1

REFERAT

Tema lucrării: Etica în lumea antică

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2011

Planul:

Generalităţi introductive

Filosofie practica in lumea antica

Caile de constituire a moralei

Confucius

Socrate

Platon

Aristotel

Epicur

Buddha (buddhismul)

Concluzii

Generalităţi introductive

Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei

provin din două culturi diferite dar, în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de

permanentă influentă: cultura greacă şi cea latină. Astfel, termenul etică provine din

filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în

timp ce termenul morală provine din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină,

obişnuinţă). Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles,

filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi

eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta

din urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual,

cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor

interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale.

2

Orice disciplina teoretica trebuie sa aiba: un obiect de studiu clar si strict delimitat,

categorii proprii, o problematica specifica si metode proprii de cercetare. Etica nu are un

singur obiect de studiu, ci doua: ideea de bine si ideea de moralitate.

Din perspectiva ideii de bine, avem o etica filosofica. Exemplu:

Etica lui Platon, care era interesat de binele în sine, binele absolut; acest bine

se afla dincolo de psihologia noastra marunta, individuala, se afla în lumea

-inteligibilului pur.

Etica crestina si cea iudaica, a Vechiului si Noului Testament. Conform

acesteia, binele este legea lui Dumnezeu, este binele vesnic, absolut care-l

propovaduieste pe pamînt Iisus. Fiul Domnului propovaduieste acest adevar folosind

doua valori morale: iubirea aproapelui si mila fata de aproape.

Etica lui Kant si etica lui Hegel. Kant vorbeste despre binele suveran, care

este identic cu imperativul categoric. Realizam binele suveran si suntem morali în

actiunile noastre daca ascultam imperativul categoric:

1. Trebuie sa actionezi întotdeauna în asa fel încît maxima vointei tale sa poată

sluji drept legislator universal. (Sa reusesti sa te decentrezi, sa te pui în locul celorlalti si

actiunile tale sa convina si celorlalti.)

2. Trebuie sa tratezi umanitatea, atît în persoana ta cît si a oricarei alte persoane,

întotdeauna si în acelasi timp ca scop, si niciodata numai ca mijloc.

3. Trebuie sa actionezi astfel încît maxima actiunii tale sa poata deveni lege

universala a naturii.

Cel de-al doilea obiect al eticii îl constituie viata morala, experienta morala

(colectiva sau individuala). Părintele sociologiei si psihologiei moralei este Aristotel,

care, în lucrarea sa -Etica Nicomahica, arata ca noi nu trebuie sa pornim de la principiul

binelui si sa ajungem la fapte morale, ci dimpotriva, trebuie sa plecam de la fapte ca sa

ajungem la principiu: binele suprem si fericirea.

Filosofie practica in lumea antica

3

Încă din cele mai vechi timpuri, cind oamenii diabia se maturizau incet se scara

evolutiei sale, a aparut o asa zisă ―proto-filosofie practica‖, redata in general prin

interdictiile morale care erau transmise la acea vreme pe cale orala prin diferite

comandamente moral verbale, de parinţi urmaşilor săi s.a.m.d. Anume Tabu-urile au

ajutat la supravietuirea si evolutia omului preistoric, adica a lui Homo naturalis. Anume

prin aceste norme primitive de etica, comandamente sociale sau mai bine zis interdicţii,

omul a reusit sa evolueze pe scara evoluţiei de la animal către o lume a oamenilor. Prin

prisma moralei, omul a reuşit cu inceput să înţeleagă ce este bine de făcut şi ce nu, ce

poate face si ce nu poate face, ce e dăunator comunitaţii şi ce e de folos ei etc. Cu

timpul au aparut oameni înţelepţi, filosofii, care şi-au aprofundat studiile şi cercetările in

domenii filosofice printre care si etica şi morala. Ei constituiau un rîu al înţelepciunii

unde toate normele şi informaţiile despre lumea ce ne inconjoara erau prelucrate, şi

întoarse noua prin diferite vorbe întelepte şi lucrari de marcă, de unde oamenii simpli

aveau ce învata. Printre cei mai iluştri oameni ce au lăsat un aport semnificativ in

filosofia practică sau a eticii din antichitate, se enumera Confucius, Buddha, Socrate,

Platon, Aristotel, Epicur, Zenon din Eleea sau Parmenide.

Filosofia a aparut ca raspuns la întrebarile oamenilor cum ar fi: ce este existenţa?,

care e raportul între existenţa obiectivă şi subiectivă?, cum se constituie valoarea de

adevăr,bine,frumos,dreptate?, ce este fericirea? etc. Filosofia este component a culturii,

a vieţii spiritual, alături de ştiinţa literaturii, artei, religie, aceasta formează cultura şi

viaţa societaţii.

Diverse interpretari si precizări ale problemelor cu care se ocupă filosofia practică,

ale eticii, pot fi clasificate in patru etape: antice, medieval, modern şi contemporane. La

baza acestor interpretări sunt plasate diferite principia conceptual. De exemplu la baza

eticii, răspîndite în lumea antică, sunt cosmocentrismul si antropocentrismul. În epoca

medieval dominant este principiul teocentrismului, iar în epoca modern - cea a

umanismului.

Caile de constituire a moralei

4

Căile de constituire a moralei sociale în istoria comunităţilor umane morala s-a

constituit pe baza achiziţiilor culturale dintr-o diversitate de surse ale convieţuirii

sociale. Tot ceea ce reprezintă, pentru om, semnificaţie cu impact asupra

comportamentului său se traduce, mai devreme sau mai târziu, în semnificaţie morală:

condiţiile de existenţă şi de perpetuare a speciei, relaţiile de putere, concepţiile

religioase, tradiţiile, achiziţiile culturale, arta, ştiinţele etc.

