Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996

STUDENT: ANUL III

2011

1. Noţiuni introductive În dreptul român nu există o tradiţie cu privire la recunoaşterea drepturilor morale ale autorilor de opere. În acest sens, Legea nr. 126/1923 asupra proprietăţii literare şi artistice a fost una din primele legi pe plan internaţional care conţinea prevederi prin care se asigura protecţie dreptului moral de autor. Potrivit art. 3 din această lege, autorii sau moştenitorii lor păstrau dreptul de control al autorului asupra operei publicate, a traducerilor, reproducerilor sau a adaptărilor făcute după ea, având facultatea de a retrage cesiunea sau autorizaţia dată pe cale de somaţie judiciară, cu dreptul ca autorul să se adreseze justiţiei în cazul în care editorul sau reproducătorul modifica opera cedată, denatura, o denatura, o publica sau o reproducea contrar condiţiilor din contract sau într-un mod prejudiciabil reputaţiei autorului.

2. Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996 Deşi, de-a lungul vremii, drepturile morale au făcut obiectul a numeroase dispute ştiinţifice, în România, odată cu adoptarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe a încetat orice controversă întrucât legiuitorul român a recunoscut preeminenţa drepturilor morale, în prezent legislaţia în vigoare din ţara noastră fiind foarte generoasă şi recunoscând o gamă largă de drepturi morale şi anume (art.10):

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare a operei);

b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate);c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume);d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,

precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau inviolabilitatea operei);

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul de retractare).

2.1. Dreptul de divulgare Dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, fiind denumit în literatura de specialitate şi drept la prima publicare. Dreptul de divulgare este un drept discreţionar şi absolut recunoscut de toate legislaţiile naţionale ca unul dintre cele mai personale drepturi. În dreptul român dreptul de divulgare este consacrat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Încă din 1870, Curtea de Apel Dijon a admis că „manuscrisul unui autor rămas în posesiunea lui, constituie lucrul său propriu şi nimeni altul decât el nu poate hotărî (…) dacă a primit forma definitivă sau dacă poate deveni public”1. Într-o decizie din 1927, Tribunalul civil Seine a admis că fapta persoanei care a reconstituit mai multe tablouri ce au fost sfâşiate de către autorul lor şi aruncate la gunoi constituie o încălcare a dreptului moral al autorului, cu alte cuvinte s-a violat dreptul artistului de a rămâne stăpân pe opera sa şi se a interzice să se dispună de opera sa contrar voinţei sale. De asemenea, reconstituirea unui film pornind de la fragmentele care au fost aruncate şi utilizarea acestuia nu constituie contrafacere, în general, şi totodată, o atingere a dreptului moral de divulgare. Autorul este liber să aprecieze dacă şi când îşi va publica opera creată, totodată, el se poate opune ca o lucrare în proză să fie redată în versuri, ca un roman să fie dramatizat sau ca o operă dramatică destinată a fi reprezentată exclusiv pe scene teatrale să fie publicată sau numai să fie redat subiectul în mod sumar în ziare, depăşindu-se astfel o relatare strictă de presă ce ar însoţi acţiunile promoţionale sau criticile respectivei opere. De asemenea, autorul unui cântec se poate opune ca acesta să fie reprodus parţial într-o reclamă. Astfel, într-o decizie din 2001, a Curţii de Casaţie franceză, instanţa a reţinut că reproducerea parţială, fără autorizaţia autorilor, a cântecului lui Jaques Detron şi Jaque Lanzmann „Et moi, et moi, et moi” într-o reclamă audiovizuală ce nu avea drept

1 Curtea de Apel Dijon, decizia din 18 februarie 1870, apud Barbu I. Scondăcescu, Dumitru I. Devesel, Constantin N. Duma, op. cit., p.81.

