibile ale fiinţei mele. Gustul, mirosul, simţuri mai vechi, au precizia lor dată de contact direct cu realul: deschid gura, aspir adânc, trag aer pe nări să adulmec şi ştiu dacă afară e deja ziuă, dacă e înnourat, simt fierbinţeala de pe orizont şi ştiu la ce depărtare se află pojarul.

Văzul, auzul, victime uşoare ale iluziei ca simţuri mai tinere incizate în pielea mea – se arată a fi mai degrabă muze deghizate şi au arte ce li se închină lor; cu ceva mai mult talent vom găsi şi artele potrivite pentru a încânta mirosul, gustul, pipăitul. Dar oare acestea să fie toate? Ce muze încă sunt în adormire în empireu şi ce arte li se vor dedica acelor simţuri rămase sub duh de amorţire şi pe care încă nu le cunoaştem dar se crede că, totuşi, le avem?


*Auzul şi văzul, simţiri perechi, îşi

completează senzaţia întreagă dând contur unei simţiri ca obiect, ca realitate pentru un fapt din apropierea mea. Senzaţia – gândul altei specii… Până când senzaţiile să aibă timp să ajungă gânduri, ele s-au închegat şi au trăit mai întâi în trup izvorâte din simţuri şi este adevărat că gândesc cu stomacul, în gânduri limpezi: eu de crampele mele vorbesc – curcubeu negru răsărit deasupra burţii.

Mi-am zis cândva să mă prind într-un joc al meu: în fiecare zi voi elimina câte un simţ sau mă voi folosi doar de unul singur, să cad aşa în pipăirile de început ale viului, să probez pe mine ce senzaţie m-ar cuprinde, bunăoară, când m-ar ajunge doar larma de miresme a unei lumi fără trupul altor simţuri. E un joc, atât, şi încă îl amân până voi avea răgazul de câteva zile, de câteva săptămâni, de sfârşit de viaţă. Dar cineva îşi pierde răbdarea şi, despotic, hotărăşte să mă prindă în jocul meu după regulile sale: îmi întunecă vederea în amurg, îmi ia din agerimea gustului ce pipăia frăgezimile savurate încă de copil, îmi slăbeşte mirosul din zi în zi, aşa dorind să mă protejeze, să mă ferească să-mi simt propriile exalări. Pe zi ce trece sunt surghi-unit în trupul fără simţuri ca în jocul imaginat chiar de mine şi care, iată, devine aievea. De-aş fi un mecanism, o alcătuire de fiare, căderea asta de fiabilitate şi de seducţie prin trecerea vremii s-ar chema obsolescenţă… Viu fiind îmi zic că sunt doar lucid şi mă străduiesc să-mi dau seama de tot ce simt, de aromele ce-mi inundă nările, să mă feresc de ele ori să le ies în cale. Cu luciditate aflu de starea trupului gata să cedeze, să se altereze dintr-un capăt, din altul şi văd – luciditatea nu-i un semn de bine.

Când Dumnezeu m-ar iubi, mi-ar lua mai întâi limpezimea ce o am asupra mea şi apoi, pentru siguranţă, şi simţurile, unul câte unul, să nu-mi dau seama cum trupul meu cândva tânăr devine hoit pe zi ce trece. Dumnezeu, de m-ar iubi, mi-ar lua luciditatea, mai întâi, să mă scape de durerea înţelegerii stării mele, să fiu scutit de cunoaşterea nevolniciei, să nu văd cum aburul unui suflet îndărătnic se ţine încă după trupul ce dispare.

*Un pumn de nuci, bucata de pâine, câteva

fructe şi paharul de vin – acesta poate fi prânzul de toată ziua pentru viaţa din mine, din altul. Mănânci şi capeţi putere pentru încă o zi. Şi ce faci cu energia ivită în trup, în carnea ta, e taină ascunsă: din bucata de pâine, din vin, din nuci,

din mere, îţi tragi străinele impulsuri după care mintea ta, aşezată într-un anume fel, va gândi ideea divină, va găsi calea pentru ziua ce vine şi tot de aici îţi vei avea dobânda – deznădejdea de sfârşit care şi ea are nevoie de toată vlaga trupu-lui tău obosit. Dar tu nu gândi la toate astea: e bine să mănânci, mănâncă pentru deznădejdea care vine şi ea de trei ori pe zi. (De fapt vroiam să vorbesc despre minunile apărute în trup, în carne; cum, din câteva alimente banale – îţi tragi energia din spirit, din suflet, cât să urăşti şi să iubeşti, să gândeşti, să amâni, să ucizi chiar – toate din aceleaşi alimente, din aceeaşi energie zămislită ca din nimic în stomacul tău…)

*Stau întins pe canapea ca pentru siestă.