Influenţa tuturor acestor surse asupra moralei sociale se realizează pe două căi

complementare şi niciodată concurente: Calea imanentă, reprezentată de necesităţile

impuse de convieţuirea socială a unor comunităţi distincte (familie, organizaţie, popor

etc) Calea transcendentă, reprezentată de necesitatea organizării activităţii de îndeplinire

a poruncilor divine sau de organizare a comunităţii după modelul transcendent.

Modelele istorice ale moralei urmează măsura în care una sau alta dintre cele două căi

este preponderentă: Morala preistorică a fost preponderent religioasă, slab codificată,

bazată mai mult pe cutume, pe intuiţie.

În morala antică, îndeosebi după Socrate, chiar dacă se menţine calea transcendentă,

apar primele valori şi norme determinate exclusiv pe calea imanentă, ca rezultat al

complexităţii vieţii în cetate, dar şi ca rezultat al dezvoltării mijloacelor culturale de

expresie. Apar primele coduri morale închegate : Legile lui Manu, codul lui

Hammurapi, Perceptele lui Confucius, Cartea egipteană a morţilor sau Etica lui

Nicomah.

Confucius

Confucius (sau Kong Fu Zi, născut in 550 î.Hr., decedat in 470 î.Hr.), a fost un

filosof chinez care a influenţat decisiv gindirea asiatică. Confucionismul cunoaşte o

răspîndire largă începînd cu secolul V î.Hr. Ideile principale elaborate de el sunt:

ordinea socială, legea morală, bunătatea şi respectul de sine şi al semenilor, norme de

comportament etc. Categoria centrala a învaţaturii etice a lui Confucius este – jeni,

tradusă ca omenie, iubire a aproapelui, demnitate si bunavointa. ―Ieroglifa chineză ce se

refera la acest fenomen constă din două semne, ce consemnează un om şi cifra doi.

5

Omul si omenia, nu sunt fenomene identice‖. Omul care trăieste dupa acest principiu

este un om virtuos, care poate să iubeasca oamenii din prejur, să iubească viaţa lui şi a

aproapelui. Astfel prin acest principiu relaţiile interumane capătă un caracter moral.

Aţi face datoria înseamnă a te supune unei legi ce-ţi impune să-l respecţi pe celălalt,

oricine n-ar fi el şi în orice situaţie s-ar afla. Conştiinţa datoriei este aceea a unei trebuie,

adică a unei exigenţe a cărei valoare constă în faptul că nu este produsul unui sentiment.

Datoria este nucleul moralităţii. Experienţa morală se trăieşte ca o luptă, ca o bătălie

între vocea raţiunii şi aspiraţiile pe care ni le da sensibilitatea. Experienţa unei astfel de

incertitudini (Ce trebuie să fac?) ne determina să judecăm continuu.

Există în morală o sete de absolut fără ca ceva să o facă compatibilă cu aici şi acum,

cu situaţiile concrete în care se aplică. În acest sens, experienţa morală este cea a unei

conştiinţe nefericite, ce suferă sciziunea între a fi şi a trebui să fii, şi care trăieşte

realitatea ca pe o continuă decepţie. Etica presupune o cunoaştere adevărată a lucrurilor,

iar morala exprimă o judecată asupra lucrurilor care ne face să condamnăm distanţa

între ideal şi real.

―Exista oare vreun cuvînt, a spus Tzu-Kung, care ar putea fi adoptat ca o regulă de

conduit pentru toată viaţa?‖. Maestrul a răspuns: ― Nu este oare Omenia acel cuvînt? Nu

face altora ce ţie nu ţi-ar plăcea.‖ (Analecte, XV, XXI).

Prin descifrarea lui ―Jeni‖, Confucius descifrează o parte a ideilor eticii sale, şi

zicea că ordinea socială trebuie întemeiata pe două legităţi: ―ce ţie nu-ţi place, altuia nu-

i face‖ şi ―mijlocul de aur‖. Prima lege e reflectată în principiul reciprocităţii prin care

Confucius se pronunţă împotriva violenţei. Reciprocitatea este ca o regulă de aur a

moralităţii. El consideră că legea are un efect pozitiv atunci cind se respect strict

principiul egalitaţii. Confucius susţine egalitatea tuturor în faţa cerului şi a legii. Omul

este valoare în sine şi indiferent de statutul social, trebuie apreciat în primul rind ca om.

Acest concept al ―reciprocităţii‖ are o oarecare interpretare controversată chiar şi în

învatatura lui Confucius, deoarece oamenii sunt individualităţi si ei se deosebesc prin

gradul de asimilare a fenomenului ―jeni‖.

6

Confucius prin notiunea de ―Jun Zi‖ caracterizează omul ideal, omul nobil, omul in

care se intrunesc bunastarea şi nobleţea, acesta fiind un om superior. Confucius

corelează acest tip de om cu un Sfint, susţinînd ca Sfintul se naşte şi este ceea ce este,

omul nobil prin instruire şi educaţie devine ceeea ce este. Însă, menţionează Confucius,

exista şi partea opusă a acestui gen de om, şi anume omul vulgar.

Pentru a face o distinctie mai bună între aceşti oameni, pentru o înţelegere mai

amplă a eticii lui Confucius, acesta din urma ne divizează şi ne caracterizează acesti doi

oameni din mai multe puncte de vedere: omul nobil se pricepe la dreptate iar cel vulgar

la profit; cel nobil este calm si senin, iar cel vulgar mereu tulburat de frică; omul nobil

este sociabil cu oamenii, dar nu accept familiaritatea trivial, ―cel vulgar se bate pe burta

cu toată lumea‖, fară a fi cu adevarat sociabil. Omul nobil ramîne om şi în caz de

nenorocire, adica nu-şi pierde demnitatea, cel trufaş se pierde cu firea. Omul nobil se

auto-analizează şi se auto-apreciază în mod critic pe sine, cel trufaş pe alţii. Prin gîndire,

vorbă şi faptă, omul nobil este orientat spre perfecţiune, spre ideal, cel trufaş este mereu

tras în jos, către starea iniţială animal. Omul nobil este independent, liber, toate acţiunile

lui sunt bine gîndite, organizate. Omul nobil nu se supără pe soarta, pe cer, nici pe

oameni, El nu accepta competiţia cu ceilalţi, pentru el e mai important competiţia cu

propria ignoranţă. Chiar şi dacă se incadrează într-o competitie cu cineva, el tot om

nobil rămîne. El este încet, domol la vorba dar iute la fapta, adica urmăreşte ca vorbele

sale să nu întreacă faptele. Principiul activităţii sale este: acţiunile, faptele vorbesc

singure despre orientarea lor.

