MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii

Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB

Mihai Cătrună – pictor şi grafician

Mihai Păun – specialist IT

George Ghe. Ionescu – ing. manager

CASETA REDACŢIEI:

Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae

Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu

Redactori: Odette Mărgăritescu

Cristian Neagu

Viorel Muha

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania;

Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda;

Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania;

Liliana Popa – România

Pictură, grafică şi design : – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com

E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit,

prin e-mail!

AANNUULL IIIIII,, nnrr.. 1122//2288,, 22001133

-- ddeecceemmbbrriiee --

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,

la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile

universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării

şi integrării spirituale universale.

***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111

RReevviissttăă ddee ccuullttuurrăă,, aarrttăă,, ttrraaddiiţţiiee,, iissttoorriiee,, ccrreeddiinnţţăă,, eedduuccaaţţiiee

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 2

„Iubirea nu ne-a fost dată pentru a ne face fericiţi. Cred că o avem pentru a ne arăta cât de

puternici suntem în purtarea bunelor şi relelor şi în suferinţă."

Hermann Hesse

„Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie şi iar coboară către pământuri,

veşnic altfel... De sus ţâşneşte din stânci abrupte şuvoi curat, apoi se sparge în nori de spumă, se-

nvăluieşte-n vuiet blând jos spre adâncuri... De-apar în drumu-i stânci împotrivă, spumegă amarnic

treaptă cu treaptă spre abis... Pe paturi molcom şerpuie-n văile verzi şi-n lacul cel neted chipul îşi scaldă

stelele toate... Suflet al nostru, cum semeni tu apei, soartă a noastră, cum semeni cu vântul..."

Goethe

„Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o

înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face

nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală."

Osho

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 3

Georges Seurat1 se iveşte pe lume la

Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier

pensionar atunci când impresionismul pare să-şi

piardă din vigoare. Stilul şi concepţia lui Seurat

fac simţită influenţa unei noi revoluţii plastice.

Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pen-

tru a-i asigura un loc în istoria universală a arte-

lor. Nici contemporanii săi nu au trecut indife-

renţi pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent

van Gogh şi mai târziu Henri Matisse aderă pen-

tru o vreme la această nouă viziune, considerată

o continuare logică a impresionismului. Iar în cur-

sul secolului al XX-lea, cubiştii şi pictorii ab-

stracţi s-au sprijinit în experimentele lor pe re-

zultatele maestrului pointillismului.

Georges Seurat este interesat de desen

încă din copilărie, unchiul său - ei însuşi pictor

amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de

17 ani, Seurat se înscrie la Şcoala de sculptură şi

pictură, iar în 1878 îşi începe studiile la Aca-

démie des Beaux-Arts din Paris. În perioada stu-

diilor, petrece mult timp în biblioteci şi muzee.

Studiază temeinic operele vechilor maeştri. În

1879, la a patra expoziţie a impresioniştilor,

Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi -

a suferit „un şoc profund şi neaşteptat". Se

îndepărtează de pictura academică şi închiriază

un atelier. Doreşte să-şi însuşească acea revo-

luţie plastică pe care au reuşit să o impună

predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o

1 Georges Seurat (n. 2 decembrie 1859, Paris – d. 29 martie 1891,

Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretici-an - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre

în rândurile celor care continuă cuceririle impre-

sionismului, fără a fi un simplu epigon al aces-

tora.

Citeşte volumele Gramatica artei plastice

şi Istoria pictorilor tuturor şcolilor ale lui Char-

les Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimis-

tului Eugène Chevreul cu titlul Legea contrastului simultan al culorilor. Pornind de la aceste iz-

voare, îşi construieşte propria teorie despre

„contopirea optică a culorilor", care va sta la

baza celor mai importante inovaţii plastice ale

sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă

importantă, pictura La scăldat, Asnières. Tabloul

nu este acceptat de comitetul de selecţie al

Salonului oficial din1884, de aceea Seurat îl ex-

pune la Expoziţia Pictorilor Independenţi, tre-

zind interesul câtorva critici şi admiraţia lui Paul

Signac. Această operă marchează o perioadă

bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se

evidenţiază înainte de toate prin formatul său,

este prima pictură din seria pânzelor vaste.

Seurat doreşte aici să facă legătura dintre des-

coperirile predecesorilor săi cu o pictură ale că-

rei tradiţii sunt deja altele, străine întru totul de

impresionişti. El se referă la frescele vaste re-

nascentiste, cum sunt picturile lui Piero della

Francesca2, ceea ce îl obligă - după studii făcute

în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

O duminică de vară pe insula Grande-Jatte, 1884-1886

2 Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San

Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor și mate-matician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influență puternică asupra mul-tor pictori renascentiști, considerat inițiatorul acelui măreț curent artistic din Italia de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 4

În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un

mic port, la Grandcamp şi începe să experimen-

teze o nouă tehnică, pe care o numeşte divizio-

nism, a cărei esenţă constă în a picta pete de cu-

loare regulate, din ce în ce mai mici, până la un

punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se în-

tâlneşte cu Pissarro, care îşi însuşeşte imediat

această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat

îşi prezintă tabloul intitulat O duminică de vară pe insula Grande-Jatte la a opta şi ultima expo-

ziţie a impresioniştilor, într-o sală separată, ală-

turi de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criti-

cii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şo-

caţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate.

Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, nu-

mindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - şi de

data asta – „porecla s-a transformat în renume".

La puţin timp după aceasta, tabloul este

prezentat la a doua expoziţie a Societăţii Artiş-tilor Independenţi precum şi la Bruxelles în 1887.

În acest tablou totul este surprinzător: forma-

tul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme – sce-

nă în aer liber - atât de importante pentru im-

presionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de

toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un e-

fect de maximă luminozitate, pictorul nu a ames-

tecat culorile pe paletă, ci a aplicat pe pânză cu-

lorile complementare ca pe nişte mici puncte, ca-

re - privite de la distanţă - se contopesc, oferind

tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de „metodă neoimpresionistă"

a fost folosit pentru prima dată în septembrie

1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susţi-

nător al picturii lui Seurat, implicând faptul că

noul curent astfel iniţiat provine, fără îndoială,

din impresionism, în acelaşi timp îl înnoieşte ra-

dical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care

gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissa-

rro, Maximilian Luce.

În această perioadă, Seurat descoperă

lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea

culorilor, purtând titlul Introducere în estetica ştiinţifică, care îl ajută să abordeze problemele

teoretice ale cromaticei şi facilitează aplicarea

practică a acestora în pictură. Cu timpul adap-

tează tot mai mult noua tehnică la scenele de

interior. Astfel începe să lucreze la tablourile

intitulate Modelele (1888) şi Le chahut (1889-

1890).

Modelele, 1888

Le chahut, 1889-1890

Curcubeul

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 5

Gustave Flaubert3 a fost unul dintre cei

mai cunoscuţi scriitori occidentali. Cea mai im-

portantă operă a sa este Madame Bovary (1857).

Gustave Flaubert se naşte la spitalul un-

de tatăl lui era chirurg - Achille-Cléophas Flau-

bert4. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recu-

nosc în portretul doctorului Larivière din Doamna Bovary. Mama scriitorului, Anne-Justine-Caro-

line Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de

medic, orfană de timpuriu, a îmbrăţişat de la în-

ceput concepţiile soţului ei şi a rămas cu toată

fiinţa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flau-

bert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui

Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu

s-a ridicat la înălţimea acestuia. Relaţiile dintre

cei doi fraţi au fost destul de reci. Caroline Flau-

bert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără

decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile

Homard; iar moartea ei (survenită la naşterea

unei fetiţe, care va fi crescută de Gustave şi de

doamna Flaubert) a fost una dintre cele mai a-

dânci dureri încercate de scriitor.

Atmosfera sumbră a spitalului unde şi-a

petrecut copilăria, neliniştile tatălui hărţuit de

responsabilitate şi doborât de trudă, disecţiile la

care asistă mai mult în secret, toate acestea îşi

vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter

înclinat spre pesimism şi melancolie, dar vor im-

prima duritate, migală şi exactitate viitoarei

munci scriitoriceşti.

3 Gustave Flaubert (n.12 decembrie 1821, Rouen, Franța – d. 8

mai 1880, Croisset). 4 Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-

Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic.

În luna februarie 1832 Gustave intră ca

extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o

tristă amintire pentru o anume educaţie roman-

tică, desuetă, care împingea mulţi elevi la viciu şi

adesea la sinucidere. Supraîncărcarea volumului

de materii predate, învăţarea mecanică îl dez-

gustă pe tânărul scriitor, care reface trăirile de

atunci în pateticile pagini ale Memoriilor unui ne-bun: „Mă mai văd aşezat, pe băncile clasei, ab-

sorbit în visele mele de viitor[...] în timp ce peda-

gogul râdea de versurile mele latineşti, iar colegii

mă priveau batjocoritor". Citeşte cu pasiune pe

Byron, Goethe, Shakespeare, Cervantes. În 1825

(?) scrie primele povestiri: Un parfum de miro-dit, Ciumă la Florenţa, Turbare şi neputinţă, isto-

rii de certă influenţă byroniană, de factură pesi-

mistă.

Flaubert o cunoaşte la Trouville pe Elisa

Schelesinger, soţia (nelegitimă mult timp) a unui

afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o

cinste şi de o puritate ireproşabile, care rămâne

toată viaţa marea pasiune a scriitorului; episodul

întâlnirii este povestit amănunţit în Memoriile unui nebun, unde tânăra doamnă se numeşte Ma-

rie; ea va deveni modelul lui Marie în Educaţia sentimentală.

Memoriile unui nebun, roman terminat în

1838, este un jurnal al crizei sentimentale pe ca-

re o traversează un adolescent exaltat; este vi-

zibilă influenţa Confesiunilor lui J. J. Rousseau, a

Confesiunii unui copil al secolului a lui A. de Mu-

sset5 (apărută chiar în acelaşi an), iar ecourile ei

se vor răsfrânge tardiv în Confesiunea lui Claude,

primul roman a lui Émile Zola. În 1837 publică

povestiri fantastice (Vis de infern, Quidquid vo-lueris), romanul Pasiune şi virtute, în care se

schiţează portretul doamnei Bovary, iar în 30

martie, apare în revista Colibri, O lecţie de isto-rie naturală, povestire care aduce un ton nou, sa-

5 Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857

în Paris) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii repre-zentanți ai romantismului în această țară. A frecventat cenaclul lui Victor Hugo. Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fe-ricire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dia-logul dintre poet și muze.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 6

tiric, antiburghez caracteristic întregii creaţii

realiste flaubertiene.

C’ât despre operă: Doamna Bovary (Ma-dame Bovary) rămâne opera capitală, pentru lite-

ratura secolului al XIX-lea, urmată de celelalte

prin care Flaubert a rămas în istoria literaturii

universale: (1862) Salammbô - roman ce evocă un

episod din istoria Cartaginei; (1870) Educaţia sentimentală (L'Éducation sentimentale), roman

ce dezbate tema iluziilor pierdute în viaţă; (1874)

Ispitirea sfântului Anton (La Tentation de Saint Antoine), caracterizată printr-un realism halu-

cinatoriu; (1881) Bouvard şi Pécuchet (Bouvard et Pécuchet), roman neterminat, apărut postum,

satiră la adresa stupidităţii umane.

„Discursurile exagerate ascund senti-

mente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se

revarsă uneori în metaforele cele mai sterile,

pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima

măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a

durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un

ceaun dogit în care batem ritmuri după care să

joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduio-

şăm stelele.”

Gustave Flaubert - Doamna Bovary

„Artistul trebuie să fie în opera sa ca şi divi-

nitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic; să

fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut.”

Gustave Flaubert

Mircea Bochiş şi Jacques Rancourt la ICR-PARIS

La journée est bien partie pour durer

je me suis levé comme chaque matin

j’ai mis le pied sur chaque trottoir

chaque soleil lissait ses premières armes

l’escalier pour descendre ici a été blanc de

tout son long

jamais je n’avais autant entendu voler les

pigeons

chaque charrette patiente avec son vieux sur

chaque versant du marché

le soleil a été matinal aujourd’hui

il remonte au bout des rues

la journée est bien partie pour durer

alors moi et chacun de mes fantômes que je

me lance devant derrière comme des bulles

alors moi et mes fantômes nous refaisons

l’escalier blanc

nous irons écrire des poèmes en tâchant de

nous renvoyer

la balle de l’un à l’autre le plus loin possible

Un matin parfois

tous les métros vous passent dessus

on a oublié son parapluie

on casse sa clef aussi

le vent ne veut pas

rester dehors

on tombe on dort à tous les étages

On dit

on dit

la mer polira d’abord ses naufragés

si l’on veille à rester très calme

la neige vous montera jusqu’aux épaules

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 7

un peu grecques un peu québec

des âmes s’attendront sur toutes les rives

elles apprendront à la mer à nager

entre le coude et les côtes

leur petite malle invraisemblable

insistante

jamais midi jamais minuit

mais le temps qui sans cesse se fige à l’oblique

saluant les rues très grecques

ou confirmant la neige à québec

Qui sait demain

Qui sait demain si la blancheur sera encore un

déguise-trou

ou un simple papier de cigarette

délicat autour de son tabac

que l’on fume puis une autre cigarette

comme l’eau du bain continue l’eau du bain

ou le bruit de la voiture

mais la vie est froissée à peine

Soudain tu t’es mise à dormir

Soudain tu t’es mise à dormir

ta main chaude et d’une seule pièce

j’ai pensé nous avons le nord aux pieds et la tête

vers le sud

ma mère à gauche la tienne à droite et

l’Atlantique et le Pacifique

tu as commencé à respirer plus fort et j’ai pensé

aux étoiles d’en face

nous avions la Terre dans le dos

rien du Vietnam ni rien de l’Ethiopie

ne parvenait jusqu’à nous

rien non plus du Chili

au moment de mourir on chuchotait à peine

j’ai pensé encore il y a des vaches dans les

étables

et le lait

on danse dans des salles

tu dormais dans le calme

j’ai chuté aussi

alors les étoiles ont dû se mettre à nous

bombarder

Jacques Rancourt

IIrroonniissttuull „„ssiinngguurr pprriinnttrree ppooeeţţii””

Olteanul Marin Sorescu6 decretat de

George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poe-

zie şi chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vieţii

şi chiar după moarte de un succes cum puţini au

avut parte. Volumul care i-a deschis calea suc-

ceselor printre cei mai buni poeţi contemporani a

fost Singur printre poeţi - Parodii (1964).

Până atunci publicase în reviste ieşene şi

în Luceafărul, unde a fost o bucată de vreme

redactor. Parodia ca gen minor, a fost luată în

serios de poet făcând o parodiere critică, anti-

calofilă şi convenţională, râzând de clasici şi de

debutanţi. El avea un umor liric cu înţepătură

amicală care a prins, aruncând peste bord con-

venţiile lirice protocolare şi academiste laolaltă

cu cele moderniste. El dezbate lucruri cunos-

cute, dar spuse „pe dos”. Abordarea celor mai

tragice teme este la fel de nonşalantă:

„Ne spălăm cu clăbucul tău, soare

Săpunul nostru fundamental

Pus la îndemână

Pe poliţa cerului.

Întindem mereu braţele spre tine

Ţi le frecăm bine cu lumină

De ne dor oasele de-atâta fericire.

O, ce veselie

E pe pământ dimineaţa!

Ca într-un spălător de internat

Când copiii iau apă în gură

Şi se stropesc unii pe alţii.

6 Poet, dramaturg, eseist și traducător, absolvent al Facultății de

Filologie din Iași. S-a născut la Bulzești, județul Dolj în data de 19 februarie 1936 și a debutat în anul 1964 cu volumul Singur printre poeți. A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române în anii 1968 și 1977 și multe alte distincții. A fost Ministrul Culturii între 25 noiembrie 1993 și 5 mai 1995. A fost căsătorit cu Virginia Sorescu și nu a avut copii. A murit la București în data de 8 decembrie 1996.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 8

Deocamdată încă nu ştim de unde să luăm

Şi cele mai bune prosoape -

Şi ne ştergem pe faţă cu moartea.”

(Matinală)

Ceea ce are dominant poezia soresciană,

înrudind-o cu parodia Singur printre poeţi este

fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta şi ati-

tudinea ironică, surâsul maliţios şi şarja. El ope-

rează aparent cu o tehnică prozaică cu materiale

verbale obişnuite, persiflându-le, cenzurându-şi

permanent emoţia lirică.

O inteligenţă poetică mobilă şi o afec-

tivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite

fin echilibrate, împrejurul nucleului emoţional. În

ciuda aparenţelor Sorescu este un metaforic,

dând poeziei sensuri poetice noi unor noţiuni „ba-

nale”, lipsite de măduvă poetică precum în Don Quijote, Shakespeare, Galileo Galilei sau Bă-trânul fără mare. Metafora poeziei Shakespeare

e aceea a unui demiurg, zideşte, desăvârşeşte o

lume, fiind însăşi creaţiunea:

„Shakespeare a creat lumea în şapte zile./ În

prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile su-

fleteşti./În a doua a făcut râurile, mările, o-

ceanele /şi celelalte sentimente -/şi le-a dat lui

Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Cleopatrei

şi Ofeliei/lui Othello şi altora /Să le stăpâ-

nească, ei şi urmaşii lor,/ În vecii vecilor.”

În Muzeul satului poezia este panora-

mică, de un lirism şi tragism epopeice:

„Din viaţa acestor oameni

Lipsesc mai multe secţii,

Iar altele, cum ar fi

Bunăstarea materială, fericirea şi norocul

În istorie

Sunt slab reprezentate.

Nu întâlneşti aici nicio monedă,

Pentru că, neavând aur şi argint,

Ţăranii şi-au gravat anual chipul

Pe boabe de mei, de grâu, de porumb,

Care nu ni s-au păstrat.”

În poezia celebră Trebuiau să poarte un nume poetul roteşte ideea poetică pe un spaţiu li-

ric larg, descoperind element după element, to-

talul geniului eminescian. El îşi începe poezia cu

versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior

versurile să demonstreze că sufletul poetului

există în totul şi-n toate de pe cuprinsul pămân-

tului românesc:

„A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel

Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului, poezii -

Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea a III-a.”

Sorescu fixează poezia pe un ax presta-

bilit, punând-o în mişcare pe o rotaţie sigură.

După volumul Poeme, Moartea ceasului se în-

scrie cam în aceleaşi tipare, fiind un fel de apen-

dice al Poemelor. Poezia lui Marin Sorescu reia

marea sa temă a donquijottismului cosmic, clă-

dindu-se din coloşii şi magmele cosmice, dându-le

un epicentru uman:

„Mi-am adus în atelier un stejar falnic

Şi l-am spânzurat de un cui

Cu coroana în jos.

Cerul l-am legat cu un nor

În dreptul ferestrei.

Sub el, orizontal -

Am aşezat câmpia.

De la ciocârlii şi prepeliţe

Am păstrat numai câte-o aripă,

Celeilalte dându-i drumul să zboare.

Locurile rămase libere pe pereţi

Le-am umplut cu sentimente;

Împuşcate de mine în decursul anilor,

Cu bătăi de inimă.

Acolo unde nu se vede nimic e dragostea-

Un sentiment mai abstract.

În mijlocul atelierului am înălţat un munte

De lemn.

Problema care se pune acum

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 9

E ca pe toate aceste mortăciuni

Să le fac să zâmbească” (Vânt)

Tinereţea lui Don Quijotte (1968) este

legată structural de Poeme, continuând pe linia

poeziei mirajului realităţii şi a dramei în rea-

litatea dură a schimbării necontenite de valori.

Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut

prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un

fel de dicteu suprarealist. El rămâne un Icar

care încearcă zboruri noi, spre ţinte îndrăzneţe,

prăbuşindu-se într-un final tragic:

„Am umblat cu cerşitul pe la păsări

Şi mi-a dat fiecare

Câte o pană.

Una înaltă de vultur

Una roşie de la pasărea paradis,

Una verde de la colibri,

Una vorbăreaţă de la papagal,

Una fricoasă de la struţ -

O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar)

Unde să fugim de-acasă (1966) este un

volum de versuri inocente în care jocul şi po-

trivirea de cuvinte se concentrează într-o ex-

primare de o rară suavitate şi puritate. La fel şi

volumul O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor) este un deliciu pentru copii.

Alteori parcă îl pastişează pe Arghezi,

rupând ceva din Tinca:

„Stăteam noaptea amândoi,

Bibilică, bibiloi,

Ningea lună peste noi.

Eu credeam că mă iubeai,

Dară tu mă sărutai,

C-o mână mă mângâiai,

Cu alta cotrobăiai.

Boarfo! Nu ţi-am zis şucar

Să bagi mâna-n buzunar?

Cum putut-ai să te-nduri

Să mă-nşeli şi să mă furi?

C-am spoit un an tingiri

Pe la feţele subţiri,

Şi-am trăit prin mahala

Doar cu praz şi ciulama,

Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie

Rochie de cununie,

Să-ţi fac degetu-nflorat

C-o piatră de matostat.

Şi tu, uite cum te ţîi

De cuvântul ăl dintâi!

Bine, dragă, îţi mersi!”

Creaţia sa dramatică poate fi conside-

rată de excepţie: Iona, Paraclisierul, Matca, E-xistă nervi, A treia ţeapă şi Răceala.

Piesele sale s-au bucurat de o primire

excepţională, fiind traduse şi prezentate pe sce-

ne din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenha-

ga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşo-

via şi Port-Jefferson (SUA). Drama Iona îşi are

originile din mitul biblic în care personajul prin-

cipal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnu-

lui în cetatea Ninive. El ajunge în burta unui

peşte uriaş şi este dat afară după 5 zile.

Această dramă este o parabolă, deoare-

ce printr-o alegorie, adică un şir de metafore,

Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul

simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi

soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află

numai în sine, în propria capacitate de supravie-

ţuire.

În parabola Iona, Marin Sorescu adân-

ceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate,

ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui

Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Pa-racliserul şi Matca sunt opere dramatice în sen-sul nou, pe care îl dau termenului scriitorii mo-derni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".

Această operă presupune inducerea unei

stări de confuzie celui ce priveşte, în final con-

trastând, prin sinucidere, ideea de libertate din

nebunia proprie precum şi ciclicitatea vieţii stag-

nante la un nivel inferior spre un nivel al reîncar-

nării pe care Iona încearcă să îl înţeleagă. Piesa

este interpretată de un singur personaj ce susţi-

ne un monolog ce integrează spectatorul în sta-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 10

rea aceea de confuzie şi nelămurire generată de

complexitatea actului de a trăi. Deşi rămasă în

umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza

soresciană este una dintre cele mai viguroase din

literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales,

Trei dinţi din faţă sunt două dintre romanele sale

cele mai reprezentative.

Noua ediţie a romanului Trei dinţi din fa-ţă de Marin Sorescu include fragmente preţi-

oase recuperate de nepoata scriitorului Sorina

Sorescu din dactilograma unchiului său. Sorina

Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îşi amin-

teşte cu nostalgie dialogurile formative pe care

le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor în-

cercări literare. Implicată acum în proiecte de

reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe

măsură ce îi reîntregeşte cărţile ciuntite de cen-

zură şi aduce la lumina tiparului pagini inedite pe

care unchiul său, plecat prea devreme din aceas-

tă lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl re-

descoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului

literar. Un univers axiologic în continuă rede-finire. Percepţia subiectivă nu a dispărut, de-sigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Şi va rămâne întotdeauna aşa. Dar este şi un autor „de studiat” (culmea obiec-tivării care se poate atinge în relaţia cu un scri-itor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evoluţiei mele. Aş fi avut mul-te de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi, spune Sorina Sorescu.

Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile

cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au

păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat,

la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mu-

tilat de cenzură a fost romanul Trei dinţi din fa-ţă. Nu e de mirare că un alt roman, Japiţa, scris

de Sorescu la sfârşitul anilor '70 şi începutul

anilor '80, în care scriitorul relua personajul

central Tudor Frăţilă, a rămas roman de sertar,

publicat abia după moartea autorului.

Evocând tragismul nevoii de libertate a

expresiei în condiţiile represiunii totalitare, ro-manul „Trei dinţi din faţă” a avut, la publicare, un

destin tragic, care amplifică investiţia biogra-fică a autorului în text. Scriitorul îşi asumase până la identificare profilul intelectual al perso-najelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renun-ţare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta, spune

nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.

Poveştile personajelor regăsite în ro-

manul lui Marin Sorescu s-au completat în timp,

pe măsură ce au fost recuperate numeroase pa-

gini considerate de cenzură neimportante sau

deranjante spre a putea fi lăsate în volum. Per-sonaj evident autoportretistic, Tudor sinteti-zează şi poveşti ale altor intelectuali din gene-raţia '60. Studiile critice de după Revoluţia din 1989 au impus prejudecata că generaţia '60 a fost o generaţie favorizată şi oarecum laşă, care nu şi-a asumat niciun risc pentru a-şi exprima ideile artistice. Este o percepţie falsă. Episodul detenţiei lui Tudor Frăţilă, al judecăţii, al con-damnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor inte-lectuali congeneri cu autorul romanului. Un posi-bil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iaşi care a fost arestat, la sfârşitul anilor '50, pentru „vina” de a-l fi cele-brat pe Ştefan cel Mare. Sau alţi tineri cerce-tători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studenţilor ieşeni, care a fost condamnat la zece ani de în-chisoare politică din care a executat şase, pen-tru că în 1957 a organizat o manifestare, con-siderată ilegală de autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Sunt în roman reţele de simetrii, de co-respondenţe, care trimit la acest sistem de va-lori împărtăşit de întreaga generaţie '60. Ro-manul fixează totodată şi un canon literar de re-ferinţe prin trimiteri frecvente la operele ma-rilor scriitori interbelici, interzişi în perioada proletcultistă. Val Tomiţă are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 11

perioada de tatonări artistice cu Sorescu şi că-ruia scriitorul îi atribuie tema primei sale peri-oade de creaţie: Speranţa. Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat pos-terităţii doar simbolul propriei morţi, prea tim-purii, un „Memorial Val Chende” în Toronto, spu-

ne Sorina Sorescu.

În ultimii ani ai vieţii, lui Marin Sorescu i

s-a făcut o mare nedreptate. În perioada 1978-

1990, Marin Sorescu a fost redactor-şef la re-

vista craioveană Ramuri, de unde a fost forţat să

plece în 1991, în urma următoarei scrisori:

Către,

Şt. Aug. DoinaŞ, preşedinte de onoare al U.S. Mircea Dinescu, preşedinte al U.S.

Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei „Ramuri” este aproape nulă;

Având în vedere că Marin Sorescu deni-grează marii scriitori de azi (Şt. Aug. Doinaş, Mir-cea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refu-zând sistematic să-i publice;

Având în vedere că denigrează marii scri-itori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran („E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile”) şi denigrează U.S. („Uniunea Scriitorilor se va des-fiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească”);

Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia şi Oltenia ca pe o mo-şie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spi-rituală a acestei regiuni;

Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei „Ramuri”.

Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la editura „Scrisul Românesc”. Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost sem-nat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.

Ion Buzera, Valentin Bazăverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin Barbu.

Asta e soarta marilor personalităţi ale literaturii noastre.7

Seleţie şi prezentare prof. Ion Ionescu-Bucovu

Contabilitate

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,

Câteva momente când era să fim frumoşi,

Câteva momente când era să fim geniali,

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos -

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă ( de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una,

Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

Marin Sorescu

7 Bibliografie: Literatura română contemporană, vol.1, Poezia,

coordonator Marin Bucur. Eugen Simion, Scriitori români de azi, CR, 1974

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 12

Dacă nu cer prea mult

- Ce-ai lua cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri?

- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,

Dacă nu-ţi cer prea mult.

- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,

Te-ar ţine de vorbă,

Ţi-ar împuia capul cu fleacuri

Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.

- Te implor, taie-mi cartea,

O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine

O sticlă de vin şi-o femeie.

Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult.

Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri?

- O sticlă de vin şi-o femeie,

Dacă nu cer prea mult.

- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,

E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.

- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?

Mai bine tăiaţi-mi vinul,

Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc

cursul,

Inspirându-mă din ochii iubitei.

Tăcere, minute lungi,

Poate chiar veşnicii,

Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

- Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri?

- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.

- Atunci taie-mi mai bine cursurile,

Taie-mi iadul şi raiul,

Ori totul, ori nimic.

Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.

Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din

iad,

Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o

arăt?

Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,

Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?

Cum să suport eu drumul şi diferenţele

De temperatură, luminozitate şi presiune

Dintre rai şi iad,

Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Am zărit lumina

Am zărit lumina pe pământ

Şi m-am născut şi eu

Să văd ce mai faceţi

Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Şi atâta lumină încât

Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul...

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

Marin Sorescu

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 13

NNeeaagguu DDjjuuvvaarraa -- ddiinnccoolloo ddee ttiimmpp Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, pe

18 august 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, una care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), Neagu Djuvara participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-no-iembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, e trimis curier diplomatic la Stockholm în di-mineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu ne-gocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit se-cretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănă-tescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotă-răşte să rămână în exil, militând până în 1961 în di-verse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“).

În 1961 pleacă în Africa, în Republica Ni-ger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, pro-fesor de drept internaţional şi de istorie eco-nomică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este se-cretar general al Casei Româneşti de la Paris, până

după revoluţia din Decembrie 1989, când se în-toarce în ţară. Din 1991, a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi.

„Mă bucură faptul că pot să scriu despre

un om pe care-l preţuiesc foarte mult. Mă bucură

faptul că sunt contemporan cu un om deosebit,

care, chiar dacă ne vedem rar, ştiu că există un-

deva lângă noi, printre noi. Mă bucură faptul că

ursitoarele au decis să ajungă la vârsta patri-

arhilor în cele mai bune condiţii de funcţionare.

Căci, altminteri, viaţa nu ar mai fi o mare bucurie

şi o suită neîncetată de mirări, ci o lungă agonie

asortată cu suferinţe, resemnare, plictiseală şi

resentimente. Dacă nu mai punem la socoteală

varia poticneli ale trupului şi nevolniciile, în multe

cazuri, buruienoase ale istoriei imediate, lui

Neagu Djuvara i-a fost dat să înfrunte şi să de-

păşească destule astfel de potrivnicii. Dar şi o

natură tare, de vechi os boieresc cu sânge arme-

nesc l-a făcut să fie ceea ce este. Un om simplu,

natural şi firesc. Într-o lume a trăirilor artifi-

ciale, într-o lume a ideilor artificioase, într-un

univers plin de violenţe, cataclisme şi catastrofe,

nimic nu-l împiedică pe dl. Neagu Djuvara să fie

autentic. Şi senin.” declara dl. Bedros Hora-

sangian8 în Observatorul cultural. „Asta nu se mai învaţă. De nicăieri. Bunica

te poate îndruma cum să foloseşti cuţitul şi fur-

culiţa. De exemplu tocătura de carne nu se taie.

Mama îţi poate sugera cu discreţie cum să te îm-

braci în diferite ocazii. Nu tu întinzi mâna celui

mai în vârstă. Tata te poate îndruma cum să te

comporţi în compania damelor sau ce să faci la

pocher atunci când ai doar perechi de regi cu va-

leţi şi miroşi că adversarul ar putea avea trei aşi.

8 Bedros Horasangian (n. 18 noiembrie 1947, București) este un

scriitor și eseist român de origine armeană, prozator al generației literare '80. (Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Ho-rasangian). Utilizează mai multe pseudonime. În prezent deține ru-brica de cronică muzicală în revista Observator cultural, sem-nată cu pseudonimul Florin Baiculescu. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Insti-tutului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Co-laborează la revistele România literară, Tribuna, Viața româneas-că, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada Româ-niei în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volu-me de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 14

Dar nimeni nu te poate învăţa să fii tu însuţi. As-

ta a făcut dl. Neagu Djuvara toată viaţa. Să fie

el însuşi. Nu e puţin lucru, nici uşor. Sigur, este

doar o supoziţie. L-am cunoscut la anii senectuţii

– nu e simplu să rămâi de lemn tănase când ţi se

spune cu aerul că apa curge, „Mâine mă duc la

aeroport… Vine fata mea de la Paris… Dar câţi

ani are fata dvs.? Fata mea are 70 de ani !!!???″.

Ce să mai spui, devii brusc visător. Exact opusul

unei astfel de atitudini ne oferă biografia – spu-

să sau scrisă, povestită în orice caz - a Dlui. Nea-

gu Djuvara. Căci înainte de a fi diplomat sau is-

toric, a fost ostaş român pe front sau consilier

diplomatic în Africa, a studiat în Franţa sau a

citit şi scris în România, a fost şi a rămas un om

de lume sau de cuvânt. Cuvânt scris.

Într-o lume care trăncăneşte fără limite,

Dl. Neagu Djuvara gândeşte temeinic şi scrie

judicios. A fost şi a rămas un spirit alert, un fin

observator al prezentului şi al trecutului. La vii-

tor se pare că este mefient. Dar să nu mai lungim

pelteaua encomiastică, Dl. Neagu Djuvara este

un prodigios povestitor. Un mare povestitor, din

cea mai nobilă spiţă a povestitorilor. Din antichi-

tatea greacă şi lumea orientală, până în contem-

poraneitatea românească. Nu ştim ce efect au

avut asupra istoriografiei româneşti studiile, nu

puţine, desigur, dar evident iconoclaste, ale isto-

ricului ce s-a născut dintr-o memorie prodigioa-

să, un zburdalnic joc al ideilor şi un excelent

simţ al limbii. Nu credem că minimalizăm aportul

intelectual al Dlui. Neagu Djuvara dacă-l consi-

derăm în primul rând un vajnic mare povestitor.

Chiar dacă temeinicia şi orgoliul de a fi scriitor

nu mai au astăzi consistenţa convingerilor lui Ra-

du Petrescu – acel extraordinar Consul Romanus,

din volumul său Meteorologia lecturii ar putea fi

studiat şi de elevii puberi şi de sclifosiţii întor-

săturilor de frază şi atât – Dl. Neagu Djuvara,

credem noi, reface şi poate împrospăta acest

orgoliu.

Amintiri din pribegie, cea mai puţin sa-

vantă dintre cărţile istoricului, cu deja o impre-

sionantă bibliografie academică la activ, credem

noi cu sfială, respect, preţuire reală şi prietenie

cuviincioasă, este unul dintre vârfurile prozei

româneşti. Ei da, despre mândra literatură este

vorba şi nu despre biata istorie. Un moment care

ar merita marcat de funcţionarii in charge ai li-

teraturii române. Prozele lui Neagu Djuvara sunt

un exemplu de cum se pot mânui nexurile epice şi

cum se poate îmbogăţi sensul unei poveşti. Harul

povestirii şi darul de a povesti al celui care s-a

ocupat intens de istoria mai veche şi mai nouă –

oricând şi oriunde se pot găsi pomelnice cu vo-

lumele pe care le-a scris deja vârtosul povestitor

în ultimii ani ai unei contorsionate biografii – fac,

ar putea face, mândria literaturii române. Din

toate timpurile. Din vremea lui Dosoftei, Neculce

şi Miron Costin (Se fac cronicarii la şcoală? Ha-

bar nu avem!) trecând prin Ion Ghica, (nu neapă-

rat cel din Scrisori către V. Alecsandri, ci acela

din extraordinarele Convorbiri economice) Se

fac la şcoală sau la facultate? Avem mari îndo-

ieli!- trecând prin Creangă, Slavici şi Rebreanu,

prin Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Holban şi

Sebastian, şi mai aproape de noi, Marin Preda,

Buzura, Breban, Adameşteanu, Mircea Nedelciu

şi Gheorghe Crăciun. Facem această glosă de si-

tuare a unui prozator de marcă într-un moment

când proza este asaltată necuviincios de jur-

nalism, iar virtuţile ficţiunii devorate de sen-

zaţionalul, de multe ori găunos şi lipsit de sub-

stanţă al realităţii ce generează ceea ce anglo-

saxonii numesc non-fiction. Nu orice text este

proză, nu orice fel de discurs este literatură.

Chestiunea de fond ar fi dacă produsul prozei ar

fi bun sau rău, aşa cum categorisea Enescu muzi-

ca. Şi atât. Bună sau proastă. Prin scrisul său di-

rect şi elegant deopotrivă, prin înscrisurile sale

legate de un trecut fabulos şi un prezent pâclos,

Dl. Neagu Djuvara ne îndreptăţeşte să credem

că literatura română mai are un viitor. Nu e ne-

apărat necesar să obţinem un premiu Nobel pen-

tru România. Nu e neapărat mare nevoie ca au-

torii români să fie traduşi în 30 de limbi şi să

conferenţieze peste tot mapamondul ca să des-

luşim nişte crâmpeie, reale sau nu, de viaţă şi

mare literatură. […] amintim de toate isprăvile

unui om, altminteri cuviincios şi de o politeţe

rară. O frumoasă lecţie de gimnastică a ideilor,

dar şi de a trăi şi mai frumos. În echilibru cu lu-

mea, şi, mai ales, cu tine însuţi….”

Bedros Horasangian

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 15

Alice Munro

Se tot vorbeşte în aceste zile, pe toate

canalele media, despre o femeie. Nu e vedetă de

televiziune, nici actriţă de succes; om politic de

anvergură internaţională, nici atât. Şi atunci? E

scriitoare. Şi atât. Canadiană. Nici tânără, nici

bogată, nici multipremiată, nici foarte mult me-

diatizată. Un lung şir de „nici, nici, nici“. Scrie

proză scurtă. E suficient.

A luat Premiul Nobel pentru Literatură.

De fiecare dată când se acordă câte un Premiu

Nobel pentru Literatură agenţiile de presă şi

televiziunile intră în alertă. Cine, de unde, cum,

când. Se răscolesc biografii, se amintesc biblio-

grafii, se cern mărturii, se discern opinii critice.

Literatura şi scriitorii devin subiecte de actuali-

tate chiar şi pentru emisiunile de ştiri. Printre

nu ştiu câte cataclisme, atentate şi alte nenoro-

ciri se strecoară şi o ştire nevinovată. Că un scri-

itor de nu ştiu unde a luat Premiul Nobel. Au au-

zit de Premiul Nobel şi cei care nu citesc nimic o

viaţă întreagă. Asta-i viaţa. Despre un premiant

Nobel se vorbeşte, în general, numai de bine. Dar

nu întotdeauna. Sunt destui nobelizaţi bombăniţi.

Că juriul, că şi criteriile, că politicul, ideologicul –

stânga, dreapta – au şi ele rolul lor, ca şi geo-

grafia. Ei şi? Şi mai ce? Şi că i-a pus Dumnezeu

mâna în cap. Cui? Unui scriitor. Care, altfel, tru-

deşte şi se sacrifică de unul singur. De multe ori.

Scrisul este o activitate solitară. Cere multe sa-

crificii, răbdare şi oase tari. Să ne amintim doar

de Flaubert sau de Radu Petrescu al nostru. Doi

mari nevoiaşi în ale scrisului, cărora nu le-a păsat

de vreun Nobel. Mă rog, pe vremea lui Flaubert

nici nu exista; dar şi aşa, nu-l văd eu pe marele

benedictin dându-se în stambă cu interviuri şi

sesiuni foto. Sau cu intervenţii, c-o fi, c-o păţi.

Dar parcă poţi să ştii ce face succesul dintr-un

premiat! Laureatul Premiului Nobel pentru Lite-

ratură de anul acesta se numeşte Alice Munro.

Aţi auzit de ea? Mă îndoiesc. E scriitoa-

re. Canadiană. Şi scrie, a scris. Multe povestiri.

Schiţe, nuvele. Şi un singur roman. Explicaţii?

Habar nu am. Uite că şi proza scurtă e apreciată,

putem spune. „A obţinut Premiul Nobel pentru

proză scurtă“, se repetă pe toate canalele. O ba-

nalitate. Adevărat. Şi nu prea. Mai e încă ceva.

Alice Munro a luat Nobelul pentru că scrie o pro-

ză bună. Că e scurtă sau lungă – nu contează. Şi

George Enescu spunea cândva că nu există

muzică uşoară şi grea, ci doar bună şi proastă.

Nu ştiu câţi dintre cititorii români au avut în

mână singura traducere din multele cărţi de

povestiri ale lui Alice Munro. Volumul, cu un titlu

cam dulceag-lacrimogen, Prea multă fericire (E-

ditura Litera, 2011, traducerea din limba en-

gleză de Ioana Opaiţ), nu a beneficiat, din câte

ştiu, de vreo atenţie specială din partea celor

care citesc în limba română. Păcat. Am ajuns la

această carte cu totul întâmplător. Ca într-o

poezie de Prevert, când un trecător întreabă un-

de e strada cutare. Şi apoi toate iau un alt curs.

Pur şi simplu, aşa se întâmplă. Povestirile lui Alice

Munro sunt remarcabile. Puse cap la cap, cele

zece proze scurte din Prea multă fericire alcă-

tuiesc o carte bine închegată, scrisă cu natu-

raleţe; întâmplările relatate sunt dintre cele mai

banale, epicul se aşază cuminte în pagină. O lite-

ratură a cotidianului frust, am fi tentaţi să afir-

măm – de altfel, eticheta de Cehov al Canadei

circulă pe seama acestei autoare (la urma urmei,

şi americanul Raymond Carver beneficiază de

acest titlu – de ce nu? – de glorie) –, dacă proze-

le ei nu ar conţine mult mai mult decât atât.

Munro se dovedeşte o bună povestitoare.

Şi are şi ce să povestească. Teme, idei, stări, e-

moţii sunt tratate în modul cel mai sobru cu pu-

tinţă. Lipseşte ironia. Lipseşte umorul. Iată că se

poate naşte o proză de foarte bună calitate şi

fără umor. Probabil că în Canada, unde e mai tot

timpul frig, nu e prea mult loc de râs şi de făcut

glumiţe. Scrisul lui Alice Munro este la fel de

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 16

penetrant şi de robust ca al unei alte mari scrii-

toare canadiene, Margaret Atwood. La fel de bi-

ne putea lua Nobelul şi această autoare, care

scrie romane masive. De ce i s-a dat premiul lui

Alice Munro? Juriul dă explicaţii, ca de fiecare

dată. Dar cărţile scriitorilor premiaţi spun mult

mai multe despre noi şi despre lumea de azi,

despre literatură sau viaţa care o animă, decât

formulările sobre emise de juriile care acordă

premii. Nu ştiu exact care a fost situaţia cu can-

didaţii români anul acesta, dar e foarte posibil să

avem şi noi în viitorul apropiat un scriitor care să

primească Nobelul. Până atunci, mă bucur real-

mente pentru premiul obţinut de Alice Munro.

Proza scurtă merită atenţia juriilor, ca şi cea

„lungă“.

Cred că şi Radu Cosaşu gândeşte la fel,

nu am mai apucat să vorbim la telefon de mult.

Ultima dată ne entuziasmam de reeditarea po-

vestirilor lui Isaac Babel şi de minunatele nuvele

ale lui Katherine Mansfield. Parcă. Sper să nu

greşesc.

Bedros Horasangian

MMAARRIIAA SSAAVVAA

despre

LLUUMMEEAA DDRREEAAPPTTĂĂ AA PPOOEETTUULLUUII

Lumea poetului, cea tandră, cea dură

chiar, uneori aproape vagă, alteori mult prea ete-

rică, uneori doar sunet, alteori doar literă ascul-

tându-i cuvintele din urmă-i, adesea purtându-şi

îndurerata lumină trecută prin vinele vechi sau

încă aşteptată. Poetul, fiinţa de deasupra versu-

rilor, a poemelor înveşmântă lumea cerurilor şi

pe cea de dincolo de ceruri cu viaţa sa - poem

prin care inspiră oamenii ce par doar trecători.

Marea ursită a iubirii veşnice este chiar în noi,

iar revivificarea se face cu ajutorul a tot ce ne

înconjoară şi ne uimeşte fie doar şi într-o clipă.

Poetul vine cu armura sa, tăcerea grandioasă a

muzicii sferelor. Şi se pleacă în faţa tuturor de

câte ori poate, flămânzeşte în faţa fericirii, prin

suferinţă, suferă în aşteptarea ei, flămând. Me-

ditând asupra lumii drepte se poate spune că

atât poetul, cât şi cititorul său, o descoperă cu

ajutorul copilului din ei, a experienţei personale

pe de o parte şi a poeziei, a experienţei aflate în

jurul privirii lor, pe de altă parte.

Lumea dreaptă a iubitorului de poezie

interacţionează cu lumea crudă din afară până ce

aceasta din urmă îi ucide trupul şi doar o parte

din sufletul lui, aceasta făcând-o poate chiar cu

arma lumii sale drepte, dar diferită. Şi totuşi po-

etul nu are nimbul deşertăciunii, în ciuda oricărei

vremi şi a soartei sale adesea umbrite de sinea

sa. Să îi ascultăm muzica divină şi tăcerea cu

care poeţii lumii se înfruptă. Poetul plecat într-o

altă viaţă e totuşi aici, pipăie norul şi visul aproa-

pelui, a celor ce vor să-l privească. Poetul nu

moare înaintea vremurilor sale, veşnic rămâne

undeva, poate doar într-un colţ al luminii, chiar

peste lacrima sa uitată într-un poem nemaicitit.

Ceea ce am scris mai sus dedic acelui POET ce nu

mai este asemenea nouă, prezent în lumea de

aici, deşi a iubit-o altfel decât mulţi dintre noi.

Adesea îmi amintesc de cel pe care prietenii săi

mai vechi şi mai noi, îi spuneau Nino. Poetul ION

STRATAN a atins mult mai mult şi mai bine lu-

mea, realitatea ei frumoasă, dureroasă, crudă,

abisul ei, dorul de dincolo şi acum, visul ca umbră,

frânturi imense din lumina albă, toate trecând

prin inima sa treptat, alteori abrupt, în final atât

de abrupt …Să nu îl uităm pe inconfundabilul OM

dedicat POEZIEI.

Fie ca poezia, personalitatea sa profund

dăruită culturii să rămână vie pentru generaţiile

ce vor sosi. Altor vizitatori şi mie ne rămâne

dorul unui cuvânt al PRIETENIEI domniei sale,

primitoare mereu de oaspeţi întru poezie, cultură

şi suflet…

Selecţie şi prezentare: Maria Sava, Iaşi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 17

EEUUGGEENN SSEERREEAA9

DOR DE AVVA (I)

Mi-e dor de tine, Avva, din ce în ce mai dor,

Ca stelelor din lacrimi de stelele ce mor,

Precum tămâia simte un dor adânc de jar

Şi navei în furtună îi este dor de far...

Mi-e dor de mângâierea Cuvântului aprins

Al duhului în rugă, când e de Duh cuprins,

De Primăvara Vieţii înveşnicind de sus

Cu Înflorirea Albă în mine-a lui Iisus!

Cucernice Părinte, îmi este dor de Rai,

De Gestul tău Iconic, de Viul tău de Grai,

De-ngemănarea sfântă de Apă şi de Duh,

De zumzetul de taină al mierii în văzduh...

Fiinţa mea te cheamă în roua de pe fragi,

În bezna-ngrijorării, în râsul celor dragi,

În Sfânt Potir de aur al inimii de lut,

În orice încheiere, în orice început...

Revino-n suflet Avva, în ucenicul tău,

Şi-ntoarce-mă-n Lumină din calea Celui Rău,

Pecetluieşte-mi ochii cu Dragostea de Fiu

Şi mâinile şi gura cu Focul Celui Viu...

O, Doamne-al Învierii din moarte şi păcat,

Ţi-ai sfâşiat Iubirea şi-n ea m-ai îmbrăcat,

Sfărâmă Tu tăcerea din Piatra de Hotar

Şi adu-mi-l, Iisuse, pe Avva iar în dar!

9 Născut la 1 aprilie 1968, în Comuna Ciuşlea (noua denumire –

Garoafa), jud. Vrancea. Debut literar în 2011, cu volumul VECER-NIE, Editura Platytera (2011). A mai publicat în Revista Sinapsa, publicaţie de cultură şi teologie ortodoxă; Actualitatea Literară; A mai apărut şi pe diverse site-uri şi bloguri ortodoxe. Are şi compoziţii muzicale.

VECERNIA LUMINII

Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit

Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de

piatră,

Săpând adânci făgaşe spre duhul cotropit

De flacăra de sare a sângelui din vatră...

Din Cer, atâtea boabe de mană am tot strâns

În Sfânt Potir de aur al inimii de tină,

Ca Pâinea Ta şi Vinul n-au încăput de plâns

Şi de atunci sunt rază golită de Lumină...

Amar de vremi trăit-am pe muchie de Abis,

Lumina Ta de Taină apusu-mi-a-n vecernii,

Până când Tu, Iisuse, trezitu-m-ai din vis

În pragul nehotarnic şi ucigaş al iernii...

Dar Azi, Nemărginirea cu Viaţă m-a umplut

Din Lacrima de Sânge pe Cruce izvorâtă,

Lumina Sieşi Templu din vasul meu de lut

Şi-a înălţat şi curge spre toţi, nezăvorâtă...

AŞTEAPTĂ-MĂ...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să vin

Sub crucea ta, plângând, să mă închin

La Tatăl Nostru ce te-a pus în Slavă

Şi mi te-a dat – fără să-I cer! – ca Avvă...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să fiu

Aşa cum tu m-ai vrut:cu Chip de Fiu

Care-ţi întoarce Dragostea divină

Prin închinarea vieţii în Lumină...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să-I cer

Duhului Sfânt, duh nou – potir de cer

Şi împreună frânge-vom Cuvântul

Cum n-am făcut-o când sfinţeai pământul...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Doar puţin:

Cât să încep să fiu, nu să devin!

De nu aici, te roagă lui Iisus

Să ne-ntâlnim în Veşnicie, sus...

ANIVERSARE

„Frumoasă eşti, iubito, o, vino din Liban!’’

Doar Solomon ştiut-a să-ţi cânte frumuseţea,

Credinţa, hărnicia, iubirea şi blândeţea

Ce ţi se-adună-n suflet cu fiecare an!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 18

Aduci în casă pacea grădinilor din Rai

Revarsă Ghetsimani fior de rugăciune,

Ca Îngerul Fecioarei şi eu, cu plecăciune,

Îţi spun ca să te bucuri:cu tine-i Adonai!

Te-mbrăţişează pruncii cu aripile lor,

În ochi au bucuria întoarcerii Acasă,

Sărutul lor e-alinul când toate te apasă

Şi iarăşi prinzi putere să te avânţi în Zbor!

O, Dar primit din ceruri, din Mâna lui Iisus!

N-am înţeles adesea că Jertfă e Iubirea

Şi nu doar adiere ce gâdilă simţirea...

Şi-atunci Tu Însuţi, Doamne,Te-ai pogorât de

sus!

Şi am Lumina Vieţii pe cale-n noaptea grea

Şi bucurie-n suflet prin lumea cea de ură...

Îţi mulţumesc, Iisuse, de Har peste măsură!

Îţi mulţumesc şi ţie, tu, jumătatea mea!

DDIIAANNAA AA.. MMAATTEEII, Ploieşti

Chemare

Mai ţii minte mugurii aceia

crescuţi din ale tale versuri albe

pe ale mele crengi agăţate

de cuibul toracic al toboşarei

din la, mi, doR?

Aceia au înflorit speranţe

şi primăvara din orhideea

primei întâlniri

iar streaşina din colţul ochiului

părea că rugineşte dar

mi-e toamnă şi de frunzele

ce cad atât de incolor

peste caldarâmul

călcat în picioare

de lumea văzută şi ne/văzută/

Însă aştept să vii

să împărţim cristale de mană

liniştii de dinaintea furtunii

dar încă bate vântul

şi ploaia mă bate

cu doruri

...multe

Amurg de pirandă

Amurgul pe murg

stătea

şi-şi aştepta

a sa beznă-ntre culori

de zori

surori

şi licurici

în păru-i copt

de ochiul

ca o piuneză

de opiu

cu ochelari de lună

pentru vederea lui

nocturnă

a sa beznă

taciturnă

de pe urmă.

OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ

Anotimp ploios

după plecarea ta mi-a trebuit o zi

să adun cuvintele

în care am pescuit gândul întoarcerii

o altă zi să desfac nodul de la pantofii

prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor

zilele se succedeau tot mai goale

în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat

ploaia

într-una din zile am răsturnat inima într-o

vază cu flori

apoi am aflat că adunând frunze

poţi grăbi întoarcerea primăverii

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 19

am coborât

în stradă

să dezgrop urmele sărutului tău

Fuga

cu privire la ape

este o chestiune de ore

să trec fugar puntea

locuiesc în întrebarea cu răspuns închis

sub strat de zăpadă mi se pregăteşte

desfrunzirea

pot duce pe umeri orele târzii

ale nopţii

în cuptorul neîncăpător al somnului

să transcriu pe portativ fuga

cu eleganţă pot fi pradă

să pic în mrejele vânătorului răbdător

acum dorm lângă tine iubito

şi totul miroase a fân proaspăt

Poeţii

se trage asupra poeţilor

se trage din toate poziţiile

cu nori şi petale

inima lor un imens teritoriu

acoperit de teamă îi alungă

într-un colţ cu somnambule dorinţe

răscolite de ierni

vin păsări cu viforul în cioc

să spargă în piept inima tânără

la ceasul târziu tipăresc serenada

topirii în gheţuri cu mistuire de vise

noaptea îi cuprinde

sub stele veghind

la liniştea colii de hârtie

înfrunzirea

cel din faţa mea

mi-a cerut să-i citesc

fuga în umbră copacilor

să-i ating inima cu mâna

să-i pun creier pane în colţul mesei

pentru combustia stelelor

de la tropice

să-i cânt

eu i-am luat paltonul de pe trupul mărunt

am deschis colivia de la ultimul etaj

şi aştept să înverzească

MMIIHHAAEELLAA OOAANNCCEEAA

1. Străinul

Fredona rătăcirea când l-am găsit în port,

naufragiat, la sfârşit de octombrie,

retras sub borurile prea largi, pătate de vreme,

apăsat de dorul de-ai lui, de vatra strămoşească,

de ce-i mai rămăsese din bruma anilor.

Soarele scăpăta peste deal,

diluat în aşternutul serii;

cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...

Un sunet de toacă, despletit din liniştea mării

îi seca lacrimile tânguite-n privirea

adâncă, răscolitoare,

ce nu-şi găsea alinarea.

Lumina candelei îl smulgea beznei

torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.

- Mă simt străin în ţara-mi! rostea necontenit

frângându-şi palmele de tâmple...

Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor,

refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii,

încifraţi ca-ntr-o carte de tarot,

încolonaţi în marşul dictat...

- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii,

când nu mai sunt plasturi

pentru ipocrizie ori slavă deşartă,

dar mereu, cu încăpăţânare,

vor vâna curcubeul!

îi tot şopteam pribeagului, în noapte...

- Sunt doar străin... de lume şi de tot,

dar demn, n-am să-mi plec fruntea

nicicând în faţa lor!

2. Alegeri pe arcuşul înserării

Îţi aminteşti cum priveai placid

Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre

Numărând coastele neîncrederii?

Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 20

Era primăvară cu arome dulci de salcâmi,

Dar toamnă veştedă în noi,

Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii –

Vornicul înserării se cuibărise

De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă,

Din sufletele noastre-amare,

Într-o ceaţă gri-alburie,

cu marama tivită de indecizii.

Momentul acela a fost grăitor

Pentru ce urma să devenim

Odată cu înstrăinarea tacită:

Tu... pribeagul din crisalida şovăielilor mele

Eu... nehotărârea dorinţelor tale

IIOONNEELL MMOONNYY

CCOONNSSTTAANNTTIINN,

Focşani

Rondel cuminte

De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare

Conştiincios le şterg până la fund

Port părul scurt, aşa-i modern se pare

Când creşte, alerg iute să mă tund.

Nu mai fumez, merg seara la culcare

Prin cârciumi nu mai plec să mă afund

De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare

Conştiincios le şterg până la fund

Avea dreptate bietul tata mare

Oricât ar fi bărbatul de bolând

Cu „aplicaţiune” şi răbdare

Nevasta îl dresează în curând

De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare

Rondel de versificator

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

Îmbălsămate-n înveliş sonor

Ideile sunt pentru mine moarte

Eu vă mimez dureri ce nu mă dor

Şi bat în tobe ce demult sunt sparte

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

Eu sunt al nimănui şi-al tuturor

Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.