unic scop exploatarea acestei opere, lezează atât dreptul moral de divulgare cât şi cel patrimonial al cesionarului dreptului de exploatare a operei. În doctrina străină, dreptul de a divulga opera „apare ca un atribut de ordin intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că îi permite – este aspectul moral propriu-zis – autorului să păstreze manuscrisul pe care nu l-a redactat decât pentru el, sau – şi este aspectul intelectual – să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale, iar Eugen Ulmer defineşte dreptul de divulgare ca „drept la primă publicare a operei”. Opera de creaţie intelectuală este emanaţia spiritului autorului, ea constituind o imagine a personalităţii celui care a creat-o. în doctrina franceză este consacrată formula potrivit căreia opera este „oglinda personalităţii” sale. Dintre toate drepturile ce se recunosc autorului unei opere, dreptul de divulgare este „cel mai ataşat de persoana acestuia”. Prin urmare, fiind legat indisolubil de personalitatea autorului, dreptul de divulgare aparţine în exclusivitate acestuia. Odată cu publicarea operei, autorul îşi asumă atât o răspundere morală cât şi o răspundere juridică care îi revin numai dacă el însuşi a hotărât publicarea operei sale. Jurisprudenţa vremii a arătat că destinatarul unor scrisori particulare, deşi este proprietarul acestora, nu poate să le publice iar văduva unui autor, care este singura moştenitoare, are dreptul să se opună publicării scrisorilor soţului ei. În prezent, potrivit art. 89 al Legii nr. 8/1996, utilizarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită consimţământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă persoana destinatară nu şi-a exprimat altă dorinţă. Problema publicării operelor postume a generat numeroase dispute atât în literatura de specialitate, cât şi în societatea civilă din ţara noastră şi din străinătate. Atât doctrina cât şi jurisprudenţa sunt de acord în a considera că operele postume trebuie aduse la cunoştinţa publică, indiferent dacă autorul şi-a manifestat sau nu această dorinţă în timpul vieţii. Din aceste considerente sunt de apreciat modificările aduse de legiuitorul român prin Legea nr. 285/2004 de modificare şi de completare a Legii nr. 8/1996 prin care dreptul de divulgare se poate transmite prin moştenire, potrivit legii civile pe durată nelimitată. În doctrina franceză, Henri Desbois arată că autorul îşi exercită dreptul de divulgare din momentul în care ia decizia de a-şi comunica opera publicului, iar Andre Françon opinează că „decizia autorului de a-şi publica opera este cu atât mai importantă cu cât ea depinde de naşterea drepturilor patrimoniale care apar din momentul în care opera este publicată. Această opinie este susţinută şi de Claude Colombet care consideră că „înaintea divulgării opera face parte din personalitatea sa iar odată cu divulgarea, opera devine un bun patrimonial; în acest moment născându-se drepturile patrimoniale de autor”2. În literatura juridică din ţara noastră, profesorul Stanciu D. Cărpenaru, subliniind caracterul absolut şi discreţionar legat de persoana autorului acestui drept, a afirmat că „numai autorul, conştient de responsabilitatea morală şi, uneori, chiar juridică, pe care şi-o asumă, poate aprecia, în mod discreţionar, dacă opera a atins un nivel corespunzător pentru a fi adusă la cunoştinţa publicului. fiind unul dintre cele mai personale drepturi, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului aparţine exclusiv autorului. În acelaşi sens, profesorul Octavian Căpăţână arăta că „cel mai autorizat cenzor al creaţiei sale fiind autorul, lui singur îi revine calitatea să aprecieze dacă o operă nouă la care lucrează a atins gradul de desăvârşire care să o facă demnă de a fi dată publicităţii”. De asemenea, şi alţi autori vorbesc despre „dreptul discreţionar” al autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului şi precizează că de exercitarea acestui drept „depinde însăşi existenţa dreptului său patrimonial de a se trage foloase materiale din publicarea sau răspândirea în alt mod a operei”. Pe aceeaşi linie, profesorii Viorel Roş şi Valentin Roată arată că dreptul de divulgare are o influenţă covârşitoare asupra naşterii drepturilor patrimoniale, fapt pentru care este primul în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. Prin exercitarea dreptului de divulgare se face posibilă exploatarea operei, autorul putând percepe foloasele materiale pe care le doreşte. Dreptul de divulgare nu se extinde numai la prima publicare, autorul unei opere de creaţie intelectuală conservându-şi, şi după această dată, dreptul său de a decide asupra publicării operei.