Se crede ca anume astfel de om trebuie să tinda personalitatea viitorului care este

Homo moralis, fiind prezentă în acest concept ―Jun Zi‖. Trebuie să tindem şi sa nu ne

eschivăm de pe propriile neajunsuri şi fapte. Inventarea alibiurilor sta în natura umană

de a-şi motiva lenea, rautatea, ignoranţa. Inventarea alibiurilor este un obicei bine

înradacinat. La obiceiuri se renunţă cu greu, mai ales cind ele ne justifică acţiunile.

Platon ţinea cont de acest adevăr cînd a spus: ―Prima şi cea mai însemnată victorie este

asupra propriului eu. A fi cucerit de propriul eu, este dintre toate lucrurile, cel mai

ruşinos şi mai ticalos‖.

7

―A fost intotdeauna un mister pentru mine‖, a spus Elbert Hubbard, ―de ce oamenii

işi petrec atît de mult timp înşelîndu-se pe ei prin crearea unor alibiuri care să le

mascheze slăbiciunile. Dacă ar fi folosit altfel, acelaşi interval de timp ar ajunge pentru

a vindeca acele slăbiciuni , şi deci nu ar mai fi nevoie de alibiuri‖.

Socrate

Poate cel mai mult s-a studiat morala, binele, etica în Grecia Antica. Unul dintre

filosofii acestei epoci a fost Socrate (n. cca în anul 470 î.Hr. şi d. 7 mai 399 î.Hr.).

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoaşterii de sine - Gnothi se auton. Esenţială

pentru om este capacitatea sa de a intra în relaţie de dialog, Socrate punând pe prim plan

sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoaşterea propriei noastre fiinţe şi a destinului

acesteia se realizează pe două căi:

mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

directă, prin cunoaşterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la

introspecţie, acţiune posibilă datorată intervenţiei daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană.

Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuşi.

"Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

El a meditat mult în privinţa moralei, bunului-simţ, a virtuţii. În concepţia lui

Socrate virtutea este ştiinţă. ―Exista o singură fericire – ştiinţa, şi un singur rău –

neştiinţa‖. Socrate credea că nimeni nu este rău de bună voie şi nimeni nu face rău cu

intenţie. Toate acestea se întimplă oamenilor care nu au reuşit să se cunoască pe sine,

care nu ştiu ce vor. A şti ce doreşti înseamnă a cunoaşte binele şi a încerca să-l realizezi.

Aceasta din urmă, duce la fericirea individului, si automat şi a comunităţii. Ignoranţa

este mama răului şi al păcatului. Astfel Socrate ne vorbeste despre utilitatea

cunoştinţelor.

El fiind un adept al raţionalismului etic, consideră că exista doar o singură morală:

general, necesară şi oligatorie. Noţiuni ca moderaţie, echitate, cinste, demnitate sunt

8

corespunzătoare pentru toţi. Urmînd aceste calităţi, ajungem spre fericire, dar fericirea,

cum spunea însăşi Socrate, este scopul principal în viaţa oricărui om. Tot el considera că

prin moderaţie îţi stăpîneşti propriile pasiuni şi emoţii, dar controlînd gindurile imbibate

cu emoţii care ajung în mod neîncetat in subconştient, ne putem controla propria

persoană şi chiar propriul destin.

O maximă arhicunoscută de toţi a acestui filosof este ―Cunoaştete pe tine însuţi‖.

Omul care se auto-analizează pe sine, care nu e indestul de ignorant şi indiferent de

propria persoană şi anturaj în care trăieşte şi îşi rezervează timp pentru autocritică şi

pentru cultivarea conştiinţei de sine, acest om va simţi fericirea în cel mai scurt timp. El

va înţelege că fericirea exista doar atunci cind încetezi să-ţi mai complici viaţa, atunci

cind te multumeşti cu ceea ce ai lingă tine. Cunoscîndu-ne minusurile şi plusurile, ceea

ce putem şi nu putem face, ceea ce vrem şi ne e necesar cu adevarat, cunoscîndu-ne

deprinderile, anturajul, emoţiile si propria persoana, putem evolua, progresa. Astfel ne

modelam propria noastra personalitate şi caracter. Noi suntem unde suntem şi ceea ce

suntem datorită propriului nostru comportament.

Socrate ne mai aminteşte înafară de cunoştinţe şi despre necesitatea de tindere spre

înţelepciune. Care desigur poate fi atinsă cu ajutorul filosofiei. Prin filosofie omul se

poate cunoaşte pe sine, sa se raporteze corect la relaţia sa cu lumea, cu natura.

Înţelepciunea reală se vădeşte de obicei prin modestie şi tăcere. Este o caracteristică a

celor care nu au decît o spoiala de cunoştinţe să încerce să lase impresia că ştiu mai

multe. Astfel de oameni vorbesc, în general, prea mult şi fac prea puţin. ―Lăsaţi-vă ochii

deschişi şi urechile destupate – şi gura închisă, dacă vreţi sa deprindeţi obiceiul sa

învăţaţi din greşelile altora, decit din propriile greşeli‖.

