1

REFERAT

La disciplina Drept internaţional public

Tema: Recunoaşterea statelor şi guvernelor

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2011

Planul

Introducere

Cuprins

1. Dreptul internaţional public – noţiuni generale;

2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţional public;

3. Tipuri de state;

4. Recunoaşterea internaţională – noţiuni introductive;

5. Caracterul recunoaşterii;

6. Condiţiile pentru a fi recunoscut;

7. Teoria declarativă şi constituitivă;

8. Formele recunoaşterii;

9. Recunoaşterea Guvernelor;

10. Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii;

Concluzie

Bibliografie selectivă

Introducere

Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între state sau între

persoane sau entitaţi de naţionalitaţi diferite. Dar pentru a fi subiecte de drept internaţional, acestea

trebuie să fie recunoscute pe plan internaţional de către alte state. Instituţia recunoaşterii a devenit una

extrem de importantă, mai ales în ultimele secole, accentuindu-se importanţa sa mai ales dupa Al Doilea

Război Mondial. Diverse state care au reuşit să-şi decare independenţa, să se elibereze de sub jugul unor

autotităţi străine, necesitau recunoaşterea internaţională, nu numai pentru cadrul juridic, dar sub o formă

oarecare de a-şi asigura spatele împotriva unei ocupaţiuni ulterioare a statului care a subjugat-o.

Statul proaspăt format şi independent deja, neavînd experienţă internaţională şi ajutor străin,

începea să meargă spre un drum destul de anevoios de dezvoltare a ţarii. Deaceea, pentru a primi diverse

ajutoare, de a întreţine legături diplomatice, pentru a încheia diverse tratate care să o ajute să-şi

relanseze şi dezvolte viaţa economică, socială, politică sau culturală, aceste state pe plan internaţional

necesitau recunoaşterea din partea altor state, altfel era privată de toate aceste avantaje a relaţiilor

internaţionale. Odata recunoscută legitimitatea statului sau a guvernului, acel stat putea beneficia de o

2

sumedenie de avantaje de care se bucură şi celelalte state,în caz contrar era privată de toate aceste atuuri

internaţionale. Pentru orice stat este vital să întreţină legături cu alte state, aceasta fiind posibilă doar

dupa recunoaşterea internaţională.

1. Dreptul internţional public – noţiuni generale

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile

ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte

subiecte de drept internaţional.

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele

convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul

internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale.

Un rol important o constituie Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625

din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi

cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declaraţiei reprezintă compromisul

realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de

dezvoltare.

– Egalitatea suverană a statelor.

– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

– Interdicţia recurgerii la forţă.1

– Reglementarea paşnică a diferendelor.2.

– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat

– Principiul respectării drepturilor omului.3

– Principiul cooperării internaţionale.4

– Buna credinţă.5

2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice

reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea

1 Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale

de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi

independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite 2 Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de asemenea maniera încât

pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă de constrângere

asupra celor cărora li se adresează. 4 Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de a coopera între el e,

în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice

internaţionale. 5 semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele

suverane cu moderaţie

3

lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a

statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state.

Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit

doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:

1. O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui

sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale

statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru

calitatea statelor de subiecte ale D.I.P.

2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului.

Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului

unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia.

3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea

treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului.

4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat

suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta.

Unele din capacităţile statului le putem enumera:

De a produce acte juridice internaţionale;

De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite de

către un stat terţ;

De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor internaţionale;

De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;

De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. 6

6 Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 20-21

4

3. Tipuri de state

Uniunea personală,

Uniunea reală,

Confederaţia,

Federaţia.

Uniunea persoanală constă în asocierea dintre două state având ca şef de stat sau monarh aceeaşi persoană. Fiecare stat component al uniunii îşi păstrează personalitatea juridică

internaţională, menţinîndu-şi propria legislaţie, administraţie şi justiţie, incheind tratate în numele

său, avînd reprezentanţe diplomatice proprii.

Uniunea personală nu devine un stat, fiecare stat este dinstinct şi rămîne independent unul faţă

de altul, conservîndu-şi politica sa proprie, alianţele şi tratatele sale dinstincte.

