MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii

Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron

Mihai Cătrună

Mihai Păun

George Ghe. Ionescu

CASETA REDACŢIEI:

Director şi Editor/Ed. AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae

Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corector: Ovidiu Cristian Dinică

Redactori:

Odette Mărgăritescu,

Cristian Neagu,

Viorel Muha

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania;

Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda;

Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania;

Georgina Ecovoiu – România

Pictură, grafică şi design : – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com

E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, nr.3/19

- martie 2013 -

Număr dedicat tuturor femeilor din lume!

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea

unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu

tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.

***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la București, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 2

„Totul se pare că are greutate, chiar şi lumina. Numai farmecul femeii iubite este imponderabil.”

Lucian Blaga

„Nu există femeie bătrână. Orice femeie, la orice vârstă, dacă iubeşte, dacă e bună, dăruieşte

bărbatului clipa infinitului!"

Jules Michelet

„Femeia frumoasă place ochiului, femeia blândă place inimii. Prima este o adevarată bijuterie,

dar, a doua este o comoară.”

Napoleon Bonaparte

„Uneori mi se pare că nu eşti femeie, ci lumina care cade pe flori”.

Virginia Woolf

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 3

De-a lungul istoriei au existat multe femei

care au încercat să ia atitudine într-o lume a bărba-

ţilor. Admirate sau detestate, uneori controversate,

alteori nedreptățite de istorici, câteodată neînţelese şi

neapreciate pe deplin de contemporanii lor şi nici de

posteritate, personalitățile feminine de marcă din istorie

alcătuiesc o galerie de personaje etroclită: sportive şi

artiste, oameni de ştiință şi femei de lume, regine şi

literate. Înainte vreme, ceea ce reținea îndeosebi atenția

era caracterul insolit al purtărilor şi felului de a gândi al

acestor femei. Aşa se face că istoria le-a păstrat în me-

morie mai degrabă pe cele care s-au implicat în domenii

considerate multă vreme, prin tradiție, „treburi de-ale

bărbaților”: politică, bătălii, guvernarea ţării… Unele au

făcut-o ostentativ, strident, rămânând în amintire ca

nişte aprige - şi mai degrabă dezagreabile - fanatice ale

unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au ştiut să-şi

joace rolul cu discreție, făcând totul fără ostentație, a-

ducându-şi o contribuție de seamă la mersul istoriei, fără

a şoca însă opinia publică, atât de tiptil încât abia târziu

posteritatea le-a făcut dreptate, recunoscându-le în-

semnătatea faptelor. Iar altele n-au mai stat să aleagă

ci, împinse de forța lor lăuntrică, scoasă la iveală de

împrejurări neobişnuite, au săvârşit uimitoare acte de

curaj pe care abia mai târziu savanții le-au analizat,

încercând să le priceapă cauzele şi consecințele. Dintre

toate femeile care alcătuiesc această galerie, o să ne

oprim la câteva dintre ele unele foarte cunoscute, altele

mai puțin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor

şi care ilustrează câteva tipuri reprezentative.

În cinstea tuturor femeilor ne vom opri la câ-

teva dintre numeroasele femei celebre care, într-un fel

sau altul, au marcat istoria lumii. Vă prezentăm în acest

număr câteva dintre cele mai importante femei ale lumii,

femei diferite ca origine, structură sau preocupări de

orice fel. Atacând acest subiect am descoperit că sunt

multe femei care merită să fie amintite şi chiar luate de

exemplu. Am dori să le prezentăm pe toate, dar spaţiul

limitat, totuşi, al revistei nu ne permite dezbaterea

acestui subiect într-un singur număr. Probabil vom

continua în numerele următoare această rubrică – pe care

am mai avut-o sub o altă denumire: „Femei de geniu” -

printre care figurau: Isadora Duncan, Martha Bibescu,

Elena Ghica…

Cleopatra - Michelangelo Buonarroti (1533-1534)

Cleopatra (greacă: Κλεοπάτρα, n. 69 î.Hr.- d. 12

august 30 î.Hr.) a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului,

la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51

î.Hr. Ea intenționase revigorarea tradițiilor Egiptului de

odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc

Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise ini-

mile celor doi generali, ambițiile ei privind gloria Egiptului

elenistic şi opoziţia față de Imperiul Roman, o consacrară

drept una dintre cele mai celebre femei din istorie şi

care a fost sursa de inspiraţie a multor pictori celebri.

Cleopatra s-a născut în anul 69 î.Hr. Fiică a re-

gelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai mulți frați

(printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi

Ptolemeu al XIV-lea, precum şi Arsinoe). După ce Ptole-

meu al XII-lea moare ucis (de altfel toți cei din neamul

Cleopatrei au murit asasinați, adeseori prin otrăvire),

Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a de-

venit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea

în Egipt sub titlul oficial de soț al Cleopatrei. Cleopatra şi

Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedonene care a

guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (în

323 î.Hr.). Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a

fost singura din casa ei care a învățat limba egipteană.

Pentru a-şi spori influența asupra poporului egiptean, a

fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La

scurt timp, Cleopatra a avut neînțelegeri atât cu fratele

cât şi cu sora sa, Arsinoe, care au dus în anul 48 î.Hr. la

un război civil.

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept

cea mai frumoasă femeie din lume. „Dacă nasul Cleopa-

trei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi fost alta”,

spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal

credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 4

că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc

Antoniu. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul

Cleopatrei. În limba greacă, „Cleopatra” semnifică „gloria

tatălui”, însă numele se pare că nu a fost bine ales

deoarece „preferata tatălui” în familia reginei era Ar-

sinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii, vorbea

şapte limbi, beneficiind corespunzător originii, de o edu-

cație aleasă.

„Cezar şi Cleopatra”, pictură de Jean-Léon Gérôme1

La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre pu-

terile vestice, era de asemenea zguduită de un război

civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-

şi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi,

războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Cneus Pompeius

Magnus înfrânt de Iulius Cezar în Grecia, a fugit în Egipt

căutând adăpost, însă a fost ucis de agenţii lui Ptolemeu

al XIII-lea în 47 î.Hr. Iulius Cezar a ajuns la scurt timp

în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşma-

nului său, a decis să restabilească ordinea în Egipt. În-

cepând cu secolul precedent, Roma exercitase un control

din ce în ce mai mare asupra bogatului regat egiptean,

astfel încât Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile poli-

tice intrând în grațiile lui Iulius Cezar. Ea s-a dus la pala-

tul regal din Alexandria şi - se spune - că i-a fost dusă lui

Iulius Cezar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit

cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă, dar totuşi

seducătoare, a atras atenția puternicului lider roman,

acesta fiind de acord să participe la războiul civil egip-

tean de partea ei. Cleopatra iese învingătoare din acest

1 Jean-Léon Gerome (11-mai-1824 – 9/10-ianuarie-1904) a fost pictor şi

sculptor francez, care a pus „academismismului”. A fost preocupat mai ales de pictura istorică, mitologia greacă şi orientalism; (elev al renu-mitului Paul Delaroche) Gerome a adus pictura academică la un punct culminant. El este considerat unul dintre cei mai importanți pictori din această perioadă.

conflict şi rămâne la domnie alături de un alt frate de-al

său, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe, care fusese aliata lui

Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Iu-

lius Cezar, apoi dusă într-un templu, unde a trăit până în

anul 41 î.Hr., când avea să fie executată din ordinul lui

Marc Antoniu.

În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre

care a pretins că este al lui Iulius Cezar şi pe care l-a bo-

tezat „Cezarion” („micul Cezar”). La întoarcerea lui tri-

umfală la Roma, Iulius Cezar a fost întâmpinat de Cleo-

patra şi Cezarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu

Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă deținută de Iulius

Cezar, situată în afara capitalei. După ce Iulius Cezar a

fost asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în

Egipt. La scurt timp după întoarcerea Cleopatrei, Ptole-

meu al XIV-lea a murit, probabil otrăvit de sora sa. Regi-

na şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de

Ptolemeu Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea

Caesar).

Odată cu asasinarea lui Iulius Cezar, Roma a

căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43

î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, con-

stituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moşte-

nitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic

şi Lepidus, un om de stat roman. Marc Antoniu a preluat

administrația provinciilor estice din Imperiul Roman,

chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a

răspunde acuzațiilor potrivit cărora ar fi susținut duşma-

nii lui Marc Antoniu. Cleopatra voia să şi-l facă pe Marc

Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea în

41 î.Hr. a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costu-

mată în Venus, zeița iubirii la romani. Reuşind să îl seducă

pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexan-

dria, unde petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr., Marc

Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui

Octavian (Octavia), într-o încercare de a-şi repara alianța

cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se

deterioreze. În anul 37 î.Hr., Marc Antoniu s-a despărțit

de Octavia şi a călătorit spre est, făcând aranjamente

astfel încât Cleopatra să i se poată alătura în Siria. În

perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit

doi gemeni, un băiat şi o fată. Potrivit propagandiştilor lui

Octavian, cei doi amanți erau căsătoriți la vremea res-

pectivă, fapt care încălca legea romană ce interzicea

romanilor să se căsătorească cu străini.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 5

După alți câțiva ani de tensiune şi atacuri propa-

gandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în

consecinţă lui Marc Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octa-

vian s-au adunat de partea lui Marc Antoniu, însă exce-

lenții comandanți militari ai lui Octavian au repurtat suc-

cese imediate în fața forțelor lui Marc Antoniu. La 3

septembrie 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la

Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra şi-a în-

călcat angajamentul asumat față de Marc Antoniu şi a

plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Marc Antoniu a

reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o.

Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai

târziu, forțele terestre ale lui Marc Antoniu au capitulat.

După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat

într-un mausoleu. Marc Antoniu, fiind informat că regina

Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a

muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat că

Cleopatra era încă în viață. Marc Antoniu a cerut să fie

transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o

pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în bra-

ţele iubitei sale. După sosirea triumfală a romanilor,

Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta

a rezistat farmecelor ei.

După moartea lui Marc Antoniu, Alexandria fu-

sese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul

Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la

Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se pregăti pen-

tru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi

îmbrăcând cele mai bune haine ale ei. Lui Octavian îi

trimise un testament conform căruia dorea să fie

înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, şi îl lăsa

la conducerea Egiptului pe fiul ei Cezarion, drept Ptole-

meu al XV-lea. Neacceptând să ajungă sub dominația lui

Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr.,

probabil prin muşcături de vipere.

Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc

Antoniu, pe țărmul Marii Mediterane, cu toată pompa.

Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei (Cezarion),

aflându-se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiu-

lui Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi plăti

veteranii. Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mauso-

leu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un

şarpe (sau cu 2 şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la

sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare. Se spune că

agonia reginei ar fi durat 3 ore. Unii cercetători identi-

fică şarpele cu o viperă egipteană, alții cu o cobră, simbo-

lul coroanei faraonilor.

„Moartea Cleopatrei” de Reginald Arthur

Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce

ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise

alături de două sclave. Alţi cercetători cred că sinuci-

derea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină,

dar au dubii în privința acestei metode dată fiind durata

scurtă de agonie, susținută de documente. Mulți spun că

Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe

ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotoro-

sească de ea şi că el ar fi şi autorul teoriei sinuciderii.(?!) Ovidiu Cristian Dinică

Boudicca2 (1412 – 1431) a fost regina

celţilor din Insulele Britanice care a condus o răscoală de

proporții contra forțelor de ocupație ale Imperiului

Roman. Aleasă conducătoare a armatelor de către supuşii

săi, alături de triburile vecine celtice, Boudicca a înre-

gistrat succes după succes masacrând toate armatele

romane trimise împotriva sa. Ironic, regina Boudicca,

marea rebelă antiimperialistă, a fost declarată eroină

națională de către Imperiul Britanic din perioada coloni-

ală. Descrierea acestei femei poate fi găsită în lucrările

lui Tacitus sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic

2 Boudica (celt. Boudic(c)a, redarea imprecisă a lat. Boadicea, moare

în 61) — soția lui Prasutaga conducătorul tribului Brit al icenilor de-pendent de Roma, locuitori ai regiunii Norfolk de azi în Britania de Est. După moartea soțului, armatele romane i-au cucerit teritoriul, ceea ce i-a dat impuls de a conduce răscoala antiromană din anul 61.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 6

identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal,

de o înălțime prea mare pentru o femeie, avea o minte

ageră şi o voce aspră; părul ei era roşcat şi drept, lung

până la talie, iar vederea - pătrunzătoare. De obicei pur-

ta o tunică colorată, la fel şi o manta.

Soțul ei, conducătorul Prasutag, era regele ice-

nilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pă-

mânturi practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în

timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în

anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de ali-

aţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius

Scapula de a-i dezarma, ei au reuşit de a-şi apăra dreptul

lor la independență. Prasutag era mai în vârstă decât

soția sa şi a trăit o viață lungă. Pentru a-şi păstra neamul,

el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, le-a făcut co-

moştenitor al tronului pe imperatorul roman. A „tolera”

independența regatelor unite era o practică romană nor-

mală cu condiția că regatul să lase ca moştenire impe-

ratorului roman după moartea conducătorului curent al

regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la Imperiu

provinciile Bitinia şi Galatia (Galația). La fel, Legea ro-

mană permitea lăsarea moştenirii numai pe linia bărbă-

tească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a

păstra pe tron familia sa au fost zadarnice. După moar-

tea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman.

Pământul şi averea au fost confiscate. Averea nobililor şi

a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudicca a

fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate, iar toată

trezoreria lui Prasutag a fost prădată.

Boadicea - John Opie3

3 John Opie (16 May 1761 – 9 April 1807) a fost un pictor englez, care

a pictat, mai ales, personalităţi ale vremurilor sale.

Ioana D’Arc4 (1412 – 1431), ero-

ina națională a Franței, s-a făcut remarcată în istorie, în

principal pentru că la vârsta de numai 17 ani, l-a convins

pe regele Carol al VII-lea să îi expulzeze pe englezi din

Franța. Născută în ianuarie 1412, la Domremy, (Burgun-

dia, azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este con-

siderată cea mai importantă figură din Evul Mediu al

Franței.

Ioana a afirmat de nenumărate ori că auzea voci

de origine divină (considerate astăzi simptome ale schi-

zofreniei), voci care-i porunceau să mobilizeze armata în

lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză.

Trimisă să conducă trupele franceze care asediau ceta-

tea din Orleans, Ioana d’Arc a reuşit să o cucerească în

doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea isto-

rică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la

încoronarea regelui Charles al VII-lea, la Catedrala de la

Reims.

În anul 1415, francezii sunt învinşi de către

Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, re-

gele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței.

Mai mult decât atât, prin ruşinosul Tratat de la Troyes -

consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără

Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-

lea - Henric al V-lea reuşeşte să se facă recunoscut

drept moştenitor al coroanei Franţei. Fiul lui Carol al VI-

lea şi al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria

sa mamă şi considerat bastard. Tronul Franței este pro-

mis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de

Valois (fiică a lui Carol al VI-lea). Delfinul (viitorul Carol

4 Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d.30

mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică [auzea voci – vezi: Clifford Allen, History of Medicine, vol. 6 (1975) şi multe din aceste ipoteze au fost enunțate de istorici și nu de către medici. Pentru o selecție de articole care au trecut de revizuire în jurnalele medicale vezi: d'Orsi G, Tinuper P (1 august 2006).]. A fost supranumită de naționaliștii francezi fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să reîntoarcă pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 - 1453).

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 7

al VII-lea) se refugiază la Bourges. Chinon şi Bourges

sunt capitalele sale. Domneşte numai la sud de Loara şi

legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndo-

ială. Restul Franței - inclusiv Parisul, cucerit de anglo-

burgunzi în anul 1418 – aparţine englezilor. Robită, popu-

lația franceză se află într-o stare jalnică.

Legenda creată pe la 1900 despre Ioana spune:

La vârsta de 13 ani, Ioana d'Arc aude „voci” care îi

comandă să meargă la Bourges şi să salveze regatul. În

anul 1428, locuitorii din Domremy fug din faţa armatelor

anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este marto-

ră la violarea şi uciderea surorii sale, Catherine, de către

soldații englezi. „Vocile”, pe care numai ea le aude, devin

imperative. Reticentă până atunci, se hotărăşte să-i măr-

turisească unchiului său că primeşte ordine misterioase

să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la caste-

lanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al

casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă con-

vins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veşminte

bărbăteşti şi o scrisoare de recomandare pentru a se pu-

tea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles). În fe-

bruarie 1429, tânăra - acum în vârstă de 16 ani – porneş-

te spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convin-

gă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia,

Yolande d'Aragon - care avea o mare influență asupra sa

– insistă s-o primească, pentru că a auzit de „puterile”

Ioanei. Carol hotărăşte să o pună la încercare. Fata îl re-

cunoaşte „după un semn” şi îi dezvăluie patru profeții.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teo-

logi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată

pe mâna moaşelor, pentru a confirma dacă este virgină,

cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I

se dau armură, stindard şi escortă. Cât despre spadă, unii

spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții

susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de

Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”. Oamenii de arme

acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor fap-

tul că tânăra se face ascultată de bărbaţi ce nu au obiş-

nuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului,

care aştepta impasibil căderea Orleansului, aflat de mul-

tă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot. Con-

form legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraş, alături de

Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele for-

turi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Or-

leansului. La 7 mai, fata constrânge şefii militari fran-

cezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi

fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la

umăr de o săgeată, conduce, totuşi, asaltul. Cu stindardul

în mână, comandă soldaților să „spargă” fortăreața. Se

supun şi succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ri-

dică asediul. Dar adevărul istoric dezvăluit recent este

altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce en-

glezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împli-

nirii primei profeţii a Ioanei este răspândită în întreaga

Franţă. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că

este trimisul lui Dumnezeu.

Însă Fecioara din Orleans nu face aceeaşi im-

presie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de

fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care

le cere să plece de bunăvoie acasă. Este pentru prima

oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving

pe englezi, reuşită cu consecințe psihologice profunde.

Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză,

condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Ioa-

na îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut şi

să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege,

după cum i-au comandat „vocile”. În pofida sfaturilor în-

ţelepţilor, ale prudenţilor şi intriganţilor, se supune pla-

nului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana şi

Delfinul intră în Reims. Carol al VII-lea este uns rege în

prezența ei şi a stindardului. Se împlineşte a doua pro-

feție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplineşte

ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asu-

pra legitimităţii Delfinului şi este esenţială pentru ca po-

porul să-l considere singurul şi adevăratul suveran.

Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular şi

să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga ţară pe

englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d'Aragon îl

sfătuieşte de această dată să nu o mai sprijine. Carol al

VII-lea semnează un acord cu angloburgunzii pentru în-

cetarea momentană a ostilităților. Încep eşecurile pentru

Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără

glorie. Se spune că „vocile” încetaseră să-i mai vorbeas-

că, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază

Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul oraşului. La

24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler

burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă

din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de

Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la

Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 8

convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de

către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată

de tribunalul Inchiziţiei. La 24 mai 1431, în cimitirul din

Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu ştia să scrie)

actul de abjurare. Se spune că ar fi fost minţită că hâr-

tia conţinea altceva. Cert este că, două zile mai târziu,

Fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30

mai, în piața Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând nu-

mele lui Iisus Hristos, convinsă că şi-a îndeplinit misiunea.

Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic

pentru eliberarea eroinei. Totuşi, nu a uitat-o cu totul. El

este iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din

1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept,

pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea

de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecă-

torii au fost nedrepți şi că englezii îi voiau moartea. Ino-

cența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea

sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d'Arc

este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni,

nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vre-

me, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în

scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Re-

publica franceză se pregătea să voteze legea separării

Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) a-

bia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere

de dreapta. Revenind la ultimele cercetări despre epoca

Ioanei, s-a constatat că:

a.) Legenda a fost creată pe la 1900 de naționaliştii

francezi în vederea revanşei cu Germania;

b.) Ioana era bolnavă, ceea ce putea atrage sus-

piciunea de posesiune demonică şi/sau vrăjitorie, iar

pedeapsa era uneori arderea pe rug;

c.) Ioana nu a luat parte la lupte; faptele de arme i-

au fost atribuite de falsificatori;

d.) Legenda intră în categoria: mitul necesar.

În secolul al XIX-lea, naționalismul a înflorit în toată

Europa. Au apărut peste noapte epopei istorice şi legen-

de falsificate (Cântecul lui Roland, Cântec despre oastea lui Igor, legende despre Ioana D'Arc, despre Duguesclin

etc). În privința bolii ei există mai multe diagnostice

presupuse: epilepsie, migrenă, tuberculoză şi schizo-

frenie. Din lipsă de informații despre viaţa Ioanei d'Arc,

niciun diagnostic nu a întrunit consensul specialiştilor. De

exemplu, pentru schizofrenie DSM-IV listează efecte

colaterale dar severe ale bolii, cum ar fi vorbire dezor-

ganizată, comportament dezorganizat sau catatonic, ni-

velare afectivă, alogie şi avoliţie. Se pare că Ioana n-a

avut astfel de simptome. De exemplu, subtilele ei răspun-

suri au forţat tribunalul să nu mai ţină şedințe publice.

Viorela Codreanu Tiron

Ada Lovelace5 (1815 – 1852), matema-

tician de origine britanică, fiica legitimă a lui Lord Byron,

este cunoscută ca pionier în domeniul de calcul şi

programare, prin scrierile sale cu privire la manipularea

de simboluri în conformitate cu normele pentru o maşină

de Charles Babbage (maşina nu fusese încă construită). A

fost de asemenea, singura, capabilă să demonstreze că

aceste maşini, computerele, ar putea realiza mult mai

mult decât calcule numerice, în timp ce mulți alții, inclusiv

Babbage, s-a concentrat numai asupra acestor capacități.

Anne Isabella Byron (soţia poetului) s-a des-

părțit de poet la doar la o lună după naşterea Adei, iar

poetul a părăsit Anglia pentru totdeauna patru luni mai

târziu. Byron a decedat din cauza unei boli în timpul

Războiului de independență al Greciei, când Ada avea

doar opt ani. Mama Adei a rămas supărată pe Lord Byron

şi i-a susținut interesul Adei pentru matematică şi logică,

într-un efort de a împiedica dezvoltarea a ceea ce vedea

ca nebunie în tatăl Adei.

Dar Ada a rămas interesată de poet, în ciuda

eforturilor mamei de a-l face uitat, şi la cererea ei a

fost înmormântată lângă tatăl său, la biserica St. Mary

Magdalene în Hucknall, Nottingham. Ea se autointitula

„poetical scientist” („savantul poetic”). Limbajul de

programare „Ada” îi poartă numele şi astăzi.

V.T.

5 Augusta Ada King, Contesă de Lovelace (10. XII-1815 - 27. XI-1852),

născută Augusta Ada Byron, iar acum cunoscută sub numele de Ada Lovelace, a fost o matematiciană engleză și o scriitoare cunoscută în principal pentru munca ei la calculatorul mecanic al lui Charles Babbage, motorul analitic. Consemnațiile ei privind motorul includ ceea ce este recunoscut ca fiind primul algoritm care urmează să fie procesat de către o mașină. Din acest motiv, ea este adesea considerată primul pro-gramator de calculator din lume.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 9

Marie Curie6 pionier al chimiei şi

fizicii în domeniul radioactivității, de origine poloneză,

a fost primul savant care a câştigat două premii Nobel,

primul în fizică, alături de soţul său Pierre, pentru cerce-

tările lor asupra fenomenului radiației, iar cel de-al doilea

pentru promovarea chimiei prin descoperirea elemen-

telor radiu şi poloniu.

Marie Curie se naşte la Varşovia, într-o perioadă

în care țara se afla sub stăpânirea Rusiei Ţariste, într-o

familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragos-

tea pentru învățătură. Astfel, încă din tinereţe îşi ma-

nifestă interesul pentru studiu, pasiune moştenită pro-

babil de la tatăl ei, Vladislav Sklodowski, profesor de

matematică şi fizică la un liceu, care a studiat la Univer-

sitatea din Sankt-Petersburg. Acesta era un bărbat in-

teligent care excela în aproape orice domeniu, inclusiv

lingvistică şi istorie. Mama sa, Bronisława Bugoska, era

instructoare şi apoi directoare la un pension de fete. Tâ-

năra Maria Sklodowska nu are parte de o copilărie prea

fericită. În 1876, sora ei, Zofia, moare de tifos exan-

tematic, iar mama, care suferea de tuberculoză (pe

atunci nevindecabilă), se internează într-un sanatoriu şi

se stinge din viață în 1878, pe când Maria avea doar zece

ani. Tatăl este înlăturat din funcție pentru atitudinea sa

împotriva stăpânirii țariste, care devenise foarte apăsă-

toare (interzisese chiar şi folosirea limbii poloneze).

În fața loviturilor destinului, tânăra Maria se

refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime. La

vârsta de zece ani, studia în aceeaşi clasă cu sora ei mai

mare, Helena, de 12 ani. Directoarea acestei şcoli

6 Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (n. 7-XI-1867,

Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel și singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.

introdusese pe ascuns o materie în planul de învățământ

al elevilor săi. În locul orelor de limbă şi istorie rusă,

impuse de stat, a introdus studiul culturii poloneze. In-

spectorii din partea autorității de ocupație rusă veneau

periodic să verifice dacă predarea se făcea în limba rusă.

Elevii ascundeau manualele, iar profesorii o solicitau pe

Maria, fiind cea mai bine pregătită, să răspundă (în rusă)

la diverse întrebări ale inspectorului. Cel mai greu mo-

ment pentru ea era clipa când trebuia să răspundă la

întrebarea referitoare la conducerea Poloniei. Maria şi-a

menţinut în continuare antipatia față de guvernarea rusă

şi resimte o deplină satisfacție la aflarea veştii asasinării

ţarului Alexandru al II-lea (1881).

În 1883, la 15 ani, Maria este absolventă a cur-

surilor secundare cu medalia de aur. Se înscrie la cursuri

la care puteau participa şi femei, intră în orgnizația

clandestină feministă Universitatea Ambulantă şi ia

legătură cu concepțiile pozitiviste ale lui Auguste Comte7.

Maria ar fi dorit să îşi continue studiile la Universitatea

din Varşovia. Deoarece în Polonia acelei epoci, aflată sub

dominația Rusiei țariste, femeile nu aveau dreptul la

studii universitare, Maria se decide să îşi continue

studiile peste hotare. Nici acest lucru nu era posibil din

motive financiare, mai ales că tatăl ei pierduse foarte

mult investind într-o afacere sortită eşecului. Din cauza

acestor dificultăți financiare şi pentru a putea finanța

studiile de medicină pe care sora sa, Bronisława, le înce-

puse la Paris, la 17 ani, Maria începe să lucreze ca guver-

nantă. Bronisława porneşte la Paris în ianuarie 1886, cu

promisiunea că, după ce va deveni medic, să finanțeze şi

studiile Mariei.

Marie Curie predă patru ore zilnic fiicei celei

mari a familiei şi trei ore celei mai mici ale unei familii

înstărite din Varşovia. Deoarece în acea epocă guvernan-

tele ajutau şi la treburile casei, puținul timp liber pe care

îl are la dispoziție Marie Curie îl dedică studiului ştiințific

ajungând să se relaxeze rezolvând probleme de mate-

matică. Dar inteligența şi valoarea ei nu întârzie să iasă la

lumină: Maria reuşeşte să adune toți copiii din vecinătate

şi să îi învețe pe ascuns citirea şi scrierea în limba polonă.

În perioada sărbătorilor de iarnă ale acelui an,

Kazimir, fiul cel mare al familiei respective, care studia

matematica la Universitatea din Varşovia, revine acasă şi

7 Isidore Marie Auguste François Xavier Comte(n.19 ianuarie 1798,

Montpellier - d. 5 septembrie 1857, Paris) a fost un sociolog și filosof francez, fondatorul teoriei pozitivismului.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 10

este plăcut surprins de calitățile guvernantei surorilor

sale. Între cei doi au loc diverse discuții intelectuale ca

între cei doi să se înfiripe şi o relație sentimentală. Mai

mult, cei doi pun la cale planuri de căsătorie, dar se lo-

vesc de opoziția familiei angajatoare, care nu o conside-

ra pe Maria, o guvernantă săracă, ca fiind potrivită pen-

tru fiul cel mare. Marie Curie este dezamăgită, mai ales

că nici Kazimir nu pare să opună rezistență acelor con-

cepții elitiste. Din fericire, încheierea perioadei de slujbă

ca guvernantă coincide cu succesul tatălui ei care în apri-

lie 1888 primeşte o slujbă mai bine plătită. Astfel pu-

teau fi finanțate studiile Mariei care reuşeşte să îşi achi-

ziționeze echipamente cu care putea derula experimente

ştiințifice.

La Paris, Bronisława se logodeşte cu un medic

polonez, pe care îl chema tot Kazimir, şi o invită pe sora

sa, Maria să locuiască la ei. Aceasta descoperă cu sur-

priză atmosfera de libertate de aici şi adoptă numele de

Marie. În 1891 este admisă la Universitatea din Paris

(Sorbona), unde reuşeşte să se acomodeze, dar cu o

anumită dificultate, atât datorită faptului că nu stăpânea

bine limba franceză, dar şi datorită faptului că, la 24 de

ani, se considera prea în vârstă față de colegii ei.

Soţul Bronisławei, polonez patriot, activează îm-

potriva guvernării țariste şi primeşte vizite de la per-

soane cu astfel de simpatii revoluționare. Este la rându-i

invitat la concertele susținute de Ignacy Paderewski8,

muzician care va deveni conducător al Poloniei după elibe-

rarea țării. Pentru a găsi mai multă linişte, Marie Curie se

mută în propriul ei apartament, situat în apropierea

universității. Duce o viață modestă, însă studiază cu asi-

duitate. Totuşi privațiunile pe care este nevoită să le în-

dure o fac să cedeze. Hrănindu-se la limita subzistenței,

este găsită aproape fără viață de către cumnatul ei,

Kazimir, care o readuce în casa surorii sale. Aici îşi refa-

ce sănătatea, dar, o dată revenită în apartamentul ei,

continuă stilul de viață auster. În 1893 este absolventă a

cursurilor superioare magna cum laude şi devine licen-

ţiată în fizică. Dar situația financiară precară îşi spune

din nou cuvântul şi Maria este nevoită să se întoarcă în

Polonia. Aici, grație demersurilor prietenei sale, Jadwiga

Sikorska, Marie primeşte un ajutor neaşteptat: o bursă

din partea guvernului Poloniei. Îşi reia studiile la Univer-

8 Ignac Jan Paderewski (n. 18 noiembrie 1860 în Kurylowka - d. 29 iunie

1941 în New York) a fost un pianist, compozitor și om politic polonez, care a deținut și funcția de premier.

sitatea din Paris, iar un an mai târziu, în 1894, obține

licența în matematică.

Destinul îi rezervă o surpriză fericită, care avea

să îi deschidă porțile către o nouă lume de oportunități şi

de noi orizonturi: întâlnirea la Paris cu viitorul soț, Pierre

Curie9. Pe acesta îl cunoaşte datorită faptului că avea

nevoie de un fizician cu experiență care să o ajute în cer-

cetările privind proprietățile magnetice ale oțelului, temă

de cercetare încredințată Mariei de către profesorul

îndrumător Gabriel Lippmann10. Prin intermediul lui Josef

Kovalsky, profesor de fizică de la Universitatea din Frei-

burg ce tocmai venise la Paris pentru a ține o conferință,

în 1894, Marie îl cunoaşte pe Pierre Curie. Deşi avea

numai 35 de ani, acesta era deja celebru în lumea aca-

demică pentru cercetările sale cu privire la natura mag-

netismului. Deşi între cei doi se leagă o relație puternică,

Marie se reîntoarce în țara natală, de care o legau senti-

mente puternice. Nu stă acolo decât o scurtă perioadă şi

revine la Paris. Se căsătoreşte cu Pierre Curie pe 26 iulie

1895, cu o ceremonie modestă, lipsită de fast. La fel de

simplă este şi luna de miere pe care cei doi o petrec co-

lindând prin Franța pe biciclete. Marie Curie începe cer-

cetările în domeniul radioactivității, la care se va alătura

curând şi soțul său, descoperind împreună noi elemente

radioactive: poloniul şi radiul. Pentru aceste cercetări

primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903,

împreună cu Henri Becquerel.

Soții Curie şi fiica lor, Irène

În septembrie 1897 se naşte prima fetiță a cu-

plului de savanţi şi anume Irène. A doua fetiță, Ève, se

naşte în 1904. Pe 19 aprilie 1906, Marie Curie primeşte o

9 Pierre Curie (n. 15 mai 1859 — d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician

francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880. 10

Gabriel Jonas Lippmann(n.16 august, 1845, Bonnevoie, Luxemburg - d.

13 iulie, 1921) a fost un fizician francez, profesor universitar la Sorbona, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1908, pentru metoda sa de reproducere fotografică a culorilor pe baza fenomenului de interfe-rență

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 11

puternică lovitură din partea destinului. În timp ce se de-

plasa către o editură pentru a publica un manuscris, tra-

versând o intersecție aglomerată, Pierre Curie este lovit

de un atelaj greu şi îşi pierde viața, la numai 46 de ani.

Marie Curie va scrie o biografie în care evocă viața şi ac-

tivitate soțului. Descoperirea radioactivității aducea o no-

uă lumină în ceea ce se cunoştea până atunci despre atom.