2 Claude Colombet, Propriete litteraire et artistique et droits voisins, ediţia a VII-a, Editions Dalloz, 1997, p. 117.

În cele ce urmează voi prezenta câteva exemple asupra scrupulozităţii şi exigenţei artistice de care au dat dovadă mai mulţi creatori ai unor opere nemuritoare în manifestarea dreptului lor de a decide dacă, când şi în ce formă îşi vor aduce opera la cunoştinţă publică, adică exercitarea dreptului de divulgare. În acest sens, Tudor Vianu vorbind despre exigenţa artistică a marelui poet Mihai Eminescu, arăta că pentru realizarea formei definitive a sonetului „Trecut-au anii”, poetul a abandonat un număr de şapte schiţe premergătoare pe care le-a considerat ca „neizbutite”, iar pentru poezia „Mai am un singur dor” a scris peste douăzeci de variante, fără a considera nici una dintre ele ca fiind definitivă. De asemenea, pentru a ajunge la o formă care să asigure perfecţiunea artistică a operei şi a putea fi publicată scriitorul rus Tolstoi a redactat de şapte ori unele capitole ale romanului „Anna Karenina”, de doisprezece ori unele părţi ale romanului „Război şi pace” şi de o sută cinci ori prefaţa la volumul „Drumul vieţii”. Se cunosc cazuri când autorul unei opere a interzis publicarea ei considerând că aceasta nu a ajuns la un nivel de perfecţiune, care să corespundă conştiinţei sale artistice sau ştiinţifice. Sunt autori care au interzis publicarea operei sale pentru o anumită perioadă de la moartea sa. În literatură sunt prezentate şi cazuri în care autorul îşi exprima în mod concis voinţa ca opera sa rămasă neterminată să fie adusă la cunoştinţa publicului după moartea sa. În acest sens Karl Marx i-a încredinţat caietele cu manuscrisele volumelor 2 şi 3 ale „Capitalului” prietenului său Friederich Engels pentru a le publica după moartea sa. Dacă autorul îşi poate exercita, fără nici un impediment, dreptul de divulgare până în momentul încheierii unui contract prin care îşi dă acordul ca opera să fie adusă la cunoştinţă publicului se poate pune întrebarea dacă un autor îşi mai poate exercita acest drept şi după semnarea unui asemenea contract sau dreptul său discreţionar de a decide cu privire la aducerea operei la cunoştinţa publicului încetează odată cu încheierea contractului?. Ciprian Raul Romiţan consideră că dreptul autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunoştinţa publicului se menţine, însă în anumite limite, şi după încheierea contractului. Autorul îşi poate retrage temporar sau definitiv opera pentru a-i aduce unele modificări sau completări, însă motivele invocate trebuie să fie justificate temeinic. În cazul în care persoana care îşi asumă responsabilitatea de a aduce opera la cunoştinţă publică nu este de acord cu retragerea operei, sarcina de a stabili dacă motivele prezentate de autor sunt întemeiate şi că ele justifică încetarea sau denunţarea contractului revine instanţei de judecată, care va hotărî, totodată, şi cu privire la despăgubirile pe care le implică nerealizarea contractului încheiat. În acest sens, s-a pronunţat Curtea de Apel Paris într-o cauză privind pe un fotograf care a refuzat să-i mai apară fotografiile realizate într-o revistă, deşi, un set de fotografii din respectiva serie au fost publicate într-un număr anterior. Instanţa a hotărât că exercitarea dreptului de divulgare, în speţa în cauză, are o formă abuzivă şi refuzul de a divulga opera periclitează realizarea cauzelor contractuale asupra drepturilor patrimoniale cedate3. Într-o altă speţă soluţionată de Tribunalul Paris s-a admis că dreptul moral al unui pictor asupra operei sale este imprescriptibil. Acest drept îi permite să modifice sau să distrugă opera atâta timp cât aceasta nu a fost dată publicităţii. În consecinţă, acţiunea unei case de decoraţiuni de a refuza, la câteva luni de la intrarea în posesie a unor schiţe, să le restituie artistului, este abuzivă şi de asemenea reprezintă o încălcare a drepturilor artistului. Potrivit art. 53 din Legea nr. 8/1996 editorul este obligat să permită autorului să aducă îmbunătăţiri sau alte modificări operei în cazul unei ediţii noi, cu condiţia ca aceste îmbunătăţiri sau modificări să nu mărească esenţial costurile editorului şi să nu schimbe caracterul operei, dacă în contract nu se prevede altfel. De asemenea, în conformitatea cu prevederile art. 56 alin. 3, dacă editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi

3 Curtea de Apel Paris, decizia din 17 martie 1989, apud Andre Pierre Bertrand, op. cit., p.341.

daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul păstrează remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzută în contract. În legătură cu dreptul de divulgare, o problemă ce poate da naştere unor dispute este posibil să apară în cazul operelor comune şi colective. În această situaţie, soluţia ne este dată chiar de lege care în art. 5 alin. 2 prevede că dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor, între care unul poate fi autorul principal. Deci, autorului principal îi revine dreptul moral de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică. Calitatea de autor principal a unei opere trebuie să fie recunoscută de către ceilalţi autori printr-o convenţie scrisă. În lipsa unei convenţii scrise opera nu va putea fi adusă la cunoştinţă publicului decât de comun acord. În practică poate exista posibilitatea ca unul dintre coautori să nu fie de acord cu aducerea operei la cunoştinţă publică. În această situaţie, refuzul coautorului trebuie să fie temeinic justificat şi poate fi atacat în instanţă de ceilalţi coautori. În situaţia operei colective în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, în lipsa unei convenţii contrarea, dreptul de autor asupra operei, deci inclusiv dreptul de divulgare a operei, aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată opera. Într-o speţă soluţionată de Curtea de Apel Paris s-a admis că aducerea la cunoştinţă publică, prin reproducerea în revista „Auto-Journal”, a unor planşe aparţinând desenatorilor societăţii Citroen constituie o încălcare a drepturilor acestei companii, deoarece s-a produs o violare a dreptului moral de divulgare4. O altă problemă ce ar putea da naştere unor controverse este aceea a momentului în care o operă se consideră a fi divulgată. Prin „divulgare” se înţelege acţiunea prin care o operă este adusă la cunoştinţa publicului prin orice modalitate, inclusiv prin publicare. Publicarea este un act de editare a operei. Prin „publicare”, potrivit art. 3 alin. 3 al Convenţiei de la Berna se înţelege „operele editate cu consimţământul autorilor lor, oricare ar fi modul de fabricare al exemplarelor cu condiţia ca punerea la dispoziţie a acestora să poată satisface nevoile normale ale publicului, ţinând seama de natura operei. Nu constituie o publicare reprezentarea unei opere dramatice, dramatico-muzicale, recitarea în public a unei opere literare, transmiterea sau radiodifuzarea operelor literare sau artistice, expunerea unei opere de artă şi construcţia unei opere de arhitectură”. După cum se observă, condiţia esenţială ca o operă să fie publicată este ca această să satisfacă nevoile normale ale publicului, fără a preciza numărul exemplarelor ce ar satisface aceste nevoi. Având în vedere cele prezentate, consider că divulgarea operei are loc în momentul în care aceasta este pusă la dispoziţia publicului larg. În cazul în care opera este adusă la cunoştinţă în orice loc în care se adună un număr de persoane care nu depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi a cunoştinţelor acesteia, dreptul de divulgare nu se realizează. În ceea ce priveşte noţiunea de „cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia” nu este definită de Legea nr. 8/1996. jurisprudenţa străină a delimitat sintagma „cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia” arătând că este constituită din reuniuni de rude, parteneri sau persoane între care se stabilesc relaţii în mod obişnuit, sau din membrii aceleiaşi familii, uniţi prin legătură de sânge şi convieţuire. Nu este îndeplinită condiţia existenţei cercului normal al unei familii în cazul salariaţilor unei societăţi, a concertelor, seratelor artistice şi a altor reuniuni organizate de cercuri, cazinouri, a unei serată organizată de o asociaţie sportivă în onoarea unei echipe străine adverse, în cazul persoanelor internate în cămine de bătrâni sau de copii ce se reunesc în săli de joc neavând între ele legături parentale sau de alianţă şi nici o asociere la care orice persoană poate adera în mod liber. De asemenea, nu se poate considera ca o „executare în cerc familial”, executarea unor opere muzicale la un bal în prezenţa a aproximativ 30 de persoane, în mare parte străine de familie, chiar dacă balul a avut loc într-o casă particulară. Pentru îndeplinirea condiţiei existenţei cercului familial, este necesar ca respectiva comunicare să fie gratuită, ceea ce înseamnă că persoanele care formează cercul normal al membrilor unei familii să nu plătească vreo sumă de bani pentru a urmări reprezentarea.

4 Curtea de Apel Paris, decizia din 25 ianuarie 1968, apud Pierre Greffe, Francois Greffe, op. cit., p. 341.

Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat într-o speţă arătând că orice reprezentare „privată” şi gratuită efectuată exclusiv într-un cerc familial este exceptată de la consimţământul titularilor de drepturi a operei difuzate. Dreptul de divulgare fiind un drept nepatrimonial nu poate fi transmisibil prin acte între vii. În acest sens, legea prevede că dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. După moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată iar în cazul în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului de divulgare revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie. În prezent, ca urmare a modificării Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, fapta de a aduce opera la cunoştinţă publică fără a avea autorizarea sau, după caz, consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe a fost dezincriminată. Încălcarea dreptului de divulgare este sancţionată pe cale civilă, printr-o acţiune în justiţie din partea titularului dreptului, care poate avea obiect obligarea la încetarea încălcării dreptului precum şi acordarea de daune interese. În acest sens, din jurisprudenţa străină se poate cita o decizie din 1992 a Tribunalului Suprem spaniol prin care, în temeiul dreptului de divulgare, a obligat un producător de film să divulge romanul adaptat ca scenariu cinematografic.

2.2. Dreptul la calitatea de autor Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, numit în doctrină „dreptul la paternitatea operei”, este consacrat în art. 10 lit. b) din lege şi se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa. Dreptul la calitatea de autor reprezintă cea mai importantă prerogativă care alcătuieşte drepturile intelectuale în general şi constă în recunoaşterea dreptului adevăratului autor al unei opere ştiinţifice, literare sau artistice. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate5 dreptul la paternitatea operei are un aspect pozitiv care constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ care constă în dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calităţi din partea unor terţi. Recunoaşterea dreptului la paternitatea operei a impus obligaţia tuturor acelora care folosesc scurte citate, articole izolate sau scurte extrase din opere, fără consimţământul autorului, să menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru este imposibil, iar pentru operele de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul. Dreptul la calitatea de autor al unei opere este recunoscut doar persoanelor fizice şi, potrivit art. 141 (Teza I) din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor. Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări prin acte între vii, însă, în viaţa de zi cu zi, transmiterea dreptului la calitatea de autor către terţe persoane are loc, în acest fel, un număr însemnat de opere făcând obiectul unor renunţări sau înstrăinări. În acest sens, se poate exemplifica că, în România, aproape în toate centrele universitare are loc transmiterea dreptului la calitatea de autor între terţe persoane prin elaborarea, reproducerea şi vânzarea unor lucrări de licenţă sau de absolvire a cursurilor postuniversitare şi de masterat. Dreptul la paternitatea operei nu poate aparţine decât persoanei fizice şi se poate aplica şi în cazul operelor derivate, operelor comune sau operelor colective, însă numai pentru partea pe care a creat-o autorul respectiv. O speţă interesantă a avut de judecat Curtea de Casaţie franceză, referitoare la intenţia coautorului unui film care a avut un succes de casă să realizeze un serial de televiziune ce constituia o continuare a filmului de lung metraj. Pentru realizarea serialului coautorul a purtat unele negocieri cu o altă societate decât cea căreia producătorul îi cesionase drepturile patrimoniale ale filmului de succes şi care era şi titulara dreptului de autor asupra filmului.