Un exemplu din istoria romanilor este uniunea personal creată în anul 1600 prin unirea politică

a celor trei ţări romaneşti – Ţara romanească, Moldova şi Transilvania – sub un singur domnitor

Mihai Viteazul. O alta astfel de alianţă a fost cea din anul 1859 s-a unit Ţara Romaneasca şi

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, statele se clasifică în funcţie de structura lor,

precum şi în funcţie de atribuţiile pe care le au organele care le reprezintă în relaţiile internaţionale:

- state unitare, (predominantă în organizarea statelor europene) şi

- state compuse (reprezintă asocierea între două sau mai multe state).

Statul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică şi competenţă

integrală. El se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe supreme ale puterii,

administraţiei şi justiţiei. Chiar dacă un stat unitar este împărţit în unităţi teritoriale, sau dacă acestea

cunosc un grad mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să producă

schimbări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state unitare

(Republica Moldova, România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc.). În relaţiile internaţionale, statul

unitar apare ca subiect unic de drept internaţional.

Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De-a lungul istoriei, statele

compuse au cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau tradiţionale:

„uniuni personale” şi „uniuni reale” şi continuând cu federaţi i şi confederaţii.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, nu există diferenţe între state ca subiecţi ai

acestui drept, fie ele state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au, statele sunt

subiecţi de drept internaţional şi sunt egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot ridica

probleme în privinţa determinării subiectului de drept internaţional şi a capacităţii juridice a

acestuia. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de drept

internaţional sau această calitate aparţine, de asemenea, şi statelor ce alcătuiesc acest stat, precum şi

limitele capacităţii acestora.

Pentru a înţelege mai bine conceptul actual al noţiunii de stat, considerăm necesară enunţarea

următoarelor forme ale statelor compuse, şi anume:

5

Moldova sub conducerea lui A.I. Cuza – cu denumirea de “Principatele Romane”. Acestea aveau

instituţii commune, însă păstrau doua guverne şi doua parlamente, două armate, organizate similar

pentru a fi unificate la nevoie. Această forma a fost cunoscută cam pînă în secolul al XIX -lea.

Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state, avand acelasi monarh, precum

si organe comune de reprezentare in sfera relatiilor internationale si in alte domenii de interes

general (economic, finante etc.).

Din punct de vedere constitutional, legislativ si administrativ, fiecare dintre statele membre ale

uniunii constituie o unitate distincta. In mod esential, uniunea reala se caracterizeaza prin

organizarea politico-juridica paralela a doua state. Aceasta se afirma mai ales in domeniul exterior,

ajungandu-se, in mod practic, la o politica externa unitara.

Printre aplicatiunile pe care le-a avut aceasta institutie, putem mentiona: Uniunea dintre Suedia

si Norvegia (1815-1905) creata in baza unui tratat, Uniunea dintre Austria si Ungaria (1867-1918)

creata in temeiul unui act de compromis si doua legi adaptate in cele doua state, Uniunea dintre

Danemarca si Islanda (1818-1944) etc. In aceasta forma de uniune reala, s-a aflat Moldova si

Muntenia in perioada 1861-1862, cand, in afara existentei unui singur sef de stat – domnitorul

A.I.Cuza –, s-au format si organe comune: un guvern si o Adunare a deputatilor. Uniunea astfel

creata devine unic subiect de drept international, iar cele doua entitati componente raman provincii

cu autonomie administrativa.

Confederaţia este o asociere a doua sau mai multe state, in care statele isi pastreaza

independenta si calitatea de subiect de drept international, creand totodata organe comune cu

atributii limitate in domenii de interes general.

Confederatia de state se constituie in baza unui tratat in care sunt stipulate prerogativele

comune, de regula, in domeniul apararii, in cel financiar si al politicii externe. Repartizarea

competentelor se face prin acest pact federal, care este in mod obisnuit, inegala

Statele care se asociaza in confederatie isi creeaza un organ comun, denumit dieta sau congres.

Dieta reprezinta singurul mecanism central, care se prezinta sub forma unei adunari deliberative de

tip diplomatic.