Socrate defineşte ştiinţa drept cunoaştere întemeiată pe legile raţiunii. El e convins

că există o morală absolută şi un rău absolut. Astfel explică el modalitatea ca omul să

aibă doua moduri opuse de manifestare. Daca persoana este condusă de raţiune, ea alege

Binele, astfel tinzînd spre autorealizare. Dacă însă alege răul, el va degrada prin haos.

Omul are nevoie ca de aer de raţiune. Autocunoaşterea e o forma a raţiunii. Socrate

vorbea de conştiinţa morală – Logosul – ca dacă omul va trai conform ei, va fi un om

9

virtuos. Virtutea însă nu este posibilă fără ştiinţă. Socrate nescriind nici o lucrare, fiind

partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia, principale sale idei etice sunt

desprinse din dialogurile lui Platon, în special ―Euthypron‖,‖Laches‖, ―Menon‖, acesta

din urmă urmărind să răspundă la întrebarea ―Ce este virtutea?“. Socrate spunea că:

―Nu virtutea se naşte din avere, ci din virtute vine averea şi toate celelalte bunuri pentru

fiecare om în parte, ca şi pentru cetate‖. Un om înţelept se lupta cu ignoranţa de sine,

tinde spre cunoaşterea de sine, astfel înlocuind negativul din el cu virtutea.

Platon

Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice,

student al lui Socrate și învățător al lui Aristotel.

In concepţia sa etica platonică dezvoltă idei socratice. El spune că cine cunoaşte

Binele este de asemenea bun si face binele. Nimeni nu face nedreptatea de bună voie, ci

din neştiinţa. De asemenea, ca si Socrate, Platon împărtăşeşte convingerea că ―a suferi

din pricina nedreptăţii este de o mie de ori mai bine decît a făptui o singură nedreptate‖.

Etica palatonică este fundamentată tot pe metafizica ideilor, dupa cum si această

metafizică îsi avea originea in nazuinţa etică a filosofului.

În „Gorgias‖ Platon spune că pentru viaţa omului sunt posibile doar doua idealuri:

unul dupa care scopul ultim al existenţei omului este Placerea si altul dupa care Binele

este scopul suprem al vieţii. Intre acestea nu exista un drum de mijloc: omul trebuie să

se hotărască, ori pentru unul, ori pentru altul. Iată de ce accentuiaza Platon ideea

socratică potrivit căreia ―a face o nedreptate este in toate împrejurările, de o mie de ori

mai rău, decît a suferi o nedreptate. De aceea acela, care savîrseste o nedreptate este în

toate împrejurările nefericit. Fericit nu este decît acela care este în posesia Dreptaţii si a

Binelui‖.

Dar ce este „Binele‖ ? In „Gorias‖ Platon afirma ca bun este omul care se afla in

posesia virtuţii. Dupa parerea lui există o singură virtute: ―ştiinţa despre Bine‖. Dar

corelînd cunoştinţele cu Binele şi Răul, Platon subliniază că cel din urma este

10

determinat de absenţa cunoştinţelor. În om de la naştere sunt concentrate: virtutea,

echitatea, liniştea.

În „Menon‖ si „Phaidon‖ Platon face deosebire între o virtute adevărată şi alta

cotidiană. Această deosebire descoperă si mai pregnant dualismul intre cele două lumi,

între care se petrece marea dramă a sufletului uman. Lumea cu plăcerile ei si corpul cu

necesitatile lui, sunt o piedica în calea sufletului si de aceea trebuie învinse. Sufletul are

numai o năzuinta – de a se elibera de corp si de lumea senzoriala pentru a se întoarce in

patria lui nevăzută. Pornind de aici Platon dispreţuieşte virtutea cotidiana: placerea aici

se schimbă pentru plăcere, durerea pentru durere, teama pentru teama, de parcă ar fi

monede. Virtutea cotidiană consideră cîstig doar bunurile pamîntului.

Dimpotriva, Platon apreciază înalt doar ―virtutea filosofică‖, care se fundamentează

pe cunoaşterea Ideilor eterne. Omul trebuie să aiba grijă în primul rînd de suflet si apoi

de corp. Pentru filosof bunurile pamîntului n-au nici o valoare: nici banii, nici puterea

politică, nici onoarea. Din aceasta cauza filosoful nu este capabil sa se aranjeze in

comoditatea lumii acesteia a colbului. El se comporta asemenea unui orb din cauza ca

ochii lui sunt îndreptaţi spre lumea netrecătoare a Ideilor. De aceea in dialogul „Tectet‖

Platon spune că ―a fi bun înseamnă a fi filosof si a fi filosof înseamnă a elibera sufletul

de corp prin cea mai mare stapînire de sine (astfel in suflet se stabilesc ordinea si

masura)‖. Cu alte cuvinte în dialogul ―Phaidon‖, Platon subliniază: ―Tot ce putem face

în timpul vieţii este să ne apropiem de ştiinţă cît mai mult, este să rupem orice legătură

cu trupul şi să n-avem nimic de împărţit cu el, nimic înafară de cazul unei necesităţi de

neînlăturat. Să ne ferim de pîngărirea pe care ne-o poate aduce natura lui şi să ne

păstrăm curaţi din această parte, pînă ce Zeul însăşi ne va dezlega‖.

Platon zicea că omul e compus din trup şi suflet. Omul ideal însă, reiese dintr-o

perfecţiune fizică şi psihică. Omul ideal este un om fizic şi spiritual sănătos. Omul e

fizic sănătos cind nu se imbolnăveşte. Ce ţine de suflet, el este compus din trei

elemente: raţional, spiritual şi afectiv. Elementul raţional al sufletului îi permite omului

să cunoască cauzele fenomenelor, să găsească argument, să elaboreze planuri orientate

în viitor. Elementul spiritual îl face pe om curajos sau fricos şi îi oferă superioritate

11

voinţei. Elementul afectiv îi reflect dorinţele şi pasiunile sale. Platon crede că putem

avea o personalitate sănătoasă cind toate aceste trei elemente se combină în om.