5 Zolanda Eminescu, Dreptul de autor, p. 155; Ligia Dănilă, Dreptul de autor, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 68.

Odată născut, dreptul la calitatea de autor este imprescriptibil. Dreptul la paternitatea operei se transmite prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.

2.3. Dreptul la nume Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică, cunoscut şi sub numele de „dreptul la nume” este consacrat în art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996. acest drept este considerat în doctrină ca parte componentă a dreptului la calitatea de autor6. Din analiza acestei formulări se poate trage concluzia că autorul are dreptul de a decide că opera ar putea să apară sub orice nume ar dori el. În realitate, dacă se are în vedere prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora „ persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”, dreptul autorului se limitează la a decide dacă utilizează propriul său nume ori un pseudonim. Menţionarea numelui autorului pe opera creată este deosebit de importantă, deoarece prin această menţiune se creează o legătură imaterială între autor şi publicul său. Autorul are dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publică sub numele său, sub un pseudonim sau fără indicare de nume. Autorul care şi-a publicat opera sub un pseudonim sau fără indicare de nume poate reveni oricând asupra acestei hotărâri şi îşi poate dezvălui identitatea. Dreptul de a-şi dezvălui identitatea, voinţa de a renunţa la anonimat sau la pseudonim, în orice moment aparţine în mod exclusiv autorului, succesorii acestuia nebeneficiind de acest drept deoarece exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire. Deşi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, în literatura de specialitate din ţara noastră de după adoptarea Legi nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe se arată că identitatea autorului poate fi dezvăluită şi prin testament7. Fie că este al său, fie că este un pseudonim, numele sub care autorul a decis publicarea operei trebuie reprodus de cesionarul drepturilor de reproducere, reprezentare, executare sau distribuire în alt mod a operei, în forma cerută de autor, pe coperta de operei. În cazul operelor de artă plastică ce poartă semnătura autorului, deţinătorul suportului material nu are dreptul să şteargă sau să înlăture semnătura autorului, iar reproducerile obiectului trebuie să poarte menţiunea numelui creatorului operei originale. Într-o decizie din 18 august 1979 a Tribunalului Munchen s-a arătat că obligaţia de a indica autorului nu se referă numai la fotografiile artistice, ci şi la fotografiile simple, iar în cazul operelor de artă plastică, Curtea de Apel Frankfurt a decis că menţionarea numelui unui artist grafician prezintă pentru autor nu numai un interes moral, dar şi unul patrimonial. Pe aceeaşi linie, având în vedere caracterul durabil al dreptului la nume, chiar şi după cesionarea dreptului de reproducere, autorul unei opere are dreptul moral la respectarea acesteia în tot şi în detaliu şi de a se opune oricărei reproduceri a operei ce nu include semnătura sa. În dreptul român, aducerea la cunoştinţă publică a unei opere sub un alt nume decât cel decis de autor constituie infracţiune. Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei supravieţuieşte morţii autorului şi durează în timp.

2.4. Dreptul la respectarea integrităţii operei Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului, mai este

6 Zolanda Eminescu, Dreptul de autor, p. 155; Claude Colombet, op. cit., p. 118; Andre Francon, op. cit., p.216.7 Viorel Roş, op. cit., p. 114.