Vorbindu-vă de tot ce ne desparte

De dragoste, trecut şi viitor

Rămân un simplu versificator

AAGGAAFFIIAA DDRRĂĂGGAANN,

Roşiorii de Vede

TOAMNA

E atâta frumuseţe în tot ce ne înconjoară,

sărutul cald al toamnei uşor ne înfioară,

sunt încă frunze verzi prin arămii culori,

din nostalgia ierbii mai poţi culege flori.

Şi galbena gutuie aşteaptă să se coacă,

sub rod de mere roşii livada se apleacă,

se-nclină încet şi via în dulcea bobului povară,

melancolia toamnei, mustind în vin coboară.

Îşi poartă toamna haina în blânda armonie,

cu jocu-i de culori ne îmbată şi ne îmbie,

zâmbind îşi duce mândra bogata frumuseţe,

în colţ de ochi ascunde un licăr de tristeţe.

Mişcare e în toate şi forfotă şi zor

preludiu toamnei cântă cu vântul dirijor,

al iernii trist acord răsună în surdină,

curând încet se lasă a ploilor cortină.

Măiastra toamnă a uitat penelul să-şi încarce,

Şi obosită un nor ... aşterne să se culce,

speriate cad din ramuri şi ultimele frunze,

prin iarbă stins aleargă uitate nişte gâze.

În nostalgia toamnei aş vrea ca să rămân,

zăpezile în suflet, să cadă, să le amân,

cu toamna să visez o altă primăvară,

minţindu-mă că sunt ce-am fost odinioară.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 21

VVAASSIILLEE HHAATTOOSS,,

Italia

Învaţă tu, copile...

Învaţă tu, copile să te renaşti râzând,

Învaţă de la mama să fii mereu plăpând,

Învaţă de la tata să fii voios, viril,

Învaţă de la viaţă să fii mereu gentil.

Învaţă căci învăţând renaşti,

Iubirii îi dai bineţe şi liniştea o paşti

În suflet, căci dăruind frumos,

Înveţi ce-i adevărul – coborând în jos!

Învaţă că bătrânii trebuie respectaţi

Dându-le bineţe şi nu trebuie lăsaţi

La vârsta când timpul - pe chipuri - le lasă urme

adânci,

Învaţă tu, copile să nu te loveşti de stânci!

Învaţă mersul lumii şi-al ceasului oprit,

Învaţă ca în goana vieţii să fii mereu iubit,

Învaţă să laşi vântul ca să zburde în voie,

Învaţă de la visuri ca să pluteşti pe Căi Lactee!

Învaţă să faci binele chiar dacă unii te

consideră prost!

Căci Binele făcut în viaţă are un rost.

Învaţă să fii simplu, curat şi să nu minţi,

Gândirea ca să-ţi fie mai pură decât la sfinţi!

Să laşi vrajba din suflet, înecând-o în visuri,

Căci coborând alene încet apar suişuri

Şi urci cu al tău suflet plutind în infinit,

Învaţă tu, copile să fii mereu iubit.

Să ai în tine o dragoste curată

Cum era în basmele de altădată!

Învaţă pioşenia, răbdarea, suferinţa,

Căci mai apoi, apare şi căinţa.

Că faptele rele de le-ai făcut în viaţă

Te urmăresc în visuri şi sunt ca o paiaţă

Când îşi ia zborul din cugetul tău,

Învaţă tu, copile să te fereşti de rău.

Învaţă să ai prieteni cinstiţi şi omenoşi,

Căci o gândire pură atrage curioşi

Ce vin mereu în urma ta

1

Şi nu te lăsa sedus de inteligenţa ta,

Ci las-o ca să zburde încoace şi încolo,

Privind cu nostalgie un chip pe ici, pe colo,

Aprobă-le c-un zâmbet frumos şi înălţător,

Învaţă tu, copile să fii mereu binevoitor,

Căci voinţa de a face bine

Să fie mereu în tine.

Numai aşa se naşte un cuget curat

Învăţând să fii mereu bărbat!

Învaţă tu, copile virtutea s-o străbaţi,

Prin căile gândirii s-alergi neîncetat,

Să fii mereu în umbră şi umbra după tine,

Tăcerea ce se naşte o să-ţi aducă bine.

Un monolog lăuntric, un sens, o cale în viaţă,

Toate apar din umbră, la fel cum la piaţă

Apare un produs nou, te duci, îl vrei,

Aşa apar gânduri în mintea cu idei,

O lume în care se bat idei neclare,

Un câmp minat ce nu are alinare.

Păşeşti încet prin gânduri şi idei,

Învaţă să nu crezi în mai mulţi dumnezei!

Căci Unul îţi este ajuns

Ca să vorbeşti cu El seara pe ascuns.

Învaţă de la mama să ai un suflet bun

Căci în viaţă mergi pe un drum lung,

Obstacole ţi-apar că viaţa este aşa,

Un amalgam de gânduri ivit în viaţa ta.

Învaţă de la ape mersul viu al nopţii,

Acolo îţi este dat lungul drum al sorţii!

Învaţă de la ierburi, să fii mereu supus,

Aşa cum un soare apune în apus.

Învaţă să fii tare, minciuna s-o răpui

În intelect că, viaţa aceasta-i a nimănu-i!

Învaţă să fii vrednic de a ta voinţă,

Taie în gândire, de-i răul pe-o cosiţă,

Căci valurile vremii se scaldă în gândire,

Nu-ţi lăsa cugetul să cadă în amorţire,

Învaţă de la lemne că toate în viaţă au un sens,

2

Chiar dacă gândirea îţi zice că-i nonsens!

Învaţă de la tata să fii loial şi drept,

Apoi fericirea în suflet s-o aştepţi,

Învaţă de la vreme că timpul e-n atomi,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 22

Gândeşte-te că-n viaţă un sfert din ea o dormi.

Învaţă că-n pădure e-o linişte uitată,

O meditaţie îndelung căutată.

Învaţă ca-n gândire să fii mereu aprins

Iar focul din durere încearcă ca să-l stingi

C-o dragoste curată şi c-o iubire pură,

Că toate au un suflu ce vin de la Natură.

Învaţă să fii primul oriunde mergi şi eşti,

Căci prin muncă dreaptă multe dobândeşti,

Învaţă de la frunză, când o iei în mână,

Ca s-o priveşti adânc că aceasta are o vână,

Ce curge spre pământ neîncetat,

Învaţă tu, copile să fii mereu bărbat!

Învaţă de la ceruri că existenţa ta

E-un bulb ce încolţeşte în inteligenţa ta.

Învaţă de la vise să fii mereu în sus,

Înălţător ca gândul, ca soarele în apus.

Învaţă să fii vrednic de a ta purtare

Ca un orizont ce se deschide în înalta zare.

Învaţă ca în lume să fii pios, gentil,

Ca aşa este un suflet de copil.

Castiglione di Ravenna, Italia, 2013

Noaptea iarăşi se trezeşte

Noaptea iarăşi se trezeşte

Stelele pe cer se plimbă

Şi în hău se prăbuşeşte

Câte-o nimfă!

Dar luminile nocturne

Se coboară pe câmpie

Iar poetul câte-o frază mai aşterne

Pe hârtie.

Iară raţele pe apă

Fug sus în luminiş

Când o ciută se adapă

Pe furiş.

Numai trestia în baltă

Se îndoaie şi suspină,

Ca şi bolta cea înaltă

Când îngână!

Şi foşnesc încet stejarii;

Dar luna spune blând:

- Iată s-au trezit arţarii

Dintr-un gând!

Gostila

NNUUŢŢAA CCRRĂĂCCIIUUNN,

Orăştie

malul abrupt al cuvintelor

când devii trist rămâi singur în pragul casei

tale

ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului

te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins

muşte

atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală

şi nimic nu explică moartea

construieşti singur temniţe în care îţi închizi

pe viaţă culorile

laşi liber negrul culoare pe care poţi fredona în

voie

după îndoielile sufletului tău

noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai

poţi duce

nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie

care să-ţi mişte puţin sufletul

aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de

dragoste

îţi înmuia oasele

că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi

visau

liber istorii simple fără eroi şi fără cuceriri

acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit

iar moartea lor nu e decât un mod de a marca

timpul

un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe

degete

cu sens fără sens nu-ţi mai pasă

ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare

se alunecă doar dintr-un timp în altul

până când oamenii din jur devin oameni normali

iar normalitatea o uşă falsă

mai falsă decât zâmbetul Mona Lisei.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 23

IIOONN BBUUCCOOVVUU

SEARĂ DE TOAMNĂ

pe cerul serii orizontul doarme,

mijeşte dintre plopi un corn de lună,

se-aşterne aur pe poteci pustii

şi toamna asta parcă e nebună.

în colţ de umbre şoaptele apun

în dulci melancolii verlaine-iene,

pe un covor de frunze eu adun

flori veştede de maci şi zânziene.

sub cerul infinit şi plin de har

un lampadar cu stele luminează

o noapte magică ca de cleştar

în care toamna asta delirează.

mă văd adesea ca în paradis,

încremeniţi în seară amândoi,

când fericiţi visam acelaşi vis

să rătăcim în lume numai noi.

la tine-n braţe toamna astăzi râde,

la mine plânge seara-n prag,

s-a strecurat în inimă un gâde

ce m-a făcut ca să rămân pribeag.

Jeff Rowland – Seară de tomnă

IIRRIINNAA LLUUCCIIAA

MMIIHHAALLCCAA Să nu revii, atât este al tău

Prea mult timp într-o notă gravă

şi prea multă furie spulberată

pe stâncile din visele tale,

n-o să-şi recapete niciodată

echilibrul delicat

care-ţi aminteşte drumul întreg,

un poem te ajută

să treci prin agonia unei zile goale.

Reflectată în tine,

emoţia mea sublimată prinde contur

în ceasul care-şi învârte haotic limbile,

în umbra dublă a catedralei,

pe care, cu litere de foc, o port cu mine.

Sămânţa tăcută,

purtată de vânt pe-oglinda apei,

atracţie către necunoscut

sub arcadele unde

iubiţii

răsucesc departe durerea,

cu mâinile strânse

într-o rugăciune îndurerată,

pentru ca soarele

să le încălzească inimile.

Priveşte, totul prinde contur,

cu o singură culoare, dintr-o linie,

trasezi o petală de nufăr,

să nu revii, atât este al tău,

cât ai putut respira

cu sufletul aprins din acel ceas!

Ştergi şi-ncepi din nou, de nu îţi place,

ştii bine, greu trăiesc acele clipe,

până să le termini, fuge viaţa din ele.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 24

Toate fug. Fuge lumina lor,

fug chipurile, dar ce e important,

cu adevărat important,

fuge verdele emoţiei, privirea, starea,

acea magie de neuitat a clipei,

sufletul tău de-atunci

pe care niciodată n-ai să-l mai regăseşti.

Un lucru pe care l-ai făcut cândva

nu-i pierdut, să nu uiţi,

chiar de l-ai şters, nu-i pierdut,

ceva a rămas în tine şi asta este de-ajuns!

Umbre violete se contopesc

cu depărtările azurii ale cerului,

o pată de culoare în spectrul

acelui spectacol sideral,

corabie noahică

eşuată în nesfârşite înălţimi.

În acel drum singuratic în câmp deschis,

unde floarea-soarelui larg ne zâmbeşte,

există fotografii ce rămân netulburate,

cu mine, cu tine,

în filele unei cărţi răsfoite de vânt,

fiecare pagină întoarsă

devoalează frumuseţea lăuntrică.

Copleşit, în imposibilitatea

de a-ţi trage sufletul, finalul

va fi fericit atunci când se va termina.

Să mergem, iubitule,

sub creanga rodiului rămân

doar şoaptele iubirii

şi bucla mea ancorată-n inima ta!

Dintr-un trecut nedefinit,

mă odihnesc, acum,

în braţele tale, pentru totdeauna.

Opreşte clipa, călătorule!

Pe undele timpului alert

derulezi a vieţii şosea.

Între sosiri şi plecări,

rutina şi golul,

mereu mâine,

gânduri-capcană,

ţinte, dorinţe,

imagini, reţineri, amăgiri.

Alergi printre bucurii şi lacrimi,

somnul vieţii între leagăn şi cimitir,

privind doar înainte

uiţi trăirea, lumina, creaţia,

dormi încă.

- Opreşte clipa, călătorule!

E timpul schimbării,

Trezeşte-te să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu

tine!

Trăieşte azi, respiră adânc clipa,

alungă-ţi teama,

nu amâna mereu altă zi,

fără ezitări, ai încredere

în adevăr, în tine, în corp,

viaţă, alegeri, credinţe,

nu te bloca în ele printre ruine,

nu te răni, nu te victimiza.

- Să nu uiţi niciodată că

viaţa e clepsidra zilei, zborul secundei acum!

Mergi dincolo de minte,

de ale ei urlete şi limite,

nu te lupta cu ea,

recompune albastra poveste,

infuzie de energie.

Deblochează jocul,

recreează viaţa,

primeşte abundenţa.

În cântul iubirii ziua să-nceapă,

deschide-ţi ochii -

- un salt dincolo de văzut.

Fără regrete, la capătul staţiei,

desculţ prin iubire, să spui:

- A fost, a fost, a fost atât de frumos!

Timp şi fiinţă

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 25

LLLLEELLUU NNIICCOOLLAAEE

VVĂĂLLĂĂRREEAANNUU((SSÂÂRRBBUU))

Miraj de toamnă

Am intrat în subconştientul cuvintelor

să caut sunetele în care vibrez

pe notele armonizate ale toamnei.

Partiturile pe care o să le cânt

au ritmul roditor şi culorile arămii

cu voce să dea glas profunzimii.

Cu netăgăduită uimire

de suflet înrămat în simboluri

şi ochii plecaţi pe fereastră

către niciundele timpului umbros;

am simţit în tine respirul,

iarba sortită pentru descântec,

în dimineţi cu ciocârlii căzute din zbor,

de nu mai scap de iluzii.

Numai ele în soare zburând

cu soare îmi umplu inima,

mai departe-i secerat grâul,

după o vreme o să culegem porumbul

şi porumbii necopţi se fierb

după care începe să fiarbă şi mustul,

de aroma căruia mă îmbăt.

La sânii tăi, struguri-s culeşi

şi mă izbesc de singurătate.

Miraj de toamnă – Anca Bulgaru

IILLEEAANNAA PPOOPPEESSCCUU BBÂÂLLDDEEAA

masca din fluturi de piatră

astăzi au plecat toate păsările

cerul aluneca trist pe urmele lor

erau legate cu aripi de gleznele mele -

câteva oase ce-mi trăgeau moartea

prin pământ

ţi-ai smuls masca uşor

cu celule cu tot

şi ochi indecişi de-ntuneric

- ia-o ai spus

îl poţi păcăli şi pe Dumnezeu

cartonul acesta creponat este pictat în cuvinte

îţi priveam peste umăr muşchii feţei

aveau culoarea mirării

cearcănele se prelingeau prin orbite

şi-un rest din creier îţi muta centrul de

greutate

dintr-un buzunar într-alt suflet

- ia-o

doar cu ea vei putea să-ţi numeri cioburile

zâmbind tâmp când vei trece pe lângă poarta

iadului

doar cu ea v-am dat otravă parfumată

şi-am modificat genetic câteva litere tocite

prin pământ cărările trosneau

mirosea a suflete arse

m-am aşezat pe-o bancă din degete

priveam ca într-un fel de tunel

prin tine umbră

cum te schimonoseai de singurătate

şi mă rugai să-mi pun masca

în dreapta îmi zâmbea raiul

în stânga iadul mă fixa

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 26

mi-am smuls inima cu un ciot de coastă

şi am rostogolit-o spre lumea ta

la schimb cu o… oră, un ceas, o veşnicie…

aici este soare

se spune că am murit la intersecţie

înainte de a se decide

dracu s-a repezit să-mi ia masca din mână

şi-a devenit autostradă de piatră

pe care mă plimb umbră

uneori îţi văd chipul sub tălpi

dar aud cum în puţinul tău trup de om

îmi bate inima uşor

ca un fulg ce a uitat să mai scrie…

GGEEOORRGGIIAA MMIICCUULLEESSCCUU

SPERANŢĂ ETERNĂ

De-ar tăcea doar o clipă vocea lumii

care m-asurzeşte

şi liniştea pământului de şi-ar înceta

alergarea dintre munţi

iar norii de şi-ar opri plânsul

din privirea celor neînţeleşi

în uitare de-ntrebări şi judecăţi amorfe

ce bântuie tăcerea

cer doar o clipă de tăcere

în vuietul mut al timpului ce piere

căldura soarelui viu să mă-mbrăţişeze

cu ochii-nchişi să sorb muţenia fizică

a vorbelor de pretutindeni

aidoma frunzelor de mai

ce-şi dorm balansul în zefirul ce-adie.

AANNTTOONN KKLLEEIINN

Eşti muza mea

Eşti muza mea şi-n fiecare clipă

Îmi dai aripi ce mă ridică

La nivelul trăirii tale

În visele de umbre şi mistere…

Eşti muza mea cu suflet cald

Şi ochii strălucind lacomi de iubire,

Spre paradis drum să ne deschizi

În visele de umbre şi mistere…

Eşti muza mea şi mereu te chem

În clipele de taină, neştiute

Ţie să îţi dedic vers după vers

În visele de umbre şi mistere…

Tu eşti parfumul

Tu eşti parfumul dulce al iubirii mele

Ce mă învăluie noapte de noapte

Când pe aleea paradisului mă conduci

În miracolul viselor noastre fierbinţi.

Tu eşti oceanul ce-mi mângâie privirea

Ocean care mereu spre larg mă cheamă

Şi cu valuri înspumate mă invită

În miracolul viselor noastre fierbinţi.

Tu eşti condorul, ce-n zbor cerul îl atinge

Mă prind de tine şi te rog rămâi cu mine

Să transformăm în clipe veacuri

În miracolul viselor noastre fierbinţi

Tu eşti şi veşnic ai să-mi fi marea iubire

Iubirea-i cât inima de mare

Pentru tine aştern aceste gânduri,

Slove care să-ţi bucure privirea.

Pe foaia albă pură ca iubirea,

Pentru tine scriu noaptea mii de rânduri.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 27

Că între noi s-aşterne depărtarea,

Distanţele făcând să crească dorul,

În suflet clocoteşte iar amorul

Şi-mi plânge fără tine fericirea.

Dorul meu spre tine acuma zboară

Şi gânduri îţi trimit acum solie.

Tu fă-mi din când în când o bucurie,

Scăpându-mă de viaţa cea amară.

Cu semnul tău fă inima să-mi cânte,

Că-n depărtare dorul nostru creşte,

Dar spre mine trimite azi o veste,

Că eu de azi nu mai găsesc cuvinte.

Ca semn trimite-mi, în dar, o sărutare,

Să-mi cadă ca un fluture pe gene

Şi te voi cânta astăzi în poeme,

Că iubire-i cât inima de mare.

AANNAA SSOOFFIIAANN

poate

e de vină acest octombrie

răsucit pe talerul balanţei

se caută un echilibru

în timp ce frigul atârnă

în mine cât mai mult

se aud trosnind parâmele

aici

înăuntru

acostează o brumă

apoi un geamăt de fluviu

mai trece câte-un strigăt

ori câte-o pasăre strivind aerul

îmi lipsesc ancore

Şi cuvinte încăpătoare

îmi lipseşti tu

băncile unei faleze

şi poate acel „te iubesc pentru că nu trebuie

să te iubesc"

lăsat la prova unui vapor

care urmează să plece...

IIUURRII IIUULLIIAANN LLOORRIINNCCZZ

Anotimpul naşterii mele

Îţi scriu astăzi mamă

rânduri culese din anotimpul naşterii mele

ştiu nici o mie de poezii nu te pot face mai

fericită

decât această zi de noiembrie

ţi-aş fi scris mai demult

necunoscută mi-a fost adresa ta

preţ de o tinereţe

sufletul meu te-a strigat

iar lacrima a tânjit după mângâierea

palmelor tale

am obosit mamă

drumurile tale mi-au crescut în tălpi

nu mai simt spinii uscaţi din cimitir

anotimpul ăsta

mă întoarce în timp

iar eu nu pot face nimic

decât să-ţi scriu aceste cuvinte

ca austru să ţi le sufle în ceruri

voi aştepta aici cuminte

în anotimpul naşterii mele

un picur de apă

sau un fulg de zăpadă

ca dar venit de la tine

CHEMARE

în toamna asta

nu au migrat cocorii

au rămas cu mine

fără teama anotimpului alb

mi-au descoperit în suflet

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 28

un al cincilea anotimp

priveşte-mă iubito

sunt o lagună plină

de aripi şi iubiri

vino şi tu

te voi primi

ca pe o pasăre albă

în toamna mea nesfârŞită

Semn de carte

un munte de cremene

stă ridicat

între respiraţiile noastre;

mi-am pus inima semn de carte

între paginile cărţii cu poezii triste

nedeschisă de tine…

nu ai fost altceva decât himera unei oaze

din mijlocul deşertului

buzele mele fripte de sete

căutau umezeala dintr-un sărut

am murit de mult iubito

fiecare ploaie căzută din cer

îmi udă mormântul

născându-mi în ceaţa ochilor

un curcubeu semnat cu numele tău.

ŞŞEERRBBAANN EELLEENNAA,,

Bucureşti

Comoara

E ruptă limba mea: felii, fâşii, bucăţi,

Pulsează vena ei cu mii de entităţi

Înghesuite cer să nască alte limbi

Şi Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o

schimbi?”

Balastul adunat e zi de zi mai greu,

Cuvinte noi se nasc din gură de ateu,

Comoara din adânc se-afundă sub gunoi,

Treziţi-vă români în ceasul de apoi!

Profetu-i izolat – icoana lui Haşdeu,

Am tras perdeaua nopţii cu Iorga-n empireu,

Ne-am renegat şi Jderii, uitând de Sadoveanu,

Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!

Estet în istorii – veacul Lovinescu,

Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui

Petrescu,

„Poemele luminii” filosofând cu Blaga,

Dar universul nostru îşi va pierde vlaga!

Ne vindecă în grai geniul Eminescu,

Emoţii se trezesc în noi cu Minulescu,

Copiii noştri, azi, de Creangă au uitat

Pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!

Corbul nici nu este pomenit în şcoli,

Coşbuc şi Goga mor acoperiţi de boli,

Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac:

„Doamne, iartă-i, dacă ei nu mai ştiu ce fac!”

Se-ntinează limba primită-n dar din rai,

Lumina-n tipare coboară şi de n-ai...

Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut,

Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 29

rubrică realizată de Stelian Ţurlea

Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi, poate cuprinde tot ce avem de spus.

Ioana Ieronim

Ioana Ieronim (pseudonim al Ioanei

Moroiu; 9 ianuarie 1947, Râşnov, judeţul Braşov)

este o poetă şi traducătoare. Este fiica Mariei

(născută Bărbulescu) şi a lui Mihai Moroiu, medic.

A absolvit Liceul Central din Bucureşti şi în 1970

Facultatea de Filologie, secţia limba şi litera-

tura engleză, a Universităţii bucureştene. Lu-

crează o perioadă la Uniunea Scriitorilor, este

redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

la revista Secolul 20, iar din 1992 până în 1996

funcţionează ca ataşat cultural la Ambasada Ro-

mâniei din Statele Unite. Este şef de depar-

tament la revista 22 (1997-1998) şi director al

Programului Fulbright în România (1998-2003).

Deşi a debutat în revista Luceafărul încă

din 1974, Ieronim tipăreşte primul volum de

versuri, Vară timpurie, abia în 1979. Este aici o

lirică graţioasă, cuminte, în descendenţă mode-

rat-blagiană: „Laudă zilei/largi preerii de singu-

rătate/mă înconjoară.//În zare/paşi anonimi

stârnesc/pulberile.//Eu fluier, încet-/pe un pe-

tec de pământ gol şi rotund / blânda iubire îşi

zornăie lanţul/aşteptând." Delicate până la des-

trămare, decupate caligrafic din epiderma rea-

lului, scenele (sau „panourile", cum li se spune în

carte) se hrănesc din picturalitatea sui-generis a

câte unui stop cadru: „Aici, aproape, o maşinărie

/ ca un dragon cenuşiu întinde gâtul / se repede

fulgerător / şi muşcă din pământ / [...] / O fată

trece cu paşi fragili, în coturnii la modă / printre

munţii sălbatic mirositori / răscoliţi din adânc -

/şi râde sus din cabina rotitoare / bărbatul cu

tricoul roşu: Love me / scrie pe pieptul lui - roşul

s-a întins puţin /în literele albe." Modic expre-

sive, textele se sprijină pe confesiunea indirec-

tă, suavă, evanescentă.

Aceleaşi elemente, modulate cu minime

variaţii în scenete lirice, se vor întâlni în Proiect de mitologie (1981) şi Cortina (1983), pentru ca

Eglogă (1984) să înregistreze (sub un moto ex-

tras din lirica lui Lucian Blaga), în mii de versuri,

povestea unei femei singure, trăind la ţară, cu

sonorităţi şi cadre ce leagă - fără o conştiinţă

explicitată în text a faptului - lumea lui G. Coş-

buc din Mama cu cea a Moromeţilor lui Marin

Preda şi cea din La Lilieci de Marin Sorescu.

Sfârşitul acestui veritabil roman în versuri face

prin rezumat, cvasididactic, racordul cu citatul

tutelar: „A fost o văduvă săracă, / După război.

/ Orăşancă era / şi a plecat să-şi crească fetele

/într-un sat din munţi./Cum a înţeles femeia via-

ţa străină?/Cum au înţeles-o oamenii pe ea? //

De un sfert de veac/apa trece peste întâm-

plările lor. /Apa care, / doar ea / vede totul."

Poeme (1986) şi Luni dimineaţa (1987)

revin la notaţia individuală în poetizări şi cali-

grafii corecte în marginea existentului abstract

sau concret, uneori forţate conceptual prin vagi

mimetisme de tip suprarealist sau prin suprali-

citări ale recuzitei tehniciste, pentru care poeta

are într-o prea mică măsură vocaţie.

Opera literară: Vară timpurie, Bucu-

reşti, 1979; Proiect de mitologie, Bucureşti,

1981; Cortina, Bucureşti, 1983; Eglogă, Bucureşti,

1984; Poeme, Bucureşti, 1986; Luni dimineaţa, Bucureşti, 1987; Triumful Paparudei, Bucureşti,

1992; ediţie bilingvă (Triumful Paparudei - The Fools Triumph), traducere de Georgiana Gălăţea-

nu Fărnoagă şi Sharon King, postfaţă de Gheor-

ghe Crăciun, Piteşti, 2000; Triumph of the Waterwich, traducere în colaborare cu Adam

J.Sorkin, introducere de Adam J.Sorkin, High-green - Northumberland (Marea Britanie), 2000;

Munci, zile, alunecări de teren, prefaţă de Alex.

Ştefănescu, Bucureşti, 2001; 41 poeme - 41 Po-ems, ediţie bilingvă, traducere în colaborare cu

Adam J. Sorkin, postfaţă de Dan Cristea,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 30

Bucureşti, 2003. Traduceri: Nils Petersen,

Strada Săndălarilor, prefaţa traducătorului,

Bucureşti, 1977; Joseph Conrad, Ţărmul refugiu-lui, Bucureşti, 1979; Simon Vestdijk, Călătorie în Jamaica, Bucureşti, 1980; Andrei Codrescu,

Alien Condor (Candoare străină. Poeme alese). 1970-1996, ediţie îngrijită de traducător, Bucu-

reşti, 1997.

- Ioana Ieronim, iată că, după mai bine de trei ani şi

jumătate, avem prilejul unui nou interviu pentru

Ziarul de duminică după apariţia la Contemporary Literature Press, în ediţie online, a volumului de

versuri în engleză Ariadne’s Veil, îngrijit de neobo-

sita Lidia Vianu, un volum de 41 de poeme. Poţi

prezenta pe scurt acest volum celor care nu-l ştiu?

- Volumul cuprinde o lirică asumat sentimentală,

traduce încercarea de a explora un orizont su-

biectiv. Poemele sunt aproape exclusiv o privire

înlăuntru, personală, un discours amoureux. Pen-

tru dureroase realităţi imediate, am folosit, în

timpul recent, forma de teatru. Când Lidia Vianu,

această scriitoare - şi editoare – de excepţie, a

numărat poemele din Vălul Ariadnei (ceea ce eu

nu făcusem), am descoperit o neaşteptată coin-

cidenţă: în volum sunt 41 de poeme, acest număr

prim, cifra care apare în bine-ştiutul descântec

„41 de bobi, 41 de fraţi, bine ştiţi, bine să daţi.”