Afectele trebuie plasate sub controlul raţiunii, iar spiritual prin toate mijloacele sale să

susţină dictatul raţiunii, cu scopul de a coordona strict afectele. La foarte mulţi oameni

aceasta însă este diferit. Aceste trei elemente ale sufeltului se afla în mod dezechilibrat

înrădăcinate în acea persoana, astfel fie ea e condusa în princiăal de emoţii, necesităţile

personale sau interesele lor meschine. Aceşti oameni nu fac altceva decît să treaca prin

viaţa fiind mereu preocupaţi de propriile scopuri, neatingînd niciodata Binele supreme

sau fericirea la care toţi trebuie sa tindem, mai devreme sau mai tirziu.

Platon supune etica în legătură cu psihologia prin aceea că afirmă că celor trei

facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce, daca este corect

educată, la o virtute cardinală: gindirea la întelepciune (sofia), voinţa la vitejie (andreea)

si pofta la cumpătare (dophrosine). Cea mai înalta dintre acestea este întelepciunea, care

trebuie să le dirijeze pe celelalte doua. Prin întelepciune se înfaptuieşte dreptatea. De

aceea cea mai înalta virtute e dreptatea. Menirea înţelepciunii, vitejiei si a cumpătarii

este de a face posibila dreptatea. Corelînd aceste trăsături, putem vorbi despre un om

sănătos şi bun în concepţia lui Platon, care face ce trebuie în viaţă.

Aristotel

Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi

filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al

şcolii peripatetice. Deşi Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras

concluziile necesare din filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă

afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A

întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica,

Etica.

Aristotel pleaca de la scopuri particulare. (Scopul medicului este de a-l însanatosi pe

pacient, scopul strategului este de a cîstiga batalia, scopul corabierului este de a ajunge

cu bine la mal.) Scopul suprem, ultim este theleos-ul: binele suprem, fericirea. În timp

12

ce toate scopurile particulare sunt pentru altceva, binele suprem, fericirea se realizeaza

pentru ea însasi. Fericirea ca bine suprem este o valoare autarhica (o valoare care îsi este

suficienta siesi).

Aristotel deosebeşte cunoştinţele teoretico-ştiinţifice şi cunoştinţele practice-

reflective, determinate de obiceiuri, deprinderi etc. Mereu persista o oarecare competiţie

sau încordare între cunoştinţele generale şi particulare. Cunoştinţele etice ale omului

sunt determinate de situaţii concrete, iar adevărul lor se demonstrează prin

comportamentul corect.

Analizînd etica ca virtute a naturii umane, el deosebeşte nature primitive şi nobile.

Naturile primitive văd Binele suprem şi fericirea în placere, şi astfel urmaresc viaţa din

plăceri. Naturile nobile şi doritoare de acţiune prefer onoarea. Ea este prea superficial

pentru ca ea să poată fi privită ca bunul supreme al omului. Aristotel mai împarte

virtuţile în dianoetice şi etice. Virtuţile dianoetice sunt cele ale raţiunii: înţelepciunea,

înţelegerea, cuminţenia, prudenţa şi bunul simţ. Ca să apară ele şi să se dezvolte, ele

necesită experienţă şi timp. Virtuţile morale sunt bărbăţia, moderaţia, dărnicia,

frumuseţea, echitatea şi prietenia. Arisotel subliniază ca ―nici una din virtuţile etice nu

este dată de natură, căci nimic din ce aparţine naturii nu poate fi schimbat prin

obişnuinţă‖.

O foarte mare parte din ideile şi concepţiile etice a lui Aristotel sunt expuse în Etica

Nichomachină (10 cărţi). numita asa dupa Nicoimachos, fiul lui Aristotel din a doua

casatorie. Eudemos, un elev al lui Aristotel, a preluat aceasta etica, si este

cunoscuta sub numele de Etica Eudemica. In afara de acestea mai este cunoscuta o a

treia, care nu este decat o prelucrare a celorlalte doua de mai sus, si este cunoscuta sub

numele de Etica mare (Magna moralia). Aristotel a mai scris si o lucrare de etica

practica sau aplicata cu titlul Politica (in opt carti), ce a ramas neterminata. Tot aici

mai amintim un dialog "Eudemos", care s-a pierdut.

Atat Etica Nicomahica cat si Etica Eudemica incep cu discutia despre eudaimonia

(fericire) si se incheie cu discutia despre virtute si ceea ce necesita oamenii pentru a-si

13

trai viata cel mai bine. Amandoua examineaza conditiile in care slavirea sau blamarea

sunt potrivite si ambele vorbesc despre natura placerii si a prieteniei. In ciuda faptului

ca ambele lucrari exprima acelaşi punct de vedere, este evident ca una dintre ele

reprezinta o versiune imbunatatita a celeilalte, iar de multe ori este considerat ca Etica

Nicomahica este versiunea imbunatatita a Eticii Eudemice. Aristotel, prin Etica

Nicomahica este un deschizator de drumuri, pana la el neamaifiind o abordare

sistematica a eticii intr-un tratat.

Ideea principala cu care Aristotel isi incepe cartea este aceea ca exista diferente

de opinie despre ceea ce este cel mai bine pentru oameni si aceste diferente trebuie

rezolvate. Se pune intrebarea : Care este binele? Aristotel nu cauta o lista de lucruri care

sunt bune pentru ca o astfel de lista ar fi usor de intocmit. Aristotel cauta binele drept

binele cel mai inalt si considera ca acesta, oricare ar fi el, are trei caracteristici: este

dezirabil in sine, nu este dezirabil pentru un alt lucru, si toate celelalte lucruri sunt

dezirabile pentru el.

