nomen artis. nr. 5-21.luna mai.2013

MEMBRI DE ONOARE :

AAccaadd.. pprrooff.. ddrr.. CCoonnssttaannttiinn BBăăllăăcceeaannuu SSttoollnniiccii –– RRoommâânniiaa

ŞŞtteeffaann ddee FFaayy –– CCoonnssuulluull OOnnoorriiffiicc aall RRoommâânniieeii llaa NNiissaa,, FFrraannţţaa

PPrrooff.. uunniivv.. ddrr.. AAllbbeerrtt KKoovvááccss –– PPrreeşşeeddiinntteellee FFuunnddaaţţiieeii CCuullttuurraallee EEsstt--VVeesstt,, RRoommâânniiaa

PPrrooff.. uunniivv.. ddrr.. GGeellccuu MMaakkssuuttoovviiccii –– PPrreeşşeeddiinnttee ffoonnddaattoorr şşii mmeemmbbrruu ddee oonnooaarree aall

UUnniiuunniiii CCuullttuurraallee aa AAllbbaanneezziilloorr ddiinn RRoommâânniiaa,, pprrooffeessoorr ddooccttoorr îînn iissttoorriiee uunniivveerrssaallăă

PPrrooff.. uunniivv..ddrr.. AAllbbeerrtt KKoovvaaccss -- RRoommâânniiaa

PPrrooff.. uunniivv.. EElleennaa LLoogghhiinnoovvsskkii –– RRoommâânniiaa

MMiirrcceeaa AAuurreell BBuuiicciiuucc -- RRoommâânniiaa

PPrrooff..ddrr.. TTeerreezziiaa FFiilliipp,, RRoommâânniiaa

PPrrooff..ddrr.. GGiioovvaannnnii RRoottiirroottttii,, IIttaalliiaa

AAssiisstt.. ddrrdd.. DDeessppiinnaa EElleennaa GGrroozzăăvveessccuu,, RRoommâânniiaa

MMaarriiaa CCOOZZMMAA -- DDooccttoorraanndd îînn DDrreepptt llaa SSoorrbboonnaa,, PPaarriiss,, mmeemmbbrruu UUSSRR

EEmmiilliiaa IIvvaannccuu -- LLeeccttoorr llaa UUnniivveerrssiittaatteeaa „„AAddaamm MMiicckkeewwiicczz””,, PPoozznnaann,, PPoolloonniiaa

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron

Mihai Cătrună

Mihai Păun

George Ghe. Ionescu

CCAASSEETTAA RREEDDAACCŢŢIIEEII::

Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae

Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: DDoorriinnaa LLiittrrăă

Corector: Ovidiu Cristian Dincă şi Adrian Tucu

Redactori: Odette Mărgăritescu,

Georgina Ecovoiu

Cristian Neagu,

COLBORATORI ASOCIAŢI :

AAddaallbbeerrtt GGyyuurriiss –– GGeerrmmaanniiaa

CChhrriissttiiaann WW..SScchheennkk –– GGeerrmmaanniiaa

DDaanniieell MMeeddvveeddoovv-- SSppaanniiaa

DDoorriinnaa ŞŞiişşuu PPllooeeşştteeaannuu -- IIrrllaannddaa

EElleennaa BBuuiiccăă--BBuunnii –– UUSSAA

EElleennaa RRooddiiccaa LLuuppuu -- RRoommâânniiaa

EEuuggeenn CCoojjooccaarruu –– GGeerrmmaanniiaa

Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : [email protected]

E-mail redactor-şef: [email protected]

E-mail editor on-line : PAUN Mihai <[email protected]>

mailto:[email protected]


AANNUULL IIII,, nnrr.. 55//2211,,

- mmaaii,, 22001133 --

RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS““ îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa

ccrreeaarreeaa uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu

ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..

******

ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa CCuullttuurraallăă EEsstt--VVeesstt..

PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013

nr. 5/21

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 2

„Viaţa este uneori foarte zgârcită; trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou.Totuşi,

odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în

clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.”

Paolo Coelho

„Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte...”

William Shakespeare

„Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.”

Lev Tolstoi

„Fericirea a trecut repede prin viaţa mea. Am urmat-o şi-am adormit în braţele ei. Când m-am

trezit eram singur.”

Victor Hugo

„Secretul vieţii nu este să ai tot ceea ce îţi doreşti, ci să-ţi doreşti tot ceea ce ai.”

„Dacă folosim orice experienţă ca să ne sporim cunoştinţele pentru a le folosi spre binele

omenirii, aceasta va produce o schimbare în noi şi în lumea noastră; cunoaşterea este putere.”

Francis Bacon


nr. 5/21


Page 3

1

Personalitate impunătoare şi poliva-

lentă a culturii interbelice care a marcat perioada

respectivă prin elemente de originalitate, Lucian

Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoţi,

fiul lui Isidor Blaga şi al Anei (n. Moga), de origine

aromână. Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte

el însuşi, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cu-

vântului (viitorul poet – care se va autodefini mai

târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o

lebădă” „Sufletul lui e în căutare,/în mută, seculară

căutare,/de totdeauna,/şi până la cele din urmă

hotare” (Autoportret, 1942) – neputând să vorbeas-

că până la vârsta de patru ani).

A urmat primele clase la Sebeş, la Şcoala

Primară Germană (1902-1906), după care a urmat

Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914), un-

de era profesor ruda sa, Iosif Blaga2, a debutat în

ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi

în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson3 (1914). După moartea tatălui, familia se

mută la Sebeş în 1909. În anul 1911 călătoreşte în

Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând

cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale

1 Lucian Blaga – a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist,

profesor universitar, academician şi diplomat român. (n. la Lancrăm, lângă Sebeş, la 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961, Cluj). 2 Iosif Blaga (n. 1864, Lancrăm - d. 1937, Brașov) a fost profesor la

Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov (1891-1915), director al liceului (1915-1927), protopop ortodox al Brașovului (1927-1937), a fost ginerele comerciantului Tache Stănescu. A fost unchiul lui Lucian Blaga şi autorul primului tratat românesc de teoria dramei. 3 Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a

fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.

acestei ţări. A urmat cursurile Facultăţii de Teolo-

gie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916, pe

care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filo-

sofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii

1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie

(26. XI. 1920), cu teza: Kultur und Erkenntnis (Cultură

şi cunoştinţă). (Aici a cunoscut-o pe Cornelia Bre-

diceanu4, cea care îi va deveni soţie.)

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit

cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind re-

dactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din

Lugoj. În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând suc-

cesiv posturi la legaţiile ţării noastre din Varşovia,

Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938),

Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost

ales membru al Academiei Române în 1937. Discursul

de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc. În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an

devine profesor de filosofia culturii la Universitatea

din Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu în

anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu re-

dactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care

va apărea un an. Din 1948, îndepărtat de la catedră,

lucrează ca cercetător în cadrul filialei din Cluj a

Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei. În

anul 1956 Lucian Blaga a fost propus pentru a primi

premiul Nobel pentru literatură de către Rosa del

Conte5 şi de criticul Basil Munteanu6, dar se pare că

ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade. Cei doi nu

locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei

cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la

Paris, unde se exilase din motive politice. Autori-

tăţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste

gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof

idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la e-

diţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del

Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine

4 Vezi la pag. 5 „Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu”.

5 Vezi nr. 6 al revistei: In memoriam Rosa del Conte /p.72.

6 Basil Munteanu (n. Vasile Munteanu, 9 noiembrie 1897, Brăila -

d. 1 iulie 1972, Paris) a fost un istoric literar român, critic literar și filolog, membru al Academiei Române. A fost de asemenea profe-sor de literatură comparată la Facultatea de Litere din București. A fost timp de câteva decenii secretar de redacție al Revistei de lite-ratură comparată. A fost un autor bilingv care a scris cu egală ușu-rință în limba română și în limba franceză. După ce s-a refugiat în Franța în 1946 (cu ocazia plecării în Franța ca membru al delegației României la Conferința de Pace din Paris) s-a semnat cu numele Basil Munteano


nr. 5/21


Page 4

lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui

Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tă-cerile lui Lucian Blaga. Lucian Blaga se stinge din

viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm

în ziua de 9 mai, când ar fi împlinit 66 de ani.

Lucian Blaga a rămas în istoria literaturii române prin

întreaga sa operă. Astfel, amintim câteva dintre vo-

lumele de versuri: Poemele luminii (1919), Paşii profe-tului (1921), În marea trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1962) –

volum postum cuprinzând ciclurile Mirabila sămânţă, Vara de noiembrie şi Stihuitorul. Postum au apărut şi

ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul. Dramaturgie –

Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea apelor

(1923), Daria (1925); Fapta; Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşterul Manole (1927); Cruciada copiilor

(1930); Avram Iancu (1934); Arca lui Noe (1944);

Anton Pann (1945).

În anii cincizeci, a scris un roman cu carac-

ter memorialistic, căruia editorii de mai târziu i-au

atribuit titlul Luntrea lui Caron. Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia cunoaşterii (1943): Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea lucife-rică (1933), Censura transcendentă (1934); Trilogia culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mio-ritic (1936/37), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi valoare

(1939), Despre gândirea magică (1941), Ştiinţă şi creaţie (1942). Cea de-a patra,Trilogia cosmologică,

a rămas în stadiul incipient, fiind publicată doar o

primă parte: Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în

decembrie 1939).

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în

volumele Pietre pentru templul meu (ediţia I-a –

1919; ediţia a II-a – 1920), Discobolul (1945) şi

Elanul insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi

două cursuri ale profesorului de filosofie Lucian Bla-

ga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şi Aspecte antropologice (1948).

„Opera lui Blaga e cunoscută, inclusiv din re-

editările şi comentariile tot mai numeroase ale ulti-

mului sfert de veac. O sumară trecere a ei în revistă

poate ajuta totuşi analiza ulterioară. Printr-un re-

ducţionism extrem, putem delimita patru compar-

timente, două principale şi două ajutătoare. În prim-

plan, cu drepturi egale, se află poezia şi filosofia.

Fiecare e apoi „secondată” într-o manieră specifică:

poezia – de teatru, filosofia – de aforisme. Teatrul e

prin excelenţă poetic (dar şi cu răsfrângeri medi-

tative), aforismele sunt concentrate de gândire (de-

seori şi de natură poetică). Direct sau indirect, de-

dublarea fundamentală patronează întreaga crea-

ţie.”

(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”,

Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.222-223).

„S-ar putea argumenta (…) oricare dintre

următoarele patru variante de interpretare a ope-

rei lui Blaga: filosofia este dependentă de poezie;

poezia este dependentă de filosofie; filosofia este

independentă de poezie; poezia este independentă

de filosofie. Polarizările s-au datorat şi „tainelor”

prezente în fiecare dintre domenii. Savantele aso-

cieri şi disocieri nu anulează însă o firească între-

bare de bun-simţ: care dintre activităţi i-a folosit

mai degrabă celeilalte? (…) Răspunsul pare evident:

„motorul” receptării lui Blaga a fost poezia, expli-

cat, între altele, şi prin spontana aderenţă la poezie

a unui public mult mai larg decât în cazul filosofiei.

Poezia pretinde intuiţii sensibile, filosofia cere o cu-

noaştere intelectivă, pentru care mai puţini sunt

pregătiţi. Cu o cheie atât de simplu universală orice

uşă ar trebui să poată fi deschisă pe moment. Dar

îndărătul primei evidenţe, de necontestat, ar mai

putea să existe şi alte motivaţii.”

(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.226).

Viorela Codreanu Tiron


nr. 5/21


Page 5

LLuucciiaann BBllaaggaa şşii CCoorrnneelliiaa BBrreeddiicceeaannuu

PPooeezziiaa ddrraaggoosstteeii,, llaa LLuuggoojj

de Adriana Weimer

E uimitor cum dragostea poate scoate din

adâncul fiinţei umane cele mai înălţătoare rezo-

nanţe ale spiritului: poezia şi muzica. Astfel, pentru

Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când

era student la Universitatea din Viena, puternica

dragoste faţă de Cornelia Brediceanu a fost acea

„mirabilă sămânţă” care i-a încolţit în suflet poeziile

din Poemele luminii, după cum mărturiseşte, atât de

elocvent, însuşi poetul în volumul autobiografic Hro-nicul şi cântecul vârstelor (volum postum, Editura

Tineretului, Bucureşti, 1965); în aceste mărturisiri,

nobilul sentiment al dragostei, al dragostei faţă de

lugojeanca Cornelia Brediceanu, este retrăit de Lu-

cian Blaga cu o intensitate şi cu o sinceritate rar

întâlnite:

„[...] altceva mai adânc şi mai esenţial avea să

intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea.