Poezia, până la urmă, ca descântec... Cifra este şi

titlul unei cărţi mai vechi, una dintre ediţiile me-

le bilingve, în traducerea engleză a lui Adam Sor-

kin. Acolo numărul poemelor, 41, a fost, într-ade-

văr, ales cu intenţie.

-Intenţionezi să publici Ariadne’s Veil şi în româ-

neşte?

-Nu există lucru mai greu decât a traduce pro-

pria poezie. Asta o spun mulţi, o spun şi eu, care

am o mare plăcere de a traduce şi am ceva ex-

perienţă, în variate registre de transpunere. Am

reuşit, într-un timp oarecare, să cobor pe firele

poemelor înspre limba română şi să rescriu o par-

te din Ariadne’s Veil în cuvintele de acasă. Alt-

fel, mulţumită Lidiei Vianu, au fost lucrate tra-

duceri din tot acest volum, de masteranzii săi

care se specializează în traducere literară, la

Universitatea din Bucureşti - şi aceste versiuni

sunt în curs de finisare.

- Cum e să scrii poezie într-o altă limbă? Ai abordat

această temă într-un admirabil eseu apărut în

Poetry international, apoi în revista 22. Poţi spune

ceva şi pentru Ziarul de duminică?

- Încântată că ai descoperit eseul meu... Eu sunt

de fapt împotriva scrierii de poezie într-o altă

limbă decât cea maternă, fiindcă limba originară

este singura în care stăpâneşti toate nuanţele, în

care nu te poţi înşela (deşi...). Poezia este cea

mai complexă formă de expresie a unei limbi şi ai

nevoie de un instrument de înaltă fidelitate. To-

tuşi, trăim într-o lume globalizată, în care sun-

tem puşi deseori – şi chiar pe perioade lungi – în

situaţia de a vorbi o limbă străină. Mai ales en-

gleza, care este lingua franca, latina epocii noas-

tre. Cum spuneam în eseul menţionat de tine,

poezia, oricât ar fi ea de tăcută şi personală,

este o formă de comunicare, implică un tu (meta-

fizic sau fizic, singular sau plural, din afară sau

lăuntric, într-un glissando al implicitului şi expli-

citului). Experienţa mea de scris în engleză a

fost un tu cu care comunic în mod obişnuit în lim-

ba engleză. Sunt texte care au venit, eventual,

ca reacţie la un dialog sau la o lectură în limba

engleză. Ele şi-au găsit expresia spontană în

limba rostirii iniţiale, s-au întâmplat în limba de

comunicare, în respectiva geografie mentală.

- Mulţumeşti într-un text introductiv al amintitului

volum scriitorilor americani Sean Cotter şi Gene

Tanta. Au avut un rol în inspiraţia poetului?

- Ei nu au avut rol în inspiraţia volumului. Să

precizez că Sean Cotter este un distins specia-

list în traductologie şi promotor al literaturii

române în Statele Unite (recent a fost distins cu

un premiu pentru un volum tradus din Nichita

Stănescu), iar Gene Tanta, originar din Timi-

şoara, Fulbrighter în Romania până acum câteva

zile, se află în SUA din copilărie şi este un

interesant poet cu ecouri de tradiţie româneas-

că - precum şi un eseist pe teme de marea lite-

ratură a imigraţiei americane. Cei doi scriitori

americani au fost cei care au avut amabilitatea

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 31

să citească manuscrisul Ariadne’s Veil, la rugă-

mintea mea prietenească: aşa cum rogi prieteni

scriitori să citească manuscrisul unei cărţi îna-

inte de a-l trimite la un editor (eu fac asta în-

totdeauna şi în limba română, consider asta o

importantă lectură: valoroasă mai ales unde

punctează, eventual, propriile îndoieli). Cu atât

mai mult a fost cazul în situaţia în care am scris

poemele într-o limbă învăţată în adolescenţă.

Oricât de puţine ar fi sunetele/conotaţiile nedo-

rite în expresia mea englezească, vorbitorii na-

tivi pot detecta asta şi sugestiile lor sunt de

preţ. Pe Gene l-am asimilat la nativi. Mi se par

naivi cei care spun despre x sau y: ştie engleza

(ca limbă străină) la perfecţie. Să notez că o

parte dintre poemele volumului au fost văzute şi

de minunatul poet şi critic irlandez Dennis

O’Driscoll10, cel care s-a stins din viaţă prema-

tur. Cu puţini ani în urmă, el a fost oaspete în Ro-

mânia, la festivalul literar de la Neptun. Am in-

clus reacţia lui la lectură, într-un preambul al

acestei ediţii, ca semn de omagiu şi profund re-

gret pentru dispariţia sa.

- Spui, la un moment dat, sau personajele poeme-

lor spun: „who said we were Ariadne and The-

seus?” Cine suntem, de fapt? Trebuie să ne

regăsim în personajele poemelor?

- A existat un moment în care mi-am dat seama

că apelasem de mai multe ori la imaginea unui fir

al Ariadnei. Am (re)descoperit recent, scriind,

fascinaţia acestui mit întemeietor. Reconside-

rarea clasicilor este, întâmplător, un trend - şi,

desigur, mai mult decât un trend: o permanenţă,

o necesitate vitală (recent Saviana Stănescu a

susţinut un doctorat la Bucureşti pe această te-

mă). Dacă din subconştientul umanităţii noastre

originare au răsărit miturile, ele vor ilumina in-

finite faţete ale subconştientului nostru, câtă

vreme vom fi - dincolo de orice mode ale rela-

tivizării ori obliterării memoriei. Pentru materia

transcrisă de mine în acest volum, mitul Ariadna-

Tezeu, cu semnificaţiile lui mereu deschise, me-

10

Dennis O'Driscoll (n.1.ian.1954-d.24 decembrie.2012) a fost un

poet irlandez, eseist, critic și editor. Considerat a fi unul dintre cei mai buni poeți europeni ai timpului său.

reu insolubile, a funcţionat ca formă de trian-

gulare pentru a lămuri câte ceva din terenul pe

care încercam să-l descifrez.

- Un alt poem vorbeşte despre „poetry, our true

language”. Ce înseamnă acest limbaj? Că poezia

poate cuprinde tot ce avem de spus, cum declarai

cândva?

- Da. Poezia poate cuprinde tot ce avem de spus.

Şi poate nega ce am spus. În poezie cuvântul şi

tăcerea au valori echivalente. Poezia poate dez-

vălui şi ascunde şi iar dezvălui şi iar ascunde,

precum vălul Ariadnei.

- Biografia ta include mai multe profesii – redactor

de carte, jurnalist cultural, ataşat cultural, scrii-

tor. Te-ai fixat în vreuna?

- M-am fixat la aceea de scriitor, care a fost

permanentă, indiferent de câte absenţe îmi vor

fi fost impuse de viaţă, de circumstanţe. Orice

altceva s-a întâmplat, a avut şi o legătură cu

scrisul. Există, cred, un metabolism mereu viu şi

o tensiune ireductibilă între planul trăirii şi cel al

reflecţiei, al mărturisirii.

- Ce înseamnă să fii freelancer?

- Înseamnă că nu ai un serviciu, nu eşti în slujba

unei instituţii, nu ai un stăpân cu orar de la 9 a.m.

la 5 p.m., sau orice alt orar. Dar înseamnă că tot

timpul disponibil de la datoriile inevitabile ale

vieţii se dedică scrisului, într-o formă sau alta.

Şi CITITULUI, această infinită plăcere (cititul

liber şi capricios - ori lectura dedicată progra-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 32

matic unor proiecte proprii). Dar nu numai des-

pre cuvinte este vorba, ci şi despre alte bucurii

hrănitoare ale spiritului.

- De la distanţă, cum apare poezia românească

de azi? Poţi cuteza o caracterizare?

- Sunt foarte impresionată de poezia româ-

nească de astăzi şi de la distanţă, şi din apro-

piere. Ne înconjoară o varietate de stiluri, de

universuri creatoare substanţiale, de voci incon-

fundabile, din toate generaţiile. România poeziei

e astăzi o ţară excepţional de bogată. Nu ştiu

cum am proceda să existe şi o mai bună şcoală,

care să facă poezia şi literatura, artele în ge-

neral o prezenţă în viaţa mai multora. Când mi se

întâmplă să văd genul de comentarii despre poe-

zie care se pun în circulaţie prin şcoli (şi ine-

vitabil pe Google...), care se impun spre a fi repe-

tate papagaliceşte, mă cuprinde jalea: trebuie

multă fantezie, mult noroc, nişte calităţi cu totul

ieşite din comun, ca să se nască plăcerea şi înţe-

legerea poeziei în mintea şi sufletul unora foarte

tineri, o relaţie directă cu poezia - după ce li se

dau ca temă asemenea texte, de tip beton ar-

mat, drept explicaţie cu ton obligatoriu despre

„ce a vrut să spună poetul”.

- Până unde poate merge exerciţiul de „umilinţă

şi trădare” al poetului, în strădania sa de a sluji

lumea?

- Cum aş răspunde? Mă preocupă şi pe mine a-

ceastă întrebare. Pentru demersul creator, li-

mita n-ar trebui să fie decât cerul, cum se spu-

ne. Limitele sunt ale propriei vieţi, ale instru-

mentelor de lucru, ale ideilor prefabricate şi

prejudecăţilor pe care trebuie să încercăm să ni

le observăm, să ni le depăşim. Umilinţa creaţiei

aş considera-o în sens simili-creştin, ca valoare

pozitivă, de îndeplinire a unei misiuni, un meca-

nism în care răsplata se include în chiar gestul

dăruirii. Trădarea ar fi, poate, acel écart de la

ceea ce a fost statuat şi acceptat – trădarea ca-

re face parte din sensul creator ca desprindere,

locul pentru o fluturare de aripă. Puterea poe-

tului este din familia puterii celor fără putere.

Oricât de mică este audienţa pentru poezie, ea

pare vitală pentru sănătatea limbii şi spiritului, a

memoriei, a deschiderii clipei prezente, cea încă

nenumită. Eu cred, fără a putea dovedi, că poeţii

cu adevărat hrănesc acest lucru omenesc esen-

ţial, cuvintele. În vremurile noastre problema-

tice, cum le ştim, am văzut colegi neliniştiţi că ei

nu văd efectul constructiv, reparator, al rostirii

lor, al gândirii lor nuanţate. Decât să aştearnă

cuvinte în zadar, îşi spun ei, mai bine ar încerca

să găsească forme de ac-ţiune, care să aibă un

rezultat vizibil printre oameni. Aş zice că o viaţă

de om poate cuprinde mai multe feluri de a fi în

lume - şi nu ştiu ce să facă aici cu acest cuvânt,

trădare. Trădarea ar fi neîncrederea unui poet

în importanţa cuvântului, a poeziei, căci despre

asta vorbim - şi o falsă slujire, în oricare plan ne-

am situa, pragmatic sau ideatic.

PPOORRTTRREETT DDEE FFEEMMEEIIEE

Poartă o mantie neagră de catifea

un acord al tainei de ore târzii

Şi arcade

s-a fardat pe un singur obraz

căciula mare trasă pe frunte

braţele în fâşul etern albastru

ivindu-se din faldurile moi

cu o mică poşetă

sacoşă

cizmele încărcate de noroiul

cartierului nou

copilul pe lângă ea

între tarabele de

zarzavaturi

flori vopsite roşu, vernil, auriu

miere solară

cu surâsul ferit şi stăpân, de madonă

ea strânge într-un colţ de geantă

hârtiile scrise azi-noapte

le apară

de tentaculele umede ale ţelinei.

Ioana Ieronim

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 33

BBOORRIISS MMAARRIIAANN

II.. ZZddrroobbiittee ccăăttuuşşee

Pe uşa clasei a in-

trat un omuleţ, avea chelie

mică, lucioasă. Era noul profesor de muzică. Cel

vechi se dusese la cele veşnice, aşa se pare. Ne-a

împărţit nişte foi scrise de mână, apoi s-a apucat

să scrie pe tablă acelaşi text. De ce? Nu ştiu. Îi

tremura mâna de oboseală. Totul a ţinut cam o

oră, astfel că următoarea, de mate-matică a fost

suspendată spre enervarea profesoarei căreia îi

auzeam vocea ridicată pe coridor. Am citit, şi pe

hârtie şi pe tablă – „Zdrobite cătuşe în urmă

rămân/în frunte mereu muncitorii” …Neştiind

bine ce înseamnă cătuşe, mă gândeam la nişte

piese din lut pe care le zdrobeau muncitorii de

zor. A urmat muzica, era oarecum ameninţătoare,

pornită din durerea unui ocnaş, aşa mi se părea.

Am învăţat, ca orice copil de şapte - opt ani, până

când a început să mă înveselească. Au început să

circule şi poezii satirice pe aceeaşi temă. Iar la

bătaie, aŞa cum ne băteam noi mai des, fiind

clasă exclusiv de băieţi, bătaia, bătăliile pe „cai”

erau cele mai înălţătoare momente. Fiind o clasă

eterogenă, aveam colegi din toate categoriile,

uneori mânca bătaie clasa muncitoare, alteori

burghezia. Deşi nu aveam noţiuni clare asupra

termenilor, după haine ştiai care e mai de „jos”,

care nu. A urmat, după câţiva ani buni, „Te

slăvim, Românie, pământ strămoşesc/ mândre

plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc”. Portretul lui

Groza era la locul lui, imnul era altul. Suna mai

„paşnic”, semăna cu o cântare evlavioasă. După

alţi câţiva ani, Ceauşescu, mare reformator în

toate, a venit cu „Tricolorul”, un imn care chiar

mi-a plăcut. Nu înţeleg ce le-a venit „revo-

luţionarilor” să-l scoată. Probabil din cauza unor

versuri pe care „cârmaciul” cu ajutorul nepre-

cupeţit al bardului Adrian Păunescu (nu ironizez

poezia sa de valoare) le-a strecurat cu multă

„hohmă” în text. „Deşteaptă-te, române din

somnul cel de moarte/în care te-adânciră bar-

barii de tirani”, al lui Andrei Mureşan11 nu mi s-a

părut nepotrivit decât că are un aer vetust.

Muzica este puţin ameninţătoare, ca la „Zdrobite

cătuşe”. Apoi se ridică două întrebări (cine crede

că eu râd de imnul naţional, să nu citească de aici

înainte, eu nu râd, ci constat)- de ce somnul este

de moarte? Apoi – care barbari şi care tirani?

Barbarii erau năvălitorii cu bărbi, de obicei ne-

creştini, iar tiranii sunt conducătorii care în ve-

chea Eladă au adus şi lucruri bune cetăţii. O con-

tradicţie în termeni cum ar spune un filosof din

Cişmigiu. Mai mult, o colegă, de etnie turco-tăta-

ră era indignată, considerând că barbarii erau

otomanii sau tătarii, dar tătarii nu prea au barbă.

Iar tirani, de unde? Mai tiran ca Ţepeş a fost

vreunul? Uite aşa am parcurs eu, în paralel cu

propria biografie, evoluţia imnului naţional. Re-

gret că nu cunosc imnul regal. O fi mai bun?

BORIS MARIAN

11

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revo-luționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic în-treprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Bra-șovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un ră-sunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, ro-mâne!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălces-cu Marseilleza românilor. În 1990 Deșteaptă-te, române! a de-venit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mure-șanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Tele-graful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 34

GGEEOORRGGIIAANN GGHHIIŢŢĂĂ

IIII.. PPaaşşii ddee iiaarrnnăă 1

Felinarul de pe alee strecura prin geamul

jilav, o panglică de bronz care se culcase pe

covor. Mircea o privea din când în când cu gândul

aplecat la nimicuri, stând în picioare lângă calo-

riferul ce ardea fără odihnă încât smalţul său

părea un fard obosit de la oră la oră. Se găsea

de mult timp la fereastră, urmărind fulgii mari

de zăpadă, măriţi şi mai mult de lumina globurilor

atârnate de stâlpi, cum se aşterneau pe străzi.

Nu avusese o zi cum şi-ar fi dorit. Înce-

puse la un moment dat să se urce pe o pleoapă de

vis. Ţinea somnul între degetele uitate pe calo-

riferul ce-şi striga tristeţea într-un ecou infinit,

dar vocea zurbagie a unui câine îl făcu să tresară

imediat. Peisajul nopţii părea sărac fără oameni.

Străzile lipsite de furnicăria umană arătau ca

râurile secate de arşiţă, pe care se putea merge

pe prund. Ninsoarea nu-l ajutase deloc să treacă

mai uşor peste câteva ceasuri, oferindu-i o rentă

de plictiseală în monedă măruntă. Pe pânza ei,

luna cususe o pată diformă ce rânjea sub lumina

slabă a felinarului amorţit în rugăciune.

Teii din grădină fremătau uşor sub o

boare de vânt. Câte o maşină ici-colo se mai au-

zea trecând parcă abătută de această vreme

monotonă. Era trecut de opt. Luna îşi schimbase

poziţia, iar Mircea se regăsea încă nemişcat.

Simţea un mare foc secându-i corpul, o singu-

rătate şi o îngrijorare pe care n-o putea alunga

nimic. Mâinile îi tremurau ca într-o puternică e-

moţie. Refuzase să mai privească acea panglică a

cărei dispariţie o aştepta oftând. Îşi imagina

pentru moment că în curând va fi zi, că oamenii

vor invada iarăşi oraşul, iar el va trebui să se

piardă printre ei. Totul s-ar putea schimba, totul

ar putea ajunge altfel, mai bun şi mai revelator.

Cu puţin noroc, s-ar putea întâmpla aceeaşi to-

tală schimbare şi în el. Încercase de multe ori

să-şi vină în fire. Înţelesese curând că trebuie să

pună frâu acestui entuziasm, de care aflase câ-

teva cunoştinţe. Străzile acoperite cu zăpadă,

limpezirea aceea incredibilă a atâtor întunecimi,

năruiri şi murdării, îi dădea curaj. Deschisese şi-

fonierul larg. Îşi probă ţinuta de iarnă, îşi încer-

că un palton, făcând planuri în sfârşit pentru

ieşire. Îndată ce-a văzut însă închizându-se lu-

minile din blocuri, i-a fost peste putinţă să mai

lupte.

Ieşise însă. Începu să umble prin nin-

soare. Nu simţea frigul, nu-şi simţea nici măcar

pielea zdrobită. Inima îi bătea câteodată mai

puternic, a dor înnăbuşit. Îl străbătea atunci din

nou în minte şoapta ei, figura aceea puternic

luminată, ochii mari, râsul ciobit. Simţea ceva

rece, umed, pe obraji. Câţiva fulgi căzuseră, o-

prindu-se lin pe faţa sa. Ningea înghesuit, cu

fulgi grei ca în miezul iernii. Brazii pe lângă care

trecea miroseau ciudat, a bolniţă de munte, a

pom de Crăciun. „Dragul meu, bravo”; îşi aminti

deodată. Ciudat, amintirea acestor cuvinte nu-l

mai supunea, nu-l mai făcea să lăcrimeze. Totul

se prăbuşise, aşa simţea. Nici supunere, nici du-

rere, nici măcar jenă, nu mai era nimic acum. Se

brodi dintr-o dată într-un spaţiu puternic lumi-

nat. Constată că zăpada e colorată ciudat aici,

nemaiavând acelaşi miros cu cât se apropia de bi-

serica din faţa sa. Ardeau lumini verzi, albastre,

argintii. „Cred că e târziu”, se gândi abătut. Nu

ştia în ce parte a oraşului se află. Zări un taxi, se

îndreptă către el, dădu şoferului adresa, apoi se

trânti ostenit între scaune. „Dacă aş putea lăcri-

ma...” Nimic; nicio durere, nicio cugetare de rău.

O fantastică indiferenţă faţă de toţi şi toate.

Se gândi o clipă că va cheltui prea mult cu taxi-

urile. Se uita de câteva ori pe fereastră, dar nu

recunoscu nimic. Ningea tot mai puternic; ningea

fără vânt, cu fulgi mari, ca brazda retezată.

2

Ochiul acela nepăsător ce abia îl zărea

prin ceaţă, trebuia să-l suporte în majoritatea

nopţilor. Dacă el l-ar privi cu dispreţ sau mai

îngăduitor, şi tot ar fi fost un chin mai puţin

amar. Această privire cruntă, anostă, de om care

nu mai are nimic de aşteptat de la aproapele său,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 35

se înfigea adânc în tâmpla gândului său, rămâ-

nând acolo, frământându-l toată noaptea, dându-i

insomnii.

Se refugia treptat lângă o icoană, căci,

marele alb îl copleşi sub fluturarea valurilor de

speranţă. Îşi alungi puţin creionul, căutând orice

să nu se mai gândească la ea. Dezamăgirea era

prea mare, i se înfipse ca un pumnal în inimă, şi

toate gândurile vroia să le curme de îndată, dar

ceva îl reţinu să păstreze o continuitate a tur-

nurii iniţiale. I se părea că alunecă pe un covor

de dans. Se răsucea şi dansa totul în jurul său.

Era un dans şi un cântec molatic, crud, aşa cum

arcuşul viorii se zbătea pe coardele ei la trap.

Alunga imaginea ei deşartă, luminată doar de

zăpadă, sub cubea cerului de întuneric a căreia,

numai o singură linie se mişcă. Ea îşi făcu loc în

bezna nemărginită. Această imagine elucubrantă

ce-i înveli sufletul cu picături de lumină, semăna

cu o stupidă neizbutire. Se cutremura la fiecare

iluzie de mişcare şi fiecare pată mai gri decât

albul priveliştii de afară. Şiruri de imagini, în

toate chipurile, se interferau prin mintea sa, ca

vânturile la răscruci. În toate stăpânea ea.

Încerca să construiască ipostaze, gesturi

imprevizibile la multe din mişcările sale, lipsite

de lux, răspunsuri cu totul goale la inocenţa vir-

gină de orice intenţie în expresia cotidiană a

noutăţii lăuntrice. Sădea astfel în continua for-

mulă, sute de situaţii idilice, ori dramatice, pe

care se profilau umbre sinistre din afară. Îşi

aminti nopţile grele de insomnii care l-au lăsat în

urmă, năzuind stăruitor la constituirea unei sin-

gure imagini, la desemnarea amănuntului adevă-

rat, al închipuitei sale vieţi intime. Totul e stu-

diat îndelung, socotit bine, ales după o adâncă ju-

decată, de parcă ar fi un pictor pedant care ţine

cont de defectele cele mai rafinate, până la limi-

ta vederii.

Se imagina întins pe covor, cu ochii pier-

duţi în cepul râsului. Poziţiile corpului, cu toate

îndoirile sale, domneau în ochi. Îi lua mult să

socotească situaţia aceasta. Partea de sus a

corpului uşor aplecată pe spate, vârful sânilor ce

se odihneau pe pielea catifelată, mâinile sale

întâlnindu-se cu ei, el rămânând astfel în umbra

în care, firesc, numai dânsa îl putea scoate. Era

mult mai liniştit, căci nu îl mai chinuia aşa tare

acea idee cumplită de a nu o cunoaşte atât cât

trebuie. De teama asta pătrunzătoare vroia să

scape mai mereu. Ea-i perfora nopţile ca un cui,

ea-i înfigea în adâncul ei negru, praf de puşcă,

gata să fie aprins cu o simplă scânteie, năruind

asupra sa, într-o zdruncinare colosală, explozivă,

de lungi şi subţiri dâre de sânge, greutăţi de

cataclism, mase enorme şi întunecare, fierbinte

de lavă şi rece acru şi puturos de noroi subteran,

frica imensă că n-o va mai vedea poate niciodată

aşa cum s-a obişnuit.

Trebuia să se trezească de sub această

dărâmătură, interiorul e raţionamentul limpede

şi sănătos, ca un fir subţire de izvor, care pică şi

se prelinge, real şi răcoritor, mai dispare poate

după o piatră sau printre mărunte obiceiuri. Nu

trebuia să-şi dovedească neputinţa alegerii, dar

pentru asta trebuia să intre printr-un mărăciniş

de argumente, care îl sfâşia, îl sângera grav, îl

chinuia mai rău ca năruirea enormă a visurilor

sfioase şi seci de care credea că, în sfârşit, scă-

pase. Îi era sete de mântuire; vroia să ştie cum

poate fi pe-acolo, vroia să aibă oglinda cărărilor

pe care le poate străbate pasul ei maiestuos, pe

care le va bate piciorul ei scurt, divinul ei picior.

SSIIMMOONNAA AANNTTOONNEESSCCUU

IIIIII:: FFeettiiţţaa ccaarree ffuurraa cciirreeşşee

Nu ştiţi cine-mi fura cireşele? Nu aţi vă-

zut nimic ciudat în grădina mea? Am cireşul a-

cesta special de vreo câţiva ani de zile. Este un

cireş care face fructe de patru ori pe an: face

cireşe de iarnă, cireşe de primăvară, de vară şi

de toamnă. Cum vi se pare? Nu-i aşa că e grozav?

Poate credeţi, însă, că acesta este motivul pen-

tru care cireşul meu este special. A, nu. Asta-i

altă poveste. Cireşul este special din cauza feti-

ţelor-cireşe. Să vedeţi cum fac: culeg cireşele

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 36

de vară, le pun la borcan şi obţin nişte minunate

fetiţe-cireşe. Dar să nu încercaţi să faceţi asta

şi cu cireşele celelalte, cele de toamnă sau de

iarnă, pentru că nu veţi reuşi. Acum însă nu ştiu

cine-mi fura cireşele. Astă-iarnă, chiar după

Crăciun, când erau gata-gata să se coacă, au dis-

părut într-o noapte toate. Am mers pe la toţi ve-

cinii, întrebând: „nu aţi văzut nimic ciudat în gră-

dina mea?” Dar vecinii mei au ridicat din umeri:

- N-am văzut şi nu ştim...

Am ridicat atunci şi eu din umeri şi m-am

lăsat păgubaşă. Ce-o să fie? mi-am spus. Iarna a-

ceasta nu voi mai avea cireşe. Nu-i nimic, în fond.

Dar primăvara am păţit la fel. Tocmai când mai

aveam două-trei zile până la cules, hoţul cel ne-

ştiut a trecut într-o noapte şi mi-a lăsat cireşul

gol-goluţ! Am mers din nou pe la toţi vecinii:

- Nu ştiţi cine-mi fură cireşele?

Bieţii mei vecini au ridicat şi de data a-

ceasta din umeri, simţindu-se vinovaţi că nu mă

pot lămuri.

Doar n-o să-mi fure şi cireşele de vară,

pe care trebuie să le pun la borcan ca să obţin

fetiţele-cireşe! Gândul acesta m-a cam speriat.

Categoric, trebuie să dau de urma hoţului, înain-

tea culesului de vară! Şi... odată luată această

hotărâre mi-am simţit inima mult mai uşoară, do-

vadă că hotărârea era bună. Am trecut la treabă

imediat. Mai întâi am sunat-o pe vecina care cul-

tiva flori. Probabil că unii dintre voi o cunosc pe

această vecină a mea. Ea are straturile acelea de

lalele din care obţine fetiţele-lalele. Minunate

fetiţe! Politicoase şi mereu vesele, sunt aproape

tot atât de drăgălaşe ca si fetiţele mele cireşe.

Numai că lalelele vecinei mele nu înfloresc de pa-

tru ori pe an.

- Alo? Bună dimineaţa, am spus eu la

telefon. Pofteşte, te rog, la mine la o cafea.

Şi vecina cu lalele a sosit imediat. Price-

puse ea că se petrece ceva grav, pentru că de

obicei beam cafeaua împreună numai miercurea

sau când ploua. Am ieşit pe terasă, ca să o în-

tâmpin, aşa cum se cuvine atunci când îţi sosesc

musafiri. Vecina înainta încet pe alee, iar cei pa-

tru pisoi i se tot împleticeau printre picioare, îm-

piedicând-o la mers.

Nu vreţi să facem o mică pauză, ca să vă

povestesc despre grădinarii mei? Este vorba chiar

despre aceşti patru pisoi: doi ai mei, doi ai veci-

nei. Ei s-au ocupat de la bun început de tot ceea

ce a fost necesar pentru cireşul special şi pentru

lalelele speciale. Sunt foarte pricepuţi, vă spun!

Adevărul este că – până să aflu că sunt grădinari

– mi-au scos un strat de ceapă şi toţi morcovii.