Marie Curie nu era interesată să descopere legile

naturii şi universale ale materiei, asemeni fizicianului, ci,

asemeni, chimistului, s-a concentrat pe natura şi struc-

tura lucrurilor. Cu toate acestea, abordarea sa în studiul

radiației a constituit un punct de plecare pentru inves-

tigațiile asupra structurii atomului care vor fi inițiate în

secolul XX. În comparație cu soția sa, Pierre Curie îşi

desfăşura activitatea cu prudență şi logică bazându-se pe

deducție, în timp de Marie se baza pe inducție. Astfel se

poate spune că Pierre era fizicianul, iar Marie chimistul.

Numai prin colaborarea a două firi aparent contrarii, dar

complementare, s-ar fi putut ajunge la rezultate nova-

toare.

Decesul lui Pierre Curie, reprezintă o puternică

lovitură pentru Marie. Trece peste acest eveniment ne-

fericit şi continuă munca, nu fără rezultate. Continuă

singură cercetările şi reuşeşte izolarea radiului. Drept

apreciere, în 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru

Chimie. În 1914, fiica sa, Irène este admisă la aceeaşi

Universitate din Paris şi va studia ştiințele asemeni ma-

mei sale. Spre sfârşitul acelui an, izbucneşte Primul Răz-

boi Mondial. În 1921, Marie Curie merge în America (îm-

preună cu cele două fete) pentru a achiziționa radiu. Este

primită cu multă căldură de preşedintele Warren Har-

ding, care îi acceptă solicitarea. Marie Curie primeşte un

gram de radiu pe care îl va utiliza în cercetările sale ulte-

rioare. În 1934, Marie Curie are parte de o ultimă satis-

facție din domeniul ştiinței: fiica sa, Irène, alături de so-

țul, Frédéric Joliot-Curie, descoperă radiația artificială.

Intensa ei activitate, privațiunile la care s-a su-

pus, o fac pe Marie Curie vulnerabilă din punct de vedere

al sănătății. Suferă de o inflamare a pelvisului renal şi

este nevoită să se opereze. Petrece câteva luni de refa-

cere în Anglia, apoi întreprinde câteva excursii în Suedia,

împreună cu fetele şi însoțită de colegul şi prietenul ei,

Albert Einstein.

Ca urmare a expunerii la radiații şi a efortului

intens, starea de sănătate a Mariei se înrăutățeşte. Nu

se proteja deloc de undele radioactive pe care le cerce-

ta. Auzul şi vederea i se deterioraseră şi suferea atacuri

din ce în ce mai dese. Într-o zi din primăvara anului 1934,

Marie resimte un fel de febră şi părăseşte institutul de

cercetare mai devreme ca de obicei. Din acel moment,

starea ei de sănătate începe să se deterioreze extrem

de rapid. Tot ceea ce medicii au putut face a fost să pre-

cizeze boala, anemie aplastică, un fel de leucemie dato-

rată expunerii îndelungate la radiații şi faptul că sunt pu-

ține şanse de recuperare. Marie a pornit spre un azil într-

o zonă montană pentru a se trata, dar era prea târziu.

Marie Curie se stinge din viață la sanatoriul din

Sancellemoz în 1934, la două decenii după decesul soțu-

lui. A fost înmormântată alături de acesta într-o zonă ru-

rală din afara capitalei Franței. În 1937, fiica cea mare,

Ève, scrie biografia Madame Curie.

Marie şi Pierre Curie în laboratorul lor improvizat în incinta l’École de

Physique et de Chimie

Radioactivitatea naturală

În toamna anului 1895, soțul ei, Pierre, intră ca

profesor universitar şi astfel cei doi soți proaspăt căsă-

toriți îşi continuă împreună cercetările - în special cele

legate de magnetism. Marie îşi continuă şi pregătirile

pentru susţinerea doctoratului. În ultimii ani ai secolului

al XIX-lea, studiul descărcării electrice în gaze rarefiate

îmbogățeşte domeniul fizicii particulelor cu noi desco-

periri: Hittorf descoperise, în 1869, radiația catodică,

Röntgen, în 1895, razele X, iar Becquerel descoperă, un

an mai târziu, radioactivitatea spontană a uraniului. În

1897, Marie se decide ca tema ei de doctorat să se

refere la studiul acestor radiații. În acest scop, elec-

trometrul construit de Pierre Curie se va dovedi de o re-

ală utilitate. În timp ce lucra cu diferite componente

care includeau uraniul, Marie a descoperit că toriul (ce

fusese descoperit de Berzelius (în 1829) emite unde

radioactive chiar mai intense decât uraniul. La fel de in-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 12

tense erau şi cele emise de pechblendă (uraninit), un

minereu bogat în uraniu. Marie şi-a dat seama că a desco-

perit un nou element chimic. Pierre Curie şi-a suspendat

cercetările proprii pentru a colabora cu Marie. În aprilie

1898, cei doi prezintă Academiei de Ştiință o teză privind

radioactivitatea uraniului şi a toriului. Deoarece nu erau

membri ai Academiei, prezentarea descoperirii este rea-

lizată de către Gabriel Lippmann. Cei doi îşi continuă

cercetările şi ajung la concluzia că pechblenda conține

două elemente responsabile de emisia unor puternice

unde radioactive. În iulie 1898, ei reuşesc să izoleze unul

din aceste elemente şi prezintă rezultatul Academiei de

Ştiințe. Acest nou element se va numi „poloniu”, după nu-

mele ţării de origine a Mariei. Astfel, Marie Curie a

demonstrat că misterioasa radiaţie este o proprietate

atomică şi denumeşte fenomenul „radioactivitate”, iar

elementele chimice cu această proprietate, „elemente

radioactive”. Descoperirea radioactivității va avea un im-

pact incomensurabil în lumea fizicii şi mai ales a fizicii

particulelor. S-a înțeles şi mai bine structura atomului

dovedindu-se că acesta poate fi descompus în particule

elementare mai mici.

Lupta pentru radiu - Lucrarea publicată de

Marie Curie în 1903 referitoare la cercetările ei

asupra radioactivității.

Pe când cerceta diferite tipuri de minereu, Ma-

rie a descoperit unul care emitea o radiație mai puter-

nică decât uraniul pur. Cu alte cuvinte, emisia radiațiilor

nu era un domeniu exclusiv al uraniului, deci ar exista şi

alte elemente care pot emite radiații. Soții Curie au ra-

portat, pe data de 26 decembrie 1898, că un nou element

diferit de poloniu a fost găsit de ei. Mai târziu, Marie

Curie l-a izolat din uraninit, denumindu-l „radiu”. Dar,

pentru a demonstra acest lucru, ei trebuie să continue

cercetările şi ajung la concluzia că au nevoie de cantități

mari de pechblendă. Reuşesc să obțină o tonă de rezi-

duuri de la o mină. Amândoi lucrează atât de intens, că nu

părăsesc laboratorul nici pentru a lua masa. În plus, pe

lângă grija pe care trebuie să o acorde fiicei lor, în anul

1900, Marie începe să predea cursuri de fizică pentru a-

şi ajuta financiar familia. În 1901 s-a descoperit că radiul

putea vindeca anumite afecțiuni dermatologice. Adevă-

ratele rezultate apar în primăvara anului următor, 1902,

când soții Curie reuşesc să extragă 1 decigram de clorură

de radiu pur dintr-o mare cantitate de pecheblendă. În

1903, un industriaş american le solicită celor doi savanți

să le cedeze drepturile de autor pentru metoda de puri-

ficare a radiului şi primeşte răspuns favorabil din partea

acestora. În iunie 1903, Marie Curie primeşte titlul de

doctor în ştiințe din partea Universității din Paris pentru

teza sa de doctorat privind cercetarea asupra radio-

activității. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Comitetul

Nobel din Suedia decide să confere Mariei şi lui Pierre

Curie, dar şi lui Henri Becquerel, Premiul Nobel pentru

Fizică.

Faptul că o femeie de origine poloneză a primit o

astfel de decorație a stârnit un puternic ecou. Însă par-

ticiparea celor doi soți la ceremonia de decernare a fost

amânată din cauza gradului ridicat de oboseală la care

ajunseseră datorită muncii excesive, astfel că abia în a-

nul următor cei doi se prezintă pentru a susține discur-

surile de primire al prestigioasei decorații.

În 1904, Pierre Curie devine profesor universitar

la Universitatea din Paris, astfel că Marie este nevoită să

continue singură munca de cercetare, dar şi să se ocupe

de familie, mai ales că în acel an se năştea Ève, a doua

fetiță a cuplului. Decesul lui Pierre Curie, reprezintă o

puternică lovitură pentru Marie. Trece peste acest eve-

niment nefericit şi continuă munca, nu fără rezultate.

Un document publicat de către Lord Kelvin sus-

ține că radiul nu era un element chimic, ci doar un compus

al heliului şi al plumbului. Aceasta o impulsionează pe Ma-

rie Curie să demonstreze că radiul este un element nou şi

începe să lucreze la izolarea radiului pur în locul unei

simple cloruri de radiu, operație dificilă care necesita o

deosebită îndemânare. Dificultatea provenea şi din faptul

că acesta există în natură în cantități mult mai mici decât

ar putea pune în evidență un simplu instrument de mă-

sură. Pentru detectarea radiului, Marie a utilizat elec-

trometrul construit de către soțul său. Acest nou instru-

ment i-a permis să detecteze undele radioactive emise

de radiu în aer. Pentru aceasta a utilizat metoda de dis-

tilare fracționată. Marie va topi ani întregi pechblendă în

recipiente special concepute pentru acest scop. Deoa-

rece nu cunoştea temperatura de topire a radiului, Marie

va folosi procedeul încercare şi eroare pentru a deter-

mina temperatura pe care trebuia să o utilizeze. De ase-

menea, exista posibilitatea ca cea mai mică neatenție în

procesul cristalizării fracționate să compromită întreaga

activitate de cercetare dusă până atunci. Din acest mo-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 13

tiv, soții Curie au dedicat foarte puțin timp altor acti-

vități. Luau masa în grabă şi se întorceau la recipientele

cu minereu de uraniu, încălzit la temperaturi de sute de

grade. Mai mult, laboratorul utilizat de soții Curie era

localizat într-o zonă cu umiditate crescută şi cu schim-

bări bruşte de temperatură, nefiind cel mai bun loc pen-

tru derularea unor cercetări atât de minuțioase. Cu toate

acestea, Marie a afirmat ulterior că cei mai frumoşi ani

din viața sa au fost cei petrecuți în laboratorul său de

cercetare. După ani de experiențe obositoare, desfă-

şurate aproape monoton, soții Curie reuşesc să izoleze un

decigram de clorură de radiu, o cantitate infinitezimală

în raport cu volumul imens de minereu utilizat. La nicio

lună după decesul lui Pierre, Mariei i se propune să preia

atribuțiile acestuia la catedra Universității din Paris. În

paralel, Marie Curie continuă munca de cercetare şi, în

1910, după mulți ani de efort, reuşeşte să izoleze radiul

metalic. În anul următor, primeşte cel de-al doilea Premiu

Nobel.

Sfârşitul conflagrației mondiale va aduce deplină

satisfacție femeii-savant: Tratatul de la Versailles stipu-

lează şi independența Poloniei. Ca expresie a dragostei

pentru patria natală, la înmormântarea Mariei Curie, fra-

tele ei, Jozef, şi sora sa, Bronisława, au presărat pământ

polonez peste sicriul ei.

Relația cu alți savanți contemporani

Einstein şi Marie Curie - în călătoriile

pe care le-au efectuat împreună

Fizicianul Lord Kelvin a fost printre primii sa-

vanți care au recunoscut valoarea ştiințifică a operei so-

ților Curie. Între cei trei s-a legat o relație strânsă şi se

întâlneau discutând teme de interes reciproc. În momen-

tul când soții Curie au primit recunoaşterea academică,

Kelvin nu a ezitat să îşi exprime satisfacția. Mai mult, în-

tr-una din întâlniri, soții Curie i-au oferit un grăunte de

radiu drept suvenir. În 1912, Albert Einstein devine pro-

fesor al universității pe care o absolvise în Elveția şi a-

ceasta la recomandarea Mariei Curie, care a adus ca ar-

gument lucrările sale excelente, recunoscute aproape de

orice membru al comunității ştiințifice. Marie Curie a fost

unul dintre puținii oameni care au înțeles pe deplin teoriile

dificile ale lui Einstein, încă din momentul când au fost

publicate. În numeroase rânduri, cei doi au discutat teme

de fizică, în special în călătoriile pe care Marie le-a fă-

cut, alături de fiicele sale. Dar o valoroasă contribuţie a

are şi în Promovarea ştiinței: în 1907, împreună cu savan-

ții şi colegii Émile Borel şi Jean Perrin, Marie Curie pune

bazele unei şcoli particulare, ale cărei cursuri se ţineau la

casele copiilor respectivi. Aceasta amintea oarecum de

şcolile de fete clandestine la care fusese educată Maria

pe când era mică. În acelaşi an, Marie angajează mai mulți

oameni pentru a-i acorda asistență la munca de cerceta-

re, lucru posibil prin contribuțiile financiare ale omului de

afaceri american Andrew Carnegie11. În 1914, sub egida

Universității din Paris, este înființat un institut de cer-

cetare a radiului sub conducerea Mariei Curie. În 1920,

prin actele de caritate ale familiei Rothschild şi ale alto-

ra, a fost înființat Institutul Curie. În 1926 se înfiin-

țează şi la Varşovia un institut de cercetare a radiului.

Discriminarea femeii

Deşi plină de succese ştiințifice răsunătoare,

viața Mariei Curie a fost umbrită şi de efectele umili-

toare ale discriminării femeii, care încă era predominantă

în acea epocă. Mai întâi de toate, nu i s-a permis să efec-

tueze studii superioare în patria natală deoarece era fe-

meie. Pe când era studentă la Paris, mai ales datorită

faptului că numărul femeilor în universități era extrem

de mic, era adesea acostată de tinerii ei colegi. Se spune

că prietena ei, Jadwiga Sikorska, intervenea adeseori,

astfel că Marie, care pe atunci nu era interesată de vreo

relație, putea să se ocupe liniştită de studiile sale. Apa-

riția ei la catedra Universității din Paris (spre a lua

locul soțului de curând decedat) reprezintă un moment

11

Andrew Carnegie (Dunfermline, Scoția 25 noiembrie 1835 - Lenox, Massachusetts, Statele Unite 11 august 1919) a fost un om de afaceri și un filantrop american de origine britanică. A fost proprietarul a „Carnegie Steel Company", care i-a adus o avere imensă. Conform revistei Forbes din februarie 2008, averea sa ar fi echivalentă cu 293,8 miliarde de dolari ame-ricani în 2007.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 14

unic în istoria academică a Franței, pentru care era un

lucru neobişnuit ca o femeie să dețină o astfel de funcție.

În 1911 se supune la vot admiterea Mariei Curie în cadrul

Academiei de Ştiințe. Într-o epocă în care discriminarea

femeii era încă predominantă, propunerea a fost respin-

să. Eforturile de denigrare a femeii-savant nu se opresc

aici: Un ziar parizian din acelaşi an sugerează existența

unei posibile relații sentimentale între Marie Curie şi Paul

Langevin. Langevin provoacă la duel pe autorul articolului

din acel ziar. Borel şi Perrin sunt indignați de această

campanie de denigrare. Unii chiar i-au cerut Mariei să re-

nunțe la cel de-al doilea Premiu Nobel care urma să i se

decerneze. Ulterior, ca o ironie a sorții, nepoata Mariei

Curie şi nepotul lui Langevin s-au căsătorit. Este vorba de

Hélène Joliot şi Michel Langevin. Activitatea plină de

succes a Mariei Curie va deschide calea către mai multe

posibilități pentru femei de a se implica în societate.

În ceea ce priveşte concepțiile religioase, Ma-

rie Curie născută într-o țară majoritar catolică, primeşte

numele de botez al Sfintei Maria, considerată şi o ocroti-

toare a țării. Dacă tatăl nu era un religios evlavios, în

schimb mama era o catolică ferventă şi îşi ducea copiii la

biserică în fiecare duminică. Mai mult, când aceasta se

îmbolnăveşte de tuberculoză, consideră boala ca fiind o

încercare la care o supune divinitatea. Remarcând că ma-

ma ei nu se însănătoşeşte în ciuda repetatelor rugăciuni,

Maria începe să piardă credința. Moartea mamei o deter-

mină să piardă interesul pentru religie (pe care îl mani-

festă doar formal) şi să aibă tot mai mult încredere în

ştiință. De asemenea, căsătoria cu Pierre Curie a fost

doar civilă; în memoriile ei aminteşte „Pierre nu aparține

niciunei religii şi eu nu practic niciuna”.

Opera Mariei Curie nu înseamnă numai descope-

rirea radiului şi inventarea termenului de radiație. Lucră-

rile sale vor avea un impact deosebit şi în afara concep-

tualizării universului fizicii. Studiul mecanismului radio-

activității, realizat de soții Curie şi ulterior cercetările lui

Ernest Rutherford, au sugerat existența unei activități la

nivel atomic şi subatomic şi au deschis noi drumuri în

ştiința modernă. Mai mult, s-a ajuns la ideea că atomul nu

este indivizibil şi au fost propuse mai multe modele

pentru structura atomului, toate având ca esență ideea

că acesta este format dintr-un nucleu şi un înveliş de

electroni, nucleul fiind cel care emite undele radioactive.

Marie Curie a militat şi pentru utilizarea în medicină a

substanțelor radioactive, un exemplu constituindu-l folo-

sirea radiului în tratamentul cancerului. Curiozitatea in-

telectuală arzătoare față de necunoscut a Mariei Curie

deschide drumul comunității ştiințifice spre un nou uni-

vers de descoperiri şi marchează un pas important în is-

toria cercetării ştiinţifice. Astfel, principalul motiv pen-

tru care marele savant îşi desfăşura munca de cercetare

nu era unul pragmatic, ci curiozitatea ştiinţifică:

„Mă număr printre cei care cred că ştiința are o

frumusețe aparte. Un om de ştiință în laboratorul său nu

este numai un tehnician; el este asemeni unui copil aflat

în fața unor fenomene naturale care îl impresionează ca

şi cum s-ar afla într-un basm.”

Codreanu Mihai Gregor

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 15

Regina Elisabeta12

Îi datorăm acestei prime regine a României - ca

şi regelui Carol I, soțul ei - trecerea țării de la statutul

unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei şi mai

aproape de porțile Orientului, la cel al unui stat european,

acceptat şi respectat ca atare de către puterile conti-

nentale ale vremii. La 26 de ani, prințesa germană Elisa-

beth Pauline Ottilie Luise zu Wied îşi părăsea căminul

pentru a se strămuta în această țărişoară aproape necu-

noscută, ca soție a principelui german conducător, Carol

de Hohenzollern-Sigmaringen. Se întâmpla în 1869, iar în

1881, odată cu alegerea lui Carol I drept rege al Româ-

niei, Elisabeta devenea regină.

Iubitoare şi protectoare a artelor, ea însăşi au-

toare de poezii, romane şi nuvele în engleză, franceză,

germană, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost,

însă, mult mai mult decât o femeie de litere şi o soţie de

monarh. Lăsând aspectele oficiale ale politicii – diploma-

ția, guvernarea, războiul - pe seama regalului ei soț, ea şi-

a dus, fără ostentație, dar cu stăruință, propriile ei cam-

panii. Asumându-şi fără nicio ezitare latura feminină a

misiunii politice cu care s-a considerat investită, a în-

ceput o stăruitoare muncă de a-şi face cunoscută şi ad-

mirată în Europa țara peste care domnea. A făcut ceea

ce îi şade bine unei regine să facă, dar nu doar de dragul

de a avea o ocupație. S-a spus despre ea că avea o con-

12

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta a României,

nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, [n.29.XII. 1843, în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin și a murit pe data de 18 02, /2 03, 1916, în București. Mormântul Maiestății Sale se găsește la Mănăstirea Argeș, unde sunt îngropați toți Regii și Reginele României.] - a fost întâia regină a României, soția lui Carol I Hohen-zollern-Sigmaringen, primul rege român din renumita dinastie germa-nă Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor insti-tuții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare. Maiestatea Sa este de ase-menea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor adoptase pseudonimul Carmen Sylva, și ca fon-datoare de instituții caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniților.

cepție romantică, idealistă (prin asta înțelegându-se oare-

cum lipsită de realism) despre frumusețile țării şi despre

oamenii ei. Ca parte a aceleiaşi campanii, România a parti-

cipat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889

şi 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei,

cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organi-

zat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf

(Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic

desăvârşit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile

franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen

Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate

România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti13 şi Mark

Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă şi

poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte

că florile codrului şi câmpiile «i-au vorbit»”.

În ciuda romantismului său accentuat, se poate

spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit,

într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de

valori european era doar o fațadă, să inițieze o mişcare de

emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu

al acestei mişcări este protejata ei Elena Văcărescu14. Şi

totuşi, aşa idealistă cum părea, demersul ei a fost remar-

cabil de eficient. A ştiut să-şi urmărească scopul, să-şi

aleagă mijloacele - era regină, şi a ştiut să profite în mod

inteligent de avantajele locului în care o aşezase soarta -

şi a obținut succese! Susținând artele frumoase, litera-

tura românească şi meşteşugurile, organizând participa-

rea artizanilor români la expoziții internaționale, spriji-

nind turismul - prea puțin dezvoltat la acea vreme - a

reuşit să prezinte şi să pună în lumină ceea ce avea unic,

interesant şi demn de admirație civilizația românească. Cu

ajutorul acestui sprijin venit din înaltul tronului, România

a intrat, încet-încet - politic şi cultural - în Europa.

A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare since-

ră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recom-

pensat cu Ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă

sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, profe-

13

Pierre Loti (pseudonimul lui Julien Viaud, n. 14.01.1850 - d. 10. 06.

1923) a fost un romancier francez și ofițer naval. A scris o proză im-presionistă, într-un stil bogat în nuanțări, de un exotism senzual și sentimental, ce degenerează în manieră, dominată de sentimentul efemerului, al morții și al solitudinii, pictură a spațiului mediteranean, oriental și atlantic. 14

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București - d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare franceză de origine română, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, interzisă de Casa Regală.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 16

sând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poe-

melor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de

Titu Maiorescu lui Eminescu.

Relațiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I

erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folo-

sit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ire-

verențioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din ga-

zeta conservatoare Timpul. Publicistul de la ziarul con-

servator Timpul Mihai Eminescu era adeptul unei monar-

hii autoritariste, dar Constituția în vigoare dădea regelui

doar puterile unei monarhii constituționale, măsură de

precauție care urma să împiedice orice nouă tentativă de

dictatură regală după precedentul istoric al domniei

prințului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul

literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Syl-

va, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pă-

durii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața maşinii de

scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publici-

tară din lume de tip testimonial pentru o companie pro-

ducătoare de maşini de scris apărea chiar regina Ro-

mâniei. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se

vedea celebra poveste privind Coroana de oțel15), îşi com-

pleta veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare: a scris po-

eme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter me-

morialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedința

ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblio-

teca. A contribuit la completarea veniturile casei regale

din România, una din cele mai sărace familii domnitoare

din Europa în clipa când Principele de Hohenzollern a

acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame tipărite în

marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai

mulți producători mari de maşini de scris.

Vacanțele de vară şi le petrecea la Constanța,

unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion

special. De câte ori regina auzea un vapor părăsind rada

portului, agita o batistă de mătase albă în direcția lui şi îi

recita prin portavoce un poem. După moartea reginei

sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în fața Ca-

zinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orien-

tată cu fața spre mare. Statuia de bronz se găseşte azi

într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța şi

aşteaptă să fie repusă la locul ei.

15

Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, care a fost

turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 - 1878, în bătălia de la Grivița din 30 august 1877.

Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei via-

ță desăvârşirii spirituale şi carierei de scriitor. A scris în

mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în

germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la per-

fecție limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea

mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz,

una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata

lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui

roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite

(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel

de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu

era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea pre-

matură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează

în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui

Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Emi-

nescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o tri-

mite lui Mihai Eminescu şi care conținea asigurări că

volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883

la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea

de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au

învățat deja poeziile sale pe de rost!

Activitatea de mecenat

Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o

bună cunoscătoare şi interpretă de muzică - canto, pian,

orgă; avea în acelaşi timp şi calități de pictor. Excelentă

amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează

un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc,

printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite

Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Emi-

nescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe

George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii

sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul

Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el

şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier

italian Amati.

Azilul orbilor „Regina Elisabeta”

În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbi-

lor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din

Bucureşti, care funcționează şi în prezent, acest centru

având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o şcoală

postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acțiunea

umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu,

Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie

1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 17

în activitățile acestui aşezământ, regele „punând la

dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea da-

toriilor în ființă şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi

Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie

1909 o scrisoare în care scria: „în via dorință de a veni în

ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a

înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprin-

zându-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(...) Sunt

încredințată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor

menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor

bucura într-însul de o adevărată alinare”.

Regina Elisabeta

Autor: George Ghe. Ionescu

Surse: Arhivele Naţionale ale României, Silvia Irina

Zimmermann: Regina poetă Carmen Sylva. Literatura în serviciul coroanei, cu o prefață de A.S.R; Principele Radu al României, traducere

din germană de Monica Livia Grigore, cu numeroase fotografii din Arhiva

Princiară de Wied din Neuwied, Editura All, Bucureşti, 2013.

Regina Maria

Regina Maria a avut, ca şi predecesoarea ei, o

viață plină de preocupări personale, bine cunoscute, care

îi hrăneau spiritul creator şi avid de frumos, dar şi o via-

ţă politică, mult mai puțin ştiută, însă prin care a adus un

aport hotărâtor la istoria României.

Povestea Reginei Maria

A fost odată ca niciodată, pe harta Europei, un

regat numit România. Şi o prinţesă, Marie Alexandra Vic-

toria a Marii Britanii şi a Irlandei. Destinele lor s-au îm-

pletit vreme de 45 de ani. Povestea celei care avea să

devină Maiestatea Sa Regina Maria a României, una din-

tre cele mai fascinante femei ale epocii sale, tulbură şi

astăzi. Este povestea unei inimi care a iubit mult şi a

suferit enorm.

E anul 1875, 29 octombrie. În ediția sa de după-

amiază, ziarul londonez Times anunța că la Eastwell Park,

în Kent, la ora 10:30, în familia ducelui de Edinburgh şi

Coburg, fiul reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexan-

drovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea, a deschis ochi-

şorii albaştri Marie Alexandra Victoria - Missy cum va fi

porecla de alint a răsfăţatei prinţese, ce va creşte ală-

turi de un frate şi încă trei surori. Dăruită cu meşteşugul

scrisului va povesti despre vârsta de aur cu un condei

înmuiat în culorile fericirii. La 11 ani ajunge cu familia în

Malta. Într-un rai mediteranean, unde oamenii aveau feţe

şi nu măşti, şi când zâmbeau o făceau de fericire, Missy

se va despărț i pe nesimțite de vârsta inocenței şi va tre-

ce grațios spre adolescență. Se vorbea deja despre ea ca

despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei. Talentată şi

spontană peste tot - ceea ce însemna eticheta impusă de

rangul ei nobiliar. Va simţi însă cât de subţire devine gra-

niţa dintre bine şi rău, dintre iluzie şi realitate atunci

când nu eşti muritor de rând. Va învăța că suferința nu se

sperie de însemnele regale.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 18

În Malta va trăi prima poveste de iubire cu vărul

ei, George. Va trece, dezamăgită, pe lângă o căsătorie din

dragoste, rară la vremea aceea, şi pe lângă palatul Bu-

ckingham, ca reşedință permanentă. Pentru că George va

ajunge pe tronul Marii Britanii mai curând decât se aş-

tepta nerăbdătoarea ei mamă, care a refuzat nu numai

cererea prinţului, ci a împiedicat şi idila cu un alt viitor

britanic celebru, Winston Churchill.

De la Missy, la Maiestatea Sa, Regina Maria

a României. Azi sună caraghios şi anacronic că „o prin-

ţesă trebuie să se mărite cu mult înainte de-a începe să

gândească singură“. Dar dacă ne amintim că toate astea

se întâmplau într-o Europă în care erau mai multe familii

regale decât regate sau imperii, mai multe capete decât

coroane şi prinţi moştenitori în care dădea strechea dra-

gostei şi renunțau la deliciile coroanei pentru deliciile iu-

bitei morganatice, aproape că înțelegem graba şi preocu-

parea Ducesei ca Missy să facă o partidă care să-i asi-

gure cât mai curând un tron.

Şi privirile i s-au oprit asupra Principatului Ro-

mâniei şi prinţului moştenitor, Ferdinand, din familia di-

nastică Hohenzollern. Aşa că, în 1893, Missy va ajunge în

noua ei ţară ca mireasă a unui bărbat cu 10 ani mai mare,

ce suferea din dragostea pentru o altă femeie - poeta

Elena Văcărescu. Căsătoria panaceu va duce spre tron şi

coroană, dar nu va avea acelaşi drum cu iubirea. Pentru că

inima lui Ferdinand va rămâne dăruită femeii exilate la

Paris, pe care o va iubi până la moarte. Va ajunge faţă de

fiul său rebel – Carol -, un lup moralist, bătrân şi bolnav,

dar vehement, deşi a simţit pe blana lui că dragostea nu

împerechează după rang, ci după suflet. A fost supra-

numită de popor „Mama Regină”, „Mama răniților”, „Regina

soldat”, datorită acțiunilor sale din perioada Primului

Război Mondial, când a ajutat soldaţii aflaţi în spitalele

de pe front. De asemenea şi-a legat numele de viaţa

culturală şi artistică din România acelor ani. Maria a de-

venit regină în 1914, după care a început o serie de tur-

nee internaționale prin care promova interesele României,

cel mai cunoscut fiind cel din Statele Unite ale Americii,

din 1926. Deşi rolul femeilor în politică, în acea perioadă,

era cel puţin redus (ca să folosim un eufemism), Regina

Maria a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Fer-

dinand, până la decesul acestuia în 1927. În momentul în

care fiul său - Carol - a moştenit tronul, acesta a izolat-o

complet de viaţa publică. Ferdinand şi Maria vor avea

împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mări-

oara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea

(1913) – care va muri după numai patru ani de febră tifoi-

dă.

Personalitatea ei puternică, avea să-i cucereas-

că definitiv pe români. Nu a stat deoparte în nicio îm-

prejurare grea. În perioada 1914-1918 şi-a îndeplinit cu

prisosinţă îndatoririle, aflându-se în mijlocul celor care

aveau nevoie de mângâiere, fie în tranşee, fie în spitale şi

în posturile sanitare, printre răniţi şi bolnavi. N-a cu-

noscut frica de gloanţe şi de bombe, n-a cunoscut teama

de molime. În calitate de înaltă patroană a Crucii Roşii,

Regina Maria a instituit în 1917 Ordinul Crucea Regina

Maria, apoi, mai târziu, a deschis Şcoala de Infirmerie. A

dat dovadă de patriotism nemărginit, spunând, la Vălenii

de Munte, la cursurile de vară ţinute de Iorga: „Am venit

în ţară foarte tânără şi am devenit una din voi”. În pe-

rioada 1916-1918 însăşi Regina Maria patroană a Crucii

Roşii Române, împreună cu voluntarele femei aparţinând

celor mai diferite categorii sociale, animate de profunde

sentimente umanitare şi patriotice, vizitează spitalele şi

punctele de adunare a răniţilor, constatând că voluntarii

Crucii Roşii îi îngrijesc cu devotament şi totodată, impli-

cându-se foarte intens în ajutorul acordat răniților.

Regina Maria a avut în minte un mare gând:

desăvârşirea României Mari şi s-a dovedit un diplomat în-

născut. După aplanarea disensiunilor existente cu unchiul

său, Regele Carol I, pe atunci prinţesă, Maria se va im-

plica prin discuţiile cu acesta, influenţându-şi totodată şi

soţul, pe Ferdinand, în privinţa intrării în război de par-

tea Triplei Alianţe. Tot Maria a avut rol esenţial în a-l

convinge pe Ferdinand că trebuia să renunţe la gândul de

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 19

a intra în război alături de Puterile Centrale, demon-

strându-i, „matematic”, că Antanta va ieşi biruitoare. În

vara anului 1918, Regina Maria a avut un rol important,

luând calea Occidentului şi intrând într-un joc diplomatic

de câştigare a opiniei publice din Franţa şi mai apoi în

Statele Unite. Acest lucru a avut efecte benefice pentru

România, care a fost acceptată cu noile ei hotare: Româ-

nia Mare. Pasionată de artă şi cultură, Regina Maria a

continuat opera socială şi culturală începută de Regina

Elisabeta (Carmen Sylva). Pasiunea Reginei pentru scris a

avut rădăcini în educaţia sa englezească.

În septembrie 1925, revista Cosmopolitan pu-

blica un articol inedit. Nu tema era surpriza, ci autoa-

rea. „A Queen Talks About Love”. „Iubirea este cea mai

mare problemă în viața unei femei, şi, cum de la începutul

lucrurilor se pare că ea a fost aleasă de natură să fie

purtătoarea poverii, nici legile, nici morala sau exigenţele

societăţii n-au fost vreodată în stare să i-o rezolve.“ Era

o recunoaştere îndrăzneaţă a unei dileme ce frământa

tăcut un public feminin încă pudibond. În vorbele ei se

regăsea un adevăr trist. Poate că lipsa dragostei şi a

interesului celui care ar fi putut rămâne primul şi ultimul

bărbat din viaţa ei au făcut-o pe Maria să caute în braţe

străine atingeri vinovate de suflet şi trup. Că Ferdinand a

iubit şi continua să iubească o altă femeie, că îşi îneca

dorul de ea în băutură şi apoi şi-l alina pe sub fuste de

ţigănci focoase, aduse la palat de chiar prefectul Poliţiei

Capitalei, era la fel de scandalos, dar nu era o consecință,

aşa cum nici pentru regină asta nu era o scuză. Era fru-

moasă până la tăierea respirației, feminină până la fiorul

nestăpânit al dorinţei, maiestuoasă până la sfială, roman-

tică până la înduioşare, inteligentă până la intimidare,

curajoasă până la sfidare, abilă până la manipulare. Era

de o frumusețe rară, blondă cu ochii albaştri, scânte-

ietori, cu luciri de oţel şi tulburătoare până la zădărni-

cirea sorţilor. Nu era uşor să iubeşti o astfel de femeie.