[...] Intram la Universitate (n.r.: Universitatea din

Viena). [...] descifrez cu emoţie un alt nume româ-

nesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia

B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B. n-am

mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi

mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc

aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când

am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. [...] Inima mea

cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş

putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste lo-

curi. [...] Printre cei dintâi care aşteptau, era dom-

nişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi

remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei

câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu

adevărat. [...] Străinătatea cu aer fin, adus de pe

unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.r: a stat un an

în Elveţia), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă

nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică,

liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature

acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana sub-

ţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făp-

tura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea,

făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în

ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima

îmi bătea, inexplicabil.” (n.r.: Dintr-o remarcă a unui

licean din generaţia Corneliei Brediceanu, Dorli Bla-

ga, fiica Corneliei şi a lui Lucian Blaga, îşi aminteşte:

„O cunoştea pe mama şi spunea despre dânsa că era

foarte frumoasă. Era aşa de frumoasă, încât ei, bă-

ieţii, n-aveau curajul să vorbească cu ea”. Dar de a-

ceeaşi părere era şi Dorli Blaga însăşi despre mama

ei: „Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată.

Avea anume siguranţă în felul de a apărea în lume

[...]”.)

„[...] Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea

ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi

părăsesc locul. Mă duc lângă ea. [...] Şi am vorbit

despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace,

eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat

autorizat” al cuvântului.”

„O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bi-

bliotecă, cele mai adesea. [...] Întâlnirile, întrucât

dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau

întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele

tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin

inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre

proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile

mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am

mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că

în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am

preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o

ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi co-

munica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.”

„Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târ-

zie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat

[...]. Verişoara mea a remarcat acest lucru [...]: „Ce e

cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar prin-

tr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji odată cu sânge-

le. Verişoara m-a sărutat, văzându-mă atât de fe-

ricit. [...] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci

în cea mai potrivită dispoziţie sufletească [...].

Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din

centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam

muzeele, bisericile, teatrele [...].”


nr. 5/21


Page 6

„Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la

sfârşitul lui iunie (n.r.: 1917) acasă, la Mama. Acasă

mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă

ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pre-

gătea să plece în Banat (n.r.: la Lugoj), la familia ei

(n.r.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea

şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la

un frate de-al ei (n.r.: Caius Brediceanu). Ce se în-

tâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit

steaua norocului (n.r.: aşa credea pe atunci Lucian

Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia

scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei [...] că „s-a

logodit”. [...] fratele Corneliei mă invita pentru luna

august în localitatea lor natală din Banat (n.r.: la Lu-

goj), „ca să ne cunoaştem”.”

Dar, ca toate marile iubiri, şi cea dintre Lu-

cian Blaga şi Cornelia Brediceanu a întâmpinat şi

mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice

simţăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiţi au tre-

cut învingători; această suferinţă a dat naştere ce-

lor mai profunde sentimente, rodind în mintea şi în

sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii:

„Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu

pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părin-

tească a Corneliei (n.r.: casa familiei Brediceanu din

Lugoj). [...] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese

aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de

altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lu-

crurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după

această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat exis-

tenţa spre a face vreo impresie. [...] Au urmat nopţi

şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe,

arse de chin. [...] M-am retras în sângele şi în tăce-

rea mea. [...] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris

Corneliei nicio scrisoare. Cineva în mine începuse să

cânte. Şi însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. N-

am mai trimis Corneliei niciun răvaş. Dar într-o zi i-

am trimis poeziile, aşa ca ale unui autor oarecare. În

octombrie (n.r.: 1917) am plecat la Viena. În aceeaşi

zi pleca şi Cornelia spre aceeaşi ţintă. [...] A cincea

zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universităţii. Eram

acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câ-

teva noi poezii. Ea mi-a surâs calm şi cu tristeţe. [...]

Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu.

Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele,

la Cornelia. Aşteptam o scrisoare. [...] De la Viena

nu-mi mai sosea nicio scrisoare. În zadar mai aştep-

tam sâmbăta pe înserate la „curmătura respiraţiei

tăiate” [...]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău

de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un

sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înfi-

inţat în acelaşi timp şi insomniile cu alaiul lor de vi-

suri, ce-mi parodiau fantastic şi sfâşietor temerile

omeneştii mele inimi. Sângele mi se primenise în lu-

minozitatea de iarnă a peisajului, dar nicio veste nu

venea să mă restituie mie însumi şi sufleteşte. [...]

Pe la sfârşitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în

sfârşit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor

mele îşi scuza plauzibil tăcerea, şi-mi spunea unele

cuvinte de consolare, ba se felicita că poşta a con-

fiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi

sosească: altfel probabil că nu i-aş fi trimis cele mai

noi poezii.”

Aşa cum bine a intuit tânărul poet la Corne-

lia Brediceanu, admiraţia şi aplecarea ei asupra poe-

ziei, respectul faţă de acest nobil sentiment al crea-

ţiei s-au dovedit a fi nu doar mari calităţi, ci şi ma-

terializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga: „[...] în

ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.r.: la Vie-

na, în Parcul Mare din faţa Parlamentului). Eram ti-

neri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice

mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri. [...] O-

dată, pe când părăseam Biblioteca (n.r.: Biblioteca

Universităţii din Viena) [...], Cornelia mă întâmpină

veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de

departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care

tocmai o ridicase de la portar. Ajungem faţă-n faţă.

„Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar ştii –

foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea

Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură

răsuflare, ce ardea toate virgulele. Şi Cornelia prin-

se a-mi povesti, cu o introducere şi cu mici ocoliri, că

mai acum câteva săptămâni, în dorinţa de a pregăti

editarea, a trimis, fără a-mi cere consimţământul,

poeziile mele profesorului Sextil Puşcariu7 de la

Cernăuţi (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate

în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scri-

soarea şi citii. Aprecierile profesorului, care era şi

critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă

găseam, neaşteptat, negândit, în faţa întâielor pă- 7 Sextil Iosif Pușcariu sau, mai scurt, Sextil Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877,

Brașov - d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român de origine aromână (macedoromână) (vezi: Hristu Cândroveanu, „Un veac de poezie aromână").


nr. 5/21


Page 7

reri ale unei terţe persoane asupra încercărilor me-

le, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau

într-adevăr destinate să-mi dea încredere şi să mă

întărească în hotărârea de a tipări volumul, de înda-

tă ce se va termina războiul. [...] Nu aveam înclinarea

de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de

timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Ţineam

gata de tipar cele două volumaşe, Poemele luminii şi

Pietre pentru templul meu (aforisme). [...] Pe la

mijlocul lunii martie (n.r. 1919), mi se oferea posi-

bilitatea de a-mi tipări, relativ mulţumitor, dacă se

ţine seama de condiţiile postbelice şi provinciale de-

atunci, cele două volumaşe. Poemele (n.r.: Poemele lu-minii) au intrat în lucrare la Orăştie, iar aforismele

(n.r.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. [...] Pe la

sfârşitul lunii, cărţile se iveau în lumina vitrinelor.”

Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgos-

tit, din puritatea şi profunzimea primei iubiri, a in-

tenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute

de presa vremii şi de criticii literari ca atare. Astfel

a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe

drumul creaţiei literare, alături şi împreună cu Cor-

nelia Brediceanu.

Legată de episodul „începutului de drum” al

poeziei lui Lucian Blaga (este vorba de anul 1917)

este şi mărturisirea actului solemn al creaţiei, al

dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul

a făcut-o unui bun prieten.

Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga şi a

Corneliei Brediceanu, îşi aminteşte strânsa relaţie

dintre poet şi Cornelia Brediceanu în ceea ce pri-

veşte poezia, creaţia: „Mama a păstrat toate manu-

scrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea şi la

Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota

data când au fost începute lucrările, când au fost în-

cheiate, a câta redactare este etc. În ce priveşte

poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost pri-

ma ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur,

când am început să înţeleg şi eu, îmi citea şi mie, dar

nu ca să-mi ceară o opinie... Dacă cerea o opinie, o

cerea mamei mele şi ţinea seama de unele observaţii

ale ei. Mama le bătea la maşină când textele erau

definitivate... Şi aşa se pregăteau volumele pentru

tipar...”. Dragostea dintre Cornelia Brediceanu şi Lu-

cian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest pro-

fund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndră-

gostiţilor oricăror timpuri. Câteva fragmente din

scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea

Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce

priveşte puterea dragostei ce i-a unit:

„Sfinxule dragă, [...] Lumea este un singur

mare sfinx – şi Tu al doilea... [...] Faţă de Tine nu am

numai - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului

nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916)

„Mireasa mea, deseori este instinctul un

echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului,

căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine in-

stinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe în-

tâmplări nu ştii. Totuşi sunt fapte alese pentru care

se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea

noastră, fără îndoială, îşi serbează cea mai mare

sărbătoare!” (4.07.1917)

„Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul,

pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nos-

tru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de

gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.” (15.01.1918)8

Corina Chirilă - Copacul iubirii –

8 Bibliografie: Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura

Tineretului, Bucureşti, 1965; I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Lucian Blaga, Corespondenţa ( A - F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.


nr. 5/21


Page 8

PPaauull DDoorruu CChhiinneezzuu9

şi-acest mereu reluat

şi-acest mereu reluat

În cercuri tot mai mari se pierde imaginea

pe care copilul încearcă s-o prindă

în cercuri tot mai fugare prin propria lor rază

totul să se rostogolească sau poate să clipească

într-un mod limpede şi curios taina luminii -

sunete liniştite să preceadă căutarea paşii atât

cât pot atinge tălpile mâinile atât cât pot

prinde strâns degetele câte o umbră sau două

peste care gândul plin de-ntrebări să se lase

tot mai liniştit precum după crivăţ

fulgii lin căzând pe pământ şi-acest mereu

reluat şi iar reluat la infinit fără odihnă

unde se îndreaptă

şi cui deschide şi închide imensitatea ?

Umbra nostră

S-a întors în trupul reptilei

şi zilele care i-au mai rămas

se zvârcolesc undeva în spate -

nu o tulbura tu frate călătorule

treptat va prinde un alt contur

şi-atunci vei fi devorat

nu o tulbura tu frate călătorule

ai să te pierzi în cuvinte şi nimeni

n-are să-ţi mai întindă o mână

asemeni ierbii vei deveni

asemenea nopţii

iar din gura ta vor ţâşni rând pe rând

9 CHINEZU, Paul Doru (Ionel Dorel Chinezu) poet, membru USB, filiala

Timişoara, n. 9 04.1954. Colaborări la: „Orizont”, „Ateneu”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Familia”, „Contrapunct”etc. Volume publicate: Înaintea ecoului, Bucureşti, Editura Litera, 1978; Vibraţia sevelor, Timişoara, Editura Facla, 1988; Anamorfoze, Lugoj Press, 1994; Anamorfoze, Timişoara, Editura Marineasa, 1997; În ideea uşilor,Timişoara, Editura Marineasa, 1998; Cartea poeţilor, Lugoj Press, 1994.

toate izvoarele pământului.

Rămân doar cuvintele

Un înapoi ascunde soarele-n razele sale

un veşnic niciunde pe care-l tot căutăm

distanţele sărăcind şi gândurile aducând -

nu e câmpie pentru seminţele noastre nu e lut

pentru aceste trupuri şi nu mare în care

ochiul să ni-l aruncăm dezvelindu-l de pleoapă.

Aidoma urmei de zbor a păsării este vrerea

pe care-o agităm între atâtea secunde

aidoma cărnii prinsă de os este naşterea de ceea

ce ne desparte şi n-avem ecouri -

rămân doar cuvintele unul intrând în altul

ca nişte umbre ce-mbrăţişează trotuarul

atunci când imaginea zilei alungă din case

toţi oamenii cetăţii !

