EVIDENŢIEREA RAPORTULUI DINTRE REALITATE ŞI FICŢIUNE

Textul literar .............................., de ........................ se constituie ca transfigurare în imaginar a realităţii, deoarece creatorul de ficţiune literară apelează la tehnici de expresivitate artistică pentru a-şi proiecta viziunea artistică, modul lui propriu de a-şi imagina lumea: ........................ (tema relaţionată la realitate; ex: lumea micilor vieţuitoare) este reconfigurată, din perspectiva autorului, evidenţiindu-se trăirile, sentimentele acestuia ............................ .

Paul Ricoeur afirmă că „Ficţiunea are această putere de a reface realitatea”. Un prim element ce revelă raportul dintre realitate şi ficţiune îl constituie tematica textului, care este raportată la elemente ale realităţii: .................................... (elementul realităţii) devine materie primă a unei noi „realităţi”, cea a literaturii, topindu-se în creuzetele imaginaţiei creatoare şi luând forma plăsmuită în sufletul sensibil. Personajele/ elementele figurate ........................ vieţuiesc într-o altă lume, copie a celei originale, interacţionând cu mediul înconjurător convertit în imaginar: ....................... (modul în care se face transferul de semnificaţii; ex: Goe devine un simbol al educaţiei greşite din familiile cu pretenţii de emancipare/ imaginea sfârşitului de toamnă devine o meditaţie pe tema timpului şi o modalitate de a sugera nostalgia, înfiorarea). Viaţa, actul existenţial se textualizează, se obiectivează într-o manifestare inedită, subiectivă, devine ceea ce, în esenţă, nu mai constituie realitate. Refacerea, transfigurarea şi proiectarea în realitatea ficţională nu aboleşte adevărul, ci instituie verosimilul, o copie a percepţiilor asupra lumii ce surprinde prin inedit: .................................... (exemplu de figuri de stil/ de imagini artistice care evidenţiază elementul ficţional).

Discursul literar se instituie ca încercare de a exprima cogitabilul şi dicibilul din experienţa umană. Transgresarea realităţii sublimată în ficţiune implică subiectivitatea autorilor ........................... (atitudinea autorului: admiraţie pentru natura revitalizată/ dezaprobarea modului în care înţelege mama să-i facă educaţie copilului etc). Un alt element al relaţionării dintre realitate şi ficţiune este amprenta creativităţii asupra banalului aparent ........................ (câinele şi căţelul ilustrează o lume întreagă, a demagogiei şi a naivităţii/ iarna devine un simbol al stihialului, al manifestărilor tiranice ale naturii). Autorul se deschide astfel spre noi câmpuri ale afirmării de sine sau, cum explică Eugène Ionesco: „Autorul nu înlocuieşte un lucru cu altul, cum face mincinosul (...). Tocmai de aceea adevărul literar îşi trage izvoarele din imaginar”. Este vizat intenţional un orizont de realitate nouă, care nu se suprapune şi nu se confundă cu cea care i-a servit drept model.

Poetul/ prozatorul utilizează procedee de expresivitate artistică pentru a-şi prezenta sentimentele, trăirile, atitudinea în raport cu lumea creată ca oglindire imaginară a realităţii (exemple de figuri de stil şi comentarea semnificaţiilor acestora). Figura de stil respune realitatea în ceea ce are ea deosebit şi indicibil la nivelul semnificaţiilor uzuale ale cuvintelor.

Înseşi titlul textului constituie un „mesaj paratextual” (în definiţia lui Gerard Genette) pentru evidenţierea decodării raportului dintre realitate şi ficţiune. Titlul sintetic/ grupul sintagmatic nominal/ verbal ........................ anunţă tema textului: .............................. .

Realitatea, redusă în ştiinţele exacte la coerenţa logică şi la verificarea empirică, dobândeşte prin literatură un nou orizont, prin acţiunea transfiguratoare a ficţiunii. Voltaire explică acest raport dintre realitate şi ficţiune: „Cel care imită riguros natura este istoricul ei, cel care o compune, o exagerează, o slăbeşte, o înfrumuseţează, dispune de ea după bunul său plac este poetul ei”. Lumea imaginară propusă de autorul de literatură .................. există şi în afara creatorului ei, obţinând un destin nou conferit de relaţia operei cu receptorul, ce are menirea de a reface un traseu emoţional, una dintre cheile interpretative fiind aspectele realităţii din fundaţia textului ficţional.

ARGUMENTAREA CĂ UN TEXT ESTE OPERĂ LITERARĂ

Menirea operei literare este de a sublima banalul, de a recrea realitatea, de a purta în mesajul său viziunea creatorului. Luigi Pareison consideră că opera literară „nu este un corp neînsufleţit căruia trebuie să i se adauge sau să i se împrumute o viaţă: ea este mai degrabă o existenţă vie, care cere să trăiască din nou şi mereu”. Textul-suport, ........................, de ......................, constituie un produs ale ficţiunii,

1

adresându-se în mod simultan sentimentelor şi raţiunii: ............................... (tema textului/ mesajul textual).

O trăsătură definitorie a operei literare o reprezintă faptul că autorul nu copiază realitatea, ci o recreează, o reprezintă în manieră proprie. Tema, aspectul general de viaţă, surprins artistic, ..........................., este abordată din perspectivă subiectivă. ............................. (atitudinea autorului faţă de tema textului, de exemplu: imaginea copilăriei este privită cu nostalgie, dar şi cu umor, rememorarea naratorului surprinzând duioşia). Plonjarea în ficţiune creează o realitate sublimată.

Textul literar devine un pretext al fiinţei creatoare ce se întreabă despre propria-i fiinţare. Viziunea artistică a fiecăruia dintre autori ca o expresie a exteriorizării personale, originale a stării sale afective îi imprimă creaţiei un profund caracter subiectiv. ..................................... (eul liric eminescian percepe dureros trecerea timpului/ naratorul aparent obiectiv surprinde cu o fină ironie manifestările aberante ale lui Goe). Creaţia nu este numai un ansamblu închis prin subiectivitate, ci, prin confesiune, devine cale de acces pentru receptare, pentru oglindirea sinelui în sufletul aproapelui sensibil. De aceea, opera literară este un demers spre interioritate, dar şi enigmă ce îşi oferă cheia de interpretare şi înţelegere.

Captivă în ţesătura textuală, semnificaţia operei literare se eliberează odată cu explorarea hăţişurilor limbajului de către lector. Procedeele de expresivitate artistică încearcă să explice tensiunea care se creează între viaţa purtătoare de semnificaţii şi spiritul ce îi captează şi îi fixează semnificaţiile în coerenţa textului. ...................................... (exemple de procedee artistice şi interpretarea acestora). Puterea de seducţie a ideilor creatorului de text literar îşi are încifrat mesajul în spatele unui zid al limbajului, a cărui descifrare conduce lectorul către stratul de adâncime al semnificaţiilor. Fortăreaţă aparent inexpugnabilă, creaţia îşi aşteaptă cuceritorul – cititorul sensibil.

Opera literară este un produs al ficţiunii. Termeni sugestivi care o definesc sunt: creaţie, creator, univers artistic, fiind un produs în exclusivitate verbal care accentuează nu numai frumuseţea, ci şi adevărul general, sub aparenţa unui adevăr particular. Dacă în antichitate avea la bază mimesisul (imagini autentice, verosimile), textul literar modern pune accent pe imaginaţie, abolind regulile stricte de racordare la real. Indiferent de apropierea faţă de realitate, opera literară, ca artă a limbajului, este o ficţiune al cărei sens este întotdeauna cel estetic, în care individualitatea artistului îşi pune propria amprentă. „Ea este altceva decât crede că a lăsat în ea cel care a creat-o şi mai mult decât descoperă în ea cel care o interpretează” (Gh. Crăciun)

ARGUMENTAREA FOLOSIRII DESCRIERII LITERARE DE TIP TABLOU

În textul ................, semnat de ..................... modul de expunere predominant este descrierea subiectivă de tip tablou, contemplarea cadrului natural (vernal/ estival/ autumnal/ hibernal) ................. insuflând ...................... (sentimentul/ trăirile/ atitudinea/ impresiile inspirate de poezie).

O primă trăsătură a acestui mod de expunere o reprezintă mărcile lexico-gramaticale specifice, structurile create din substantiv şi epitet, precum ...................... Aceste structuri desemnează şi evidenţiază trăsăturile elementelor care constituie tabloul/ tablourile de natură şi planurile poetice structurate dicotomic (celest/ terestru, uman/ natural, fantastic/ real, de ansamblu/ al detaliului etc.; pentru fiecare, se evidenţiază structuri substantiv+epitet identificate pe text).

Discursul subiectiv transmite o percepţie asupra realităţii, o autoreflectare a eului, cadrul natural proiectându-se imaginar şi sugerând o atmosferă................... (calmă/ fantastică/ terifiantă/ surprinzătoare etc), cu ajutorul imaginilor artistice..................... (exemple de imagini artistice vizuale, auditive, motorii (kinestezice), olfactive, sinestezice care sugerează atmosfera). Acestea compun, asemenea unor piese ale unui puzzle, tabloul de natură şi reprezintă o a doua caracteristică a speciei literare. Percepţia asupra realităţii este transfigurată artistic, astfel încât cititorul poate reface traseul emoţional-sensibil parcurs de autor, textul devenind comunicare, între lector şi autor, a emoţiilor, a trăirii sensibile, a percepţiei profunde, abstracte şi obscure.

Funcţia expresivă a descrierii implică o perspectivă a descriptorului. Sentimentele/ trăirile/ atitudinile/ impresiile sunt sugerate cu ajutorul procedeelor de expresivitate artistică. Astfel, .................................................. (exemple de figuri de stil şi sentimente/ trăiri/ impresii pe care le

2

sugerează). Percepţia apelează la tropi (= figurile de stil) şi la procedee de expresivitate artistică pentru a extrage din profunzimea sufletului viziunea unică, subiectivă, amprenta personală pe care o poartă creatorul în relaţia sa cu lumea.

Henri-Frédéric Amiel afirma: „le paysage est un etat d'âme” (peisajul este o stare de suflet).Peisajul prezentat în poezia .................. evidenţiază utilizarea ca mod de expunere a descrierii literare de tip tablou, sentimentele ............................... insuflate de contemplarea cadrului natural/ interior .................... (ce element central se prezintă în descriere) fiind sugerate prin folosirea unui limbaj expresiv.