Nimeni nu traieste pentru un alt scop decat cel al binelui cel mai inalt pentru ca

eudaimon este cel mai inalt scop si toate scopurile subordonate, cum ar fi sanatatea sau

bunastarea sunt dorite pentru faptul ca promoveaza binele si nu pentru ca sunt ele insele

binele.

Etica lui Aristotel cuprinde, în cartea a V-a, si o teorie a virtutii. În aceasta carte, el

arata ca -viata fericita este viata dusa în conformitate cu virtutea si ca -virtutea nu este

nici un afect, nici o facultate precum gîndirea sau vointa, ci este un habitus, o

deprindere, este un habitus laudabil de comportament.

În continuare, el arata ca virtutea este o medie între extreme. Curajul, ca orice

virtute, are doua extreme; nu este ceva doar psihologic, ci este o virtute care se afla între

doua vicii: unul este insuficienta, celalalt este excesul. Insuficienta curajului are la

extrema fuga de orice raspundere, de orice actiune pe care sa ti-o asumi. Excesul

curajului are la extrema temeritatea, actiunea în care te arunci fara sa gîndesti.

14

Generozitatea nu este doar stare psihica, ci este si o virtute, o valoare morala cu doi poli:

unul în insuficienta - zgîrcenia, celalalt în exces - risipa (cel care ofera, da mai mult

decît trebuie si în final nu mai are ce sa dea si nu mai are nici el cît îi trebuie). Omul

generos, virtuos este cel care pastreaza masura.

Nu orice act sau afect implica medietatea (adica media între extreme); unele lucruri

sunt rele în ele însele. În cartea a V-a, capitolul VI, Aristotel enumera aceste lucruri:

bucuria pentru nenorocirea altuia, lipsa de rusine (impudoarea), invidia, adulterul,

furtul, crima, injustitia, lasitatea, desfrîul.

În a VI Carte, Aristotel subliniază că lauda şi ocară primesc oamenii în dependenţă

de faptul dacă fapta este săvîrşită din impunere sau nu. E îndeosebi de important ca

omul să coenştietizeze necesitatea previzualizării în timp al faptelor şi consecinţelor

acestuia, ca vadă care sunt şi care vor fi influienţele pozitive şi negative, cum se va

răsfrînge aceasta asupra lui şi a semenilor lui s.a.m.d. Omul e liber daca îşi hotărăşte

singur soarta şi îşi asupa responsabilitatea deplină pentru faptele sale.

Aristotel deci studiază etica şi morala prin prisma virtuţii, care e necesară omului.

Aristotel a pus mare accent pe societate, atfel el spunea că omul nu se naşte cu virtute, şi

virtutea nu apare la un individ izolat de societate. Astfel moralitatea omul şi-o poate

etala doar în societate. Orice nivel, fie el superior sau primitive exista o oarecare

organizare. Astfel Aristotel foloseşte noţiunea de ―ordine‖, care exista într-o societate în

care omul fiind o fiinţa primitive dupa cum zicea Aristotel, trebuie sa fie moral şi

întelept. Ordinea şi etica individului duce la ordinea socială, care e un element

indispensabil bunei funcţionare a societăţii.

Epicur

Epicur (341 î.Hr. Samos – 270 î.Hr. Atena) a fost filosof grec, fondatorul

Epicurismului. Filosofia lui Epicur este construită din trei părţi:

Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals

Physika (Fizica), ce propune o explicaţie filosofică a naturii

15

Ethika (Etica), care tratează despre condiţiile vieţii fericite.

Ordinea acestor trei părţi este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica

este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, graţiei canonice,

cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.

În privinţa moralei, urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia

atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule şi indivizibile, atomii.

Pentru Epicur, numai această concepţie despre natură poate fonda morala autentică,

adică ataraxia (în gr., absenţa tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de

spaimele deşarte şi de superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa noastra

cu privire la natura lucrurilor.

Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu

este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu

călătoria lui în regatul morţii, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite

pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este

descompunerea compusului material din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu

este deci, decât privare de senzaţii. "Moartea nu înseamnă nimic pentru noi", căci atunci

când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Întrucât nu există

lumea de dincolo, fericirea înţeleptului trebuie să se realizeze în această lume.

Senzaţia, care este criteriul cunoaşterii, este şi ghidul care ne face să căutăm

plăcerea şi să fugim de durere. Acestă fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor,

printre care acelea ale inteligenţei. Morala lui Epicur este un hedonism (din grecescul

hedone, plăcere). Hedonismul epicurian nu constituie totuşi o apologie a plăcerii şi a

lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viaţa înţeleptului

fiind temperată, contemplativă şi virtuoasă. De la Epicur avem exemplul mesei cu pîine

si apă. Hedonismul promovat de Epicur, se deosebeşte de cel al lui Aristip din Cirene.

Epicur numeste hedonismul bazat pe plăcerile fizice, promovat de catre Aristip „morala

porcului‖. El considera ca ataraxia poate fi atinsă prin cultivarea placerilor sufletului.

Buddha (buddhismul)

16

Etica Buddhistă este foarte interesantă, însă nu prea acceptată de adepţii eticii

creştine. Cu toate acestea a fost una dintre primele învaţături şi morale care a aparut, dar

care şi în prezent este răspîndită, însă nu atît de larg, ca în vechile timpuri.

Numele celui care a întemeiat Etica Buddhista este Buddha, deşi acest apelativ este

doar un calificativ („iluminatul"), pentru că numele adevărat al acestuia este Gautama

Siddharta din clanul Sakyamuni. Despre precizarea timpului vieţii în care a trăit

Gautama există mai multe variante: pe de o parte se vorbeşte despre anii 566-486 î.Hr.

sau 642-543 î.Hr. cea mai veridică fiind a doua .