Foto: Alex Ştirbu


nr. 5/21


Page 9

Mihai Ştirbu

Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul

şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în

istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de

cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de am-

basador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a

implicat în promovarea muzicii româneşti, contri-

buind la recunoaşterea internaţională a compozito-

rilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

George Enescu a fost şi este cel mai impor-

tant compozitor al nostru, dotat cu o sensibilitate şi

o capacitate de a acumula, de geniu, încă din copi-

lărie. La patru ani citea, scria, aduna şi scădea. La

cinci ani cunoştea notele muzicale, era talentat la

poezie, desen şi pictură. „La 6 ani făceam portrete

şi peisagii. Opoziţia culorilor îmi dădea senzaţii tot

atât de înfiorătoare ca şi sunetele”. La nouă ani vor-

bea deja engleza, franceza şi germana.

Crescut de o mamă mult prea grijulie, din

cauza pierderii altor patru copii, înainte de a-l fi a-

vut pe micul Jurjac (aşa-l numea familia), îl „su-

foca” prin măsurile de precauţie, exagerate în ce-l

privea: „nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil ado-

rat până la exces, până la sufocare. Când mă gândesc

la copilărie, simt încă în jurul meu vigilenţa înspăi-

mântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai

mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru

mine. În această căldură de seră, sufocantă şi ten-

sionată, m-am maturizat prea repede. Şi, dacă as-

tăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de

viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilăria

mea” (cf. Amintirile lui G. Enescu de Bernard Gavoty).

George Enescu s-a născut în cătunul Liveni-

Vârnav, care nu exista pe harta de atunci a ţării,

între dealurile Dorohoiului. Din actul de naştere

întocmit pe 9 august, rezultă că „s-a născut alal-

tăieri”, adică pe 7 august pe stil vechi’. Părinţii săi

erau Costache şi Maria. ***

Mama, (născută Cozmovici) la Mihăileni, era o doamnă ca oricare altele, dar ştia să povestească fru-mos. Fusese şcolită la pensionul de fete din Cernăuţi, de aceea cânta la pian şi chitară. Era o fire sensibilă, pe care soarta o pedepsise crunt, pe nedrept. Cum altfel poţi spune după ce născuse patru copii morţi, iar alţi şapte îi muriseră de meningită şi de anghină difterică, bolile vremii? De aceea, bucuria imensă de la naşterea lui George era umbrită, pe bună dreptate, de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde şi pe el. Pentru a-l păzi de rele cu orice preţ, recurgea la ritualurile şi obiceiurile băbeşti aflate de la săteni, şi la implorări către divinitate în biserici. Conform lui Viorel Cosma: „Unii povestesc că înainte să-l nască pe Enescu, Maria a visat că el va trăi şi va deveni faimos, dacă va fi născut pe cuptorul din odăiţă şi va fi botezat de doi veri. A făcut întocmai. Toate hăinuţele cu care l-a îmbrăcat fuseseră mai înainte trecute pe sub altarul bisericii. Nu a dat voie nimănui să se atingă de leagănul copilului. Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică. La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, în-credinţându-l unei doici tinere şi sănătoase, Aniţa lui Toader Ilcu. În primii ani, a fost lipsit de orice tovarăş de joacă şi nu a cunoscut pe niciunul din verişorii lui.” A avut o copilărie „de seră”, chinuită, dramatică. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie” – spune tot Enescu. „Cea mai mică indispoziţie a mea o prăbuşea de durere şi spai-mă”. Ba, mai mult, tot mama s-a opus vehement înscri-erii lui la şcoală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.

Tatăl – Costache, avea încă din copilărie o re-marcabilă voce de tenor, datorită căreia a fost trimis de părinţi la Seminarul de la Socola, asemeni lui Crean-gă, mai demult. Dar nici lui nu i-a plăcut haina preo-ţească şi s-a dedicat profesiei de învăţător. Deşi era un om cultivat, cunoscând limbile franceză şi latină, ştiind istorie şi apreciind versul lui Eminescu, în timp a renunţat la cariera didactică, preluând în arendă moşia Institutului botoşănean „N. Sofian” din Cracalia. A fost un om bun şi un bun cetăţean al localităţii în care se stabilise. Era respectat şi iubit de săteni, devenind primar. Se spune că la marile sărbători oferea mese gratuite pentru văduve şi săraci, de aceea în timpul răscoalei din 1907 a fost ocolit de furia ţăranilor. După despărţirea de mama lui George, Costache Enescu avea obiceiul de a invita pe moşie cunoştinţe din străinătate. Aşa s-a îndrăgostit de o foarte tânără poloneză, lăsa-tă de tatăl ei în vacanţă la Cracalia, de dragul frumu-seţilor naturale. Ajungând însărcinată, tânăra poloneză – Maria Ferdinand-Suschi - a rămas acolo şi l-a născut pe Dumitru Bascu, fratele vitreg al lui Enescu, viitorul pictor la care muzicianul a ţinut enorm.

***

Încă din copilărie, George Enescu avea o

memorie fantastică, şi a sunetelor, dar şi o memo-

rie vizuală. Era mic şi se distra „prinzând broaşte şi


nr. 5/21


Page 10

păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al

corzilor. Auzea un cântec o singură dată, şi-l reţi-

nea. După o seară cu muzică, dimineaţa îşi uimea bu-

nicul: „I-ascultă, moşule, iac-aşa cântau lăutarii a-

seară!”. Dovada că în familie sensibilitatea pentru

muzică era un fel de calitate, sau tradiţie, este fap-

tul că bunicul Gheorghe Enescu - preot - avea „o vo-

ce îngerească”. Străbunicul dinspre tată - Enea Ga-

lin, cel care-şi schimbase numele din Enea în Enescu,

ar fi fost printre cei mai cunoscuţi cântăreţi în

strană.

La doar 3 ani, copilul minune George, avea

să-şi hotărască viitorul, după ce ascultase, întâm-

plător, un taraf, undeva, într-o staţiune balneară,

apropiată de satul natal. A doua zi a încercat să-şi

reconstituie din memorie instrumentele tarafului:

vioara, ţambalul şi naiul. Vioara şi-a improvizat-o cu

„un fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (cf.

Amintirile lui G. Enescu, de Bernard Gavoty), ţambalul

cu nişte beţe din lemn, iar naiul, şuierând printre

buze. La 4 ani, părinţii i-au dăruit viitorului muzician

o vioară mică, cu trei coarde. Realizând că nu era o

vioară adevărată, a aruncat-o în foc. Doar după ce a

primit o vioară (de data aceasta, adevărată, nu de

jucărie), având ureche muzicală, a învăţat să cânte,

pe o singură coardă, cu un singur deget, exersând

după melodiile auzite până atunci. De la 5 ani, deja

îşi dorea să ajungă compozitor: „Lucru curios: nu şti-

am nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am

avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze

şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi

compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai

târziu Enescu, criticului şi jurnalistului de radio Ber-

nard Gavoty. Primele „lecţii” de vioară le-ar fi primit

„după ureche” de la legendarul lăutar din Dorohoi,

Lae Chioru, care a renunţat repede să-l dăscălească,

motivându-le părinţilor că „nu mai are ce să-l înveţe

pe copil, că el prinsese deja toate „şmecheriile” vio-

rii. Încă din anul 1886, Eduard Caudella (fost copil

minune şi el), remarcase talentul deosebit al lui

George Enescu, drept care i-a sfătuit părinţii să-l

îndrepte către studii muzicale. Memorabil a fost

momentul în care Caudella a vrut să-l asculte pe

micul artist. Spontan, fără emoţii, copilul de cinci ani

i-a replicat: „De ce nu îmi arăţi întâi ce ştii mata?”.

Eduard Caudella era compozitor, profesor la Con-

servatorul din Iaşi. Mai târziu, după o altă audiţie,

entuziasmat, Caudella a insistat ca băiatul, ajuns la

vârsta de şapte ani, să meargă la studii la Viena.

Un rol important în educarea lui George E-

nescu l-a avut „guvernanta” franceză, Lydie Cedre,

care a ştiut să se poarte, astfel încât a devenit par-

că membră a familiei. Discretă, sigură pe calităţile

sale de bun pedagog, a ştiut să şi-l apropie pe „Jor-

jac”. Convinsă că apelativul „Jorjac”, utilizat de pă-

rinţi, era la origine un nume francez compus, i-a zis

Georges-Jacques - Jorjac. Ea l-a învăţat pe micul

George desen, pictură, limbile franceză, germană şi

engleză, dar şi golf, filatelie şi muzeistică.

La Viena, îngrijoraţi de pericolele la care

putea fi expus copilul încă mic, atât de mult dorit, l-

au însoţit părinţii şi Lydie Cedre. După câteva luni,

îmbolnăvirea mamei a obligat-o să revină în ţară,

copilul rămânând în grija guvernantei. Ea a ştiut să-l

scoată din starea „de copil ciudat”, indusă incon-

ştient, din cauza traumelor psihice ale părinţilor ca-

re-şi pierduseră ceilalţi copii. L-a dus în Grădina Pu-

blică, la frizer, la bazinul de înot Florabad, la foto-

graf. Enescu le scria săptămânal părinţilor, încântat

de viaţa de acolo: „Alaltăieri seară am fost la Operă;

s-a dat Barbier von Sevilla şi la sfârşit un balet

(Puppenfee)”. „Domnişoara mi-a cumpărat alt con-

cert de Beriot”. „Sâmbătă o să mergem la Operă, la

Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din

Belvedere. Să fi văzut acolo pictură! Acuma mi-a

cumpărat D-ra nişte note şi le cântăm la patru

mâini”. Având şi alte obligaţii, în 1891 ea a plecat,

copilul de zece ani rămânând singur la Viena. După

trei ani, în 1894, Enescu avea să ajungă la Paris, la o

gazdă recomandată de aceeaşi Lydie, care în ultima

scrisoare i-a recomandat: „Să fii foarte modest şi să ştii că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare”. Răspunsul a-

vea să fie pe măsura aşteptărilor ei: „Nu fiţi în-grijorată, Domnişoară, că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gândesc la D-voastră şi la bunătatea D-voastră în ce mă priveşte. Elevul D-voastră, care vă iubeşte din tot sufletul, G.E.”.

Evident, deşi plecase de acasă la şapte ani,

în fiecare vacanţă de vară îşi vizita părinţii la Cra-

calia şi Mihăileni, unde se stabilise mama (în casa pă-

rintească) în urma despărţirii de Costache. Motivul:

la vremea aceea, cancerul era considerat boală con-

tagioasă. Imediat după despărţirea de soţ, mama lui


nr. 5/21


Page 11

Enescu se retrăsese la mănăstire, unde nu rezistase

mai mult de patru luni, din cauza durităţii traiului

monahal. Din 1887, când avea numai şase ani, datea-

ză primele încercări de compoziţii: „De îndată ce am

avut la dispoziţie un pian, am început să compun. Am

schimbat, cu o adâncă bucurie, instrumentul monodic

pe care cântasem până atunci, cu un instrument poli-

fonic, după ce nu putusem face altceva decât să

execut nişte melodii fără cel mai mic acompania-

ment; ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri!

Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să

compun”.(G. Enescu în B. Gavoty, „Amintirile lui George

Enescu”). Între 1888 şi 1894, George Enescu a studiat

la Conservatorul din Viena, cu profesorii renumiţi ai

vremii: Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger

Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs

(armonie, contrapunct şi compoziţie). Apreciat de

Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul

directorului Conservatorului din Viena, George Enes-

cu, cu acceptul tatălui său, a ajuns la Paris, perfec-

ţionându-se la Conservatorul de acolo, între anii 1895–

1899. Profesori i-au fost: José White şi Martin

Pierre Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi

Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi

Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la

contrapunct. El dorea să compună muzică, nu să de-

vină violonist: „De altfel, încă de atunci, nu mă prea

mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi nu de

performanţe la instrument. Nu visam decât să com-

pun, să compun şi iar să compun. Evocând timpurile

acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi de-

prinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult –

este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, to-

tuşi, din inimă!” (cf. Amintirile lui G. Enescu, de Ber-

nard Gavoty).