denumit şi în doctrină „ dreptul la respectul operei” sau „dreptul la integritatea operei” şi este consacrat în art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996. Datorită faptului că opera este expresia personalităţii creatorului, ea trebuie adusă la cunoştinţa publicului în forma hotărâtă de autor, nefiind permise nici un fel de suprimări, completări sau modificări în operă, fără acordul acestuia. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a arătat că protecţia drepturilor morale permite mai ales autorilor şi artiştilor să se opună oricărei reformări, mutilări sau oricărei alte modificări a operei care ar prejudicia onoarea sau reputaţia sa 8. Jurisprudenţa din ţara noastră, prin decizia nr. 815 din 17 mai 1967 s-a pronunţat în problema restaurării operelor de artă care, ca rezultat al inteligenţei artistice, originalităţii şi îndemânării creatorului ei, au un caracter de unicitate şi nu pot fi supuse unei restaurări fără acordul artistului care le-a creat. În cazul în care o operă a fost deteriorată, fără a fi compromisă integral, autorul ei are dreptul să procedeze el însuşi la refacerea lucrării, restabilind astfel identitatea ei artistică iniţială. Dacă restaurarea operei deteriorate nu este posibilă, lucrarea fiind compromisă total, autorul trebuie să fie despăgubit în întregime9. Deşi actele şi faptele care constituie atingeri aduse operei sau reputaţiei autorului se pot manifesta sub diferite forme, legea română, ca de altfel majoritatea legislaţiilor în domeniu, le interzice doar pe acelea care sunt de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului, ţinându-se astfel cont de prevederile art. 6, pct. 1 al Convenţiei de la Berna conform căruia „Independent de drepturile patrimoniale de autor şi chiar dacă cedarea acestor drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări a acestei opere sau oricăror altor atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia”. Dreptul la inviolabilitatea operei implică interzicerea oricăror modificări a acesteia şi se referă nu numai la opera propriu-zisă, ci şi la titlu, subtitlu, prefaţă, care, toate împreună, formează un tot. Editorul unei opere literare nu poate să facă nicio modificare textului operei, în sensul de a adăuga sau suprima unele pasaje, o prefaţă, de a adăuga sau a publica o operă fără consimţământul prealabil al autorului. În jurisprudenţa franceză este cunoscută speţa privind lucrarea „Geografia Matematică” a profesorului Henri Pierre Maxim Bouasse care şi-a încredinţat opera spre publicare renumitei librării Delagrave, însoţită de o prefaţă intitulată „Critique historique de bon sens”, în care polemiza cu directorul Şcolii Normale în unele teorii ştiinţifice. Deşi s-a semnat un contract de editare, editorul a solicitat autorului să modifice prefaţa, iar la răspunsul negativ al acestuia, a publicat lucrarea fără prefaţă. Fiind dat în judecată de către autor, editorul a fost condamnat la daune interese, instanţa apreciind că s-a prejudiciat dreptul moral al autorului faţă de valoarea integrităţii operei. În literatură sunt cunoscute cazuri în care unele opere de artă au fost modificate în mod grosolan sau deteriorate. În acest sens, se poate aminti modificarea frescei „Judecata din urmă” pictată de Michelangelo pe peretele altarului din Capela Sixtină din însărcinarea papei Clement al VII-lea în anul 1534. Doctrina a stabilit că este foarte dificil să se stabilească dacă o anumită încălcare a dreptului la integritatea operei este de natură a încălca onoarea sau reputaţiei autorului, acest aspect fiind lăsat la aprecierea judecătorului căruia, în lipsa unor criterii de evaluare cu care să poată opera, îi este destul de greu să se pronunţe. În acest sens, Henri Desbois se întreabă „după ce criterii se vor conduce judecătorii pentru a aprecia dacă atingerile aduse operei sunt de natură a prejudicia onoarea sau reputaţia autorului?”. Inadmisibilitatea modificărilor aduse unei opere îi priveşte atât pe cesionarii dreptului de reproducere sau difuzare în alt mod, cât şi pe cei care folosesc opera în cazul licenţelor legale. Astfel, de exemplu, citarea din opere este licită numai dacă fragmentul din opera citată este reprodus fidel şi într-un context care să nu îi denatureze sensul iniţial. În acest sens, Mircea Eliade spunea că

8 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, decizia din 20 octombrie 1993, în „RIDA”, nr. 159/1994, p. 304.9 Ioan G. Mihuţă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 395.

„un citat preţuieşte (în conştiinţa cititorului), dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anulează această imagine”. În literatura juridică recentă, Ligia Dănilă arată că nu sunt considerate violări ale acestui drept următoarele situaţii10: „modificările acceptate de autori după efectuarea lor şi chiar cele acceptate anticipat, cu condiţia de a nu prejudicia onoarea şi reputaţia scriitorului; modificările impuse de buna-credinţă; operele colective cu privire la care acceptarea anticipată a oricăror modificări este valabilă; operele cinematografice cu privire la care se recunoaşte producătorului dreptul de a proceda la modificările necesare adaptării cinematografice; operele de arhitectură al căror autor nu se poate opune la modificările necesare în cursul realizării operei”. Dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune la corectarea greşelilor de ortografie, a celor de punctuaţie precum şi a celor de sintaxă, prin care nu se aduc modificări propriu-zise operei de creaţie intelectuală, ci se efectuează doar îndreptări a unor erori materiale strecurate, din greşeală, în manuscris. De asemenea, dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune nici la îndreptarea unor inexactităţi strecurate în manuscris în legătură cu indicarea reperelor bibliografice sau documentare citate de autor, la operele cu caracter ştiinţific şi, în general, la operele care necesita o documentare. Legea română a dreptului de autor şi drepturilor conexe, în art. 35, stabileşte limitele dreptului la integritatea operei. Transformarea unei opere fără plata unei remuneraţii şi fără consimţământul autorului, este permisă în următoarele situaţii:

- dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului;

- dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;

- dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;- dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop didactic,

cu menţionarea autorului. Dreptul la inviolabilitatea operei nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite prin moştenire pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului, sau după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.