PLANUL DEMONSTRAŢIEICĂ UN TEXT ARE CA MOD DE EXPUNERE NARAŢIUNEA/

CĂ APARŢINE GENULUI EPIC

Introducere: Prin naraţiune (în textul epic), autorul creează o lume ca reflexie mai clară sau mai distorsionată a realităţii, lume ce poartă amprenta propriei sale personalităţi. Astfel, naraţiunea (epicul/ diegeza) rezidă într-un fenomen care rămâne în umbra scrisului, în prelungirea sa. Încă din antichitate, Aristotel făcea distincţia dintre istorie şi naraţiunea literară/ epic, spunând că „istoria prezintă faptele aievea întâmplate”, iar literatura - fapte „ce s-ar putea întâmpla”.

Cuprins: „Voce” delegată de autor pentru a-l reprezenta în text, în ficţiune (diegeză), „naratorul determină cititorul să perceapă prin ochii unui personaj sau prin ai săi lumea prezentată” (Tzvetan Todorov). Învestit adesea cu puteri demiurgice, naratorul este cel care decide dacă un fapt trebuie descris ori prezentat prin dialogul dintre personaj. Considerat „o imagine fugitivă care poartă când masca autorului, când masca personajelor” prin prezenţa sa în diegeză instituie o caracteristică a naraţiunii/ a epicului. Rolul său este acela de a prezenta indirect sentimentele/ atitudinea/ opiniile autorului ................................. în raport cu tema textului ............................, prezenţa sa fiind o primă trăsătură în vederea argumentării utilizării modului de expunere/ apartenenţei la genul epic. (se prezintă tipul naratorului: obiectiv/ subiectiv, omniscient şi omniprezent/ uniscient, eventual heterodiegetic/ homodiegetic sau autodiegetic).

O altă trăsătură a naraţiunii / a genul epic o reprezintă organizarea acţiunii pe etape specifice/ organizarea subiectului epic pe momente specifice (dacă textul propus este doar un fragment, se citeşte cu atenţie, pentru a stabili în ce momente ale subiectului este inclus). Diegeza este inaugurată de situaţia iniţială/ expoziţiune .......................... (începutul acţiunii), însă acţiunea în sine nu evoluează ca povestire decât în momentul când este pusă în criză narativă, criză echivalentă cu debutul cauzei care modifică situaţia iniţială/ cu debutul intrigii .............................. De aceea, esenţial/-ă pentru existenţa în sine a discursului narativ este această etapă a acţiunii/ acest moment al subiectului, ce creează un „nod” critic. Odată declanşat cursul acţiunii, nodul va trebui să fie dezlegat prin situaţia finală/ prin dez-nodământ .........................., eveniment ultim care dezleagă firul acţiunii, încheind povestirea şi clarificând acţiunea. „Intriga, spune Paul Ricoeur, este mediatorul între eveniment şi istorie”. Gradarea ascendentă a tensiunii ce intervine la nivelul acţiunii, al diegezei îşi cunoaşte climaxul prin întâmplarea ce acumulează cea mai mare încărcătură emoţională: situaţia dificilă ce trebuie depăşită/ punctul culminant ...................... Paradigma acţiunii este constituită de succesiunea etapelor acţiunii/ momentelor subiectului, într-o savantă combinare a unităţilor dramatice.

Naraţiunea este modul de expunere (specific acestui tip genului epic) prin care povestirea se deschide asupra lumii, prin care universul ficţional al diegezei se desface şi se consumă. Acţiunea se derulează într-un timp şi un spaţiu definite/ vagi .................................................., care marchează/ diluează limitele lumii imaginate, care îi oferă lectorului o imagine de ansamblu clară/ conturată sumar, a universului imaginat de către autor ............................. Timpul şi spaţiul narative ...................... (exemple de indici spaţio-temporali) nu sunt unele reperabile în realitate decât în măsura în care pot conferi autenticitate istorisirii. În altă ordine de idei, indicii cronospaţiali diegetici unicizează acţiunea tocmai prin faptul că oferă una dintre posibilele variante ale realităţii, sublimate în arta literaturii.

O altă trăsătură a naraţiunii/ a epicului o reprezintă participarea la acţiune a personajelor ........................... (se face o clasificare sumară a acestora). Instanţe definitorii ale comunicării narative, acestea sunt reflexe ficţionale ale unor adevăruri existenţiale. Personajul literar - „fiinţă de hârtie”, cum este numit de Roland Barthes, trăieşte numai în lumea ficţiunii, consistenţa sa fiind dată numai de ancorarea în trama narativă. Interacţiunea personajelor ţese reţeaua diegezei.

Organizarea întâmplărilor, ca unităţi elementare discursive, se face printr-o înlănţuire logică şi cronologică, acţiunea derulându-se cinematografic cadru cu cadru (se poate prezenta planul simplu de idei).

3

Încheiere: Demontarea şi remontarea, prin interpretare, a mecanismului structurii prin care funcţionează sistemul textual epic implică, din partea lectorului, o angajare profundă în tramă şi o decodare a logicii narative. Textul/ fragmentul din textul ...................... este o naraţiune/ se înscrie în genul epic, deoarece un mod de expunere este naraţiunea obiectivă/ subiectivă, prin care se prezintă acţiunea la care iau parte personajele, naratorul fiind „vocea” delegată de autor pentru a-l reprezenta în textul ficţional.

GENUL EPICPLANUL ARGUMENTĂRII APARTENENŢEI LA GEN LITERAR

I. Introducere: Genul epic a apărut din timpuri ancestrale din dorinţa omului de a-şi împărtăşi experieţele şi de a se exprima artistic prin cuvânt.

II. Cuprins1. definiţia genului epic;2. identificarea naraţiunii ca mod de expunere, rolul şi funcţiile acesteia . Naraţiunea se îmbină

armonios cu descrierea/ dialogul.Descrierea are rolul, la începutul acţiunii, de a prezenta cadrul spaţio-temporal, de crea o atmosferă, de

a portretiza personajele. Pe parcursul acţiunii, descrierea contribuie la crearea suspansului, pentru că, realizând o pauză în acţiune, se amână deznodământul.

Dialogul are rolul de a dinamiza acţiunea, de a dramatiza acţiunea, aducând evenimentele sub ochii noştri, caracterizează personajele prin limbaj şi conferă autenticitate faptelor şi personajelor.

3. Acţiunea fragmentului este constituită din totalitatea faptelor prezentate într-o unitate compoziţională pe momentele subiectului. (Se realizează povestirea pe momentele subiectului. Fiind un fragment vom regăsi cel mult două momente ale subiectului.). Fragmentul îl surprinde pe ……………

4. Personajele sunt rotiţe ce pun în mişcare imensul mecanism al lumii ficţionale, cât şi purtătoare de mesaj al autorului. Personajele care participă la acţiune sunt: …. (principale), …. (secundare) etc. Specifice operei epice sunt modalităţile de caracterizare a personajului. Se precizează două modalităţi de caracterizare prin care este prezentat personajul evidenţiat în fragment.

5. Faptele sunt relatate din perspectivă subiectivă/ obiectivă, de un narator subiectiv/ obiectiv, care povesteşte faptele la persoana I/ a III-a.

6. Întrunind aceste trăsături, putem afirma că fragmentul face parte dintr-o operă epică.III. ÎncheiereSpre deosebire de limbajul cotidian, proza nu se limitează în a relata fapte, ci trezeşte în noi idei şi

sentimente. Scriitorul selectează din limbajul comun anumiţi termeni şi face anumite combinaţii ale semnificaţiilor acestora în funcţie de mesajul transmis.

OPINIA ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MESAJUL UNEI OPERE EPICE

I. Introducere: Genul epic a apărut din timpuri ancestrale din dorinţa omului de a-şi împărtăşi experienţele şi de a se exprima artistic prin cuvânt.

II. Cuprins1. În opinia mea, decodificarea unei opere epice este un proces de re-lectură şi re-scriere a operei.2. Un prim argument în susţinerea acestei idei, îl reprezintă decodificarea semnificaţiilor titlului.

Considerat de Umerto Eco „o cheie interpretativă” sau de către G. Genette „un mesaj paratextual”, titlul deschide cititorului un orizont de aşteptare. Titlul operei este sintetic (alcătuit dintr-un substantiv articulat cu articol hotărât/ nehotărât ce desemnează: numele personajului principal (personaj eponim), locul acţiunii, fiind un titlu transparent, rezumând într-un cuvânt mesajul textual) / analitic, alcătuit din mai mulţi termeni (grup nominal/verbal) şi sugerează tema operei:..................... Deci, titlul şi mesajul operei sunt concordante.

4

3.Un al doilea argument îl reprezintă evindenţierea trăsăturilor genului epic. Autorul ne transmite mesajul ce constă în idei, gânduri sentimente în mod indirect care prin intermediul naratorului ce relatează o acţiune prezentată cu ajutorul naraţiunii, la care participă personaje.

a) Prin intermediul naraţiunii, ni se prezintă fapte, evenimente, întâmplări, acestea fiind o cale prin care autorul îşi transmite indirect mesajul. (Se realizează un rezumat al fragmentului dat.)

b) Personajele sunt reflexe ficţionale ale unor adevăruri existenţiale, prin care autorul creează o lume ce poartă amprenta propriei sale personalităţi. Ele reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, având o independenţă a lor şi o logică internă care le guvernează manifestările, ele sunt purtătoare a mesajului autorului.

c) Din caracterizarea personajului deducem mesajul autorului. (Se realizează o scurtă caracterizare a personajului, evidenţiindu-se trăsăturile acestuia ca mesaj al autorului.)

d) Fragmentul ne învaţă ............ (se evidenţiază valorile morale evidenţiate cu ajutorul faptelor prezentate şi al personajelor.)

4. În concluzie, mesajul operei............, semnată de ..........este bine evidenţiat în text, autorul apelând la mijloace artistice dintre cele mai variate.

III. Încheiere: Spre deosebire de limbajul cotidian, proza nu se limitează în a relata fapte, ci trezeşte în noi idei şi sentimente.

SEMNIFICAŢIA TITLULUI ÎNTR-O OPERĂ EPICĂ

I. Introducere: Titlul textului literar este considerat „o cheie interpretativă” ( Umberto Eco) sau „un mesaj paratextual” ( Gerard Genette), deschizându-i cititorului un orizont de aşteptare. Mesajul textual şi titlul ........................... din creaţia literară semnată de ................ (numele autorului) sunt concordante.