Conceptele şi învăţăturile budiste sunt diferite ca raţiune, comportament, mod de

gîndire şi activitate de alte culte. Această temă, este actuală, indiferent de perioada

apariţiei sale, prin importanţa pe care o are etica Buddhistă în Asia , prin modul în care

populaţia asiatică acceptă şi urmează învaţămintele Buddhiste. Actualitatea temei

investigate este determinată şi de faptul că Buddhismul este studiat mai mult ca religie

decît ca etică,cu toate că etica Buddhistă prezintă baza acestei religii.

Trăind într-o lume atît de dezvoltată în toate domeniile , ţările asiatice, în care

morala populaţiei conţine un miez al eticii Buddhiste, par ciudate şi neînţelese. Cu toate

că Buddhismul îşi pierde din universalitatea sa, este evidentă totuşi prezenţa moralei,

dar transformarea dintr-o religie verticală (relaţia omului cu Dumnezeu) într-o religie

orizontală (compasiunea oamenilor între ei) explică succesul acestei religii care

stimulează răspîndirea eticii şi moralei Buddhiste în Asia. Roadele buddhismului sunt

impresionante în aportul său asupra populaţiei asiatice.

Etica Buddhistă a fascinat sute de generaţii prin mesajul său profund şi i-a îndreptat

spre drumul cugetării şi împlinirii. S-a afirmat prin egalitatea tuturor oamenilor şi prin

posibilitatea de a atinge NIRVANA, prin oferirea contemplaţiei YOGA, prin cele

patru‖Adevăruri Nobile‖ şi „Calea de mijloc‖.

Cu toate că Buddha n-a acceptat niciodată să dea învăţăturii sale structura unui

sistem. El nu doar a refuzat să ţina discursuri filosofice, dar nu s-a pronunţat nici asupra

unor puncte esenţiale ale doctrinei, cu toate acestea, etica lui a evoluat şi a ajuns şi în

17

prezent, însă avînd modificări radicale. Numeroase texte considerate ca reflecţie a

învăţăturii originale a Maestrului contestă realitatea persoanei umane, a principiului

vital, aceasta ne demonsreaza că totul poate fi real. Nu putem nega faptul că

Buddhismul a aparut la început ca manifestare a gîndirii libere religioase în lupta cu

ortodoxia brahmantica şi ritualismul extern,dar în urma unor schimbări, s-a extins şi sub

amprentă etica.

În alte societăţi, oamenii au introdus un mod de viaţă religios dezvoltând psihologia,

filozofia, morala şi etica într-o manieră ordonată. Pentru a menţine ordinea şi o conduită

corectă ei au introdus reguli pentru a cultiva calităţile umane, pentru a trăi în pace şi

pentru a găsi rezolvarea numeroaselor probleme, calamităţi şi dezordini cu care se

confruntau. Acestor reguli li s-a dat cu timpul un caracter formal, o bază spirituală şi au

devenit instituţionalizate. Un binecunoscut învăţat buddhist, Bhikku Buddhadasa,

clasifică religiile în modul următor:

Religia puterilor miraculoase şi a magiei, care se bazează pe temă din partea

adepţilor ei;

Religia credinţei - bazată în principal pe credinţă şi rugăciuni;

Religia kammei - bazată pe principiul auto-ajutorării;

Religia înţelepciunii - bavată pe gândirea liberă (raţiune);

Religia păcii - bazată pe principiul de a nu face rău nici propriei persoane, nici

altora;

Religia bunătăţii pline de iubire sau a dragostei - bazată pe renunţarea la tot în

favoarea altora.

În buddhism nu se găsesc porunci, dogme, legi religioase sau ameninţări cu pedepse

veşnice. Scopul religiei nu este de a pedepsi, ci de a sfătui oamenii ce să facă şi ce să nu

facă. Dacă aţi comis o faptă rea, va trebui să suportaţi consecinţele. Nu este Buddha sau

religia cea care vă va pedepsi. Propriile voastre acţiuni vă creează propriul paradis sau

infern. Altcineva nu poate face acest lucru în locul vostru. Chiar şi omul primitiv avea

un simţ natural al comportamentului moral şi putea distinge între bine şi rău. Dar pe

18

măsură ce societatea s-a dezvoltat, acest simţ natural a trebuit să fie transformat în

coduri de comportament, pentru a menţine legea şi ordinea.

Pentru a se asigura că aceste coduri vor fi respectate, conducătorii de atunci le-au

prezentat ca fiind înzestrate de către divinitate cu recompense sau pedepse eterne.

Rezultatul final a fost, bine înţeles, că oamenii au fost controlaţi şi determinaţi să se

comporte într-un mod acceptabil în societate. Din acest punct de vedere putem spune că

religia a făcut un serviciu umanităţii.

Trei principii de bază în Buddhism sunt :Disciplina (Sila), dezvoltarea unei minţi

corect antrenate (Samadhi) şi atingerea înţelepciunii supreme (Panna) sunt cele trei

principii de bază ale vieţii umane. Numai fiinţele umane pot cultiva aceste calităţi.

Primul obiectiv dintre aceste trei principii de bază este respectarea preceptelor - sila.

Sila - Omul este o fiinţă socială şi îşi dezvoltă caracterul în funcţie de societatea

căreia îi aparţine, deci orice ar face lasă urme nu numai asupra lui însuşi ci şi asupra

societăţii. Respectarea preceptelor morale va lăsa şi ea urme. Moralitatea include toate

virtuţile unei persoane cinstite şi respectabile. Ea a fost identificată cu virtuţile în

general, şi multe calităţi admirabile au fost interpretate în legătură cu idealurile

purificării şi restricţiei, după cum ele sunt realizate cu corpul, vorbirea şi mintea.