Printre principalele aplicatiuni ale institutiei Confederatiei putem mentiona: Confederatia

Statelor Unite ale Americii de Nord (1778-1787); Confederatia Elvetiana (1291-1798 si 1815-1848);

Confederatia Tarilor de Jos (1579-1795); Confederatia Germanica (1815-1866).

Federaţia reprezinta o structura complexa constituita din mai multe state care nu au calitatea de

stat, in sensul dreptului international, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept

international.

Spre deosebire de confederatie, statul federal functioneaza pe baza unei constitutii proprii ca act

intern. Raporturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, si nu raporturi de drept

international, ca in cazul confederatiei.

Subiect de drept international cu capacitate deplina este statul federal , si nu statele

componente. In mod normal, cel care exercita in totalitate capacitatea de a incheia tratate este statul

federal. Constitutiile unor state federale rezerva statului federal intreaga competenta in materie de

6

incheiere a tratatetelor. Insa, in functie de prevederile constitutionale, statele membre pot avea

dreptul de a participa direct la relatii internationale, si anume – dreptul de a incheia tratate.

4. Recunoasterea internaţionala – noţiuni introductive

Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în secolul al XVIII – lea şi s-a conturat mai precis

în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra

vieţii internaţionale, statele membre ale „Sfintei Alianţe” angajând reporturi de drept internaţional

numai cu statele pe care ele le recunoşteau.

Noţiunea de recunoaştere este una din cele mai greu de definit în dreptul Internaţional. Într-o

definiţie general acceptată în dreptul internaţional, se consideră că aceasta constă în „exprimarea

unilaterală a voinţei unui stat de a constata ca valabile şi opozabile, în ceea ce priveşte, fapte, acte

sau situaţii juridice date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor

sale. Recunoaşterea unui stat constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică

îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept

internaţional), avînd personalitate juridică deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă voinţa de

al considera ca membru al comunităţii internaţionale”.7

Potrivit practicii se poate recunoaşte un stat, un guvern, o naţiune care luptă pentru

independenţă, o transformare în forma de guvernămînt a unui stat, constituirea unei uniuni sau

efectuarea unei separări de state, declararea unei anumite regiuni ca zonă neutralizată, demilitarizată

sau denuclearizată etc.8

Recunoaşterea este prin excelenţă un act suveran al statului, care, avînd în primul rînd o

semnificaţie politică, nu trebuie să fie motivat, dar care produce importante efecte din punct de

vedere al ordinii juridice internaţionale. Un stat recunoscut de comunitatea internaţională se află

într-o poziţie juridică diferită decît un stat nerecunoscut, tot aşa cum în cazul a dfouă sau mai multe

guverne care-şi contestă reciproc legitimitatea asupra unui anumit teritoriu9, poziţia juridică cea

mai puternică o are acel guvern care este recunoscut de celelalte guverne şi care participă la

activitatea unor organizme internaţionale, astfel reprezentînd statul în cauză.

Însă se mai consideră că recunoaşterea nu este un act juridic propriu-zis, dar acest act creează

premisa unor importante acte juridice ulterioare. Astfel în urma recunoaşterii, statele fac schimburi

de ambasadori, incheie anumite tratate, stabilesc diferite relaţii diplomatice etc. 10

5.Caracterul Recunoaşterii

Recunoaşterea unui stat are, în principiu un caracter discreţionar, în dreptul internaţional

neexistînd nici o obligaţie sau interdicţie a recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o

anumită comportare activă faţă de statul nou. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii

juridice, dupa cum am mai menţionat, de exemplu schimbul de ambasadori.

Fiind un act unilateral,recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau notificări

directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbăca şi forma unor comunicări publice – 7 Pagina 85

8 Pagina 180

9 De exemplu, guvernele concurente care au existat în China, Laos, Vietnam, Cambodgia etc.

10 Pagina 180

7

mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. De asemenea, recunoaşterea poate fi cuprinsă în textul unor

tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura şi conţinutul relaţiilor ce se stabilesc,

după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza tratatului

multilateral.11

În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţional al recunoaşterii este pus sub

semnul întrebării. Acesta avînd în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii la forţă pe

plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU12

, implică respingerea

opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei. În acest sens,

Declaraţia cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU

– Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate face

obiectul unei ocupaţii militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nii o achiziţie teritorială

obţinută prin folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută legal.