II. Cuprins:1.Titlul eponim/ transparent şi este alcătuit dintr-un substantiv comun (ce poate desemna un

personaj, locul/ timpul acţiunii, un simbol sugerează tema operei), propriu (personaj eponim, locul acţiunii, timpul).

2. Titlul este interior, intră în anturajul textului, în calitatea sa de prag discursiv corelându-se cu ansamblul mesajului literar .................................. (prezentarea mesajului textului). (Se rezumă fragmentul dat şi se realizează o scurtă caracterizare a personajului evidenţiat în fragmentul dat, însuşirile corelându-se cu mesajul operei şi termenii din titlu. (De exemplu, în fabule, personajele din titlu sunt în antiteză şi desemnează însuşiri opuse, caracterizarea personajelor ne sugerează semnificaţia titlului.) / sau metalingvistic, uzitând efectul de „bumerang”, încercând o relaţie aproape autarhică (de întoarcere spre textul pe care-l deschid) ( Povestea lui..., Fabule etc).

3. Titlul se constituie ca reflecţie scriptică a forţei creative (în acest sens, Paul Cornea afirmă că „a da un titlu nu este o rutină, ci un har”.). Acesta îşi dezvăluie în integralitate semnificaţiile numai după lectura textului şi împreună cu acesta, anume ....................... (semnificaţiile, mesajul sau tema textului)

III. Încheiere/ ConcluzieArnold Roth consideră că titlurile formează ,,un corpus literar pertinent”, iar Paul Cornea este de

părere că ,,pentru a-l atrage pe cititor trebuie ca numirea operei să fie nu atât corectă, cât şi şocantă, nu atât exactă, cât sugestivă”, deci titlul nu trebuie să fie „o carte de bucate, cu cât mai puţin îşi dezvăluie conţinutul, cu atât mai bine.”

BASMUL

Definiţie:Naraţiunea (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forţele binelui şi ale

răului în lupta pentru afirmarea binelui şi a dreptăţii.Caracteristici:

5

~ este o specie a genului epic; în proză;~ relatează întâmplări fantastice şi reale raportându-se la aspecte apropiate de realitate;~ acţiunea - convenţională;~ schemele narative sunt clasice, liniare, neramificate;~ momentele subiectului sunt dispuse în ordinea şi gradaţia consacrate;~ lupta se dă între bine şi rău; între pozitiv şi negativ; între inteligenţă şi forţa fizică brută;Motive literare:

1. împăratul fără urmaşi;2. dorinţa (ne)împlinită;3. probele (ne)depăşite şi aliaţii tradiţionali;4. dorul de părinţi;5. reîntoarcerea la condiţia umană sau nunta.Personajele

~ unele reprezintă binele, altele simbolizează răul;~ de regulă – fantastice, abstracte, idei în conflict;~ (cele mai multe, de regulă) au forţe supranaturale~ sunt exemplare (în bine sau în rău);Creează diferite opoziţii umane (cei puternici se opun celor slabi; cei tineri se opun celor bătrâni):

1. regele se opune prinţului şi prinţesei;2. tatăl – fiului şi fiicei;3. mama vitregă – copiilor din prima căsătorie etc;

~ cei buni sunt sprijiniţi de cineva (o zână bună, o vrăjitoare, un sfânt etc)1. Personajul pozitiv (eroul, voinicul, Făt-Frumos)

este înzestrat cu toate darurile: frumuseţe fizică şi morală, isteţime etc.; apare într-un şir de aventuri care îl iniţiază în existenţă; respectă un cod al onoarei de la care nu se abate; dimensiunea voinicului se suprapune pe conceptul cavaleresc despre putere şi

inteligenţă; este un om dispus oricând să-şi pună în joc faima pentru un scop nobil; nu pretinde vreo recompensă; nu este în slujba nimănui sau la ordinele cuiva, acţionând în spiritul valorilor

absolute de bine, adevăr, dreptate. vitalitatea lui este peste măsura răutăţii duşmanului, fiind învingător, prin

inteligenţă, al forţelor fizice; trece drept invincibil, invulnerabil la loviturile sorţii potrivnice şi ale

duşmanului (în final), dar pe parcurs are momente când este învins,vulnerabil, suportă loviturile, are însă tăria de a se regăsi ştiind să-şi facă aliaţi;

eroul pozitiv nu mai este judecat dupa morala obişnuită (ci din punctul de vedere al extraordinarului, al nemaipomenitului, al lipsei de măsură);

iese din dimensiunile umanului(din momentul în care trece în aventură); originea sa ţine de extreme: (1) ori este fiu de rege împărat; (2) ori de origine

obscură sau foarte umilă; înzestrat cu haruri supranaturale: poate regenera, aduce vindecarea,

înţelepciunea, dreptate pentru cei oprimaţi; se poate metamorfoza; drumul său este un drum al iniţierii, marcat de încercări care îi structurează şi îi

confirmă valoarea pentru cei care l-au trimis în căutarea aventurii etc.; la capătul aventurii sale aspiră la un deznodământ fericit:- (să reintre cât mai repede în rândul lumii);- („ să fie fericit până la sfârşitul zilelor sale”) vrea ceva modest: o soţie, mulţi copii, adică bogăţia şi pacea ideală a căminului.

Aliaţii eroului pozitiv (adjuvanţii):

6

personaje specifice basmului care evidenţiază sociabilitatea eroului, receptivitatea şi relaţiile sale cu lumea;

sunt: tovarăşii de drum, fiinţe personificate etc.; Personajul negativ (zmeul, omul)

este totalmente opus voinicului; are totul urât; este dizgraţios, sugerând abaterea de la normal.

Alte locuri comune, stereotipii:1. La nivel structural – FORMULE:

a. iniţiale – pentru plasarea naratorului într-un timp fabulos, într-un trecut îndepărtat al ficţiunii, acţiune plasată în illo tempore. Basmele sunt create pe baza unei convenţii conform căreia ceea ce urmează nu poate avea loc în realitate, deci formula iniţială marchează intrarea în fabulos.

b. mediane – întreţin vie atenţia ascultătorului/ cititorului;c. finale – marchează ieşirea din fabulos, revenindu-se la realitate. De regulă, formula este

una: de salut de despărţire de (re)vedere o frază rimată şi ritmată ce ironizează statutul naratorului.

2. La nivelul conţinutului:a. Ritualul plecării

se făgăduieşte o răsplată pentru îndeplinirea unei porunci; pentru îndeplinirea unei misiuni momente de iniţere a novicilor; ameninţarea călătoria are un aspect picaresc şi presupune aventuri viteza (de deplasare; evoluţia)

b. Motive specifice basmului: elementele care-l ajuta pe eroul pozitiv să izbândească: somnul călătoria;drumul ascunzătoarea mezinul cel înzestrat cifrele pasărea căreia i se cere apă etc.

c. Timpul specific cunoaşte dilatări şi comprimări;- este vag exprimatd. Spaţiul (la fel ca timpul)

i. în basm se anulează timpul, spaţiule. Existenţa unor obiecte de luptă în care, de regulă, se ascunde şi o putere magică.f. Natura apare personificată; ajută binele.g. Dragostea; sunt reţinute doar formele ei concrete de manifestare.h. Un personaj – sfătuitor al binelui.i. Transformarea, metamorfoza .j. Uneori eroul moare şi apoi îl învie cineva (sau: adormirea/ amorţirea şi apoi trezirea).

Sfârşitul basmului este marcat de o petrecere/ nuntă sugerând rezolvarea tututror conflictelor; se restabileşte statutul eroului; răul este pedepsit, revenirea la o stare de armonie originară.

3) La nivelul expresiei: arhasime, proverbe şi zicători; verbe, interjecţii, adverbe, puţine adjective; expresii cu valoare consecutivă; topica inversă, subiectivă.

7

PLANUL ARGUMENTĂRII APARTENENŢEI LA SPECIA LITERARĂ BASM

I. Introducere: Populare sau culte, în versuri sau în proză, basmele cristalizează concepţia poporului nostru despre bine, frumos, adevăr. Prin triumful permanent asupra binelui împotriva forţelor răului, prin modele de eroi exemplari pe care le propun, basmele imprimă o notă de puternic optimism profundelor valori pedagogice pe care le transmit. Îmbrăcate în haina fantasticului şi proiectate în fabulos, întâmplările şi personajele, spaţiul şi timpul alcătuiesc o lume ideală, parabolă plină de fantezie a lumii reale, asupra căreia îşi răsfrâng semnificaţiile.

II. Cuprins:1. Definiţia basmului şi trăsăturile prezente în fragmentul dat2. La nivel structural, basmul se caracterizează prin prezenţa formulelor specifice. (Dacă

fragmentul dat este de la începutul textului, precizezi rolul formulei iniţiale, dacă fragmentul este finalul basmului, precizezi rolul formulei finale.)

3. La nivelul conţinutului:a)Acţiunea are loc într-un timp fabulos ce cunoaşte dilatări şi comprimări, coordonatele spaţio-temporale sunt vag exprimate, pentru că în basme spaţiul şi timpul sunt anulate.b)Ritualul plecării:

i. se făgăduieşte o răsplată pentru îndeplinirea unei porunci;ii. pentru îndeplinirea unei misiuni

iii. momente de iniţere a novicilor;iv. ameninţareav. călătoria are un aspect picaresc şi presupune aventuri

vi. viteza (de deplasare; evoluţia)Plecarea de acasă a eroului are caracter iniţiatic (de realizează rezumatul evidenţiindu-se evoluţia

personajului. La început are un statut neprivilegiat, ca apoi să i se recunoască meritele).c) Personajele de basm sunt şi ele construite după o schemă. Ele sunt idei abstracte, de aceea nu

presupune un portret individualizat, nu au nume, fiind numite prin ceea ce sunt: fete, feciori, împăraţi, zmei şi sunt diferenţiaţi prin vârstă: mare, mijlociu, mic.