2.5. Dreptul de retractare Dreptul de retractare este consacrat în art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996 şi este definit în literatura de specialitate ca fiind contraponderea dreptului de divulgare a operei şi consecinţa directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. Dreptul de retractare constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi retrage opera pe care a divulgat-o anterior. Autorul unei opere îşi poate exercita acest drept în orice moment care survine divulgării, motivele ce stau la baza deciziei aparţinând exclusiv autorului. Dreptul de retractare este un drept moral distinct care, odată activat, impune, potrivit prevederilor legale, despăgubirea, dacă este cazul, a titularilor drepturilor de utilizare prejudiciaţi prin exercitarea retractării. În doctrina română11 s-a admis existenţa dreptului de retractare ca drept moral distinct în conţinutul dreptului de autor, anterior consacrării lui legale prin Legea nr.8/1996. astfel, se considera că „dreptului autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunoştinţa publică persistă în anumite limite şi după încheierea contractului prin care consimte la folosirea operei sale, ceea ce implică dreptul autorului de a reveni în mod justificat asupra hotărârii luate iniţial, căci nu se poate concepe ca opera de creaţie intelectuală care este imaginea autorului, să fie răspândită în public, împotriva voinţei sale”. În acest sens, profesorul Stanciu D. Cărpenaru arăta că „ dreptul de a decide

10 Ligia Dănilă, op. cit., p. 71.11 Aurelian Ionaşcu, Nicolae Comşa, Mircea Mureşan, op. cit., p. 87; Stanciu Cărpenaru, op. cit., p. 43-44.

cu privire la aducerea operei la cunoştinţa publicului implică dreptul autorului de a reveni asupra deciziei luate, chiar dacă a încheiat un contract. Unii autori au interpretat dreptul de retractare ca fiind un drept limitat datorită faptului că „până la încheierea contractului prin care se consimte la folosirea operei autorul îşi poate exercita nestingherit dreptul de divulgare, iar după divulgarea operei, dreptul de retractare va fi limitat de principiul forţei obligatorii a contractului, în sensul că acesta va trebui să justifice prin temeinicie hotărârea sa”12. Alţi autori au avut o opoziţie categorică, considerând dreptul de retractarea ca „o prerogativă absolută, distinctă, intrând în compunerea dreptului de autor”. Legiuitorul român, atât în Legea din 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cât şi în Legea 285/2004 pentru completarea şi modificarea Legii nr. 8/1996, recunoaşte autorului dreptul de retractare, fără a-l condiţiona în privinţa motivelor care îl determină dar, a recunoscut în acelaşi timp, titularilor drepturilor de utilizare prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi. În cazul coautoratului, dreptul de retractarea al unui autor poate intra în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor iar, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate veni în conflict simultan atât cu principiul forţei obligatorii a contractelor, cât şi cu dreptul proprietarului suportului material al operei. În doctrina internă s-a reţinut şi opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică, considerată elaborată pe deplin, a fost predată dobânditorului care a acceptat-o, autorul nu-şi mai poate exercita acest drept. În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate, soluţie pe care legea nu o permite. În unele cazuri, exerciţiul dreptului de retractare poate veni în conflict cu dreptul de proprietate al deţinătorului suportului material, aşa cum se arată într-o hotărâre Tribunalului civil din Sena din 15 noiembrie 1927, confirmată de Curtea de Apel din Paris la 6 martie 1931, în care se punea problema unui drept de ocupaţie asupra fragmentelor şi a decis că „această apropriere nu privează pe pictor de dreptul său asupra operei; de asemenea, dacă autorul continuă să considere că tabloul său nu trebuie să fie pus în circulaţie, el se poate opune la reconstituirea acestuia, sau chiar să ceară să fie distrus”13. În doctrina străină s-a arătat că exercitarea acestui drept în domeniul audiovizualului este aproape imposibilă deoarece, opera fiind finalizată şi divulgată, s-ar putea declanşa un conflict atât cu autorul şi producătorul, cât şi cu celelalte părţi prejudiciate de o astfel de decizie14. Dreptul de retractare nu poate opera nici în cazul programelor de calculator pentru a se asigura certitudinea folosirii unui program realizat şi achiziţionat pentru o perioadă de timp cât mai îndelungată şi conform destinaţiei sale, precum şi pentru protecţia persoanelor care au investit în realizarea programelor. De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că majoritatea programelor pentru calculatoarelor sunt create în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează, iar drepturile patrimoniale de autor aparţin acestuia din urmă. Dacă avem în vedere cheltuielile foarte mari necesare realizării şi utilizării unui program pentru calculator, exercitarea dreptului de retractare de către autor este aproape imposibilă, deoarece valoarea despăgubirilor către titularii drepturilor de utilizare prejudiciaţi ar fi, de asemenea, foarte mare. Prin eliminarea acestui drept, atât investitorii cât şi utilizatorii unui program de calculator sunt protejaţi de eventualele capricii ale autorilor de a dispune de dreptul de retractare cu privire la programul realizat. Dreptul moral de a retracta opera nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, acest drept dispărând odată cu moartea autorului. În acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul civil de la Seine care a hotărât că „având în vedere faptul că dreptul moral de retractare este imprescriptibil şi nu depinde decât de voinţa autorului însuşi, că este prin esenţa sa ataşat persoanei artistului, dispărând cu el, acest drept nu poate fi exercitat de moştenitori decât dacă ei acţionează în virtutea