A cărei inimă era un templu plin de statui ridicate din

dragoste – copiii. Ai ei, şi cei mulţi, românii, adică ţara.

Chiar şi un loc pe trepte însemna un privilegiu. Şi, de

dragul adevărului, trebuie spus că treptele au fost cam

aglomerate. S-a şuşotit şi s-a scris mult despre idilele

sau aventurile galante fără număr ale reginei. Despre

bărbaţi de faimă şi de prea subţire taină din viaţa politi-

că şi mondenă a Bucureştilor, cărora regele le-a cedat

locul fără crâcneală, acceptând „cavalereşte“ prețul

ruşinii de-a nu fi tatăl biologic a trei din cele şase vlăs-

tare regale pentru neputinţa de-a o iubi pe mama lor.

Castelele dragi sufletului ei, Pelişorul, Branul, sau minu-

nata reşedinţă de vară de la Balcic au fost şi locuri de

romantice visări cu parfum de măr oprit. Aproape toate

legăturile sentimentale ale reginei au fost sub semnul

focului de paie. Mai puţin două. Care s-au chemat iubiri.

Pentru doi bărbaţi aleşi, ce au iubit-o cu patimă şi dis-

perare, loial şi necondiționat, până la moarte. Şi-au pus

inima şi viața la picioarele reginei Maria „prinţul alb“

Barbu Ştirbei şi, mai târziu, aventurierul canadian Joe

Boyle, supranumit, maliţios, Rasputin, dar şi, pe drept,

salvatorul României. Amândoi şi-au slujit regina inimii, ca

nişte cavaleri medievali.

Pentru Joe Boyle, România a fost la fel de fru-

moasă ca inima şi chipul iubitei. Pentru Ea, ţara ori regi-

na, şi-a pus viața în pericol în vremuri tulburi, schimbă-

toare şi pline de capcane. A recuperat bijuteriile Co-

roanei din mâinile bolşevicilor, a obținut ajutoare şi infor-

maţii preţioase pentru o Românie vlăguită de război şi cu

un statut incert, a salvat ostatici români prizonieri la

ruşi, a fost consilier şi sprijin până când a văzut-o pe

regina lui încoronată la Alba Iulia ca regină a tuturor

românilor. I-a fost alături ori de câte ori s-a simțit şi sin-

gură şi copleşită, cu țara la ananghie. Ori cu sufletul de

mamă prins în capcana datoriei de regină sau îndurerat

de inconştienţa şi nerecunoştința unui fiu risipitor. Carol

al II-lea, un Duce de Windsor balcanic, viitorul rege-

playboy al României şi persecutorul reginei rămase vădu-

vă. Joe Boyle a murit la Londra, la scurt timp după ce a

părăsit România pe care o servise timp de 7 ani din dra-

goste pentru regină. Maria n-a întârziat să-i viziteze

mormântul, să-l plângă şi să-i lase pentru eternitate măr-

turisirea discretă a iubirii lor. Crucea românească din

piatra albă de la Bran pe care, într-un colț, era săpată

litera M.

Majestatea Sa Regina Maria

Barbu Ştirbei a continuat să-i fie sprijin, în anii

plini de zbucium, umilințe şi durere, care au urmat morții

lui Ferdinand. Adevărata sa dragoste a fost totuşi, şi a

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 20

rămas Barbu Ştirbei, un bărbat frumos brunet, cu ochii

căprui. Se spune că a fost tatăl ultimilor ei doi copii, Ni-

colae şi Ileana, care îi semănau izbitor, ceilalți copii se-

mănau cu Ferdinand, fiind cu ochi albaştri. Din această

cauză va avea zile cumplite din partea fiului său cel mare,

Carol al II-lea, care în final îl va exila pe acesta, rupând

această poveste de dragoste care se înfiripase între cei

doi. Balcic, inima mea… „…am avut ca o simțire că locul

acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu

trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se pare că aş

fi venit aici pentru întâia oară.“ Regina Maria a fost lega-

tă sufleteşte de două locuri: Balcic şi Bran, locuri cărora

le-a imprimat o amprentă ce se poate vedea şi astăzi.

Vedere din Balcic

„Balcicul şi Branul sunt casele mele de vis, inima

mea”, spunea Regina Maria. Se spune că Balcicul l-a des-

coperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari16, care a insis-

tat ca Regina să meargă în acea zonă în 1924. Un an mai

târziu avea să înceapă construcția domeniului de la Bal-

cic. An de an domeniul a fost înfrumusețat cu construcții

şi celebrele grădini. Datorită Reginei, în acea perioadă

Balcicul va cunoaşte un mare avânt urbanistic. Primăria

împroprietăreşte artiştii care veneau vara şi pictau aici,

iar aceştia încep a-şi construi case. Regina era iubită în

Balcic. I se spunea Sultana, vila sa aduce cu construcțiile

musulmane, având un turn precum un minaret. Obişnuia să

se plimbe prin oraş şi să împartă bani familiilor nevoiaşe.

Uşor-uşor, poate şi din cauza izolării la care o supusese

Carol, Balcicul devine locul său de refugiu. De aceea, în

1933 când îşi întocmeşte testamentul, Regina Maria cere

16

Alexandru Satmari (n. 1872 - d. 1933) a fost un pictor român, fiul al pictorului Carol Popp de Szatmáry. A studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. A pictat peisaje influențate de Nicolae Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. Satmari a fost și decorator de teatru și restaurator de picturi.

ca după moartea sa inima să îi fie depusă în micuța capelă

pe care o construise pe malul mării: Stella Maris, iar cor-

pul să îi fie îngropat la Curtea de Argeş, alături de ceilalți

membri ai Familiei Regale.

Ce chemare misterioasă a înălțat visul reginei pe

o stâncă ce iese direct din mare într-un loc în care la

ceasuri de tihnă se mai aud râsetele zeilor? Un castel alb

cu minaret şi cu loc de rugăciune creştină. O colină de pe

care grădinile coboară în şase terase spre mare, revăr-

sând culori şi parfumuri în calea ei. Un colţ de Eden la mii

de kilometri de parcurile englezeşti.

În ultima parte a vieții a avut parte de morţi care

i-au marcat viaţa şi existenţa şi poate, sfârşitul. În 1934

ginerele său, Alexandru de Iugoslavia va cădea secerat

de gloanţe la Marsilia. Moartea continua să secere per-

soane dragi lui Missy, în 1936 a venit rândul sorei sale,

scumpa Ducky, să moară. Tot în 1936, îl pierde şi pe

scumpul văr, la braţul căruia ar fi putut domni peste iu-

bita Anglie. Aceste lovituri sunt amintite din plin de

Maria, iar sănătatea sa începe să se degradeze fiind a-

tinsă de o boală misterioasă. Se vorbeşte de cancer la

esofag, ciroză a ficatului şi chiar de otrăvire cu o sub-

stanţă ce conţine alcool.

Începând cu 1937 sănătatea sa se deteriorează

şi Maria începe să scuipe sânge. În 1938 pleacă la un

sanatoriu în Italia. Se va transfera ulterior la un sanato-

riu în Germania. Hitler îi acordă o atenție deosebită, dă

ordin ca în camera bolnavei să fie în permanență flori.

Starea reginei soare se agravează şi aceasta îşi exprimă

dorinţa de a muri în România. 17 iulie 1938 este, dacă nu

data morţii, cel puţin a pierderii definitive a cunoştinței,

în urma unei hemoragii violente. Carol va anunţa că mama

sa a murit la Sinaia pe 18 iulie. Moartea reginei a creat un

şoc în întreaga lume. Henri Prost nota: „Dispariţia sa a

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 21

stârnit durere în întreaga naţiune. Dintre toţi membrii

familiei regale, ea era de departe cea mai iubită. Ea re-

prezenta doar marea regină a războiului. Rămânea pentru

toţi obiectul unei profunde veneraţii”. Pe 24 iulie 1938 au

avut loc funeraliile naţionale, funeralii de soldat. Ea a

fost înmormântată alături de ceilalţi membri ai familiei

regale la Curtea de Argeş.

O altă presupunere asupra morții ei, este şi a-

ceea că în urma unor schimburi de focuri între Carol şi

Nicolae, fiul cel mic al ei, aceasta s-a aruncat în apăra-

rea fiului mai mic, primind glonţul în locul lui. Potrivit unor

surse regina-mamă a murit în tren înainte de a ajunge la

Sinaia, pe 17 iulie. După ce Bulgaria redobândeşte Ca-

drilaterul, în 1940, inima Reginei Maria a fost luată din

Balcic şi dusă în Bran, celălalt loc la care Regina ținuse

foarte mult. Inima se află într-o casetă de argint, aflată

la rândul ei într-o casetă de aur încrustată cu pietre

prețioase. De aducerea inimii reginei la Bran s-a ocupat

prinţesa Ileana, moştenitoarea castelului Bran. Nici aici

nu s-a putut însă odihni.

În 1968, regimul comunist trece casetele şi inima

în patrimoniul aşa-zisului tezaur al României, iar acum se

află, în clădirea Muzeului Naţional de Istorie din Bucu-

reşti. Corpul Reginei se află înmormântat în biserica Mă-

năstirii Curtea de Argeş, alături de soţul său, Regele

Ferdinand. În prezent, Ministerul Culturii din România

spune că inima rămâne la muzeu. Regele Mihai a reven-

dicat inima în 2006 şi a cerut ca ea sa fie adusă înapoi la

Bran şi îngropată în firida amenajată în Măgura Branului,

deoarece Balcicul nu mai este teritoriu românesc. Mi-

nisterul nu o înapoiază, spunând că aşteaptă clarificarea

situației juridice a Castelului Bran, care a fost retro-

cedat, în 2007, moştenitorilor prinţesei Ileana.

Concluzii:

Da, Regina Maria a fost altfel. A trăit intens,

muşcând din fructele copacului vieții până la semințele

amare ale cunoaşterii. Şi binelui, şi răului. A crezut în

dragoste şi i s-a supus cu înțelepciunea cu care te supui

naşterii sau morții, pentru că nu le poți schimba prin

istorie, n-a acceptat un loc secund decât în fata Celui-

de-Sus. Născută să conducă, cu ajutorul Lui a schimbat

hotare de ţară şi gândire, a sfinţit locuri, a construit

palate, a lăsat amintiri şi parfum de violete ce răzbate

din lumea de dincolo la câte-o bătaie de aripi de înger.

A scris povestea vieții ei. O poveste ca un film de

Oscar. Despre dragoste în vreme de război şi pace,

despre înălțări şi căderi, despre slăbiciuni bărbăteşti şi

curaj de femeie, despre viață şi moarte, dar niciodată

despre renunțare ori înfrângere. „Viața mea a fost inten-

să şi plină, experiențele mele, diverse şi cu siguranță de-

loc serbede, chiar dacă lumina şi umbra s-au jucat mereu

cu ea.”

A fost viața unei femei care n-a uitat niciodată

că era femeie, deşi de multe ori a avut de jucat rol de

bărbat. „Poate aventurile ei galante şi copiii făcuți din

dragoste, în afara unei căsnicii, au scandalizat lumea, dar

eroismul ei sigur i-a salvat ţara. Atunci când a sunat al

12-lea ceas al disperării pentru o Românie ajunsă cât un

timbru pe hartă şi Cenuşăreasă a Europei, Regina a deve-

nit chipul ei şi „Irezistibilul ei ambasador“.

Autor: Cristian Ivan

Coroana Reginei Maria – autor: Ştefan Burda, „Tezaure de aur

din România.”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Desigur, enumerarea ar mai putea continua cu

Irene Ghika, Lisette Verea, Maria Tănase, Maria Cutzarida, Maria Antoaneta, Indira Ghandi, Amelia Earhart, Ana Aslan… şi multe alte femei care au rămas şi vor rămâne în continuare în istoria lumii. Ne vom strădui ca pe parcursul numerelor viitoare să „vorbim” câte-un pic şi despre ele...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 22

Monica Mureşan Povestea copacului Phoenix

(continuare din nr. 18)

***

Un timp cu margini tocite surâde strâmb

ore ciobite îmi pătrund carnea de gheaţă

în urmă rămâne deschisă o rană albă

morenele de-acum au secat

urc scările zilelor albe

pe fiecare treaptă recunosc

cicatricea zilelor negre

nu mă învăţ încă minte că le port

chiar dacă nu se văd

probabil o lumină din interior

mi le arată

cum se înmulţesc înnoite

şi deja zgâriate de marginea

cu zimţii tociţi ai clipei

se dezgheaţă timpul şi apoi se contractă

în locul iernii a venit primăvara

iar teii miros a îngeri. *

Cresc odată cu gândurile ce mă cresc şi

mă urcă - dar când eu nu voi mai fi

ele nici nu dispar nici nu rămân singure

se au pe sine pentru totdeauna

dacă nu îmbătrânesc şi nu se văd

este pentru că realitatea nu se vede

pe sine, mi-am zis, dar dacă sufletul

e singur ca pomul şi am fi copaci

am avea atâtea suflete câte păsări

cântă în noi ?

logic aşa ar trebui deşi nu ştim

nici măcar dacă nu-i prea cald

dar dacă sufletul e singur ca omul

oare şi pasărea şi copacul au suflet

la fel de sensibil?

Unii spun că sufletul vine din stele

iar luna în astrologie reprezintă sufletul

atunci există eclipse de suflet…

logic aşa ar trebui să se spună

dar oare totul e logic într-o realitate

care nu se vede pe sine? *

Cresc odată cu gândurile ce mă cresc

sunt un copac de gânduri atrase

de ultima lor frontieră

un copac cu toate ramurile gândurilor

înălţate către spaţiul imaginar

unde ele m-aruncă

privesc cerul ce urcă până la

celălalt cer al gândului şi mai departe

străbate până în pânzele albe

de acolo mi se spune: când nu vei mai fi

gândurile tot urcă - mi-e teamă să-ntreb

ce se întâmplă cu sufletul rămas singur

fără omul său de sprijin în atâta spaţiu

nestrăbătut de gândire ori cântec

oare dacă am fi copaci am avea noi

atâtea suflete câte păsări cântă şi cine ştie

dacă în gaura neagră din stratul de ozon

nu-i prea frig… dar dacă şi pasăre şi om

şi copac şi frunză şi iarbă şi spaţiu şi timp

au un suflet comun şi nimic nu are

sfârşit între pânzele albe ?

Cresc privind spre cer cum copacul

cu gânduri mă creşte şi în spaţiu mă urcă

iar timpul înapoi din el mă aruncă

în acel space near to the final frontier. *

Un strat de tăcere un prag de pământ

Un strat de tăcere un prag de foc

Un strat de tăcere un prag de apă

Un strat de tăcere un prag de cer

E mult doar până treci

de toate vămile tăcerii… *

Între imaginaţie şi realitate

adevăr şi închipuire

dar într-o lume relativă

ce e cu adevărat bine şi ce e rău

unde e graniţa dintre ele?

Dacă darul de a scrie vine de la El

oare nu-i acest fapt o împuternicire

şi nu are ea un scop?

căci iată pentru a scrie

jertfim lemnul copacului

chiar scriind să nu mai fie tăiaţi ! // M.M.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 23

Pierre-Joseph Proudhon, un teoretician important al

artei îşi mărturisea scepticismul faţă de existenţa unor

artişti adevăraţi din rândul femeilor: „Femeia este artis-

tă; tocmai de aceea funcţiile gospodăreşti îi revin ei. Ne-

am putea-o închipui, întâmplător, petrecându-şi timpul

pictând acuarele sau pasteluri?” Poate şi din cauza unor

astfel de concepţii, femeile care totuşi s-au remarcat în

arta plastică au rămas, în mare parte, anonime, abia în

contemporaneitate găsindu-şi într-adevăr locul. Tocmai

de aceea, viaţa şi arta ce-lor care au rămas pierdute în

negura timpului trebuie reamintite, la fel ca şi efortul lor

de a se opune stereotipiilor. Încă de la sfârşitul Evului

Mediu apar primele artiste care şi-au demonstrat talen-

tul şi dorinţa de a lăsa ceva lumii.

Să începem cu patroana creştină a artei plasti-

ce, Caterina de Bologna. Aceasta a trăit în secolul al XV-

lea şi a fost o călugăriţă faimoasă în acea vreme. A pictat

numeroase icoane, deşi în principal această activitate

aparţinea bărbaţilor, şi se spune că avea des viziuni ale

diavolului şi divinităţii. A fost canonizată, iar astăzi

câteva dintre operele sale, de o sensibilitate specifică,

încă pot fi văzute.

În perioada Renaşterii, arta plastică a văzut ri-

dicarea mai multor artiste, care însă au fost uitate la

scurtă vreme după aceea. Nu este şi cazul Artemisei

Gentileschi17, considerată în vremea sa drept „singura

17

Artemisia Gentileschi (născută la 8 iulie 1593 la Roma, decedată la

Neapole către 1652) este o pictoriță italiană aparţinând barocului tim-puriu, fiind puternic influențată de Caravaggio. A fost fiica pictorului Ora-zio Gentileschi de la care a preluat rigoarea desenului, adăugându-i un puternic accent dramatic inspirat de opera lui Caravaggio. Considerată as-tăzi ca unul dintre primii pictori ai stilului baroc, s-a impus prin arta sa într-o epocă când femeile pictor nu erau ușor acceptate. Este de aseme-nea prima femeie care a pictat teme istorice și religioase într-o epocă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin.

femeie care are noţiuni în ceea ce priveşte pictura şi

culoarea”. Fascinată de mică de pictat, aceasta a pictat

numeroase pânze, dintre care putem vedea mai multe la

muzeele de seamă din Europa. A avut o viaţă tristă, mar-

cată de tortură, rude răuvoitoare şi moartea copiilor,

însă cu toate acestea a lăsat lumii o artă unică, ce pre-

zintă o viziune feministă asupra istoriei. Multe din pân-

zele sale prezintă femei hotărâte, puternice, gata de

acţiune,dar şi scene sângeroase, considerate prea dure

pentru o femeie. A inovat şi prin pânza care prezintă

violul Suzanei. Spre deosebire de alte tablouri, care

prezentau victimele unor astfel de întâmplări roşind şi

încercând să îşi ascundă goliciunea, personajul Artemi-

siei chiar manifestă frica şi suferinţa, oferind mai mult

realism perspectivei. A fost prima femeie care a fă-

cut parte din Academia de Artă din Florenţa.

Rosa Bonheur18 a trăit în secolul al XIX-lea, fi-

ind remarcată în arta plastică mai ales prin reprezentă-

rile sale animaliere extrem de vii şi puternice vizual. Se

remarcă, în special, o scenă de la arat, cu un bivol în prim

plan, care a fost expusă în mai multe galerii de seamă.

Este considerată cea mai mare artistă a secolului al XIX-

lea de către unii. S-a remarcat devreme, după mai multe

scandaluri la şcoală. A început să picteze peisaje şi ani-

male de casă, ajungând imediat să aibă susţinători. S-a

remarcat în plus şi prin mişcarea ei prin care cerea

dreptul să poarte haine bărbăteşti, primind autorizaţie

de la poliţie în acest sens.

Modernitatea a adus o adevărată înflorire a vizi-

unii feminine în arta plastică, aşa apărând câteva figuri

18

Rosa Bonheur, născută Marie-Rosalie Bonheur, (16 martie 1822 –

25 mai 1899) a fost un pictor realist şi sculptor francez. Lucrările sale sunt la în Musée d'Orsay la Paris, Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Este considerată cel mai faimos pictor de sex feminin din secolul al XIX-lea.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 24

nemuritoare. Frida Kahlo19 a rămas cunoscută printre

altele şi pentru replica sa „m-am născut o căţea, m-am

născut pictor”. Născută în Mexic, a avut parte de o

copilărie dură marcată de poliomielită şi un accident care

i-a afectat sănătatea pentru toată viaţa. Lipsită de

inhibiţii şi ambiţioasă, şi-a promovat arta, puternic in-

flenţată de simboluri amerindiene şi suprarealiste,

ajungând să îşi cunoască soţul, pictorul Diego Rivera. Au

avut o căsnicie tumultoasă, încărcată de infidelităţi şi

scandaluri, însă care nu a oprit fluxul creator al celor doi.

După moartea sa, operele Fridei au fost cumpărate de

Muzeul Luvru, iar ea a ajuns prima persoană hispanică

onorată de o marcă poştală a Statelor Unite. Salma

Hayek a câştigat un Oscar interpretându-i rolul în filmul

cu acelaşi nume.

Arta plastică suedeză a fost marcată de Sigrid

Hjerten, care a trecut de toate opreliştile societăţii

pentru a-şi pune în aplicare admiraţia pentru artă. A

pictat peste 500 de tablouri înainte de a fi doborâtă de

schizofrenie. Tablourile sale sunt foarte personale,

sensibile şi dedicate înţelegerii umanităţii, fiind şi în

prezent foarte apreciate. Este considerată printre

personalităţile de seamă ale Suediei.

Georgia O’Keefe s-a remarcat în Statele Unite

în prima jumătate a secolului al XX-lea, când mulţi încă nu

credeau că femeile pot ajunge prea departe în arta

plastică. A pictat însă din tinerețe, distingându-se prin

subiectele abstracte. De multe ori se ducea în deşert,

aduna roci, cranii de animale şi orice altceva i se părea

relevant, iar apoi le dădea viață în picturile sale. A

devenit faimoasă şi chiar un model de urmat, însă asta

din păcate nu a fost suficient pentru a-i opri căderea

nervoasă care a oprit-o de la a picta o vreme. Cunoscută

drept unul dintre cei mai mari artişti americani, a apucat,

spre deosebire de alț i pictori, să îşi vândă tablourile pe

câteva zeci de mii de dolari încă din timpul vieț ii. În

onoarea artei sale deosebite, o specie de dinozaur cu

pene îi poartă numele. Nici nu ar fi vrut un elogiu mai

complex, spun cei care au cunoscut-o.

19

Frida Kahlo (n.6 iulie 1907, Coyoacán, Mexic – d.13 iulie 1954) a fost o pictoriță care ocupă un loc central în arta picturală mexicană. Opera sa, extrem de originală, poate fi situată la confluența mai multor curente: simbolism, realism, suprarealism, expresionism, prezentând și puternice influențe ale artei indigenilor din Mexic. Temele sale predilecte au fost autoportretele și durerea care a însoțit-o de a lungul întregii sale vieți.

Eleonora Romanescu, (1926 - prezent)

Eleonora Romanescu, artist plastic din Republica Moldova

Eleonora Romanescu s-a născut pe 26 aprilie

1926 la Leuşeni, județul Orhei, România. Eleonora Roma-

nescu este un nume care s-a afirmat în mediul artistic

basarabean. Tablourile sale exprimă fidelitate: față de

tradiție, valorile artei clasice, față de temele consa-

crate, dar şi față de propriul eu artistic.

Doamna Romanescu îşi face studiile la Şcoala Re-

publicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău. În-

cepând cu anul 1953, timp de 5 ani este profesoară de

desen la Şcoala Pedagogică din Orhei. În perioada 1959-

1964 frecventează cursurile de restaurare-pictură în

cadrul Atelierelor Centrale de Stat Iurie Grabari, Mos-

cova. În aceeaşi perioadă este restaurator la Muzeul de

Artă din Chişinău. În anul 1958 devine membru al Uniunii

Artiştilor Plastici din R.S.S. Moldovenească, iar câțiva ani

mai târziu devine membru al conducerii Uniunii Artiştilor

Plastici din R.S.S. Moldovenească. Timp de 3 ani, înce-

pând cu anul 1973, Elena Romanescu este închisă din

motive necunoscute, însă a fost eliberată pe cauțiune de

o colegă în scurt timp.

Artista are lucrări aflate în colecții particulare în

Republica Moldova, România, Germania, Rusia, Franța,

Statele Unite şi Canada.

„Pictorița Eleonora Romanescu a cules culorile cu

oglinzile ochilor, cu bătăile inimii, cu dragostea tainică

pentru ele, care o poartă mereu în suflet şi ne-a făcut-o

un bun al nostru, al tuturora şi nu numai al nostru, ci şi al

celor în lume, unde pânzele dumneaei sunt vizionate în

numeroase oraşe din: Irak, Japonia, Mongolia, România,

Polonia, Ungaria, Bulgaria, Canada şi SUA. Astfel pânzele

pictoriței călătoresc pe meridianele planetei, purtând ca

nişte oglinzi multicolore, sufletul Moldovei, de ieri şi de

azi şi de mâine – republica, oamenii, belşugul, speranțele.” (Anatol Ciocanu)

(Eugenia Florescu)/Articol îngrijit de: Vlada Afteni

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 25

Artemisia Gentileschi

„Artemisia Gentileschi a fost o femeie care şi-a luat

libertatea de a fi ca un bărbat", scria Anna Banti, într-

un dialog inventat între ea şi Artemisia Gentileschi

(1593-1653), pentru a recrea un roman al acestei cele-

bre artiste a secolului al XVII-lea. Pictoriţă de primă

mărime, Artemisia Gentileschi ajunge la Milano într-o

spectaculosă expoziţie, într-o scenografie teatrală

semnată de Emma Dante, la Palazzo Reale, între 22

septembrie şi 29 ianuarie, cu titlul „Povestea unei pa-

siuni". Peste 40 de tablouri ilustrează temele cu care

Artemisia s-a confruntat. Se pleacă de la începuturile

romane, urmând perioada florentină şi reîntoarcerea în

Oraşul Etern, terminându-se cu Napoli, unde s-a stins

din viaţă.

Artemisia Gentileschi, Danae

A fost fiica pictorului Orazio Gentileschi, de la care a

preluat rigoarea desenului, adăugându-i un puternic ac-

cent dramatic, inspirat de opera lui Caravaggio. Con-

siderată astăzi unul dintre primii pictori ai stilului ba-

roc, s-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile

pictor nu erau uşor acceptate. Este, de asemenea, pri-

ma femeie care a pictat teme istorice şi religioase într-

o perioadă când acestea erau socotite ca fiind străine

spiritului feminin. Prima operă atribuită, la 17 ani, Arte-

misiei este „Suzana şi bătrânii" (1610), aflată astăzi în

colecţia de la Schönbrunn, în care se vede că a asimilat

limbajul lui Caravaggio, dar şi pe cel al bolognezului

Annibale Carracci. De la vârsta de 5 ani ea îi amesteca

tatălui său culorile, îi prepara pânzele şi îi filtra vopse-

lele. Tatăl îi transmisese toate secretele. Pe de altă

parte, ea ia lecţii de perspectivă de la Agostino Tassi,

care lucra împreună cu Orazio la frescele din Palazzo

Palavicini. Între muzele şi muzicienii reprezentaţi apar

şi personaje contemporane epocii lor, printre care în-

săşi Artemisia.

Artemisia Gentileschi, Giuditta care-l decapitează pe Holoferne

Relaţiile amoroase de mai târziu între Artemisia şi Ta-

ssi fac obiectul unui proces faimos şi controversat în a-

cea perioadă, în urma căruia acesta din urmă este exilat

din Roma. Acesta era acuzat nu numai pentru faptul că

o violase, dar semnase şi o falsă cesiune cu numele ei.

Mai mult, Tassi era căsătorit şi o avea ca amantă şi pe

sora soţiei sale. Textul depoziţiei Artemisiei la proces,

descriind în cuvinte precise violul, este expus pentru

prima dată acum la Milano. De altfel, pânza având ca su-

biect „Giuditta care-l decapitează pe Holoferne", con-

servată la Muzeul Capodimonte din Napoli, impre-

sionează prin violenţa scenei care reprezintă, în cheie

psihologică şi psihanalitică, scena violului. Orazio plă-

teşte o mare sumă de bani unui pictor florentin, Pie-

rantonio Stiattesi, pentru a se căsători cu fiica sa şi a-i

spăla onoarea. Ceremonia are loc în 29 noiembrie 1612,

Se atribuie violului său şi procesului umilitor care a

urmat anumite trăsături ale operei sale - obscuritatea,

violenţa grafică - care sunt cel mai vizibile în acest ce-

lebru tablou. Picturile sale exprimă adesea un punct de

vedere feminin.

Orazio recunoştea talentul fiicei sale aşa cum îi

scria într-o scrisoare ducesei Cristina di Lorena. După

proces, tatăl i-a găsit un potenţial soţ, dar ea a trăit o

mare poveste de dragoste cu nobilul florentin Fran-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 26

cesco Maria Maringhi. Artemisia a cunoscut un lung

succes. În 1616 a fost acceptată în Academia Artelor

Desenului, prima femeie care s-a bucurat de acest pri-

vilegiu, fiind sprijinită de Marele Duce Cosimo de Me-

dici şi, în special, de Marea Ducesă Cristina. La Roma,

unde era o mare concentrare de nume de artişti de

vârf, a lucrat în „Basilica di Santa Maria del Popolo" şi

în „San Luigi dei Francesi".

Artemisia Gentileschi, Esthera în faţa lui Ahasverus

În perioada florentină apar celebrele tablouri „Conver-

tirea Magdalenei şi a Giudittei", expusă la Palazzo Pitti,

şi a doua versiune a „Giuditei decapitându-l pe Holo-

ferne", aflată la Uffizi. Faima sa de pictoriţă a crescut

şi ea a devenit prietena unor aristocraţi şi oameni pu-

ternici, precum Galileo Galilei, Michelangelo Buonaroti

cel Tânăr, care i-a plătit cursurile la Academia de De-

sen din Florenţa. Pentru el, ea a pictat „Allegoria del-

l'Inclinazione", care reprezintă o tânără femeie ţinând

în mână o busolă.

Artemisia Gentileschi, Giuditta cu capul lui Holoferne

Se stabileşte la Roma ca o femeie independentă şi în-

cearcă să-şi orienteze cele două fiice către pictură. Se

leagă o prietenie lungă între ea şi marele umanist şi co-

lecţionar, mentorul artelor frumoase, Cassiano dal Po-

zzo. Perioada napolitană, pe unde trecuseră şi Cara-

vaggio, Anniblae Carracci, Simon Vouet, Jose de Ribera,

este pentru ea una de vârf, pictând nenumărate pânze

pentru Catedrala „San Gennaro". Multe dintre lucrările

ei din această perioadă, cu subiecte reprezentându-le

pe Giuditta, Susanne, Betsabeea, Maddalena, sunt achi-

ziţionate de marile muzee ale lumii, cum ar fi Prado,

Metropolitan Museum. Splendida lucrare „Madona care

alăptează" este conservată la Galeria Palatina din Flo-

renţa, iar „Betsabeea" se află la Londra, la Matthiesen

Gallery. „Madona cu pruncul" este expusă la Escorial.

După foarte mulţi ani tatăl şi fiica sunt din nou împre-

ună la Londra. Charles I era un colecţionar fanatic, dis-

pus chiar să-şi compromită finanţele publice pentru a-şi

satisface dorinţele artistice. Acesta i-a achiziţionat

câteva lucrări.

Orazio Gentileschi, Cântăreaţa din lăută

Un destin fericit, cu numeroase lovituri de tea-

tru, înnoadă şi deznoadă existenţa lui Orazio Gen-

tileschi şi a fiicei sale Artemisia. O viaţă semnată de

drame intime şi imprevizibile, a unui artist însetat de

frumuseţe. Vizitatorul pasionat de artă nu poate să nu

fie uimit de extraordinarul rafinament al operei lui

Gentileschi, care a lăsat peste 80 de picturi, de echi-

librul compoziţiilor sale şi armonia culorilor, de luxu-

rianţa materiei picturale. Tablourile sale încearcă să

conjuge în viziune proprie învăţăturile celor pe care îi

considera maeştrii săi, Rafael, Caracci şi Caravaggio.

Cunoscute în marile muzee ale lumii, de la Uffizi la Lu-

vru, Vatican, Galeria Sabaudo din Torino, Prado, lucrări

ca Odihnă în timpul fugii în Egipt, Viziunea Sfintei Francesca, Moise salvat de ape, „Buna vestire", Tri-umful fericirii publice asupra pericolelor fac dovada

măiestriei artistice a lui Orazio. El se născuse cu un nu-

me diferit de acela pe care l-a lăsat posterităţii, fiind

fiul orfevrului Giovanni Battista Lomi. A fost botezat la

Pisa în 1563, puţin timp după moartea lui Michelangelo

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 27

şi încheierea Conciliului din Trento. Rămas orfan înainte

de a împlini 13 ani, îşi urmează fratele mai mare, Au-

relio, la Roma. Cei doi fraţi lucrează alături de pictori

obscuri până când, într-o zi, se decid să-şi încerce no-

rocul în Toscana, întorcându-se în casa unchiului lor,

Francesco Gentileschi. Cu acest prilej, Orazio îşi schim-

bă numele în Gentileschi şi începe să lucreze sub di-

recţia unui pictor la modă, Cavalier d'Arpino. Din 1596

realizează „Convertirea lui Saul", pentru Biserica San

Paolo. Urmează o perioadă în care pictează nenumărate

portrete ale diferiţilor abaţi. La 36 de ani, este şocat

de viziunea lui Michelangelo, găsindu-şi în sfârşit un stil

personal. Papa Paul al V-lea Borghese îi încredinţează

pictura unei părţi din sălile Palatului Quirinale. Orazio

cere ajutorul lui Agostino Tassi, unul dintre experţii în

materie de perspectivă şi trompe-l'oeil protejat de

Familia Medici.