Până la urmă, dăruirea şi conştiinciozitatea

pentru lucrul bine făcut, indiferent care era acela, i-

au adus lui Enescu, la Conservator, premiul al II-lea

în 1898 şi un an mai târziu premiul I, când a absolvit

clasa de vioară la 24 iulie 1899. Atunci i s-a dăruit o

vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Încă

din „perioada parisiană” se bucura de o largă recu-

noaştere internaţională, nu doar pentru cele patru

„simfonii de şcoală”, compuse acolo: Poema Română

op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, So-nata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2

(1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în Fa minor, op. 6 (1899). Tot la Paris a înfiinţat şi

condus două formaţii de muzică instrumentală: un

trio cu pian în 1902 şi un cvartet de coarde în 1904.

A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portu-

galia, Marea Britanie şi SUA.

Începutul secolului al XX-lea a coincis fericit

cu apariţia celor mai cunoscute compoziţii ale sale:

cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în

1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filar-

monicii din New York, sub bagheta renumitului com-

pozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905). Rezumând opera lui

George Enescu, putem reţine: 36 de opusuri, 6 lu-

crări fără număr de opus - lucrări simfonice şi con-

certante -,şi 10 lucrări de muzică de cameră. Dato-

rită recunoaşterii şi renumelui internaţional, Enescu

i-a ajutat să-şi perfecţioneze arta interpretativă

pe: Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis,

Ida Haendel sau Arthur Grumiaux, aceştia fiind cei

mai cunoscuţi dintre cei care-i datorează măiestria

dobândită. De asemeni, a susţinut cursuri de inter-

pretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzi-

cale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea

din Illinois (SUA), The Mannes Music School din

N.Y., la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A pre-

dat cursuri de compoziţie la Universitatea Harvard

din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conserva-toire Américain din Fontainbleau (Franţa). În semn

de preţuire şi recunoştinţă pentru întreaga sa acti-

vitate, Enescu a primit distincţii şi titluri: ofiţer şi

cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936),

Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al

Academiei Române din Bucureşti, Membru corespon-

dent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929),

Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931),

Institut de France din Paris (1936) şi Academia de

Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

În 1913, Enescu a instituit şi a susţinut din

fonduri personale Premiul naţional de compoziţie

George Enescu, acordat anual până în 1946. Orga-

nizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, a-

cest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor,


nr. 5/21


Page 12

alături de sume de bani generoase, şansa interpre-

tării lucrărilor în concerte. Deseori, Enescu fusese

invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina

Elisabeta a României (pseudonimul literar - Carmen

Sylva), pentru concerte, recitaluri de vioară. Au şi

colaborat: cu versurile ei în limba germană, a compus

câteva lieduri.

***

Pentru că a fost şi este o mare personali-

tate, viaţa lui sentimentală a fost aproape necu-

noscută, fiind ţinută în umbră, pentru a nu ştirbi cu

nimic imaginea sa de maestru al muzicii româneşti,

deşi casele de la Sinaia şi Tescani o amintesc prin

fotografii şi prin memoria proprie. După ce şi-a des-

chis ochii spre lume, poate în contrast cu educaţia

primită în primii ani de viaţă, nu evita un flirt, mai

ales că fetele tinere îl încurajau. Mediul artistic în

care a trăit, l-a pus în contact cu vechi familii aris-

tocratice româneşti în care erau fete frumoase,

foarte bine educate. Dar şi ele erau trimise de pă-

rinţi pentru studii la Paris, ori tânărul Enescu n-avea

cum să nu le vadă, sau să nu-şi dorească apropierea

de ele. Se pare că pasiunea lui pentru femei era

„moştenire de familie”, pentru că şi tatăl său fusese

un bărbat aprig, care nu respingea iubirea, dacă ea

se întrezărea. Conform profesorului Viorel Cosma:

„George Enescu a fost un bărbat foarte frumos, nu

doar după standardele epocii trecute, ci şi după cele

de acum. Era înalt şi cu o statură plăcută, impre-

sionantă, virilă. O ştim chiar din vorbele lui. Se spu-

ne că într-o zi, la Paris, luând un taxi, şoferul l-ar fi

recunoscut şi l-ar fi salutat cu „Bonjour, maitre!” (Bună ziua, maestre!); Enescu ar fi răspuns imediat

cu un calambur: „Oui, un metre et quatre vingt!” (Da,

un metru optzeci). Se purta şi foarte elegant în ti-

nereţe, pentru că avea de-a face cu cercurile înalte

şi înţelesese repede că succesul carierei ţinea, din-

colo de geniu, şi de relaţiile cordiale pe care le avea

sau nu cu aristocraţia. Îmbrăca numai haine de co-

mandă, bine croite, cu guler tare. Avea mai mereu o

batistă la buzunarul reverului, semn de mare ele-

ganţă. Purta botine cu nasturi sau cârlige şi, într-o

vreme, chiar mânuşi, pentru a-şi proteja mâinile, de

care depindea întreaga sa carieră violonistică.”

La doar 20 de ani, în perioada în care studia

la Paris, când făcuse o vizită acasă, s-a înfiripat o

idilă între Domnica (menajera părinţilor) şi el. Numai

că mai târziu, pe 14 mai 1906, din legătura cu Dom-

nica s-a născut fiica din flori a lui Enescu, Elena

Ferbei, alintată „Didica”. Chiar dacă nu erau căsă-

toriţi, tatăl lui George Enescu a iubit-o pe fată,

considerând-o membră a familiei. Didica, după ab-

solvirea Şcolii de fete din Botoşani, s-a căsătorit cu

moşierul Constantin Dinu în Bucureşti. Soarta a ho-

tărât ca ea să ajungă angajată a Operei Române, la

serviciul de croitorie, din 1953 până în 1962. Spre

cinstea ei, a renunţat la demersurile pentru recu-

noaşterea paternităţii, pentru a nu-i face rău lui

Enescu. A murit la Bucureşti în 1986.

O altă domnişoară care i-a furat inima lui E-

nescu, Elena Duca, Nineta sau „Ninette”, cum o alin-

ta el, era fiica Olgăi Brăiloiu, o aristocrată contem-

porană. Deşi era feminină, purtând rochii elegante,

pălării cu boruri largi, împodobite cu flori, Ninette

putea fi considerată excentrică: avea un suflu băie-

ţesc, un aer modern, conducând automobile, înotând

foarte bine, practicând iarna bobul, participând la

cursele auto alături de bărbaţi. Dar îi plăcea şi să

călătorească, să meargă la expoziţii şi la teatru.

Mult mai târziu, când Nineta Duca a fost întrebată

de fiul ei, Ilie Kogălniceanu, despre „rivala” Măruca,

dacă fusese o femeie frumoasă, cu onestitate ea i-a

răspuns: „Elle n'etait pas jolie, elle etait belle” (Nu

era drăguţă, era frumoasă!). Din străinătate, în scri-

sori, Enescu i se adresa cu „Miss Ninette”, „Miss Ni-

nette cherie” sau „Miss Ninnon” şi le semna, la rându-

i, cu „Chou” (iubiţel), „Chou fidelissim” sau „Pynx”, cu-

vânt derivat din Sfinx, porecla dată de Regina Car-

men Sylva. Ca fapt divers, Nineta îi trimitea din ţa-

ră şerbet. În timp, iubirea lor s-a transformat într-

o sinceră prietenie. După ce a început primul război

mondial, când întreaga Curte Regală plecase la Iaşi

de la Bucureşti, Nineta, dar şi Măruca lucrau în spi-

talul condus de Regina Maria în capitala Moldovei. A-

tunci, Măruca încă mai păstra aparenţa de femeie

căsătorită şi refuza să primească scrisorile lui Enes-

cu acasă. Nineta era mesagera între cei doi iubiţi.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a

lucrat mai bine de zece ani, şi se gândise douăzeci-

şicinci, este monumentala operă simfonică Oedip, op.

23. Terminată în 1931 la Tescani, aceasta i-a fost

dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va

deveni, în 1937, soţia lui. Pe prima pagină, marele

muzician a notat data: 27 aprilie 1931. Şi, în loc de


nr. 5/21


Page 13

dedicaţie, nişte iniţiale: M.R.T. Aşa ceruse Măruca,

„Prinţesa iubită”. Când o „curta” pe Măruca, o scrii-

toare – Maria Dolores Cosoiu - se îndrăgostise de

Enescu şi intenţiona să divorţeze de soţ pentru el,

dar n-a făcut-o, raţiunea primând, fiindcă avea şi

copii. La zece ani după scurta lor idilă, ea a scris

scenarii inspirate de acea aventură.

Măruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Canta-

cuzino), s-a născut la Tescani, în Moldova, în ziua de

18 iulie 1878. Părinţii ei erau descendenţi ai vechii

boierimi moldovene: Dimitrie Rosetti Tescani şi A-

lice, născută Jora. Tatăl ei s-a sinucis la numai 45 de

ani, fapt care a marcat-o profund toată viaţa. Ea în-

săşi a avut câteva tentative de sinucidere. De altfel,

chiar dânsa povestea de un „rău de Tescani”, de o

„latură întunecată” a locului pe care îl iubea atât de

mult. O ţigancă vrăjitoare, Safta, fusese ibovnică a

bunicului ei, Costache. Pentru ea şi-a alungat soţia,

care ar fi murit de inimă rea, pentru că fusese des-

părţită de copil – tatăl Mărucăi. Când el a crescut,

ar fi fost alungată şi ţiganca. Pentru a se răzbuna,

ea ar fi făcut farmece care au provocat dezechi-

libre majore „în naturile prea sensibile” din familie.

În realitate, se pare că răul pornise chiar de la soţia

bunicului, Eufrosina, născută Romalo. Avea o boală

psihică, boală care s-a transmis ereditar şi nepoţilor

săi: Măruca, avea depresii profunde şi tentative de

sinucidere, băiatul Constantin („Dovie”) s-a sinucis,

iar mezina, Elena (Nellie) a murit nebună. Casa părin-

tească de pe malul Tazlăului avea să fie refugiul ei în

momentele de răscruce ale vieţii. Prima vizită a lui

Enescu la Tescani, a fost în octombrie 1917, în plin

război mondial. Pe Măruca, devenită de aproape un

an prinţesă, Enescu a cunoscut-o întâmplător, în tim-

pul unei plimbări prin pădurile din preajma Castelului

Peleş, în 1907. Maria, chiar dacă mai în vârstă de-

cât el, i-a atras atenţia imediat, fiindcă era o feme-

ie frumoasă, elegantă, graţioasă, inteligentă. Dar,

era căsătorită cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino.

„Măruca avea o fire destul de bizară, de ne-

bună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu

toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări

depresive, când se închidea în casă câte o zi sau do-

uă şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise,

cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se

înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice.

Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă

în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de

prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, a-

veau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la

cer la pământ.” (Viorel Cosma în „Formula As”). Traiul

în cuplu nu îi pria, căsătoria fusese de convenienţă,

dar apăruseră doi copii: Alice, care avea să ajungă

poetă, şi Constantin, devenit un cunoscut pilot de

aviaţie. Mihai Cantacuzino era fiul prinţului Gheor-

ghe Grigore Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi

oameni din România. El construise în 1911 Castelul

Cantacuzino, în Buşteni. Averea uriaşă îi adusese po-

recla de „Nababul”. Prin căsătorie, Măruca devenise

„prinţesă”; dar trăia drama de a-şi fi surprins soţul

în dormitorul propriei surori, Nely...

Tânărul George Enescu, fermecat de frumu-

seţea şi inteligenţa sclipitoare a Mărucăi, a făcut

totul pentru a o cunoaşte mai bine, pentru a se apro-

pia de dânsa, mai ales că sentimentele erau recipro-

ce. „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de

titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de

jasp negru? Destinul în persoană”. Aşa a descris Mă-

ruca prima lor întâlnire, în memoriile intitulate „Lu-

mini şi umbre.” „Înaintează spre mine fatal, irezis-

tibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâm-

pinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâi-

nile pe care i le-am întins cvasiinconştient... Ce s-a

petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit

aproape imediat şi că am rămas singură cu el până

dimineaţa.” Povestea de dragoste se înfiripase într-

o seară, la Castelul Peleş. Fusese sau nu dragoste la

prima vedere, acesta este secretul celor doi. Pentru

Enescu a fost începutul unei legături furtunoase. A

început s-o curteze asiduu, chiar sub ochii soţului ei,

care tolera acest amor. Pentru a-i fi aproape, Enes-

cu a concertat deseori în Palatul Cantacuzino, ris-

când să fie considerat „cântăreţ de curte”. Au ur-

mat întâlniri la ceas de taină, sute de epistole în ca-


nr. 5/21


Page 14

re ei îşi arătau iubirea, unul pentru celălalt. Dragos-

tea lui profundă şi apăsătoare pentru Măruca, era

dominantă, obsesivă. Realistă, cu picioarele pe pă-

mânt, femeia îndrăgostită, dar încă măritată, avea

să mărturisească: „Nu aveam nicicum intenţia să mă

căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu libe-

ră în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin

ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”. Era

perioada în care Măruca simţea adesea nevoia să

fugă din calea iubirii lui devastatoare şi epuizante.