Până să aţipesc încerc să-mi imaginez, în amănunt, prin ce aventuri trece înghiţitura de pâine. Ce se întâmplă cu pâinea din clipa în care muşc şi până iese ca energie, abur, căldură – şi nu ştiu mai ce, adică vreau să aflu peripeţiile îmbucăturii până la capăt. M-aş fi putut întreba, tot aşa, despre valoarea caloriilor, de rolul glu-tenului, al carbonaţilor dintr-un soi oarecare de grâu; m-aş fi putut întreba ce pătimeşte anafura de împărtăşanie în alambicul stom-acului meu neortodox, dar nu după prânz ai căderi mistice, cum n-ai nici curiozităţi pentru picanterii ştiinţifice. Şi n-aş fi vrut, atunci, să aflu taina cuminecăturii sau ceva din destinul pâinii ca trup al lui Iisus. Mă întrebam doar, păgân cu burta plină, cum o parte din lumea de afară trece prin mine în formă de pâine şi eu o diger, şi cum ar fi să treacă tot aşa, tocat mărunt de dinţii mei şi bine mestecat între măsele, să treacă prin mine şi ce-a mai rămas din lume.

Încercam să-mi imaginez actul de hrănire, metabolismul, cu ce-mi pune la îndemână lumea, cu lumea însăşi, fără niciun gând scato-logic, de putrezire, ori de mântuire pe limbă, sub cerul spurcat al gurii mele. Dar vedeam unde m-ar fi dus lăcomia mea auto-devoratoare, dorind să dobândesc, să am la îndemână rodul pământului, tot şi de toate felurile, vânatul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, ca animal viu, peşte sau pasăre, să am la îndemână pădurea, oceanul şi văzduhul, să am tot ce poate exista la suprafaţă şi dedesubt, oraşe, ţări întregi şi toate, pe toate, în lăcomia mea de neostoit să le am şi să le înghit cum am înghiţit dumicatul de pâine. Ce monstru trebuie să se ivească din mine înghiţind şi digerând trezorerii cu tone de aur, trenuri cu grâne sau doar cu vagoane de


cărămizi, ce monstru trebuie să se ivească din mine să înghită, să digere muzeele cu miile de tablouri în rame bogate, cu ghizi, cu mulţimile de turişti, să înghită bibliotecile, cât mi-aş dori, cu kilometri de rafturi şi milioane de cărţi, totul ca pe o gustare lăsată spre seară, ca dimineaţa să înfulece, şi mai lacom, ce-a rămas de la masa de ieri, biserici şi catedrale, cu credincioşi şi cu moaşte, să înghită la rând munte după munte, sorbind fluviile dintre ele, să nu lase nici firimitură, nici picătură, de la festinul cel mare, eu însumi devenind rotund ca un glob, eu însumi fiind înspăimântat că voi muri de foame curând şi întinzând mâna după lună ca după o caisă fragedă ce pare să se fi copt deja, întin-zând mâna după stele ca după cireşele pârguite la care nu poţi ajunge dar spre care încerci, pofticios, să arunci măcar cu vorbele ce le ai pe aproape. Doamne, ce foame îmi va fi curând…

*Aş învăţa sfiala trecerii prin lume de la

buburuză. Altfel, de ce nu şi-ar ridica şi leii mausolee fastuoase, cu oasele moşilor, muzee cu scene de vânătoare, cu scene din viaţa regilor lor? Ce-ar fi peştii, struţii, gâzele, lupii, toţi să-şi facă temple? Nimic din ce-i omenesc nu le este străin şi nimic din ce-i omenesc nu le voi refuza, de vreme ce se află pe pământ înaintea mea. Orgoliul face din planetă un vast deşert-cimitir-muzeu al omului, doar al omului şi, cât nu încape aici, aruncăm în cosmos. Când vom ajunge şi noi la vechimea reptilelor, Terra va fi un pod plin de gunoaie, jalnice relicve inutile celor ce vor veni, inutile altor specii.

Şi eu, neam de histrioni, mă las corupt de rescrierea unor memorii mai faste dinspre viitor. Şi eu sunt tentat să mă aşez, ca vreun gunoi ales, în vitrina de muzeu. Şi eu aparţin unei specii caraghioase! Cineva ştie cât a gafat prin zidirea mea ca om şi, vinovat, se acuză că, în loc să fi dat buburuzei trufia de sine, mi-a dat-o mie.