Maestrul devine capul unei familii numeroase şi

dificile. Fiica cea mare, Artemisia, părea dotată pentru

pictură. O poveste pe care am consemnat-o la începutul

articolului. Scandalul îi distruge însă lui Orazio Genti-

leschi cariera. Umilit, este nevoit să se retragă în pro-

vincie, unde va picta biserici. Nu-şi va mai revedea fiica

timp de 25 de ani, până când este chemat la Florenţa

pentru a ratifica intrarea Artemisiei în prestigioasa

Academie de Desen, în 1616, şi a accepta emanciparea

legală de sub tutela paternă.

Artemisia Gentileschi a putut, între primele fe-

mei ale istoriei, să-şi semneze tablourile. Această gravă

dramă a permis fiicei să urmeze o carieră artistică,

distrugând-o însă pe cea a tatălui. În hotarele Statului

Pontifical, Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Tos-

cana, Francesco al II-lea, îi scrie Cristinei de Savoia o

scrisoare prin care o roagă să-i indice cei mai buni ar-

tişti pentru a-i invita la Paris. Este recomandat şi Ora-

zio, care, în primăvara lui 1624, împreună cu cei trei fii

ai săi, se stabileşte la Luvru, în apartamentele rezer-

vate pictorilor. Regina îi oferă sprijinul său, ba, mai

mult, îl foloseşte şi ca emisar oficial italian, timp de un

an, până ce Rubens, un adevărat politican şi fin diplo-

mat, vine la Paris. Soseşte şi Baglione, care se bucura în

acea vreme de un deosebit succes. Atmosfera de la

Luvru devine irespirabilă pentru Orazio. Ducele de Buc-

kingham ajunge la Paris de la Londra, cu intenţia de a

duce cu el marii artişti care lucrau la curte, printre ca-

re şi pe Gentileschi. Astfel, începe o nouă viaţă, ca pic-

tor al Curţii Angliei. Dar, încă o dată, norocul nu-i este

favorabil, deoarece trezeşte gelozia pictorilor locali şi

este nevoit să lucreze foarte mult pentru a-şi susţine

gloria. Rezultatul este o pierdere a calităţii, exprimată

printr-o accentuată teatralitate a personajelor. Lui

Orazio Gentileschi i se încredinţează 244 de metri pă-

traţi de pictură pe pânză, în „Casa delle Delizie" de la

Greenwich, concepută de Inigo Jones, oferită de Gia-

como I soţiei sale, Anna de Danemarca, dar bătrânul

pictor este conştient că nu poate duce la bun sfârşit o

asemenea sarcină fără ajutorul unui alt artist care să

cunoască secretele tehnicii sale.

Singura persoană în lume capabilă de acest

lucru era fiica sa, Artemisia, dar ea trăia acum la Na-

poli, cunoscută ca o pictoriţă de mare succes, şi nu do-

rea să vină la Londra... Totuşi, va ajunge acolo. Tatăl şi

fiica se reîntâlnesc pentru ultima oară la Londra, o

elevă care va împlini opera maestrului, lăsând la rândul

ei importante lucrări precum „Giuditta" sau „Sfânta Ce-

cilia". Orazio moare în braţele ei, în timp ce-şi prepara

culorile, în zorii unui război civil englez, între iubitorii

picturii şi puritani. A fost un pictor regretat de Majes-

tatea Sa, după cum spun cronicile, un mare iubitor de

artă. A fost înmormântat în capela de la Somerset, sub

altarul principal, lângă regina Angliei.

Astfel se termină destinul unui genial pictor, o

poveste care nu a cunoscut altă regulă decât ura pentru

mediocritate şi, în sfârşit, căutarea frumuseţii.

Fascinaţia unei vieţi enigmatice

Minerva - Artemisia Gentileschi, din Galeria Uffizi

Înainte de Artemisia, am putea numi pictoriţe

cunoscute, precum Sofonisba Anguissola (Cremona ca.

1530 - Palermo ca. 1625), care a fost chemată în Spania

de Filip al II-lea, Lavinia Fontana (Bologna, 1552- Roma,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 28

1614), care a mers la Roma, invitată de Papa Clement al

VII-lea, şi care a pictat magnifice naturi moarte, cât şi

Fede Galizia.

Şi, cu toate acestea, interesul criticului de artă Ro-

berto Longhi pentru figura artistică a Artemisiei a fost

remarcabil, el descriindu-i cu amănunţime culorile folo-

site, forţa expresivă a limbajului pictural, descriind în

detaliu subiectele prezentate de ea în faimoasele ero-

ine biblice, afirmând, în 1916: „Unica femeie în Italia

care a ştiut ca nimeni alta ce înseamnă pictura, culoa-

rea".

Artemisia Gentileschi, Convertirea Maddalenei

Criticul Judith W. Mann aminteşte de forţa

creativă a Artemisiei în reprezentarea femeilor puter-

nice şi spune că artista a refuzat de a-şi modifica pro-

pria interpretare personală a acestor subiecte pentru a

se adapta gusturilor clientelei. Alţi critici subliniază

forţa acestei artiste care a utilizat toate armele per-

sonalităţii sale, reuşind să producă opere importante în

cercul unor pictori reputaţi.

Artemisia Gentileschi, Madona alăptându-şi Pruncul

Prima scriitoare care s-a decis de a construi un

roman în jurul figurii Artemisiei a fost Anna Banti, so-

ţia lui Roberto Longhi, într-un imaginar dialog cu pic-

toriţa, punând în paralel adolescenţa şi maturitatea.

Un dialog incitant între două femei. Era în

1944. După 50 de ani, scriitoarea franceză Alexandra

Lapierre se confruntă şi ea cu fascinaţia enigmatică a

vieţii Artemisiei, făcând un raport între femeia Arte-

misia şi pictoriţa Artemisia. Un alt roman, publicat re-

cent în Italia de Susan Vreeland (The Passion of Artemisa), pune în valoare popularitatea acestei geniale

pictoriţe în cheie feminină. Regizoarea franceză Agnes

Merlet a prezentat fimul „Artemisia, pasiunea extre-

mă", cu Michel Serrault, Valentina Cervi, Miki Manoj-

lovic, Claudia Giannotti, Anna Lelio.

Artemisia Gentileschi, Autoportret

„Portretul Artemisiei Gentileschi", de Simon

Vouet, este pus acum în vânzare la Bienala de la Palazzo

Corsini.

Magdalena Popa Buluc

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 29

Schiţă de portret

european

Ştefan J.Fay (continuare din nr. 2/18)

Moto: „Chaque battement de notre

coeur peut être considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'h-orloge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... ” Adsum ! Iată-mă!

Vladimir I. Ghika

În România, ţara lui străbună, activitatea Părin-

telui şi apoi a Monseniorului Ghika va fi, pe un anumit

plan, şi mai spectaculoasă. În Franţa el se afirmase prin

cultură, erudiţie, judecată echilibrată şi pasiune apos-

tolică, cucerind admiraţie, de multe ori dragostea celor

care îl întâlniseră. Aici se va afirma prin operă împlinită.

Ne-ar trebui o mare agendă ca să înscriem fap-

tele, în măsura neastâmpărului acestui om de permanentă

iniţiativă, îmbrâncitor chiar cu violenţă a piedicilor,

atunci când era în joc de dat un sprijin cuiva, de fundarea

unei instituţii ori aşezarea în gândire corectă a unei şo-

văieli creştine.

În străinătate era cunoscută dorinţa lui de a

înfiinţa în România dispensare gratuite pentru nevoiaşi.

După câteva demersuri diplomatice, iată că la 26 mai

1906 îi sosesc în sprijin trei surori de caritate, conduse

de Sora Pucci, italiancă de neam, care va fi Monseniorului

şi Doctorului Paulescu cel mai calificat şi inimos sprijin în

organizarea spitalicească. Monseniorul va obţine audienţă

la Palat şi le va prezenta Reginei Carmen Sylva.

Şi munca începe. La 20 iunie se deschide primul

Dispensar gratuit, „Bethleem Maria”, închinat ieslei în

care s-a născut cel ce va aduce lumina mântuirii în inimi.

Monseniorul îl numise „La Maison de charité”. Pentru

consultaţiile şi tratamentele gratuite se alăturase dis-

pensarului prietenul familiei Ghika, Doctorul Paulescu –

descoperitorul insulinei, pentru care premiul Nobel va fi

distribuit altcuiva – în mod abuziv şi incorect.

În acea vreme Monseniorul fundează şi prima

organizaţie catolică de caritate din România, sub numele

care va rămâne celebru: Comunitatea Fiicelor de caritate

„Sfântul Vicenţiu de Paul”, precum şi grupul „Doamnelor

de caritate” în care va cuprinde nume grele din proti-

pendadă, ştiind că la acestea va putea găsi sprijinul ma-

terial şi administrativ de care va avea nevoie în acţiunile

sale. În adunări periodice va ţine acestor „Fiice şi Doam-

ne” conferinţe – azi publicate în volumul ENTRETIENS

SPIRITUELS – asupra înţelesului şi menirii creştinismului

în viaţa frământată a lumii şi a ţării.

Dintre Doamnele de caritate, Arion Păcleanu îi va

dona un mare teren la Şoseaua Jianu şi, cu acelaşi sprijin

al Profesorului Nicolae Paulescu, ajutat de donatori şi de

Palat, secundat de surorile franceze şi românce – va

ridica bine cunoscutul Sanatoriu „Sfântul Vicenţiu de

Paul”, în care, de-a lungul deceniilor au fost îngrijiţi sute

de bolnavi – săracii întotdeauna în mod gratuit.

În vremea teribilelor răscoale ţărăneşti din

1907, cu toate că tocmai atunci fusese invitat în stră-

inătate, Vladimir Ghika rămâne în ţară luând parte, îm-

preună cu doctorii şi surorile sanatoriului la organizarea

unor ambulanţe pentru transportul victimelor represiuni-

lor militare, şi în multe cazuri, la internarea şi îngrijirea

răniţilor.

În timpul războiului Balcanic din 1913, avea să

rămână, împreună cu câteva surori de caritate în Lazare-

tele de la Zimnicea şi Caracal, îngrijind bolnavii de holeră

„într-o adevărată bătălie cu moartea”. Dintre cei dintâi

soldaţi căzuţi victimă holerei, 65 au fost transportaţi şi

îngrijiţi la Sanatoriul „Sfântul Vicenţiu de Paul”.

Cu toate că Vladimir Ghika era civil, Regele Carol

I a socotit drept să-i acorde decoraţia MERITUL MI-

LITAR. Între 1914 şi 1918 va reuşi să deschidă la Bucu-

reşti un orfelinat, un dispensar şi un aşezământ de ajuto-

rare a populaţiei nevoiaşe, care va funcţiona prin donaţii.

Trupele române retrase în Moldova după ocupa-

rea Bucureştiului aveau să sufere o iarnă neobişnuit de

aspră luptând deopotrivă împotriva frigului, a foamei şi a

tifosului exantematic. Îngrijind bolnavi până la epuizare,

Sora Pucci cade şi ea victimă tifosului. Moare vegheată

până închide ochii de către cea pe care soldaţii o numeau

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 30

Mama răniţilor – Regina Maria. În aceeaşi noapte Regina

va scrie un adevărat poem de respect şi iubire închinat

Sorei Pucci: „Les adieux d’une Reine”.

Pentru Vladimir Ghika moartea Sorei Pucci a fost

o lovitură teribilă. O va spune: „Tot ce a fost mai bun în

viaţa mea se duce cu ea!” Mărturia ne stă adusă, şi de

astă dată, de Doamna Miribel.

Războiul mondial se apropia de sfârşit. Armatele

franceze înaintau spre Dunăre. Refugiaţii ardeleni se or-

ganizau în unităţi voluntare pentru eliberarea Transil-

vaniei. La Statuia lui Cuza din Iaşi se ţineau discursuri

înflăcărate. Bucureştiul fierbea şi el. Populaţia manifesta

pe străzi şi în faţa Palatului Regal cerând intrarea în

război. Alfons Castaldi pusese pe note versurile închinate

lui Nicu Filipescu de către poetul ardelean Ştefan O.

Iosif: LA ARME. Cântecul devenise Marseilleza româ-

nească. El răsuna pe Calea Victoriei, la Universitate, în

pieţe. Regele Ferdinand adună Consiliul de Coroană. Ma-

rele Stat Major avea gata pregătite ordinele de trecere

a Carpaţilor. În această vreme de tensiune politică şi

militară Vladimir Ghika devenise sfetnic al Arhiepiscopiei

din Bucureşti, care trăia şi ea sub presiunea evenimente-

lor. Era, neoficial dar în fapt, purtătorul de cuvânt şi al

Consiliului Naţional Român pe lângă Sfântul Scaun. Om al

călătoriilor pe calea ferată. Legitimarea preoţească îi

uşura – dar nu cu totul – trecerea dintr-o ţară în alta. Era

însă şi omul care nu cunoştea piedicile de netrecut! Nu

era pentru întâia oară că Monseniorul îndeplinea misiuni

diplomatice – unele cu răsunet, altele mai puţin cunoscu-

te. Să amintim câteva dintre ele.

Era în 1914. Vladimir Ghika se afla la Roma.

Murise Papa Pius X de care fraţii Ghika erau legaţi prin

lungi ani de bună încredere prietenească. Avea să fie ales

noul Papă, sub numele de Benedict XV – arhiepiscopul de

Bologna, Giacomo della Chiesa – care-l cunoscuse pe

Vladimir Ghika pe „culoarele Vaticanului”. Viitorul Papă va

fi o puternică personalitate. I se va datora canonizarea

Ioanei d’Arc, precum şi o vastă activitate de a se aduce

pacea în Europa. Într-o asemene acţiune va fi tangentat

şi Vladimir Ghika datorită legăturilor lui printre francezi.

Să o lăsăm pe Yvonne Estienne să ne relateze

faptul în cartea sa UNE FLAMME DANS LE VITRAIL,

închinat Monseniorului nostru: „Atunci când, în 1914, după

moartea sfântului Pius al X-lea, Cardinalul Mercier a

sosit la Roma, în plin război, să ia parte la Conclav, Vladi-

mir Ghika, încă simplu laic, a avut cinstea să-l ducă pe

Eminenţa Sa la Legaţia României, unde fratele său era

titularul. Prelatul a luat dejunul în familie, cu Vladimir

Ghika, cu fratele său, cu soţia acestuia şi cu fiica lor… Şi

aşa se face că împreună (Cardinalul Mercier şi cei doi

fraţi Ghika) au putut să stabilească – de comun acord –

programul unei vizite la Villa Medicis, unde prietenul lui

Vladimir, pictorul Albert Besnard era director, Cardinalul

Mercier putând să aibă aici o importantă întrevedere cu

Aristide Briand care se afla în trecere prin Roma. Rezul-

tatul a fost reluarea legăturilor de mult întrerupte între

Sfântul Scaun şi Franţa – cu atât mai necesare acum cu

cât inamicii (Puterile Centrale) îşi menţinuseră Ambasa-

dele lor la Vatican”. Se poate spune, deci, că pacea

diplomatică între Franţa şi Vatican – care avea să se

încheie în curând – s-a făcut trecându-se prin Legaţia

României şi s-a datorat, cel puţin în parte, prieteniei

care-i lega pe fraţii Ghika de Cardinalul Mercier pe de o

parte, şi pe Vladimir Ghika de Albert Besnard, acesta în

acelaşi timp prieten cu Aristide Briand – vestitul om

politic al Franţei!

Cu acelaşi Cardinal Mercier, trimis al vaticanului,

Părintele Vladimir Ghika va mai avea o aventură diplo-

matică. Este vorba de misiunea delegaţiei formate din

Cardinalul Mercier şi prinţii Sixt şi Xavier de Bourbon-

Parme în care fusese inclus de Papă şi prinţul Vladimir

Ghika, spre a deschide discuţii cu Lordul Halifax, în

vederea întoarcerii Bisericii Anglicane la catolicism, vin-

decându-se astfel rana care sângera Sfântul Scaun din

1534 când, Henric VIII devenise, prin ruptura de Roma,

cap al Bisericii creştine engleze.

Părintele Horia Cosmovici ne relatează episodul

povestit lui chiar de Monseniorul Vladimir Ghika. Dânsul

scrie: Monseniorul Ghika „A luat parte personal la efor-

turile Cardinalului Mercier şi ale Lordului Halifax pentru

unirea Bisericii Anglicane cu Roma”. Mi-a spus – relatează

Părintele Cosmovici – că tratativele erau la un moment

dat foarte avansate şi se spera într-o reuşită, când, a-

jungându-se la problema spinoasă a apostolicităţii, tra-

tativele s-au întrerupt.

Este vorba despre consecinţele care decurgeau

din lipsa de apostolicitate a Bisericii Anglicane. Prin

ruptura lui Henric VIII, tot ce a urmat nu a mai fost

legal din punct de vedere canonic Trebuia să fie refăcută

o bună parte din sacramente, în special sacramentul

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 31

preoţiei şi al căsătoriei. Or – îmi spuse Monseniorul –

oricât de prieten a fost Lordul Halifax cu Cardinalul

Mercier, oricât a insistat Monseniorul personal, întrucât

avea cu Halifax strânse şi vechi legături de amiciţie,

totul a fost zadarnic. La acest punct Halifax le-a expli-

cat că nu se poate obţine nimic de la englezi. Englezii nu

vor admite niciodată faptul că, începând de la Henric

VIII, regii Angliei, care deveniseră şi şefi ai Bisericii

Anglicane, au avut legături libere, căsătoriile lor nefiind

valabile. „Cum să admită, de exemplu, englezii, azi, le

spunea Lordul Halifax, să se refacă ceremonia căsătoriei

regelui cu regina?”

Misiunea la care luase parte Vladimir Ghika a

fost un eşec total.

Între 1920 (ianuarie) şi 1922 (martie) se află –

împreună cu fratele şi vărul lor, Doctorul Ion Canta-

cuzino, inclus în delegaţia României la Conferinţa de Pace

de la Paris. Nu intrăm în amănuntele acelor dezbateri,

uneori aprige, în care delegaţia Ungariei cerea Transil-

vania aducând pe masă hărţi măsluite, iar reprezentanţii

României apărau lunga istoricitate a populaţiei române şi

autohtonia ei absolută.

Această misiune, sprijinită pe victoria armatelor

aliate şi pe adevăr s-a încheiat cu succesul consfinţit de

istorie. O altă misiune a Monseniorului Vladimir Ghika –

cu adevărat pe de o parte surprinzătoare, pe de alta fă-

cându-ne să înţelegem ce imensă încredere se acorda ca-

lităţilor lui diplomatice, ne este relatată de filozoful şi

autorul-biograf Ion Papuc în micul său volum publicat

împreună cu Ştefan Nicolae: MONSENIORUL GHIKA

APOSTOL ŞI MARTIR. Ion Papuc scrie:

„Încă şi mai semnificative mi s-au părut cele pe

care mi le-a spus Profesorul Al. Ciplea, într-o altă împre-

jurare, pe când tocmai era primit Gorbaciov de papa

Ioan-Paul al II-lea, la Vatican, eveniment ce a marcat o

uriaşă cotitură în destinul omenirii. Profesorul (Ciplea) nu

a trăit să vadă descătuşarea de sub comunism a urgi-

sitului nostru popor, dar încă în acea ocazie înţelegea că

lumea a apucat pe un alt drum nou, iar în aceste schim-

bări Vaticanul avusese un rol hotărâtor. Ori, îmi spunea

Profesorul Al. Ciplea, la câţiva ani după Revoluţia din

Octombrie, Papa (ar fi, deci vorba, tot de Papa Benedict

XV-lea) i-a încredinţat Monseniorului Vladimir Ghika mi-

siunea să meargă la Moscova şi să trateze în numele

catolicismului cu noul stat sovietic, de fapt – cu Lenin. În

această alegere a Monseniorului contaseră mult calităţile

lui de toată lumea recunoscute, dar şi faptul de a fi fost

unicul în lume care avea dezlegarea să oficieze slujba

religioasă deopotrivă după ritualul catolic ca şi după cel

ortodox. S-a întâmplat însă ca drumurile să fie din cale-

afară de grele, distruse în mare parte de pe urma războ-

iului civil care tocmai se sfârşise, şi iarna rusească l-a

apucat pe Monsenior, înzăpezindu-l pe când străbătea

vastele întinderi din răsăritul continentului, încât, pe

când ajunse la ţintă fu prea târziu că nu-l mai găsi pe Le-

nin în viaţă şi nu a mai avut cu cine să ducă tratative.

Stalin – fostul seminarist – nu-i putea fi un interlocutor

receptiv. Alta ar fi fost să fie soarta lumii, îmi spunea

profesorul. Dacă nu astăzi la Vatican s-ar fi realizat în-

ţelegerea, ci dacă atunci, la Moscova, ar fi ajuns la timp

Monseniorul şi l-ar fi întâlnit pe Lenin. Omenirea ar fi

fost scutită de convulsiile sângeroase şi atee ale unei

jumătăţi de secol, căci înţelegerea de acum s-ar fi

realizat încă de pe atunci”.

Că întâlnirea dintre Monseniorul Ghika şi Lenin ar

fi scutit omenirea de explozia comunistă, rămâne, fireş-

te, o iluzie. Faptul însă că Vaticanul a trimis încă din anul

1924 (anul morţii lui Lenin) un mesager la Moscova, şi că

acesta a fost Prinţul şi Prelatul român Vladimir Ghika –

istoriceşte, ne interesează în cel mai înalt grad chiar

dacă nu mai putem cunoaşte în amănunt cuprinsul mesa-

jului pe care-l ducea Monseniorul către imensitatea

revoluţiei bolşevice.

În 1932 Monseniorul Vladimir Ghika soseşte în

Japonia cu un grup de Carmelite. Este primit la 25 febru-

arie, la Yokohama, de vechiul său prieten de la Roma –

Amiralul Yamamoto, venit să-l întâmpine cu flori, în frun-

tea mai multor diplomaţi, jurnalişti, fotografi, printre

care se afla şi doctorul Totzuka. Amiralul îşi face un titlu

de onoare ca să-l prezinte pe Monsenior Mikadoului. Va

obţine audienţa ră-masă celebră în biografia Monse-

niorului Ghika. El a fost primit de Împărat. În salonul de

recepţie, Mikadoul era flancat de garda imperială. Împă-

ratul şi Monseniorul au stat de vorbă îndelung. Mikadoul

era bun cunoscător al filozofiei, istoriei şi artei europe-

ne. Protocolul s-a destins, a devenit mai intim şi, la un

moment dat Împăratul s-a plâns „de marea lui tristeţe de

a nu avea urmaş la tron” (Ion Papuc). Monseniorul l-a în-

trebat dacă îi îngăduie să-l binecuvânteze. La întrebarea

preotului, ofiţerii au scos săbiile căci nu se putea concepe

ca Fiul Soarelui să fie binecuvântat de un muritor. Împă-

ratul le-a făcut semn să pună săbiile în teacă şi Mon-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 32

seniorul, întinzând palmele deasupra Împăratului s-a ru-

gat şi i-a prezis că va avea un băiat. Şi, cu adevărat,

acest fiu s-a născut şi este actualul Împărat Akihito!

Întâmplarea, relatată de biografi se înscrie

între minunile puse pe seama Monseniorului.

O altă întâmplare interpretată şi ea ca minune

are loc în 1935 când „a reuşit să-l împace cu Dumnezeu

pe Panait Istrati” – scriitorul român lansat în Franţa de

Romain Rolland şi care, vizitând Rusia bolşevizată, avea

să denunţe ororile comunismului într-o carte cutre-

murătoare: SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI – care va

face, într-un fel, pereche volumelor lui André Gide, alt

învins al marilor iluzii, care va scrie: „Retour de l’URSS”

şi „Retouche a mon retour de l’URSS”.

Panait Istrati îşi trăia ultimele ceasuri într-un

pat de spital. Prin ce intuiţie supranaturală, Vladimir Ghi-

ka, aflat la Bruxelles, a simţit imperioasa datorie de a se

întoarce imediat în România, chemat de un muribund?

Fapt este că a sosit, l-a aflat încă în viaţă şi,

stând îndelung de vorbă cu marele nostru scriitor, i-a dat

mângâierea pentru drumul cel lung spre altă galaxie…

(continuare în nr. 4/20, luna aprilie, 2013)

Monseniorul Vladimir Ghika/ u/p

Omar Khayyam – Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.

Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.

În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,

Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,

Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!

Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,

Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte

Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -

Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.

Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,

Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,

Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.

Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are

Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine

Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,

De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?

De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,

Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.

Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -

Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 33

20 Alexandru Macedonski

- poetul trecut prin furcile caudine ale

destinului -

prof. Ion Ionescu Bucovu

Aş începe discuția despre Macedonski cu două

epigrame care i-au marcat destinul lui literar pentru mult

timp, pedepsit de opinia publică cu o vehemență rar întâl-

nită. Prima epigramă este adresată lui Alecsandri, iar a

doua lui Eminescu.

Cu Alecsandri avea probleme mai vechi, de pe

când primise premiul Academiei Române. Macedonski îi

reproşează faptul că Alecsandri, fiind membru al Acade-

miei, nu trebuia să primească acest premiu. Atacul în-

dreptat împotriva poetului în culmea gloriei, care era în-

conjurat de stima generală, merge mai departe şi, într-un

lung studiu, îi caută multe şicane critice, temperând ad-

mirația necondiționată a publicului acordată bardului de la

Mirceşti. Supărată pe Macedonski, Academia Română,

prin pana lui G. Sion21 adresează lui Macedonski o lungă

scrisoare de justificare, însoțind-o cu un comentariu per-

siflant la adresa lui. În plină glorie, Alecsandri în „Fân-

tâna Blanduziei” (reprezentată pe scena Teatrului Naţio-

nal încă din 1883), Scaul i-l arată lui Zoil pe Hotațiu, care

trece prin fundalul scenei, prilej pentru nefericitul critic

20

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854 București, d. 24 noiembrie 1920 București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publi-cist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut moderni-zarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. 21

Gheorghe Sion (sau George Sion; n. 18 mai 1822, Mamornița, azi Ucra-

ina, d. 1 octombrie 1892, București) a fost un scriitor român bucovinean, membru titular (din 1868) al Academiei Române. Se trage dintr-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui. În 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova. În 1860 a scos „Revista Carpaților”. A scris versuri și teatru fără o valoare deosebită. Proza memorialistică („Suvenire contimporane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cu-prinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește”.

să se zvârcolească de invidie, pentru calităţile rivalului

său, menit să se bucure de un mare succes. Macedonski

ripostează în „Literatorul” cu o epigramă care-l reduce

pe Alecsandri la „un copil”:

„Coprins de-al gloriei nesaţiu

Albit de ani, dar tot copil,

E lesne să mă faci Zoil

Când singur tu te faci Horaţiu.”

Polemica cu Alecsandri se pare că s-a oprit aici,

recunoscând totuşi în bardul de la Mirceşti un mare poet.

În anul 1883 lupta lui Macedonski cu „Convorbirile litera-

re” şi cu „Junimea” ajunge la apogeu. Soluția acestei crize

este una din cele mai neaşteptate reacții ale opiniei pu-

blice, dezlănțuite împotriva lui Macedonski, cu o rară

vehemență şi un zdrobitor efect. E vorba de epigrama

adresată lui Eminescu, după rătăcirile lui mintale:

„Un X… pretins poet,- acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aş plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun

Căci până ieri a fost năuc

Şi nu e azi decât nebun.”

Lăsând la o parte versurile cam forţate ale epi-

gramei, acest act de sacrilegiu împotriva unui mare geniu,

acum când se găseşte într-o situație limită, i-a adus lui

Macedonski oprobiul lumii literare şi nu numai, ignorându-

i opera cu bună ştiință până şi astăzi. Degeaba s-au stră-

duit unii critici să-l scoată la lumină, să arate că opera lui

în anumite privințe este tot aşa de mare ca a lui Emi-

nescu, că „Nopțile” lui sunt inegalabile ca valoare artis-

tică, lumea l-a ignorat cu bună ştiință.

Aş vrea să spun că la început Macedonski n-a

fost defavorabil lui Eminescu, deşi erau două firi opo-

zante. În 1878 Macedonski ţine o conferinţă asupra

mişcării literare noi unde îl citează pe Eminescu cu „Epi-

gonii” spunând despre ea că este „o poezie ce va rămâne”.

Dar în primul an al „Literatorului” Eminescu devine obiec-

tul observaţiilor incisive, care are „idei bolnave” şi „cu-

vinte pocite”, extrase din cele mai frumoase poezii ale lui

publicate de curând în „Convorbiri literare”.

După 1880 Macedonski caută să se apropie de

Maiorescu, cerându-i îngăduinţa de a-i dedica volumul de

„Poezii”. La începutul anului 1882 Macedonski este invitat

la seratele „Junimii” să citească asistenței care era for-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 34

mată din Haşdeu, Alecsandri, Bariţiu, Laurian, Deme-

trescu şi Eminescu, „Noaptea de Noiembrie”. Haşdeu îl

felicită pe autor, spunându-i că a scris cel mai frumos

poem a ultimilor ani. Eminescu însă în „Timpul” din 8 a-

prilie 1882 în „Materialuri etnologice” scrie:

„Actele acestea de flagelare le voiu repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, românizați de ieri de alaltăeri, cari privesc toate în ţara asta de „sus în jos”. Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vândă mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: de negustoria literară. Şi acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el: nu, de Alecsandri se leagă.”

Desigur că era răutăcios cu Macedonski, care şi

el la rându-i sapă la originea poetului Eminescu, arătând

că Eminescu are origini obscure… Deşi mai târziu s-a

dezis de acea epigramă, lumea literară l-a urât, n-a vrut

să mai ştie de opera lui, criticii l-au ignorat şi, până azi,

Macedonski poartă stigmatul acelor două epigrame.

Primul care s-a apropiat de opera lui cu seriozi-

tate a fost Tudor Vianu în „Studii de literatură română”

închinându-i un studiu amplu asupra vieții şi operei mare-

lui scriitor. „Macedonski este şi rămâne totuşi un deschi-

zător de drumuri către poezia modernă, către şi simbo-

lism.” Într-o scrisoare către poeții tineri el scrie:

„Scumpi poeți, Voi care sunteţi România cea mai

nouă m-ați târât în entuziasmul vostru şi m-aţi hotărât să

vă încredințez, spre a fi date în vileag, versurile ce ur-

mează. Ele erau „Flori cacre” pentru mine fiindcă au

răsărit din restriştea unei vieți ce a stat sub trăznet şi

urgie, şi tot ce pot să fac acum este să păstrez acest

nume. Ele pot să aibă însemnătate şi pentru alții: Pot să

arate celor care sufăr, că în mijlocul necazurilor şi

mizeriilor vieții - oricât de îngrozitoare ar fi ele - tot se

află culmi pe care să te poți refugia: ale poeziei şi ale

artei bunăoară. Este mai de dorit, socotesc, să cauți să

urci pe ele, decât să mori sau să înnebuneşti. Vă strâng

mâna cu dragoste şi ca un frate mai vârstnic sunt al vos-

tru, Alexandru Macedonski.”

Mai tânăr cu patru ani ca Eminescu, născut în

1854, Macedonski s-a bucurat de o viață lungă şi a murit

în 1920, mărturisind pe patul de suferință strigăte ale

deznădejdii, suspine ale amărăciunii, în ultimele versuri

din „Ultima Verba”. Prof. Ion Ionescu Bucovu

Serghei Esenin

Motive persane - (fragmente)

Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană

Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:

Cum oare, murmurându-l

în limba ei persană

Să-i spun frumoasei Lala gingaşul „te iubesc“?

……………………………………………………….

Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:

În dragoste cuvântul e de prisos oricând,

În dragoste se tace sau se suspină-n taină

Vorbesc doar ochii mistuitor arzând […]

În dragoste sunt toate mireasmă si furtună

Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.

“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună

Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.

Charles Baudelaire – Uitarea

Vin’ lîngă mine, suflet veninos,

Molatec monstru, fiară adorată!

Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată

În coama părului tău greu şi gros;

În rochia ta cu falduri parfumate

Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund

Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund

Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!

În somn îţi voi aşterne fără teamă

Pe trupul tău cu străluciri de-aramă

Un nesfîrşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,

Se stinge orice gînd chinuitor

Şi gura ta e-un nesecat izvor

De sărutări şi aprigă uitare.

Robit acestui crud şi drag destin,

Voi asculta poruncile-i perfide

Şi muncenic blajin care-şi deschide

El însuşi rănile, de rîvnă plin,

Voi suge-otrava binecuvîntată,

Adormitoare-a vechilor torturi,

Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri

În care n-a fost suflet niciodată.

(trad. Al.Philippide)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 35

Gheorghe Grigurcu

Arena în care evoluează spectacolul liric al Pau-

linei Popa22 este cea, de pururi atracţioasă semnificaţie,

a raporturilor dintre sexe. Cu precizarea că romanţio-

zitatea, acea duios patetică poezie de album de la care

va fi pornit autoarea cândva (urmele adolescentine i se

mai văd precum florile uscate între filele unei cărţi), e

înlăturată cu metodă, repudiată cu voinţa dobândirii unui

orizont „matur”, a unei libertăţi de mişcare ostentative,

care să pună în scenă o dezinvoltură a feminităţii în

floare.

Masculinul şi femininul nu mai alcătuiesc reperele

unei relaţii sentimentale, ci ale uneia meditate „la rece”.