George concerta în străinătate, şi-i trimitea scrisori

de dor sfâşietoare. Iată cum o descrie în memo-

riile sale regina Maria pe prinţesa Cantacuzino. „Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire

originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai

fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei

plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi

una dintre ele era gustul de a sta aproape în întu-

neric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să

ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”.

În 1928, Mişu Cantacuzino a murit împreună

cu amanta lui, într-un accident de maşină, astfel so-

ţia devenind „liberă”. Enescu fiind atunci departe,

(deşi revenea adeseori şi-n ţară), Măruca s-a îndră-

gostit de filosoful Nae Ionescu10, care era mai tânăr

decât ea. Muzicianul a iubit-o în continuare pe prin-

ţesa care-şi păstrase şi titlul şi numele, cu aceeaşi

forţă, şi aştepta chinuit de gelozie, căci Măruca se

desfăta cu Nae Ionescu. Enescu asista neputincios

la idila vizibilă. Nae Ionescu era invitat la Tescani,

dar până şi la Vila Luminiş, casa construită (culmea)

de însuşi marele compozitor, în zona Cumpătu din Si-

naia. Nici familia nu privea cu ochi buni această rela-

ţie. Copiii ei, pentru că Măruca suferise o cădere

psihică, s-au grăbit să obţină un document psihia-

tric, document care să ateste incapacitatea ei de a-

şi administra averea, fiindcă printr-o căsătorie, ar fi

pierdut moştenirea rămasă de la tatăl lor. Când Mă-

ruca avea în jur de 55 de ani, filosoful care era ido-

lul studenţilor şi studentelor de a căror vârstă era

10

Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890 - d. 15 martie 1940) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

mai apropiat, a renunţat la relaţia cu ea. Rănită su-

fleteşte, prinţesa, printr-un necugetat gest dispe-

rat, s-a desfigurat (variante găsite: şi-a dat foc, s-a

ars cu vitriol, sau nu s-ar fi desfigurat din cauza lui

Nae Ionescu, ci ar fi încercat o cremă de faţă pentru

albire şi strălucire - se ştie că Măruca era mai smeadă

la ten - care i-ar fi produs arsuri - parcă îmi place mai

mult varianta asta!!! ) – cf. 121.ro articole Florentina

Bratfanof „Măruca Cantacuzino”.

Imediat, Enescu a revenit în ţară, renun-

ţând la concertele deja anunţate. Poate cu o oare-

care satisfacţie (atâta satisfacţie, câtă ar fi putut

simţi în faţa unei tragedii), că poate Măruca va fi în

sfârşit doar a lui, îndurerat şi impresionat de sufe-

rinţele ei, a îngrijit-o personal. A tratat-o cu ajuto-

rul prietenului său, savantul doctor Marinescu11, a

dus-o la Purkersdorf, lângă Viena, apoi la Lausanne,

pe malul lacului Lemann. Odată refăcută, când a re-

venit la ţinuta sa aristocratică, a acceptat să lega-

lizeze şi-n faţa lui Dumnezeu relaţia lor, care era

„febră şi pasiune”, copleşitoare şi epuizantă. S-au

căsătorit în 1937, într-un apartament, în prezenţa

unei singure martore, Cella Delavrancea. Familiile se

pare că n-ar fi fost de acord cu oficializarea rela-

ţiei. Atunci când preotul începuse slujba de cununie,

a intrat Alice, fata Mărucăi. Şi-a sărutat mama, dar

l-a lăsat pe Enescu cu mâna întinsă. Alice îl detesta

pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă,

nedemn de a se căsători cu o prinţesă. Dispus să

facă orice pentru dragostea lui, Enescu, deşi s-a

simţit umilit, avea să spună mai târziu: „Tout coule

sur moi” (Nimic nu mă atinge). Măruca îl iubise pro-

fund pe Enescu la începutul relaţiei lor, însă nu s-a

ridicat la cota iubirii lui, nu era femeia unei fidelităţi

de-o viaţă. Pentru ea, el nu mai era acelaşi adorat de

odinioară, era doar un soţ necesar. Mai mult, deşi

era inteligentă, profundă, avea şi un fond egoist, pe

care nu l-a ascuns, neacceptând sacrificii: după că-

sătorie nu dorea să fie numită „doamna Enescu”, ci

„Prinţesa Cantacuzino”. La telefon, dacă cineva o so-

licita pe doamna Enescu, punea receptorul în furcă.

După cel de-al doilea război mondial, în ziua

de 6 septembrie 1946, George Enescu şi Măruca au

11

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facul-tatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie.

http://www.imopedia.ro/bucuresti/vanzari-vile.html

http://www.121.ro/articole/art7661-maruca-cantacuzino-p1-tipareste.html



nr. 5/21


Page 15

părăsit definitiv România, fără a-şi uita rădăcinile;

cu lacrimi în ochi el şi-a luat rămas-bun: „Scumpă

ţară şi frumoasă, oh Moldova - ţara mea,/Cine plea-

că şi te lasă, e pătruns de jale grea”. Atunci a făcut

demersurile necesare pentru urmărirea strictă a

banilor pe care urma să-i trimită sătenilor din Liveni

şi Cracalia, afectaţi de seceta grozavă. Voia să se

asigure că banii obţinuţi în concertele din America,

aveau să ajungă la cei care, într-adevăr, aveau ne-

voie de ei. Dragostea, afecţiunea pentru ţară şi po-

por a fost în cea mai mare parte preocuparea lui.

După o şedere în Statele Unite, s-au stabilit defi-

nitiv la Paris, trăind din concerte şi din cursurile de

vară la academia Chigiana din Sienna. Au locuit într-

un „banlieu” parizian, în vila de la Bellevue, până în

anul 1950. Apoi, pentru a-şi reduce cheltuielile, s-au

mutat într-un mic apartament din Rue de Clichy.

George Enescu s-a stins din viaţă în noap-

tea de 4 spre 5 mai 1955. Îşi doarme somnul de

veci în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de

soţia sa, prinţesa, care nu şi-a trecut pe piatra de

mormânt niciun titlu nobiliar; doar „Măruca Enescu,

născută Rosetti Tescanu”. Trebuie spus că Enescu

şi-a dorit ca rămăşiţele-i pământeşti să-i fie îngro-

pate în Moldova. În testament, compozitorul a men-

ţionat că „va reveni în ţară numai când nu va mai

exista regim comunist”... Măruca a trăit până în de-

cembrie 1972 în Elveţia la Vevey, într-un hotel lu-

xos, pe malul lacului Leman. Rămăşiţele ei pămân-

teşti au fost aduse la Paris, alături de ale soţul ei.12

12 BIBLIOGRAFIE - artactmagazine 28 Ianuarie 2013 George Enescu – biografie; georgeenescu.ro „George Enescu, date biografice”; artactmagazine.ro „Românul care rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX”; Formula AS Anul 2012, numărul 1004 Asul de inima „Copilăria unui geniu: George Enescu” (interviu cu muzicologul Viorel Cosma); Viorel Cosma „Muzicieni români în texte şi documente (XVII) Fondul George Enescu”; COMUNITATEA – Lia Neamţ „DESTINUL UNEI IUBIRI CELEBRE GEORGE ENESCU ŞI MARUCA CANTACUZINO”; adevărul.ro 4.09. 2011, CULTURA „O minune pe nume George Enescu”; Formula AS, Anul 2011 Numărul 982; „Asul de inima GEORGE ENESCU - Simfonia iubirii”; - 121.ro articole Florentina Bratfanof „Măruca Cantacuzino”; -jurnalul.ro 15 Iulie 2009 „Doamna de la Tescani, Prinţesa lui Enescu” - Autor: Miruna Munteanu; - anchetatorul 30 septembrie 2011 „Povestea de iubire dintre Măruca şi George ENESCU”; - acum.tv „Femei celebre din România” de Venera E. Dumitrescu-Staia.

Autor: Dia Radu13

A fost singurul muzician român căruia i se poate

aplica fără nicio exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de mu-zică, Enescu14 e azi pentru lumea întreagă o persona-litate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dia-log cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, în viaţă şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia .

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va

mai întoarce?

- Enescu a părăsit România în toamna anului 1946.

Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte le-

gat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru

că se instaurase regimul comunist şi începuse să an-

ticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult,

stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au

pus în gardă. Şi Maruca Cantacuzino (soţia lui) fu-

sese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia

nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere.

Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei

discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul

său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Uni-

te. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu,

după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în

URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anu-

mitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de va-

loare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu

o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi

cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire auto-

mată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa.

Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu

a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se

13 Acest articol a mai apărut în „Formula AS”, Anul 2011, nr. 968. 14 George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, județul Dorohoi (interbelic), România - d. 4 mai 1955, Paris, Franța).

http://www.formula-as.ro/

http://www.formula-as.ro/2012

http://www.formula-as.ro/2012/1004

http://www.formula-as.ro/2012/1004/asul-de-inima-45

http://www.cluj-am.ro/caleidoscop/destinul-unei-iubiri-celebregeorge-enescu-si-maruca-cantacuzino.html

http://www.cluj-am.ro/caleidoscop/destinul-unei-iubiri-celebregeorge-enescu-si-maruca-cantacuzino.html

http://www.formula-as.ro/

http://www.formula-as.ro/2011

http://www.formula-as.ro/2011/982

http://www.formula-as.ro/2011/982/asul-de-inima-45



http://jurnalul.ro/autor/miruna-munteanu.html

http://www.anchetatorul.ro/povestea-de-iubire-dintre-maruca-si-george-enescu-13834.html

http://www.anchetatorul.ro/povestea-de-iubire-dintre-maruca-si-george-enescu-13834.html

http://www.acum.tv/articol/author/venerae/


nr. 5/21


Page 16

urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin

Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a

crezut că Enescu şi Maruca se vor opri, de fapt, la

Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde el locuia

deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus

până în Statele Unite, unde a şi rămas trei luni de

zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze,

şi-a făcut iar bagajele şi s-a întors definitiv în capi-

tala Franţei.

- Ciudat este că în vara acelui an, Enescu sem-

nează un testament în care cere, nici mai mult, nici

mai puţin, să fie îngropat la Tescani, împreună cu

soţia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest

care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi

totuşi, actul acesta, în care Enescu îşi exprima do-

rinţa de a fi înmormantat la Tescani, a fost de fapt

redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun

prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe mu-

zician de o posibilă confiscare de către comunişti a

casei şi pământurilor Marucăi Cantacuzino. Din pă-

cate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat

acest document.

- Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?

- Dupa căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au

locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino,

care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei,

Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniş-

tite şi mai modeste din spate. Îl deranja monu-

mentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele

serate muzicale. El era un om foarte modest, un

muzician care prefera să călătorească cu trenul la

clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii

Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului,

mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Ro-

meo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat

după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pen-

tru a o proteja în felul acesta.

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prie-

teni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc

în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i

s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând

conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa

franţuzească, pentru că era un om de lume, un om

sociabil, care se descurcă cu lejeritate în cercurile

înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă.

Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izo-

lării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des

crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de

Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cy-

tises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea

vara. Acolo, odată pe an, îşi invita prietenii. Era o ca-

să mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii în-

cărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un

portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta

scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: „Copi-

lului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat

astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie

cântat el, peste o sută de ani". Avea şi o intendenţă

franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi

păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o

bună parte din manuscrisele autografe. Din mărtu-

riile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la i-

veală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu dis-

cuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anec-

dote, care nu amintea niciodată despre muzica lui,

însă vorbea cu o bucurie enormă de muzica româ-

nească, în care avea o încredere nestrămutată. Vor-

bea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau i-

dolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea

destul de consistent, dar se pleca în fata capodo-

perei sale, „Don Giovanni". Şi vorbea foarte mult

despre Moldova lui natală, despre satul românesc,

despre „Amintirile din copilărie" ale lui Creangă. A

fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de

bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

- Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din

sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în

muzica lui?