*Rămas cu ochii închişi, îmi trimiteam gândul

odată cu înghiţitura, odată cu actul asimilării, silind imaginaţia să fie prezentă, să observe procesul în timp real, ore în şir. Dar ştim, imaginaţia tot vrea s-o ia înainte, să se grăbească, încât pâinea îmi hrăneşte corpul în clipa de acum, pe când imaginaţia, mereu repezită şi trăind în viitor, îşi finanţează propria dispariţie. Unde vrea să mă ducă fără să mă avert-izeze lăcomia mea grăbită, lăcomia învăţată de la oameni ca prima calitate ce ţine în viaţă lumea asta la care mă lăcomesc, şi viu, şi mort?

Am mâncat bine la prânz, e ţelul ce îl ating uşor, mă întind sub pretextul că citesc ceva adânc, pe gustul meu, Woolpiket. Aţipind, până să cad în somnul amiezii, cu greaţa-n gât, putrezesc fericit împreună cu bucatele abia înfulecate. Ce mi-i fiinţa decât haznaua unde hrana aruncată hulpav, cu două mâini, vie încă, dospeşte ferită de ochii lumii, cu bun simţ, printr-o alchimie secretă, hrana putrezeşte docilă înaintea mea. Ce-mi place siesta! Cuptorul meu de ars deşeuri dă ceva miros, mult meteorism şi tone de murdărie. Iar eu ce-oi fi decât esenţa speciei reduse la gunoi cu duh. Pregătiţi rapid la cuptor, în sos picant, doar autorii înghiţiţi pe jumătate cruzi, în sânge, doar autori ca Woolpiket se digeră greu şi îmi dau crampe. La fel îmi dă crampe lumea, un ghiveci necomesti-bil ce-l înghit şi-l vomez, cu greaţă festivă: mic dejun, prânz şi cină.

Omenirea, în întregul ei, nu dispare în siesta amiezii. Greaţa faţă de semeni salvează specia glorioasă de la ospăţul meu de canibal.

*Bătrâneţea îmi răvăşeşte viaţa, îmi tulbură

privirea înfiptă în orizont şi sunt ca păianjenul care, obosit să-şi tot ţeasă zilnic plasa după geometria învăţată cândva din instinctele adânc îngropate în materie, are credinţa că muştele, bătrâne şi ele, au datoria să-i cadă singure în labe, ca dintr-o îndatorire pioasă! Muştele grăbite cad deja în locurile prevestite de magii lor, în locurile în care păianjenul abia gândeşte să-şi întindă prostovolul de mătase, gâzele intuindu-şi mai bine decât el destinul.

Nu voi afla de cum ştiu gâzele, lăsate de capul lor, să se folosească de păianjeni, vehicul infailibil, să ajungă la timp în lumea cealaltă, în viaţa cea veşnică.

*S-a întâmplat ca ieşind de sub duş să-mi

zăresc în oglindă nu doar chipul (de acord cu mine însumi să-l suport totuşi până la sfârşit), mi-am zărit trupul, adaosul de carne al cărui rost nu-l pricep. Ţinut de un schelet obosit sub sarcină, trupul mi se pare mai străin de mine decât chipul, fără expresie, fără sens, şi nu înţeleg nici în ruptul capului de ce-a fost nevoie, la puţinul abur al conştiinţei de sine, să ni se adauge aşa de mult lest, lestul acesta mereu în putrefacţie şi care ne solicită tiranic cu pofte şi patimi până la a uita de menirea noastră reală. Nu cumva am fost înşelaţi la cântar şi, la aşa puţin suflet, ni s-a dat prea mult pământ? N-o fi cumva preţul prea mare? Să mă împac cu gândul


că am de cărat, zi de zi, cu grijă, cu spaime, un hârdău de carne şi oase numai pentru că într-un capăt se bănuieşte o oarecare licărire de lumină, că ar putea să ardă o lumânare la mansardă pentru un final ca de incendiu de care, clipă de clipă, mă îngrijesc să nu se întâmple…?