Dar apoi am înţeles ce-i cu ei şi le-am dat de lu-

cru. Fetiţele-cireşe si fetiţele-lalele sunt foarte

legate de ei, şi întotdeauna merg să le ceară sfa-

tul când au probleme de ale lor, cireşeşti sau flo-

riceşti. De-ale fetelor vorbesc însă cu noi, cu ve-

cina şi cu mine. Iar acum am să vă spun un mare

secret: vă voi dezvălui numele pisoilor-grădinari.

Ei sunt: Oţ, Az, Ec şi Ut. Când le veţi spune prie-

tenilor voştri această poveste, vă rog să treceţi

sub tăcere numele pisoilor. Iar voi să veniţi într-

o zi pe la mine, la o ceaşcă de ceai, şi vă voi spune

de ce este aşa un mare secret.

În sfârşit, vecina se instală comod în ba-

lansoarul de pe terasă, cu ceşcuţa în mână, şi în-

cepu a sorbi gânditoare cafeaua.

- Să ştii, i-am spus, că mă cam tem. Hoţul

acesta care s-a învăţat la cireşele mele îmi dă de

bănuit. Precis că urmăreşte să pună mâna pe fe-

tiţele mele, dar probabil că nu ştie în ce anotimp

apar. Ce mă fac dacă vine şi la vară? Să fure

cireşele îi va fi uşor, dar habar nu va avea în ce

fel să le pună la borcane, iar bietele mele copile

vor fi pierdute!

- Mda, mormăi vecina. Îţi trebuie un plan.

Mă voi gândi în seara aceasta, în timp ce fac dul-

ceaţa din petale de trandafir, şi îţi voi da de

ştire.

Vecina mea făcea o dulceaţă din petale

de trandafir – o minunăţie! Fetiţelor le plăcea

chiar mai mult decât dulceaţa mea de cireşe (fă-

cută, bineînţeles, din cireşe de iarnă, primăvară

sau toamnă). Cu asta le hrăneam, cu dulceaţă, iar

de băut nu puteau bea decât compot de cireşe.

În fiecare săptămână, amândouă pregăteam dul-

ceţurile, apoi făceam schimb de borcane: un bor-

can cu dulceaţă de cireşe contra unuia cu

dulceaţă de trandafiri, ca să aibă fetele ce

mânca.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 37

Am mai rămas o vreme, tăcute, pe te-

rasă, privind la pisoii care curăţau cireşul de us-

cături şi la fetiţele noastre care se jucau în

grădină. Apoi vecina se ridică, îmi mulţumi fru-

mos pentru cafea, îşi chemă fetiţele-lalele şi

plecară cu toatele. Se apropia ora prânzului, şi

copilele ei trebuiau neapărat să intre în casă,

unde stăteau ascunse de ochii soarelui până la

apus. Abia atunci mai puteau ieşi, pentru o oră –

două. Altfel, razele mult prea fierbinţi de la

prânz le ofileau trupuşoarele plăpânde. Copiii

noştri speciali aveau nevoie de mult mai multe

îngrijiri decât copiii obişnuiţi, dar noi eram

fericite că-i avem.

Zilele curseră netulburate una după alta,

apropiindu-mă pe mine de nefericitul moment din

miezul verii când cireşele s-ar fi copt din nou. În

fiecare dimineaţă priveam la fructele foarte

micuţe şi verzi din pom, şi la fetiţele-cireşe din

anii trecuţi, care îşi legănau picioarele printre

crengi, păzindu-le. Gândul că este posibil să pierd

copilele din vara aceasta îmi făcea inima să se

strângă ca străpunsă de un cuţit.

Răspunsul de la vecina care cultiva flori

nu mă mulţumise. Ea propusese să începem ime-

diat să construim un turn de jur împrejurul po-

mului ameninţat, un turn fără ferestre şi doar cu

o singură intrare foarte mică, păzită cu străş-

nicie zi şi noapte. Dar cum era să fac aşa ceva,

când cireşul meu ar fi murit imediat, lipsit de lu-

mina şi dragostea soarelui? Nu! Trebuia să găsim

altceva. Dar timpul trecea iar eu, apăsată tot mai

mult de tristeţe şi deznădejde, nu reuşeam să

mă mai gândesc la nimic.

În noaptea care despărţea primăvara de

vară nu am închis un ochi, iar dimineaţa mă ho-

tărâsem deja: aveam să plec la o veche prietenă

a mea şi a fetelor: Căutătoarea de Scoici. Sfatul

ei mă mai ajutase şi în alte situaţii, şi eram

sigură că o va face şi de data aceasta. Mi-am

împachetat deci, la repezeală, periuţa de dinţi şi

ceşcuţa de cafea care îmi purta noroc, am dat

fetiţelor instrucţiuni pentru paza cireşului şi am

pornit-o spre malul mării, unde locuia Căută-

toarea de Scoici. Am îmbrăcat în frunzuliţe cu-

rate şi proaspete vreo cinci fetiţe-cireşe şi le-

am luat cu mine, gândindu-mă că fetiţele-perle

se vor bucura să-şi revadă o parte din prietene.

Pe Căutătoarea de Scoici o cunoscusem

cu multe veri în urmă, într-o vacanţă. Umplusem

plaja cu fetiţele mele cireşe, iar ceilalţi copii se

adunau întotdeauna în jurul nostru cu chiote de

veselie, încântaţi de pălărioarele roşii cu frunzi-

şoare verzi ale fetelor mele. Şi într-o dimineaţă,

chiar lângă prosoapele noastre întinse pe nisip s-

a aşezat Căutătoarea de Scoici. Mi-aduc aminte

că în anul acela aveam treizecişişapte de fetiţe-

cireşe, şi erau treizecişişapte de prosoape cu

dungi roşii şi verzi, frumos aliniate pe plajă.

Căutătoarea de Scoici mi-a zâmbit şi a spus:

- Frumoasă vreme! Copiii se vor bronza

repede. Sunt o căutătoare de scoici. Eşti în va-

canţă?

- Da, am răspuns, fără să pricep prea bi-

ne ce face o căutătoare de scoici.

Noroc că noua mea cunoştinţă, pricepân-

du-se bine să citească nedumerirea în ochii oa-

menilor, m-a lămurit repede:

- Suntem multe căutătoare de scoici aici,

pe malul mării. Noaptea, ieşim cu bărcile în larg

şi ne scufundăm în locuri ştiute de noi, ca să adu-

cem la suprafaţă scoici care fac perle. Vâslaşii

care conduc bărcile noastre sunt muţi, pentru că

niciun bărbat nu poate să ne privească în timpul

lucrului, înveşmântate în rochiile noastre albe,

fără să-şi piardă graiul pentru totdeauna.

- Ştii vreo zână? am întrebat, auzind-o

vorbind despre rochii albe şi vâslaşi muţi.

- Ei, zână! a râs Căutătoarea de Scoici.

Da’ de unde? Suntem nevoite să purtăm straiele

acelea când ne scufundăm, pentru că rechinii se

tem foarte tare de culoarea albă, şi ne lasă în

pace când văd rochiile fluturând agale prin apă,

în ritmul valurilor. Auzi, zână!

- Atunci, cu vâslaşii muţi ce este? Cine-i

blesteamă?

- Nu este vorba de blestem. Să ştii că

cei care doresc să devină vâslaşi, să conducă

bărcile şi să aibă grijă de noi acolo, în larg,

cunosc foarte bine soarta care-i aşteaptă, dar a

fi vâslaş este o mare onoare. Ei se simt mândri

atunci când Bătrâna Căutătoare de Scoici este

de acord să-i accepte pe una dintre bărci, şi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 38

pierderea graiului nu înseamnă nimic pe lângă

faptul că ei intră în graţiile Protectoarelor Mării.

- Protectoarele Mării? - am întrebat eu,

din ce în ce mai uimită.

- Ele sunt zâne într-adevăr. Dar tu chiar

nu ştii nimic? se miră de data aceasta Căută-

toarea de Scoici.

- Ştii, noi locuim tare-tare departe, am

încercat să mă scuz, pentru ca nu cumva să se

supere din cauza nepriceperii mele.

Uneori, oamenii se simt jigniţi dacă pari a

nu ştii lucruri care pentru ei sunt foarte impor-

tante.

- Cât de departe? mă întrebă Căutătoa-

rea de Scoici privindu-mă pieziş, probabil vrând

să afle cam cât de multe mai trebuie să-mi explice.

- A, departe, am zis. Am mers o zi cu

trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe

jos ca să ajungem aici.

Şi nu minţeam, pentru că eu nu pot minţi,

ca şi voi de altfel.

- Clar, mi-a spus atunci noua mea priete-

nă. Va trebui să-ţi explic eu totul. Fii atentă: ma-

ma mea a fost căutătoare, înţelegi?

- Da, am răspuns eu repede, bucuroasă că

am priceput uşor.

- Bunica a fost căutătoare, da? Deci fiica

mea va fi Şi ea tot căutătoare. Nici eu şi nici alte

căutătoare nu vom spune vreodată care sunt lo-

curile unde se află scoicile care dau perle, decât

numai fiicelor noastre, înţelegi?

- Da, sigur. Sunt atentă.

- Ei bine, în afară de această fiică pe

care o învăţ acum să se scufunde, mai am şi câte-

va fetiţe-perle, pe care le-am obţinut din scoici.

Ele sunt mult mai rare, şi de obicei trebuie să

aduci la barcă vreo zece – douăzeci de perle în

scoicile lor purtătoare, până să găseşti acea

perlă specială din care poţi obţine mai apoi

fetiţa. Anul acesta am ajuns la un număr de

douăzecişitrei de fetiţe-perle. Mi se pare că s-

au împrietenit destul de repede cu fetiţele tale

cireşe, mai spuse căutătoarea, arătându-mi cu un

zâmbet cum copilele mele cu pălărioare roşii con-

struiau castele din nisip alături de copilele ei cu

pălărioare sidefii.

Era un iureş şi o veselie, şi se amuzau aşa

de frumos împreună, de-ţi era mai mare dragul

să le priveşti!

Aşa am cunoscut-o pe Căutătoarea de

Scoici. Din ziua aceea, tot restul vacanţei, pe ni-

sipul auriu înşiram în fiecare dimineaţă trei-

zecişişapte de prosoape roşii cu dungi verzi şi

douăzecişitrei de prosoape sidefii, iar în mijlocul

acestui şir ne aşezam noi două, privindu-ne copi-

lele alergând prin apă sau construind castele.

Poate nu o să mă credeţi, dar am găsit-o şi de

data aceasta exact în acelaşi loc, la malul mării,

cu douăzecişicinci de prosopele sidefii alături.

Arăta ca şi cum nici nu ar fi plecat de acolo între

timp, doar că ştiam că nu era posibil să-şi fi pe-

trecut iarna pe nisip. Se vede treaba că mai ob-

ţinuse încă două fetiţe-perle de când o văzusem

eu ultima oară. A pus mâna streaşină la ochi şi

ne-a privit apropiindu-ne.

- Frumoasă vreme, a spus atunci când am

ajuns lângă ea. Dar nu-i cam devreme pentru o

vacanţă? V-aţi terminat treburile pe acasă aşa

devreme, anul acesta?

Fetiţele-cireşe au alergat imediat în mij-

locul grupului de fetiţe-perle, unde au fost pri-

mite cu mare bucurie, iar eu m-am aşezat lângă

Căutătoarea de Scoici, încercând să zâmbesc, că

să nu o sperii de la bun început. Dar nu cred că a

fost un zâmbet prea reuşit, pentru că vechea

mea prietenă s-a uitat brusc foarte atentă la

mine:

- Ce-ai păţit? m-a întrebat.

- Nu ştiu cine îmi fură cireşele, am spus.

- Care cireşe? Cireşele din care obţii fe-

tele?

- Până acum, nu. Mi-a furat cireşele de

iarnă şi pe cele de primăvară. Dar mi-e teamă,

foarte teamă, şi nu am găsit nicio soluţie care să

fie convenabilă şi să-mi rezolve problema. Ce mă

sfătuieşti să fac, pentru că într-o lună se vor

coace cireşele de vară? Nici măcar nu am aflat

cine-i hoţul.

Căutătoarea de Scoici se uită o vreme în

zare, la soarele care făcea apa mării aurie, şi la

mare, acolo unde ea se unea cu cerul. Apoi spuse:

- Mâine îţi voi spune cine este hoţul, şi ce

este de făcut, dar nu te voi putea ajuta să duci

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 39

treaba la bun sfârşit. Va trebui să te descurci

cumva.

- Îţi rămân datoare pe viaţă pentru sfat!

Cât despre restul, să nu-ţi faci griji: eu, fetele şi

cei patru pisoi nu vom avea somn, nici zi, nici

noapte, până când cireşul nu va fi salvat!

- Acum trebuie să plec, mai spuse Cău-

tătoarea, ridicându-se. Voi merge la Protec-

toarele Mării la noapte, şi trebuie să pregătesc

daruri pentru ele dacă vreau să capăt un răspuns.

- Mulţumesc, am mai apucat să spun, în

timp ce ea dispărea în spatele stâncii ce

mărginea plaja.

În urma ei, timpul părea că s-a oprit în

loc. Eram aşa de nerăbdătoare să-mi ştiu cireşul

în siguranţă, încât aveam impresia că ziua nu se

mai sfârşeşte. Într-un târziu se înnoptă. Am cul-

cat fetele iar eu am rămas multă vreme cu ochii

la stele şi cu gândurile dincolo de ele. Dimineaţa

m-a găsit cu ochii cam umflaţi, şi prietena mea,

Căutătoarea de Scoici, a ghicit de cum m-a vă-

zut:

- N-ai dormit deloc.

- Am dormit, am spus eu, dar pentru că

mă prinsese cu mâţa în sac am adăugat încet: un

pic, foarte puţin. Totuşi, am dormit.

- Bine, bine. Stai jos acum. Ascultă ce

veste îţi aduc de la Protectoarele Mării. Ele au

văzut în oglinzile lor fermecate pe hoţul care te

necăjeşte. Este vorba despre Femeia Pitică. Ai

auzit de ea?

- Nu, am spus, pregătită să aflu despre

această Femeie Pitică toate grozăviile lumii.

- Femeia Pitică nu-i o fiinţă prea blândă,

continuă Căutătoarea. Ea are răutatea ascunsă în

ochi, gata oricând să-i picure. La început, toţi au

crezut că are lacrimi în colţurile ochilor, dar

când lacrimile ei cădeau undeva, ardeau locul

precum acidul! Poate transforma o stâncă în nisip

fin cât ai clipi, iar din locurile înverzite, acope-

rite cu iarbă şi flori, rămâne doar un pumn de

cenuşă fumegândă, când îşi picură ea răutatea.

Dar – ca să afli toată povestea – am să-ţi mai

spun că Femeia Pitică nu a fost întotdeauna rea.

Bătrâna Căutătoare de Scoici îşi aminteşte cum,

odată, demult, ea era frumoasă. Era bună atunci

când era frumoasă. Dar într-o zi a îmbătrânit,

iar lumea din jur a început să-i spună Femeia

Pitică – în loc de Micuţa Doamnă – cum îi spusese

până atunci. Femeia s-a supărat, din cauza supă-

rării s-a urâţit, din cauza urâţeniei oamenii au

început să o ocolească, aşa că ea s-a înrăit. Pe

măsură ce trecea timpul, devenea tot mai rea,

până când s-a transformat în fiinţa care este

astăzi. Foarte puţini sunt cei care-şi mai amin-

tesc că ea a fost, cândva, frumoasă şi bună. A-

cesta este hoţul tău, a încheiat Căutătoarea.

- Dar de ce? am întrebat. De ce vrea ci-

reşele mele?

- De fapt, ar vrea câteva fetiţe. Se vede

treaba că începe să se simtă singură. Sau poate

este doar invidioasă. Oricum, Protectoarele Mă-

rii spun că a încercat totul cu cireşele furate pâ-

nă acum: le-a pus la borcane, a răsădit sâmburii

în grădina ei. Lipsite de dragoste însă, seminţele

nu au încolţit.

- Şi cam care sunt, exact, puterile aces-

tei Femei Pitice? Am vreo şansă în faţa ei, sau

totul este pierdut?

- Puterile îi sunt destul de mari, spuse

Căutătoarea de Scoici, mai ales că ea este foar-

te plăcută de către Furiile Marii, care o ajută

mereu. Dar nu deznădăjdui, pentru că are totuşi

un punct slab care ne-ar putea fi folositor: nici

ea şi nici Furiile Marii nu sunt prea deştepte.

- Şi ce am de făcut? am întrebat eu, pli-

nă de speranţă.

- Protectoarele Mării spun să dezrădă-

cinezi cireşul. Mută-l într-un alt loc din grădină,

iar pe vechiul loc plantează un cireş obişnuit, la

fel de mare, si să sperăm că Femeia Pitică nu va

observa diferenţa. Las-o apoi să fure cireşele o-

bişnuite şi să încerce tot felul de scamatorii cu

ele. Până la urmă, văzând că nu ajunge la niciun

rezultat, se va plictisi şi va renunţa.

- Bună idee! m-am entuziasmat eu, pentru

că ideea era cu adevărat strălucită. Mii de

mulţumiri, ţie şi Protectoarelor Mării! Transmi-

te-le din partea mea şi a fetelor mele mii de ple-

căciuni cu fruntea la pământ. Şi acum, am plecat!

Am făcut, deci, cale întoarsă – o zi cu

trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe

jos – ajungând acasă pline de praf şi obosite, dar

fericite că aveam în mâinile noastre soarta

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 40

viitoarelor fetiţe-cireşe. Am chemat imediat pi-

soii-grădinari şi le-am spus despre ce este vorba,

ca să ne putem apuca de treabă cât mai repede.

Pisoii m-au ascultat cu atenţie, apoi au zbughit-o

în grădină. Cred că ştiau ei ce este de făcut,

pentru că – până când ne-am spălat noi puţin – mii

Şi mii de furnici înconjuraseră cireşul cel special

şi săpau şanţuri de jur împrejurul lui. Cam pe la

miezul nopţii, şanţurile erau aşa de adânci încât

aş fi încăput toată, în picioare, în ele.

- Suficient, am spus. Acum intraţi sub

rădăcină şi ridicaţi pomul, toate odată.

Miile de furnicuţe purtară cireşul pe spi-

nările lor până în celălalt capăt al grădinii. Pisoii

prinseră a râde, pentru că pomul părea a luneca

de unul singur pe faţa pământului.

- Ei, v-aţi veselit? le-am spus. Unde-i ci-

reşul înlocuitor?

Pisoii îmi arătară spre poarta grădinii, de

unde se vedea venind spre noi, în acelaşi fel plu-

titor, un cireş identic cu cel mutat. Chiar erau

amuzanţi pomii aceştia alunecători!

Furnicuţele terminară treaba îndată, ve-

gheate de destoinicii mei grădinari. Când soarele

îşi desfăcea întâia rază spre pământ, cireşii erau

la locurile lor, furnicuţele se ascunseseră în mu-

şuroaie, iar noi pregăteam compotul şi dulceaţa

pentru masa de dimineaţă a fetelor.

Protectoarele Mării avuseseră dreptate.

Femeia Pitică a mai furat vreo trei ani la rând ci-

reşe, fără să observe nicio diferenţă, apoi a

renunţat. Recolta de fetiţe-cireşe din anul acela

a fost una dintre cele mai drăgălaşe. Iar vacanţa

ne-am petrecut-o, bineînţeles, pe plaja dintre

stânci. Fetiţele-perle au fost încântate de bor-

canele de dulceaţă de cireşe şi de petale de

trandafiri pe care le-au primit.

În fiecare an, douăsprezece borcane din

cele mari, frumoase, cu capace aurii, merg la

Protectoarele Mării.

CCRRIISSTTIINNAA MMOOLLDDOOVVEEAANNUU

SEMN DE CARTE

sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc

că am tăcut demult

am devenit atât de mioapă

încât îmi ţin ca melcul ochii

în vârful pixului cu gel

în jur miroase a cozonac cu mac

şi castane pocnind

pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni

Raskolnikov a adormit

pe raftul cel mai de sus al bibliotecii

nu pot povesti niciodată

despre degetele morţilor

bătrânilor paralitici

pruncilor avortaţi

despre inimă ca o cutie neagră

afumată pe dinăuntru de lumânări ieftine

nu vreau să aţipesc cu fruntea asudată

înainte să stea ploaia care

trece şuvoi prin sângele meu

m-am născut de multe ori dintr-o petală de

cireş

atât de albă

încât colţii lupilor flămânzi s-au înroşit la

rădăcină

Foto: Alex Ştirbu

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 41

EEUUGGEENN IIOONNEECCOO -- TTEESSTTAAMMEENNTT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău

încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin

când durerea este atât de violentă. Este aproa-

pe ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o de-

test dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un

somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam

peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să

le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea

violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am

spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Mi-e

greu să continui, din pricina acestui vid existen-

ţial. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva

prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i

văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva fă-

ceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut

timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea

goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza du-

rerilor, ci a acestui vid existenţial de care e pli-

nă lumea, dacă pot spune că lumea este plină de

vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în

această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poi-

mâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău,

mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gân-

desc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că

va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că „după", va

fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred

că forma lui Dumnezeu este ovală… Am fost

ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recu-

noştinţă. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum

se spune – de un mare număr de oameni cărora le

datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama,

care m-a crescut, care era de-o incredibilă tan-

dreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul

dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fu-

sese abandonată – după cum am povestit adesea

– de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia

mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au

constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără

ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi

scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea

operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii

mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi

unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua

ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York,

ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de

dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele

Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi,

cronicile literare engleze şi franceze. În plus, a-

ceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de

stânga, care crezuseră la început că eu însumi

sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau

de dreapta. Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu

soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul

de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă

distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola,

care m-a dat afară din casă, provocându-mă în

acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au

făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care

m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-

mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie,

ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o

pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte

ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la

unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adă-

post, am acum unul din frumoasele apartamente

din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată

de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de

către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela,

de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului

din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în

ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a

lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A

murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 42

unde nu a putut ajunge. A murit cu această

nădejde. Poate Dumnezeu este acela care m-a

ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am

fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la

Paris pentru că nu voiam să mă alătur comu-

niştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la

piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos

3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a aju-

tat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate efor-

turile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat,

apoi, de proprietarul meu din strada Claude

Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecu-

vânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un

biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era

poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preo-

ţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în

braţele Domnului. Şi astfel, din mână în mână, am

ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să

ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de

ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu ne-

linişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dă-

ruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru

mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În

ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am

reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele

Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt,

din păcate, ca omul acela despre care se spune

că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:

„Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea,

nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există

ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi

Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă

cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele

ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui,

cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta?

Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem

fiinţe care vor renaşte?

Lucrul care mă întristează poate cel mai

mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de

mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu

mine însumi, temporală şi supratemporală, tra-

versând timpul şi în afara timpului. Cu toate a-

cestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără

Dumnezeu. Nu apărem pe pământ pentru a trăi.

Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil,

creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lu-

me fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o

imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că me-

dicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate

mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea

sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în po-

fida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc.

Să-i restituie omului integritatea, în imorta-

litate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut

s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. În acelaşi

timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă

spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dă-

ruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a

retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi

vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în

Dumnezeu, pentru că eu cred în rău.

Dacă răul există, atunci există şi

Dumnezeu...

Pictură realizată de Nicolae Grigorescu,

naos, Mănăstirea Agapia

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 43

Khazarii de ieri Evreii de azi - Un popor

misterios

(După Dosare secrete privind războiul nevăzut al

evreilor sionişti cu românii)

O stranie poveste a fost mereu lansată

de-a lungul timpului de către evrei, relativ la în-

chipuita lor existenţă milenară pe teritoriul Ro-

mâniei, revendicând astfel un drept natural. O

astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei

de către imperiul roman cu populaţie evreiască

strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul

2002 de către Tesu Solomovici în lucrarea Ro-mânia Iudaică, lucrare sub forma a două volume

uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din

România, deci pe banii contribuabililor români. De

aici decurge ideea că evreii au o existenţă natu-

rală în România dinainte încă de naşterea po-

porului român. Ei bine, de aici mai este doar un

pas până la a spune că drepturile lor asupra teri-

toriului României sunt mai vechi decât ale noas-

tre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la

străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit

aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia

Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem

când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Ceva adevăr există în aceste afirmaţii,

ştiind că, - de exemplu, Triburile judaice ale

Khazarilor au pătruns prin secolele 8-9 pe teri-

toriul de azi al României, întinzându-şi Imperiul

şi aici, - însă povestea reală a fost extrem de

mult exagerată de către partizanii Sionismului.

Vă vom explica în detaliu cum stau lucrurile...

Teoria ascendenţei evreieşti asupra ro-

mânilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau

România Mare de mai târziu) a fost lansată într-

o serie de studii ale autorilor evrei încă de la ju-

mătatea secolului al XIX-lea şi prima jumătate a

secolului XX, pentru ca să revină în forţă la

începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii

românilor şi fără nicio reacţie din partea isto-

ricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum

90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în

şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria E-vreilor în Ţările noastre, dând replica necesară

unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau

Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879,

în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România: „Fără îndoială că un număr

mare de familii israelite au venit în provincia

dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor

împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-

au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de

vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele for-

mează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi

din România”. Astfel de fundamentări fără niciun

probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au

dorit lucrări de „rigurozitate ştiinţifică” ce se

publicau la momentele când evreii încercau să-şi

consolideze poziţia socio-economică din România,

ci nu de dragul adevărului ştiinţific. Provincia du-năreană Dacia, despre care scria Bluntschli, era

totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum

s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în

calitate de „colonişti″, punând armata chiar să îi

extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui

Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba

evreilor din România, deoarece afirma, în chiar

anul 1879, că familiile evreieşti sunt „cel puţin

tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”,

adică apărea chiar în vremea când evreii, năvăli-

tori peste români, revendicau „împământenirea”

de la tânărul stat român.

Nicolae Iorga, după ce enumeră toate

documentele în care este menţionată prezenţa

unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al

Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention

(Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formu-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 44

lează următoarea concluzie: „Astfel am ajuns la

[anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element

evreiesc aşezat în părţile noastre”.

Adevărul despre apariţia evreilor pe pă-

mânturile românilor a fost totuşi scris de ade-

văraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei.

Este vorba despre autorii istoriei Imperiului Khazar, numit şi Regatul Evreiesc, sau cele Nouă Tărâmuri ale khazarilor – popor barbar răspândit

în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la

mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca „evreu”

în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de

către aceste gazde spre românii din Moldova,

ulterior anului 1600. În limba română a fost

publicată traducerea remarcabilului studiu al lui

Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Kha-zarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard,

anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului

Iosif Constantin Drăgan).

O listă foarte mare de studii israeliene

(în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, fo-

losite ca surse de către evreul Koestler, conduc

la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actua-

lului stat Israel nu au nicio legătură genetică şi

rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi),

autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi

revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa

Israelul, în baza dreptului lor natural asupra ve-

chiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea

din sălbaticii khazari (numiţi şi askenazi), bău-

tori de sânge uman, popor fără cultură scrisă,

care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au în-

grozit două continente acum 1.000 de ani, prin

sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind

obârşia khazară a evreimii de astăzi este Abra-

ham N. Poliak, profesor de istorie medievală a

evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând

astfel legenda „poporului ales″, afirma A. Koest-

ler, prin cele două studii ale sale în limba

ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941

Editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreiesc în Europa (1951 Editura Mo-

ssad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării

sale, A. Poliak scrie că „Realităţile impun un nou

mod de abordare, atât a problemei relaţiilor

dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi

evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe

putem merge în considerarea acestei evreimi

khazare drept nucleu al marii comunităţi

evreieşti din Europa orientală [cu principal de-

buşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia – cei

care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Sta-

tele Unite şi în alte ţări, precum si cei care s-au

dus în Israel – formează astăzi marea majori-

tate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler

adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au

supravieţuit în lumea contemporană sunt de ori-

gine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales

khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile

Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci

din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei

se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor,

ungurilor si maghiarilor decât cu seminţiile lui

Abraham, Isaac şi Iacob.”

Înainte de a arăta pe scurt istoria a-

cestor barbari travestiţi în popor biblic, khaza-

rii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind

propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii nu sunt

evrei”.