UUnn mmoollddoovveeaann bbllâânndd şşii sseennttiimmeennttaall

- Fără îndoială! Suita „Amintiri din copilărie", Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular româ-

nesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câte-

va din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se


nr. 5/21


Page 17

spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimen-

tali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi

Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din po-

por, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al unui

Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei

româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a

Moldovei de odinioară. Şi toate aceste daruri erau

străbătute de un fior de spiritualitate adevarată.

Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoş-

tea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor, şi

care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în

familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi.

Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-

un mod inegalabil de a face muzică.

- I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei re-

cunoaşterea occidentală pe care o merita?

- Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaş-

terea totală pe care o merita ca mare compozitor,

decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oe-dip, în 1936, trecea în Occident drept un mare diri-

jor, un fabulos violonist şi un excepţional pianist.

Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai

buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai

lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaş-

terea acestor talente, dar se plângea, adesea, că

toata lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl

durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi to-

tuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele

au fost francezii.

PPrriinnttrree uummbbrree

- Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcu-

tă în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja coco-

şat de chinurile spondilozei.

- Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana

vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla

încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se spri-

jinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în

timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi

a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat

imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un

avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a

zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i fa-

că pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea în-

treagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care

tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o cli-

nică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-

a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954,

când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac

cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe ju-

mătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy.

Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând

să comunice cu prietenul său devotat care venise în

vizită, compozitorul Marcel Mihalovici15, i-a scris pe

o bucăţică de hârtie: „Mi s-a întâmplat azi. Dădeam

o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi

m-am întins pe pat. Şi, iată, s-a terminat cu mine. Nu

mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine

prostii".

- Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfâr-

şitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă

ţara?

- S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În

1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveni-

ment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoa-

rea, dar a solicitat ca Academia Română să repri-

mească printre membrii înaltului for pe „epuraţii"

Dimitrie Gusti16 şi Constantin Rădulescu Motru17, iar

Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare

pe soţia compozitorului Mihail Jora18. Bineînţeles că

aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau

anii 50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare,

Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă

că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceas-

15

Marcel Mihalovici - compozitor francez de origine română (Bu-cureşti, 1898 — Paris, 1985), îşi începe studiile muzicale la Bucureşti, în perioada 1908 şi 1919, lucrând cu Fr. Fischer şi B. Bernfeld (vioară),D. Cuclin (armonie) şi R. Cremer (contrapunct). Continuă la Schola can-torum din Paris, din 1919 până în 1925, avându-l ca maestru pe Vincent d’Indy (compoziţie, dirijat de orchestră), în 1928, Mihalovici, Martinu.C. Beck şi T. Harsanyi, cărora li s-a alăturat N. Şrepin, au hotă-rât să dea un concert cu lucrările lor. 16

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955), a fost un filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944-1946), ministru al învă-țământului între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și Bucu-rești. Membru al unei loji masonice din Iași 17

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, peda-gog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate mar-cantă a României primei jumătăți a secolului XX. 18

Mihail Jora (n. 2 august 1891, Roman, Neamț - d. 10 mai 1971, Bu-curești) a fost un compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor și Rector al Academiei Regale de Muzică din București.


nr. 5/21


Page 18

ta nu-i mai poate permite nicio altă activitate în

afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoit să

petreacă zile întregi nemişcat în pat, îi este absolut

imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de

neglijat nici influenţa Marucăi, care nu a dorit sub

nicio formă întoarcerea în România comunistă. Mai

târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit

în vizită o delegaţie românească.

Yehudi Menuhin cântând pentru Enescu

Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antro-

pov19, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Ni-

colae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii din-

tre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se în-

toarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a

rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea

atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea le-

gătura cu ţara?

- Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora,

cu care se şi înrudea, de altfel, şi cu compozitorul

Mihail Andricu20. Mai era apoi Romeo Drăghici, avo-

catul lui, devenit între timp şi muzeograf, care se o-

19

Serafim Antropov-Manu (1 februarie 1913, Chişinău - 19 iulie 1988, Bucureşti) - compozitor, violoncelist şi profesor. Şi-a început studiile mu-zicale la Conservatorul din Chişinău (1927-1934) cu Gheorghe Iaţent-kovski (violoncel), Mihail Barcă (teorie-solfegiu) şi Ana Andronache (pian), continuându-le la Conservatorul din Bucureşti (1934-1938) cu Di-mitrie Gh. Dinicu (violoncel), Mihail Andricu (muzică de cameră) şi Alfon-so Castaldi (orchestră). A studiat compoziţia în Bucureşti (1955-1965) cu Alexandru Velehorski, Walter Mihai Klepper şi Carmen Petra-Basacopol. 20

Mihail Andricu (n. 22 decembrie 1894 București; d. 4 martie 1974) a fost un compozitor român, membru corespondent al Academiei Româ-ne. A fost compozitor și profesor universitar (1948-1959), apreciat ca unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră în România de inspi-rație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, mu-zică de cameră și instrumentală. În 1948 a fost ales membru cores-pondent al Academiei Române. A fost distins cu titlul de „Maestru eme-rit al artei” și cu Premiul de stat. Conform însă unei dispoziții din 21 no-iembrie 1959 s-a interzis orice referire publică la persoana sau opera lui. Mihail Andricu a fost victima unei înscenări a Securității prin care i se atribuiau contacte interzise cu diplomați străini.

cupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Ro-

mânia şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris.

Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi

în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Miha-

lovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a

bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea

scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe

în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu

va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român

Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie

aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima

dată, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de ho-

tel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti.

Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar înaintea celui de-al doilea accident

cerebral, fiindcă starea de sănătate i se înrăutăţise

considerabil, Marcel Mihalovici şi cu Yehudi Menuhin

au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în

fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asu-

mat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de insta-

larea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat,

căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai

târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de

pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea

concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe

aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă să-

nătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bu-

cura de unele avantaje, cum ar fi o infirmieră, mân-

care gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locu-

inţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea

decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau

şi ca bucătarie), într-un apartament din Hotel Atala

din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei ro-

mâni, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la ca-

tegoria de 4 stele.

După atacul cerebral

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/968/2405_1305139105-large.jpg



nr. 5/21


Page 19

Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în

apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari,

hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui E-

nescu, directorul hotelului i-a pus camera la dis-

poziţie gratuit, i-a asigurat şi personal auxiliar, ba,

fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile me-

dicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă -

era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, de-

sigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au

adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut

niciodată să cânte. Îi cântau însă aproape toţi cei

care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

- Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care

a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tâ-

nărului Yehudi Menuhin?

- În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece

ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lec-

ţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: „Ce naiba vreţi să-l mai

învăţ?" Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită

de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste

lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta

pe Enescu să revină din România. Curând, au început

lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a

luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că în-

tre ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părin-

tească. Menuhin a fost „copilul" lui George Enescu,

cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a şi

dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritua-

litate: l-a chemat în România, de care Menuhin a ră-

mas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin

a scris o carte despre experienţa lui românească.

Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu

pentru el, iată propriile cuvinte: „Enescu m-a sub-

jugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său,

atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau

parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, pu-

ternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu sponta-

neitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica

lui, când a început sa cânte, avea o incandescenţă

care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci." I-

a purtat o neţărmurită dragoste şi l-a sprijinit e-

norm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un

exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în

relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai

are mult de trăit?

- Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stra-

nie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămără-

şescu în „Amintirile" sale. Venise obosit şi înfome-

tat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în sa-

lon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi

mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a

spus: Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux.

„Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân, paralizat, senil". Şi

totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de

3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a în-

trebat, în şoaptă, în camera de alături: „Est-ce qu'il

est encore lucide?". „Mai e lucid?". Enescu a auzit şi

a făcut imediat un calambur, răspunzând „Luci... de

Lammermour", adică Lucia de Lammermoor (opera

de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de

4 mai, a închis ochii.

- Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

- În clipa în care a murit, înăuntru nu era decât in-

firmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul

morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit

noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

- Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o

atât: soţia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el

niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri

medicale şi nici la gătit. De altfel, Maruca nici nu l-a

iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu

uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda că-

sătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu

Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu.

Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce so-

ţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o

fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în

cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

Toate fotografiile de pe parcursul

acestui interviu aparţin colecţiei domnului Viorel Cosma.



nr. 5/21


Page 20

UUllttiimmiiii aannii

- În încheiere, să mai elucidam un mister. Se spu-

ne că trupul neînsufletit al lui Enescu era cât pe ce

să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Ata-

la. E adevărat?

- E adevărat. Situaţia a fost însă limpezită de Ma-

ruca. Imediat ce a aflat, dimineaţa, că Enescu a mu-

rit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la

rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară uni-

versală, anulând orice document anterior. Mai târ-

ziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au

prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se

predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte

din patrimoniul României. Maruca i-a lămurit că

Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului

totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se în-

toarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii

Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea

târcoale. Marucăi i-a fost teamă să transporte coş-

ciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit

pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat

poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7

mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la

cimitirul „Pere Lachaise", pe aceeaşi „stradela" cu

Georges Bizet. Pe placa lui scria:

Georges Enesco,

Compositeur,

Membre de l'Institut Commandeur De La Legion

D'Honneur 1881-1955.

Din păcate, nicio menţiune că a fost român!!!!

Mormântul lui George Enescu, cimitirul Père Lachaise.

Paris

WWiilllliiaamm SShhaakkeessppeeaarree –– SSoonneettee

Sonetul XL (40)

Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,

eşti mai bogat de le vei dobîndi?

Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,

dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea

şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat

şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea

fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!

Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme,

te iert cînd sărăcia mea o furi,

iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,

mai greu fărădelegile le-nduri.

O, desfrînat ce schimbi în bine răul

nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonetul XLIX (49)

Veni-va vremea cînd cusururi numai

ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)

iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai

deprins că judecata-ţi vei rosti.

Acele timpuri cînd străin vei trece

abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit

peste iubirile se va petrece,

abia mişcîndu-şi focul potolit.

Mă trag din calea clipelor acele,

lăuntrica-mi pustietate-o ar,

scot împotrivă-mi numai vorbe grele

şi-ndreptăţesc cuvîntul tău amar.

Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,

de vreme ce iubirea n-o pot cere.

(trad. Gheorghe Tomozei)


nr. 5/21


Page 21

Calderón de la Barca21 a fost un important

poet şi dramaturg spaniol. Obligat indirect de către

părinţii săi să devină preot, ei condiţionând moş-

tenirea sa de exersarea oficiului de preot, Calderón

a studiat în cadrul Colegiului Imperial de iezuiţi din

Madrid. A continuat în universităţile din Alcalá şi

Salamanca, dar în 1620 abandonează studiile religi-

oase şi optează pentru cariera militară, spre supăra-

rea tatălui său. Este posibil ca acest eveniment să fi

fost reflectat mai târziu în operele dramatice ale lui

Calderón, în care se regăsesc conflicte edipice între

taţi şi fii. Trei ani mai târziu a debutat ca drama-

turg cu o comedie intitulată „Amor, honor y poder”

(Dragoste, onoare şi putere). Ca toţi tinerii cu edu-

caţie din vremea sa, Calderón a călătorit în Italia şi

Flandra, iar, începând cu 1625, a contribuit la Curtea

regală cu un repertoriu dramatic apreciat de re-gele

Filip al IV-lea al Spaniei22. De altfel, în 1635 a com-

pus „El mayor encanto, el amor” („Cea mai mare în-cântare, dragostea”) cu ocazia inaugurării teatrului

din cadrul Palatului Bunei Retrageri (Palacio del Buen Retiro), fiind de asemenea organizatorul a multe şi

rafinate spectacole dramatice, pentru care a contat

cu colaborarea unor scenografi italieni precum Cos-

me Lotti sau Baccio del Bianco, precum şi cu muzi-

cieni excelenţi. A fost numit de către rege Cavaler

al Ordinului Santiago şi s-a remarcat ca soldat în

serviciul Ducelui de Infantado, în timpul asediului de

la Fuenterrabía (1638) şi a războiului civil din Cata-

lonia (1640). Hitoronisit preot în 1661, la puţin timp

a fost numit capelan la Reyes Nuevos de Toledo. Pe

21

Pedro Calderón de la Barca - n. 17 ianuarie 1600, Madrid - d. 25 mai 1681, Madrid. Sursa: wikipedia 22

Filip al IV-lea (Felipe IV) (n. 8 aprilie 1605 — d. 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei din 31 martie 1621 până în 1665, la moartea sa, suveran al Țărilor de Jos spaniole și rege al Portugaliei (ca Filip al III-lea) până în 1640.

atunci era deja dramaturgul cel mai apreciat la

Curte, iar în 1663 regele l-a desemnat capelanul său

onorific, ceea ce îl obligă pe Calderón să-şi mute

reşedinţa la Madrid, unde va muri în 1681, fiind con-

siderat unul din cei mai mari dramaturgi ai epocii

sale.