Personajul pozitiv (eroul; voinicul; Făt-Frumos) este înzestrat cu toate darurile; frumuseţe fizică şi morală, isteţime etc.; apare într-un şir de aventuri care îl iniţiază în existenţă; respectă un cod al onoarei de la care nu se abate; dimensiunea voinicului se suprapune pe conceptual cavaleresc despre putere şi

inteligenţă; este un om dispus oricând să-şi pună în joc faima pentru un scop nobil; nu pretinde vreo recompensă; nu este în slujba nimănui sau la ordinele cuiva, acţionând în spiritul valorilor

absolute de bine, adevăr, dreptate. vitalitatea lui este peste măsura răutăţii duşmanului, fiind învingător, prin

inteligenţă, al forţelor fizice; trece drept invincibil, invulnerabil la loviturile sorţii potrivnice şi ale

duşmanului (în final), dar pe parcurs are momente când este învins, vulnerabil, suportă loviturile, are însă tăria de a se regăsi ştiind să-şi facă aliaţi;

eroul pozitiv nu mai este judecat după morala obişnuită (ci din punctul de vedere al extraordinarului, al nemaipomenitului, al lipsei de măsură);

iese din dimensiunile umanului(din momentul când trece în aventură); originea sa ţine de extreme: (1) ori este fiu de rege împărat); (2) ori de origine

obscură sau foarte umilă; înzestrat cu haruri supranaturale: poate regenera, aduce vindecarea,

înţelepciunea, dreptatea pentru cei oprimaţi; se poate metamorfoza;

8

drumul sau este un drum al iniţierii, marcat de încercări care îi structurează şi îi confirmă valoarea pentru cei care l-au trimis în căutarea aventurii etc.;

la capătul aventurii sale aspiră la un deznodământ fericit:- (să reintre cât mai repede în rândul lumii);- ( „ să fie fericit până la sfârşitul zilelor sale”) vrea ceva modest: o soţie, mulţi copii, adică bogăţia şi pacea ideală a căminului.

Aliaţii eroului pozitiv (adjuvanţii): personaje specifice basmului care evidenţiază sociabilitatea eroului, receptivitatea şi

relaţiile sale cu lumea; sunt: tovarăşii de drum, fiinţe personificate etc.;

Personajul negativ (zmeul, omul) este totalmente opus voinicului; are totul urât; este dizgraţios, sugerând abaterea de la

normal.d) Motive specifice basmului: elementele care-l ajută pe eroul pozitiv să izbândească:

somnul călătoria; drumul ascunzătoarea mezinul cel înzestrat cifrele pasărea căreia i se cere apa împăratul fără urmaşi; dorinţa (ne)împlinită; probele (ne)depăşite şi aliaţii tradiţionali; dorul de părinti; reîntoarcerea la condiţia umană sau nunta.

e.Existenţa unor obiecte de luptă în care, de regulă, se ascunde şi o putere magică.f.Natura apare personificată; ajută binele.g.Dragostea; sunt reţinute doar formele ei concrete de manifestare.h.Un personaj – sfătuitor al binelui.i.Transformarea, metamorfoza .j. Uneori eroul moare şi apoi îl învie cineva (sau: adormirea/ amorţirea şi apoi trezirea).Sfârşitul basmului este marcat de o petrecere/ nuntă sugerând rezolvarea tututror conflictelor; se restabileşte statutul eroului; răul este pedepsit, revenirea la o stare de armonie originară.3)La nivelul expresiei:

arhasime, proverbe şi zicători; verbe, interjecţii, adverbe, puţine adjective; expresii cu valoare consecutivă; topica inversă, subiectivă

SCHIŢADef.: Schiţa (it. schizzo - „moment”) este o specie a genului epic, ce cuprinde texte în proză, de dimensiuni

reduse, în care autorul concentrează fapte care pot rezuma o situaţie de viaţă, fapte limitate la un singur episod din viaţa personajului.

Termenul este împrumutat din pictură, arhitectură, tehnică etc. Folosit pentru a desemna o specie literară, în literatura română, acest termen nu are întotdeauna echivalenţe în alte literaturi. De exemplu, în engleză sunt folosite denumiri precum sketch story, short story sau chiar short short story, care nu corespondent direct în română, de aceea astfel de texte sunt considerate tot schiţe.

Specia literară cunoaşte momentul debutului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu proza realistă reprezentată de Mark Twain, Anton P. Cehov, Guy de Maupassant etc. În literatura română, s-a impus odată cu apariţia în 1901 a volumului Momente şi schiţe de I. L. Caragiale. Specia a fost cultivată anterior şi de alţi scriitori (Emil Gârleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti).

Schiţa este cea mai restrânsă ca dimensiuni dintre formele prozei scurte româneşti. I.L. Caragiale a creat şi momentul, ca sinonim al schiţei, definit în DEX ca „un episod al unei scrieri literare”, devenit, prin extensie, „o specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viaţa cotidiană”.

9

Alte trăsături ale schiţei:1. Moduri predominante de expunere sunt dialogul şi naraţiunea, de aceea putem asemăna schiţa cu o scenă dintr-un text dramatic. Naraţiunea este obiectivă sau fals obiectivă (sugerând o anumită postură a lectorului în raport cu întâmplările, cu personajele). Semnificativ ca pondere este dialogul, care asigură atât evidenţierea trăsăturilor principale ale personajelor, cât şi concizia textului şi dinamismul acţiunii. De aceea, schiţa are un caracter dramatizat, dialogurile creând posibilitatea transpunerii în scenă.Descrierile sunt sumare, dar sugestive, aşadar detaliile portretistice sau ale peisajului, ale decorului sunt minimale.2. Prezintă un singur fir narativ, sumar prezentat (un episod semnificativ din viaţa personajelor). Faptele se succed dinamic, ritmul povestirii este alert, fără alunecări spre amănunte. Linearitatea acţiunii concise are drept axă un conflict elementar, lipsit de amploare.3. Accentul cade pe caracterizarea personajelor, nu pe dezvoltarea subiectului acţiunii. Protagonistului, omul obişnuit surprins într-o situaţie cotidiană, i se conferă un portret fizic minimal, schiţarea portretului moral fiind conturată prin fuziunea elementelor de caracterizare indirectă: tiparele comportamentale, limbajul prozaic, interacţiunea cu celelalte personaje sau mediul şi statutul social. Caracterizat într-o manieră stilizată, construcţia sa urmăreşte perspectiva unei trăsături interioare dominante, privită din diferite unghiuri, studiată, cercetată, experimentată până la conturarea ei deplină. Coagularea portretului este legată de acţiunile sale care converg către tipologizare.4. Numărul de personaje este relativ mic. Preferinţa autorului de schiţe se manifestă către crearea unor personaje tipice şi energice, oameni surprinşi în situaţii obişnuite ale vieţii lor, fără idealuri înalte.5. Acţiunea prezintă un timp şi un spaţiu restrânse, de obicei derulându-se în câteva ore şi într-un singur decor. Parametrii cronospaţiali pot fi precizaţi cu exactitate sau doar sugeraţi.6. Subiectul este inspirat, cu predilecţie, din cotidian, din fapte, şi întâmplări cu caracter generalizant, iar personajele sunt tipice; subiectul şi personajele pot constitui baza de plecare în crearea unei nuvele, a unui roman. Întâmplările prezentate surprind caracteristicile unei tipologii umane sau ale unei comunităţi. Episodul prezentat trebuie să rezume o întreagă existenţă, să prezinte fapte veridice sau plauzibile. 7. Datorită dimensiunilor reduse, schiţa are o expoziţiune scurtă, un incipit ex abrupto, iar intriga este simplă şi evoluează rapid spre deznodământ, care este, adesea, neaşteptat, surprinzător (sau chiar absent, lăsat la aprecierea cititorului).8. Stilul narativ stă sub semnul laconismului şi al conciziei; este sobru, voit obiectiv. Procedeele artistice nesofisticate sunt utilizate într-o manieră care îi conferă textului un stil inedit şi expresivitate. Relatarea devine seacă, apelându-se la un limbaj comun, fără prelucrări literare. Enunţurile scurte, cu propoziţii eliptice de predicat şi predominant principale, utilizează cu precădere verbe la prezentul indicativului pentru a sugera simultaneitatea faptelor.9. Titlul schiţei este scurt, dar semnificativ, devenind un element sugestiv pentru identificarea tematicii abordate.

PLANUL ARGUMENTĂRII APARTENENŢEI UNUI TEXT LA SCHIŢĂ

Textul/ fragmentul din textul ......................., al cărui autor este ....................., evidenţiază trăsături ale speciei literare schiţa deoarece este un text epic, în proză, în care se prezintă, prin folosirea cu precădere a dialogului, un episod din viaţa protagonistului .............., episod semnificativ pentru încadrarea tipologică a acestuia.

O primă trăsătură a schiţei este evidenţiată de modurile de expunere utilizate. Dacă folosirea naraţiunii la persoana I/ a III-a constituie o marcă a genului epic, naratorul consemnând gradual faptele şi punând în relaţie personajele şi întâmplările la care acestea participă (prezentarea ideii centrale a acţiunii; de exemplu: naratorul vine în vizită la familia Popescu, de Sfântul Ion, fiind martor al comportamentului lipsit de educaţie al lui Ionel) , dialogul are rolul de a dinamiza acţiunea şi de a crea liantul dintre planul naratorului şi cel al personajelor. Replicile scurte, cu propoziţii principale, în cea mai mare parte, şi adesea eliptice de predicat creează un tempo alert al derulării acţiunilor şi prezintă perspectiva personajelor cu privire la cele întâmplate (mama lui Ionel îl consideră „ştrengar... şi deştept...”, conturându-se contrastul dintre aparenţă şi esenţă).

Coordonatele spaţio-temporale ale acţiunii sunt restrânse (se indică indicii de spaţiu şi de timp, raportaţi la decorul minimal şi la durata mică de timp), şi prezintă cadrul unui eveniment rupt din cotidian/ având caracter generalizant (precizarea semnificaţiei generale a întâmplării; de exemplu, se surprinde un detaliu semnificativ al educaţiei eronate primite de copiii din familiile cu pretenţii de emancipare) . Parametrii cronospaţiali, numărul redus de personaje, coroborate cu predominanţa dialogului, ca mod de expunere, îi conferă textului aspectul unei scenete, acesta putând fi pus în scenă.

10

Personajele se înscriu în tipologii uşor identificabile, din trăsăturile schiţate (prezentarea tipologiei personajelor mai importante), iar episodul din viaţa lor este semnificativ pentru tema abordată ............... (tema textului).

Folosirea dialogului, în special, pentru a prezenta un episod din viaţa personajelor textului, acţiunea concisă, cu un singur plan narativ şi cu un decor restrâns şi un timp al derulării acţiunii redus la câteva ore/ momente sunt trăsături ale schiţei care se identifică în textul / în fragmentul de text ..........................

FABULA

Este o specie a genului epic, în versuri (mai rar în proză), în care sunt criticate trăsături negative de caracter şi defecte omeneşti puse pe seama umor animale, urmărind îndreptarea comportamentului uman.

