Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Psiholingvistică

Raportul înnăscut – dobândit în formarea limbajului

1

Psiholingvistica este ştiinţa care studiază relaţiile dintre procesele psihice prin care se exercită facultăţile gândirii, în special intelectul sau inteligenţa, raţiunea şi speculaţiunea, şi limbajele specifice prin care acestea sunt exprimate în funcţie de domeniile ontice la care se referă.

Este evidentă de asemenea legătura psiholingvisticii cu psihologia limbajului, care se studiază în cadrul psihologiei generale. Dacă psiholingvistica este redusă la studiul mecanismelor psihice ale gândirii raţionale şi ale vorbirii, cum se făcea în psiholingvistica tradiţională, atuncilegătura este şi mai puternică, diferenţa constituind-o doar interesul special al psiholingvisticii pentru modalităţile de influenţare psihică şi respectiv de testare a performanţelor lingvistice. Cercetările mai recente asupra inteligenţei preverbale la copii extind însă sfera de interes a psiholingvisticii şi asupra gândirii intelective neverbale care nu este studiată în psihologia limbajului.

Chiar dacă este prezentă în întreaga lume vie, învăţarea, prin conţinutul şi semnificaţia ei, este dependentă de treapta de evoluţie pe care se situează organismele respective. Într-un fel se manifestă la nevertebrate, altfel la mamifere şi cu totul diferit la fiinţa umană, la care a ajuns pe treptele cele mai înalte de dezvoltare şi complexitate.

Prin învăţarea verbală se asimilează cel mai important instrument de comunicare al omului, limba. Limba este un fenomen social obiectiv, pe care copilul îl găseşte în societate când se naşte. Limbajul este activitatea de comunicare interumană realizată cu ajutorul limbii.

Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. El se subordonează procesului şi activităţii de comunicare, comportamentului semiotic. Din punct de vedere psihologic şi psiho-fiziologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută, parţial dobândită a omului de a folosi semne sau simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori“ ai obiectelor (semnificate) şi de a efectua cu ajutorul lor combinaţii şi transformări în plan mental.

Termenii de limbă şi de limbaj sunt mai dificil de delimitat. Unii resping necesitatea diferenţierii şi utilizării distincte a acestor noţiuni, considerându-le echivalente, alţii, dimpotrivă, le pun într-o relaţie de disjuncţie, susţinând că ele reflectă realităţi diferite. Din punct de vedere lingvistic şi psihologic, delimitarea după conţinut a noţiunii de limbă şi a celei de limbaj devine metodologic necesară. Dacă le-am considera echivalente, ar însemna să identificăm obiectul lingvisticii cu cel al psihologiei sau invers, ceea ce ar fi evident o eroare. Delimitarea dintre cele două noţiuni este impusă, aşadar, de însuşi faptul că ceea ce studiază lingvistica este diferit de ceea ce studiază psihologia.

Limbajul verbal nu are o manifestare în sine, independentă, ci numai una integrată manifestării unui proces psihic specific sau altuia, unei activităţi sau alteia. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator şi liant al diferitelor funcţii şi procese conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea unui tip nou de comportament, specific uman –comportamentul verbal.

Verbalizarea se impune ca principiu central în organizarea şi integrarea sistemului psihic uman. Capacitatea de a verbaliza, de a avea limbaj verbal este una din aptitudinile generale esenţiale ale omului, alături de inteligenţă şi instruibilitate, graţie cărora se ridică pe o treaptă evolutivă superioară, comparativ cu celelalte vieţuitoare.

Conştientizarea regulilor limbajului se realizează destul de târziu, în clasele primare, şi cu destulă dificultate, dar în vorbire ele se impun şi acţionează spontan, în virtutea a ceea ce W. Stern numea „simţul înnăscut al limbii“.

2

O preocupare intensă a specialiştilor din multe domenii ale cunoaşterii a fost dintotdeauna graniţa între înnăscut şi dobândit în cazul comportamentelor fiinţelor vii. Jaques Monod realizează o analogie între comportamentele animalelor şi unele categoriifundamentale ale cunoaşterii umane, inclusiv limbajul, considerând că „atunci când comportamentul implică elemente dobândite prin experienţă, ele sunt implicate în conformitate cu un program înnăscut, adică determinat genetic”.