Creaţiile dramatice ale lui Calderón de la

Barca reprezintă culminarea modelului teatral baroc

creat spre sfârşitul secolului XVI de către Lope de

Vega23. Conform calculelor sale din anul morţii, Cal-

derón este autorul a cincisute optzeci de acte sa-

cramentale, intermedii şi alte opere minore precum

poemul Psale et sile sau alte piese ocazionale. Deşi

mai puţin prolific decât modelul său, genialul Lope de

Vega, Calderón se arată superior acestuia din punct

de vedere tehnic, ducând la perfecţiune formula

dramatică a lui Lope prin reducerea numărului de

scene şi eliminarea elementelor lirice nefuncţionale.

Operele devin astfel un spectacol baroc complet,

care acordă importanţă scenografiei şi muzicii, ele-

mente puţin importante pentru Lope de Vega. Cal-

derón de la Barca utilizează în mod frecvent piese

anterioare, din care elimină scene inutile; reduce din

numărul de personaje şi din bogăţia polimetrică a

teatrului lopesc. De asemenea, sistematizează exu-

beranţa creativă a modelului său şi construieşte o-

pera în jurul unui singur protagonist. Calderón caută

de multe ori efectul teatral, în detrimentul celui li-

ric. A. Valbuena Briones a semnalat că în stilul lui

Calderón se pot distinge două registre, astfel în

primul registru s-ar putea afirma că: În prima parte

a operei sale, Calderón reordonează, condensează şi

reelaborează ceea ce în opera lui Lope era difuz şi

haotic, stilizând realismul costumbrist şi apropiindu-

l astfel de stilul curtezan. În ele sunt prezente mul-

te personaje reprezentative pentru epoca sa şi

condiţia sa socială, toate având în comun cele trei

teme ale teatrului baroc spaniol: dragostea, religia şi onoarea. Onoarea este în mod special o temă mul-

23

Félix Lope de Vega y Carpio (n. 25 noiembrie 1562, Madrid-d. 27 august 1635) a fost un scriitor spaniol, considerat unul din cei mai im-portanți poeți și dramaturgi ai „Secolului de aur” al literaturii spaniole. Volumul mare al operelor sale îl încadrează între cei mai prolifici autori ai literaturii universale. Numit „Phoenixul ingeniului” de către unii și „Monstrul Naturii” de către Miguel de Cervantes, Lope de Vega a fost creatorul „formulei” teatrului clasic spaniol, operele sale repre-zentându-se și în actualitate în cadrul festivalelor de teatru clasic. Este de asemenea unul dintre marii poeți de expresie spaniolă și continuă să influențeze tineri scriitori.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Madrid

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alcal%C3%A1&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Salamanca

http://ro.wikipedia.org/wiki/1620

http://ro.wikipedia.org/wiki/Oedip

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatul_Flandra


http://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_al_IV-lea_al_Spaniei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia



http://ro.wikipedia.org/wiki/Madrid


http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XVI

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lope_de_Vega

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lope_de_Vega


nr. 5/21


Page 22

ţumită căreia Calderón s-a făcut remarcat, cu opere

precum „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zala-mea”), în care are loc un conflict între onoarea indi-

viduală (demnitatea umană) a unui ţăran înstărit, Pe-

dro Crespo, a cărui fiică a fost violată de un căpitan

de orgine nobilă, şi onoarea corporativă (esprit de corps) a căpitanului. Onoarea, ca patrimoniu al spiri-

tului înfruntat cu justiţia, cazul Primarului din Zala-mea, sau pasiunea amoroasă ce orbeşte sufletul, ca-

zul operei „El mayor monstruo” („Cel mai mare mon-stru”) sau gelozia în „El médico de su honra” („Doc-torul onoarei sale”).

24

Al doilea registru - În cea de-a doua parte a operei

sale, dramaturgul inventează, depăşind repertoriul

cavaleresc, o formă poetico-simbolică necunoscută

până la el şi care va configura un teatru esen-

ţialmente liric, ale cărui personaje tind către simbo-

lic şi spiritual. Este cazul unor drame filozofice şi

teologice, acte sacramentale şi comedii mitologice

sau palatine. Calderón este cunoscut pentru crearea

acestor personaje de tip baroc, dezechilibrate în

interiorul lor datorită unei pasiuni tragice, aşa cum

apar în „El príncipe constante”, „El mágico prodi-gioso” sau în „La devoción de la cruz”. Personajul său

cel mai cunoscut este teribilul Sigismund de Polonia

din „La vida es sueño” („Viaţa este vis”) considerată

capodopera teatrului calderonian. Această operă,

24

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”.

paradigma comediilor sale filozofice, reuneşte şi

dramatizează problemele transcendentale ale epocii

sale: libertatea sau puterea voinţei în faţa desti-

nului, scepticismul în faţa aparenţelor sensitive,

precarietatea existenţei, considerată un simplu vis

şi, în sfârşit, idea consolatoare că, inclusiv în vise, se

poate totuşi realiza binele. Această operă are mai

multe variante. Pe plan secund apare şi tema edu-

caţiei, cultivată mai apoi de scriitorii secolului al

XVIII-lea.

Tot în acest al doilea registru duce la per-

fecţiune aşa-numitul „auto sacramental”, piese ale-

gorice de un singur act, reprezentând tema euha-

ristiei. Pentru a da câteva exemple, se pot menţiona

„El gran teatro del mundo” („Marele teatru al lumii”) sau „La cena del rey Baltasar” („Cina regelui Balta-zar”).

George Ghe. Ionescu

SONETOS

1

A las flores

Éstas que fueron pompa y alegría

despertando al albor de la mańana,

a la tarde serán lástima vana

durmiendo en brazos de la noche fría.

Este matiz que al cielo desafía,

Iris listado de oro, nieve y grana,

será escarmiento de la vida humana:

Ątanto se emprende en término de un día!

A florecer las rosas madrugaron,

y para envejecerse florecieron:

cuna y sepulcro en un botón hallaron.

Tales los hombres sus fortunas vieron:

en un día nacieron y espiraron;

que pasados los siglos, horas fueron.

Calderón de la Barca


nr. 5/21


Page 23

25 EEll GGrreeccoo

Viorela Codreanu Tiron

El Greco (nume în spaniolă influenţat de ita-

lienescul - „Il Greco" - Grecul), numele sub care este

cunoscut Δομήνικος Θεοτοκόπουλος (Domênikos Theotokópoulos), (n.1541, Candia - azi Heraklion /

Creta (în prezent portul Iraklion), pe insula Creta –

pe atunci posesiune veneţiană şi d. 7 aprilie 1614,

Toledo/Spania), a fost un pictor spaniol manierist de

origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub

aspectul specificului stilului său, cât şi din pricina

biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită

picturilor sale pe teme religioase şi ca portretist,

toate contribuţiile sale în domeniul sculpturii şi arhi-

tecturii au fost, din păcate, date uitării.

Interesant este numele său: Domênikos (Do-

mínikos) Theotokópulos (în traducere literală numele

familiei sale înseamnă „fiul Maicii Domnului"). Nu se

deţin însă niciun fel de informaţii la anii de tinereţe

ai pictorului. Doar într-un act notarial, datat din 6

iunie 1566, s-a păstrat semnătura lui, „Maestrul

Menegos Theotokopoulos" şi cuvântul adăugat de el

însuşi – „zgurafos" (în dialect grec local: pictor). În

felul acesta ştim că la vârsta de 25 ani era pictor

specializat în miniaturi pe lemn şi în fresce.

Următorii doi ani ai vieţii lui El Greco rămân

în continuare, pentru biogafi, o mare necunoscută.

Însemnările din arhive ne informează că în luna au-

gust 1568 se pregăteşte să expedieze, de la Veneţia

la Candia, desenele unui cartograf, şi el originar din

Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tizi-

25

El Greco: Bărbat nobil cu mâna pe piept (presupus autoportret), 1576-79 - Museul Prada, Madrid.

ano26 sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târ-

ziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto27, care va fi

următorul său maestru. Giulio Clovio, miniaturist şi

filosof iluminist, protector al pictorului, îl reco-

mandă influentului şi bogatului cardinal Alessandro

Farnese. Condiţiile sunt favorabile şi tânărul grec

începe să aibă comenzi. În 1572, Domênikos Theo-

tokópulos devine membru al corporaţiei pictorilor

din Roma, cunoscută sub numele de „Academia Sfân-

tul Luca". Relaţiile cu pictorii din Roma nu sunt din

cele mai bune, şi în scurtă vreme va părăsi Italia,

plecând în Spania, unde la Escurial regele Filip al II-

lea a început construirea unui imens palat-mănăstire,

o ocazie pentru numeroşi artişti de a-şi găsi de lu-

cru.

El Greco: El Espolio, (Catedrala din Toledo)

În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El

Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla co-

manda pentru executarea a trei altare pentru bise-

rica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din

partea corpului canonicilor, executarea picturilor

26

Tiziano Vecellio - în română Tițian - (între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți - †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene. 27

Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii. În tinerețe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porțile orașului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al mu-zeului Prado din Madrid și făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boiangiu" = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menținându-și această preocupare și mai târziu de-a lungul activității sale artistice. E posibil ca artistul să fi moștenit de la tatăl său extraordinarul simț al culorilor, stilul dinamic și ferm.


nr. 5/21


Page 24

pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare,

pictorul realizează în această perioadă „El Espolio"

(„Dezbrăcarea lui Hristos", 1577-1579) şi picturile

de altar. Graţie acestor adevărate capodopere,

succesul său este răsunător. După ani de pere-

grinări, emigrantul cretan îşi găseşte în sfârşit locul,

va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl nu-

mesc „El Greco", folosind forma italiană „Greco", şi

nu expresia castiliană „Griego", cum ar fi fost de aş-

teptat. Totuşi, pictorul continuă să-şi semneze lu-

crările cu numele său adevărat, folosind alfabetul

grecesc. Adaugă adeseori „cretan" sau „executat de

un cretan". Printre lecturile sale se află scriitorii

clasici Homer, Euripide, Plutarh, Lucian şi Vitruviu,

dar şi scriitori italieni, precum Petrarca, Ariosto şi

Tasso.

El Greco: Alungarea zarafilor din templu, 1570 - National

Gallery of Art, Washington

În schimb, în biblioteca lui nu se găsesc ope-

rele autorilor secolului de aur al literaturii spaniole.

Nimic nu dă de înţeles că l-ar fi interesat creaţia lui

Lope de Vega sau poemele lui Luis de Gongora, care

spune într-una din poeziile sale despre El Greco că

„şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pânză". La un an

după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naşte primul

fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de

las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristo-

cratică, femeie cu care, totuşi, El Greco nu se va că-

sători niciodată. În scurtă vreme, frumuseţea tablo-

urilor lui El Greco atrage atenţia regelui Filip al II-

lea, un mecena al artei, care îl cheamă pe pictor la

Madrid şi îi încredinţează câteva comenzi. Când ar-

tistul îi prezintă regelui „Martiriul Sfântului Mauri-

ciu", pe care acesta i-l comandase, suveranul este

nemulţumit. Pictorul, afectat de reacţia regelui, se

întoarce pentru totdeauna la Toledo în anul 1583.