12 Aurelian Ionaşcu, Nicolae Comşa, Mircea Mureşan, op. cit., p. 88.13 Curtea de Apel Paris, decizia din 6 martie 1931, apud. Zolanda Eminescu, Opera de creaţie şi dreptul, p. 98.14 N. Perez de Castro, Las Obras audiovisuals, Panoramice juridical, REUS, Madrid, 2001, p. 79, apud Gheorghe Gheorghiu, op. cit., p. 154.

unei voinţe explicit manifestată a autorului, înaintea morţii sale, ca o parte a operei sale să fie distrusă sau să nu fie publicată.

3. Regimul şi caracterele juridice ale drepturilor morale Deşi legea română privind dreptul de autor şi drepturile conexe nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, acestea se desprind din unele prevederi ale acesteia. Astfel, dreptul moral are următoarele caractere specifice legate în principal intuitu personae de autor: caracterul strict personal, caracterul inalienabil, caracterul perpetuu, caracterul imprescriptibil, caracterul absolut, opozabil erga omnes, caracterul netransmisibil. Caracterul strict personal face ca drepturile morale de autor să nu poată fi exercitate, în timpul vieţii, decât de către autorul operei. Acest caracter se manifestă în principal prin aceea că autorul personal are şi exercită dreptul de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi adusă la cunoştinţă publică, sub ce nume, modalitatea în care acest lucru va fi făcut, precum şi retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lăsate la aprecierea autorului. Caracterul inalienabil se justifică prin destinaţia drepturilor morale, adică asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Acest principiu are unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din natura operei sau din convenţiile încheiate cu terţii. Caracterul perpetuu constă în existenţa şi exercitarea drepturilor morale ale autorului de către succesorii săi ori de către terţi, după decesul titularului. Ciprian Raul Romiţan consideră că au un caracter perpetuu doar dreptul la recunoaşterea calităţii de autor, dreptul la respectul integrităţii operei şi dreptul de divulgare, iar dreptul la nume şi dreptul la retractare, deoarece aparţin doar autorului, nu pot fi exercitate de către moştenitori sau de către terţi. Imprescriptibilitatea drepturilor morale de autor se referă la faptul că acestea pot fi exercitate atâta timp cât opera rămâne în memoria oamenilor şi fae obiectul utilizării. Acest caracter imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor şi este necesar pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Caracterul imprescriptibil este consacrat în art. 1 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă15, potrivit căruia „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Per a contrario, dreptul la acţiune având un obiect nepatrimonial nu se stinge prin prescripţie. Caracterul absolut, opozabil erga omnes al drepturilor morale decurge din faptul că autorului îi sunt recunoscute drepturile morale în raporturile cu terţii, care au obligaţia să nu întreprindă nici un fel de acţiune prin care acesta să fie stânjenit în exerciţiul drepturilor sale. Existenţa caracterului netransmisibil face să se întărească caracterul absolut al drepturilor morale de autor. Cu privire la caracterul netransmisibilităţii drepturilor morale de autor există trei excepţii: dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea operei, al căror exerciţiu poate fi transmis prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile.

4. Durata drepturilor morale Deşi drepturile morale ale autorului sunt strâns legate de persoana autorului acestea au un caracter perpetuu deoarece opera supravieţuieşte autorului şi rămâne în continuare marcată de amprenta personalităţii sale16. Perpetuitatea drepturilor morale nu înseamnă că toate prerogativele există perpetuu. În acest sens se poate aminti art. 6 al Convenţiei de la Berna prin care se conferă caracter perpetuu dreptului de a revendica paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea operei, adică dreptul de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a operei sau alte atingeri ale acesteia, care-i prejudiciază onoarea sau reputaţia. În art. 11 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 se prevede că după moartea autorului se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată, exerciţiul drepturilor prevăzute în art.

15 Republicat în M. Of., nr. 11 din 15 iulie 1960.16 Henri Desbois, op. cit., p. 382.

10 lit. a), adică dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; în art. 10 lit. b), adică dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei şi în art. 10 lit. d) privind dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.

Bibliografie:

1. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

2. Ciprian Raul Romiţan, Drepturile morale de autor, Universul juridic, Bucureşti, 2007.