Există însă chiar şi situaţii în care se consideră că există chiar obligaţia de a nu recunoaşte, ca

formă de sancţionare a unui act ilegal. Se citează, în materia recunoaşterii guvernelor, cu titlul de

exemplu, Rezoluţiile Consiliului de Securitate din anii 1965 şi 1966, care au caracterizat regimul

Smith din Rhodesia ca fiind ilegal şi neconform cu prevederile Carta ONU şi au solicitat tuturor

statelor să nu-l recunoască. Un alt exemplu este situaţia Ciprului de Nord. După invazia militară

turco din iulie-august 1974, a fost proclamată crearea Administraţiei Cipriote Turce Autonome (1

octombrie 1974), urmată de proclamarea Statului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1975), şi

adoptarea unei Consituţii (8 iunie 1975) şi apoi proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord

(15 noiembrie 1983) şi adoptarea unei noi Constituţii (5 mai 1986). Turcia este unicul stat care a

recunoscut această entitate, pentru că la 18 noiembrie 1983, Rezoluţia 541 a Consiliului de

Securitate nu a recunoscut aceasta oficial.13

O luare de poziţie recentă în acest sens poate fi regăsită

în considerentele exprimate de CEDO în cazul „Loizidou contra Turcia” (decembrie 1996) potrivit

cărora „ Este evident din practica internaţională şi diferitele rezoluţii definit fo rmulate că ...

comunitatea internaţională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un stat în

conformitate cu dreptul internaţional şi că Republica Cipru a ramas singura legitimă...”.14

6.Condiţiile pentru a fi recunoscut

Pentru a fi recunoscuta ca stat, o noua entitate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice

necesare existentei statului, dar pentru ca aceasta existenta sa fie opozabila unui alt stat, trebuie ca

statul in cauza sa aiba aceasta existenta recunoscuta. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de

Miniştri a adoptat o Declaraţie cu privire la recunoaşterea statelor,în care se prevede că statele care

candidează pentru recunoaşterea trebuie corespundă unor prevederi Acestea sunt:

1) Să respecte prevederile ONU şi ale Actului Final de la Helsinki – CSCE (1975) – privind

statul de drept, demoraţia şi drepturile omului;

11

Un exemplu este Tratatul de la Versailles din 1919, prin care s-a legiferat recunoaşterea Cehoslovaciei şi a

Poloniei. În legătură cu acest tratat, s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1919

subordona pentru minorităţile lor naţionale regimul prevăzut în tratatele referitoare la protecţia minorităţilor. 12

Vezi Carta ONU 13 Din Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate : „... 6.solicită tuturor statelor să respecte suveranitatea,

independenţa, integritatea teritorială şi nealinierea Republicii Cipru şi 7. Solicită tuturor statelor să nu recunoască alt

stat cipriot înafara Republicii Cipru”. 14

Pagina 86

8

2) Să garanteze drepturile grupurilor entice şi ale minorităţilor naţionale;

3) Să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modoficate numai în mod paşnic;

4) Să-şi asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi neproliferarea

nuclear, precum şi stabilirea regional.

Pe baza acestor criteria, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europană şi statele

member au acordat recunoaşterea lor internaţionlă Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi

Sloveniei, aceasta fiind condiţionată la respectarea angajamentelor lor în material protecţiei

minorităţilor naţionale.15

7.Teoria declarativă şi constitutivă

În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existînd o

contraversă dotrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter constitutiv,

în timp ce, potrivit punctului de vedere opus, recunoaşterea ar avea numai un caracter declarativ,

limitîndu-se la constatarea creării statului nou.

În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atît declarativ, în privinţa noului stat care se

bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei

sale, cît şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de statul

care a efectuat recunoaşterea.16

Însă totuşi există două mari teorii a recunoaşterii, cu particularităţi diferite.

Conform Teoriei declarative, recunoaşterea nu face decît să constate apariţia unui nou subiect

de drept internaţional, fără ai conferi însă personalitate juridică, întrucît aceasta există în mod

independent de actul recunoaşterii.