În literatura universală au scris fabule: Esop, La Fontaine, Krâlov.Fabula a fost cultivată în literatura română de către:

1. Grigore Alexandrescu2. Alecu Donici3. George Topârceanu4. Tudor Arghezi5. Aurel Barang Grigore Alexandrescu aparţine generaţiei de scriitori de la 1848 şi a scris fabule valoroase cum ar fi:

„Boul şi viţelul”, „Câinele şi căţelul”, „Lupul moralist”, „Toporul şi pădurea”.

Trăsături ale fabulei este o creaţie epică deoarece are narator, acţiune şi personaje textul fabulei este alcătuit din 2 părţi:

1. naraţiunea alegorică2. morala: - explicită (formulată de către autor)

- implicită (desprinsă de către autor)Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învăţăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule, blochează situaţia de comprehensiune şi eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluţia sa”. (Estetica, II).

acţiunea oricărei fabule este scurtă, concentrată, rezumându-se la un singur aspect din viaţa personajelor;

cadrul spaţio-temporal al unei fabule este vag conturat, intenţia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor prezente;

universul uman este înlocuit cu universul necuvântătoarelor (de obicei animale) pe baza unei succesiune de personificări care se numeşte alegorie;Alegoria este o figură de stil care constă în înlocuirea unei realităţi abstracte cu o imagine concretă pe baza unor asemănări existente între acestea. Ea se realizează printr-o succesiune de epitete, personificări, metafore, comparaţii.

în fabule sunt criticate: lăcomia, lenea, minciuna, îngâmfarea, aroganţa, prostia, credulitatea/ naivitatea, demagogia, parvenitismul (îmbogăţirea rapidă prin mijloace necinstite, depăşirea condiţiei materiale pe căi josnice), făţărnicia/ ipocrizia;

numărul de personaje din fabulă este întotdeauna foarte mic, acestea fiind alese în strânsă legătură cu tipurile umane pe care le reprezintă: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul făţarnic, vulpea – omul viclean, căţelul – omul naiv;

personajele unor fabule sunt prezentate în antiteză, acest fapt fiind evident chiar din titlu; modurile de expunere folosite în fabule sunt: naraţiune, dialog, monologul adresativ şi descrierile

(foarte rar) ocupă un spaţiu redus oferind scurte informaţii ce ajută la caracterizarea personajelor; atitudinea naratorului faţă de personajele înfăţişate este diferită, ironică, sarcastică la adresa celor

aflate pe o treaptă socială superioară şi compătimitoare, îngăduitoare la adresa celor aflate în inferioritate;

11

fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizându-se, pe un ton glumeţ, amuzant, o critică virulentă la adresa societăţii omeneşti.

PLANUL ARGUMENTĂRII APARTENEŢEI LA SPECIA FABULĂ

I.Introducere: Deşi îşi are originea în Mesopotamia, fabula e constituită ca specie literară deplin structurată, cu o autonomie certă, în Grecia antică, de către Esop. În perioada clasicismului francez, fabula cunoaşte o strălucire aparte prin La Fontaine. Fabulele scriitorilor români au ca surse creaţiile lui Florian, La Fontaine sau Krâlov, însă ele tranplantează modelul modelul în perimetrul realităţilor specific româneşti, într-o viziune clasică şi o perspectivă moralistă asupra lumii.

II. Cuprins:1. Definiţia fabulei: Este o specie a genului epic, în versuri (mai rar în proză), în care sunt criticate

trăsături negative de caracter şi defecte omeneşti puse pe seama unor animale, urmărind îndreptarea comportamentului uman.

2. Trăsăturile:a) este o creaţie epică deoarece are narator, acţiune şi personajeb) textul fabulei este alcătuit din două părţi:

1. naraţiunea alegorică2. morala: - explicită (formulată de către autor)

- implicită (desprinsă de către autor)Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învăţăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule, blochează situaţia de comprehensiune şi eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluţia sa”. (Estetica, II).

acţiunea oricărei fabule este scurtă , concentrată, rezumându-se la un singur aspect din viaţa personajelor

( Se realizează un rezumat al naraţiunii şi se precizează scopul moralizator al acesteia implicit sau dacă morala este explicită, se evidenţiază intenţia moralizatoare.)

cadrul spaţio-temporal al unei fabule este vag conturat, intenţia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor prezente (se precizează că indicii spaţio-temporali sunt imprecişi).

universul uman este înlocuit cu universul necuvântătoarelor (de obicei animale) pe baza unei succesiune de personificări care se numeşte alegorie.(Vom preciza ce întruchipează animalele/ obiectele ce îşi asumă defectele omeneşti.)

numărul de personaje din fabulă este întotdeauna foarte mic, acestea fiind alese în strânsă legătură cu tipurile umane pe care le reprezintă: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul făţarnic, vulpea – omul viclean, căţelul – omul naiv. (Se realizează o scurtă caracterizare a personajelor evidenţiindu-se tipologia acestora şi prezentarea lor în antiteză.)

personajele unor fabule sunt prezentate în antiteză, acest fapt fiind evident chiar din titlu. modurile de expunere folosite în fabule sunt: naraţiune, dialog, monologul adresat şi descrierile

(foarte rar) ocupă un spaţiu redus oferind scurte informaţii ce ajută la caracterizarea personajelor atitudinea naratorului faţă de personajele înfăţişate este diferită, ironică, sarcastică la adresa celor

aflate pe o treaptă socială superioară şi compătimitoare, îngăduitoare la adresa celor aflate în inferioritate

fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizându-se, pe un ton glumeţ, amuzant, o critică virulentă la adresa societăţii omeneşti.

III. Încheiere:Fabula românească se remarcă printr-un stil de intensă oralitate, prin concizia exprimării, prin

acurateţea frazei şi vivacitatea dialogurilor, aşa că scriitorii români au ilustrat cu cel mai vădit aplomb şi cu o îndemânare greu de eludat specia fabulă.

12

PLANUL APARTENENȚEI LA SPECIA NUVELĂ

I. Introducere: Nuvela românească a apărut în perioada paşoptiştă, fiind cea mai prolifică specie literară,c a o încercare a literaturii române de a se sincroniza tendinţelor marilor literaturi. Mai apoi nuvela s-a diversificat în patru categorii în cadrul cărora instrumentarul literar, strategiile şi tehnicile de lucru se amestecă, astăzi adăugându-se nuvela ca exerciţiu de stil.Definiţie

Nuvela este o creaţie epică în proză de dimensiuni medii cu un singur fir narativ şi cu un conflict concentrat la care iau parte puţine personaje atent portretizate.

Nuvela .............., de ............... are trăsături specifice prin care se deosebeşte de alte specii literare ale geniului epic.

Trăsături:1. Acţiunea nuvelei se caracterizează prin echilibru compoziţional, rigoare şi construcţie unitară

desfăşurându-se pe un singur fir narativ. Pentru că este o creaţie epică, are un subiect structurat pe momentele subiectului.Nuvela are un puternic conflict interior şi exterior, principal şi secundar.Elemente de identificare a conflictului:-gradaţia evoluţiei conflictuale;-tensiune;-izbucniri temperamentale;-mişcări ample;-sfârşit spectaculos.Acţiunea are un ritm alert, nu se insistă asupra detaliilor.2. Personajul de nuvelă are trăsături specifice prin care se deosebeşte de alte tipuri de personaje; în

nuvelă apare, de obicei, un singur personaj principal.În nuvelă se pune mai mult accentul pe caracterizarea personajelor decât pe acţiune.Personajului de nuvelă i se realizează un portret complex, în care sunt prezente toate modalităţile de

caracterizare ca încercare de obiectivare a autorului, este privit din toate unghiurile.În realizarea portretului se utilizează mijloacele caracterizării directe (sunt prezentate de narator) şi

indirecte, trăsăturile reieşind din: vorbele rostite, din faptele sale, din gândurile lui, din atitudinea celorlalte personaje faţă de el, din descrierea lumii în care trăieşte şi din prezentarea aspectului exterior.

3. În nuvelă modul de expunere dominant este naraţiunea, care se îmbină armonios cu descrierea, dialogul, monologul. (Se precizează rolul acestora.)

6. Stilul nuvelei se caracterizează prin oralitate, realizată prin mai multe mijloace artistice: cuvinte şi expresii populare, regionalisme, propoziţii interogative şi exclamative şi dialoguri (între ............... şi ................). Arhaismele au rolul de a crea o atmosferă din trecut.

7. Ca în orice creaţie epică există şi în nuvela un narator aparent obiectiv.Specific acestei nuvele este faptul că naratorul face judecăţi de valoare (ex: .................)Este evidentă, în acelaşi timp, atitudinea uşor ironică, dar admirativă faţă de personaje.Concluzie: Acțiune concentrată pe un singur plan narativ care însă dezvoltă conflicte puternice între

personaje cărora autorul le acordă mare atenție sunt argumente convingătoare că fragmentul dat face parte dintr-o nuvelă.

PLANUL CARACTERIZĂRII PERSONAJULUI LITERAR

INTRODUCERE: Personajele sunt reflexe ficţionale ale unor adevăruri existenţiale, prin care autorul creează o lume ce poartă amprenta propriei sale personalităţi.

........................ (indică numele/ identitatea personajului: bătrânul, Ionel Popescu etc) este, în textul/ fragmentul din textul ....................., semnat de .................................., personaj ................... (principal/ secundar/ episodic), deoarece îşi răsfrânge acţiunile în toate/ numai în câteva dintre întâmplările prezentate. Totodată este personaj ................ (istoric,

13

cu atestare documentară/ veridic, părând a fi desprins din realitate/ fantastic, având însuşiri supranaturale/ simbolic, fiind personificat şi ilustrând o tipilogie umană).

SauPersonajul literar - „fiinţă de hârtie”, cum este numit de Roland Barthes, trăieşte numai în lumea ficţiunii,

consistenţa sa fiind dată numai de ancorarea în trama narativă. Interacţiunea personajelor ţese reţeaua diegezei......................... (indică numele/ identitatea personajului: bătrânul, Ionel Popescu etc), din textul/ fragmentul din

textul ....................., semnat de .................................., este prezentat în momentul ............................... (discuţiei cu ........../ sosirii la ................), intrând în relaţie cu ................... (alte personaje din text).