*E o seară calmă, tulburată doar de fiesta

mută a buburuzelor. Şi nu scriu asta din complezenţă pentru buburuza căzută acum pe caietul meu şi care se-nvârte în jurul pixului ca o vedetă pe lângă o cameră de filmat ce transmite în direct. Cu o insistenţă metodică, plagiată de la furnici, infanteria uşoară trece la pas peste orice obstacol, forţează orice gaură şi cucereşte teritorii. Au aripi de tablă roşie emailată, armură croită desigur dintr-o cratiţă veche şi, uite, una şi-a pierdut bulinele negre de parcă-i un dalmaţian fără pete… Păşesc pe palma mea ca pe scoarţa de copac, nu bâzâie, nu înţeapă, nu fac zgomot, nu se sperie – sunt gata domesticite. Le găsesc peste tot în casă, năvălesc din unghere secrete, forţează plasele de la ferestre, îmi aterizează pe obraz, pe sprâncene. Vin lângă mine în platoşele lor medievale şi fac tumbe greoaie, dintre cele mai riscante, doar să le văd. Şi ce să văd? Au un zbor stângaci, previzibil oricărui prădător, încât şi pentru mine sunt uşor de prins, uşor de ucis. Norocul lor e că, nefiind bune la nimic, n-am să mă lăcomesc: nu se mănâncă, nu-s un condiment, nu-s afrodiziace şi nu ştiu nicio reţetă misterioasă piperată cu buburuze, deşi le-ar sta bine într-o pizza, să zicem. Doar făcute din perle şi rubine ar tenta puberele să şi le atârne de mărţişor, una albă, una roşie. Oricum, şi ca bijuterii sunt prea rustice, fără pic de noimă ocultă. Nu-s nici intrigante ca muştele, nici stranii ca libelulele şi nici n-au istoria pedantă a scarabeului. Colorate în roşu, în culori pale uneori şi mereu cu puncte, par mai degrabă butaforii încropite din resturile unui papion prăfuit. Ce mai, sunt nişte insecte banale, pradă uşoară pentru orice insectar.

Dispărând, nu cred că cineva le-ar plânge lipsa, nici nu s-ar bate oengeurile să le cloneze. Sunt un fel de boschetari, de maidanezi, în lumea lor. Dacă muştele, ţânţarii, gândacii, aduc microbi de toate mamele cu care-şi dau importanţă printre noi, atunci – buburuzele, ce pot aduce ele decât vaccinuri şi anticorpi, favoare de nimeni cerută. Se zice că prevestesc de bine, dar cine le mai crede? Le primim pre-vestirea fastă şi, fără ură, le omorâm cu dosul

palmei, cu bunăvoinţa plictisită cu care a-i omorî şi mesagerul de veşti bune.

*Am în trup sămânţa morţii şi oricând aş

putea să dispar, ca fructul copt. Şi dintr-un neg, dintr-o pată, dintr-un pistrui oricât de mic, din orice cusur abia zărit pe dinafară, încuiat bine pe dinăuntru, poţi muri numai să ajungi anii să se coacă buba. Trupul nu ne este de nemuritori, cum cred unii că ar fi… Superbul grain de beauté, ce alint frumos, un pistrui pe sân acolo, e o speranţă de porniri divine în sufletul vreunui admirator, dar tot acel pistrui va fi grăuntele otrăvit (n-are rost să-i caut vorbei un geamăn în franceză, dacă alintul a dispărut…) din care se va ivi urâţenia, se va ivi boala din mireasă, deve-nind buboiul greu de privit, buboiul ce va cuceri în atacuri de noapte, în şarje pe lumină, câmpiile gingaşei derme, va captura organ cu organ, redută după redută, noi tot făcând paşi în spate gândind strategii de extirpare, căutând aliaţi în chirurgi, şi tăind carne din carnea noastră până nu vom mai avea unde să ne retragem şi, cu ultima suflare, vom primi totuşi înfrângerea.

Şi un pistrui rătăcit pe obraz, un banal neg acolo, poate fi sămânţa de moarte lăsată la vedere ca o plasă de siguranţă, dacă cele-lalte boli ori accidente hotărâte să-mi aducă sfârşitul în termeni omeneşti, ar da greş iar eu, blestematul, aş fi vreun nemuritor.

*Despre silă ne vorbeşte undeva Borges ca

virtute fundamentală. În calea spre ea ne duce de mână, el urmându-şi bastonul cel alb, să întâlnim două codoaşe egale în rang, cum ar fi desfrâul şi abstinenţa, adică exerciţiul de noapte spre delicii ale cărnii sau, dacă asta dorim, castitatea de toată ziua. Nu ştiu ce cale să iau, să-l întâlnesc pe Borges de care încă nu mi-i silă; nu ştiu, dar mă voi repezi orbeşte, pe o potecă la nimereală, cum cred că a făcut-o chiar el, cu gândul că aşa îl voi ocoli pe Ignaţiu de Loyola care, sigur, a apucat pe cărarea cealaltă, a abstinenţei.