O influenţă deosebită asupra psihologiei contemporane a limbajului a avut-o modelul gramaticilor generative, elaborat de cunoscutul lingvist şi psiholingvist american Naom Chomsky. Potrivit acestui model, limba nu este doar un sistem stabil de codare, ci reprezintă un ansamblu nelimitat de structuri propoziţionale. În prim plan este aşezată, aşadar, combinatorica verbală.

Studierea însuşirii limbajului de către copil o găsim dezbătută de pe poziţii similare întextele lui Noam Chomsky. Învăţarea limbajului unei comunităţi omeneşti de către copil este caracterizată ca trecere de la o stare iniţială, gramatica universală care este parte a programării genetice, la starea finală - însuşirea gramaticii speciale caracteristice unui proces natural; în acest proces elementul înnăscut oferă structura de bază, iar informaţiile primite în ambianţa lingvistică au un rol declanşator; însuşirea limbajului este, în acest sens, mai degrabă creştere, decât învăţare. Punctul de plecare al teoriei formulate de Chomsky este semnalarea şi tematizarea dintre competenţa lingvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care îşi însuşeşte limba din ambianţa lingvistică (mediul). Chomsky subliniază faptul că un copil îşi însuşeşte foarte repede limba maternă, în general corect. Competenţa lingvistică, spune Chomsky, este produsul creşterii, nu al învăţării: „Un copil este în stare să-şi însuşească la perfecţie o limbă cu mai multă uşurinţă şi fără instrucţie specială (...). simplul contact cu limba respectivă în decursul unui interval de timp nu prea îndelungat pare să constituie tot ce este necesar unui copil normal ca să ajungă să stăpânească limba în cauză (...). Copilul nu are nevoie, ca să-şi dezvolte aptitudinile sale lingvistice, de o instrucţie şi îndrumare atente (...)”.

Chomsky îşi începe activitatea ştiinifică prin cercetări asupra limbajului folosind metode logico-formale şi matematice. Acesta consideră că cercetarea limbajului înseamnă găsirea unui ansamblu de reguli gramaticale cu ajutorul cărora să se poată descrie sintactic „toate propoziţiile admisibile, dar nu şi pentru cele non-admisibile în orice limită dată.”

Chomsky consideră că în programul nostru ereditar sunt incluse toate caracteristicile de la cele biologice la cele cognitive. Acestea doar aşteaptă să fie puse în funcţiune. Prin urmare, în concepţia acestuia, aşa cum funcţionează structurile organice dezvoltate în corp (ochiul, inima), aşa funcţionează şi gândirea. Maturizarea creierului se produce prin derularea succesivă a unor structuri deja existente, nu prin învăţare. Este vorba de creştere, nu despre dezvoltare şi construcţie: „Organele mintale şi organele fizice sunt determinate de proprietăţi specifice speciei şi determinate genetic (...); interacţiunea cu mediul înconjurător e necesară pentru a declanşa procesul de creştere (...)”.

Prin competenţa lingvistică a individului uman, Chomsky avea în vedere două aspecte:a) capacitatea pasivă de a alege între enunţurile cu sens care apar în limbaj şi cele fără sens;b) capacitatea activă, creatoare care ne permite construirea enunţurilor corecte, noi.

Structurile gramaticale cu care suntem dotaţi din naştere sunt universale, în sensul că un copil poate să-şi însuşească limba maternă, dar şi o altă limbă specifică mediului lingvistic din care ajunge să facă parte. Un copil din România care este transferat prin adopţie în S.U.A, la scurt timp dupa mutarea sa îşi va însuşi fără probleme engleza americană. Structurile lingvistice

3

ar putea fi explicate şi genetic, în sensul că aşa cum există anumite gene care ne dau culoarea ochilor sau a părului, sau susţin prezenţa unor boli, ar putea fi identificate şi anumite gene care să producă o anumită configuraţie neuronală care să corespundă structurilor lingvistice înnăscute.