Teoria constitutivă, a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15

martie 1907 şi s-a afirmat cu numele de “Doctrina Tobar”. Însemnătatea decisivă se acordă actului

de recunoaştere în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internaţional. În conformitate

cu această teorie, este actul de recunoaştere – este şi noul subiect de drept internaţional, nu există

asemenea act – nu este nici noul subiect.17

O altă afirmare în acest sens este părerea cunoscutului

autor de drept internaţional Sir Hersch Lauterpacht, care menţionează: “Un stat este şi devine o

persoană internaţională numai şi excusive prin recunoaştere”.

Teza caracterului declarative al recunoaşterii este predominant atît în literature de drept

internaţional, cît şi în practica statelor. Este semnificativă în acest sens opinia altui autir britanic de

faimă internaţională, Brierlz, în sensul că “acordarea recunoaşterii unui stat nu este un act

«constituit» ci unul «declarativ»; el nu determină existenţa legală a unui stat care nu exista îna inte.

Un stat poate exista fără a fi recunoscut, iar dacă el există în fapt,atunci, indifferent dacă a fost sau

nu recunoscut formal de alte state, el are un drept să fie tratat de acesta ca un stat. Principala funcţie

a recunoaşterii este aceea de a admite ca un fapt ceva care era pînă în acel moment incert, adica

independenţa unui organ pretinzînd a fi un stat, şi de a declara consimţămîntul statului care

15

Pagina 86 16

Pagina 86-87 17

Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1982, pagina 119.

9

recunoaşte de a accepta consecinţele normale ale acestui fapt, anume curtoaziile uzuale ale relaţiilo r

intenraţionale”18

Deosebit de clar şi de tranşant este exprimat acelaşi punct de vedere in termini ai dreptului

internaţional convenţional. Astfel, Convenţia asupra drepturilor şi îndatoriilor statelor, semnată la

Montevideo, la 26 decembrie 1933 de statele americane, prevede:

“Art 3. Existenţa public a statului este independent de recunoaşterea de către alte state. Chiar

înainte de recunoaştere statul are dreptul să-şi apere integritatea şi independenţa, de a se îngriji de

conservarea şi prosperitatea şi în consecinţă să se organizeze aşa cum crede de cuviinţă, să

legifereze în legătură cu interesele sale, să administreze serviciile sale şi să definească jurisdicţia şi

competenţa instanţelor sale de judecată

Exercitarea acestor drepturi nu are altă limită decît exercitarea drepturilor altor state conform

dreptului internaţional”.

“Art 6. Recunoaşterea unui stat înseamnă numai că statul care îl recunoaşte accept

personalitatea acestuia cu toate drepturile şi îndatoririle determinate de dreptul internaţional.

Recunoaşterea este necondiţionată şi irevocabilă”.19

Atfel se poate observa totuşi că recunoaşterea statului are mult mai multe avantaje decît un stat

nerecunoscut pe plan internaţional. Nerecunoaşterea poate duce la o adevărată izolare a statului în

cauză, punindu-l într-o situaţie deficilă în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale sau

cu majoritatea lor. Totodată nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând

obstacole în cadru normalizării relaţiilor dintre state.

Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la

promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul

recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.

Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

- Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.

- De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe

teritoriul statului care la recunoscut.

- Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut.20

8.Formele recunoaşterii

Înafară de aspectele caracterizate mai sus, există şi deosebiri între formele pe care le poate

îmbrăca recunoaşterea. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere

într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state.

Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere calificate după

18

J.L. Brierlz, The Law of Nations, 6th

ed, London, 1963, p 139. 19 Pagina 182 20

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 23

10

următoarele criterii:

După modul de exprimare:

a. Expresă(declaraţie, telegramă) sau explicită

b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său) sau implicit

După întinderea efectelor:

a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele

vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.

După numărul de subiecte:

a) Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.

b) Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale mai multor state.

Recunoaşterea explicită sau implicită poate fi acordată printr-un act unilateral expres

(solemn, în general) sau putînd să rezulte numai din comportarea organelor statului care acţionează

în raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca faţă de alte state, cum ar fi stabilirea relaţiilor

diplomatice.