„Sunt conştient de primejdia ca lucrarea

mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de

origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la

existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu

se bazează pe originile ipotetice ale poporului

evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abra-

ham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se înte-

meiază pe dreptul internaţional, adică pe hotă-

rârea luată de Naţiunile Unite în 1947. Îl în-

ţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în

faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne a-

mintim ca hotărârea luată de Naţiunile Unite se

bazează pe şantajul baronului bancher evreu

Rothschild asupra Marii Britanii, ca „evreii să îşi

primească patria înapoi”, adică pământurile Pa-

lestinei. Neexistând, însă, nicio justificare a pre-

zenţei actualei rase de evrei (khazari) pe te-

ritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insista cu

justificări fabricate la întâmplare şi noroc:

„Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor

Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar

fi iluziile nutrite de ei în această privinţă [că ar

fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 45

există de jure şi de facto [?]… împărţirea Pa-

lestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie

paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea

ce oferă justificarea etică pentru existenţa

legală a statului Israel. Dacă cromozomii popu-

laţiei sale conţin gene de origine khazară… e un

lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Is-

raelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă,

nu numai că NU justifică dreptul la existenţa

modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii,

cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice

pretenţie (a la Tesu Solomovici) de ascendenţă a

evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.

„Paradoxul” descoperit de aceste cerce-

tări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor

evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei

pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi re-

găsim ca cei mai mari conspiratori la adresa

tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic

războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi,

într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume

khazarii sau askenazii, care în anul 740 după

Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul,

deoarece le satisfăcea instinctele primitive, cri-

minale şi de jaf. Evreii khazari sau askenazi, tur-

comani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii

marilor afaceri din întreaga lume, a marilor fi-

nanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oli-

garhice ale lumii occidentale, sub identitate

evreiască.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii

aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi tri-

buri diferite, stabilite pe teritorii întinse între

Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepe-

le ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi,

ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din

Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar ar-

matele khazare făceau expediţii de jaf în Gru-

zia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în se-

colul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la

nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (de-

numită în epocă, Marea Khazară), fiind stăpânii

supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi

astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din

Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca

având feţele albe, cu părul mai ales roşu, flutu-

rându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi

firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi

identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Ma-

gog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de

fiare sălbatice, „care beau sânge de om”. Pri-

vitor la semnificaţia denumirii de „khazar”, cer-

cetătorii amintesc despre unele presupuse deri-

vate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc „ca-

zac”; cuvântul maghiar „huzar” (ambele de-

semnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau

cuvântul german „ketzer”, însemnând eretic, a-

dică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia

etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este

posibilă o apropiere istorică între aceştia.)

Cronica lui Priscus afirma apariţia kha-

zarilor pe scena europeană pe la mijlocul se-

colului al V-lea ca popor dominat de huni. Tot-

odată, împreună cu maghiarii şi alte triburi,

khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoar-

dei hune a lui Attila. Khazarii s-au aflat, într-

adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a tur-

cilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al

VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească „Re-

gatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi

bizantinii.

În anul 627 Statul Persan a fost de-

finitiv învins de către împăratul bizantin He-

racliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor con-

dusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la

campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a

obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu,

Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui kha-

zar. Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia:

Califatul Arab (de religie islamică sau maho-

medană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bi-

zantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul

Khazar (care era în căutarea unei identităţi

religioase personale), în primii douăzeci de ani de

la fuga profetului Mahomed la Medina în anul

622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cuce-

rească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să

încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit

(Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Impe-

riului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă

o piedică. Ca urmare a avut loc o serie de bătălii

interminabile între arabi şi khazari, din care

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 46

victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un

moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi

Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea

drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab.

O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit

însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste

munţi, spre casă.

Decizia khazarilor de a se converti la

religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter

politic, scopul principal fiind acela al unei

identităţi religioase diferite de cea a romanilor

creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor

concurenţi, cărora le era astfel stopată capa-

citatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În

altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adep-

ţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, con-

venea de minune unui neam războinic şi sângeros

precum khazarii. O cronică arabă nota: „Regele

khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui

Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape conco-

mitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi

alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însă, statul khazar a în-

ceput să decadă, decăderea sa fiind marcată de

repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu

falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui ro-

man de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii

donchihoteşti pentru „recucerirea Ierusalimu-

lui”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nu-

me Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că „naţiunea evreiască” este sin-

gurul mediator între Dumnezeu şi restul ome-

nirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele

vor fi supuse iudaismului.

Apariţia vikingilor rhusi (strămoşii ruşi-

lor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a

khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de

pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apro-

pie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au

aşezat strategic peste malul apusean al Donului,

ca tampon la năvălirile rhusilor. Schema a func-

ţionat vreme de aproape un secol, timp în care

relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns

tot mai mult, culminând cu două evenimente ce

au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost

înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii

instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoar-

de maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au

contopit cu maghiarii, modificând astfel carac-

terul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit

„mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încre-

dinţat conducerea militară a statului lor celor

trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la

mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât

maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în

maghiara de astăzi să existe peste 200 de

cuvinte de origine khazară.

Rhusii au reuşit în cele din urmă să dis-

trugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-

lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-

lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii

mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de

Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului

chiar pe teritoriul khazar. „Dar înainte şi după

ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe

lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate,

în cele din urmă contribuind la făurirea marilor

centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S. W.

Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habi-

tatul său istoric este concomitentă cu apariţia

celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Ţările Ro-

mâneşti sau spre centrul Europei a fost pre-

cedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor

khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei

meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe

o mare comunitate evreiască şi după cucerirea

oraşului de la khazari de către neamul rhus. De

aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase to-

ponime derivate de la „khazar” sau „jid” (evreu):

Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska

Voia, Zydaticze etc.

O situaţie mai specială au avut evreii

khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară

în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul

Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi

l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi „trufaş

în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se

creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras

II a emis, la presiunea supuşilor săi, „Bula de

aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 47

şefi, perceptori sau controlori ai monopolului re-

gal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea

edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste im-

portante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de

custode al veniturilor curţii regale, deţinută de

contele Teka, evreu khazar. Prin urmare, exodul

evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româ-

neşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul

al XIII-lea înconjurate de către o populaţie e-

vreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Ru-

sia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-

zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici

născându-se idişul, limbajul popular al evreilor

până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în

S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană

medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explica-

ţia constă în faptul că, din punct de vedere cul-

tural şi social, în Polonia medievală elementul

dominant l-au constituit germanii, populaţie imi-

grantă superioară evreilor khazari şi mai influ-

entă din punct de vedere economic şi intelec-

tual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor e-

vreu khazar) afirmă că, din punct de vedere

etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului

(„adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de tri-

burile turco-khazare de pe Volga (care formează

evreimea de astăzi), „Dar în acelaşi timp religia

lor exclusivistă generează tendinţa de a se

strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu

exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu

propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor,

cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial

impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau

ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre

deosebire de creştinism, budism sau mahomeda-

nism – implică apartenenţa la o naţiune istorică,

la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase]

evreieşti comemorează evenimente din istoria

lor naţională: exodul din Egipt, revolta macca-

beilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea

Templului.

Vechiul Testament este mai întâi şi întâi

naraţiunea istoriei unei naţiuni… „crezul ei este

mai degrabă tribal decât universal. Toate rugă-

ciunile şi toate riturile practicate proclamă a-

partenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod

automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi

istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Cre-

dinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani

de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe

plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi

îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea cre-

ează în mod automat ghetourile fizice şi cultu-

rale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-

o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este

vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţio-

nale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…”

A. Koestler evită să spună direct adevărul: „pse-

udo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o re-

ţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat

de a controla şi stăpâni întreaga omenire.

Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu

găsise nicio menţiune de element evreiesc aşezat

durabil „în părţile noastre”, iar cea mai mare

parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Ro-

mâne, cu precădere în Moldova, provin din evreii

khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia

primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de

dezrobire economică a cazacilor poloni din anul

1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii ceda-

seră treptat evreilor khazari întreaga activitate

de administratori şi încasatori de impozite,

aceştia devenind astfel exponenţii exploatării

celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat

însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii

evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la

Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura

unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scăpat de ma-

sacrul declanşat de cazaci.

Arthur Koestler

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 48

CCĂĂLLĂĂTTOORRIIAA CCĂĂTTRREE BBAABBAAJJII --„„ZZEEUULL””

ÎÎNNTTRRUUPPAATT

Nu este uşor să călătorească cineva prin

India. În general, călătoria într-o ţară străină

presupune dificultăţi legate de limbă, probleme

de comunicare, informaţii greşite furnizate

intenţionat de către unii localnici, fie din anti-

patie faţă de turiştii „bogaţi”, fie pentru că se

străduiesc să-i ţină cât mai mult la hotelul din

oraşul lor, fie pentru un alt motiv oarecare.

În India lucrurile erau încă şi mai com-

plicate. Aici autobuzele se umplu atât pe dină-

untru, cât şi... pe deasupra! Pe acoperiş se mă-

nâncă, se fumează, se doarme, iar dacă aceasta

se întâmplă la „etaj″, e lesne de imaginat ce în-

ghesuială cumplită domneşte în interiorul auto-

buzului.

Cu toate acestea, călătoria pe care am

întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Hima-

laya s-a dovedit una foarte lesnicioasă. În ciuda

dificultăţilor întâmpinate de-a lungul celor 800

de kilometri, se găsea întotdeauna un om care să

ne facă viaţa „uşoară″. De obicei era câte un

discipol de-al lui Babaji.

Când i-am spus prietenei noastre fran-

ţuzoaice, Kiki, că urma să ne reîntoarcem la New

Delhi, şi-a manifestat dorinţa de a veni şi ea cu

noi. Ne-am bucurat de preţioasa şi agreabila ei

companie. Aflând că mergem să-l întâlnim pe

Babaji, a încercat să ne avertizeze. Ne-a vorbit

despre diferiţi guruşi care exploatează căutările

existenţiale ale tinerilor. În general, atitudinea

ei era nu doar circumspectă, ci chiar negativă

faţă de guruşi. Această poziţie nu survenea ca

rezultat al unor prejudecăţi, ci al experienţei pe

care o acumulaseră ea şi alţi prieteni apropiaţi

de-ai ei. Ne-a povestit chiar şi câteva păţanii de-

ale prietenilor săi. Iată, pe scurt, una dintre ele:

O prietenă avea un guru care trăia un-

deva în nordul Indiei, însă îşi formase un grup de

discipoli în Europa. Nu era vreun „mare guru″,

precum Rajneesh sau Maharadji, dar avea şi el

ucenici care îi trimiteau scrisori şi îi cereau

sfaturi legate de problemele cruciale ale vieţii

lor. Acesta le răspundea şi medita pentru ei.

Elevii aveau obligaţia să-i trimită regulat bani,

fapt care îi permitea să nu muncească şi să

trăiască foarte confortabil. Această tânără îi

devenise discipolă, şi în scurt timp... amantă,

pentru câteva luni. La capătul acestei perioade,

în care a întreţinut şi relaţii sexuale cu el, tânăra

s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura

şi exploatarea căreia îi era supusă, şi l-a părăsit

pe individ. S-a străduit apoi să-i ferească de a-

semenea capcane pe alţi tineri care veneau din

Apus sub imboldul unor sincere căutări, rela-

tându-le experienţa ei.

Îmi închipui că tânăra respectivă va fi

auzit deseori răspunsul pe care şi noi obişnuiam

să-l dăm pe atunci: „Da, există şi astfel de

impostori, însă gurul nostru nu aparţine unei

asemenea categorii″. De altfel, exista în noi un

orgoliu camuflat, care se manifesta prin convin-

gerea că noi nu suntem naivi şi nu ne putem în-

şela. Ne socoteam capabili să recunoaştem cu

uşurinţă un pseudo-guru. Îi consideram pe cei

păcăliţi nişte simpli ignoranţi, lipsiţi de inte-

ligenţă.

Fetele au încercat de două ori să cum-

pere bilete pentru tren şi n-au reuşit! Aceasta ni

se întâmpla pentru prima dată. Cu trenurile nu

mai avusesem probleme niciodată în trecut.

A treia oară am mers cu toţii împreună.

Nu reţin cu exactitate care era problema, însă

îmi amintesc că aşteptam în faţa ghişeului, că

funcţionarul nu avea dispoziţie să ne ajute, că în

spatele nostru se formase o coadă care ne

presa, iar noi nu puteam lua biletele. Am ieşit din

rând şi aşteptam, dezamăgiţi şi enervaţi. Rămă-

seserăm fără replică! S-a apropiat atunci un

indian care vorbea bine engleza şi ne-a indicat în

detaliu ce trebuia să facem.

Un sfert de oră mai târziu, aveam bile-

tele în mână! În discuţia de mulţumire care a

urmat, acel om ne-a dezvăluit că şi el era discipol

al lui Babaji, şi chiar ne-a dat informaţii mai con-

crete despre autobuzul pe care aveam să-l luăm

din New Delhi. Astfel s-a rezolvat o problemă

care apăruse acolo unde nu o aşteptam, soluţio-

nându-se la fel de neprevăzut precum se şi ivise.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 49

Am demarat călătoria neîntreruptă către New

Delhi. Seara, în somn, îi auzeam pe vânzătorii de

ceai strigând cu putere în fiecare staţie: „Ceai...

Ceaai... Ceaaai...“. Mă aflam într-o stare de agita-

ţie şi de hipersensibilitate nervoasă.

„Să fie oare chiar Babaji?″ Nu excludeam

deloc această posibilitate. Minunile pe care le

văzusem în Sfântul Munte prin bătrânul Paisie,

dar şi diversele fenomene inexplicabile care mi

se întâmplaseră la Mind Control, precum şi cele

de la cursurile de yoga sau de hipnoză, insti-

tuiseră înlăuntrul meu certitudinea existenţei

lumii spirituale. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin în

această privinţă. Totuşi, prezenţa unui zeu

întrupat, aşa cum pretindeau adepţii lui Babaji,

nu era un lucru tocmai uşor de acceptat! Pe de o

parte, părintele Paisie spunea că în cosmos

există două puteri, Dumnezeu şi Diavolul; depin-

de cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte,

concepţia hinduismului postula că toate puterile

au aceeaşi sorginte, numai forma diferă, sursa

fiind unică şi comună. Şi, bineînţeles, hinduismul

şi în special yoga ar fi expresia cea mai adecvată,

cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu

Hristos?

Monahii yoghini îmi răspundeau că era un

mare guru, iar ultimul său ashram s-a aflat în

Himalaya, unde şi murise, după evenimentele din

Palestina. Alţi yoghini Îl aşezau mai sus: Hristos

ar fi fost una dintre cele nouă încarnări ale lui

Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji.

Apoi, îmi aminteam cuvântul pe care mi-l

spusese un egumen în Sfântul Munte, cu luni de

zile înainte de a pleca spre India. Pe atunci nici

nu plănuisem încă să merg în India. A venit în

trapeză, unde luam masa singur, şi am schimbat

câteva cuvinte. La un moment dat, fără nicio

legătură cu contextul discuţiei, mi-a zis ca din

senin: „Uite, noi îţi spunem că suntem cu Hristos,

şi cu El vrem să te unim. Ceilalţi cu cine sunt, cu

cine vor să te unească?“. De ce să-mi fi adresat

aşa, fără nicio legătură cu restul convorbirii, a-

ceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dum-

nezeu?

Vorbele acelea îmi produseseră o impre-

sie puternică şi rămăseseră înmagazinate undeva

în memorie. Acum, sosise clipa ca ele să iasă din

nou la suprafaţă. Cu adevărat, ce este acest

Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? Avatar? Ce

înseamnă „mag”? Ce este magul? Prin ce diferă el

de sfânt? Minuni face unul, minuni face şi

celălalt. Cine spune adevărul? De partea cui stă

dreptatea? Tuturor acestor întrebări trebuia să

le dau un răspuns. De altfel, pentru aceasta

venisem în India, să văd lucrurile de aproape şi

să iau o hotărâre. Mă dusesem în Sfântul Munte,

iar acum ajungeam în India, tocmai pentru a avea

acea perspectivă completă care să-mi permită

să-mi clarific toate nedumeririle în cunoştinţă de

cauză, prin experienţă nemijlocită. Voiam să dau

fiecărei variante a acestei alternative şanse

egale.

La Delhi am rămas într-un bungalow lângă

autogara centrală. Pe dinafară arăta destul de

prezentabil. Era scump, 15 rupii, în vreme ce la

hotel dădeam 5-6. Ne-am hotărât să rămânem

aici, până vom porni spre Haltvani, un orăşel la

poalele Himalayei.

Când am mers să cerem cuverturi pentru

saltelele mizerabile, proprietarul ne-a spus că

vrea 5 rupii pentru una „extra”! Am cedat până la

urmă şantajului. Când le-a adus, ne-a fost scârbă

să le şi apucăm: erau pline de murdărie cleioasă.

Ne-am resemnat la gândul că le vom pune

deasupra sacilor de dormit. La hoteluri utilizam

totdeauna sacii de dormit, datorită mizeriei.

Întindeam sacii pe paturi, şi aşa ne culcam. Era

aproape ca în deşert: ziua foarte cald, iar

noaptea frig.

La puţin timp după ce am stins lumina, am

auzit-o pe H. zbierând şi am simţit ceva ca o

pisică păşind peste picioarele mele. Între timp

cineva a reaprins lumina. În cameră intraseră

cinci-şase şobolani uriaşi, cât pisicile, şi se

plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se

speriau deloc; aruncai cu ghetele după ei, şi te

priveau indiferenţi. În acea noapte am „dormit″

cu un ochi deschis, încremenit de frică. Puteau

să ne mănânce vreo ureche sau vreun nas. A fost

o experienţă dezgustătoare!

În dimineaţa următoare, ne-am dus la

autogara centrală. Pretutindeni în India

întâlneşti mulţimi interminabile de oameni, dar

acolo domneau o înghesuială şi o forfotă de ne-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 50

descris. Existau multe ghişee, multe peroane, iar

autobuzele erau inscripţionate numai în hindu (o

formă de sanscrită, asemănătoare chinezei). Nici

vorbă de inscripţii în limba engleză. Am încercat

fără succes să găsim un birou de informaţii. În

cele din urmă, am reuşit să localizăm peronul.

Dar cum puteam recunoaşte autobuzul? Auto-

buzele se succedau într-un ritm ameţitor, unele

ajungând cu întârziere, unele mai devreme, iar

altele chiar fără niciun fel de inscripţie. Şi asta

era departe de a fi totul... îndată ce se îndrepta

vreun autobuz spre peron, cât încă se afla în

mişcare, un buluc de indieni năvălea în jurul lui,

căţărându-se pe geamuri şi pe uşi şi aruncând

înăuntru boccele cu lucruri. Când autobuzul se

oprea, era deja arhiplin... Nu numai înăuntru, ci şi

pe acoperiş! Iar eu stăteam cu bagajul şi mă

întrebam dacă nu cumva acela era autobuzul pe

care trebuia să-l luăm, în timp ce prietenele mele

căutau şi ele, întrebând în stânga şi în dreapta.

Ni se spusese că sunt două-trei autobuze pe zi,

astfel încât venisem de dimineaţă tocmai ca să

reuşim să plecăm.

În aceste condiţii, însă... ne-am împot-

molit. Mi se părea imposibil să pătrundem în inte-

riorul autobuzului, de unde se procura şi biletul.

Dar în vreme ce mă gândeam la toate acestea, s-

a apropiat de mine un indian si mi-a oferit soluţia

pe tavă: ne va lua el cu un taxi până la o anumită

staţie intermediară, şi de acolo, după ce între

timp vor fi coborât mulţi dintre pasageri, vom

putea continua drumul cu autobuzul. Le-am stri-

gat pe prietenele mele. Am intrat şase persoane

în taxi şi am plecat. Pe drum, am aflat în timpul

discuţiei că şi acest indian îl întâlnise pe Babaji.

Era discipol de-al său!

Într-adevăr, am prins undeva pe traseu

ultimul autobuz din acea zi către Haltvani. Era

începutul după-amiezii. Am intrat în autobuz, am

găsit chiar locuri libere şi ne-am desfătat de

priveliştea Indiei. Lângă mine şedea un ins de

bună condiţie socială. Sub aspectul religiei, era

sikh. Un om serios şi cultivat. Am început o

discuţie din care am aflat multe lucruri despre

viaţa socială a indienilor. Pe parcursul drumului,

care a durat multe ore, a fumat de două-trei ori

haşiş fără ca cineva să se mire sau să se arate

deranjat. Trecând timpul, l-am întrebat la ce oră

crede că vom ajunge la destinaţie. „În jur de ora

3 noaptea”, mi-a spus. Am rămas uimit: încă o

dată informaţiile noastre se dovedeau greşite.

Aveam aşadar o problemă. Ce vom face

într-un oraş necunoscut, printr-o mulţime de va-

gabonzi, cu toate instituţiile şi magazinele în-

chise, cu poliţie practic inexistentă, în vreme ce

noi constituiam pentru tâlhari... o adevărată deli-

catesă. Trebuia să nu atragem în niciun fel aten-

ţia, să trecem cu totul neobservaţi. De obicei,

însă, autogările sunt filate. Aşadar, situaţia era

dificilă! Efectuasem câteva plimbări nocturne

prin New Delhi şi aveam o imagine despre viaţa

de noapte în India. În plus, mai erau şi cele două

fete împreună cu mine... Mă cuprinsese o foarte

accentuată îngrijorare.

În cele din urmă, ne-am dovedit iarăşi

norocoşi. Când am ajuns, în autogară se afla

foarte puţină lume, iar noi nu cunoşteam nimic

altceva în afară de numele unui hotel; îl spuneam

rişcarilor cu biciclete, dar niciunul nu părea că l-

ar cunoaşte. În final, i-am spus unuia dintre ei

numele Babaji şi mi-a confirmat că înţelege. Ne-

a transportat pe nişte uliţe întunecate şi ne-a lă-

sat în faţa unei case, zicând: „Babaji“.

A ieşit un tânăr politicos, pe jumătate a-

dormit. Ne-a cerut un preţ piperat, am acceptat

şi... ne-am culcat.

Dimineaţa am avut ocazia să discutăm din

nou cu tânărul, căruia prietenele mele i se plân-

geau din cauza preţului. Era şi acesta discipol al

lui Babaji. Chiar gurul îl însărcinase cu această

îndeletnicire, de a le oferi găzduire vizitatorilor

care veneau cu intenţia să-l întâlnească. „De mul-

te ori”, mi-a spus, „simt prezenţa gurului. Ne vi-

zitează aici. Există un miros caracteristic atunci

când vine aici.”

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de

nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de

ani; nimeni nu ştia de unde venise, nimeni nu-l mai

văzuse înainte. Îl descoperiseră nişte ciobani. De

40 de zile şi nopţi medita. Când a deschis ochii, o

întreagă mulţime se adunase deja în jurul său. L-

au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji″.

Au râs cu toţii, fără să-l creadă. S-a retras în

munţi, în vechiul templu, şi peste puţin timp au

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 51

început să vină yoghini din diferite zone, guruşi

de prestigiu care l-au recunoscut după câteva

semne pe care le avea la picioare ca fiind încar-

narea lui Babaji, şi i s-au închinat.

Apoi au început să se strângă primii dis-

cipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea,

primind mulţi străini care veneau să-l vadă. Mai

târziu am stat de vorbă şi cu tatăl tânărului,

care era un fanatic susţinător al principiilor hin-

duismului.

Mi-a atras atenţia faptul că aveau atâr-

nată într-un loc foarte expus privirilor o icoană

reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului. Era

în stil renascentist şi îl înfăţişa pe înger oferind

crinul Maicii Domnului.

Părea straniu! Să fi fost vorba de o sim-

plă politeţe faţă de vizitatorii apuseni? Nu cum-

va încercau să insinueze că, aşa precum s-a în-

trupat Hristos, tot astfel şi Babaji este Dum-

nezeu încarnat? În spatele gestului de a expune

această icoană am recunoscut din nou concepţia

potrivit căreia toţi suntem una. Babaji, Hristos,

sunt de fapt acelaşi lucru! Eu însă nu eram con-

vins în privinţa aceasta. Căutam cu asiduitate...

Orăşelul avea o populaţie numeroasă.

Pentru nivelul Indiei, care este suprapopulată, el

putea fi însă considerat mai degrabă un sat. Un

sat aflat sus, pe Himalaya. De la el mai departe

nu existau mijloace de comunicaţie. Trebuia să

găsim un mijloc oarecare de locomoţie pentru a

ajunge cu încă 10 kilometri mai sus, în munte.

Acolo drumul se oprea, şi ar fi trebuit să mer-

gem pe jos, pe cărare, până la templul vechi, alţi

7 kilometri de-a lungul albiei unui râu.

Am ieşit aşadar în căutarea unui taxi.

Toţi cereau preţuri exagerat de mari! Atunci s-a

apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani:

- Mergi la Babaji? a întrebat.

- Da, i-am răspuns.

- Vrei să mergem împreună? a întrebat

din nou.

- O.K., am răspuns, bucuros de acest

neaşteptat ajutor.

Am început să căutăm împreună un mijloc

de transport, autoturism sau orice altceva. De

fapt, el vorbea şi eu îi ţineam companie. Era un

om foarte bun. Am înţeles repede că eu con-

stituiam o problemă. Prezenţa mea ridica preţul.

I-am spus: „N-are importanţă, eu şi prietenele

mele vom plăti mai mult”. N-a acceptat însă o

asemenea propunere.

În cele din urmă s-a găsit o camionetă, în

interiorul căreia ne-am înghesuit vreo 10 per-

soane, şi astfel am început să urcăm drumul în-

gust de munte.

Datorită acestui om am găsit camioneta;

şi el ne-a ajutat tot de dragul gurului.

În felul acesta a fost depăşit şi ultimul

obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte

ori am întâlnit vreo problemă pe care n-o puteam

rezolva şi care punea serios în pericol însăşi con-

tinuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un dis-

cipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest

lucru ne impresionase cu adevărat şi ne crease o

atracţie pozitivă faţă de Babaji; se năştea deja

un sâmbure de entuziasm şi de credinţă în ca-

pacităţile „neobişnuite″ ale acestui guru.

Fragment din

Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie de Dyonysios Farasiotis

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 52

DDUUMMIITTRRUU IISSTTRRAATTEE RREEŞŞEEŢŢEEAANNUU,,

Buzău

MMâânnttuuiirree pprriinn ssccrriiss

În vremurile de acum, care nicidecum nu

sunt cele din urmă, mai degrabă sunt un început

timid al sfârşitului. Harul, adică talentul cu care

Dumnezeu l-a înzestrat pe scriitor, trebuie mai

curând ascuns, întrucât truda de a-l înmulţi, nu

se deosebeşte de a nebunului care divide râmele

scoase cu cazmaua din gradină pentru ca specia

lor să-şi înmulţească exemplarele.

Florentinul Giovanni Papini ar fi vrut să

ştie care din cărţile sale este pe placul lui Dum-

nezeu, de parcă acest scriitor mic-burghez s-ar

fi nevoit cu gândul deasupra colii de scris, ase-

meni unui călugăr îmbunătăţit prin rugăciunile şi

mătăniile făcute în faţa icoanei.

Să fi urmărit el, în ascuns, nu gloria ce o

împrăştie timpul cu uşurinţă, ca pe fulgii de pă-

pădie, ci mântuirea? De fapt, doar un nebun ar fi

citit şi scris până la orbire numai pentru a epata,

de a face pe placul acestei lumi căreia în veci nu-

i poţi intra în voie! Opera sa e o încercare dis-

perată tocmai pentru a elucida lumea ca pe o

problemă sâcâitoare, un fel de spin sub coasta

divinităţii. A se observa că florentinul nu şi-a pus

întrebarea dacă e pe placul Creatorului. Sau gena

care poartă harul, talentul, cum l-am numit mai

sus, nu a fost strecurat în fibra creaturii din lut

în momentul când Dumnezeu dansa de bucurie că

şi-a materializat visul. Pentru că nu-i o fericire

să fii posesorul talentului. Din pricina lui eşti

văzut din afara ta de parcă ai purta cu mândrie

„cocoaşa".