Aş vrea să dau peste Borges, să-i spun: am de ales între cumpătarea cărnii şi desfrâul spir-itului… De ales, putem alege, dar stricat e abia cel care, rob al ezitării, le alege pe amândouă, alege să-i fie silă, deodată, şi de sfântul şi de păcătosul din el.


*Cancerul din mine leacul singur şi-l scrie,

după magia viului ce îşi prezice finalul. În car-navalul mut, boala se sporeşte vioi: vezi culoare, joc, şi simţi bocetul clovnului, fără vaiet ori suspin. Oftica infamă lăsată din strămoşi mă ia ostatic în saloane de lux, iar eu mă plâng că m-a invadat mătreaţa. Ascult doctorii, gardienii şi, după regulă, sunt legat de pat, ţinut sub raze pe ceas în suplicii rafinate, neştiute de inchizitori; la oră fixă înghit hapuri din furnici, din gân-daci cu iz rău, în ideea că abia scârba de leac mă lecuieşte. Acum pricep cât bine le fac altora prin greaţa vâscoasă ce le-o provoc!

*Scrisul de mână are o poezie a sa, ca şi cum

aş scrie pe pereţii părăsiţi ai unui oraş ce va fi curând cufundat – ca şi cum aş scrie pe zidurile Atlantidei; scrisul de mână, trecut pe calculator, îşi va pierde mireasma, izul de pelin desprins de pe mâna mea. Bine, şi fonturile din calculator au caractere italice scrise ca de mână, ba pot fi mai atrăgătoare, mai bine desenate. Aşa o fi, dar literele sunt atât de cadenţate, de egale, încât par ca respiraţia artificială pe buzele unui muribund: poate ai şi murit dar aparatul continuă să respire ritmic şi sănătos în locul tău, în trupul din care viaţa tocmai a plecat.

*Păcatul meu, viciile, au subtilitatea de a-mi

strecura ideea că ele cedează, ca eu să mă simt cel puternic, convins că mă pot stăpâni atât de bine încât să încerc un joc al limitelor mele ca şi cum, bun înotător, aş trece mult dincolo de bal-ize, sigur că pot reveni oricând voi dori înapoi pe ţărm. Mă hazardez şi, în mijlocul valurilor, când nu mai văd pământul, îmi amintesc: cei mai mulţi înecaţi sunt dintre înotătorii temerari, nu dintre cei rămaşi pe mal şi care nu ştiu de acest viciu practicat de unul singur!

Aşa voi crede şi eu: încă n-am căzut atât de adânc în viciile mele cât să-mi doresc cu toată puterea sincerităţii să-mi revin, să mă întorc la ţărmul virtuţii. De altfel, este un extaz aflat abia când ai ajuns pe buza prăpastiei, abia acolo simţi cum deja planezi în dezastrul tău fără să te fi desprins cu totul de firul de iarbă de care încă te mai ţii pe lumea asta.

*Invadam, pe când eram copil, grădina din

jurul casei ruinate până am părăsit-o din spaima nelămurită trimisă în somn. În anii aceia nu gân-

deam că o casă împarte acelaşi destin cu cel care o locuieşte, că împart împreună aceeaşi viaţă. Un ins cu judecata întreagă n-ar fi renunţat; cum să te sperii de vise, tu fiind puberul care încă nu aude vocile străine şi nu le ia în seamă. Se făcea că mă aflu în grădina sălbăticită, cu fructele în pârg atârnând deasupra mea iar eu, culcat pe spate, cu ochii în cer, ascultând liniştea de rai, când frunza nu clinteşte, când pasărea nu bate din aripi. Liniştea de rai…

În ce vremuri, în ce timp s-o fi întâm-plat nu ştiu. Dar într-un vis de coşmar mi se arăta că dormeam şi mă visam în casa de la Curteşti, părăsită şi ajunsă în ruină, cu grădina în paragină şi invadată de mărăcinii înalţi. Casa mea, cândva, o grădină părăsită…