CUPRINS: Se prezintă trăsăturile fizice şi morale ale personajului (ATENŢIE LA CERINŢELE COMPUNERII!) identificate prin modalităţi /procedee de caracterizare directă şi/sau indirectă:

Exemple de organizare a argumentăriiCaracterizare directăTrăsăturile fizice şi, preponderent, cele morale care conturează portretul personajului ................ sunt evidenţiate

utilizându-se caracterizarea directă, prin observaţii directe ale naratorului/ ale personajului ......................... cu care coabitează în diegeză/ cu privire la sine însuşi (autocaracterizare). Astfel, se evidenţiază ..................................... (citate din text care indică direct trăsăturile personajului).

Caracterizare indirectă:Faptele, comportamentul, atitudinea personajului indică, prin caracterizare indirectă, .................................... .

Funcţia de acţiune a personajului îi dă acestuia putinţa de a se mişca şi de a acţiona în propria lume, gesturile având ca amprentă imaginea, proiectată despre sine, în mintea lectorului.

Un alt element de caracterizare indirectă îl reprezintă interpretarea limbajului, a vocabularului personajului. Funcţia de interpretare evindenţiază atitudinea subiectivă a acestuia faţă de evenimentele narate ........................ Totodată, lexicul uzitat/ stilul colocvial abordat/ temele de discuţie se constituie drept mărci caracterizante şi denotă ...................... (se poate evidenţia originea personajului, prin indicarea regionalismelor, încadrarea într-o anumită clasă socială etc), dialogul sau monologul devenind instrumente folosite în eşafodajul construcţiei personalităţii.

Aspectul fizic/ exterior al eroului ............................ (elemente ale portretului fizic), al îmbrăcăminţii ......................., al locuinţei, toate sunt procedee ale măştilor care sugerează elemente de caracterizare indirectă ................................ (ce se interpretează pornind de la aceste elemente).

Caracterizarea indirectă a personajului ....................... urmăreşte şi relaţia sa cu celelalte personaje. Astfel, este prezentat în antiteză cu ................/ în aceeaşi sferă portretistică în care se conturează şi imaginea .................. (trăsături comune cu cele ale altor personaje din text).

Predilecţia autorului pentru numele personajului creat îşi are conexiuni în trăsăturile portretistice conturate. Patronimul (=numele de familie) personajului semnifică ................, iar prenumele acestuia sugerează ......................../ Lipsa numelui nu reprezintă o simplă omisiune, ci are rolul generalizării trăsăturilor sale, definind un grup social, simbolizând ...........................

Produs al mediului în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă, actantul este definit în raport cu acestea, devenind producţie integrată în universul în care se mişcă ...............................................

Tipologizarea personajelor generalizalizează trăsăturile surprinse .................................., oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii.

ÎNCHEIERE (Alege una dintre variante)1) prezentarea tipologiei în care se înscrie personajul (alte personaje, din texte ale aceluiaşi sau ale altor autori ce

aparţin aceleiaşi tipologii);Indiferent de multiple metamorfozări suferite, orice personaj se va situa între două limite de construcţie:

personajul tipic şi personajul atipic. Astfel, ............................... este un personaj prin care autorul evidenţiază ............................ (trăsătura de caracter definitorie).

2) generalizarea trăsăturilor personajului, indicând scopul urmărit de autor prin conturarea acestuia (valoarea simbolică, alegorică, exemplară etc.)

„Homo fictus” (omul imaginat) al literaturii este rezultatul unei orientări a autorului, ale cărui înclinaţii se potrivesc în mod progresiv unui model ideal. Construcţia personajului reliefează ................................. (imaginea simbolică/ exemplară etc.)

3) concluzii personale Actorii diegezei sunt blocuri de sens ale fiinţei şi, deopotrivă, ale realului; ele păstrează un „ce” din vechea

poveste însă, acum, se adună într-un eu care (re)structurează lăuntrul şi (re)construieşte realul, remodelând lumea. Personajul este, în opinia mea, o imagine a .........................

PLANUL DEMONSTRAŢIEI APARTENENŢEI LA GENUL LIRIC

I. INTRODUCERE

14

Pentru text liric la prima vedere:Textul ...................., semnat de ............. aparţine genului liric, autorul apelând la tehnici aluzive şi asociative

pentru a crea un univers liric de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilităţii cititorului. Viziunea personală asupra lumii şi transfigurarea artistică a conceptelor se constituie într-un discurs subiectiv, sentimentul/ sentimentele de .................... sunt transmise în mod direct, fiind sugerate cu ajutorul figurilor de stil și al simbolurilor. „Forma lirică este de fapt cel mai simplu veşmânt verbal al unei clipe de emoţie” (James Joyce)

II. CUPRINSPentru lirica descriptivă se evidenţiază:1. sentimentele, trăirile, atitudinile, impresiile insuflate de contemplarea cadrului natural, sugerate prin

folosirea figurilor de stilEx: Henri-Frédéric Amiel afirma „le paysage est un etat d'âme” (peisajul este o stare de suflet). Percepţia

lirică apelează la tropi (= figurile de stil) şi la procedee de expresivitate artistică pentru a extrage din profunzimea sufletului viziunea unică, subiectivă, amprenta personală pe care o poartă creatorul în relaţia sa cu lumea. Sentimentele/ trăirile/ atitudinile/ impresiile sale ............................. (de ex.: cadrul natural feeric, toposul fabulos, din primul tablou al celei de-a opta părţi a poemului „Călin (file din poveste)” fascinează, induc o stare de reverie, de trăire în armonie cu natura/ neliniştea, insuflată de tabloul iernii atotstăpânitoare, este exacerbată gradual către angoasă, teamă, frică în poezia „Iarna”) sunt sugerate cu ajutorul ............................... (exemple de figuri de stil care sugerează aceste sentimente/ trăiri/ impresii)

2. Modul de expunere dominant este descrierea subiectivă de tip tablou, conturându-se un cadru natural ce sugerează o atmosferă calmă/ fantastică/ terifiantă/ surprinzătoare etc, cu ajutorul imaginilor artistice vizuale, auditive, motorii (chinestezice), olfactive, sinestezice, care creează emoţii/ senzaţii/ stări de spirit.

Discursul liric subiectiv transmite o percepţie asupra realităţii, o autoreflectare a eului, cadrul natural proiectându-se imaginar prin descrierea de tip tablou. Imaginile artistice sunt piese ale unui puzzle care, odată construit, îi dă receptorului de text liric putinţa de a reface traseului emoţional-sensibil parcurs de autor, devenind comunicare, între lector şi autor, a emoţiilor, a trăirii sensibile, a percepţiei profunde, abstracte şi obscure. Astfel, pot fi reconstituite tablourile şi planurile poetice (celest/ terestru, uman/ natural, fantastic/ real, de ansamblu/ al detaliului etc.; pentru fiecare, se evidenţiază imagini artisitice identificate pe text).

3. structuri specifice descrierii: substantiv desemnând un obiect al descrierii şi epitet (substantiv concret şi adjectiv calificativ); verbe puţine, indicând acţiuni predominant statice, timpurile verbale fiind prezentul şi imperfectul

Funcţia expresivă a descrierii implică o perspectivă a descriptorului (=cel care realizează descrierea). Ca mărci lexico-gramaticale, structurile create din substantiv şi epitet, precum ..................... desemnează şi evidenţiază trăsăturile elementelor care constituie cadrul. În acelaşi timp, aceste structuri sugerează consideraţiile, reacţiile emoţionale, opiniile faţă de elementele prezentate .............................

4. Manifestări ale eului liric:Rimbaud afirma: „eu e altul”, separând subiectul creator de cel empiric, liric. Totuşi, cel de-al doilea este,

în fond, izvorul celui dintâi, experienţa proprie, oglindirea a lumii în profunzimile sufleteşti (se evidenţiază sentimentul predominant, raportat la tema textului: angoasa creată de sosirea/ instalarea anotimpului rece// calmul indus de atmosfera feerică a nopţii, a dimineţii// senzaţia de copleşire, beatitudinea, extazul în faţa tabloului fantastic/ luxuriant/ mirific etc) fiind comunicate prin instanţa imanentă denumită eu liric. Acesta este surprins într-o ipostază contemplativă, prezenţa sa în text fiind doar sugerată de sentimentele transmise în mod direct.

(dacă apar în text mărcile lexico-gramaticale ale eului liric în textul poetic) Prezenţa în text a acestei voci interioare este semnalată de verbe şi pronume sau adjective pronominale la pers. I sg. şi pl. (şi la a II-a sg, în cadrul dialogului imaginar (de ex., cu cititorul abstract: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi”): lirism adresativ), dativul etic, valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augumentative), substantivele la cazul vocativ, superlativele stilistice ale adjectivului, topica afectivă (se vor exemplifica mărcile prezente în textul dat).

Pentru confesiunea lirică se evidenţiază:1. sentimentele, trăirile, atitudinile, impresiile sugerate de limbajul conotativ (= figurat).Jean Burgos accentuează rolul limbajului conotativ în manifestarea lirismului: „aventura poetică este mai

întâi o aventură a limbajului”. Poezia este cazul privilegiat al unui limbaj care încetează a spune ceva la nivelul obişnuit, ca să se rostească pe el însuşi. Confesiunea lirică apelează la tropi (= figurile de stil) şi procedee de expresivitate artistică pentru a extrage din profunzimea sufletului viziunea unică, subiectivă, amprenta personală pe care o poartă creatorul în relaţia sa cu lumea. Sentimentul predominant, ..............................., este sugerat în poezie cu ajutorul ........................ (exemple de figuri de stil raportate la acest sentiment), dar se revelă şi ................................ (alte sentimente, trăiri, atitudini, impresii), emoţiile estetice fiind un efect al mesajului liric transmis de tropi precum: ................................

15

2. Modul de expunere dominant este monologul liric (sau dialogul imaginar (de ex: dialogul cu codrul personificat devine pretext al revelării propriilor trăiri, sentimente raportate la perceperea dureroasă a trecerii timpului etc)).

LIRISM SUBIECTIVConfesiunea lirică rostită la persoana I „mărturisirea directă a poetului” (Tudor Vianu) este tipul de

discurs liric în care poetul exprimă direct propria percepţie/ viziunea personală asupra lumii/ în raport cu problematica existenţială. ............................ (se prezintă sentimentul/ atitudinea etc) denotă lirismul subiectiv sau lirica „eului”, adresarea directă având drept mărci lexico-gramaticale verbe şi pronume sau adjective pronominale la pers. I sg. (şi pl.: „Noi vrem pământ!”), dativul etic, valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augumentative), substantivele la cazul vocativ, superlativele stilistice ale adjectivului, topica afectivă (se vor exemplifica mărcile prezente în textul dat).