Un exemplurelativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului

României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de

declaraţia de Independenţă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută “proclamarea unui stat

românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor stabilite prin pactul

Molotov-Ribbentrop”, se “recunoaşte independenţa Republicii Moldova” şi “se declară

disponibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din

Republica Moldova pentru consolidarea independenţii” şi “pentru dezvoltarea raporturilor de

colaborare frăţească dintre românii de oe cele două maluri ale Prutului”.

Trebuie rpecizat că, prin această Declaraţie a Guvernului României, statul roman a fost primul

stat care a recunoscut Republica Moldova.21

Un exemplu recent de recunoaştere implicită, îl poate constitui votul exprimat de Marea

Britanie, cu această semnificaţie, în favoarea admiterii la ONU, ca membru a Fostei Republici

Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul

Taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a “Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt

astfel de exemplu.22

Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea poate fi de jure şi de facto.

Atît recunoaşterea de jure, cît şi recunoaşterea de facto, se exprimă prin acordul official al statului

de la care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, în general, în întinderea

efectelor juridice ale recunoaşterii.

21 Pagina 87 22

Pagina 87

11

În cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care recunoaşte şi cel recunoscut sunt mai

restrînse ca întindere, avînd un caracter nestabil şi provizoriu, în sensul că ea operează în domeniile

consimţite de către statul care o acordă (cooperarea economic internaţională).

Recunoaşterea de facto este incompletă, consitutind o fază premergătoare pentru recunoaşterea

de jure. Nefiind definitivă, recunoaşterea de facto poate fi revocată.

Un stat poate acorda această formp de recunoaştere, dacă doreşte ca, pentru anumite motive, să

amîne recunoaşterea deplină şi definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori

reţinere din partea noului stat de a accepta obligaţii în baza dreptului internaţional sau refuzul

acestuia de a refuza de a rezolva problem proeminente.

Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece

efectele ei se sting numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept al statului recunoscut.

Această formă are ca effect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, a tot ceea ce

rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia, precum şi stabilirea de relaţii internaţionale în diferite

domenii, în mod special a relaţiilor diplomatice şi consulare, incheiate de tratate bilateral etc.23

Un caz interesant ( care ţine în acelaşi timp de material recunoaşterii guvernelor) de trecere de

la recunoaşterea de jure la o situaţie de recunoaştere de facto este cel al Taiwanului. Insula,

cunoscută şi sub numele de Formosa, adăposteşte din 1949 rămăşiţele forţelor Guomindangulu i,

refugiate de pe continent cu ajutor American, care au stability şi exercitat o autoritate independent,

recunoscută pînă în 1979, de multe state ca reprezentînd Guvernul Chinei. La 1 ianuarie 1979

Statele Unite, au recunoscut Republica Chineză şi au stability relaţii diplomatice cu aceasta. Cu

aceeaşi dată, SUA a comunicat Taiwanului încetarea relaţiilor diplomatice cu ea, precum şi a

Tratatului de apărare reciprocă, urmînd ca în viitor să fie menţinute doar relaţii comerciale, cultural

şi de altă natură prin intermediul unei “organizaţii non-guvernamentale” numite Institutul American

din Taiwan. Şi alte state îşi reprezintă interesele în Taiwan prin Birouri de Interese economice.

Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, printr-o declaraţie comună a

miniştrilor afacerilor externe ale Macedoniei şi ale Taiwanului, a decis stabilirea de relaţii

diplomatice cu taiwanul, ceea ce a echivalat cu recunoaşterea acestui stat. Ca reacţie la aceste

acţiuni, China a ameninţat cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Macedonia, votînd în Consiliul de

Securitate, împotriva prelungirii mandatului forţelor ONU de menţinere a păcii din Macedonia

(UNPREDEP), ceea ce reprezintă încă odata, o subliniere a caracterului preponderant politic al

actului juridic al recunoaşterii.