Visam culcat în grădina mea şi, brusc, un tunet de sfârşit de lume căzut în timpa-nele cerului m-a asurzit şi, odată cu tunetul, am fost izbit sălbatic în spate, între omoplaţi, lovitura zguduindu-mă cu forţa şocului electric ce te readuce din morţi, ce te aruncă dintr-un tărâm în altul, te scoate dintr-o viaţă să te ducă în alta. M-am trezit aruncat din pat cu o durere vie în umeri şi cu spaima ce n-avea să mă mai părăsească. Într-o clipită fusesem luat din grădina mea şi trântit lângă patul din casă, de parcă o mână uriaşă s-ar fi jucat cu o păpuşă de cârpă. Într-o clipită, cât încă mă mai aflam în grădină, îmi trecuseră prin faţa ochilor toate ororile trăite de tâlharul prins asupra faptei şi nu ştiu cum aş fi suportat să fi fost prins cu adevărat. De unde însă zgo-motul? Să fi pocnit o uşă trântită de curent, vântul să fi izbit un geam, să fi căzut hornul de pe acoperiş? Niciodată n-am aflat de unde o fi venit tunetul de apocalipsă care, pentru mine, aducea sfârşitul. Lovitura fusese prea intensă pentru ca inima unui copil să o îndure fără să plesnească, fisura de atunci lucrând fără grabă, timp îndelungat, după legi ascunse. Am deschis brusc ochii, în credinţa venită violent şi limpede că, din spaimă, m-am trezit greşit în altă vârstă că, la repezeală, sărind peste timp, am apucat greşit calea ieşind pe altă uşă, în alt trup, în altă lume, în alt destin.

M-am trezit singur în casă, părinţii plecaseră probabil la piaţă, la biserică, plecaseră împreună cum nu plecau de obicei, pe mine lăsându-mă să-mi împlinesc somnul întreg, să-mi trăiesc până la capăt prima spaimă visată. Camera, toată casa, se luminase de un soare strălucitor, fierbinte. În aprilie, în preajma Paştelui, Duminica de florii are o lumină atât de puternică încât poate smulge un


suflet de copil din rai, să-l arunce pe pământ fără să ştie, fără să înţeleagă de ce.

*Sfântul de lângă mine… Mă obsedează

vorba veche: Nimeni nu-i profet în satul lui! Şi de ce n-ar fi? Că îi ştim părinţii, bunicii, îl ştim cât de becisnic era de mic, l-am văzut uşurându-se prin tufe, am jucat mingea cu el şi-l ştim din întâmplări atât de umilitoare încât n-ar mai avea niciun har asupra noastră? De ce valoarea nu s-ar impune acolo unde a apărut? N-ar fi mai bine pentru noi? Şi totuşi! Chiar şi eu îmi închipui că, dacă vecinul meu din Calicimea Botoşanilor ar deveni, la bătrâneţe, un sfânt, tot mi s-ar părea dubios şi n-aş crede. Cu ce-i mai breaz el? Cum adică, el e Sfântul iar eu – acelaşi păcătos netrebnic? Eu, care săream gardurile mai repede decât el?!

Aşa că vecinul din copilărie nu-i sfânt, nu-i martir, nu-i profet, nu face minuni în casa nimănui, nu ajunge ambasador sau nuştiu ce vedetă. E condamnat să fie un oarecare, ca şi mine, egalul meu din urmă, nu mai mult. Şi atunci, oare, cine-oi fi şi eu în ochii vecinului nemernic şi pizmaş?

*Revăd Botoşanii după mai bine de o

săptămână. Poate din pricina sărbătorii de azi, poate ca o ruptură a mea de atmosfera oraşului, dar simt aglomeraţia de pe pietonal prea strânsă, prea densă, oamenii sunt prea aproape între ei, insalubru de aproape de mine, luându-mi din respiraţie, din libertatea privirii sub cerul îngust. În nicio parte nu zăresc orizontul, orizontul ştiut de mine. Oraşul mă lichefiază şi simt cum curg printre ceilalţi ca o materie incoloră, cu un chip de anonim, fără să disting nici eu chipuri cunoscute, nu aflu un chip cu expresie, cu expresia cuiva ştiut de mine. Mă simt ca într-o maşină de mare randament în care, sub calandri uriaşi, toţi, fără discriminare, suntem laminaţi la repezeală, suntem laminaţi pe orizontală şi fără orizont. Pe când în curtea mea din sat, cu ochii în zare, mă simt înalt şi perpendicular, verticala fiind dimensiunea prin care îi pot deosebi pe ceilalţi, prin care mă pot deosebi de ei.