SAULIRISM OBIECTIV (rar întâlnit în textele la prima vedere din teste)Comunicarea dintre autor şi cititor se constituie într-un discurs liric ce apelează la „măşti”/ la „personaje lirice”. Acest lirism

obiectiv suspendă, într-o anumită măsură, subiectivitatea lirică din perspectivă a autorului şi propulsează în prim-plan subiectivitatea „personajului/ personajelor lirice” aduse în scenă.

a) Disimularea subiectivităţii prin „lirica măştilor” ascunde vocea lirică sub pretextul autonomiei discursului „personajului liric”. Ideile poetului despre existenţă sunt transmise prin vocea unui „personaj” ce îi preia mesajul: „în «lirica măştilor», poetul exprimă sentimentele sale de sub o mască străină” (T. Vianu). Modul de expunere va fi tot monologul liric, însă identitatea autorului pare ascunsă. Acest procedeu este specific textelor de anvergură, în care genurile epic, liric şi chiar dramatic se întrepătrund. Un exemplu elocvent îl constituie poemele, baladele (de ex: o strofă din poemul „Rugăciunea unui dac” de Mihai Eminescu: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, / Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, / Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, / C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, / Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, / Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o – / Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... / Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”// monologul ciobănaşului moldovean, pretext pentru evidenţierea concepţiei despre viaţă şi despre moarte a poporului român)

b) Poezia de tip narativ (în care există fir epic, o poveste) implică o „lirică a rolurilor”, în care „poetul, asimilându-se cu un personaj felurit, aşa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice şi epice, exprimă sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale, deşi energia generală a sufletului său le susţine şi pe acestea” (Tudor Vianu). (Exemplul elocvent este constituit de poezia lui George Coşbuc, în care se apelează la un lirism reprezentabil, o poezie teatrală, în care personajele lirice întruchipează tineri şi tinere de la sat. Toate aceste „personaje” lirice, care par a vorbi în nume propriu, sunt reflexe ale concepţiei lui Coşbuc despre iubirea naivă.).

3. Manifestări ale eului liric:Rimbaud afirma: „eu e altul”, separând subiectul creator de cel empiric, liric. Totuşi, cel de-al doilea este,

în fond, izvorul celui dintâi, experienţa proprie, oglindirea a lumii în profunzimile sufleteşti (se evidenţiază sentimentul/ atitudinea predominante, raportate la tema textului: iubirea proiectată în ideal// teama ca nu cumva dragostea să îşi piardă intensitatea// admiraţia şi respectul faţă de personalitatea lui Ştefan cel Mare// efortul creator în căutarea exprimării insolitului, noului etc) fiind comunicate prin instanţa imanentă denumită eu liric.

(dacă apar în text mărcile lexico-gramaticale ale eului liric în textul poetic) Prezenţa în text a acestei voci interioare este semnalată de verbe şi pronume sau adjective pronominale la pers. I sg. şi pl., dativul etic, valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augumentative), substantivele la cazul vocativ, superlativele stilistice ale adjectivului, topica afectivă (se vor exemplifica mărcile prezente în textul dat).

Textul poeziei este structurat, de obicei, în strofe şi în versuri, valorificându-se astfel muzicalitatea limbajului realizată prin elemente de prozodie (rima, ritmul, măsura de vers), dar şi prin figuri sintactice (repetiţii, refrene), sau de sunet (aliteraţii, asonanţe). Specificul poeziei este dat de relaţia care se stabileşte între formă, limbajul poetic şi conţinut. (Versificaţia nu este, însă, obligatorie (există şi proză lirică), deşi genul liric este în majoritate genul poeziei.)

Operele lirice sunt diverse şi prin procedeele artistice folosite de autori, pentru că acestea, fie că sunt tropi sau procedee de sintaxă poetică, fie că sunt elemente de versificaţie, corespund stărilor sufleteşti exprimate.

III. ÎNCHEIEREPoezia lirică / textul liric „nu trebuie să transmită un fapt”, cât „să producă o emoţie” (Paul Valery). Dar

dacă poezia nu reprezintă ceva ce i-ar fi anterior, ea este atunci o realitate născută concomitent cu verbul poetic, ieşire din timpul profan, cronologic şi intrare într-un timp calitativ diferit, un timp sacru. Textul lui ........................ se încadrează în genul literar liric, confesiunea, autoexprimarea, subiectivitatea interioară revelând sentimentele proprii poetului (................................), care capătă un conţinut general uman în care cititorul se recunoaşte, prin tematica abordată (.................................). Astfel, textul nu este doar o manifestare interiorizată a propriului mod de a fi, ci şi o deschidere asupra receptorilor, care prin lectură reconstituie o întreagă lume, imaginată de poet.

EXPRIMAREA OPINIEI CU PRIVIRE LA SEMNIFICAŢIILE TEXTULUI LIRIC

16

În opinia mea, textul liric / fragmentul din textul liric ............................, semnat de ............................ revelă, prin confesiunea/ autoexprimarea/ subiectivitatea interioară sentimentele proprii poetului (................................), filtrate prin tematica abordată (.................................). Textul nu este doar o manifestare interiorizată a propriului mod de a fi, ci şi o deschidere asupra receptorilor, care prin lectură reconstituie o întreagă lume, imaginată de poet.

Un prim argument, care evidenţiază decelarea semnificaţiilor textuale, îl constituie procedeele de expresivitate artistică ce devin amprenta personală pe care o poartă creatorul în relaţia sa cu lumea. Sentimentele/ trăirile/ atitudinile/ impresiile sale ............................. sunt sugerate cu ajutorul ............................... (exemple de figuri de stil care sugerează aceste sentimente/ trăiri/ impresii). Limbajul expresiv îl conduce pe cititorul sensibil dincolo de bariera cuvintelor, revelându-i mecanismul fin articulat al universului liric creat de autor.

A. Dacă textul se înscrie în lirica descriptivă Cadrul natural/ spaţiul interior etc. descris devine un pretext al confesiunii eului liric contemplator.

Folosirea, ca mod de expunere, a descrierii subiective de tip tablou proiectează o atmosferă ....................... (calmă/ fantastică/ terifiantă/ surprinzătoare etc), cu ajutorul imaginilor artistice vizuale, auditive, motorii (chinestezice), olfactive, sinestezice .......................... (se evidenţiază imagini artistice care conturează atmosfera descrisă). Instanţa imanentă denumită eu liric este surprinsă într-o ipostază contemplativă, prezenţa sa în text fiind doar sugerată de sentimentele transmise în mod direct. Astfel, autorul şi cititorul împărtăşesc un traseu emoţional comun, puzzle-ul imaginilor artistice devenind comunicare literară, ceea ce indică un al doilea argument în evidenţierea semnificaţiilor textului.

(dacă apar în text mărcile lexico-gramaticale ale eului liric în textul poetic) Prezenţa în text a acestei voci interioare este semnalată de verbe şi pronume sau adjective pronominale la pers. I sg. şi pl. (şi la a II-a sg, în cadrul dialogului imaginar (de ex., cu cititorul abstract: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi”): lirism adresativ), dativul etic, valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augumentative), substantivele la cazul vocativ, superlativele stilistice ale adjectivului, topica afectivă (se vor exemplifica mărcile prezente în textul dat).

B. Dacă textul este o confesiune lirică monologată sau în dialog imaginar Confesiunea lirică rostită la persoana I, „mărturisirea directă a poetului” (Tudor Vianu), este tipul de

discurs liric în care poetul exprimă direct propria percepţie/ viziunea personală asupra lumii/ în raport cu problematica existenţială ............................ (se prezintă sentimentul/ atitudinea etc). Prezenţa eului liric este semnalată prin mărci lexico-gramaticale specifice adresării directe: verbe şi pronume sau adjective pronominale la pers. I sg. (şi pl.: „Noi vrem pământ!”)/ dativul etic/ valoarea afectivă a unor derivate lexicale (diminutive, augumentative)/ substantivele la cazul vocativ/ imperative/ superlativele stilistice ale adjectivului/ topica afectivă (se vor exemplifica mărcile eului liric, cu ajutorul textului). Această instanţă imanentă, eul liric, oglindeşte emoţiile estetice ale autorului, prin modul de expunere dominant - monologul liric/ dialogul imaginar (de ex: dialogul cu codrul personificat, în Ce te legeni... devine pretext al revelării propriilor trăiri, sentimente raportate la perceperea dureroasă a trecerii timpului etc). Comunicarea directă, cu un lector imaginar, reliefează profunzimile sufleteşti ale autorului ....................., fiind un al doilea argument în vederea punerii în evidenţă a semnificaţiilor textului liric.

(semnificaţia titlului)(dacă textul este în versuri)Textul poeziei este structurat, de obicei, în strofe şi în versuri, valorificându-se

astfel muzicalitatea limbajului realizată prin elemente de prozodie (rima, ritmul, măsura de vers), dar şi prin figuri sintactice (repetiţii, refrene), sau de sunet (aliteraţii, asonanţe). Specificul poeziei este dat de relaţia care se stabileşte între formă, limbajul poetic şi conţinut

În concluzie, textul/ fragmentul din textul ............................. abordează tema ............................ (iubirii, a naturii, a timpului care se scurge inexorabil), autorul ......................... apelând la tehnici aluzive şi asociative, ale limbajului artistic, pentru a sugera (sentimentul/ atitudinea/ impresia generală degajată etc).

PLANUL COMPUNERII ÎN CARE EVIDENŢIEM SEMNIFICAŢIILE TITLULUI

INTRODUCERETitlul textului literar este considerat o cheie interpretativă (de Umberto Eco) sau un mesaj paratextual (de

Gerard Genette), deschizându-i cititorului un orizont de aşteptare. Mesajul textual şi titlul ........................... din creaţia literară semnată de ................ (numele autorului) sunt concordante// se află într-un decalaj de semnificaţii.

CUPRINS

17

A) La nivel obviu, denotativ (= ceea ce este evident), titlul este constituit de termenul ............... (fiind astfel un titlu sintetic) // din grupul sintagmatic nominal/ verbal ................ (substantiv, adjectiv, verb, adverb)// din enunţul ............... etc, indicând/ desemnând ................... (se indică semnificaţia concretă a termenului din titlu, prin explicaţie, sinonim etc).

Nivelul obtuz, conotativ (= ceea ce trebuie interpretat) de lectură a titlului implică o asociere a acestuia cu termenii ce se includ în câmpurile lexicale esenţiale ale textului .............................. (exemple de termeni ce se înscriu în aceste câmpuri lexicale). Împreună, acestea sugerează tema textului, constituită de .............................// (DACĂ reprezintă o figură de stil)Titlul este un trop (= figură de stil), evidenţiind ...................