Teoria lui Chomsky conduce spre unele concluzii ce pot fi considerate oarecum bizare:limbile vorbite sunt, în toate privinţele, în toată lumea, aceleaşi; mediul joacă, în cel mai bun caz, rol declanşator, având rol minim în elaborarea cunoştinţelor („interacţiunea cu mediul înconjurător e necesară pentru declanşarea proceselor genetice determinate”); datorită faptului că limbajul este inclus în genomul individului, acesta şi-l poate însuşi chiar şi în condiţiile unei eredităţi limitate; toate ipostazele posibile despre regulile sintaxei pe care copilul ar putea să le inventeze sunt excluse din moştenirea genetică.

Teoria lui Chomsky despre cunoaşterea înnăscută a limbajului, o teorie apropiată temei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute, poate fi caracterizată şi ca o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adică despre ceea ce precedă în timp învăţarea din experienţa unei limbi şi face cu putinţă o asemenea învăţare.

Fiecare persoană este înzestrată, în mod natural, cu o serie de structuri lingvistice extrem de elaborate, pe care nu trebuie să le înveţe pentru că sunt înnăscute. Prin urmare, geneza limbajului, pentru Chomsky, este posibilă datorită existenţei acestor structuri lingvistice înnăscute care sunt deţinute de orice individ uman.

Psihologia genetică, al cărei reprezentant este J. Piaget, a dovedit experimental faptul că există inteligenţă preverbală, deci anterioară ontogenetic producerii de noţiuni şi de expresii lingvistice ale acestora, ceea ce înseamnă că nu este corectă utilizarea termenului de intelect ca facultate a gândirii producătoare de noţiuni, respectiv de reprezentări generale. Inteligenţa, ca facultate a gândirii, trebuie plasată între sensibilitate şi raţiune; ontogenetic, înaintea raţiunii. Problema cea mai importantă ţine de stabilirea locului inteligenţei faţă de sensibilitate, respectiv împreună cu aceasta şi totuşi după aceasta.

Jean Piaget este adeptul modelului auto-dezvoltării psihice. El pune în discuţie caracteruldobândit al limbajului. De data aceasta se dezbate ideea unei interacţiuni reciproce organism-mediu, subliniindu-se rolul activ al organismului şi caracterul progresiv al elaborării structurilor cunoaşterii, inclusiv a limbajului: „nu există cunoştinţe rezultate dintr-o simplă înregistrare de observaţii, fără o structurare datorată activităţii subiectului.” Important în acest proces este echilibrul – sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului împotriva factorilor perturbatori, reechilibrarea sistemelor interne: „ autoreglarea, ale cărei rădăcini sunt evident organice este comună proceselor vitale şi mintale şi acţiunile sale sunt direct controlabile (...); prin jocul reglărilor de reglări, autoreglarea este (...) constructivistă”.

Piaget consideră că structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizarede acţiuni succesive exercitate aupra obiectelor. Deşi nu crede în existenţa structurilor înnăscute ale inteligenţei, acceptă ideea că funcţionarea intelectului implică mecanisme nervoase ereditare, dar aceste mecanisme sunt, în opinia sa, insuficiente pentru explicarea genezei şi comportamentelor umane. Există o inteligenţă general umană care este aptă să transforme în realitate potenţele organizatoare elementare ale creierului în diferite forme din ce în ce mai complexe. „Nu există (...) structuri cognitive înnăscute; numai funcţionarea inteligenţei este ereditară şi nu creează structuri decât printr-o organizare de acţiuni succesive exercitate asupra obiectelor”, afirmă Piaget. Principiile ce par a sta la baza teoriei lui Piaget sunt: minimum de preformare – maximum de autoorganizare. „Nucleul fix înnăscut” de care vorbea Chomsky e

4

considerat de Piaget „neînnăscut”, „rezultatul necesar al construcţiilor proprii inteligenţei senzoriomotorii”.