Taiwanul este în prezent recunoscut de numai 20 state printre care şi Vaticanul.24

În plan teoretic a fost elaborată „teoria celor două Chine”, pentru a valida politica ce

vizarecunoaşterea de jure atit a autorităţilor de la Beijing, cît şi celor de la Taipe. Ulterior, această

teorie şi practică bazată pe ea au fost practic abandonate, R.P. Chineze fiindu -i restabilit locul ce-i

aparţinea de jure la ONU şi în alte organizaţii internaţionale.25

Recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă. Recunoaşterea colectivă este atunci cînd

are loc recunpaşterea concomitentă a mai multor state. Un exemplu al acestei forme fiind

23

Pagina 125 24

Pagina 88 25 Pagina 183

12

recunoaşterea, prin Tratatul de la Berlin din anul 187826

a României, Bulgariei, Serbiei şi

Montenegrului său; în 1992 recunoaşterea de către Comunitatea Europeană a statelor rezultate în

urma dezmembrării Iugoslaviei, la 15 ianuarie 1992 a Sloveniei şi Croaţiei.

9.Recunoaşterea guvernelor

În general se recurge la recunoaşterea de state numai atunci cînd în comunitatea internaţională

apar noi subiecte de drept. În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi

recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele

constituţionale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii

guvernelor (revoluţie, lovitură de stat etc). O categorie specială de recunoaştere, care prezintă o

importanţă în contextul conflictelor armate, pe care l-a cunoscut viaţa internaţională în ultimii ani, o

constituie recunoaşterea insurgenţei sau beligeranţei. Această recunoaştere este mult mai redusă

decît recunoaşterea statelor şi guvernelor, limitîndu-se din punct de vedere practic, la aplicarea

legilor şi obiceiurilor războiului faţă de entităţile în cauză. Din aceste considerente vom vorbi mai

departe doar de recunoaşterea guvernelor.

În situaţia în care la conducerea unei ţări vine un guvern nou, ca urmare a unor aleger i

democratice, nu se pune problema în nici un fel de recunoaştere noului guvern cons tituit, deoarece

schimbarea unor guverne cu altele ca urmare a opţiunilor electorale, este considerată un lucru firesc

în orice societate democratică. În schimb, în situaţia schimbărilor neconstituţionale, o asemenea

recnoaştere din partea altor state se impune şi este chiar în avantajul celor vizaţi. În lipsa

legitimităţii pe care i-o conferă recunoaşterea, guvernele venite la putere prin mijloace

neconstituţionale vor căuta în zadarnic să obţină ajutoare, facilităţi, acorduri avantajoase etc., din

partea altor state. Există, însă şi aici o regulă, urmată în special de Franţa şi statele anglo -saxone,

care, pornind de la principiul continuităţii statului, în situaţii de genul celor amintite mai sus,

consideră că nu ar mai fi necesară o recunoaştere suplimentară a guvernului nou constituit, doarece

raporturile diplomatice se stabilesc între state, iar nu între state şi guvernelor.27

Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin

care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de

raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de

recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii guvernului

respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Practica arată că

recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.

Să corespundă voinţei acestuia.

Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

26 Atunci s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1878 recunoştea independenţa sub

condiţia respectării libertăţii de conştiinţă şi a celei religioase pentru minorităţile din aceste ţări. 27

Pagina 181

13

Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.28

Discutîndu-se în doctrină condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi

îndreptăţit la recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii asupra

unei părţi însemnate a teritoriului de stat, sprijinirea majorităţii populaţiei şi capacitatea de a

îndeplini toate obligaţiile internaţionale ale statului.

În decursul timpului au fost formulate mai multe doctrine în materie:

Doctrina formulată de preşedintele american Jefferson în anul 1792 recunoaşte orice guvern

format în conformitate cu voinţa poporului;

Doctrina formulată de Tobar, ministrul de externe al Ecuadorului în 1907 şi apoi în 1923 şi

reafirmată în 1963 de preşedintele venezuelean Betancourt, stipulează refuzul recunoaşterii unui

guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război civil, pînă cînd ţara nu este organizată în tipare

constituţionale prin alegeri locale.