B) Punctele de suspensie accentuează ideea poetică/ mesajul epic, sugerând ....................// articularea cu articolul hotărât particularizează/ unicizează/ individualizează mesajul.................... // articolul nehotărât/ lipsa articulării evidenţiază intenţia de a generaliza mesajul „pragului textual” (Gerard Genette) reprezentat de titlu, ca poartă a intrării în semnificaţia textuală.

C) Din punct de vedere al componentei constructive,a) titlul este exterior, nefiind racordat explicit la semnificaţiile textuluib) titlul este interior, intră în anturajul textului, în calitatea sa de prag discursiv corelându-se cu ansamblul

mesajului literar .................................. (prezentarea mesajului textului).

ÎNCHEIERETipologic, titlul textului estea) eponim, anunţând protagoniştii/ locul desfăşurării acţiunii (de ex. D-l Goe..., La Medeleni etc)b) transparent, anunţând tema textului (Lacul, Dorinţa)c) simbolic, încifrându-şi mesajul, purtând valenţe ascunse (Cuvânt, Emoţie de toamnă etc)d) metalingvistic, uzitând efectul de „bumerang”, încercând o relaţie aproape autarhică (de întoarcere spre

textul pe care-l deschid) (Versuri, Povestea lui..., Fabule etc).Titlul se constituie ca reflecţie scriptică a forţei creative (în acest sens, Paul Cornea afirmă că „a da un titlu

nu este o rutină, ci un har”.). Acesta îşi dezvăluie în integralitate semnificaţiile numai după lectura textului şi împreună cu acesta, anume ....................... (semnificaţiile, mesajul sau tema textului)

PASTELUL

Definiţie: Pastelul este o poezie descriptivă, de factură lirică ce se înscrie în poezia peisagistă, în care poetul, uzând de o tehnică picturală a limbajului, îşi exprimă direct sentimentele inspirate de contemplarea unui tablou din natură (anotimp, peisaj), transfigurând subiectiv şi interiorizând realitatea.

Denumirea este utilizată doar în literatura română. În lirica peisagistă se înscriu, ca specii literare, bucolica, egloga, pastelul şi idila. Antichitatea îi are ca reprezentanţi pe Theocrit şi Vergilius, iar scrierile unor autori precum Petrarca, Victor Hugo, Goethe, Puşkin, Lermontov rafinează mesajul poeziei peisagiste, conferindu-i o bogată tradiţie. Pastelul, însă, este o denumire impusă abia în secolul al XIX-lea, prin apariţia volumului semnat de Vasile Alecsandri cu titlul metalingvistic Pasteluri. Termen cu o etimologie franceză, împrumutat din artele plastice, desemnând la origine o artă picturală care utilizează culori moi, catifelate, pastelul capătă ulterior conotaţii mult mai ample, ca termen literar implicând şi atitudinea discretă a creatorului faţă de frumuseţea ingenuă a naturii.

Ulterior specia a fost cultivată şi de alţi poeţi români, care îi modifică specificul clasic - obiectiv în sensul subiectivizării sau alegorizării: George Coşbuc, Şt.O.Iosif, Octavian Goga, G. Bacovia, Ion Pillat, Lucian Blaga.

Trăsături:1. Modul de expunere dominant este descrierea subiectivă de tip tablou, conturându-se un cadru natural ce

sugerează o atmosferă calmă/ fantastică/ terifiantă/ surprinzătoare etc, cu ajutorul imaginilor artistice vizuale, auditive, motorii (chinestezice), olfactive, sinestezice, care creează emoţii/ senzaţii/ stări de spirit şi care au rolul de a activa simţurile cititorului.

Poezie descriptivă cu fond liric, în care se evocă un peisaj, pastelul poate fi proiectat pe structuri dicotomice ale planurilor poetice: uman/ natural, celest/ terestru, real/ ficţional, animat/ inanimat, vegetal/ animal etc.

Sunt exprimate impresiile şi sentimentele poetului/ contemplatorului insuflate de peisajul descris. Versul pastelului face trimitere subtilă, delicată la armonia dintre om şi natură, la un echilibru interior. Se instituie astfel o armonizare a naturii cu sufletul uman, pastelul având menirea să sensibilizeze şi să emoţioneze receptorul. Dacă idila utilizează tabloul de natură pentru a crea un cadru al unei scene pline de optimism, pastelul îşi focalizează

18

mesajul liric către prezentarea emoţiilor insuflate de contemplarea cadrului natural: admiraţia/ veneraţia/ extazul/ încântarea/ tristeţea/ melancolia/ nostalgia etc. sunt sentimente ale eului liric, în ipostaza sa de contemplator. Trăirea sensibilă este decelată prin tema pastelului, anume ideea centrală a textului, sensul fundamental pe care îl împletesc cuvintele ce compun universul privilegiat al poeziei.

2. Sentimentele/ trăirile/ senzaţiile etc. sunt sugerate prin limbajul artistic (procedee artistice şi figuri de stil) . O figură de stil specifică descrierii este epitetul: dublu, triplu, ornant, cromatic (frecvente, deoarece sunt necesare redării culorii predominante a tabloului/tablourilor), metaforic. Cultivă muzicalitatea, prin versificaţie, prin curgerea melodioasă a silabelor în vers sau/ şi prin aliteraţii, asonanţe, reverberaţii sonore, enumeraţii, repetiţii. Pastelul păstrează, totuşi, o simplitate a expresiei, chiar dacă textul este uneori înţesat cu metafore, hiperbole, comparaţii. Personificarea este un alt procedeu artistic des folosit, în multe pasteluri natura fiind umanizată, căpătând, alegoric, trăsături ale unei fiinţe.

3. Uneori apare însuşi omul ca parte din peisaj, conturându-se motivul comuniunii omului cu natura. Descrierea devine un pretext pentru confesiune, prin transmiterea către lectorul sensibil a unor sentimente, semnalându-se prezenţa eului liric prin verbe, pronume şi adjective pronominale la persoanele I sau a II-a.

4. Conţine un limbaj plastic cu multe substantive şi adjective (care denumesc elementele cadrului natural descris şi le prezintă însuşirile) şi puţine verbe, indicând cu precădere acţiuni statice (dar nu lipseşte cu desăvârşire dinamicul); verbele sunt la prezent sau la imperfect, timpuri verbale specifice descrierii. Propune, adesea, un joc savant al alternanţei static-dinamic, constituind un ritm aparte al textului, susţinut de versificaţie.

Tipuri de descriere, după dinamismul prezentării:a. descriere statică – descrierile de stări şi peisaje lipsite de dinamism, dominate de predicate nominal,

substantive şi adjective;b. descrierea dinamică – descrierile de acţiuni, dominate de verbe de mişcare la prezent sau la perfectul

simplu, însoţite de adverbe.5. Unele pasteluri îşi fixează prin titlu reperul spaţial/ temporal sau un element al detaliului descrierii (de

exemplu: Iarna, Viscolul, Balta, Malul Siretului etc), creând astfel o poartă hermeneutică spre descifrarea mesajului textual. Cheia de interpretare a titlului se poate orienta şi prin desemnarea unor sărbători, obiceiuri tradiţionale sau a unor repere agrare (cositul, secerişul, „glasul” morilor). Printr-un astfel de titlu, este comprimat mesajul întregului text, concentrând tema şi principalele semnificaţii ale textului liric.

Altele sunt intitulate sintetic Pastel, dirijând orizontul de aşteptare al lectorului către interpretarea în sensul liricii peisagiste.

6. Pastelurile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin expresie şi echilibru compoziţional, prin impersonalitate şi optimism cosmic. Particularităţile prozodice clasice sunt: patru catrene, măsura inegală, de 15 - 16 silabe, ritm trohaic, rimă împerecheată. Ulterior, aceste rigori prozodice nu mai sunt respectate.

Totuşi, dacă la început, pastelul miza pe un descriptivism cu note obiective, mai târziu înregistrează o tendinţă spre subiectiv (manifestarea propriilor trăiri, sentimente, atitudini). În multe pasteluri apar elemente de imn, de odă, de meditaţie.

PLANUL DEMONSTRAŢIEI CĂ UN TEXT APARŢINE SPECIEI LITERARE PASTEL(vor fi inserate, în compunere, şi elemente prezentate mai sus, la trăsături ale pastelului)

Textul ................, semnat de ..................... se înscrie în lirica peisagistă, fiind un pastel, deoarece modul de expunere predominant este descrierea subiectivă de tip tablou, contemplarea cadrului natural (vernal/ estival/ autumnal/ hibernal) ................. insuflând ...................... (sentimentul/ trăirile/ atitudinea/ impresiile inspirate de poezie).

O primă trăsătură a acestei specii literare este evidenţiată, aşadar, prin folosirea, ca mod de expunere, a descrierii literare de tip tablou, conturându-se un cadru natural ce sugerează o atmosferă................... (calmă/ fantastică/ terifiantă/ surprinzătoare etc), cu ajutorul imaginilor artistice..................... (exemple de imagini artistice vizuale, auditive, motorii (kinestezice), olfactive, sinestezice care sugerează atmosfera) . Acestea compun, asemenea unor piese ale unui puzzle, tabloul de natură. Percepţia asupra realităţii este transfigurată artistic, astfel încât cititorul poate reface traseul emoţional al creatorului pastelului.

Ca mărci lexico-gramaticale, structurile create din substantiv şi epitet, precum ..................... reprezintă o a doua caracteristică a speciei literare. Aceste structuri desemnează şi evidenţiază trăsăturile elementelor care constituie tabloul/ tablourile de natură şi planurile poetice (celest/ terestru, uman/ natural, fantastic/ real, de ansamblu/ al detaliului etc.; pentru fiecare, se evidenţiază structuri substantiv+epitet identificate pe text).

19

Sentimentele/ trăirile/ atitudinile/ impresiile (exemple) contemplatorului sunt sugerate cu ajutorul procedeelor de expresivitate artistică ............................... (exemple de figuri de stil care sugerează sentimente/ trăiri/ impresii).

Peisajul prezentat în poezia .................. evidenţiază apartenenţa textului la specia literară lirică pastel, sentimentele insuflate de contemplarea cadrului natural/ interior etc fiind sugerate prin folosirea unui limbaj expresiv, mod de expunere fiind descrierea literară de tip tablou.

20