Immanuel Kant vorbea despre anumite scheme ale imaginaţiei corespunzătoare tipurilor de relaţii (stări de fapt, situaţii) la care se referă intelectul. Ele au fost numite mai recent de către J. Piaget, structuri psihice, pe baza cărora persoanele umane au capacitatea de a înţelege. Există două păreri despre caracterul ereditar sau nu al acestor structuri. Moştenirea unor calităţi deosebite ale inteligenţei, să zicem vizuale sau auditive, vine în sprijinul caracterului ereditar. Obţinerea însă a unor performanţe intelective prin educaţie, chiar la persoane fără vreo dovadă ereditară, infirmă această ipoteză. Studiul copiilor sălbatici, crescuţi de anumite animale, a dovedit însă faptul că, depăşind vârsta de 3-4 ani, copiii sălbatici nu mai pot fi educaţi. Ceea ce înseamnă că, dotaţi ereditar sau nu, fără educaţie corespunzătoare la timpul potrivit, inteligenţa nu se mai poate manifesta.

Problema factorilor ereditari ai inteligenţei. Jean Piaget considera că există anumite structuri anatomo-fiziologice care condiţionează dezvoltarea inteligenţei, structuri care nu aparţin decât speciei umane. Este vorba despre constituţia sistemului nervos şi a organelor de simţ. Se ştie că multe animale au organe de simţ cu mult mai performante decât cele umane, dar fără capacităţile umane favorabile diferenţierii lor calitative, ceea ce sugerează faptul că nu atât structura anatomică, cât mai ales modul de funcţionare al acesteia ţine de zestrea ereditară specifică a omului. Dar nici aceasta nu se poate exercita ca atare, adică independent de condiţiile concrete în care se găseşte noul născut, de legătura sa cu mediul înconjurător şi cusemenii săi maturi.

Pentru Piaget, discuţiile asupra limbajului sunt legate de capacitatea generală de a simboliza, capacitate care se deprinde în cursul activităţilor sociale pe care le desfăşoară persoana umană. De asemenea, mintea umană care intervine decisiv în ceea ce priveşte apariţia şi funcţionarea limbajului, acţionează constructiv, parcurgând etapă cu etapă în vederea utilizării şi deprinderii limbajului.

„Se înţelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumit nivel de dezvoltare, se pot reprezenta figurativ transformările, sau unele dintre ele, tot aşa de bine ca şi stările legate prin aceste transformări, cele două aspecte ale cogniţiei -figurativşi operativ - devenind astfel complementare". Aceste două aspecte ale reprezentării sunt solidare şi trec reciproc unul în celălalt: imaginile dobândesc valoare anticipativă datorită operaţiilor. În general, pornind de la acţiunile sensori-motorii şi până la operaţiile superioare, asistăm la o structurare progresivă ce nu face apel decât la aspectul operativ al funcţiilor cognitive, pentru că acesta domină treptat aspectul figurativ, fără a fi determinat de el.

Comparând cele două teorii, subliniem următoarele deosebiri: relaţia dintre gândirea copilului şi cea a adultului

Piaget vorbeşte despre o succesiune de etape pe parcursul cărora copiii, pe măsuraînaintării în vîrstă, îşi însuşesc moduri de raţionament calitativ diferite. De partea cealaltă, Chomsky şi Monod susţin ca toate disponibilităţile de gândire sunt specificate de la naştere.

natura reprezentărilor mintaleÎn timp ce, în perspectiva lui Piaget capacitatea de reprezentare a cunoştinţelor este

rezultatul unui proces constructiv, în perspectiva lui Chomsky este refuzată ideea că funcţia de simbolizare apare la un anumit moment al dezvoltării. Chomsky vorbeşte despre creştere, nu despre dezvoltare şi învăţare.

generalitatea proceselor de gândire

5

Dacă pentru Piaget gândirea este un ansamblu vast de capacităţi, pentru Chomsky facultăţile activităţii mintale sunt separate unele de altele, astfel ca limbajul este apreciat ca fiind separat de alte forme timpurii ale gândirii.