Din nicio evanghelie nu reiese dacă Iisus

a fost sau nu fericit. Personal cred că a cunoscut

emoţiile fericirii în ziua când a scris cu degetul

un semn pe nisip, iar vântul păcătos i-a acoperit

slova. A poruncit furtunii de pe mare să înce-

teze. De ce o fi îngăduit vântului să-i şteargă, pe

vecie, holograma?

Cercetând amănunţit opera unui scriitor,

descoperi că şi el a fost şi este tot un fiu rătăci-

tor al lui Dumnezeu. După ce şi-a finalizat o par-

te din creaţie se poate spune că a cunoscut o

parte din oboseala trăită de Creator!? În cazul

când scrisul este pe placul divinităţii, scriitorul,

dispreţuit de cele mai multe ori de semenii săi,

ar urma să fie îndrumat spre drumul pavat cu

îngeri şi care duce până sub talpa ocrotitoare a

lui Dumnezeu?

E nemaipomenită ideea ca un Stăpân al

Universului să fie înconjurat numai de scriitori

care, după un târâş pe coate şi genunchi printre

cioburi, ajung să cunoască virtutea absolută! Mă

tem să nu genereze cumva mult râvnitul habitat

divin o încremenire veşnică a gândirii şi să ră-

mână ca organ vital doar ochiul care contemplă la

nesfârşit, nu Înţelepciunea, ci Măreţia divină.

Pentru Scriitorii scârbiţi de obstacolele puse în

calea creaţiei lor cât sunt pe pământ, a con-

templa astrul divin ar fi ca atunci când eşti dus

să savurezi cu privirea aurora boreală după ce,

mai întâi ai fost pus în cămaşa de forţă.

***

Numai că scriitorii sunt foarte obraznici;

răsplătiţi cu nemurire, vor să fie descompuşi prin

prisma creaţiei lor în culori nevisate nici de

Creator. Iată o motivaţie serioasă care să facă

neplăcut scrisul în ochii divinităţii. Că, uite, dog-

ma creştină impune credinciosului decalogul şi,

de bun augur, multă smerenie; şi, nu în ultimul

rând, abstinenţa parţială sau totală prin inter-

mediul postului. Însă, nu există o singură zi din

an - ce zic eu? măcar un sfert de oră din zi -

când creştinismul să propună participanţilor la

maratonul mântuirii canonul practicării înţe-

lepciunii! În nici una din religiile existente, nu

cred că tronează o divinitate care să testeze

creaturii sale coeficientul de înţelepciune prac-

ticată. Singurul muritor care, aplecat asupra colii

de scris, dă acest test în faţa Creatorului este

scriitorul, cu preponderenţă poetul - mai tot

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 53

timpul trage cu ochiul gândului în interiorul său,

iar, când e orbit de perle, foloseşte cuvântul în

locul culorilor, pentru a le imortaliza. Din această

pricină e considerat paranormal. Dar nu poate fi

aşa! Chiar şi un poet - Angelius Silesius (1624-

1677) - s-a înşelat crezând că interiorul fiecă-

ruia dintre noi este un laborator de alchimist,

unde poetul depune efort să transforme dulcele

amar al vieţii într-o picătură de miere.

Poate şi din acest motiv, scrisul nu este

pe placul divinităţii! Iar Giovanni Papini şi-a

pierdut prosteşte vederea şi timpul.

Oare scriitorul se poate mântui prin

scris? Dacă nu, din ce cauză? El ţinteşte împă-

răţia lui Dumnezeu nu doar pentru a avea prilejul

să-L contemple ca pe un tablou de Picasso, ci de

a se situa în acel punct din care se vede, adică

poate privi întreg Universul. Ceea ce-i oferă cu-

noaştere. Sigur, nu toţi vor fi de acord cu aceste

păreri, însă „a contempla" înseamnă „a admira",

ceea ce generează motive de uimire şi slavă.

De ce se tot crede că divinităţii îi place să fie

contemplată şi ridicată-n slăvi la infinit?! Re-

ligiile lumii se feresc să recunoască în faţa

adepţilor că prin mântuire nu se câştigă lenea şi

posibilitatea de a se holba în veci la un Creator

care, prin natura sa divină n-are odihnă, iar

mântuiţii vor fi salahori pe şantierul altei vieţi.

Adică, în acel habitat numit nemurire, ei nu vor fi

plantaţi ca nişte statui vii doar pentru a con-

templa la nesfârşit frumuseţile Împărăţiei

cereşti. Dacă, la un moment dat, se vor plictisi?!

***

În faţa icoanei realizezi acel dialog zidi-

tor-zidire de care vorbea părintele Stăniloaie

dar, când scrii, coala de scris capătă valenţele

divine ale icoanei, încât are loc ceea ce cu

puternică intuiţie a prevăzut Angelus Silesius

(1624-1677): „actul scrisului goleşte inima (scri-

itorului) pentru a păşi în ea Dumnezeu." Care,

„Văzându-ţi inima în afara inimii, într-adevăr, va

intra".

Doar aşa scrisul duce la mântuire. Unii

dintre cei ce au respectat canoanele amintite

vor fi astăzi în pantheonul sfinţilor.

Nu ştiu dacă aici, pe pământ, cineva s-a

gândit la Rainer Maria Rilke. Dacă există mân-

tuire prin scris, el ar trebui canonizat fiindcă

este primul dintre cei mântuiţi - s-a rugat pentru

noi, păcătoşii, să ne fie dată fiecăruia „moartea

născută din propria lui viaţă, adică, moartea ce

ne-o zidim în inimă, să aibă în miez iubirea".

Rainer Maria Rilke12

Cântecul Orbului

Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea,

ceva fără sens, un blestem, e ceva

precum o zilnică povară.

Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,

pe griul cenuşiu e sura mâna mea

Şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Trecând, forfotind, vă imaginaţi

că altfel ca piatra pe piatră sunaţi,

dar vă amăgiţi : numai eu

trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.

E-un ţipăt fără de sfârşit în mine

Şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.

Recunoaşteţi al cântecelor son?

voi le cântaţi mereu pe alt ton.

Căldura luminii, în orice dimineaţă

pe uşa deschisă în casă o primiţi.

Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă,

de aceea va îngăduiţi.

12

Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar - d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 54

ÎÎnn ssppiinnii,, ccaa ttrraannddaaffiirriiii......

Volumul de versuri Vecernie (Platytera,

2011) consfinţeşte debutul poetului Eugen Se-

rea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui

filon tradiţional de poezie religioasă creştină,

urmăreşte să atingă un echilibru între frumos şi

moralitate, între atmosfera fără de care sim-

ţirea poetică nu poate subzista şi trimiteri expli-

cite la urgenţa unei asumări a tainei dumneze-

ieşti ce respiră, în fond, pretutindeni în creaţie.

Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea

este atinsă ireversibil de rana morţii, dar stă

sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „trans-

cendenţe imanente”, care transformă, prin jert-

fa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a

Învierii.

O trăsătură constantă a poemelor din

volumul de faţă este sensibilitatea strunelor

naturii faţă de acest mister în desfăşurare. În

glasul naturii se poate decela „radiaţia de fond”

a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un

fir de praf de-abia ieşit din tină/ Încă mai

cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...). Providenţa divină se reflectă, cu rezo-

nanţe de personalizare venite din adâncul unei

conştiinţe umbrite de har, la nivelul micro-

formelor naturale: „Micuţul fir de iarbă zâm-

beşte-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de va-

luri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Şi vântul

îl veghează” (Firul de iarbă). Florile însele poartă „cădelniţe de soare”

(Dumbrava), acelaşi soare ce sângerează la as-

finţit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu

numai la o oglindire a mişcărilor conştiinţei în

reacţiile naturii, ci şi la o reflectare a naturii în

gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile

căţui/ Rostogoleşte piatra de pe mormânt de

pleoape…” (Amurg...). Vecernia apare ca motiv al unui dezgheţ

lăuntric ce începe, o dată cu căinţa, din inima

înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au

topit/ Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei

de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii a-

pare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nă-

dejdii „în lumea de teamă/ că Viaţa e Taină şi nu

eşafod…” (Dor de Avva (II). Taina aceasta izvorăşte din Însuşi Trupul

lui Hristos, care, „înfăşurat în pânză”, este „o ra-

nă chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul,

din care ies deopotrivă „viermi şi ghiocei”, dese-

nează profilul omului, ce poartă în corpul său toa-

te contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lu-

tul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar

cerul când îmi fulgeră şi tună/ M-ascund cu spai-

mă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza

profundă a omului, suspendat între abisul păca-

tului sau nefiinţei şi Abisul necuprinderii divine,

e reliefată prin aceste contraste, prelungite în

chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi şi reci

într-al meu cufăr:/Am diamante-n ochi şi-n piept

venin…” (Vis de iarnă). Remarcăm forţa poetică de reliefare a

erosului unui chip ce traversează, pipăit de „ne-

antul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă

ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre

sine şi dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pă-durea…).

„Când submarin, când spărgător de ghea-

ţă,/Amestec de Lumină şi de fum,/Copil bătrân,

îndrăgostit de Viaţă?...” (Veşnica pome-nire), eul

liric străbate, cu „nădejdile înfăşurate în spai-

me”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceaţa), sau vi-

sele în care „părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi”

(Viscolul). Pulsaţia imageriei temporale desparte,

în noapte, inima poetului de ieslea înţeleasă ca

loc al renaşterii lăuntrice, al „naşterii lui Dum-

nezeu”.

În contrast cu dansul macabru al Salo-

meei, poetul îşi depune, în rugăciune, mintea pe

„tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Bote-

zătorul. Este un chip emblematic al isihasmului,

după interpretarea părintelui Ghelasie de la

Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică

în volum câteva poezii. Copiii ucişi înainte de naş-

tere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile

„sacralizate” (în fond, desacralizante), ca nişte

„sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 55

Pentru autor, poezia păstrează o vocaţie

profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul

unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei

vieţi ce se deprinde, peste toate zbaterile re-

simţite în „noaptea spiritului”, a se acorda la rit-

mul iconomiei dumnezeieşti.

În volumul de faţă, Eugen Serea dove-

deşte că are resurse pentru o poezie de calitate.

Florin Caragiu

Primesc de la Buşteni o carte de ver-

suri, Vecernie, de Eugen Serea, apărută acum

vreo două luni, la Editura Platytera, Bucureşti. Ca

produs editorial, este o carte frumoasă. Îmi

place coperta, simplă, echilibrată, discretă, ex-

presivă, făcută de Ovidiu Bădescu, Galleria 28,

Timişoara. Un profesionist! Îmi place aşezarea

textului în pagină, îmi place fontul. Îmi place că

autorul nu-şi pune nicăieri fotografia şi că nu

face paradă de tot felul de date personale. Îmi

place prefaţa de bun simţ semnată de Florin

Caragiu. Despre autor, nu ştiu decât că locuieşte

în Buşteni, este autodidact şi combate pe diver-

se saituri de dezbateri pe teme religioase. I-am

citit nişte intervenţii. Pare că se pricepe, în orice

caz, dovedeşte competenţă, fluiditate şi echili-

bru în gândire şi talent la scris.

Dar versurile?

Poezia cum e?, că, în fond, asta con-

tează… Vreau să spun, din capul locului, că, deşi o

carte de debut, Vecernie consacră deja un poet.

Eugen Serea este un poet în toată puterea

cuvântului. Scrie o poezie autentică, în care se

regăseşte condiţia fundamentală a poeziei

adevărate – formă agreabilă şi conţinut cu sem-

nificaţii complexe, profunde şi emoţionante. Şi

face asta la un nivel surprinzător, pentru un

debutant: „Se scutură-n ţărână sublima iasomie,/

Cu dangăte de clopot petalele îi cad,/ Ca fulgii de

zăpadă din iarna ce-o să vie/ Se-aşterne lin

argintul pe ace vechi de brad”. Sesizez aici o

mare siguranţă de sine, o excelentă stăpânire a

mijloacelor prozodice şi un excepţional simţ al

comunicării ideii poetice, pe care o elaborează

subtil, într-o dinamică metaforizată de tip sim-

bolistic: „Al lebedelor cântec se zbate în tulpină/

Şi tremură în frunze al panicii fior,/ Se urcă-n

sevă moartea, încet, prin rădăcină,/ Din lutul

îndoielii în florile ce dor…”.

Evident, suntem în faţa unei formule

poetice cunoscute, pe care însă Eugen Serea o

aplică perfect. El nu este şi nu tinde să fie un

modernist. El face o poezie clasică, tradiţională,

cu ritm şi rimă, cu strofe, cu idei poetice bine

conturate, cu mijloace lirice la vedere. Nu este

şi nu intenţionează să fie un inovator, unul care

experimentează formule poetice năstruşnice. La

el, poezia stă în banca ei, dar banca asta se află

în primul rând, acolo unde stă premiantul clasei.

El ştie ce face. Şi ce face, face bine, scriind o

poezie lipsită de ambiţii prosteşti, dar plină de

certitudinea unor viziuni verificate, pe care,

iată, Serea nu se sfieşte să le recondiţioneze şi

să le repună în circulaţie: „Bat clopote de ceară,

departe, în amurg/ Şi ninge sfânt din zarzări şi

zările sunt roşii,/ Adie vântul serii sub Apele ce

curg/ Spre noi din veşnicia în care-s vii stră-

moşii…”.

Sigur că nu asta este marca originalităţii,

dar, la naiba!, cu adevărat original nu e nimeni.

Originalitate absolută nu există. Într-o litera-

tură, abia dacă reuşesc trei-patru poeţi într-un

secol să o ia complet de la capăt. De la capătul

unde, oricum, există un model. Sigur că origi-

nalitatea este una dintre condiţiile valorii, dar nu

şi garanţia ei. Este Tristan Tzara, de exemplu,

un mare poet, numai fiindcă a vrut să fie original,

inventând poezia „dada”?

Să nu-i cerem lui Serea imposibilul! La un

poet aflat la început de drum, mai ales într-o

poezie de felul celei îmbrăţişate de el, este

normal ca ecourile marilor clasici să se facă

auzite, şi încă destul de clar, ca această certă

coloratură macedosnkiană: „Poetul e-acum doar

în boabe de mană/ Şi-n stâlpul de flăcări şi-n

stâlpul de fum/ Şi-n apa din stâncă şi-n praful

din drum/ Şi-n dulce-adiere de crini, diafană//

Poetu-i tăciune, poetul e scrum,/ Poetul e rugă în

ochiul tăcerii,/ Poetul e lacrimă-n arşiţa verii…/

Poete, poete… Ce viu eşti acum!”. Nu-i aşa că e

aici şi puţin Coşbuc: „E noapte-n oraşul ce

doarme sub munţi/ Şi viscolul urlă a spaime de

moarte,/ În visele noastre îngheţate sub frunţi/

Părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi/ Şi mirul se

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 56

scurge din amfore sparte…”, ba chiar, absolut

surprinzător, ceva Bacovia: „Se vaită rafale s-

acopere luna…/ Şi stelele unde şi când s-au

ascuns?! Deşertule orb!… Îmi e, frate, totuna…/

Şi ninge şi ninge şi ninge într-una/ Şi dunele albe

în mine-au pătruns” (excelentul poem Viscolul). Se mai fac auzite ecouri difuze din Goga,

din Voiculescu, poate din Pillat sau din Arghezi

(oricum numai lume bună), din Doinaş, chiar din

îndepărtatul Heliade: „Dormeau, fără de vlagă,

un somn mai greu ca moartea,/ În jurul meu doar

trupuri, cu sufletele-n zbor/ prin miazănoaptea

firii, cerându-şi aprig partea/De pofte pătimaşe,

de foc mistuitor”, dar asta e, repet, normal, până

la un punct. Până la punctul în care poezia cade în

pastişă. Poezia lui Serea n-o face. Constatând că

Serea nu este epigonul fără speranţă al cuiva

anume, aş prefera să vorbesc mai degrabă de un

anumit tip de sinteză lirică deschisă, decât de un

îngust epigonism. Şi asta fiindcă poezia lui Serea

este una de forţă, una capabilă de sinteza mo-

delelor anterioare, cum spuneam, una dinamică şi

plină de promisiuni pentru viitor, promisiuni din

care nu lipseşte tentaţia unei abordări cu mult

mai personale. Aşa ceva este posibil, fiindcă ză-

cământul poetic se află în sufletul lui, şi este

unul substanţial, ceea ce înseamnă că Serea nu

lucrează cu material de împrumut.

Un foarte bun instinct poetic, o extra-

ordinară orientare lirică, o coeziune perfectă a

ideilor, stărilor şi viziunilor, o deplină maturitate

a mijloacelor tehnice – iată argumentele pe care

mă bazez atunci când mă aştept ca Serea să

evolueze frumos şi să aspire cu şanse la o consa-

crare rapidă ca poet de circulaţie naţională.

Chiar în ciuda formulei poetice retro de care,

mi-e clar, el nu se va putea îndepărta decisiv

niciodată. Dar, cine ştie, tocmai asta ar putea

deveni propulsorul lui, fiindcă, nu-i aşa?, gustu-

rile sunt schimbătoare şi modele revin periodic,

chiar şi în poezie.

Alta e problema, la Serea:

Şi anume, tocmai încărcătura religioasă a

poeziei sale. Intenţionat am lăsat la urmă acest

aspect, pentru a se reţine mai bine. Serea scrie

o poezie de inspiraţie şi de respiraţie religioasă,

biblică, creştină, ortodoxă. Poezie pe o temă da-

tă, carevasăzică. Atunci când rigorile tematice

sunt atât de stricte, când evoluezi într-un cadru

inspiraţional dinainte fixat, îţi rămâne destul de

puţină libertate de mişcare. E ca la exerciţiile

impuse din gimnastică. Nu ai decât şansa unei

subtilităţi excepţionale şi a unei tehnici perfecte

de execuţie. Toate astea, dacă poetul e un spirit

religios, un credincios practicant, un creştin

complet şi total, aşa cum se arată a fi Serea.

Dacă este un spirit rebel, evident că n-

are treabă cu dogma, şi atunci poezia lui poate să

îmbrace, în raport cu divinitatea, forme diferite,

de la negaţie sau căutare, la dezamăgire sau

refuz, situaţie exact opusă modului în care

Serea înţelege şi face poezie religioasă.

Rareori, o dungă de nedumerire abia dacă

îndrăzneşte să tulbure schema prestabilită,

printr-o întrebare pe care poetului parcă îi este

ciudă că trebuie s-o pună, aşa cum se întâmplă în

acest excelent catren final dintr-o excelentă

poezie (E primăvară iarăşi): „E primăvară iarăşi în

idoli şi-n icoane,/Lin, Crucea se trezeşte în

freamăt de copaci,/ Doar fierul doarme-n stâncă

visându-se piroane…/E primăvară-n toate… Tu,

Doamne, de ce taci?!”.

M. Ghiţă Mateucă

Mixaj: Alex Ştirbu

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 57

VVAAVVIILLAA PPOOPPOOVVIICCII13

„„MMUUNNCCAA EESSTTEE LLEEGGEEAA LLUUMMIIII MMOODDEERRNNEE……””

Labor omnia vincit improbus. (Munca stăruitoare biruie toate) Vergiliu

Munca este o activitate fizică sau inte-

lectuală făcută pentru a crea bunuri materiale şi

spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi,

munca ocupă locul cel mai important în viaţa omu-

lui. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai de-

parte pentru formarea personalităţii şi a iden-

tităţii adultului. Munca este o condiţie a exis-

tenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice

şi sufleteşti. Omul harnic este pregătit în orice

moment pentru producerea bunurilor materiale

sau şi a celor spirituale. Astfel el ajunge să fie

mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat,

iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al

muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce per-

fecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, in-

vers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi

plăcere. Chiar dacă munca pretinde efort şi tru-

dă uneori, ea nu constituie o povară a vieţii, fiind-

că ea angajează omul spre un scop, care pe măsu-

ră ce este împlinit, aduce satisfacţia materială

dar şi pe cea sufletească. Goethe în Faust prea-

măreşte bucuria muncii în colectivitate, cerând

13

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe

cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive.

eternizarea clipelor fericite. Bătrân şi orb,

Faust are viziunea muncii creatoare în libertate:

„Îşi merită viaţa, libertatea-acela numai/ Ce

zilnic şi le cucereşte ne-ncetat./ şi astfel îşi pe-

trec aicea pe limanul/ Primejdiei, copii şi tineri,/

Bărbaţi, moşnegi, cu vrednicie anul./ Aş vrea să

văd asemenea devălmăşie,/ Să locuiesc cu liberul

popor pe liberă câmpie./ Acelei clipe aş putea să-

i spun, întâia oară:/ Rămâi, că eşti atâta de

frumoasă!/ Căci urma zilei mele pământene/ Nici

în eoni nu poate să dispară./ şi presimţind o

fericire, ce înaltă se-nfiripă,/Eu gust acum su-

prema clipă.”

Constituind condiţia esenţială a vieţii,

munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele

au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează

totdeauna munca cinstită. Munca trebuie să aibă

întotdeauna un scop bine definit şi creator. Ea

trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere,

nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place

ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se în-

ţelege – trudă. Efortul fizic sau intelectual făcut

în vederea atingerii unui scop este virtutea ce

dă sens şi bucurie vieţii, pe când lenea este o

patimă ce degradează sufletul, considerată fiind

un simptom al patologiei psihice şi spirituale.

Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a

ne duce la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă

conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea

mult timp pentru a nu deveni „din subiect o-

biect”, după cum spunea Cioran, adică a nu deveni

o rutină obositoare; să nu ajungi la sfârşitul ei

obosit în aşa hal încât să nu doreşti altceva

decât să dormi; să avem grijă să existe timp Şi

pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla

ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a

avea timp şi de prieteni. Înţeleptul Aristotel

spunea: „Muncim ca să ne câştigam timpul nostru

liber”.

Munca nu trebuie să fie monotonă şi pen-

tru aceasta trebuie făcută cu capul şi cu inima,

deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva

cu deţinuţii din romanul lui F.M. Dostoievski -

Amintiri din cartea morţilor - care îşi ispăşeau

pedeapsa, mutând stereotip, fără niciun rost,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 58

nisipul dintr-o parte în alta… Aceasta este mono-

tonia ucigătoare a fiinţei, prin inutilitatea gestu-

lui respectiv şi neparticiparea fiinţei. Cioran, pe

care nu toţi îl înţeleg sau îl acceptă, deoarece are

o mare integrală a analizei sufleteşti, întrucât

era conştient de necesitatea unei părţi a timpului

atribuit ţie însuţi, exprima părerea sa: „Munca

susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi

impersonalizează. Ea deplasează centrul de pre-

ocupare şi interes din zona subiectivă într-o zo-

nă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de o-

biectivitate. Omul nu se interesează atunci de

destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică,

de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de

realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte,

de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activi-

tate de continuă transfigurare, a devenit o ac-

tivitate de exteriorizare, de ieşire din centrul

fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă

munca indică o activitate exclusiv exterioară. De

aceea, prin ea omul nu se realizează, ci reali-

zează.” A se înţelege că realizarea unui om nece-

sită nu numai munca „exterioară” ci şi cea din

interiorul fiinţei noastre. Cioran mai afirma - şi

pe unii i-a speriat formularea - că „Munca este

un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul

divinităţii, fiindcă omul ar fi putut trăi şi altfel,

fără efortul de a-şi produce cele necesare; Dum-

nezeu ar fi putut să facă ca omul să se hră-

nească fără să muncească, însă a considerat că

nu i-ar fi folosit o astfel de viaţă. Dumnezeu a lă-

sat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul

primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a

căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul

pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în

toate zilele vieţii tale” (cf. Facerea 3,17).

Înţeleptul Solomon spune că „Cea mai

scumpă comoară pentru un om este munca” (cf.

Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute,

fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie

să se ostenească muncind, fără a ajunge la sur-

menaj. Unii oamenii mai greşesc neglijând odihna.

În Facerea lumii se spune: „Aşa s-au făcut cerul

şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dum-

nezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a fă-

cut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate

lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvân-

tat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru

că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale

pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2,

1-3). Alţii se zăpăcesc, mintea li se împrăştie, o

iau razna cum se spune, încercând să facă mai

multe lucruri deodată, când normal ar fi să ter-

mini lucrul început, astfel mintea se curăţă, se

odihneşte şi omul poate începe altceva.

Dar, există un aspect tragic al zilelor

noastre. Din cauza lipsei de ocupaţie, adică în lip-

sa muncii, mulţi ajung să se îmbolnăvească de de-

presie. Este situaţia actuală a tineretul care nu

are locuri de muncă. Despre „o generaţie pier-

dută” vorbeşte un jurnalist de la Deutsche Welle, şi înclin să-i dau dreptate, afirmând că în

Europa „fiecare al patrulea tânăr sub 25 de ani

nu are un loc de muncă sau măcar unul de specia-

lizare profesională… Pe solul steril al acesteia a

crescut o tânără generaţie descurajată… Un

tineret bine pregătit, numărând absolvenţi cu

diplome de studii superioare, s-a trezit brusc

lipsit de perspectiva de a-şi pune în valoare com-

petenţele, de a-şi câştiga traiul pe măsura spe-

cializării profesionale. Această generaţie este

una pierdută, lipsită de perspective, de încre-

dere în sistemul social şi politic al UE…”

Mihai Eminescu, la vremea sa, scria:

„Munca este legea lumii moderne, ce nu are loc

pentru leneşi… temeiul unui stat e munca… bo-

găţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă…

Fiecare, şi mare şi mic, datoreşte un echivalent

de muncă societăţii în care trăieşte.” Munca a

fost şi rămâne legea lumii, numai că astăzi ai

mintea, sufletul şi trupul pregătit pentru muncă,

pentru această datorie, dar buzunarele celor

care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim

într-o societate care ne îndeamnă să consumăm

permanent, consumul este evaluat în bani, banii

se obţin prin muncă, munca ne hrăneşte, munca

ne îmbogăţeşte, munca ne fericeşte, ca atare

societatea datorează omului posibilitatea de a

munci. Dar, nici studiile superioare, nici super-

calificarea nu le oferă tinerilor această posibi-

litate, nu ajută la reducerea şomajului. Unii

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 59

tineri se angajează pe posturi care nu corespund

studiilor făcute, calificării lor, alţii nu găsesc nici

astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a

internaţionalizat, a ajuns un cuvânt preţios şi

este rostit ca o rugăciune de către tinerii veşnic

în căutarea lui.

Poate ar fi momentul unei reevaluări

serioase şi grabnice a situaţiei şi găsirea tot atât

de grabnică a soluţiei? Societatea modernă a

suferit o mare schimbare şi este necesară găsi-

rea soluţiilor, cu scopul ajungerii la un viitor

umanizat şi a nu lăsa ca timpul să sacrifice

generaţii întregi. Poate oamenii adunaţi pe

specialităţi vor putea gândi şi găsi soluţii, dacă

elitele politice ale lumii nu o pot face? Viaţa

tinerilor este prea preţioasă pentru a se permite

cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia

de Dumnezeu şi timpul risipit în zadar nu poate

fi răscumpărat niciodată.

Iată de ce mă trec fiorii gândind la a-

ceastă „generaţia pierdută”! şi ea va fi cu adevă-

rat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o solu-

ţie salvatoare şi aceasta cât de curând posibil.

Vavila Popovici

Raleigh NC

AADDRRIIAANN BBOOTTEEZZ

MOŢ, CODIŢĂ, SMOC14

- poveste coreeană -

Cu multe veacuri în urmă, pe vremea ce-

lor trei regate15 - asupra cetăţii Chionson16 s-au

năpustit şi-au înconjurat-o duşmani fără număr -

cât nisipul mării. Regele coreean din Chionsonul

de-atunci n-avea nici oşteni suficienţi, nici arme

îndeajuns şi, mai cu seamă, ducea lipsă de me-

rinde, pentru a suporta un asediu îndelung.