*Mă aflu la Braşov, însoţit de o doamnă

pe care ar trebui să o ştiu. Ea intră într-un magazin la un pas de noi, să ia o pâine neagră, rotundă, iar eu îi spun că ne vom regăsi în Piaţa Braşovului (deşi aş fi vrut să-i spun în Piaţa

primăriei vechi) arătându-i că voi trece şi un pod în direcţia aceea, conform unei geografii person-ale, cu totul alta decât cea reală. Rămas singur, ridic ochii spre cer şi zăresc, chiar atunci, un nor purtând un oraş ca într-o viziune de pe Google maps şi, în acelaşi timp, ceva în stilul Fraţilor de Limbourg (Les Très Riches Heures duc de Berry, poate tablourile pentru lunile septembrie, octo-mbrie, pentru a respecta sezonul în care scriu), ca o vedere din avion dar destul de apropiată. Cât admiram norul, doamna aşteptată s-a întors cu pâinea şi apuc să-i arăt şi ei minunea văzută de mine: clădirile înalte, între acestea poate şi Castelul din Lusignan, erau splendide, în culori vii, bine conturate, într-un relief aşternut în proporţii excelente. Priveam oraşul din nori, un oraş plutind peste alt oraş, priveam fără să mă mir, eu fiind cumva pregătit încă din timpul zilei, scriind mult în Jurnal despre nori, despre viziunile pe care mi le provoacă. Oraşul din nori a dispărut curând pentru a face loc altui peisaj cu un relief la fel de colorat, de parcă vizionam diapozitive dintr-o excursie cerească.

În viziune simbolică, norii sunt vehicule pentru cer iar în înţelepciunea chineză norul îţi arată transformarea căreia trebuie să i te supui, tu urmând să dispari ca fiinţă muritoare pentru a renaşte în eternitate, o viziune căreia nu sunt dispus să-i dau credit, nu din tot sufletul, nu acum.

Cât despre oraş ca simbol, sigur, el arată ordinea ce domneşte în cer pentru că oraşul este, înainte de toate, un model de respectare a Regulii, un model de a ne suporta de aproape unii pe alţii. Oraşul se înalţă ca sâmburele spiri-tual al lumii iar omul, omul ce să fie altceva decât un pelerin veşnic între doi sâmburi – unul de pe pământ, celălalt din cer. Aş crede că am avut un vis fast premonitoriu, cel puţin pentru o zi. Iar eu nu mă voi împotrivi ca ziua de azi aşa să fie pentru că, dintotdeauna, am invidiat norocoşii care trăiesc într-un oraş din nori. Da, mă ţin de umbre şi alerg după vânt…

*Sunt de un timp la Curteşti şi încerc o viaţa

de singuratic, fără a îndrăzni să spun de pust-nic, câtă vreme n-am un orar de rugăciune, de meditaţie, care să-mi împartă cu un ritm ascuns zilele, nopţile. Trăiesc însă prelungi stări de veghe vecine cu insomniile, când mă am în seamă doar pe mine, când mă pândesc cu o curiozitate aspră, cumva cu duşmănie, abia aşteptând ca indi-vidul ăsta să facă pasul greşit, să-l înşfac. Robit ascultării mele de schimnic căznit, vorbesc şi


eu ca un frate fără frate, vorbesc de unul singur, când poftele trupeşti par uşi încercate de diavoli, pofte alunecate spre cele ale burţii, spre cele de mai jos, nici ele de părăsit, de uitat prea uşor. Mi-am înjumătăţit hrana, sar peste cină, o subţiez şi cu vinul. Este o încercare profană, desigur, de a mima palid ce face un călugăr fără mănăstire, fără fraţi. Aş putea să par aşa, de departe, un călugăr ce se străduieşte după puterea păcatelor sale, dar înăuntrul meu – ce iad se dezlănţuie de cum închid pleoapa…

*Nimic mai pur decât cuvântul rostit curat,

limpede şi puternic. Acest cuvânt şi în pustiu să fii oricând cineva îl va auzi, o prezenţă va fi oriunde să-l audă, să-l asculte, să se supună. Cuvântul, Cosmosul într-un semn, într-un sunet, se naşte în el cu forţa divină de a înfiinţa divinitatea dintâi. El înfiinţează viaţă, dă fiinţă vieţii, dă nume fiinţei şi lucrului. Cuvântul e viaţa în esenţa ei.