La Piaget se observă o poziţie flexibilă; el “asimilează" anumite explicaţii şi argumentecare îi susţin propria teorie. Deşi susţine că inteligenţa nu are structuri cognitive înnăscute, el acceptă ideea ca funcţionarea inteligenţei implică mecanisme nervoase ereditare. De partea cealaltă, Chomsky are o atitudine mai fermă, susţinând că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe. El consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca în cazul altor organe precum inima; aşa cum inima nu învaţa să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă ca ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.

Punctele comune ale celor două poziţii susţinute de N. Chomsky şi de J. Piaget, rezultă din abordarea din perspectiva raţionalismului a problemei naturii şi învăţarea limbajului.

Singura ştiinţă care poate duce la descoperirea structurilor mintale ce stau la baza comportării lingvistice este lingvistica. Pentru Chomky lingvistica este o „parte a psihologiei care îşi concentrează atenţia asupra unui domeniu specific şi a unei facultăţi a minţii numit limbaj.” Cercetarea naturii şi structurii limbajului este importantă şi pentru înţelegerea surselor cunoaşterii umane în general. Însuşirea unui limbaj se face într-o anumită „ambianţă lingvistică”, ceea ce înseamnă că deşi structurile generale ale limbajului sunt înnăscute, mediul social sau aşa-numita „ambianţă lingvistică” despre care vorbeşte Chomsky este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, în ceea ce priveşte, activarea structurilor limbajului.

Competenţa lingvistică, apare tocmai datorită existenţei acestor structuri înnăscute ale limbajului care interacţionează cu informaţia lingvistică provenită din mediu. Însuşirea limbajului este un comportament deosebit de complex care nu poate fi explicat prin metoda stimul-răspuns sau învăţarea prin întărire a unui comportament aşa cum fac behavioriştii sau cum susţine într-un mod indirect J. Piaget.

Comparaţia privind însuşirea limbajului este edificatoare pentru teoria susţinută de Chomsky. Învaţarea limbajului este asemenea unui comportament de îngrijire a copiilor care deşi nu este desprins prin învăţare, aceasta tot se manifestă la fiinţa umană. În spatele acestui comportament se află anumite tendinţe naturale sau instincte care se activează în condiţiile stimulilor proveniţi din mediu.

Concluzia este că unii autori, de exemplu Noam Chomsky, consideră că limbajul este înnăscut, idee care a stârnit numeroase controverse. Desigur, unii factori genetici au rol important în achiziţionarea limbii, de exemplu o structură determinată a creierului sau a receptorilor pentru semnalele verbale. Pe de altă parte, alţi autori, de exemplu Piaget, consideră că, limbajul, ca şi celelalte funcţii psihice superioare, este supus constructivismului psihologic. De aceea, un copil ca să înveţe să vorbească, adică să-şi dezvolte capacitatea de învăţare verbală este absolut necesar ca el să se afle şi să suporte în permanenţă influenţa adecvată a unei ambianţe verbale.

Dezvoltarea capacităţii de învăţare verbală debutează prin gângurit (după trei luni). Evoluţia ulterioară are la bază trebuinţa copilului de a fi înţeles de cei din jur, precum şi necesitatea de a da numai obiectele, la care cei din preajmă apelează mereu. Astfel, prin învăţarea verbală copilul dobândeşte posibilitatea de a opera cu denumiri, simboluri verbale ale

6

lucrurilor. Aceasta înseamnă în acelaşi timp eliberarea de acţiunile directe cu obiectele şi, prin interiorizarea acestora, dezvoltarea inteligenţei.

În formă evoluată învăţarea verbală asigură comunicarea interumană, adică transmisia şi schimbul de informaţii între persoane, de impresii şi comenzi, de stări afective şi judecăţi de valoare. Cuvintele abstractizează şi includ în conţinutul lor semantic experienţa social-istorică a omenirii. Aceasta datorită învăţării verbale, este reluată din generaţie în generaţie.

Învăţarea verbală devine treptat instrument indispensabil al realizării tuturor celorlalte forme şi tipuri de învăţare.

Bibliografie

Mihai Golu „Fundamentele Psihologiei” Curs id “Fundamentele Psihologiei”Curs id “Psiholingvistică”Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi NoamChomsky

7