Postura cogitabundă înlocuieşte fiorul idilic, banalul

suspin obştesc, în favoarea unei intenţii de afirmare per-

sonală, pe „un drum scris cu majuscule”. E la mijloc aspi-

raţia de emancipare a eului feminin care abandonează al-

covul convenţiilor, gineceul clişeelor, dorindu-se conectat

la perspectiva unei înţelegeri speculative a Erosului, a u-

nei intelectualizări a acestuia. Sau, în termeni mai pre-

tenţioşi, am putea vorbi de năzuinţa Evei de-a trece de

pe poziţia lui anima (sufletul feminin) la cea a lui animus

(spiritul masculin).

Neîndoios, substratul unei atari porniri îl re-

prezintă un impuls al „egalizării” cu masculinul autoritar,

beneficiar al principalelor avantaje moral-sociale, sub re-

gimul patriarhatului, să recunoaştem, încă în bună măsură

în vigoare. „Simbol al preaputerii”, cum ar zice Macedon-

ski, bărbaţii se văd receptaţi cu o admiraţie nuanţată de

ciudă: „Voi sunteţi Bărbaţii Secolului -/vulturii stăpânind

înaltul/şi pescăruşii cu aripile tăiate.(...) Voi purtaţi veş-

minte de aur,/potire cu sânge.//Voi sunteţi copiii cu pi-

cioare puternice! //Cu folos aţi tăiat/exterminând tu-

moarea şi aţi şters locul/cu ochiul vostru devenit apă

sfinţită.(...) Cu folos aţi urcat pe tronuri/împinşi din

22

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/

spate ori convinşi /că veţi schimba/ faţa mâncată de

vărsat a zilei.//Aţi vorbit politicianului/ despre politica

voastră cu faţă umană/ aşa cum îi stă bine unui bărbat de

rasă.(...) Voi sunteţi toţi Bărbaţii Secolului,/voi emiteţi

legi şi vă supuneţi lor/murind şi revenind la viaţă/după

fiecare dragoste.//Staţi în laboratoare şi disecaţi sunet

cu sunet/ cuvintele toate/ preocupaţi de cerul cu ploile

lui şi de pământ” (Bărbaţii Secolului). Sunt notele unui

imn închinat sexului „tare” de către o femeie, care-l slă-

veşte nu în temeiul afectelor sau al senzualităţii, ci, cu o

invidie bine temperată, în temeiul raporturilor de putere.

Care ar fi poziţia poeziei în acest duel sexual?

înseşi determinarea sa gramaticală o îndeamnă pe Paulina

Popa a şi-o anexa, a o socoti un alter ego, sub chipul unei

fete pe care o „ajută” a deveni „sfântă”, adică a accede

la transcendenţa sui generis pe care o implică arta: „Să

ajuţi o fată să se creadă sfântă,/aşa cum vine spre lume/

îmbrăcată în rochie de mireasă,/putere având să ridice

drapelele/ să înalţe şi să prăbuşească-mpăraţi,/nu este

la-ndemâna oricui”. (Poezie). Mulţumită de „ajutorul” pri-

mit, Poezia îşi capătă în aşa grad încrederea în sine, încât

se comportă ca o regină între „Bărbaţii Secolului” la a că-

ror proliferare contribuie (aidoma unei regine a albine-

lor!): „trece ca o regină printre/Bărbaţii Secolului şi

spune:/sunt femeia voastră,/pântecele meu pe cei

drepţi/ îi va înmulţi!” (ibidem). Dar autoarea se răzgândeşte: consideră că poa-

te privi poezia şi prin prisma masculină, ca şi cum ar ţine

a ilustra teza potrivit căreia bărbatul şi femeia nu sunt

nici integral masculini, nici integral feminini (Otto Wei-ninger ş.a.). Stând între bărbaţi, cu o dispoziţie îndeajuns

de critică, ascultându-i „cum îşi exprimă jumătăţi de pă-

reri/atunci când ni se adresează,/cum îşi înghit gându-

rile,/cum le mănâncă” şi cum „stau încremeniţi cu ele în

gură”, reflectă totuşi la superioritatea conceptului de

bărbat, sublimat în substantivul masculin „poem”. Tranzi-

tată în „poem”, poezia îşi arogă virtuţile ambelor sexe, în

sensul că masculinul o nutreşte cu materia existenţială,

generatoare, iar femininul cu materia contemplativă,

receptoare. Rolurile par împărţite echitabil, sub semnul

nostalgiei masculinului „pur”, pe cât de râvnit, pe atât de

neatins: „POEMUL -/ el este singurul bărbat adevărat,/

el lasă cuvintele să danseze singure.// El îmi spune: tu -

te duci la editură/şi scrii poezii/le îmbraci cu rochia ta!/

Eu - mă duc să servesc masa/cu ceilalţi bărbaţi/de la

care voi primi ceea ce le voi cere./Eu mă duc să beau vin

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 36

din cupa sentimentelor/pe care o voi strivi cu buzele me-

le.//Tu eşti femeia/du-te acasă şi scrie versuri,/ mănân-

că-le pe ele, /bea din ele vinul,/împarte pâinea,/şi-n apa

lor astâmpără-ţi setea.//Tu eşti femeia,/du-te acasă şi

mănâncă poeme!//Noi bărbaţii,/mergem să mâncăm mân-

care ca oamenii!” (Poemul) în acelaşi mediu al osmozei

dintre masculin şi feminin, apare imaginea elocventă a

poemului care se naşte în făptura poetului, aşa cum un

copil dobândeşte fiinţă în pântecele matern, spre a fi

apoi iniţiat în viaţă şi dus la biserică, la prima comuniune:

„Şi scrie poetul... //Picături mari i se scurg pe şira spină-

rii./ Şi scrie poetul cu ochii legaţi,/şi scrie cu sângele din

cupa nunţii./Este fascinat de mâna lui dispărută cu

totul.// Poemul devine roşu.//îl vede cum creşte,/cum ia

fiinţă, are părul şi ochii poetului,/are buzele, pieptul şi

picioarele lui.//Bâlbâind ca un copil/prins într-un moment

delicat,/îi şopteşte poemului la ureche,/ceva numai de ei

auzit.// îl îmbracă în haine de sărbătoare,/ îi dă în mână o

lumânare/ şi porneşte printre oameni,/de-a lungul cetăţii

cu el de mână.//Intră în biserică,/îi aprinde lumânarea/şi

spune:/ia aminte la ziua aceasta!” (Sacrificiu). Explicabil, poeta exersează pe claviatura unor di-

verse aproximaţii ale poeziei, în figura căreia se priveşte

cochet ca într-o oglindă. Spre a-i urma jocul, putem con-

stata că unele reflexe au o conotaţie masculină, altele

una feminină, într-o fertilă intersexualitate. Dintre re-

verberaţiile masculine menţionăm abordarea poeziei ca

destin („Se pare că în sângele tău stă porunca/pe care o

execuţi după cum vrea mâna care dirijează mecanismul.

(...) Tu ştii că nu faci decât/să transcrii ceea ce ţi se po-

runceşte” - Transcriere), ca ingeniozitate matematic-şa-

histă („Pe acoperişul poemului,/ matematicianul este cel

care/joacă şah cu piese de foc” - Tabla de şah) ori ca in-

strument soteriologic: „Poezia ne mântuieşte,/scrie pe

tăbliţa de la piept” (Factorul omenesc). De partea cealal-

tă, suntem în măsură a spicui destule probe ale

feminităţii „consacrate”, afectiv sau chiar biologic

iradiante, atestând fondul primordial robust pe care

celebrizarea programatică nu îl poate suprima, ci,

dimpotrivă, pare a-l scoate, prin contrast, într-un mai viu

relief: intimitatea nocturnă („Ore în şir de vorbă cu

poemul/în noapte./Ore în şir de vorbă cu poemul/când

sensul numelui se diluează/ şi într-o linişte magică/vine

dragostea” - Ore în şir), beneficiul caloric al poemului

(„ţi-ai dezgheţat mâinile în flacăra mâinilor lui” - ibidem)

ori efectul său răcoros („îţi răcoreşte gândul magia

greşelii” - ibidem), rolul său proteguitor: „Intrând sub

cămaşa poemului,/ai vrea să rămâi acolo pentru

totdeauna” (Pisica raţiunii). Adesea prezentă, în pofida cenzurii intelectului

uşor snob („Aşa se face/că poemul pe care-l scrii/îţi să-

rută gura,/umărul şi mâna,/ca şi cum te-ar iubi” - Stare),

senzualitatea se densifică într-o relatare sadomaso-

chistă: „îţi aduc poemul pe care l-ai născut./El vine, ca o

încununare a neliniştii,/cu biciul dragostei şi te biciuieş-

te” (ibidem). Dar rebeliunea femininului împotriva mas-

culinului (un soi de luciferism feminin, căci poate fi de-

celat şi un subtext religios al posturii!) nu pare a avea aici

sorţii unei izbânzi absolute, reducându-se la o hărţuire

mai mult ori mai puţin graţioasă, la o sumă de ambuscade.

În cele din urmă, poeta înţelege cu înţelepciune a-şi res-

pecta condiţia genitală dată, cu atât mai vârtos cu cât în-

săşi aceasta din urmă include o ambiguitate structurală,

în stare a satisface ambele categorii: „Viaţa şi moartea/

nu o stârni cu simple cuvinte -/îţi porunceşte adesea,

poemul,/iar tu ca o femeie ascultătoare/îmbraci rochia

versului şi cânţi osanale/ în locul cântecelor ritualice”

(Pisica raţiunii). Între „osanalele” aduse vieţii inde-

terminate şi „cântecele ritualice” dedicate sexului se

plasează micul Purgatoriu al acestui amplu impact uman

care este sexualitatea.

Autor:Gheorghe Grigurcu23

23

Gheorghe Grigurcu (n.16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în

Republica Moldova) este un poet, critic literar, eseist și comentator român.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 37

Născut pe 31 martie 1933, Nichita Stănes-

cu ar fi împlinit anul acesta 74 de ani. Despre poe-

tul-vedetă al anilor 60, mort în 1983, cei care i-au fost

apropiaţi povestesc că avea la fel de mult succes

amoros pe cât atrăgea cohorte întregi de admiratori.

În „Jurnal suedez I”, publicat în 2003 la Polirom, Ga-

briela Melinescu, scriitoarea cu care Nichita a fost

împreună aproape zece ani, vorbeşte despre el deseori

ca despre cel mai generos om cu prietenii săi, cu care

petrecea zile şi nopţi întregi. Această generozitate şi

farmecul recunoscut de toţi par să-i fi asigurat şi

succesul în dragoste, până la un punct însă. Căsătorit

de trei ori, cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea şi

Tudoriţa Tărâţă (Dora), Nichita a avut patru relaţii de

durată, dintre care cea mai aprinsă, dar şi cea mai

dificilă a fost cu Gabriela Melinescu, singura cu care

nu s-a căsătorit.

Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în

faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei

iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată con-

cretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribu-

nale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor

şi răvăşitor ca versurile sale. „Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate,

mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelun-

gate din viaţa boemă a poetului. Despre amorurile lui

Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi

ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sunt

mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni.

Destinul face ca, după încheierea iubirilor cu Nichita,

trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în

Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris.

Magdalena

Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc

prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani,

în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena

Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste

adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că du-

pă numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Aus-

tralia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea

magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să

răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei

Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost

donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din

Ploieşti.

Doina

Cuceritor, cu sânge de rus prin vene, din partea

mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul

de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta

iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui

Nichita. În perioada studenţiei lui Nichita la Universi-

tatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume.

„Nu-l iubeam - eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit

de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipă-

rit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(...) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat niciun vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea

Nichita.

Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962,

pe când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa

brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Ni-

chita, în volumul „O viziune a sentimentelor“ - publicat în

1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute

poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.

Gabriela

„Leoaica tânără, iubirea“ a fost, spun romanticii,

o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîm-

plinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a du-

rat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsă-

torit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa

cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne

divorţul până târziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi

această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 38

apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckel-

berghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor

‘70.

Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea

Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela

Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi

care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este rela-

tat pe gociman.com.

Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, du-

să nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului.

Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de

orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela

o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat

însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc

şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele mi-

nunate de care era suficient numai să mă apropii fără să

le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine?… De ce a ars totul atât de repede?“

Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi ale-

gea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care

chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să

respir ca să nu cumva să destram această atmosferă

mirifică, minunată“.

Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o

perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu

alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum… am

fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit,

clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un

joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea,

iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună

dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată… iar ochii lui mari

şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea

Gociman spovedania lui Nichita.

„Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre

Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia.

Din străinătate, Gabriela a militat pentru nomi-

nalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură,

lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch,

Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi

poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Meli-

nescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita

traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă nicio-

dată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.

Dora

Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stă-

nescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cu-

noscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste

fulgerătoare. Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care

era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studentă,

căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tâ-năra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus «să ştii că tu o să fii nevasta mea!»“.

A doua întâlnire, petrecută după numai câteva

zile, a povestit-o chiar Dora, retrasă la Paris după

moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro.

„A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua

când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să

plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi , când ne-

am despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două

zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, con-

ştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă că e la Cluj. Dacă

n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus,

dar aşa… aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap

şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă

pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd

că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la

masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă sim-

ţeam foarte stânjenită şi foarte crispată. Eram prima

oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă

era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba

prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu

scotea o vorbă. Era absolut neobişnuit, data trecută vor-

bise tot timpul! Din când în când, între două ţigări,

spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „mul-

ţumesc“. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a tre-

buit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat.

„Ştii ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj

şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu

tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucu-

reşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă

gară... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n ro-

manţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti

un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la

tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 39

Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“.

S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea

divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de

moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură,

deoarece poetul urma să primească Premiul pentru lite-

ratură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt

nume, nu putea să îl însoţească.

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţâşni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire,

peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mişcările viclene,

încă-o vreme,

şi-ncă-o vreme...

Un mare artist - sculptorul

Gheza Vida24 - creatorul unor monumente

simbol ale istoriei naţionale Autor: Acad. Marius Porumb

Anul acesta, 2013, la 28 februarie, s-au împlinit

o sută de ani de la naşterea marelui sculptor român Ghe-

za Vida, unul dintre cei mai importanţi artişti ai României,

postbelice. Fiul lui Rozalia şi Iosif Vida s-a născut în

1913, într-o familie de mineri originară din Maramureşul

istoric, ce locuia în oraşul Baia Mare, străveche localitate

minieră, a cărei faimă artistică internaţională, se datora

şcolii de pictură, întemeiată aici la sfârşitul secolului al

XIX-lea.

Vida a început să sculpteze încă din tinereţe, mai

întâi personaje din lumea satului maramureşan, sau inspi-

rate din viaţa minerilor, manifestând o puternică comuni-

une şi admiraţie faţă de arta populară maramureşană, ca-

re îi va fi un permanent izvor de inspiraţie. Atmosfera

artistică de la Baia Mare l-a influenţat, încă din 1932

frecventând atelierul pictorului Alexandru Ziffer, un re-

marcabil reprezentatnt al şcolii de pictură. Tânărul ar-

tist, în formare, este remarcat de presa locală, care în

1934 scria că este „un talent înnăscut”. Debutul său ar-

tistic are loc în 1937 când participă la Expoziţia Noii So-

cietăţi a pictorilor din Baia Mare, când expune mai multe

lucrări, fiind remarcate sculpturile Miner şi Ţăran legat de stâlp.

În toamna aceluiaşi an, Gheza Vida pleacă spre

Spania, unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu

ceilalţi voluntari români, participând în Brigăzile Inter-

24

Gheza Vida (Vida Géza în limba maghiară, n. 28 februarie 1913

Baia Mare - d. 11 mai 1980 Baia Mare) a fost un sculptor modern din Maramureș, membru corespondent al Academiei Române.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 40

naţionale, la Războiul civil timp de doi ani. În 1939

voluntarii români din Armata Republicană spaniolă, împre-

ună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii în

Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost inter-

naţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs. Vida ilustrea-

ză cu desene şi linogravuri gazeta săptămânală a lagăru-

lui, linogravurile fiind semnate „Grigore” (aluzie la numele

haiducului maramureşean Grigore Pintea Viteazul). Şi tot

în Franţa, în lagărul de la Gurs, Vida a sculptat şi a expus

într-o expoziţie busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca

şi Crişan.

Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte în

1976 acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „…pe

unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroşe-

nilor şi chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franţa,

venind din războiul din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei

butuci aruncaţi la bucătărie pe cei trei capi de răscoală:

Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde se face o

expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până

şi conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunc-

tul lagărului şi-l întreabă de unde a avut lemnul… „de la

bucătărie”; „deci l-ai furat”; „Era aruncat”; „Dar nu ţi l-a

dat nimeni, l-ai furat! Zece zile carceră!”. Şi Vida Gheza

face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră pentru

Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe

braţe de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din

istoria noastră. De ani de zile Vida Gheza dă viaţă

lemnului, intrând în istoria artei noastre!“.

Traversează toată Europa şi se întoarce la Baia

Mare abia în 1941, oraşul împreună cu întreg Maramu-

reşul fiind, în urma Dictatului de la Viena, sub ocupaţie

hortystă. Fiind român şi având cetăţenie română, a fost

atent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori concen-

trat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria

horthystă. În timpul şederii sale la Budapesta urmează

cursurile Academiei de Belle-arte (1942-1944), având ca

profesor pe Jenő Bari. După eliberarea de sub ocupaţia

horthystă, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română,

luptând pe frontul antihitlerist până la sfârşitul războ-

iului, ajungând până în Cehoslovacia. Revenind după război

acasă, Gheza Vida participă în 1946 la Expoziţia de artă

plastică organizată la Cluj de Raoul Şorban, Emil Cornea

şi Carol Pleşa. În anul următor este prezent cu lucrări la

Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei, organizat

din iniţiativa lui Virgil Vătăşianu, Sándor Szolnay, Raoul

Şorban şi Lászlo Gyula.

La 24 octombrie 1948 este vernisată „Expoziţia

de artă plastică regională de Stat a Transilvaniei”, unde

Vida expune grupul statuar Dans oşenesc şi Buciumaşul, lucrări impresionante ca forţă de expresie. Lucrările au

fost expuse şi la Expoziţia anuală de Stat, deschisă la 8

decembrie 1948 la Palatul Republicii. Sculpturile lui Ghe-

za Vida sunt admirate de marele public şi apreciate elo-

gios de critica de specialitate, fiind considerate „lucrări

de mare talent, de mare vigoare expresivă“. În 1949 Vida

este premiat de Ministerul Artelor şi Informaţiilor.

„În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de

Brâncuşi şi Ladea, cel mai apropiat de linia tradiţiei po-

pulare, iar Dans oşenesc, cioplit dintr-un trunchi de

copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri

în acest material” (Petre Comarnescu, 1958).

Monument Carei

Eugen Schileru scria în 1958 despre Vida: „A-

dânc înrădăcinat în pământul din care irumpe şi din care

îşi trage tăriile, sigur, calm şi fără ostentaţie, ca toate

existenţele simple şi drepte, purtând, sub o tăcere afa-

bilă, colcăirea vieţii, gata să-şi transfere exploziile şi să

le fixeze în forme, Vida aduce, în arta lui, ca şi copacii,

mesajul unui eroism simplu şi al unui lirism viril. Ca şi

copacii, ca şi rocile vulcanice ieşite din zbuciumul rărun-

chilor pământului şi din cumplitele lor metamorfoze, ca şi

oamenii ţării de piatră, atât de dragi inimii lui Vida“.

Comentând Expoziţia Vida de la Sala Dalles din

Bucureşti, deschisă în 1958, criticul Dan Hăulică nota:

„…n-am văzut niciun chip care să respire atâta

copleşitoare tărie, câtă se desprinde din imensul Cap de ţăran, sculptat în lemn de Vida Gheza. N-am întâlnit în

expoziţiile din ultimii ani niciun obraz asemenea acestui

aspru şi grav, de titan superb şi îndurerat. Ar fi trebuit,

fără îndoială, să se cheme Cap de erou”

(„Gazeta literară”, 1958).

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 41

Miner, 1960

În anii următori lucrările sale sunt prezente în

expoziţii personale şi colective din ţară (Baia Mare, Cluj-

Napoca, Braşov, Satu Mare, Bucureşti). De asemenea,

sculpturile sale sunt selectate şi participă la expoziţii de

artă românească din străinătate: Bienala Internaţională

de la Veneţia, Cairo, Alexandria, Damasc, Moscova, Buda-

pesta, Bratislava, Praga, Berlin, Leningrad, Sofia, Paris,

Varşovia, Belgrad, Helsinki, Bologna, Torino, Roma, Lon-

dra, Haga, Bruxelles). Colaborează cu arhitectul Anton

Dâmboianu la realizarea amplului Monument al Ostaşului Român de la Carei, inaugurat în 1964, lucrare datorată

sculptorului Vida, complexul monumental fiind o creaţie

de excepţie a artei monumentale de for public din Româ-

nia. Sculpturile lui Vida se caracterizează prin vigoare şi

monumentalitate, înfăţişând adesea oameni simpli în ati-

tudini din viaţă zilnică, în timpul muncii (La fân, Odihna, Horitoarea, Ţărancă cu coşul, Cap de ţăran, Butimanu, Tropotita, Dans oşenesc, Veselia, Recolta, Miner cu lămpaş, Mineri, Miner citind, Miner strigând, Copil cu pasăre, Copil mâncând, Muncitor forestier, Femeie împo-vărată). Lucrările sale înfăţişează personaje şi secvenţe

ale istoriei româneşti (Horea, Balada lui Pintea, Pintea Grigore judecând un boier, Dragoş Vodă, Menumorut, Voievodul Gelu, Bogdan Vodă, Răscoala). Un grup impor-

tant de sculpturi înfăptuite de Gheza Vida au o bogată

încărcătură metaforică, artistul inspirându-se din univer-

sul mitic maramureşean (Omul apelor, Omul dintre focuri - Foca, Omul nopţii, Omul Pădurii, Solomonarul, Ploaia, Varvara, Priculiciul minei, Fata pădurii, Cuşma dracului, Mărţoaia, Vâlva minelor, Carnaval, Botegiunea de pe Iza).

Călătorind prin Maramureş Geo Bogza nota: „În

vara trecută oamenii Maramureşului - acei oameni pe

care nu mi-i pot închipui decât falnici şi mândri - nu s-au

dezminţit şi au ridicat la Moisei, din trainic şi nobil lemn

de stejar, un complex monumental cum nu se mai găseşte,

poate, în niciunul din satele ţării noastre. Un complex

monumental, căruia i se poate spune aşa pe bună drepta-

te, ca şi aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e

sobru, sever, plin de simboluri şi semnificaţii profunde,

scoţând de sub tristeţea cimentului, şi reintegrând în

nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor două-

zeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a

purtat paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat

din sanctuarul dacic de la Grădişte, este sculptorul Ghe-

za Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru po-

por” („Contemporanul”, ianuarie, 1967). Cioplit de Vida mai întâi în lemn în 1966, Monu-

mentul ţăranilor martiri de la Moisei, transpus apoi în

piatră în 1972, este „o sinteză a spiritualităţii româneşti

atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocaţia

ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a locului impregnat

decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spa-

ţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut). Sfatul bătrânilor (1973), realizat mai întâi în lemn (expus la Bie-

nala de la Veneţia în 1972) a fost transpus în piatră,

fiind amplasat ca un simbol în vecinătatea Palatului admi-

nistrativ din Baia Mare. Este un impresionant grup sta-

tuar, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre

străvechea civilizaţie a satului românesc, reprezentând

un moment profund şi solemn legat de viaţa obştei.

Sfatul bătrânilor, 1973

Dans din oaş, 1947

Sintetizând, Raoul Şorban, autorul monumentalei

monografii dedicată marelui sculptor, scria: „Vida este

sculptorul unui popor, întărit cu credinţa în dreptul de

viaţă universală a valorilor autohtone. Cu această înzes-

trare, opera sa rămâne mărturia acelei acţiuni spirituale

ce întruneşte într-o structură unică omul, artistul şi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 42

istoria imediată“. Monumentul Ostaşului Român de la

Carei sau Monumentul Ţăranilor martiri de la Moisei, sunt

realizări artistice excepţionale, devenite în conştiinţa

publică simboluri ale istoriei naţionale, opere majore ale

sculpturii monumentale contemporane.

Valoroasa operă a sculptorului Gheza Vida se află

în patrimoniul a numeroase muzee din ţară dintre care

menţionăm Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul

de Artă „Centrul artistic Baia Mare”, Muzeul Brukenthal

Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă

Contemporană Galaţi, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul

de Artă Braşov, Muzeul Banatului Timişoara, Muzeul Ţă-

rii Crişurilor Oradea. Lucrări semnate de Vida se află şi

în numeroase colecţii private din ţară, dar şi în colecţii şi

muzee din Franţa, Spania, Italia, Ungaria, Israel, Rusia,

Iran.

Opera şi personalitatea sa au fost încununate cu

numeroase premii şi distincţii dintre care amintim Pre-

miul de Stat (1953), Maestru Emerit al Artei (1957), Or-

dinul Muncii cl.I (1963), Artist al Poporului (1964), Pre-

miul CSCA (1971), Steaua Republicii (1978). Maestrul

Gheza Vida a fost ales în 1968 vice-preşedinte al Uniunii

Artiştilor Plastici din România, iar în 1974 a fost ales

membru corespondent al celui mai înalt for ştiinţific şi

cultural al ţării, Academia Română.

Butinarul (tăietor de lemne)

În acest an, cu ocazia Centenarului naşterii ma-

relui sculptor, sub egida Academiei Române vor avea loc

numeroase manifestări, respectiv expoziţii la Baia Mare,

Cluj-Napoca, Bucureşti şi la Accademia di Romania în

Roma. Editura Academiei va edita un album ce va fi

lansat în Aula Academiei Române cu ocazia Simpozionului

dedicat Centenarului Vida din luna iunie. În luna

septembrie, cu implicarea majoră a Primăriei Munici-

piului Baia Mare se va inaugura Atelierul memorial Gheza

Vida. Sărbătoarea Centenarului Gheza Vida este un prilej

de a omagia memoria unui mare artist de talie europeană,

o mare personalitate artistică, ce aparţine galeriei celor

mai importanţi creatori de frumos din România.

Fotografii de Szabo Tamaş

Gheza Vida - trimis al Proniei Tiberiu Vanca

„Anul 1913 (28 februarie) deschide, prin

naşterea dintr-o familie băimăreană, poarta spre lume a

celui ce avea să fie Gheza Vida, prunc înzestrat de pronie

pentru a se structura peste convivii alături de care-şi va

dura trăirea şi va lăsa urme de neşterse în civilizaţie.

Atunci când se nasc cei cu har de „bine meritaţi ai ome-

nirii” cum s-a întâmplat şi la apariţia pruncului din Baia

Mare, ursita cea bună le-a aşezat pe creştet o picătură

de genialitate. Şi a fost să se confirme. Izvorul, întru îm-

plinire, se localiza în zona istorică din proximitatea şeii

montane peste care s-a realizat unul din principalele iz-

voare ale devenirii române, descălecatul Domnului Dragoş

Vodă. Pruncului iscat din locul a cărui toponim are zvon de

îndeletnicire cu zvon industrial, cel apărut în „baia” (n.n.

mina) cea „mare”, i s-a destinat vocaţia de a comunica

prin liniile discursive ale pietrei, prin mesajul ce răbufnea

din trunchiuri la împerecherea întru vorbire cu securea,

la modelarea gipsului povestitor şi la turnarea de mesaje

prin materialitatea bronzului. El şi-a ales ca tribună de la

care să-şi ducă la public discursul, fie moral fie de vitejie

prin arta sculpturală şi a făcut-o în mod exemplar.

La Carei: i-a spus pietrei să vorbească despre fi-

inţa românească, şi piatra meşteşugit tăiată de el vor-

beşte plenar, despre români, despre dorurile şi împlinirile

lor. A stâlpi, cum spune ţăranul, un loc de habitat româ-

nesc. Îi rosteşte trecerea prin istorie, punând în discur-

sul pe care-l aduce în public, durerea produsă de ruperea

de fiinţa naţională şi durarea a ani grei de subjugare în

care dorul de patria mumă a fost pârjolitor. Vorbeşte de

bucuria întoarcerii la patria de origine, la reîntâlnirea cu

istoria naţională. Îi slăveşte pe soldaţii români cei ce cu

preţul jertfei supreme au măturat de gunoiul înstăpânit

de Diktatul de la Viena trupul Ardealului românesc, fă-

când posibilă curgerea civilizaţiei române în acel frumos

areal.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 43

La Moisei: a dat glas lemnului care rosteşte pen-

tru întreaga istorie despre vocaţia criminală a ocupan-

tului ungur. A înălţat la margine de codru un monument

populat cu douăsprezece siluete din lemn din care două

chipuri omeneşti şi zece măşti caracteristice tradiţiei

maramureşene. Ulterior autorul a înlocuit componentele

din lemn cu altele de piatră. […] Ne-a atras atenţia o

discuţie purtată în 1975 de către profesorul localnic din

Moisei Gheorghe Coman şi Gheza Vida, care a explicitat

mesajele celor zece măşti, pe care le redăm: Prima mas-

că: Să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi; A doua mas-

că: Să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele

din pomi; A treia mască: Să nu mai fie aruncaţi feciorii în

războaie; A patra mască: Să nu mai fie închisă lumea în

ţarcuri; A cincea mască; Să nu se mai ia vitele din bătă-

tură; A şasea mască: Să nu mai fie pângărite fiicele omu-

lui; A şaptea mască: Să nu mai fie spurcat meleagul cu

tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii; A opta mască:

Să nu mai piară oamenii în dorul lor de libertate, pe dru-

murile înstrăinării; A noua mască: Să nu se mai dea foc

caselor; şi: A zecea mască: Să nu mai existe lagăre ale

morţii. Omul de spirit şi dăltuitorul de artă care a fost

Gheza Vida a implantat în vicinatul scenei genocidare un

discurs în lemn dăltuit şi mai apoi din piatră prin care

prin duratele decalogului justiţiar exprimat de cele zece

măşti a semnalat mânie, îndemn la nerepetare, un strigăt

de racordare la daturile civilizatoare un îndemn la con-

cordie.”

T.B.

Omar Khayyam – Traieste-ţi clipa!

Viata se grăbeşte, rapidă caravană.

Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.

Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,

Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.

Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,

Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!

Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt

Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.

Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:

Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare

Măcar dac-ai să termini cuvântul început?

Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care

De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când – beată de iubire -

Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.

De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,

N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.

Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc

Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.

Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.

Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.

Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.

Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.

Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!

Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.

Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.

Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.

Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!

Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 44

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară

Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.

Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!

Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.

Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.

la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,

Căci maine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar

Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.

Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,

Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,

- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,

căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai

mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.

Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.

Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare!

Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,

În vânt mulţi ani din viata. Dar timpul ce-mi rămâne

Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul maine

S-ajung din urmă viata pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate

Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,

Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine

Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:

“O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul

Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul

Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere!

Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!

Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.

Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,

Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.

Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,

Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!

Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri

Cei care poartă vinul – neguţători de visuri.

Redaţi-mă vietii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,

Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire…

lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.

- Mă tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!”

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.

Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!

Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea

Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt…

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei

Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă

Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viata

Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul

Suav al unor gene o să te instruiască

Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,

Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.

Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.

C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,

Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Johann Wolfgang Goethe – Despartire

Ochii ei şoptesc iubirea,

Buzele-mi nu spun nimic.

Grea, ce grea e despărţirea

Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng

Şi se cheamă-n limbă mută:

Mâinile ce ni se-ating,

Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo,

Îţi sorbeam al gurii mied,

Şoapte – floare de brânduşă

Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară,

Roze-n mână n-o să-ţi pun.

O, Francisca,-n primăvară

Ne-a ucis un ger nebun.

(trad. Nicolae Dabija)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 45

L U C I A P A T A C H I

P Ă D U R I P R I B E G E

Se smulg sinucigaş copacii

chemaţi de-amăgitoare zări

şi devoraţi prin depărtări

copacii.

Îngenuncheat plânge pădurea

lipsită de mândria lor

şi prăbuşindu-se de dor

pădurea.

Tace rănit privighetoarea

pentru ce oare-ar mai cânta

când n-are cuib unde-şi dura

privighetoarea

Negru se sfâşie pământul

când rădăcinile se rup

şi are-o rană-n loc de trup

pământul.

Se smulg sinucigaş copacii

să caute o altă lege

dar nu pot fi păduri pribege

copacii...

C Â N T E C D E Z I

Când dincolo m-ademeneşte,

mă prind de-o creangă înflorită,

de-un plai domol,

care doineşte,

de-o dimineaţă însorită,

de ploaia care se revarsă

şi scaldă ochi de orizont,

de pragul de la vechea casă,

de basmul firului de tort,

de visul timpului, albastru,

de cântul roadei împlinite,

de risipirea unui astru,

de mâna ce-mi întinzi, iubite.

D I N C O L O

Când voi muri va fi de neiubire,

pe un braţ sterp al râului pierdut,

în anotimpul rece şi tăcut,

la ceas amorf, lipsit de strălucire.

Un măr uscat va plânge fructe triste,

ce vor pieri confuze şi betegi,

în timp ce stoluri de cocori pribegi

se vor topi în zări de ametiste.

Pe existenţa mică, inutilă,

uitarea suverană şi deplină

va pune straiul moale, de cenuşă,

iar eu voi trece dincolo de uşă,

să-ntreb de viaţa este un supliciu,

experiment sau… numai un capriciu.

E V A D Ă R I

Nocturnele plimbări incoerente

în care regăsim tot ce-am ascuns,

premonitorii clipelor prezente,

la refulări – freudian răspuns.

Câmpia devastată, pârjolită,

în care creşte monstruos un mac,

o patimă cromatică zvârlită

ca o sfidare cerului opac.