Samadhi este al doilea principiu; concentrarea şi cultivarea minţii pentru a

experimenta pacea şi calmul prin fixarea minţii pe un anumit obiect. Minţile celor care

nu au astfel de experienţe sunt foarte slabe. Motivul pentru care minţile lor sunt foarte

slabe este teama care îi tulbură. Din cauza acestei slăbiciuni avem sentimente de

nesiguranţă şi suspiciune. Pe timpul perioadei de relaxare ne putem concentra pe un

obiect neutru, fără a permite minţii să fugă încoace şi încolo.

Şi astfel ne dezvoltăm mintea. „Bhavana―înseamnă dezvoltarea minţii, adică să

acumulăm şi să exploatăm energia pierdută, pentru regenerarea ei. Când este dezvoltată

pe deplin, mintea devine o forţă foarte dinamică şi toată frica, suspiciunea şi nesiguranţa

pe care le avem, vor dispare. Atunci vom obţine curaj, cunoaştere, înţelegere şi

înţelepciune. Pentru a menţine un bun standard al conduitei morale, este de asemenea

19

esenţial să practicăm meditaţia, care se numeşte samadhi. Samadhi este starea imobilă

sau liniştită a minţii. Odata controlîndu-ne mintea, nu lăsăm loc de rau în sufletul nostru

şi tindem spre auterealizare de sine şi ajutorare a aproapelui.

Panna - înţelepciunea este al treilea şi ultimul nivel al căii. După ce a practicat

respectarea moralităţii, aspirantul practică meditaţia. Când mintea se concentrează în

mod corect, el poate înţelege adevărata natură a lucrurilor. Înţelepciunea reprezintă

corecta înţelegere a lumii, în lumina efemerului, a insatisfacţiei şi a lipsei ei de

substanţă. Cunoaşterea este de trei feluri:

cea dobândită prin învăţare;

cea dobândită prin gândire;

cea dobândită prin meditaţie.

Această înţelepciunea este vârful triplului antrenament care conduce la Nibbana.

Când iluzia, ignoranţa şi gândurile rele dispar din minte, strălucirea va apare în locul

lor. Această strălucire este iluminarea. Cu cât învăţăm mai mult lucruri lumeşti, cu o

minte confuză, cu atât mai mult creşte ignoranţa noastră. Trebuie să învăţăm cum să

avem o minte deschisă. Când mintea este pe deplin deschisă, atunci are loc dezvoltarea;

numai atunci pot înţelepciunea, înţelegerea şi puritatea să apară în minte. Aceasta este

dezvoltarea interioară. Nu putem aduce această strălucire, puritate şi realizare din

exterior. Ele trebuie să emane din interior. Sila, Samadhi, Panna - antrenamentul mental,

liniştea minţii şi o înaltă înţelepciune sunt cele trei principii religioase principale în

Buddhism.

Etica budista ne învaţă la fel ca şi cea greacă, să ne cunoaştem pe sine, să tindem

spre autorealizare, autocunoaştere a posibilităţilor noastre şi a rolului nostru în viaţă.

Putîndu-ne controla mintea noastră, putem să ne controlăm destinul propriu în spiritual

bunului simţ, spre ajutorarea şi fericirea proprie şi a celora din jurul nostru.

Concluzii

20

Etica a aparut ca ramura distincta a cunoasterii, datorita lui Socrate. Ca disciplina

stiintifica ea exista din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnitatii

stiintelor".

Etica este definita ca "stiinta care se ocupa cu studiul principiilor morale, cu legaturile

lor de dezvoltare istorica, cu continutul lor de clasa si cu rolul lor în viata sociala;

totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare ideologiei unei clase sau

societati".

Etica îşi are rădăcinele sale în filosofările şi scriile oamenilor marcanţi ai perioadei

antice. Ei au stat la baza inrădăcinării eticii ca o ramura a vieţii cotidiene umane, care

trebuie să devină model pentru toţi oamenii, indiferent de statutul social, bogăţii sau

naţionalitate. Etica ne învaţă sa fim oameni, sa fim conduşi de raţiune şi nu de instinct,

sa respectăm şi să iubim aproapele nostru ca pe noi înşine. Fără etică, filosofie, morală

nu cred că societatea ar putea exista în spiritul respectarii drepturilor şi libertăţilor

tuturor, în spiritual bunei concurenţe şi dezvoltare spre atingerea scopurilor atît

individuale, cît şi colective. Etica, morala, cunoştinţele şi virtuţile il fac pe om, om. Fară

ele omul nu ar putea supravieţui.

Bibliografie:

―Supravieţuirea, moralitatea şi potenţialul personalităţii umane‖, Autor

Ludmila Rosca, Chisinau 2007.

http://facultate.regielive.ro/cursuri/management/etica-40393.html - ―Etica‖,

profesor Miela Popa.

http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept/etica_psihologica-44214.html .-

―Etica Psihologică‖, profesor Ecaterina Morar.

http://cogito.ucdc.ro/sitev/nr_3/7%20-

%20CONFUCIUS%20SI%20KANT%20SAU%20ETICA%20DATORIEI%20_rom_.p

df - ―Confucius şi Kant sau Etica datoriei‖, conf.univ.dr. Gabriela Pohoanţă,

Universitatea creştină ―Dimitrie Cantemir‖ Romania.

21

http://www.referatele.com/referate/filozofie/online1/Viata-si-opera-lui-

Platon---Teoria-cunoasterii-Psihologia-Platonica-Filozofia-politica-Etica-Platoni.php

Aristotel, Etica Nicomahica; introd., trad., comentarii si index de Stella

Petecel, Bucuresti, editura Iri, 1998

http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/opera-

aristotel-71771.html

http://facultate.regielive.ro/referate/filosofie/etica_buddhista-94535.html

―Principii Buddhiste pentru demnitatea umană‖ ven. Dr. K. Sri

Dhammananda.

www.wikipedia.com

© 2011 Begu Valentin