Cuprins de nelinişte şi disperare, chemă

la el pe trei sionbă17, care aveau titlul de săn-von18 - vestiţi pentru înţelepciunea lor şi le po-

runci:

- Retrageţi-vă în cea mai liniştită sală a

palatului meu - şi sfătuiţi-vă între voi cum să sal-

văm Chionsonul, pe oamenii lui şi dinastia! Toţi

coreenii v-au respectat ani în şir, şi v-au slăvit,

ca pe oameni cu un spirit neîntrecut, foarte pu-

ternic şi luminat. Aţi beneficiat de tot ce-a fost

mai bun, rafinat şi sacru, între roadele pămân-

14

În Coreea medievală, vârsta şi starea socială a unui individ de sex masculin erau marcate prin modul cum îşi aranja părul: băiatul de până la 10-12 ani purta părul într-un moţ pe frunte, bărbatul tânăr, neînsurat, purta părul împletit într-o codiţă, iar bărbatul însurat, deplin matur, îşi purta părul prins într-un smoc pe creştet. 15

În Coreea medievală, peninsula era împărţită în trei regate: Kogurio, Pekie şi Silla. 16

Numele medieval al Seulului, capitala Coreei de Sud , de azi. 17

Om cu carte 18

Titlu ştiinţific şi academic, din Coreea medievală.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 60

tului şi cerului coreean - bibliotecile, cu tablele

conţinând cele mai înalte sutre19 şi cele mai pro-

funde taine buddhiste… Aţi beneficiat şi de alte

roade bogate - ce-a fost mai bun, parfumat şi

gustos de-ale mâncării şi băuturii - vi s-a pus la

picioare. Pe toate vi le-au pus la picioare, ca o-

frandă adusă spiritului vostru, oamenii din a-

ceastă cetate. A venit, acum, vremea să răs-

plătiţi respectul şi roadele , pe care v-am lăsat

să le culegeţi şi să vă înfruptaţi din ele: adunaţi-

vă toate puterile minţii şi spiritului, şi găsiţi so-

luţii de salvare pentru cetate, pentru poporul

vostru, pentru bibliotecile sfinte! Pe timpul me-

ditaţiei voastre pioase şi de obştesc folos, veţi

avea pe masă mâncarea cea mai aleasă, pentru

trei zile. Duceţi-vă şi vă faceţi datoria!

Cei trei sănvoni au ascultat de porunca

regală şi s-au retras în cea mai liniştită, care

era, de fapt, şi cea mai bogat împodobită şi ele-

gantă sală a palatului. Dar, în loc să se cufunde,

toţi trei, în gânduri şi să se frământe pentru

soarta cetăţii - au început, încă din primul ceas,

să se certe între ei care-i mai deştept şi căruia

dintre ei trebuie să-i revină cinstea de a fi de-

clarat salvator al patriei - măcar că niciun gând

de-al lor n-apucase a se îndrepta spre patrie, ne-

cum spre salvarea ei:

- Eu sunt, cu adevărat, omul cel mai ma-

tur şi mai valoros al regatului! Fără mine, palatul,

regele, supuşii, ţara - ar fi prăbuşiţi de mult şi

pierduţi - iar bibliotecilor coreene n-ar avea cine

să le dezlege tainele, încifrate în hieroglife! Bu-

ddha pe mine mă iubeşte! Sunt singurul care me-

rit să port părul prins în smoc! - striga primul

învăţat, sănvon Cion.

- Nici împletit în codiţă! Moţ ar trebui să

porţi, precum copiii mici, cu lapte la gură! Voi nu

vă daţi seama că, dacă eu aş muri, tot regatul ar

trebui să se-mbrace în alb,20 1.000 de ani? Aţi fi

morţi toţi, fără înţelepciunea mea! - bătu cu

pumnul în masă al doilea sănvon, pe nume Cihun.

- Sunteţi nebuni amândoi şi orbi! Bine, tu

să porţi codiţă - iar el moţ - eu voi fi singurul ca-

19

Versete, în care sunt ordonate rugăciunile buddhiste. 20

Culoarea doliului buddhist.

re voi prinde smoc în creştet! O mie de liang21de

argint de mi s-ar plăti pentru fiecare cuvânt ce-l

rostesc, şi încă ar fi prea ieftin, pentru câtă

adâncime şi importanţă au gândurile mele! Sunt

cel mai aproape de Buddha - mai că-l trag de

vârful piciorului drept! – nu se lăsă mai prejos cel

de-al treilea sănvon, Ciu, suindu-se pe masă şi

lovindu-i în cap, pe ceilalţi doi, cu sandala îm-

pletită din fire de aur. Apoi, apucă străchinile cu

mâncare de pe masă (rezervate lor pentru me-

ditaţia de trei zile, pentru patrie…) - şi zvrrr!! în

capetele colegilor într-ale înţelepciunii!

Şi, astfel, se încinse o bătaie şi o păruială

în toată legea, între cei trei străluciţi învăţaţi şi

patrioţi, salvatori ai patriei… Nu auzeai, în încă-

perea cea elegantă, decât strigăte de felul aces-

ta: „Tu să porţi moţ!”, „Nici măcar codiţă!”, „Doar

eu - smoc!” - şi tot „moţ” şi „codiţă” şi „smoc” - şi

trosc! cu o cratiţă în capul unuia, şi pleosc!, cu un

bol de orez în nasul altuia…

Praf se făcură mobilele luxoase şi tablo-

urile pe mătase, mâncarea se risipi jalnic pe jos -

feţele celor trei sori ai învăţăturii buddhiste a-

rătau ca vai de ele, julite, însângerate şi pline de

sosuri…

Peste trei zile, flămânzi şi obosiţi de bă-

taie, scuipături reciproce şi de urletele „moţ!”,

„codiţă!”, „smoc!” - dădură să se repeadă la uşi

şi să ceară de mâncare - uitând cu totul că

rostul lor în acea cameră a palatului regal era să

gândească la salvarea cetăţii şi poporului

coreean, iar nu ghiftuiala… Prea târziu! Prin

canaturile smulse ale uşii năvăleau, deja, oştenii

fioroşi ai duşmanului victorios - care, fără niciun

respect pentru cei trei învăţaţi de elită, mai ales

că nu vedeau trei frunţi înnegurate de gânduri, ci

trei mutre învineţite şi „însângerate” de sosuri -

le retezară, scurt şi concis, la obiect, căpăţânile,

şi le azvârliră în curtea palatului, peste celelalte

mii de căpăţâni anonime, ale locuitorilor Chion-

sonului.

Nicio consideraţie şi vai de cei care se

ceartă pentru priorităţi ale recunoaşterii fumu-

rilor, orgoliilor deşarte - şi nu mişcă un deget

pentru a schimba în bine viaţa semenilor lor, sau

21

Unitate de măsură a greutăţii, folosită atât în China, cât şi în Coreea medievală, echivalând cu aprox. 31,25 grame.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 61

a salva cetatea! Dar şi mai vai de acel popor, care

greşeşte în alegerea înţelepţilor săi: va deveni un

morman de biete hârci însângerate, sub puhoiul

duşmanilor de tot felul… Când cetatea e în

primejdie, doar solidaritatea şi patriotismul o

pot salva - iar nu ierarhia „moţului”, „codiţei” ori

„smocului”…

***

MMĂĂGGAARRUULL CCOOSSMMOOPPOOLLIITT - poveste ungurească - -I-ha-i-haa-hei-hei, ce ştiţi voi, sărmani

provinciali sedentari, vai de capul vostru! - răgea

măreţ un măgar, într-o seară târzie, când gos-

podarii dintr-un sat de pe ţărmurile frumosului

lac Balaton se întorseseră de la treburile câm-

pului.

Auditoriul măgarului orator era format

din: o iapă oarbă, pe care stăpânul fermei, de mi-

lă, o hrănea pe degeaba, aşteptând-o, cu răbda-

re, să moară de moarte bună, căci îşi făcuse cu

prisosinţă datoria faţă de fermă, în viaţa ei lun-

gă - şi doi cai murgi, care tocmai fuseseră des-

hămaţi de la şareta logofătului, care alerga, toa-

tă ziua, de ici-colo, supraveghind toată munca de

la cele patru ferme ale marii moşii boiereşti.

-I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut, toată

viaţa voastră, decât împuţitul ăsta de staul şi n-

aţi mâncat decât fânul ăsta muced, de sub bo-

turile voastre - pe când eu, încă din tinereţele

mele, i-ha-i-haa ! am văzut lumea toată! - răgi

măgarul, cu dispreţ, către cele trei animale, sili-

te să-i devină auditoriu măgarului - nu atât de

spaţiul comun, cât de respectul faţă de un atât

de umblat măgar, care îmbătrânise pe atâtea

drumuri ale războiului mondial, şi poposise prin

atâtea locuri celebre - celebre în fel şi chip…

Ce-i drept, nu-i minciună: măgarul ăsta

umblase tare mult, şi peste tot locul - evident,

fără voia lui şi mânat de tot felul de joarde, bice

şi biciuşti - căci războiul fusese tare lung, şi

purtat peste tot locul, pe tot pământul.

Mai întâi, măgarul peripatetician fusese

mânat de un biet ţăran ungur, care ducea, cu o

cotigă nenorocită, la care-nhămase măgarul ăsta

(pe atunci în plină tinereţe şi avânt) - saci cu

pâine ori făină, pentru front. Într-o seară, doi

soldaţi nemţi îi tăiaseră gâtul bietului om - şi

furaseră, odată cu pâinea, şi cotiga, şi măgarul

de la cotigă. Dar măgarul s-a considerat (spre

cinstea lui de neştirbit), oricine îi era stăpân şi

ori de ce naţie îi era stăpânul - numai şi numai

măgar unguresc.

Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărau acum

morţii. Măgarul, aflat acum pe post de cioclu, nu-

şi simţi mândria lezată: cineva trebuia să facă şi

munca de salubrizare. Dar după ce nemţii ter-

minară de mâncat nu doar pâinea furată de la

ungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotit ca bun

de mâncat pe unde treceau - începură să-i facă

ochi dulci măgarului nostru… Ce mai încolo-în-

coace - se pregăteau să-l mănânce, fript-ne-

fript…Tocmai când să-i facă felul pică, din senin,

un obuz - drept peste cei doi asasini, care-şi as-

cuţeau cuţitele - şi-i făcu praf şi pulbere. Scăpat

teafăr - bravul măgar se simţi uşurat, din două

motive: îi muriseră potenţialii măcelari, în burţile

cărora ar fi trebuit să-şi găsească odihna de

seară - dar, poate mai important, cotiga fusese

şi ea sfărâmată de obuz. Aşa că măgarul zburda

acum, de uşor ce-i era.

Numai că morţi erau tot mai mulţi de că-

rat - şi mâncare tot mai puţină: fu prins de un

soldat (Dumnezeu numai ştia cărei naţii îi apar-

ţinea, sau dacă el socotea că aparţine vreunei

naţii) - şi pus, alături de un căluţ mic şi grozav de

păros - să tragă un furgon militar, care căra pro-

dusele măcelului mondial. Şi măgarul, solidar cu

căluţul păros până şi în ochi înainta, printre corbi

şi morţi, şi tot înainta…

-I-haa-hei, măi ţăranilor, de tânăr am vă-

zut palatele cele mari ale împăratului de la Viena

(da, aşa şi era, căci cărase mobila unor ovrei,

care se mutau repede, din calea trupelor - dar nu

aşa de repede ca să nu fie ajunşi de tăvălugul

războiului, arestaţi, ca traficanţi de aur, drept

în faţa Schönbrunn-ului…) - şi apoi am ajuns la

Praga, şi la Bonn, am trecut pe lângă casa lui

Beethoven… ştiţi voi, din familia noastră de mari

muzicieni - se zice că un bunic al meu a cântat a-

lături de marele Ludwig (da, aşa era: pe când

Beethoven se oprise la marginea unui drum de

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 62

ţară, sunându-şi în urechi primele acorduri ale

Pastoralei - bunicul actualului măgar, înhămat la

o cărucioară, răsturnată într-un şanţ, îl călcase

pe bocanc pe Beethoven, şi, cu copita lui grea, îi

răsese genialului muzician toate bătăturile de la

piciorul stâng - amânând astfel, din cauza zbie-

retelor - ale maestrului german, de data asta…

cu 24 de ore, începerea marii simfonii…).

Auditoriul din staul asculta cu capul ple-

cat, în semn de adâncă pioşenie şi preţuire…

- Apoi, am trecut şi-am văzut, unul după

altul, palatele din Anvers, şi din Liège, şi din Bru-

xelles - apoi am trecut în Franţa - oh, iha-haa,

Doamne, Parisul, Pont-Neuf, Tour Eiffel, Moulin

Rouge - o, frumoasele femei de la Moulin Rouge!

(într-adevăr, ordonanţa colonelului neamţ îl căra-

se pe stăpânul său beat-mort, de la luxoasele

bordeluri, în primul furgon pe care-l aflase în

drum - şi se nimerise să fie tocmai cel tras, cu

abnegaţie, de urecheatul nostru…).

- Eu, domnule măgar, am trecut, pe când

eram tânără, pe lângă Palatul Pescarilor, de pe

malul Dunării, o, ce romantic! - se băgă, sfioasă,

în vorbă iapa cea oarbă, care fusese, într-adevăr,

o gloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta,

când cu rechiziţiile şi căratul de muniţie către

Transilvania - gata să se lanseze într-o tiradă ro-

manţioasă, pe care măgarul cosmopolit i-o rete-

ză, cât ai zice peşte:

- Ce palat, ce pescari - bojdeuca aia

nenorocită! Cucoană, lasă prostiile - să fi văzut

dumitale Versailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa, hai?

L-ai văzut? N-ai văzut nimic, ţărancă proastă ce

eşti…

Adevărul e că, în graba războiului, n-avu-

seseră vreme, nici stăpânul măgarului, deci cu

atât mai puţin măgarul nostru, să treacă prin

vreun oraş mai de seamă al ţării sale de baştină,

ci fusese aruncat şi vânturat, de vântoasele de

fier şi foc, numai prin oraşele Apusului… Câte în-

jurături, în toate limbile pământului, nu-i auzise-

ră urechile lui mari, şi câte joarde, rupte din toţi

copacii şi aracii Europei, nu simţise pielea lui,

tăbăcită bine, încă din viaţă…

- Am ajuns până la taurii din Madrid…

spuse cu emfază curat spaniolă, măgarul (dac-ar

fi vrut să fie mai exact, dar n-avea interes - ar

fi mărturisit că pe taurii Madridului nu-i văzuse

decât morţi: pe când lâncezeau franchiştii, aş-

teptând deznodământul războiului civil, se orga-

niză o corridă, să-şi omoare timpul şi vacile, şi să

mai scoată frica din oasele locuitorilor madrileni,

năuciţi de atâtea lupte ale nu se ştie cui împo-

triva lui nu se ştie cine - şi urecheatul nostru

târâse leşurile măcelărite în arenă…).

- Dar Parisul, iha-ihaa, se înduioşă bă-

trânul măgar cosmopolit, catedrala Notre-Dame...

şi vărsă o lacrimă, ştiut fiind cât de pioşi catolici

sunt toţi asinii - începând cu intrarea Domnului

Iisus în Ierusalim… - Seina, cu buchiniştii şi pic-

torii, pictorii celebri… oh, Louvrul, ce de picturi,

ce grele picturi, la Louvru! (de fapt, tot o ordo-

nanţă de general neamţ, altul decât cel de la

bordeluri – „închiriase”, printr-un foc de re-

volver, furgonul tras de măgarul nostalgic – pen-

tru a căra, la reşedinţa temporară a înaltului

ofiţer, o stivă de tablouri furluate, ca pradă ono-

rabilă de război, din celebrul muzeu…).

- Şi n-aţi mai vrea să treceţi, pe acolo,

încă o dată, înainte de… de… - se fâstâci tânărul

şi nediplomatul cal murg de la dreapta şaretei.

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti, în faţa

domnului măgar, de astfel de… de… - îl certă, pe

confratele său mai tânăr şi neîndemânatic – mur-

gul de la stânga şaretei logofătului.

- Dar toţi vom muri, iaca, na! Salam am-

bulant de cal ce eşti! - răbufni cel mustrat, iar

cel din stânga trăsurii îl muşcă de gât - şi ar fi

fost gata să se încaiere în lege, de n-ar fi fost

stănoagele şi glasul tunător al măgarului:

- I-haa-i-haa, mârlanilor, nu vă este ru-

şine? De mine, cel care am avut la copitele mele

Europa întreagă? Iar, prin fiul meu, am la picio-

are Senatul american, în persoană?!

Zvăpăiaţii şi neinstruiţii mucoşi murgi în-

cremeniră, de frică şi de extaz:

- Senatul…american…? Ni-ha, haaa!

Da, e drept că, imediat după război, un

plod (făcut într-o şură din portul Brest, cu o mă-

găriţă franţuzoaică, foarte fâşneaţă) al măga-

rului cosmopolit a fost îmbarcat pe un vas de

război american, care se întorcea în patria celei

cu făclia în mână… cine ştie ce căutând, cu ur-

genţă… Şi, până să se instituie şi generalizeze

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 63

serviciul motorizat de cărat gunoiul, o furgonetă,

trasă de sus-zisul fiu măgăresc, cărase rămă-

şiţele epocalelor (şi rău-mirositoarelor) discur-

suri ale congresmenilor americani. Dar, ceea ce

nu ştia, şi nu va şti până la moarte măgarul cos-

mopolit - este că, odată ce s-au putut dispensa

de serviciile măgarului de origine maghiară - cu

simţul lor practic desăvârşit, americanii l-au fă-

cut, imediat, hamburger - trecându-l, astfel, pe

post de vacă - între două felii de pâine, asortat

cu bulion…

Lângă străfulgerările lacului Balaton, în

staulul întunecat, măreţul măgar, cu atât de largi

aptitudini cosmopolite - ostenit de atâtea amin-

tiri, evocări şi discursuri, se lăsă pe picioarele

din spate, alunecă pe cele din faţă, în propriul

bălegar - şi, cu capul înfundat în paiele mucegă-

ite, mai holbă, o dată, autoritar şi triumfător, un

ochi, apoi se apucă să sforăie grăbit - visând cum

aleargă în trap sau galop mărunt, mereu sub

biciuşcă străină, înconjurând pământul în goană,

şi cu pielea ferfeniţă, pe spinare şi la coadă -

însă păstrând ferma convingere că-şi inspec-

tează, în marş triumfal, propria moşie -

cosmosul…

Adrian Botez

EELLEENNAA BBUUIICCĂĂ BBUUNNII

BBUUCCUURRIIIILLEE SSĂĂRRBBĂĂTTOORRIILLOORR DDEE IIAARRNNĂĂ

Vin sărbătorile de iarnă şi ca în fiecare

an, din orizontul larg al literaturii, mă întorc cu

fidelitate şi iarăşi pun cuvântul la lucru în slujba

lor, căci statornicia în scris are întotdeauna un

cuvânt de spus. Bucuria acestor sărbători nu se

estompează nici chiar dacă, tocmai în această

perioadă, mai adaug un an peste cei 80 împliniţi.

Există un anume fel de tinereţe şi la această

vârstă, una specială în care vezi lumea învăluită în

mai multă lumină, o lume mai aşezată, mai do-

moală, mai frumoasă, mai curată şi cu bucurii

izvorâte din trăiri mai profunde. E o lume în care

te reconstruieşti din partea cea mai bună a

zestrei de suflet pe care ai agonisit-o de-a lun-

gul vieţii, partea cea mai generoasă, ca apa sfin-

ţită, căci fiecare păstrăm tainic în noi un strop

de dumnezeire. Trăim bucuriile curate, departe

de bucuriile întinse în mod viclean în calea noas-

tră. Cu toţii ne bucurăm că primim în casele

noastre dumnezeirea prin pruncul Iisus. Fiecare

încercăm să aducem bucurie şi pace în interiorul

nostru pe măsura vârstei spirituale în care ne

aflăm.

Vârsta nu estompează nimănui dorinţa de

a retrăi iubirile adunate în căuşul inimii. Nu e

perioadă mai iubită şi mai bine primită la orice

vârstă, ca aceea a sărbătorilor de iarnă.

Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am

trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră.

Ne-am îndepărtat mult de scena în care eram

participanţi cu trup şi suflet de copil alături de

părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţu-

iam. Acum, mulţi semeni din rândul celor mai ti-

neri nici nu au cum să ştie ceea ce ştiam noi când

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 64

eram mici. Tăvălugul vieţii aduce multe schimbări

şi din ce în ce se succed în ritm tot mai alert.

Viaţa oamenilor a devenit tot mai încărcată de

tot felul de probleme. Liniştea căminului de odi-

nioară a fost treptat înlocuită cu încordarea de a

ne menţine ritmul zorit, de parcă ne îmbrânceşte

cineva nevăzut când pasul e mai domol. Actua-

lizăm tradiţiile, dar hainele noi în care le îmbră-

căm totuşi ne vorbesc ca altădată, deşi se pare

că au alt glas. Înţelepciunea anilor cerne şi

discerne şi ştie unde să caute izvorul frumoa-

selor trăiri şi să le îmbrace în înţelesuri noi, ştie

unde să caute bucuriile neştirbite. De-a lungul

timpului ne schimbăm mereu, dar în esenţă sun-

tem mereu aceiaşi.

Neştirbită a rămas frumuseţea retrăirii

în Casa Domnului a bucuriei zilei în care a fost

întruchiparea divinului cu umanul, iar lumea a în-

ceput să se schimbe prin Naşterea Domnului

nostru Iisus Hristos. La fiecare 25 decembrie,

Dumnezeu coboară la oameni ca aceştia să urce

la El, la fiecare 25 decembrie, Iisus se naşte în

lăuntrul nostru. Bucuria venirii pe lume a prun-

cului Iisus, este şi bucuria venirii pe lume a

copiilor noştri, cu frumuseţea şi bogăţia înge-

rească cu care Domnul ne trimite pe pământ pe

fiecare dintre noi. Nimic nu e mai frumos decât

să îţi petreci sărbătorile cu cei dragi, ciocnind un

păhărel de vin bun, după o sărmăluţă aburindă şi

o friptură de purcel, ori caltaboş sau câte alte

bunătăţi revărsate cu abundenţă pe masă în

camera în care bradul împodobit e purtătorul

darurilor încărcate de bucurii şi surprize. Co-

lindele, slujbele la biserică, obiceiurile şi tra-

diţiile dragi nouă şi puse la păstrare în cutele mai

adânci ale inimii, au încă puterea de a trezi în noi

bucurii ca odinioară şi cred că mereu va fi aşa.

Întotdeauna vom sorbi frumuseţile acestor zile

şi vom îmbrăca cu ele amintirile care ne vin din-

tr-un „adânc de departe", de frică să nu se des-

trame ca un vis. Întotdeauna ne va rămâne în-

scrisă pe faţă lumina şi bucuria revărsată în noi

cu multă dărnicie şi întotdeauna vom răspunde

bucuroşi zâmbetului semenilor noştri care ne

transmit bucuria trăirilor lor.

Oricât de comercializate ni se par azi

împodobirile magazinelor, străzilor, întregii at-

mosfere în care trăim, totuşi ne bucurăm şi ac-

ceptăm, deoarece cam de pe la începutul seco-

lului al XX-lea, Crăciunul a început să capete şi o

înfăţişare laică. E sărbătoare a Luminii pentru

multe alte popoare cu alte religii.

Dar trebuie să amintim, chiar şi numai în

treacăt, şi alte bucurii pe care le trăim până la

această mare sărbătoare. Întâmpinăm cu bu-

curie, Lăsata-secului, apoi pe Sfântul Andrei,

apostolul care ne-a creştinat. Cu bucurie şi mai

mare îl aşteptăm pe Moş Nicolae care lasă

copiilor dulciuri în încălţămintea pusă la intrarea

în casă. Ignatul ne aminteşte de vâlvătaia paielor

aprinse pentru pârjolirea porcului cu care se va

umple masa de bunătăţi. Repetiţiile sunt făcute

cu multă râvnă pentru colindele din ajunul Cră-

ciunului, ba şi pentru cele următoare, căci steaua

trebuie să răsară ca o taină mare, biciul trebuie

mânuit cu îndemânare la urările pluguşorului de

Anul Nou, iar buhaiul şi căpriţa nu trebuie tre-

cute prea uşor cu vederea. Cu mic, cu mare, toa-

tă lumea întâmpină Anul Nou cu aceeaşi ne-

ştirbită speranţă într-un an care să aducă sănă-

tate şi împlinirea dorinţelor. Aceleaşi urări le

adresez şi eu românilor de pretutindeni, oriunde

s-ar afla:

Crăciun fericit, sărbători minunate şi

Anul Nou, 2014, să vă aducă împlinirea dorin-

ţelor de bine!

Elena Buică

Toronto, Canada

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 65

Sumar:

Citatele lunii /p. 2

Pictori celebri - George Seurat - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3

Scriitori de ieri – Gustav Flaubert – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 5

Jacques Rancourt – poezii /p. 6

In memoriam Marin Sorescu – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 7

Medalion Marin Sorescu /p. 12

Scriitori de azi – Neagu Djuvara – autor: Bedros Horasangian /p. 13

Premiul Nobel pentru literatură 2013 – Alice Munro - autor: Bedros Horasangian /p. 15

Maria Sava despre Lumea Dreaptă a Poetului /p. 16

Incursiune în poezia română contemporană /p. 17

Eugen Serea, Bucureşti /p. 17

Diana A. Matei, Ploieşti /p. 18

Ovidiu Cristian Dinică, Râmnicu Vâlcea /p. 18

Mihaela Oancea, Bucureşti /p. 19

Ionel Mony Constantin, Focşani /p. 20

Agafia Drăgan, Roşiorii de Vede / p. 20

Vasile Hatos, Italia /p. 21

Nuţa Crăciun, Orăştie /p. 22

Ion Bucovu /p. 23

Irina Lucia Mihalca /p. 23

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 25

Ileana Popescu Bâldea /p. 25

Georgia Miculescu /p. 26

Anton Klein /p. 26

Ana Sofian /p. 27

Iuri Iulian Lorincz /p. 27

Şerban Elena, Bucureşti /p. 28

Interviu lunii – Ioana Ieronim – autor: Stelian Ţurlea /p. 29

Ioana Ieronim – poezie /p. 32

Proză scurtă /p. 33

Boris Marian: Zdrobite cătuşe /p. 33

Georgian Ghiţă: Paşi de iarnă /p. 34

Simona Antonescu: Fetiţa care fura cireşe /p. 35

Cristina Moldoveanu – poezie /p. 40

Eugen Ionesco – Testament: Mesajele nu au niciun efect asupra mea /p. 41

Pagini de istorie – Khazarii de ieri, Evreii de astăzi – Un popor misterios /p. 43

Note de călătorie – Călătoria spre Babaji -„Zeul″ Întrupat /p. 48

autor: Dyonysios Farasiotis

Dumitru Istrate Reşeţeanu - Mântuire prin scris /p. 52

Rainer Maria Rilke – poezie /p. 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013

NR. 12/28

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 66

Cronică/Recenzie de carte - Vecernie, de Eugen Serea /p. 55

autori: Florin Caragiu & M. Ghiţă Mateucă

Vavila Popovici – Munca este legea lumii moderne ... /p. 57

Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 59

Elena Buică Buni – Bucuriile sărbătorilor de iarnă /p. 63

Sumar /p. 65

PPiiccttuurriillee şşii ssccuullppttuurriillee ddiinn aacceesstt nnuummăărr aappaarrţţiinn::

George Seurat

Anca Bulgaru

Nicolae Grigorescu

Jeff Rowland

Antonio Canova

Victor Mikhailovich Vasnetsov

CCoommeennzziillee ppeennttrruu ffoorrmmaattuull ppee ssuuppoorrtt ddee hhâârrttiiee ssee ffaacc nnuummaaii llaa cceerreerree !!

CCoolleeccttiivvuull ddee rreeddaaccţţiiee vvăă uurreeaazzăă :: SSĂĂRRBBĂĂTTOORRII FFEERRIICCIITTEE !!

ŞŞII UUNN CCAALLDD „„LLAA MMUULLŢŢII AANNII !!”” NNuummaarruull uurrmmăăttoorr ((11// 3300)) vvaa aappaarree 1100 iiaannuuaarriiee.. 22001144

VVăă iinnvviittăămm ssăă vviizzuuaalliizzaaţţii rreevviissttaa ppee:: wwwwww.. nnoommeennaarrttiiss..rroo

MMaatteerriiaalleellee ssee vvoorr ttrriimmiittee ppee aaddrr.. <<nnoommeennaarrttiiss@@ggmmaaiill..ccoomm>>

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură

cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare

pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.:

nomenartis@gmail.com

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -

care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans

MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în

caz contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte

sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit

de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la

e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde

data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată

(datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se

returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-

mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se

vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei

vor intra sub jurisdicţia legii !