Un munte de nisip care pluteşte

purtat de solzii verdelui dragon;

o prăbuşire ce se travesteşte

prin forţa levitaţiei, în om.

Amestec de ştiut şi imposibil

sau amintiri de când nu existam,

fantome îmbrăcate-n verosimil,

dansându-şi sarabanda pe sub geam.

Nu poţi să ţipi, să scapi, nu poţi să fugi,

te simţi din câlţi sau înotând în smoală

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 46

şi-aluneci dintre gheare de năluci

în prea concretul zâmbet de capcană.

DORINA SIŞU PLOIEŞTEANU

Să uit de ce nu mor…

m-a ostenit tăcerea

dar am să tac

război în cercul din care am scăpat

cad limitând privirea din omul sărac

în ce arest mi-e chipul ce-şi doarme în nămol

sărmane stăruințe

ispite judecate?

ah, în ce paloare lumina stă să pice

o salamandră-n noapte odihna şi-o măsoară

alături de un vis şi-un gând îmbătrânit

„mai stai cu mine” zic şi ochii ți-i măsor

atât de reci de parcă zăpada dă să frigă

mă scaldă în splendori un hău venit fugar

şi îmi şoptesc continuu să uit de ce nu mor

de ce iubirea vrea păcate 'nduplecate.

Mărturisire

pentru că sunt între coastele tale

pentru că am început să cânt înlăuntrul tău

vin puțin lângă inima ta şi spun:

recunosc

dacă mi-aş auzi cântecul în tine

dacă aş vedea sângele meu

cum picură urmele sperând să le uite

dacă aş mai simți încă o lacrimă cum curge

sunt sigură

în tine ar fi un continuu vals

în care mi-aş petrece viața numărând paşii

pentru că ştiu

e cel mai frumos ritm pe care tu l-ai dăruit

fără să vrei

în ultimul meu timp

GABI SHUSTER

O rochie pink

Vii în faţă îţi arăţi dinţii

şi eu trebuie să te iubesc

pentru că aşa se cade

dacă sunt viu,

ai părul lung

o rochie pink

prin care şoldurile

mă privesc insistent

sala de bal viermuieşte

dar tu vii mereu în faţă

până te văd numai pe tine

rochiile celorlalte învolbură aerul

şi părul tău se întinde pe jos

să calc pe el să te doară

vii în faţă

eu te iubesc

şi mor

Oamenii ciori

Iată ce fac oamenii aceştia

trăiesc din gunoi -

ciorile cu capete de om

patul şi-l îngustează pe asfalt

să nu îi calce

orbii care se duc grăbiţi acasă orbi

în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie

bătute în carnea puţină

până la os

foamea stă de pază - e cel mai sentimental însoţitor

banii nu se coboară atât de jos,

dacă plouă

roata dinţată din pântec nu curge la canal

cu frunzele şi ambalajele goale

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 47

carnavalul a luat sfârşit

ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi

şi trecem la nepăsarea de fiecare zi,

laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul

cu o spirală de monede ;

până la lăcomia fără margini

se strecoară prin sânge

intră în labirinturi lasă urme

plouă

foamea nu se spală

nu şiroieşte la canal

oamenii să rămână între oameni

cum merită

pământul este al nimănui

rătăceşte de multă vreme sub soare

cu gropile de gunoaie pe burtă

ciorile cu gheare de om

se ceartă cu ciorile cu cap de ciori

croncăne, croncăne pe pradă.

Buzele tale necuviincioase

ziua galbenă se alungise peste câmpuri,

zburdam,

nu ştiai ce-i iubirea,

perle veritabile striveam în obraji,

buzele tale necuviincioase

erau roşii, muşcate şi lăsate libere

să se joace mai departe cu sunetul

saxofonului

toate lucrurile pe care le ai

mi le-am dorit,

chiar şi clipele trăite în absenţă,

durerile de seară înfăşurate în renunţări,

cultivatele plecări politicoase.

pe trotuare se încing umbrele

şi dispar, tu nu ştii ce-i iubirea

te prefaci că ştii -

mă converteşti în limbi moarte

închizi telefonul şi priveşti în gol,

o fineţe de seară se apropie lent

spoind cu parfum dezamăgirile,

ziua îmbătrâneşte printre căpriori

uităm tot mai des cum era începutul.

eşti atât de frumoasă cât nu încape

în mica mea viaţă,

ar însemna să adun toţi ochii închişi

de extaz,

toate momentele nehotărâte,

toate rochiile nepurtate,

părul rămas în urma vântului,

lipsa dialogului când te gândeşti

la alte emoţii mai proaspete

...nu ştiai ce-i iubirea

nici astăzi nu ştii...

aşteaptă să plece anotimpurile

să fim singuri

să fiu ultima salvare

să sprijin o scară de cer

şi să-l vopsesc cu albastru.

Gerra Orivera

TAINA CEA MARE

în curcubee şi în umbră

fără-ncetare viaţa croieşte straie

să mă îmbrace după măsură

în fulger de-mi rostogolesc zarurile trăirii sau în

gheaţă

peste toate magia filigranează dumnezeire

se coace-n cuptoare iubirea să fie pufoasă

în coajă arămie cochet se-mbracă să-mpărtăşească

smerită

Taina cea Mare

cu toţi supuşii ce-mi populează planeta interioară

la cina domnească de lumină

mulţumesc Părinte

că şi-n respiraţia mea

Te-ai întrupat.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 48

ANTONELLA MOCANU

Aşteptare

Se ţes fire de iarbă în verde covor

şi munţii se oglindesc în cristalul

izvoarelor cu ape line

cu azi se împleteşte firul/zilei de mâine,

în zi de lumină cu faţă senină

şi cer de clară oglindă.

chipul tău a rămas impregnat ,

în memoria târzie a clipei,

eşti prea departe şi totuşi,…

totuşi aproape,

sălcii pletoase mângâie maluri de râu,

fărâme de gând sunt purtate

pe aripi de vânt, şi spulberă în zare

praf de înstrăinare.

văd cum timpul se scurge spre infinit

murmură un cântec negrăit

ascult şoapte din petale de floare

polenul iubirii picură-n fagurii inimii.

în tăcere te-apropii de mine

simt mâna caldă, ce umărul mi-atinge.

NELINIŞTEA

Neliniştea roade-n tăcere,

sufletul ce picură lacrimi de sânge ,

se ridică spre ceruri,

s-azvârlă-n adâncuri,

priveşte chipul ce amarnic plânge.

Neliniştile urcă pe crestele munţilor,

să mângâie a lor rocă,

tulbură valurile mărilor,

scutură crengile arborilor,

răscolesc natura.

Neliniştile se-nfiripă în gânduri,

vânează speranţele,

creează tenebroase angoase,

se agaţă de a nopţii aripă ,

….s-au pierdut în neant pentru o clipă.

CARMEN HUZUM

ȚI- AM SPUS ?

ți-am spus

cât de înalt este cerul

şi câte păsări

şi-au lepădat aripile-a dor

cătând în negru abis

o fărâmă de zbor

ori câţi paşi a făcut către lume

copilul

agățat de poalele mamei

hai să-împărțim pe din două lumina

minune

ce naşte adesea-ntuneric

şi umbrele

ce-nghit hulpave fantome

pictate măiastru pe zidul asferic

nu plâng

nici să râd nu mai ştiu

astăzi sunt doar statuie

cioplită din vânt

căci prea vânt mă adie

şi prea timp mă petrece

prea golul mă-nghite

prin mine se trece

PHO

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 49

VIORELA CODREANU TIRON

DORINŢĂ

Aş vrea

să mă pot uita lung,

fără să cad în adâncurile

cerului de dedesubt,

în slăvile înălţimilor

pornite din adâncuri.

Aş vrea

să-mi pot frânge

pumnul destinului,

ce-mi tescuieşte timpul

în lacrimi.

NOSTALGIA FULGILOR

M-ai culcat între două veşnicii

să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea

fără să ştii că dragostea

oricărui fulg de nea,

oprit pe geană,

vine cu o depărtare,

iar fereastra deschisă către soare

mă absoarbe surâsului

dintre cele două veşnicii

prin obscuritatea sa albă.

ANOTIMPUL TĂCERII

Am adormit

în anotimpul tăcerii

al reîntoarcerii,

al sufocării,

al destrămării cuvântului

pândind fereastra

strigătului.

DESCÂNTEC

Eu sunt doar un vaier

şi-un cânt aiurit…

dar

ca pasărea am cântat,

ca iarba am crescut,

ca ploile m-am risipit

pe pământ nisipos,

ca soarele am luminat

pentru o inimă stearpă,

ca descântec m-am subţiat

în miresme de vară

aromindu-mă-n cântec de leagăn,

balsam pentru rănile tale.

OBOSEALĂ TÂRZIE

Am venit de departe

pentru această oră târzie

să-ţi cumpăr taina cu umbre arse

pe buzele tale

din care mai răsar trandafiri

pe chipul globului

rostogolit în aceeaşi

veşnică oră,

obosită…

târzie…

CLIPA

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva...

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 50

EDITH SÖDERGRAN (1892-1923)

Edith Södergran a fost prima modernistă fin-

landez-suedeză. Nu a beneficiat în timpul vieţii de prea

multă apreciere, de recunoaştere a valorii poeziei sale

însă astăzi este considerată unul dintre cei mai mari

poeţi finlandezi. La început, poezia sa a fost influenţată

de simbolismul francez, iar mai târziu de expresionismul

german şi de futurismul rusesc, influenţe de care se

foloseşte la modul creativ în propria sa poezie. Ritmul li-

ber, imagini puternice, provocatoare îşi trag seva din

conştiinţa de sine nietzscheană şi din convingerea că me-

sajul său este nou şi în acelaşi timp stupefiant pentru

cititorii finlandezi. Încă de la apariţia primului volum de

versuri a fost întâmpinată cu neînţelegere şi chiar ridi-

culizată. Drept urmare al doilea volum de poezie se des-

chide cu un provocator cuvânt înainte al poetei: „Că poe-mele mele sunt poezie, nimeni nu poate nega, eu nu vreau să susţin că sunt versuri. Am încercat să imprim un ritm unor poeme recalcitrante şi, astfel, am aflat că stăpâ-nesc puterea cuvântului şi a imaginii numai în deplină libertate, în detrimentul ritmului. Poemele mele să nu fie luate ca neglijente însemnări. În ceea ce priveşte conţi-nutul, las instinctul meu să reconstruiască ceea ce inte-lectul meu în expectativă a consemnat. La baza încrederii în mine însămi stă faptul că eu mi-am descoperit propriile dimensiuni. Nu-mi stă în fire să mă fac mai mică decât sunt”.

Primul volum de poezie îi apare în 1916 Dikter

(Poezii) care este urmat printre altele în 1918 de Sep-temberlyran (Lira lui septembrie), în 1919 de Rose-naltaret (Altarul Rozelor), Framtidens skugga (Umbra

viitorului) în 1920 şi postum, în 1925 de Landet som icke är ( Ţara care nu există).

Edith Södergran moare tânără, exact când pro-

pria-i poezie începe să influenţeze creaţia altor tineri

poeţi cum ar fi Elmer Diktonius (1896-1961) şi Gunnar

Björling (1887-1960).

VIERGE MODERNE

Eu nu sunt o femeie. Sunt neutru.

Eu sunt un copil, un paj şi o hotărâre îndrăzneaţă,

sunt străfulgerarea zâmbitoare a unui soare roşu...

Sunt o plasă pentru toţi peştii lacomi,

eu sunt un toast în onoarea tuturor femeilor,

eu sunt un pas spre aleatoriu şi distrugere,

eu sunt un salt în libertate şi în conştiinţa de sine...

Eu sunt şoapta sângelui în urechea bărbatului,

eu sunt fiorul sufletului, dorinţa cărnii şi negarea,

eu sunt semnul de intrare la noul paradis.

Eu sunt o flacără, iscoditoare şi cutezătoare,

Eu sunt o apă, adâncă dar până la genunchi temerară,

eu sunt foc şi apă într-o legătură loială

necondiţionată....

SURORILE NOASTRE SUNT ÎMBRĂCATE ÎN ALB

ŞI NEGRU

Surorile noastre sunt îmbrăcate în alb şi negru,

surorile noastre stau lângă apă şi cântă,

surorile noastre stau pe stânci şi aşteaptă,

apă şi aer au în coşurile lor

şi le numesc flori.

Dar eu cuprind cu braţele-mi o cruce

şi plâng.

Odată am fost catifelată ca o frunză tânără verde

suspendată foarte sus în aerul albastru,

atunci două tăişuri s-au încrucişat înlăuntrul meu

şi un învingător m-a purtat spre buzele lui.

Puterea lui a fost atât de tandră încât eu nu m-am rănit,

el a prins o stea strălucitoare pe fruntea mea

şi m-a lăsat tremurând de plâns

pe o insulă numită iarnă.

(Edith Södergran – Samlade dikter, Libris, 2012) Traducere şi prezentare – Dorina Brânduşa Landén

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 51

Terezia Filip

Galina Furdui – poezia ca purificare, cunoaştere şi

iniţiere

Intrarea în lumea lirică a Galinei Furdui este o

simbolică deschidere de ochi – sugestie a cunoaşterii dar

şi a unei renaşteri spirituale necontenite. Poeta parcă

trăieşte şi gesticulează magic, dintr-o sferă a ei – aceas-

ta e o primă impresie pe care o ai citindu-i poemele –

rondelurile ori alte forme lirice fixe şi nefixe. Numai că

sfera poetei echivalează cu universul însuşi, cu cel real, şi

totodată cu un univers propriu, imaginar şi metafizic, căci

în viziunea sa lirică, în lume, fiecare ins îşi duce existenţa

în sfera proprie: „Ci a-ţi cunoaşte sfera hărăzită/ (Cea doar a ta, cu uşă singulară)/E veşnica problemă inelară/ De pasul tău cel zilnic ascuţită.” (p. 41, Nihil sine Deo). A-

ceastă cunoaştere pare a fi lucrul esenţial al vieţii, după

cum decodific în poemele din volumul antologic pe care îl

răsfoiesc, Nihil sine Deo (Editura Cartea Moldovei,

Chişinău, 2005). Dar nu închisă-ntr-o sferă oarecare, ludic şi fan-

tezist ori ironic şi demitizant, precum în viziunea ludică a

poeţilor postmoderni, nu astfel grăieşte şi se manifestă

poeta Galina Furdui. Ea trăieşte şi gesticulează magic, ca

o zeiţă ori ca o maestră sau iniţiată, într-o inefabilă şi

delicată sferă proprie, hărăzită în lume individului, şi

care-l circumstanţiază ca un microunivers situat în sfera

mare a lumii, cu rotundul cosmic, cu bolta deasupra, cu

tandra alunecare a timpului, alene „ca norii lungi pe şe-

suri,” precum în Eminescu. Aceasta pare a fi sfera hără-zită de care vorbeşte poeta şi pe care individul şi-o de-

senează şi modelează necontenit ori, dimpotrivă, o ignoră

total. Spaţiul de manifestare al poetei e cu porţi şi arca-

de, cu praguri mai mult sau mai puţin înalte, cu repere şi

semne care abundă pretutindeni oferindu-se/ supunându-

se unei permanente decodificări şi înţelegeri. Galina Fur-

dui ştie, precum unii din marii poeţi, Nichita Stănescu

bunăoară, că existenţa e un text ori univers de semne ce

se oferă permanent lecturii şi tălmăcirii omeneşti – „To-

tul este scriere.../Cine ştie să citească, citeşte/cine nu, nu...” (N. Stănescu). De aceea, poeta nu mimează şi nici

nu-şi patetizează discursul, ci enunţă ferm şi sigur, calm

şi silogistic aproape, adevăruri infailibile, într-o gesti-

culaţie şi un comportament uimitoare, la limita cu magicul

ori cu misticul. Ea nu caută cu disperare semne, simbo-

luri, înţelesuri, ci pur şi simplu lasă impresia că le găseş-

te cu uşurinţă, dă peste ele la tot pasul, le ştie dintot-

deauna.

Personalitate bine cunoscută în mediile culturale

şi literare de la Chişinău şi din Basarabia, Galina Furdui

activează în mass-media, fiind nu doar un om de radio, ci

o remarcabilă personalitate literară, o subtilă şi talen-

tată poetă basarabeană. Probabil, dintr-un cult al perfec-

ţiunii şi al unei priviri selective care o şi defineşte, ea

optează pentru speciile lirice cu formă fixă, ca de pildă,

rondelul, scriind o poezie esenţializată şi sentenţioasă,

fapt ce trădează o maximă virtuozitate lirică şi o per-

fectă stăpânire a mijloacelor cu care se face poezia. Mai

mult decât atât, Galina Furdui – intelectual de marcă şi

spirit elevat – mai ştie ceva: că numai formându-i pe alţii

poţi îmbunătăţi cât de puţin lumea care ţi-e dată. Ea mo-

delează la rândul ei, ca o maestră, alte talente iar sub

îndrumarea-i discipolii se exersează în vehicularea cuvân-

tului şi în configurarea imaginii poetice, confirmând ast-

fel că poezia nu este doar o artă, ci mai mult decât atât,

este, simultan, şi o şcoală şi o iniţiere culturală complexă.

Steliana Grama, regretată autoare a unor volume lirice

remarcabile i-a fost discipolă iar Dorina Cazac la a cărei

lansare de debut am şi participat în septembrie, la Chi-

şinău, de asemenea, precum şi alte tinere talentate. Dar

să vedem în cele ce urmează ce ne spune poezia Galinei

Furdui.

A înţelege în esenţa lui lirismul pe care îl între-

ţese textual poeta presupune o familiarizare cu arhitec-

tura subtilă a poemului cu formă fixă şi deopotrivă cu

lumea simbolurilor culturale, cum ar fi de pildă, ochiul ca

semn divin şi deschidere către cunoaştere, sfera, cercul,

pragurile sau treptele, cupola cerului, puntea, urcuşul etc.

Acestea sunt elemente cu care operează dezinvolt Galina

Furdui adaptându-le propriei viziuni poetice şi unei nevoi

afective, în configurarea propriului univers simbolic şi a

unui mesaj liric personalizat. Ochiul este un simbol com-

plex nu doar al deschiderii şi privirii fiinţei spre lume, ci

şi al vederii şi oglindirii. Prin el universul se oglindeşte în

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 52

om iar acesta, la rându-i, e conţinut în universul real şi

totodată în cel propriu inefabil pe care-l traversează ne-

contenit şi care-i condiţionează destinul în lume, reverii-

le, aventura, iluziile etc. Galina Furdui ştie acest lucru şi-l

confirmă în majoritatea poemelor din volumul său anto-

logic Nihil sine Deo, căci iată cum se deschide apodictic

lumea sa poetică: „E-un macrocosm în fiece pupilă/ Şi universurile un examen sunt...”.(p. 14).

Din start, din primele poeme, se statuează câte-

va lucruri definitorii pentru întregul univers liric: în ac-

cepţiunea poetei lumea e un univers sferic, stratificat, cu

o pluralitate de nivele, viaţa un fir fragil, un „glas de clo-

rofilă” iar poezia, precum existenţa însăşi, un act de cu-

noaştere şi, prin ricoşeu, şi unul de autocunoaştere, ce

începe mereu şi se încheie cu sinele poetic: „Pun zilele-mi sub ochiul de lentilă/ Şi simt furtuni în orice amănunt./ E-un macrocosm în mica mea pupilă/Iar lacrimile mici ma-giştri-mi sunt.”(Idem) Într-o lume sferică subiectul lan-

sat în aventură focalizează orice eveniment, trăire, as-

pect, totul se repercutează asupră-i, de aceea cunoaş-

terea, ca şi viaţa, este o maximă dificultate: supliciu,

furtună şi lacrimă, dar suferinţa şi tristeţea înseamnă

purificare permanentă şi învăţătură. În acest fel, precum

existenţa însăşi , nici poezia nu e o construcţie facilă, şi

niciun drum oarecare, ci o punte îngustă asemeni celei

care duce-n eden, o filtrare delicată şi subţire a esenţei

de care individul, poet sau ba, e capabil, să o confirme şi

să o obţină fie prin cuvânt, poezie, rugă, fie în experienţa

de fiecare clipă, aşa cum sugerează un poem-preambul al

volumului antologic: „Păşi-vei singur. Calea spre Zidire/ E-o punte-ngustă. Urcă-ncet subţire/Precum o rază tainică întinsă/Spre văzu-ţi dinspre lacrima prelinsă.” (***,p.11)

Astfel de metafore spun foarte mult despre poezia şi vi-

ziunea Galinei Furdui, definind în fond orice drum ome-

nesc spre desăvârşire, pe cel al existenţei de fiecare zi,

pe cel al creaţiei şi al rafinării spirituale ori chiar pe cel

final, al trecerii de la materie la esenţă veşnică. Oricare

din aceste forme implică singurătatea şi efortul, grija

permanentă şi suferinţa până la a ajunge, într-un necon-

tenit urcuş, în acel loc înalt şi luminos al desăvârşirii

operei, care poate fi destinul propriu, poezia ori sinele

însuşi . Întrucât design-ul lumii perfecte în accepţiunea

poetei seamănă cu o sferă, parcurgerea lui reală sau vir-

tuală şi poetică reprezintă în egală măsură o iniţiere şi

modelare necontenită: „Învăţ desigur. Sfera volatilă/Mă

tot roteşte – lumile confrunt./Arunc din spate coaja inu-tilă,/Înghit amar. Şi ploile înfrunt.” (Idem)

Conţinută astfel, sferic, într-o lume ce codifică

şi spaţiul existenţei şi sfera proprie care circumstan-

ţiază eul, situată-n marele univers, aceeaşi mişcare de

rotire defineşte deopotrivă tiparul lumii şi pe cel al eului

liric. Lumea în care ne aflăm supune fiinţa mişcărilor ei.

Galina Furdui percepe această involuntară rotire sferică,

ca pe o mistuire ori ca pe un drum prin ceaţă, o rătăcire

uneori, o cale plină de suplicii amintind de Calvar, ori o

ardere, ce, oricât de suplicioasă, favorizează totuşi puri-

ficarea şi salvarea, căci ţelul existenţei şi al poeziei este

acelaşi – atingerea perfecţiunii:„Şi scriu în văzduh cu lumini,/Albi îngeri mă-ndeamnă la drum,/Dar mai rătă-cesc printre spini/În rugul cu braţe de fum.//Mi-s ochii de lacrime plini/Şi-aripa-mi miroase a scrum...” (p.201).

Invocarea lirică destul de frecventă a unor simboluri şi

instanţe biblice reprezintă un indiciu atât pentru des-

chiderea culturală a poetei spre universalitate şi cunoaş-

tere complexă, cât şi pentru abilitatea vehiculării dezin-

volte şi avizate în plan poetic şi imaginar cu aceste sim-

boluri. Iisus, Pilat, Golgota, Iuda, Îngerul cu trâmbiţa,

Crucifixul, Judecata sau Marele examen, simboluri mis-

tice dar şi Ovidiu, Horaţiu, Heraclit, Aristotel, Don

Quijote ori Zeus, Danae etc., ca instanţe culturale, frec-

ventează poemele Galinei Furdui, căci ea ştie că poezia,

precum mitologia şi filosofia, presupune o mistică a ei

care o înrudeşte structural cu religia şi o apropie inevi-

tabil de transcendenţă. Îngerul vestitor al judecăţii de

pe urmă, cu trâmbiţa e o figură biblică şi apocaliptică ce

anunţă marea Judecată, un fel de examen ori o ardere

aşa cum citim în versurile următoare: „Se-aude trâmbiţa. Acordul ultim. Creşte./E îngerul al şaptelea. Vesteşte/ Că viaţa ta cu-arsura ei modernă/ E pe cântar. O rază de lanternă// Coboară peste ea. E cauza eternă./ Examenu-l susţii în limba ta maternă.” (p.69) Alte simboluri precum

ceaţa, bâjbâiala, urcuşul, căderea – căci existenţa e pe-

cetluită de păcatul originar –, căutarea confuză etc.

conferă traseului conotaţie iniţiatică, şi purificatoare,

însă ele nu obstaculează înaintarea lentă şi totuşi fermă

spre lumină, căci acesta e scopul excursului liric şi exis-

tenţial.

Existenţa misterioasă în esenţa ei, precum la ro-

mantici ori la simbolişti, şi adesea inaccesibilă oricărei

descifrări nu constituie o problemă pentru poetă, căci ea

pare a şti şi a înţelege din start, foarte bine, totul: sem-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 53

nele, simbolurile, pragurile, porţile, luminile, arcadele,

muzica celestă laolaltă cu înţelesurile criptice pe care

toate acestea le adăpostesc. Acest aspect e destul de

rar în poezie, întrucât majoritatea autorilor enunţă ori

elaborează versuri care vorbesc de dificultatea cunoaş-

terii, de tainele ei, de probleme indescifrabile, pe când,

în cazul Galinei Furdui, avem de-a face cu un fel de savoir tout. Poeta ştie, acceptă şi chiar se complace în acest

mister, căci eul care a adoptat această experienţă cu-

noaşte parcă avant la lettre totul şi nu face decât să-şi

comunice firesc revelaţiile proprii către cititor. Aceasta

e postura lirică destul de inedită pe care o propune Gali-

na Furdui, sau pe care o obţine printr-un fel de magică şi

ritualică inspiraţie numai de ea ştiută – lucru interesant

câtă vreme cunoaştem că individul în lume este mai mult

sau mai puţin capabil şi pregătit pentru marele mister în

care omul îşi duce existenţa. Fiinţa este permanent supu-

să unui test pe care îl trece sau ba. Aşa se explică, pro-

babil, poemele scrise fără titlu, ca nişte enunţuri gnomice

care pur şi simplu comunică o stare inspirată spontan,

primită ca o informaţie venită dintr-o zonă misterioasă la

care au acces doar iniţiaţii ori vizionarii.

Lumină şi mister sunt caracteristicile excursului

liric. Problema unei astfel de poezii nu pare a fi a exis-

tenţei ce curge dintotdeauna mai mult sau mai puţin ace-

eaşi, provocatoare şi fascinantă, ermetizată şi insinuantă

totodată, ci modul cum o percepe individul mai mult sau

mai puţin apt de-a trăi misterul, de-a se ancora în el, de-

a-l descifra şi înţelege. Aceasta, şi datorită faptului că în

posmodernitate eul pare să-şi fi pierdut capacitatea fun-

ciară de-a trăi altfel, decât profan, cufundat într-o ba-

nalitate agresivă, într-un câmp sau nivel de joasă vibraţie

spirituală. Un asemenea ecou sau o atare atitudine poe-

tică precum cea a Galinei Furdui pare a veni pe cale cultu-

rală, direct sau intuitiv, din gândirea modernă a secolului

al XX-lea, dintr-un tip de poezie şi cunoaştere ce-a evo-

luat la limita cu mitul, cu filosofia şi cu misterul, dintr-un

L. Blaga, şi de mai departe, din expresionism, căci exis-

tenţa spectaculoasă supune individul, poet ori ba, la o

necontenită probă iniţiatică. Galina Furdui trece cu brio

această probă pentru că în reveria şi gesticulaţia ei

poetică există o înţelegere şi o putere de orânduire a

lucrurilor, deasupra ordinii comune, banale, ca de pildă în

următoarele versuri: „Mişcând cu gândul lucrurile-n jur,/ Şi anii depărtându-i calm, cu mâna,/Apropiind un nevăzut contur,/Cunosc ce-a fost, ce poate fi lumina.” ( p. 47) Ce

poate fi lumina pentru poetă? Un reper şi totodată o

ţintă într-o căutare sau o călătorie perpetuă, o zonă unde

se-aude muzica sferelor. „Acoperă-mă cu lumină,/Mi-e dor de ea, mi-e dor acum./Aud sub gene-o violină....”(p.

281), clamează poeta, convinsă că Lumina e sursa a tot ce

există: „...istorie şi neam,/Atom şi cod genetic, spadă, scut/ Gândite-s de un singur cronogram –/ Marea lumină Care ne-a născut.” (p. 293) Această adoraţie sau apologie

a luminii, amintind de L. Blaga, vine din convingerea fermă

că „...Omu-i lumină de suflet, mai mult decât lut.” (p.

294). Capabilă astfel de-o necontenită purificare, gesti-

culaţia poetică este cea care împrospătează şi re-ener-

gizează mereu fiinţa. Cum? Zicând despre lucruri şi tot-

odată operând într-un fel ritualic şi poetic cu ele, cu

lumina, cu azurul, cu ritmurile, cu timpul, iată: „Vă veţi mira, dar zic despre azur,/Mi-l spăl eu singură, îi sunt stăpâna/Mişcând cu gândul lucrurile-n jur,/Chem anii, depărtându-i calm cu mâna.”(Idem). Cu auzul atent la rit-

muri şi la muzica din orice fenomenalitate, chiar şi la cea

din fulger, poeta ceremoniază un ritual care este implicit

cunoaştere şi o formă de terapie poetică: „E muzică şi-n fulger. Dimprejur/fierbinte legea ritmului, divina,/Cântă şi-n firea ta. Atent fii. Eul pur/Alungă din noi vina, deci rugina.” (Idem).

Trăind astfel, într-un chip eminamente magic şi

comunicându-şi-l poetic, Galina Furdui pare ancorată mai

degrabă într-o dimensiune metafizică decât în real, sau

mai bine zis, poeta ştie să devanseze permanent realul,

coaja lucrurilor, ori să-l traverseze năzuind mereu la e-

senţe şi transmiţând poetic această experienţă: „Cum mergi convins că rotunjeşti esenţe,/Se împletesc în tre-cerea-ţi grăbită/Multiple planuri de interferenţe/ Şi dialectica lui mors et vita.//Un aer blând topeşte con-curenţe/Aripi te cresc spre-o stea blagoslovită...” (p.42)

Aceasta e o recurenţă în lirica Galinei Furdui, căci în cele

mai multe poeme ea trăieşte cu o anumită voluptate bu-

curia ascensiunii şi a tălmăcirii lumii.

Un aer apocaliptic şi apodictic depistăm în câteva

poeme ce intuiesc un final de secol ori un de final de civi-

lizaţie, o atmosferă de hazard, ori de natură denaturată

ce plouă sucit (p.57), cu vânturi care dezarticulează ordi-

nea firii, cu vântoaice care erodează copaci şi rădăcini

(p.58), dar furtuna apocaliptică ţinând, evident, de planul

naturii, spune ceva şi despre planul omenesc şi social, căci

plouă cu... patimi: „Intrăm în zodia hazardului, vai nouă!/ Plouă sucit cu vânt şi patimi plouă./E strigătul derutelor

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 54

terestre...” (p. 57) Acest pocnet sau scrâşnet de apoca-

lipsă vine, de fapt, în definirea poetei, încă din geneză ca

un dat înscris într-un cod genetic.

Impactul şi puterea fatală a lucrurilor şi a cuvin-

telor e o temă neomodernă care aminteşte de lirica unora

de Nichita Stănescu ori de Marin Sorescu, de pildă, dar

sesizată de Galina Furdui printr-o excepţională intuiţie

poetică, această putere fatală o face să simtă efecte

stranii în destinul individual ori în realul imediat, în planul

social şi în istoria trecută sau recentă, şi să enunţe

apodictic într-o semnificativă poemă: „Aceleaşi lucruri, altă legitate/Alcătuiesc altă finalitate.” (p. 93), sau: „–

Nu încerca să te ascunzi de lucruri./Concrete, ele te cunosc mai bine –/Acelaşi glas. Vine, năvalnic, vine/Şi simt că tot ce spune-i pentru mine.”(p.74). Tot în aceeaşi

cheie semantică, o poemă elogiază puterea uimitoare,

înmuguritoare, a cuvintelor ce iscă viaţă, iniţiază

fenomene, dau aripi sau instalează adevăruri sfinte: „Cântate, lovite, rănite,/Cuvintele merg înainte./În muguri de crin izbucnite/ Şi-n funii de ştreang răsucite.” (p. 93).

Există în unele poeme ale Galinei Furdui o dimen-

siune etică asumată tranşant şi comunicată gnomic,

venind dintr-un spirit analitic, dintr-o deosebită capaci-

tate de sesizare în jocul diferenţelor şi al aparenţelor, a

esenţei pe care poeta o distinge liric de forme şi de ma-

terie, ca o sapienţa subtilă şi de neînfrânt. Aceasta pu-

tere vine tocmai dintr-o abilitate de-a privi lucrurile şi

existenţa lor, în profunzime, apanaj prin excelenţă al po-

etului întotdeauna ori a celui iniţiat cu esenţele. Iată cum

sunt percepute diferenţele dintre aparenţă şi esenţa

lucrurilor: „Mare nu e cel servit./Ci acel care ser-veşte,/Nalt nu e cel ce uimeşte,/Ci acel ce stă ui-mit.//Trist e cel ce e lovit,/Dar mai trist care loveş-te...//Luminat nu-i cel citit,/Ci acel care citeşte /Până osu-i se topeşte...” (p. 53.)

Singurătatea, tristeţea şi ruptura cu ceilalţi este

o experienţă amară care tulbură şi agasează fiinţa, dar e

şi semnul condiţiei de excepţie a poetului: „Cerul s-a-n-tunecat, prietenii s-au depărtat./Artificiile s-au stins./ Zâmbetele te-au respins./Şuieră vântul. În geam grindina bate./Tăcere, Negru/Singurătate.” (p.67). O asemenea

stare poate fi învinsă prin cuvânt şi prin reverie poetică:

„Închide uşa, aprinde lampa, poete!/ E timpul să legi între ele cuvinte./Să plângi şi să cânţi.” (Idem) Tristeţea, sin-

gurătatea sau orice altă durere, numai traversate şi cu-

noscute pot fi înţelese: „Cunoşti puterea umbrei doar du-pă ce-o învingi./Când înţelegi cu inima lumina,/Când cele rotitoare nu te mai strâng în chingi/Şi nu mai sângeră spre tâmple vina.” (p. 25.)