Orice cuvânt, ca noţiune definită de Dicţionarul lumii, se explică în detaliu, până la ultimul sens, prin toate celelalte şi nici unul din cuvinte nu este inutil, nu poate fi evitat, aşa cum picătura din ocean se sprijină pe altă picătură să fie ce este, să fie înţeleasă cu adevărat. Atribuirea de nume unui fenomen, unui obiect, încheie un proces de observare, de cunoaştere şi acel nume fixează fenomenul în inventarul memoriei, în inventarul mentalităţilor; când vom revedea obiectul ne vom aminti numele lui; când vom pronunţa numele ne vom aminti de obiect, vom evoca fenomenul. La fel, numele de om, numele de animal, de plantă, al aparenţei sau al faptei va fi îndestul desluşit de catalogul numelor la un loc, de suma stărilor, câte acoperă trecerea lor prin stele, de la primul răsărit pe pământ, alfa şi omega, până s-a ivit fiinţa, zeul numit. Vreau ca zicerea să prindă, în rotundul ei, în detaliu, tot ce va pătimi numele şi după moarte, dacă va muri, tot ce i s-a hărăzit în viitor.

Numele îţi spune cine sunt, hramul ce-l port. Şi dacă numele, trecut de veac, mi-ar fi de nerostit, şi dacă se cere o carte, zece, să-mi încapă fiinţa, fapta, voi aduna şirul numelor la un loc şi abia acela va fi tâlcul apropiat de esenţa firii mele. Şi dacă mi-aş scrie numele pe hârtie, m-ar defini doar în acea clipă, în acel loc. Altfel numele se încheagă poreclă în urmă, fără să arate rostul ce-l am iar eu nu voi şti în veci nimic despre mine, cum nu ştiu rostul vostru, al celor dinainte, al celor care sunteţi acum la porţile lumii, gata să năvăliţi ca la un specta-

col pe gratis. Vreau Dicţionarul ce-mi despică făptura numelui până în ultima literă din univ-ers, numele ca prevestire a lumii în care eu nu voi exista, lumea care nu va mai fi, îmi vreau numele în detaliu, scris din capăt de haos, ce-a vrut el să spună şi n-a spus.

Îmi vreau numele chiar dacă pentru a-l explica va trebui să scriu Cartea absolută pe care n-o voi termina vreodată de scris, a cărei citire n-o voi începe. Chemat să fiu cu numele meu – vin şi în miez de noapte. Şi din moarte mă voi ridica să vin cu destinul întreg. Cheamă-mă cu numele meu!

*Mă uit la trupul firav, cutremurat până şi de

o anemică briză de vânt, gata să cadă pradă vre-unui virus ce nu-i în stare să ţi se arate vederii. Nu slăbătura asta trebuie să fi fost lăsată să domnească peste zorii ce vin, nu trupul acesta nesigur îşi va naşte spiritul. Abia sufletul meu imponderabil, de vrei să-l iei în palmă, sufletul de nezărit de priv-irea lâncedă a unui oarecare, da, sufletul meu şi-a clădit trupul cât s-a priceput, cum râul îşi ridică malurile, cum vinul dornic chip pentru sine să afle, îşi modelează singur amfora în lut cât se înalţă spre gura ce îl soarbe.

*De la înălţimea mansardei, privesc prin

ferestrele dintr-o latură, din cealaltă. Dintr-o parte văd luna aproape de tăria nefirească a strălucirii de neon, pe partea cealaltă ajungând doar lumina ei. O linişte strălucitoare, ireală, încheagă întunericul fără să-l şteargă, fără să-l anuleze; lumina şi bezna coexistând în acelaşi timp, în aceeaşi oră trecută de miezul de noapte – pe proprietatea mea. Privesc din nou un pic mirat: târziu, spre zori, simt înălţarea de la pământ, temelia casei nu mai atinge ţărâna iar eu plutesc într-o capsulă a timpului de la înălţimea căreia nu mai deosebesc sensurile lumii vii, nu mai ştiu în ce parte curg ácele cad-ranului de ceas.

Turmentarea aceasta, dată de amestecul aiuritor al beznei nopţii cu lumina lunii, mă face să-mi pierd simţul de orientare, echilibrul, şi abia spre zori mă silesc să sparg iluzia – dar durează, durează până să revin în reperele lumii reale care, ce ciudat, îmi pare tot mai străină, mai depărtată. Mă silesc să revin iarăşi din lumina lunii în ziua pământeană şi mi-i teamă, dar nu foarte tare că, odată, nu voi reuşi.

(Fragment din Împăcarea cu lumea - Jurnal de Curteşti, Zona Publishers, 2013, Iaşi)

revista zona literara nr 1-4 2014 net

Documents