În reacţie la aceste doctrine, doctrina Estrada, ministrul de externe al Mexicului (1930),

afirmă că nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în

cauză, nici un guvern neavînd dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii unui alt guvrn. Urmînd

această doctrină, SUA a declarat, în 1977, că nu vor mai emite declaraţii formale de recunoaştere,

singura problemă în viitor fiind aceea dacă relaţiile diplomatice cor continua sau nu cu noul regim.29

Discuţiile făcute în privinţa tipurilor de recunoaştere rămîn valabile şi în ce priveşte

recunoaşterea guvernelor. Un alt exemplu interesant de coexistenţă a recunoaşterii de facto cu

recunoaşterea de jure este cazul războilui civil spaniol, cînd recunoaşterea de jure a guvernului

republican era însoţită de o recunoaştere de facto a guvernului franchist care, atunci cînd victoria sa

a fost clară, a primit şi o recunoaştere de jure.30

10. Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii

Instituţia recunoaşterii a cunoscut aplicaţiuni destul de semnificative mai ales după Al Doilea

Război Mondial. În urma acestui război, dar şi a noii ordini mondiale, s -a pus pe larg problema

recunoaşterii a o mulţime de entităţi şi guverne, printre care recunoaşterea a noilor autorităţi din

Europa de Răsărit, recunoaşterea guvernului de la Beijing etc. Ce ţine de statele din Europa de

Răsărit, în mod practic aceste conflicte s-au rezolvat destul de repede, în raport cu alte state ale

lumii. În mod similar s-a pus problema şi desprinderea noilor state din Iugoslavia sau în cazul

destrămrii URSS, rezultatul fiind declararea independenţii a o mulţime de state desprinse din

Uniunea Sovietică între 1989 şi 1991. Au fost probleme şi cu recunoaşterea celor două state

germane.

Ce ţine de recunoaşterea guvernelor, se poate de menţionat situaţia cînd în anumite state se

confruntau guverne concurente, cum ar fi cazul guvernelor ce se luptau într ele în Cambodgia, Laos,

Vietnamul de Sud etc. Au existat deasemenea aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii masiv şi pe

28

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 24 29

Pagina 88 - 89 30

Pagina 89

14

continentul negru - în Africa, mai ales dupa ce ţările ca Franţa, Marea Britanie sau Germania au

început pe rînd să recunoască într-un sfirsit independenţa multor foste colonii ale sale.

În perspectivă nu este, desigur, exclus ca instituţia recunoaşterii să continue a juca un rol

important, deoarece este de presupus că uniuni sau separări de state vor mai exista şi în viitor, fără a

mai vorbi de posibilitatea că în anumite state procesele de transformări să ia uneori calea unor

schimbări în afara celor previzibile, determinate de scrutinul electoral31

. Astfel de cazuri sunt deja

posibile în prezent, mai ales în urma tensiunilor care sunt la etapa actuală în lumea arabă.

Concluzie

Una din cele mai importante instituţii ale dreptului internaţional este aceea a recunoaşterii.

După cum am mai menţionat, recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept

internaţional, cum sunt statele sau mişcările de eliberare naţională, dar există şi recunoaşterea

guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă,

etc. Însă în practica internaţională, cel mai frecvent folosită şi poate cea mai importantă este

recunoaşterea statelor şi guvernelor. Anume după recunoaşterea acestora, subiectul de drept recunoscut

pe plan internaţional poate întreţine orice fel de legături cu orice stat care ia recunoscut existenţa nu

numai de facto, ci şi de jure.

În realitate, avantajele unui stat recunoscut sunt infinit superioare celuia încă nerecunoscut. De

această instituţie s-au bucurat toate statele care erau în toate normele legale şi în conformitate cu toate

condiţiile ONU, cu privire la recunoaştere. Orice entitate, care nu este recunoscută pe plan internaţional,

este ca o personalitate încătuşată pe plan internaţional, neavind deseori dreptul de a întreţine legături de

orice natură, fie ea economică, socială sau diplomatică, cu vreun alt stat.

În dreptul internaţional public, recunoaşterea statelor şi guvernelor a avut, are şi o să aibă mereu o

însemnătate aparte pe plan mondial, în prisma faptului ca uniuni şi destrămări au fost, sunt şi vor fi

mereu atîta timp cît există omenire.

Bibliografie selectivă

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, Cahul 2010.

Suport curs - “Drept internaţional public”, autor Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru,

Universitatea „Al.I. Cuza” , Iaşi, 2008.

Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

Carta ONU

Internet

31

Pagina 185