De o formaţie culturală prin excelenţă clasică –

fiindcă devenim la un moment dat, ajunşi în culme, iniţiaţi

înţelepţi, clasici –, Galina Furdui adoptă forme şi formule

poetice prin excelenţă tradiţionaliste, de rondel ori de

sonet, interferate subtil ici-colo cu poeme moderne. A-

cest tipar răspunde fără îndoială stilului şi personalităţii

elevate a poetei, sensibilităţii şi năzuinţei spre desăvâr-

şire spirituală pe care o cultivă în forma şi în esenţa poe-

melor sale. Dar, cunoaşterea în detalii a universului liric

şi scriptural al Galinei Furdui, personalitate de marcă a

liricii basarabene actuale, presupune o abordare mai

complexă decât comentariul de faţă, limitat şi de circum-

stanţă, – una pe măsura anvergurii lirice şi intelectuale a

autoarei care, prin lirica sa, provoacă, încântă şi îl obligă

pe cititor şi pe critic la reflecţie.

CÂTEVA POEME semnate de Galina Furdui

E-un macrocosm în fiece pupilă

E-un macrocosm în fiece pupilă

Şi universurile un examen sunt

(Cu început, în glas, de clorofilă,

Dar clorofila fără început).

Pun zilele-mi sub ochiul de lentilă

Şi simt furtuni în orice amănunt.

E-un macrocosm în mica mea pupilă

Iar lacrimile mici magiştri-mi sunt.

Învăţ, desigur. Sfera volatilă

Mă tot roteşte – lumile confrunt.

Arunc din spate coaja inutilă,

Înghit amar. Şi ploile înfrunt.

E-un macrocosm în fiece pupilă

Şi zborurile un examen sunt.

Mişcând cu gândul lucrurile-n jur

Mişcând cu gândul lucrurile-n jur

Şi anii depărtându-i calm cu mâna,

Apropiind un nevăzut contur,

Cunosc ce-a fost, ce poate fi lumina.

Vă veţi mira, dar zic despre azur :

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 55

Mi-l spăl eu singură. Îmi e şi-i sunt stăpâna.

Mişcând cu gândul lucrurile-n jur

Chem anii, depărtându-i calm, cu mâna.

E muzică şi-n fulger. Dimprejur

Fierbinte, legea ritmului, divina,

Cântă şi-n firea ta. Atent fii. Eul pur

Alungă din noi vina, deci rugina.

Mişcând cu gândul lucrurile-n jur

Şi Timpul depărtându-l, calm, cu mâna.

Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina

Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina.

Aşa stând alături, să aflu ce este Tăcerea.

Şi clipa pe care-o invoc, o invoc să rămână

Să-mi spună-nc-o dată, ce este Vederea.

Ci... Văzul acel care curge-n adânc–rădăcină

Şi gândul, acel care-adună sub pleoape puterea.

Prin ele, Cuvinte, să sap înspre ceruri fântână.

Prin tine, Cuvinte, să-mi aflu-n tulpină Vegherea.

Văd: Lumea-e-o ceaţă. Dar ştiu, vine ora senină

Şi-mi se topeşte-dispare, terestră, durerea.

Deschisă e Bolta. O alb-violetă grădină

Petala-şi deschide. Sub talpă simt altă ţărână...

Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina.

Acopere-mă cu lumină

Acopere-mă cu lumină,

Mi-e dor de ea, mi-e dor acum

Aud sub gene-o violină

Şi-n ceruri nici urmă de fum.

Pe drumu-mi scris în serpentină

Nu vreau culori nici rol postum

Acopere-mă cu lumină

Acum când steaua chem, acum.

Cresc florile în rădăcină

Un verb. Volum după volum...

La ultima filă de-album

Doar ochii tăi mă însenină.

Acopere-mă cu lumină

Acum cât sunt aici, acum.

Istoric şi critic literar, prozator,

poet, publicist, editor, animator al vieţii literare cără-

şene, născut la 5 februarie 1945 în Bobda – jud. Timiş.

Studiile primare le urmează la Bobda, gimnaziale, liceale

şi universitare la Timişoara. Este absolvent al unui Liceu

de Muzică şi Arte Plastice şi a Facultăţii de Filologie a

Universităţii din Timişoara. Încă din studenţie se dedică

presei deţinând funcţii de redactor şef şi adjunct. De 40

de ani slujeşte presa cǎrǎşanǎ. Din 1970 este redactor la

ziarul „Flamura” din Reşiţa, apoi redactor-şef al ziarului

„Timpul” din 1990. Între 1991 şi 1993 este director

general al Societăţii Comerciale „Timpul SRL”, apoi

director şi editor al Edtiturii „Timpul”, respectiv „TIM”.

Din 1971 conduce cenaclul literar „Seme-nicul” şi rea-

lizează revista „Semenicul”, colaborează la diverse revis-

te de prestigiu din judeţ şi din ţară, iar, în ultimul timp

creează cărţi, editează cărţi şi reviste şi se preocupă de

reaşezarea la loc de cinste a istoriei culturale reşiţene,

dar şi a istoriei culturale bănăţene.

Spre bucuria mea pe domnul Jurma îl cunosc de

foarte mulţi ani. Era preocupat şi a rămas la fel de con-

secvent în activitatea domniei sale de a scrie. Este un

profesionist de aceea mă bucur că am realizat interviul

care urmează. În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă

uneori îmi pare rău mai târziu.

- V-aţi născut în câmpia Banatului. Cum aţi ajuns la Re-

şiţa?

- Dintr-o întâmplare. După terminarea facultăţii, din

toamna lui 69, am făcut armata, cum se obişnuia atunci:

toţi cei cu studii superioare urmau şcoli de ofiţeri de

rezervă. Eu am fost la Bucureşti şi nu pot spune că am

dus-o foarte rău, eram în Capitală şi aveam colegi mulţi

oameni deja cunoscuţi. Două exemple: şahistul Florin

Gheorghiu, în plină glorie, şi criticul Marin Mincu, a cărui

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 56

primă carte avea să apară atunci. În acest răstimp am

auzit de proiectul unui ziar nou, cotidian, la Reşiţa. Am

intrat în corespondenţă şi... din luna mai 1970 am devenit

redactor al ziarului „Flamura“ din Reşiţa. Cred că în ace-

laşi an am primit apartament în noul cartier care se con-

struia – Lunca Bârzavei – şi n-am mai plecat de aici, chiar

dacă nu la mult timp mi s-a oferit şansa de a reveni la

Universitatea din Timişoara, unde s-au înfiinţat locuri de

cercetare şi predare, fiindcă au apărut mulţi studenţi

străini, s-a dezvoltat mult centrul universitar. La Reşiţa

am făcut de toate: şi documentare, şi bibliografii, şi dic-

ţionare, şi reviste, şi cercetări literare sau de istorie

culturală. Nu ştiu dacă am făcut destule...

– Reşiţa este „Oraşul cu poeţi“, oraşul cenaclului Semeni-

cul şi al revistei cu acelaşi nume. Am prins şi eu momen-

tele de glorie. Mai există atmosfera creatoare de altă-

dată?

- Eu am ajuns în cenaclul Semenicul în 1970, în primul meu

an reşiţean. Era un spaţiu literar şi cred că am ajuns şi

am rămas aici dintr-o nevoie de a evada din viaţa zia-

ristică şi din presiunile sociale, din nevoia de a trăi în li-

teratură, singurul domeniu care mă atrăgea fără rezerve.

Din 1971 am ajuns secretarul cenaclului şi de atunci am

rămas la conducerea lui, chiar şi în etapa de după 1990

când l-a coordonat poetul Ion Chichere, eu fiind preşe-

dintele Societăţii literare Semenicul – o formă goală, dar

aşa se purta în acei ani convulsivi. Cenaclul este o şcoală,

mai ales acolo unde nu există instituţii superioare, facul-

tăţi umaniste, alte forme capabile să ridice viaţa spiri-

tuală la cote înalte, să dezvolte talentele. Cenaclul este şi

o formă a prieteniei, a conlucrării, a descoperirii şi şle-

fuirii talentelor. În fiecare joi seara, la Sala albastră

(doi!, căci prima, din anii ’70, a căpătat alte destinaţii) a

Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa se adună cre-

atorii şi iubitorii literaturii, citesc, dezbat lucrări, cărţi,

idei. Cei plecaţi prin cine ştie ce părţi ale lumii ştiu sigur

că se pot întâlni cu foştii colegi, aici, joia, la Sala albas-

tră. Din păcate, generaţiile mai tinere nu mai vin, numeric

şi calitativ, ca altădată. Nici scriitorii consacraţi nu mai

consideră important să vină şi să citească aici. Eu cred că

multora le este pur şi simplu frică de confruntare, fiind-

că în cenaclu se discută serios orice text, fără a ţine

cont de rangul autorului. Cred că mulţi scriitori ar fi pu-

tut tipări cărţi mai bune dacă ar fi avut curajul con-

fruntării cu cenaclul. Iar tinerilor începători, liceeni, spre

exemplu, sau studenţi, le-ar fi utilă această atmosferă.

– Totuşi, Reşiţa rămâne „Oraşul cu poeţi“, singurul din

România având acest supranume.

– Într-adevăr, chiar dacă există oraşe cu mai mulţi poeţi

pe metru pătrat, Reşiţa este singurul care s-a impus

drept „Oraşul cu poeţi“. Primul care a folosit sintagma a

fost criticul Artur Silvestri, în 1984, iar după aceea po-

recla s-a transformat în renume. Am realizat două ediţii

ale unei antologii reşiţene cu titlul Oraşul cu poeţi, iar în

cadrul Editurii Timpul (mai târziu Tim) s-au tipărit mai

multe cărţi ale reşiţenilor în cadrul unei colecţii cu ace-

laşi titlu: „Oraşul cu poeţi“. De-a lungul vremii de la Reşi-

ţa au plecat sau pe aici au trecut mulţi scriitori, în bună

măsură legaţi de cenaclu, începând cu generaţiile dintâi –

căci cenaclul s-a înfiinţat în februarie 1949 – cu George

C. Bogdan, Ion Miuţa, Victor Zednic. Nume importante,

ca Toma George Maiorescu, Ion Cocora, Mircea Martin,

Mircea Borcilă, sunt legate de Reşiţa. Din anii ’70 încoace

s-au afirmat cu o tot mai mare vizibilitate pe plan naţio-

nal poeţi ca: Olga Neagu, Ioan George Şeitan, Gheorghe

Zincescu, Nicolae Sârbu, Ion Chichere, Octavian Doclin,

Costel Stancu, Iacob Roman, Constantin Rupa, Nicolae

Irimia, Dinu Olăraşu şi încă mulţi alţii, unii poeţi de limbă

germană ca Rolf Bossert sau de limbă sârbă ca Liubiţa

Raichici, iar alături de ei prozatori şi critici, cercetători

ai culturii locale şi naţionale precum Marcu Mihail Delea-

nu, Ada Cruceanu, Erwin Josef Ţigla, Adela Lungu, ca să

citez doar câteva nume.

– Toate aceste nume se regăsesc, desigur, în revista „Se-

menicul“, cea care exprimă Reşiţa literară în timp. Cum s-

a „născut“ revista „Semenicul“?

– O grupare literară nu se impune dacă nu are o revistă

sau un spaţiu propriu de afirmare. Visul oricărui cenaclu,

cum eram noi, în anii 70, este revista. De aceea am făcut

un experiment, în 1971: un an de zile am scos nişte caiete

lunare multiplicate, ca să ne dovedim nouă înşine că sun-

tem capabili să concepem şi să realizăm o revistă. Apoi la

sfârşitul anului 1972 a apărut primul număr tipărit al

„Semenicului“. Deşi bine blindat cu un interviu cu primul

secretar al Comitetului Judeţean de partid de atunci,

Trandafir Cocârlă, un om cu o largă viziune, organele

centrale de partid au interzis publicaţia. Am reluat-o

abia în 1975. În acele vremuri sinuozităţile erau inevita-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 57

bile. Dar la fel s-a întâmplat şi după 1990, când am cre-

zut că totul e posibil. Am scos primele numere în forma-

tul ziarului, apoi am revenit la forma iniţială, iar în cele

din urmă am ales formatul de carte. Apariţiile sunt alea-

torii, iar în ultima vreme chiar... inexistente. Există însă

revista „Reflex“ care apare la Reşiţa.

– Să ne oprim la proiectele proprii. Aţi publicat un mare

număr de cărţi. Care vă sunt mai aproape?

– După cum am putut să-mi dau seama şi eu, există două

preocupări esenţiale: pe de o parte literatura şi cultura

Banatului, pe de alta marile valori ale culturii române. Din

prima categorie: Mic dicţionar al personalităţilor cultu-rale din Caraş-Severin (1976), Presa şi viaţa literară din Caraş-Severin (1978), Banatul şi Eminescu (1989), Des-coperirea Banatului (1994), Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa (2006) sau Biblioteca şi oamenii cărţii (2012). Din a doua categorie: Eminescu – gând şi cânt (1998), Sadoveanu sau lupta cu balaurul (2002),

Mircea Eliade şi modelul tinereţii (2005), Cartea care deschide lumea (2012 – tema cărţii la Eminescu). Alte

tipuri de proiecte se orientează spre sinteze ori spre va-

lorificări enciclopedice care să consemneze clar şi cate-

goric contribuţiile culturale ale acestei regiuni: o istorie

culturală în date (2008), un dicţionar al localităţilor din

Caraş-Severin (2011 – primul volum), o panoramă a presei,

o carte despre Reşiţa literară, una despre Reşiţa muzica-

lă, dar şi altele pe care le am aproape gata de cel puţin

zece ani, însă...

– Să înţeleg că multe din cărţile dvs. au o gestaţie lungă?

Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile

dumneavoastră?

– Din păcate, eu mă consider un tip suficient de împrăş-

tiat, astfel că de la idee la împlinire trece adesea mult

timp. Am clare lucrurile în minte, dar îmi trebuie şi o sta-

re specială, când proiectul mă invadează, mă obligă să

scriu. Sunt cărţi pe care le scriu cu intermitenţe, pe tot

felul de hârtii, altele le scriu direct pe calculator. Totuşi,

pentru cărţile mele nu am suficient timp; ca editor tre-

buie să mă ocup în primul rând de cărţile altora. Mai fac

şi pe tipograful, am treburi administrative, particip la

diverse activităţi culturale, eu însumi am organizat multe

mari expoziţii de carte (Eminescu, Sadoveanu, Mircea

Eliade ş.a.), aşa că risipirea este inevitabilă. Deşi sunt

convins că lăsând neterminate nişte cărţi, nimeni nu le va

mai termina. Cum zice undeva Zaharia Stancu: „Când

moare un scriitor, odată cu el moare o întreagă lume.“

– Trebuie să recunosc că şi interviul de faţă s-a realizat

greu deşi v-am trimis întrebările cu ani în urmă şi între

timp a apărut şi primul volum al interviurilor mele în care

ar fi trebuit să intraţi.

– În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă uneori îmi

pare rău mai târziu. Nu am răspuns la multe chestionare

pentru dicţionare ale literaturii române sau pentru alte

lucrări. Când te gândeşti la oameni extraordinari, cu o

biografie exemplară, parcă nu-ţi mai vine să te crezi

demn a fi alături de ei... Oricum, aceste atitudini nu ex-

clud spiritul critic faţă de ceilalţi, inclusiv modelele pe

care le admirăm. Sper totuşi să mai pot realiza câteva

cărţi dintre multele la care visez...

– Am observat că aveţi o preocupare deosebită pentru

Mihai Eminescu. De ce Eminescu?

– Întrebarea a pus-o şi reputatul eminescolog Eugen To-

doran, profesorul meu de la Universitatea din Timişoara,

într-un ciclu de articole din 1989 şi pe coperta unei cărţi

pe care am editat-o eu în colecţia „Eminescu“, pe care am

lansat-o la Reşiţa. În spiritul interesului şi dragostei faţă

de marile valori – pe care ni le-au inspirat dascălii noştri

de la Universitate: Eugen Todoran, G.I. Tohăneanu, Şte-

fan Munteanu, Victor Iancu, Iosif Cheie Pantea, G. Ivă-

nescu şi mulţi alţii –, am încercat să citesc, să înţeleg şi

să promovez opera eminesciană. Dincolo de modestele

mele cărţi, am tipărit cărţile altora, am organizat expo-

ziţii de carte şi sper să determin cataloage ale unor

biblioteci pentru a inventaria patrimoniul naţional Emi-

nescu. Întâlnirile cu tinerii, mai ales, pot fi prilejuri pen-

tru a demonstra de ce Eminescu este vârful poeziei şi al

cugetării româneşti, de ce este actual şi necesar azi. Câ-

teva argumente. În ultimele decenii, când Eminescu a

fost supus foarte multor atacuri, s-a dovedit că se scrie

despre el enorm de mult şi de interesant, cel puţin o car-

te pe lună, pe lângă editarea operelor sale (cam tot atâ-

ta: 20 de titluri în 2012). Eminescu este o uzină care cre-

ează continuu noi cărţi, noi valori, noi proiecte – în foarte

multe direcţii, de la literatură la sociologie sau polito-

logie, statistică sau stilistică, lexicografie etc.; în toate

se propun metode noi, se aduc rezultate noi. Pe această

linie, aş dori să mai relev ideea fundamentală a viziunii

sale politico-economice, foarte actuală oricând: ideea de

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 58

muncă, aceasta fiind baza unei societăţi. România de azi

ne oferă, din păcate, un tablou pe care l-a vituperat Emi-

nescu acum vreo 130 de ani: „O societate ca a noastră,

care nu se bazează pe muncă, este o societate coruptă.“

Restul ar trebui completat cu imnul de stat...

– Sunt cumva cei din provincie dezavantajaţi faţă de cei

din Capitală?

– Şi da, şi nu. Poţi să scrii oriunde. Răzbeşti mai greu

dacă nu eşti dintr-un oraş mare, dacă nu faci parte din

găştile care conduc destinele culturii (ca să nu zic ale po-

liticii). O problemă gravă este circulaţia cărţii şi a valo-

rilor în general. În provincie, cum ar fi la Reşiţa, bună-

oară, nu apar toate cărţile care te interesează (nici în

biblioteci), ai, deci, un mare handicap sub aspectul infor-

mării, documentării, chiar dacă unele aspecte sunt rezol-

vate parţial de internet. Marii scriitori, artişti, trupe

muzicale sau teatrale vin mai greu în provincie, iar noi

avem posibilităţi reduse de a ne duce şi sta în Capitală.

(Eu aş vrea să stau o săptămână la Biblioteca Academiei,

dar m-ar costa mai mult decât salariul pe o lună!). Dar

până la urmă depinde de la o provincie la alta. Invidiez

Botoşaniul care aduce de două ori pe an mari scriitori,

critici, eminescologi, dă premii etc.; la fel ca Alba Iulia şi

alte judeţe. Totuşi, la Reşiţa se face mult pentru lite-

ratura şi cultura germană.

– Sunteţi şi editor, este greu sau lucrurile s-au regle-

mentat în această privinţă în România?

– Probabil că dorinţa mea secretă dintotdeauna a fost să

scot cărţi. Am devenit editor încă din 1991, cu o serie

„Semenicul“. Apoi din 1993 cu Editura Timpul, devenită

societate de sine stătătoare din 1997. La presiunile unor

afacerişti din alte locuri, am schimbat denumirea editurii

într-una fără semnificaţie – Tim (poate de la Timiş) –, din

2004... Nu am numărat încă – dar o voi face – titlurile

editate până acum. Ar trebui să fie către 500, deci vreo

20 de cărţi pe an, destul de mult în această modestă aşe-

zare, fără tradiţii editoriale. O primă etapă este eva-

luată în volumul Cu editura Timpul, peste timp (2004),

care este o istorie, un catalog, o monografie. De-a lungul

acestor ani au apărut multe cărţi care s-au bucurat de

bune ecouri, de recunoaşterea publicului. Istorii, albume,

cărţi documentare sau beletristice despre Reşiţa şi Ca-

raş-Severin, despre puterea noastră creatoare. Colecţii

ca: Eminescu, Oraşul cu poeţi, Drumul apelor, Desco-

perirea Banatului şi multe altele. Multe epuizate. Dar se

cer şi astăzi. O carte de memorialistică – Hoinărind prin Reşiţa pierdută, de Dan Farcaş – s-a tipărit în mai multe

ediţii şi a circulat în toată lumea, din Germania în Suedia,

din Australia în Canada, unde au cerut-o reşiţenii plecaţi

acolo dar trăind nostalgia locurilor şi timpurilor tinereţii

lor... Oricum, problema cea mai mare este difuzarea căr-

ţii, sistemul fiind total hazardat. În singura librărie din

Reşiţa care are lanţ naţional, cărţile locale nu sunt pri-

mite. Iar în diverse oraşe din ţară unde am avut desfa-

cere de carte, ne lovim de probleme încurcate sub aspec-

tul recuperării banilor etc., etc. Dragostea de carte este

însă... un zid de care se sparg toate greutăţile (de finan-

ţare, de difuzare, de comentare etc.).

– De când colaborarea cu proza?

- Nu ştiu exact care a fost începutul. Sigur, în facultate,

poate şi în liceu. Însă abia târziu, poate ca o evadare din

spaţiul destul de rigid al gazetăriei sau chiar din spaţiul

criticii şi istoriei literare, am „comis“ câteva texte, cu o

încărcătură imaginară şi sentimentală, pe care le-am citit

la cenaclu şi mai apoi au intrat într-un volum colectiv de

debut de la editura Facla, Gustul livezii, 1985. Am reluat

acele texte, cu oarecari adăugiri în volumul Întuneric de ora şapte (Editura Timpul, 2004). Izbucnirile prozei sunt

mai rare. Dacă va fi să iasă completări sau poate alt vo-

lum, titlul său va fi cu certitudine Întuneric deplin.

– La graniţa dintre gazetărie şi proză este cartea În-tâmplări cu Afilon.

- Această carte, începută prin 1988, are la bază un set

de înregistrări pe bandă cu cunoscutul coregraf şi fol-

clorist Afilon Laţcu, în ultimele sale luni de viaţă. Tema

esenţială aici este a morţii – un fel de cancer generalizat

care macină oamenii şi societatea. Cornel Ungureanu a

scris despre carte cu un neaşteptat entuziasm, obser-

vând exact această mutaţie a timpului nostru spre ideea

de moarte. Am să-l citez, din finalul cronicii sale la car-

tea despre Afilon („Orizont“, 10/1997):

„Gheorghe Jurma adună mărturii, dar şi texte teoretice,

transcrie pagini din jurnalul său, dar şi din jurnalul şi co-

respondenţa lui Afilon Laţcu (omul era extrovertit, lega

lesne prietenii şi scria cu plăcere, „se povestea“ fără

constrângeri speciale), notează bocetele rostite la în-

mormântarea din Glimboca. A murit un om care nu împli-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 59

nise încă 50 de ani. Grefierul, cronicarul acestui timp al

Banatului nu vrea să piardă nimic din istoria vieţii şi a

morţii lui Afilon. Au murit, înainte de a împlini 50 de ani,

Ioana Em. Petrescu, Dana Dumitriu şi Marius Robescu,

Sorin Titel şi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi George

Suru, Ioan Monoran şi Constantin Pascu, Aurel Dumitraş-

cu şi Dan David şi câţi alţii, Dumnezeule! Ieri Valentin

Taşcu mi-a adus o carte intitulată A învăţa să mori, alal-

tăieri am scris o prefaţă la Picătura de cucută de Paul

Eugen Banciu, carte despre agonie, sinucidere, extincţie.

Cu trei zile în urmă am încheiat un antijurnal intitulat A muri în China. Poezia cea mai comentată, parafrazată,

studiată în ultima vreme e Odă în metru antic: nu cre-

deam să-nvăţ a muri vreodată e versul regent. Noua uni-

tate a culturii se realizează nu în jurul tradiţionalului a

învăţa aşezarea în lume (secole de-a rândul a învăţa în-

semna a învăţa ştiinţa vieţii), ci în preajma lui nu credeam

să-nvăţ a muri.

Dacă Gheorghe Jurma ar trăi la răscrucea vedetelor

cinematografice, dacă notorietatea sa ar ieşi în afara

Banatului, cartea ar putea deveni scenariul unei super-

producţii. Fiindcă ea se află pe liniile de forţă ale a-

cestui prezent care creează altă unitate spirituală, altă

ordine a valorilor, alt tip de love story.

- Stimate domnule Jurma, mulțumesc pentru tare mult

interviu !

Vă doresc să fiţi sănătos şi să aveţi timp pentru a scrie

tot ce v-aţi propus !!!

Adalbert GYURIS

Alina Daniela Nicu – Balerina roşie/ tapiserie

SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI,

DRAGOBETELE dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Dragobete blând şi darnic,/Se-nfăşoară ca nă-valnic, / Patimi vechi le reaprinde, /Dragostea în plasă prinde. (Viorica Pop)

Încercare de etimologizare a cuvântului Dragobete

Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca

date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al

fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la

îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de

atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a

omenescului.

Cercetări recente, faţă de cele care s-au ma-

nifestat sub influenţa estului slav, care asociau eti-

mologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă,

au indicat că acest cuvânt şi-ar putea avea originea în

limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă

şi de daci, pentru o divinitate celebrată în această pe-

rioadă a anului, a sfârşitului de lună a lui făurar, ca o divi-

nitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe al-

tele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute

până acum. Este lesne de înţeles că această manifestare,

la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă

fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca tre-

buri anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut

reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuşi, o

ipoteză şi o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai

amănunţită a începuturilor obiceiurilor româneşti, a feno-

menelor care au influenţat acceptarea acelor cutume, a

aflării şi datării cu mai multă exactitate a existenţialului

în cultura tradiţiilor strămoşilor noştri.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 60

Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel

Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, şi nici a

cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul

de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu din Bucureşti

al Academiei Române, care susţin că acest cuvânt, drago-bete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui

ar putea distribui următoarea explicaţie: cuvântul trago,

de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, ţap şi simboliza puterea de procreare, forţa vitală, fecundi-

tatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul

românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes25, pe

care romanii şi grecii îl foloseau în exprimarea mersului

pe jos, desculţ. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să

fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea tru-

pului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde

iubita îl aştepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai

dăinuie în unele părţi ale satului românesc, pentru că a-

desea tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălţându-

se şi zburdălnicind pe verdeaţa presărată cu flori. Cele

două cuvinte au suferit în timpul istoric al civilizaţiei ro-

mâneşti transformări: trago, spun cei doi renumiţi etno-

logi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a deve-

nit cu timpul drago, iar termenul pede se va transforma

în bete. Bete, folosit în unele zone din Oltenia are înţe-

lesul de mulţime, adunare, însă simbolic acest cuvânt se

pare că avea să denumească, mai târziu, cingătorile în-

guste, frumos ţesute, purtate de flăcăi în zi de sărbă-

toare. Acestea erau aşezate în diagonală peste cămaşa

frumos brodată sau ca fâşii la brâu, pentru legarea că-

măşii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a pro-

creării, în tainicul port popular românesc. Desele schim-

bări de pronunţie a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de

25

Per pedes apostolorum (lat.) cu picioarele apostolilor – Pe jos. În

grecește, „apostolos”, trimis departe, care străbate drumurile pe jos și desculț. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.

la cuvântul traco sau drago (din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac şi aşa mai departe, care se

spune că ar fi putut da naştere numelui zeului iubirii la

traci. Să nu neglijăm că terminaţia „– ete”, sufix aug-

mentativ, are şi sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu

jignitoare, mai degrabă o atenţionare jovială: băiete, de

exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea

zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr.

Semnificaţia sărbătorii de Dragobete, la români

Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu

putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada

menţionată, nu a existat la străbunii noştri traci. Că au

fost evenimente în istoria evoluţiei şi dezvoltării acestui

popor care nu s-au menţionat în scris, nedescoperindu-se

până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări

străine, nu înlătură adevărul existent al tradiţiilor, dova-

dă fiind obiceiurile sătenilor din Munţii Apuseni dar şi a

grupurilor de locuitori de la şes, din acelaşi neam de daci,

chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migra-

toare.

Neobosiţi, exegeţii: filologi, istorici, geografi,

dar şi arheologii au scos şi vor scoate, într-un timp al is-

toriei care va veni, aşa cum multe s-au descoperit sub

pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, atestări noi

din care ne vom rândui descendenţa. Revenind la perioada

sfârşitului de secol al XIX-lea şi până în prima jumătate

a secolului al XX-lea Hora de Dragobete într-un interval

de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai

înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare:

Ioan Dragobete, Dragostitele, Sântion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru.

Sărbătorit de tinerii satelor26, până la mijlocul

secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de

26

Micul dicționar academic atestă folosirea cuvântului Dragobete

din anul 1774: E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 61

martie, ţinând cont de calendarul gregorian sau iulian, se

constată că această sărbătoare a iubirii datează dina-

intea apariţiei creştinismului. În mitologia dacilor, zeul,

care ulterior a fost numit Dragobete (în spaţiul slav Gla-vo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică,

aşa cum se va constata şi în cazul altor sărbători din ca-

lendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovi-denia, Zacetania, Stratenia etc.) era peţitorul şi naşul

animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii,

nunta tuturor animalelor. Exista credinţa că în această zi

şi păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau,

se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile.

Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat şi de către

oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate

ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Mo-

tivaţiile preluării, au fost profunde, întrucât păsările e-

rau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre

însemnând mesaj al cerului şi, de aceea, zeul a mai fost

numit şi Logodnicul Păsărilor.

În această zi, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de

sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în faţa

bisericii, ca loc sacru de săvârşire a unei împliniri, iar de

acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute,

prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Florile de început

ale primăverii constituiau în credinţa oamenilor de la sate

mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau

înfloriţi erau adunaţi de fete în buchete pe care le pu-

neau în lăutoarea27 fetelor, rostind cuvintele ritualice:

Flori de fragă /Din luna lui Faur /La toată lumea să fiu dragă /Urâciunile Năvalnic să le desparţi. De asemenea,

adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-şi

semeţe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâ-

ioare pe care le strângeau în bucheţele şi le păstrau până

la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelor pe care le a-

runcau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ur-

sit învăţate de la femeile în vârstă ale satului. După acest

ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dea-

lurile golaşe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele

şi băieţii discutau, glumeau şi cochetau. Spre prânz, fe-

tele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită

compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană. Cf. MDA, 2002, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 27

Lăutoáre, lăutori, (reg.) Lăut, lăutură; apă (fiartă cu leșie) pentru spălat pe cap. [pr.: lă-u-] - Lăut + suf. -oare. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.

zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări,

căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat

în credinţa poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire.

Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă şi dacă o

ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în

văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care,

de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici

a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele!

În lucrarea sa „Sărbătorile poporului cu obiceiu-

rile, credinţele şi unele şi unele tradiţii legate de ele”,

inimosul folclorist român Constantin Rădulescu-Codin

(1875-1926) consemna: Dragobetele e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi... . În

urma acestui fapt a rămas şi zicala referitoare la toate

femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei

prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste

cuvinte, care constituiau un avertisment, erau şi o aten-

ţionare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn

rău dacă o fată sau un băiat nu-şi întâlneau, în ziua de

Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot a-

nul aceştia vor rămâne neiubiţi. Credinţa populară mai

spune că cei care participau la această sărbătoare erau

feriţi de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi

trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a

fi îndrăgostiţi tot anul. Împlinirea dragostei prin căsă-

torie constituia pentru băiat culegerea a două fire din

floarea dragostei din pădure. Acele două fire tânărul le

sădea în grădina curţii lui. Dacă tulpinile se apropiau una

de altele în timpul creşterii lor atunci cu siguranţă tână-

rul urma să se căsătorească cu fata pe care şi-o alesese.

În cadrul ceremonialului acestei sărbători, co-

piilor li se prindea de mijloc un şnur colorat în roşu şi alb,

de care se lega un bănuţ de argint, pentru a-i proteja îm-

potriva bolilor, oamenilor mai în vârstă li se cădea grija

atentă faţă de toate animalele din ogradă, dar şi de pă-

sările cerului. În această zi nu se sacrifica nicio vietate

pentru că altfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.

De asemenea, în această zi nu se cosea şi nici nu

se lucra la câmp. Singura activitate era curăţenia

generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să

urmeze să fie cu spor. În unele sate româneşti se scotea

din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în

medicina populară, care, în egală măsură, salva viaţa, dar

provoca şi moartea.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 62

Tot un vechi obicei străvechi, întâlnit în unele

sate din estul ţării noastre, ne arată cum femeile

obişnuiau să atingă un bărbat străin de familia sau de

satul în care convieţuiau, pentru a fi drăgăstoase întreg

anul. Fetele mari însă strângeau de cu seara ultimele

rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită

din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfru-

museţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Bărbaţii nu trebuiau să supere femeile şi nici să se certe

cu ele, pentru că altfel le mergea rău tot anul.

În mitologia română Dragobetele este asociat

personajelor Panteonului greco-roman Cupidon sau Eros.

Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată e-

chivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau

ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Dragobetele

se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din

tradiţia catolică, ca un bărbat tânăr şi frumos, arătos, cu

un temperament năvalnic. Mitologia cosmogonică, în care

sunt descrise momente ale genezei poporului nostru,

afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei,

despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în

monumentala Mitologie Română, îl prezenta ca un flăcău

chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor aces-

tor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile

locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic,

oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei pri-

măveri, atât la oameni cât şi animale. Dragobetele era

considerat zeul bunei-dispoziţii, celebrată prin veselie şi

petreceri de la care se porneau de multe ori discuţiile

viitoarelor căsătorii.

Faţă de consemnările etnologilor şi filologilor noştri, care

au studiat şi fixat anumite teorii sub o influenţă nefastă

câteodată, contrară firii lucrurilor ce puteau fi cu ade-

vărat demne de cercetat înainte de anul 1990, aş opta

mai mult pe legătura acestei sărbători ca fapt existenţial

în calendarul trac, preluat de daci, decât ca împrumut din

limba slavă. Susţin prin aceasta şi o veche legendă

atribuită miraculosului fiu al Dochiei şi, anume, a dorinţei

lui de a o face pe aleasa Divinului Creator să se îndrăgos-

tească lumeşte. Fecioara Maria, nu se cunoaşte faptul

dacă născuse pe Fiul Domnului, nu se va lăsa prinsă în

mrejele Cupidonului Dochiei şi îl va transforma pe acesta,

pentru îndrăzneala lui, într-o buruiană numită Năvalnic. Având cunoştinţă de protectoarea creaţiei deu-

siene, suferind amarnic după fiul ei favorit, Dochia o va

trimite într-o zi geroasă de iarnă, pe nora sa, la râu cu un

fir din lână neagră, spunându-i că nu avea să se întoarcă

acasă decât numai atunci când firul de lână va fi albit.

Îngheţată şi plânsă, tânăra fu vizitată de Iisus care,

făcându-i-se milă de ea îi dărui o floare roşie cu ajutorul

căreia firul de lână se albi. Din curiozitate, tânăra femeie

îi ceru să-i spună numele, pentru a-şi aduce mereu aminte

de minunea cu care a făcut ca firului negru de lână să se

albească. Iisus i-a spus că numele lui este Mărţişor. De

atunci, soţia Dragobetelui, a început să împartă fetelor

necăjite, pentru a primi bucuria miracolului, şnururi de

lână roşie.

Se cunoaşte că slavii au venit pe teritoriul ţării

noastre, ca popor migrator, în perioada celui de al VII-

lea secol al erei noastre, peste tot ceea ce dacii deţineau

ca ceremonialuri şi vechi tradiţii strămoşeşti. Cert este

că ritualul nuntirii, în special cel al vestirii, nu puteau să

fie decât obiceiuri ale unui popor stabil, cum erau dacii,

şi nicidecum ale unui neam migrator, ca slavii. Tradiţia

nuntirii, a pregătirii tainelor căsătoriei prin peţire, era un

obicei străvechi, la care cuvintele, care au format denu-

mirea sărbătorii de Dragobete, trebuie căutate în voca-

bularul limbii dacilor, pentru că această sărbătoare, ex-

presie a iubirii, a dragostei fertile, a însemnat mult în

tradiţiile trace de s-a păstrat până astăzi, pe întreg teri-

toriul locuit de români. Ar trebui consemnat faptul că a-

ceastă sărbătoare şi-a avut un rost al ei în sânul popu-

laţiei din Oltenia, regiune locuită de daci cu o distanţă

remarcabilă faţă de ceea ce a însemnat influenţa slavă

asupra obiceiurilor poporului nostru. Nu contestăm

etimologia cuvântului ca provenit din limba slavă însă nici

excluderea derivării acestei onomastici din cuvinte trace.

Cert este că obiceiul este moştenit de la strămoşii noştri

însă numele sărbătorii încă trezeşte interese în accep-

tarea ştiinţifică a cercetării etimologiei acestuia.

Putem spune că simţim acum aşa cum au simţit şi

strămoşii noştri, în preajma acestei zile, un început în

toate! Pământul se trezeşte la viaţă, natura renaşte.

Soarele revarsă o căldură mângâietoare, iar vântul suflă

din plămânii săi aer mai cald, sângele schimbându-şi cu-

loarea, inima – pulsaţiile. O mireasmă dulce se împrăştie

pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbeşte, iar

mâinile ei nevăzute ne mângâie… Seva pomilor musteşte,

dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai

lungi şi mai blânde, natura începe să-şi arate farmecul. În

curând natura se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 63

colţul ierbii, copacii vor fi ninşi de flori albe. Miros de

început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul

dragostei… .

_____________________________________ Bibliografie:

Micul dicţionar academic, (2002), Academia Română, Institutul

de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti; Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al

limbii române, (1982), Editura Academiei, Bucureşti; Alec-

sandri, Vasile, (1852), prefaţa la volumul Poezia populară, Edi-

tura Tineretului, Bucureşti; Călinescu, George, (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti;

Constantinescu, Olimpiu, (1928), Sentimentul religios în poezia poporeană, Editura Tipografia Centralei Cooperativelor de

Producţie şi Consum, Chişinău; Ghinoiu, Ion, (2008), Mică enciclopedie de tradiții româneşti, Editura Agora, Bucureşti;

Ghinoiu, Ion, (2002), Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura

Elion, Bucureşti; Ghinoiu, Ion, (2003), Atlasul etnografic ro-mân, Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti;

Ghinoiu, Ion, (1999), Zile şi mituri: calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, Bucureşti; Eminescu, Mihai,

(2000), Opere, vol.5, Literatura populară, Editura Grai şi Su-

flet, Bucureşti; Ibrăileanu, Garabet, (1970), Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, Editura Junimea; Maiorescu, Titu,

(1882), Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri

literare; Petrescu, Camil, (1936), Suflet naţional, în Teze şi antiteze, Bucureşti.

Carmen Istrate Murariu

Motto: Singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni. (Petre Ţuţea)

Totul a început odată cu educaţia (preot), de-

venind astfel un idealist. Solitar prin vocaţie, Iosif

Vrancea îşi cultivă fiinţa într-un timp în care toate valo-

rile morale s-au spulberat. Martor incontestabil al spec-

tacolului existenţei, de la fiinţă la nefiinţă, traversat el

însuşi de experienţa vieţuirii consemnată într-o succe-

siune temporal obişnuită laicului şi clericului deopotrivă,

autorul înscrie în cartea Călător prin anotimpuri, itine-

rarul propriu. El evocă, îşi aminteşte, reflectează, notea-

ză stări sufleteşti din diferite faze ale vieţii sale. Nero-

bit de cotidianul din care îşi extrage substanţa lirică, a

decis să utilizeze metafora, cu ambiţia secretă de a nu fi

mai vulnerabil. La adăpostul poeziei realizează adevărate

analize de laborator a „dorurilor”, „dragi comori”, stă-

pânit de duhul iubirii. Într-o asemenea perspectivă dis-

tinctă, se întrevede dispoziţia temperamentală a poe-

tului, a eului exacerbat, subiectivat printr-o sensibilitate

amplificată. Ecoul amintirilor apărute pe ecranul memo-

riei, emit un lirism bogat şi profund. Energia clipelor

trăite îi provoacă reale stări de inspiraţie, de celebrare

spirituală a pasiunilor pământeşti, profane. În momentele

privilegiate intenţiilor elegiatice, autorul resimte ple-

nitudinea sentimentelor ca o forţă copleşitoare a trecu-

tului autopsiat, condensând întreaga poveste într-o ars poetica şi transformând ecoul amintirilor din ars vivendi în ars scribendi.

Chiar dacă, în ziua de astăzi, versurile de acest

gen par desuete, fluiditatea abundentă de afectivitate,

salturile peste cronologii (Chitarei mele), arheologia de-

taliilor şi clipelor de viaţă (Primăvara crudă, Reverii de seară, Noapte cu lună, Furtuna), acestea capătă o evi-

dentă justificare de a fi. Fără a dori să păstreze pentru

sine aducerile-aminte, le împărtăşeşte, populat fiind de

adevărate clipe vii. Declaraţiile de dragoste sunt rostite

cu sinceritate, ca de altfel a marilor poeţi simbolişti: Ion

Minulescu (Romanţa meschină, Romanţă fără ecou, Celei care pleacă, etc):

Dar, chiar dacă n-aş spune-o, adevăru-i

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 64

Acel citit şi-n stihuri şi-n priviri C-un gest, un cer de visuri poţi să nărui ... C-un zâmbet poţi atâtea să inspiri.

(„Închinare”)

ori:

S-a stins pesemne, cerul, ori a fost Sărac de stele-n nopţile din urmă ... Şi nimănui, nu-i ţine adăpost, Povestea asta tot la fel se curmă ...

(„Reverii de seară”)

Sau eliberate de orice umbră de regret prin înlo-

cuirea comprehensibilă de simţire şi profunzime a trăi-

rilor, de resemnare şi înţelegere pe marginea ideii de

timp şi înţelepţire, la cumpăna unor vârste, Geo Dumi-

trescu (Inscripţie pe piatra de hotar):

Eu sunt acel pe care l-aţi văzut Zdrobind cu dinţii laţi o nucă udă, Să-mi satur foamea – mut şi hâd şi slut, Eu sunt acelaşi, şi la toţi vi-s rudă ...

Am fost asemeni vouă şi-am plecat, Păreri de fericire nu mai port ... Pe suflet toată plata mi-am luat, Şi dintre toţi voi fi cel mai bogat ...

(„Cântecele mele”)

Iar pe alocuri, amintesc chiar de sonetele lui

Petrarca. Autorul se revede analizându-şi cu minuţi-

ozitate sentimentele, îndoielile şi speranţele într-o con-

fesiune directă, descriind singurătatea interioară în to-

nalităţi uneori grave, alteori optimiste ce nu exacerbează

drame şi nu produce lamentaţii. Poetul, Călător prin ano-

timpuri, se dăruie limpezimii cuvântului cu toată since-

ritatea, pasiunea şi autenticitatea simţirii într-o supremă

înflorire a iubirii pure, cuminte, aşezată în timp, decan-

tată de evenimente. Elogiază cu simplitate, evocă cu tan-

dreţe şi forţă persuasivă iubirea, abordând o manieră re-

petitivă prin folosirea antitezei şi oximoronului. După ce

structurile arhetipale se însumează în copil, acesta scru-

tează drumul spre marile simboluri universale ale cunoş-

tinţelor acumulate pe care îşi înserează viaţa interioară.

Anotimpurile, soarele, pădurea, florile, animalele, familia

sunt integrate în imaginea copilăriei, în mediul ambiant.

Poate că memoria afectivă are puterea târzie a deve-

lopării sau l-a însoţit totdeauna. Însă, prezenţa fizică a

iubitei în cadrul naturii martore şi consolatoare, pă-

trunde în ordinea inevitabilă a timpului ce măsoară, de-

taliază şi rafinează iubirea dintre copilărie şi maturi-

tate, devenind spovedanie. Imaginile poetice desprinse

de trecut respiră inocenţă fie că sunt descrieri de

natură sau evocări de evenimente. Starea de singulari-

zare e o transformare căreia nu i se oferă niciun viitor,

neavând, decât puterea iluzorie a ecoului. Poetul îşi ci-

catrizează rănile sufleteşti scriind epistole despre

iubire. Un parfum superb de romantism, doar emoţiile se

schimbă, comode uneori şi în deplină siguranţă alteori,

eliberate de orice regrete şi acestea tardive, lasă sen-

zaţia că iubirea a fost/îi este îndestulătoare:

Azi, sufletul din mine mi-a rămas Bătrân şi gârbov, de nădejde gol … Se pare că şi-n el un jalnic glas Se tânguie, târziu, plângând domol …

(„Toamna târzie”).

Suferinţa care îl macină este ipostaza ce nu în-

găduie triumful vanităţilor omeneşti. Viaţa sentimentală

a autorului este esenţială. Din depozitul de amintiri, şira-

gul sentimentelor şi focul lămuritor ticluieşte pietre şle-

fuite: enunţuri poetice autentice de mare prospeţime, în

centru cărora se află el însuşi, încheind o convenţie tem-

porală. O atare metodă de creativitate a textului poate

fi realizată doar în condiţiile trăirii efective şi ame-

ninţării liniştii biologice ca şi cum puterea textului ţine

de resorturi secrete ale instinctului de conservare. To-

nalitatea adesea didactică sau melancolică uneori, valo-

rizează biografic conţinuturi subconştiente într-o dila-

taţie egocentristă. Stăruinţa asupra existenţei este ex-

plicabilă doar prin iubirea menită să-i asigure veşnicia.

Cartea Călător prin anotimpuri reprezintă radiografia

unor stări sufleteşti, privită spre interior cât şi spre ex-

terior, spre sine şi spre alţii, spre cer şi spre pământ.

Conştiinţa autorului, încărcată de nenumărate impresii

din călătoriile spirituale în timp, realizate prin arii cul-

turale şi sociale variate cât şi propensiunea spre divini-

tate, se descarcă de superba povară prin scris, în cea mai

elocventă formă de a fi.

Dacă a fi iubit înseamnă a trece, a iubi înseamnă a dura (Rainer Maria Rilke), atunci poezia este fapta

manifestată ce poartă în sine gândul eternităţii. Ori,

poetul Iosif Vrancea rămâne în dragostea lui Dumnezeu,

eternizând clipele pe ritmul convertirii iubirii dintre oa-

meni, în istorie şi legendă, realitate şi reverie aureolantă

dintre oameni.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 65

ŞTEFAN GOANŢĂ – 80

Născut la 11 martie 1933, în Nuntaşi-Histria,

judeţul Constanţa; prozator, publicist, eseist, dra-

maturg; a fost fiul învăţătorilor Ileana şi Dumitru, ori-

ginari din Oltenia, veniţi voluntar în satele turco-tătare

din Dobrogea. A urmat şcoala primară din comuna Cilieni,

judeţul Dolj, unde părinţii au profesat din 1938. Şi-a

continuat studiile, între anii 1944 – 1951, la Liceul de

băieţi „Ioniţă Asan” din Caracal. După o viaţă extrem de

agitată, între anii 1951 şi 1956 (student la Facultatea de

Filologie din Bucureşti şi repede exmatriculat, purtând

eticheta „fiu de chiabur”, muncitor pe şantiere sau în

zootehnie, instructor artistic şi actor, bibliotecar), în

1957, ajunge student la Facultatea de Filologie, secţia

critică literară, a Universităţii din Bucureşti, unde îi are

colegi pe Ion Băieşu, C.Stănescu, Mircea Martin, A. I.

Zăinescu etc. Este exmatriculat în urma condamnării ta-

tălui său la 18 ani muncă silnică. Intenţionând să încheie,

formal, problema studiilor, după 1964, urmează şi obţine

diploma de absolvire a Institutului Pedagogic din Cluj-

Napoca, secţia Limba şi literatura română.

Între timp, scrie în special proză scurtă, dar şi

roman. Debutează ca prozator cu schiţa „25 de bani” în

revista „Universitatea” a Universităţii „C.I. Parhon” din

Bucureşti şi, aproape simultan, i se publică schiţa „Cine

eşti tu, mă?” în revista „Luceafărul”. După ce trece

munţii, în 1960, se opreşte în Sălaj, unde se va dovedi a fi

un dascăl înnăscut, un pedagog desăvârşit şi un om de

cultură pe măsură, desfăşurând o activitate de înalt

profesionalism. Face regie, joacă teatru, culege folclor,

scrie, publică în presă, participă la diverse concursuri

naţionale de creaţie artistică şi de interpretare, obţi-

nând premii. Când îi venea dorul de poezie, se repezea la

Casa memorială de la Ciucea şi se întreţinea cu doamna

Veturia Goga. Aceasta cânta la pian, iar Ştefan Goanţă

recita, cu predilecţie, poezia „Dăscăliţa”. Pentru acti-

vitatea de excepţie desfăşurată, i se conferă , în 1968,

Medalia Meritul Cultural clasa I. A cutreierat întregul

judeţ Sălaj, intensificându-şi munca de cercetare a

folclorului, coordonând editarea celor două colecţii: „De dor şi de omenie” şi „Du-te ,dor, şi vino , dor”, apreciate

de prof.dr.docent Mihai Pop din Bucureşti. Un rezultat al

muncii de cercetare îl reprezintă şi culegerea de obice-

iuri şi tradiţii, legende, scenarii pentru spectacole folclo-

rice, „Memoria Sălajului”, ediţia a doua, pregătită pentru

tipar în anul 2009, dar rămasă în manuscris. În 1977 şi

1981, coordonează apariţia antologiei de versuri „Pământ

străbun românesc”( I şi II). Din creaţia proprie, publică

ampla nuvelă „Portativul” în volumul colectiv „Silvania”,

apărut în 1979, sub îngrijirea scriitorilor Domiţian Cese-

reanu şi Ion Lungu, redactori la revista „Tribuna” din

Cluj-Napoca. După această odisee, de la debutul absolut

al lui Ştefan Goanţă, din 1956, de-abia în 1993 se pro-

duce debutul editorial cu romanul Altarul de nisip, apărut

la Editura Universalia din Craiova, un roman politic şi parabolic excepţional [...] o viziune pur romanescă, după toate regulile genului (gândită de un dăruit al cuvântului) a epocii staliniste din România [...] ( C. Zărnescu), un ro-

man închinat anilor de detenţie ai tatălui său.

Colaborează cu poezie, proză, cronici literare, e-

seu, piese de teatru, articole pe diverse teme culturale la

reviste şi ziare: Universitatea, Luceafărul, Vatra Româ-nească, Cronica, Steaua, Familia, Tribuna, Rostirea Româ-nească, Vatra Veche, Silvania, Ateneu, Spiritul veacului, Graiul Sălajului, Sălajul Orizont, Năzuinţa, Cântarea Ro-mâniei, Bună-Dimineaţa. A fost un colaborator permanent

al revistei Caiete silvane. Pseudonime: Şteg, Gheorghe

Gheorghe, Ştefan Izvoranu, Ioan Paşca; Membru al USR,

Filiala Cluj, din 2001.

Scrieri: Articole şi eseuri, cronici: Poezia şi vir-tuţile ei estetico-educative; Valori ale muzicii corale şi culte; Craiul sămănătorilor; Despre spectacolul folcloric (opinii şi opţiuni); Călcatul cânepii (schiţă descripti-vă);Oameni – vieţi – cărţi; Frumos rău, groaznic de fru-mos; Teribilismul vârstei şi vârsta performanţei; Apogeul imposturii; Domnul de Rouă; (De ce) mereu Mioriţa?; În-crustaţii (tablete); Tentaţia hiperbolizării; Tudor Popes-cu: „Totul este în regulă” (Uneori liliacul înfloreşte spre toamnă); Ecouri meseşene – marele adevăr al frumosului; Marcel Lucaciu, „Poemul care a împuşcat metafora”; Anne

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 66

Marie Bejliu, În loc de prefaţă la volumul „Undeva, pe un

ţărm”; Viorela Codreanu-Tiron, Cuvânt înainte la volumul

„Vraj(b)a clipei”; Meditaţia ( I-X ); Ţăranii ( I-VII); Des-pre viaţă...; Despre teatru...; Care va fi locul creaţiei ar-tistice?; Despre frumos;

Prezent în culegeri şi volume colective: Arpe-gii, Zalău, 1970; Pământ străbun românesc (I-II), Zalău,

1977, 1981; Odă patriei, Râmnicu-Vâlcea, 1983; Silvania, Cluj-Napoca, 1979; Cartea mea fermecată, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009; Cuvinte, almanah

literar, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006; Varză á la Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010;

Folclor: De dor şi de omenie, Zalău, 1971; Du-te, dor, şi vino, dor, Zalău, 1972; Memoria Sălajului (I), Za-

lău, 1973.

Proză şi teatru: 1995, romanul Patul de zăpa-dă, Editura Universalia, Craiova, [...] un roman mult mai stufos, arborescent, contorsionat, sugerând, după teoria literaturii, haosul, teroarea istoriei şi ieşirea vieţii şi lumii din ţâţâni (C.Zărnescu); 1997, volumul Vinul de piatră ( zece nuvele şi un roman), cu o prefaţă semnată

de prozatorul Constantin Zărnescu, Editura RFT, Cluj-

Napoca. Bătrânul Cucu, un fel de Moromete montan,[...] Scris în registrul ironiei crude şi al tragicomicului înalt accentuat, „Vinul de piatră” este un memorabil roman despre schimbările de epoci şi vremuri, despre lumea cea nouă [...] afirmă editorul; 1998, romanul Zodia Ţârului, colecţia Akademos, Editura Didactică şi Pedagogică;

Irina Petraş remarcă atingerile cu Nicolae Velea, Marin

Preda... [...] cele peste trei sute de pagini sunt scrise dintr-o perspectivă şi pe un ton în măsură să etaleze toate caratele talentului de povestitor[...] Imprecizia cuvântului – sursă de autonomie a imaginaţiei – îşi alătură o discretă infuzie de fantastic, cât să ridice povestirea la putere, s-o facă prevestitoare şi subtil parabolică. Verbalizarea se petrece cu o uşurătate a înlănţuirilor ţinând de sud, dar se lasă contaminată de o plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească, rezultatul fiind o proză uimitoare, captivantă, de o efervescenţă expresivă grea de sens. (Zodia Ţârului, p. 7) 1999-2001, apare

trilogia Popescu E Napoleon , în colecţia DA, Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, una dintre cele mai fascinante proze ale literaturii române [...] de o fru-museţe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite (Ştefan Dimitriu); 2002, volumul Teatru, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, sub îngrijirea Irinei Petraş: Toate vor-

bele mari: eroism, curaj, datorie, patriotism, spirit de sa-crificiu, dar şi de conservare, sunt redefinite cu un firesc excepţional al replicii, în secvenţe mereu memo-rabile fiind foarte dramatice, în sensul expresivităţii teatrale maxime.[...] Toate marile locuri comune ale vieţii şi morţii sunt forfecate cu un haz macabru, silite să-şi arate falsitatea, ineficienţa, îngustimea. Nu de puţine ori, o replică sau alta împinge discursul până în pragul metafizicului. O veritabilă filosofie de viaţă se decon-spiră pas cu pas, fără stridenţe, ironic mereu, dar şi în-fiorat, Ştefan Goanţă dovedindu-se şi în teatru un scrii-tor stăpân pe mijloacele sale şi în stare să propună ex-perimente demne de luat în seamă.

Urmează în 2003, Moartea e facultativă, proză

scurtă, Editura Paralela 45, în colecţia Destin, lansat la

Zalău cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a scriitorului;

2008, Vinul de piatră – 3 romane, volum pe care prozato-

rul Ştefan Goanţă şi-l descrie astfel: „Într-un trecut predestinat să ne rămână vecin şi pe care noi înşine l-am condamnat să trăiască şi mort, ţara ni se umpluse de mul-ţime de altare de nisip în care, în limba cizmei şi a lan-ţului, se propovăduia... credinţa ateistă. Târându-se pe iluzoria cocoaşă a trăiniciei mincinoase a nisipului – avorton al pietrei – pe fâlfâitul (blasfemie!) unui drapel şi al unui imn, pe rătăcirea tâmpă care a binecuvântat cu venin, cenuşă şi aluat de sânge istovit de bici şi ţărână istovită de atâţia paşi, vremea oricum, a fost şi ea de faţă... Dar cum şi firele de iarbă ştiu să lupte până la moarte cu tălpile spinoase, patul de zăpadă s-a tran-sformat în economicosul sicriu al patului lui Procust. Pri-begit din viaţă, un om alungat a descoperit o mândră pus-tietate, iar aceasta, de dragul mângâierii mâinilor lui, i-a oferit drept mulţumire până şi nemaipomenitul vin de piatră...”; 2008, reia romanul Zodia Fedeleşului, care va

rămâne pe masa de lucru;2010-Mioriţa. Domnul de Rouă,

eseu, (în colaborare cu soţia sa, Irina Goanţă); 19 oc-

tombrie 2010, la Timişoara, a plecat „dincolo” în plină

forţă creatoare, lăsând pe masa de lucru romanul „Zodia

Fedeleşului”, ce trebuia să vadă lumina tiparului în anul

imediat următor; 2011, Am fost publicat, proză scurtă,

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; 2011, Ştefan Goanţă văzut de...[contemporani], Editura Brumar, Ti-

mişoara; 2012, Epigrame, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca;

Ştefan Goanţă ar fi împlinit în această lună 80 de

ani. Sigur, şi-a dat seama că omul nu poate pătrunde în

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 67

toate ascunzişurile minţii şi ale sufletului său, oricât de

priceput şi de iscusit ar fi. În ultimii ani, a fost revoltat

de degradarea vieţii spirituale, a culturii româneşti, de

nonvaloarea şi prostul gust care au invadat ţara. A scris

mult şi divers şi toate scrierile sale ne vor ajuta să-l cu-

noaştem, să-l recunoaştem şi să nu-l afundăm în uitare.

Om fiind şi el, scriitorul dispare de pe Pământ, dar ur-

mele lui rămân... E datoria noastră să vorbim cu seni-

nătate despre Ştefan Goanţă, pentru că el şi-a îndeplinit

misiunea pe Pământ.

„Autor a nouă volume de proză, teatru, eseu,

prezent în reviste prestigioase din ţară, Ştefan Goanţă

ilustrează posibilitatea unui scriitor „regional” – în sensul

existenţei sale statornice în aceleaşi locuri îndepărtate

de mari centre ale consacrării – să se impună ca un

creator autentic. [...] s-a dovedit un interlocutor plin de

vervă, de idei şi de umor. Lipsit de complexe şi de

ranchiună pe confraţii care îl ignoră, atunci când nu-i

„împrumută” ideile, Ştefan Goanţă face parte din stirpea

scriitorilor discreţi fără a fi „modeşti”, talentaţi fără a

se crede „genii” şi harnici fără a fi „industrioşi”.

(Vlad Sorianu, Ateneu, 11-12 nov.-dec. 2003) Sursa: „Singur printre oameni” – manuscris

Cristian CONTRAŞ

„Insula pe care ajunge topograful

Alessandro Salomonsen e plină de farmec: Tainice

locuri de plajă, stânca îndrăgostiț ilor, un sit arheo-

logic cu un oraş antic bine păstrat şi un vulcan poreclit

de localnici Bătrânul. Ascunzându-şi disperările, topo-

graful se lasă învăluit de atmosfera de vacanţă şi de o

dragoste pe care nu credea s-o mai trăiască. Dar

insula şi vulcanul ei îi rezervă mari surprize… Nu, nu e

vorba de o erupţie. Observaţia criticului: O carte so-

lară plină de omenesc (adică de umbre) de citit vara

eventual pe o insulă.”

„Obişnuim să spunem că Christos n-

a râs niciodată. Şi adăugăm că civilizaţia bizantină era

în-corsetată într-un hieratism neliniştitor. Cu Râsul pa-triarhilor, studiu deopotrivă erudit şi pătrunzător,

Teodor Baconsky distruge aceste prejudecăţi care ne

împiedică adesea să înţelegem Răsăritul creştin. E-

xemplul sfinţilor mimi demonstrează că deriziunea

poate converti. Cei mai severi călugări au vorbit des-

pre importanţa surâsului. Şi mai ales nebunii întru

Christos, cărora autorul le consacră un studiu aproape

exhaustiv pentru sfera bizantină, au pulverizat orice

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 68

sacralitate închisă pentru a mărturisi Fericirile prin

râs şi bufonerie într-un chip foarte liber luând lumea

în răspăr. S-a dezvoltat astfel în Bizanţ o sacralitate

deschisă care nu i se opune profanului, un stil de viaţă

aureolată de veselie, secret pierdut pe care Teodor

Baconsky ne poate ajuta să-l regăsim.”

Cum se face că nimeni nu mă

înţelege dar toată lumea mă iubeşte? se întreba

Einstein într-un interviu din 1944. Teoria relativităţii

i-a adus o faimă pe care niciun savant n-a dobândit-o

vreodată: a devenit simbolul ştiinței şi al înţelepciunii.

O înţelepciune nonconformistă şi plină de umor odată

ce poza în care scoate limba continuă să facă de

aproape un secol înconjurul lumii. O înţelepciune au-

toironică aşa cum o dovedesc cuvintele rostite de

Einstein în 1922 la Sorbona:

Dacă teoria mea se va dovedi corectă,

Germania va susț ine că sunt german iar Franţa mă va

declara cetăţean al lumii. Dacă teoria mea se va dovedi

falsă, Franţa va spune că sunt german iar Germania mă

va declara evreu. După ce a studiat vreme de douăzeci

de ani manuscrisele lui Einstein, Alice Calaprice a a-

dunat aceste vorbe memorabile împreună cu frag-

mente din scrisori şi documente recent descoperite

alcătuind o antologie care dă imaginea vie şi complexă

a savantului. Einstein vorbeşte aici despre sine şi

despre familie, despre moarte, educaţie, omenire,

viaţă, Dumnezeu, muzică, război, astrologie, creati-

vitate, patriotism, farfurii zburătoare, intuiţie, psiha-

naliză, femei, ştiinţă şi conştiinţă, dragoste, inteli-

genţă…

Puterea exemplului este elementul-cheie al cărţii

de faţă: autoarea este nu doar mamă şi bunică, ci şi o

scriitoare de succes, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea

cu talent şi umor. Fiecare sfat din această colecţie

personală este preţios pentru orice cititoare, fie ea fiică

sau mamă, care doreşte să se simtă stăpână pe propria

viaţă şi să-şi găsească echilibrul interior. Pentru a fi

fericite şi a împăca cerinţele vieţii de familie cu cele ale

unei cariere solicitante, Alexandra Stoddard28 ne reco-

mandă, printre altele, să cultivăm valori precum auto-

disciplina, punctualitatea, independenţa financiară, fără a

uita să savurăm bucuriile mărunte, momentele de singu-

rătate şi reflecţie şi ritualurile vieţii de zi cu zi.

Sfaturile ne surprind adesea prin originalitate:

„Călătoreşte cu multe bagaje“, „Nu fi punctuală, e bine să

ajungi mai devreme“, „Durerea este inevitabilă, suferinţa

este o alegere“. Pe rând grave, haioase, îndrăzneţe, nu

formează o reţetă facilă, ci pun în lumină repere e-

senţiale pe care nicio femeie care vrea să se simtă îm-

plinită nu le poate trece cu vederea.

28

ALEXANDRA STODDARD, decorator de profesie, a scris mai mult de

douăzeci de cărţi despre arta de a trăi, dintre care: Choosing Happiness, Living a Beautiful Life: 500 Ways to Add Elegance, Order, Beauty and Joy to Every Day of Your Life, The Decoration of Houses, Tea Celebrations, Gift of a Letter, Grace Notes. Mamă a două fiice, trăiește în prezent cu soţul ei în New York și în Stonington Village, Connecticut.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 69

Sumar nr. 3/19, 2013

Femei celebre /p. 3

Cleopatra /p. 3

Boudicca /p. 5

Ioana D’Arc /p. 6

Ada Lovelace (Anne Isabella Byron) /p. 8

Marie Curie /p. 9

Regina Elisabeta /p. 15

Regina Maria /p. 17

(autori: Ovidiu Cristian Dinică, Codreanu Mihai Gregor, George Ionescu, Cristian Ivan)

Monica Mureşan – povestea copacului Phoenix /p. 22

Figuri feminine marcante în ata plastică /p. 23

Pierre-Joseph Proudhon /p.23

Rosa Bonheur /p. 23

Eleonora Romanescu /p. 24

Artemisia Gentileschi – autor: Magdalena Popa Buluc /p. 25

Ştefan J. de Fay - Pagini de istorie – Monseniorul Vladimir Ghika /p. 29

Omar Khayyam – Singuratatea omului /p. 32

Biografii selective - Alexandru Macedonski /p. 33

Rubrică realizată de Ion Ionescu Bucovu /p..

Serghei Esenin - Motive persane - (fragmente) /p. 34

Charles Baudelaire – Uitarea, traducere Al. Philipide /p. 34

Gheorghe Grigurcu – feminin versus masculin /p. 35

Poveşti de iubire – Nichita şi Dora /p. 37

Acad. Marius Porumb - Centenar Vida Gheza /p. 39

Tiberiu Vanca - Gheza Vida - trimis al Proniei /p. 42

Omar Khayyam – Traieste-ţi clipa! /p. 43

Johann Wolfgang Goethe – Despartire, trad. Nicolae Dabija /p. 44

Incursiune în poezia română contemporană /p. 45

Lucia Patachi /p. 45

Dorina Şişu Ploieşteanu /p. 46

Gabi Shuster /p. 46

Gerra Orivera /p. 47

Antonella Mocanu /p. 48

Carmen Huzum /p. 48

Viorela Codreanu Tiron /p. 49

Poezia suedeză - EDITH SÖDERGRAN, autor: Dorina Brânduşa Landen /p. 50

Terezia Filip - Galina Furdui – poezia ca purificare, cunoaştere şi iniţiere /p. 51

Adalbert Gyuris - Interviu cu Gheorghe Jurma /p. 55

Ştefan Lucian MUREŞANU – Sărbătoarea iubirii la români „Dragobetele” /p.59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nr. 3/19

10-03 - 2013

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 70

Carmen Istrate Murariu – Eternitatea clipelor /p. 63

Cristian Contraş - In memoriam : Ştefan Goanţă – 80 ani /p. 65

Apariţii editoriale /p. 67

Picturile din acest număr aparţin:

Jean-Léon Gérôme

Reginald Arthur

John Opie

Artemisia Gentileschi,

Orazio Gentileschi

Alina Daniela Nicu - tapiserie

Fotografii de :

Ştefan Burda

Szabo Tamaş

Adalbert Gyuris

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 4/20 va apare 10 aprilie, 2013

Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută!

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu

trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la

redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care

poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS

(mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz

contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau

semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de

o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-

mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi

locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-făşurată (datele dvs.vor

rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi

nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail

la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor

specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei

vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!