Din fericire, în Castilia comenzile îi vin de

peste tot. El Greco stabileşte contacte totodată şi

cu negustorii de tablouri care aprovizionează piaţa

obiectelor de artă din întreaga Spanie cu creaţiile

artistului. În pofida dizgraţiei regale, în atelierul

pictorului activitatea este febrilă. Începând din anul

1589, El Greco închiriază palatul marchizei de Villen.

El Greco: Martiriul Sfântului Mauriciu, 1580 - Muzeul

Naţional de Artă, Bucureşti

Câştigă într-adevăr mult, dar îşi adminis-

trează prost banii şi, în ultimii ani de viaţă, îl asal-

tează creditorii. În ziua de 7 aprilie 1614 El Greco

îşi sfârşeşte zilele. Deşi nu-şi scrie testamentul

înainte de a muri, îi lasă fiului său moştenire două

sute de tablouri şi o bogată bibliotecă. El Greco,

umanistul cretan, a iubit oraşul Toledo şi şi-a găsit

inspiraţia în Castilia arsă de soare. A fost îngropat

în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, ale

cărei altare le ilustrase cu picturile sale. În bise-

ricile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care

prezintă personaje deformate cu priviri extatice. S-

a încercat în mod naiv să se interpreteze origi-

nalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având

figuri alungite, ca fiind o consecinţă a astigmatis-

mului de care suferea. Mulţi au văzut în el un vizio-

nar dezechilibrat.

Chiar şi astăzi, El Greco continuă să surprin-

dă. Preţul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa

a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIX-

lea. El Greco a avut câţiva ucenici, însă niciunul demn

de a-i continua arta. Numai Velázquez28, care nu şi-

28

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca por-tretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii.


nr. 5/21


Page 25

a ascuns niciodată admiraţia faţă de pictura lui El

Greco, poate fi considerat un continuator al artei

sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El

Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei

mai mari creatori. În Franţa, admiratorii lui El Greco

vor fi Delacroix, Millet şi Manet.

El Greco: Închinarea păstorilor, 1596-1600 - Muzeul


Picasso va nutri o adevărată fascinaţie faţă

de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în mul-

te dintre tablourile din perioada albastră. Creaţia lui

El Greco devine şi punctul de referinţă al avangardei

expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în

drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor

timpurilor.

În Muzeul Naţional de Artă al României din

Bucureşti se găsesc trei opere ale lui El Greco.

„Martiriul Sfântului Mauriciu" este o replică a e-

xemplarului care se află în Mănăstirea Escurial. Au-

tenticitatea tabloului existent în Bucureşti este

controversată, unii (de ex. Harold Wethey, 1967)

bănuiesc că ar fi o copie executată mai târziu de

fiul artistului, Jorge Manuel, el însuşi pictor. Ma-

joritatea specialiştilor (Manuel Cossio 1908, August

Mayer 1938, Al. Busuioceanu 1937) consideră totuşi

că este vorba de o operă autentică a lui El Greco,

opinie întărită prin lucrările de restaurare efec-

tuate de Simona Predescu în anul 1993. „Închinarea

Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.

păstorilor" este una din cele câteva versiuni cu a-

ceastă temă ieşite din atelierul lui El Greco în anii

1612-1614, replică a tabloului aflat în prezent în mu-

zeul Prado din Madrid, destinat iniţial capelei de

familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Do-

mingo el Antiguo. În schimb, al treilea tablou din mu-

zeul bucureştean, „Logodna Mariei", este un unicat,

a cărui autenticitate este unanim recunoscută.

El Greco: Logodna Mariei, cca. 1612-1614 - Muzeul


„El Greco este o chemare, El Greco este o

rugăciune, El Greco este un strigăt, El Greco este

privirea unui deţinut îndreptată spre o fereastră

îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle".

(Jean Cocteau, 1943)

„El Greco este cel mai autentic dintre pictorii spa-

nioli, a insuflat personajelor sale tristeţe exact în

acelaşi moment când Cervantes a dat naştere veşnic

actualului «Cavaler al tristei figuri»". 29

(Manuel Cossio, 1908)

29

Bibliografie: Galeria Olgăi: pagina despre El Greco (engleză); Galerie de artă pe WEB: pagina despre El Greco (engleză); Îngerii si arta sublim inspirată - El Greco; „Străinul acela nebun”, 10 noiembrie 2011, Paul Ioan, Revista Magazin: În umbra lui Dumnezeu, 3 noiembrie 2010, Revista Magazin; El Greco a zis: Michelangelo nu știa să picteze!, 1 octombrie 2008, Revista Magazin; wikipedia.


nr. 5/21


Page 26

RRoommâânnuull ccaarree eessttee cceell mmaaii iimmppoorrttaanntt

iissttoorriicc aall rreelliiggiiiilloorr lluummiiii ddiinn ttooaattee

ttiimmppuurriillee

Drumul parcurs de cel mai important istoric

al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul

de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907,

venea pe lume cel al cărui nume este Mircea E-

liade30. Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi

spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci:

„În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi se-

ducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în

alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amin-

tesc nimic, să nu continuu nimic.” (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti,

1935, p. 219.)

Debutul său editorial, în anul 1932, este

marcat de publicarea romanului „Isabel şi apele

diavolului”, iar în mai 1933, este publicat „Maitreyi”,

romanul ce a fost tradus ulterior în italiană, ger-

mană, franceză, spaniolă, portugheză, cehă, slovacă,

poloneză, bulgară şi engleză.

Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria

Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade,

iar după revoluţia din 1989 începe acţiunea de

recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în

România.

Cărţile lui, beletristice şi ştiinţifice, ca şi

„Memoriile”, „Jurnalul” şi corespondenţa, se vând în

sute de mii de exemplare. În 2006 se publică la

Bucureşti „Jurnalul portughez şi alte scrieri”, sub

30 Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București - d. 22 aprilie 1986,

Chicago)[1], a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, toate din peri-

oada petrecută la Lisabona, dintre care „Jurnalul”

este inedit. Tot Sorin Alexandrescu dedică acele-

iaşi perioade, până atunci puţin cunoscute, „Mircea

Eliade, dinspre Portugalia” (2006). Mulţi alţi autori

scriu despre Mircea Eliade, în numeroase ţări, in-

clusiv în România, printre care Mac Linscott Ri-

cketts, Brian Rennie, Douglas Allen, Roberto Scag-

no, Peter Duerr, Mircea Handoca, şi cel mai recent

Andreea Răsuceanu şi Mihaela Gligor.

Şi teatrul lui este recuperat, jucându-se,

printre altele, la Napoli în 2012. Pentru astfel de

români a luat naştere „Români pentru o lume”, cam-

pania naţională de responsabilitate socială iniţiată

de Fundaţia Sergiu Celibidache31. „Români pentru

o lume” reprezintă un tribut adus marilor perso-

nalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie

României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fie-

căruia dintre noi pe conaţionalii noştri care, prin

activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie or-

ganizarea unui concurs naţional online (pe www.

romanipentruolume.ro) de tribut adus culturii sau

unei personalităţi anume, prin care oameni din

domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie

astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o

sculptură, un poem, etc. În urma unui vot de spe-

cialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor

merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu

de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor

primi burse de studiu în România şi în străinătate.

Simona Cristea

31

Despre Sergiu Celibidache mai puteţi citi în nr. 10, luna iunie, p. 63 şi nr. 12/2012, p. 59 al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere.


nr. 5/21


Page 27

MMăărrttuurriiaa mmeeddiiccuulluuii EEbbeenn AAlleexxaannddeerr

Raiul este real: experienţa unui doctor cu

viaţa de dincolo

Ca şi chirurg nu credeam în viaţa de după

moarte. Am crescut într-o lume ştiinţifică, fiu de

neurochirurg. Am urmat paşii tatălui meu si am de-

venit neurochirurg academic, profesând la Şcoala

Medicală Harvard şi la alte universităţi. Am studiat

ce anume se întâmplă cu creierul omului aflat pe

moarte şi întotdeauna am crezut că există explicaţii

ştiinţifice foarte bune pentru călătoriile din afara

trupului descrise de cei care au trecut prin moarte

clinică.

Creierul este un mecanism uimitor de so-

fisticat, dar extrem de delicat. Dacă reduci puţin

cantitatea de oxigen pe care o primeşte, va reac-

ţiona. Nu era surprinzător faptul că cei care tre-

cuseră prin traume severe se întorceau din expe-

rienţele lor cu poveşti ciudate. Dar asta nu însemna

că fuseseră într-un loc real. Deşi mă consideram un

om credincios, eram mai mult cu numele. Nu îi înţe-

legeam pe cei care voiau să creadă ca Iisus era mai

mult decât un om bun care suferise din cauza lumii.

Îi compătimeam pe cei care voiau să creadă că un-

deva există un Dumnzeu care ne iubeşte necon-

diţionat. De fapt invidiam la acei oameni siguranţa

care controlează gândurile şi emoţiile şi ceea ce ne

face umani, a cedat. Doctorii din Spitalul General

Lynchburg din Virginia, spital în care lucrasem ca

neurochirurg, au determinat că contractasem o bac-

terie foarte rară de meningită, care atacă de regulă

nou-născuţii. Bacteria E. Coli intrase în lichidul cere-

bro-spinal si îmi devora creierul.

Când am intrat în camera de urgenţă în acea

dimineaţă, şansele mele de supravieţuire în altă sta-

re decât cea vegetativă, erau minime. În curând

scăzuseră la niciuna. Şapte zile am stat în comă, cu

trupul inert, cu funcţiile creierului oprite. Apoi, în

dimineaţa celei de-a 7-a zi în spital, pe când doctorii

dezbăteau dacă să întrerupă tratamentul sau nu,

ochii mei s-au deschis. Nu există o explicaţie şti-

inţifică pentru faptul că, în timp ce corpul meu era

în comă, mintea mea/conştiinţa mea/ erau în viaţă.

În timp ce neuronii mei erau complet inactivi din

cauza bacteriei care îi atacase, conştiinţa mea fără

creier călătorea într-o altă dimensiune mai mare a

universului: o dimensiune despre care nu visasem că

există şi despre care, înainte să intru în comă, aş fi

zis că este imposibilă. Dar acea dimensiune descrisă

de multe persoane care au trecut prin moarte

clinică, există, iar ceea ce am văzut şi învăţat acolo

m-a dus efectiv într-o lume nouă: o lume în care

suntem mai mult decât creierul si corpurile noastre,

unde moar-tea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai

degrabă un capitol dintr-o călătorie vastă şi nemăr-

ginit de pozitivă.

Nu sunt prima persoană care a descoperit

dovada că există conştiinţă în afara trupului. Priviri

scurte şi minunate ale acestei realităţi sunt vechi de

când lumea. Dar, din câte stiu, în afară de mine, ni-

meni nu a mai călătorit în această dimensiune, cât

timp cortexul nu funcţiona şi corpul se afla sub ob-

servaţie medicală continuă, aşa cum am fost eu timp

de 7 zile de comă. Toate argumentele împotriva

acestor experienţe sugerează faptul că ele sunt re-

zultatul slabei funcţionări a creierului. Totuşi expe-

rienţa mea se desfăşura nu în timp ce cortexul func-

ţiona slab, ci în timp ce nu funcţiona deloc. Aceasta

se întâmpla din cauza meningitei şi a implicării globa-

le corticale atestată de raze CT şi examinări neuro-

logice. Potrivit conceptului medical curent al creie-

rului şi minţii, nu puteam ca eu să fi experimentat

cât de puţin conştiinţa în timpul comei, cu atât mai

puţin odiseea superreală şi complet coerentă pe ca-

re am trăit-o. Mi-a luat luni să accept ce mi se în-

tâmplase. Nu doar imposibilitatea medicală de a fi

fost conştient în timpul comei, dar cel mai impor-

tant, lucrurile care s-au întâmplat în acele momente.

Spre începutul aventurii eram într-un loc cu

norişori pufoşi care se reliefau pe cerul albastru.

Mai sus decât norii erau fiinţe uimitoare care stră-

băteau cerul. Păsări? Îngeri? Aceste cuvinte au apă-

rut mai târziu când am început să scriu experienţele

trăite. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu sunt pe

măsura fiinţelor care erau cu totul diferite faţă de


nr. 5/21


Page 28

ce văzusem vreodată. Erau mult mai avansate. Forme

mai măreţe.

Un sunet imens şi răsunător ca un cântec

glorios, a venit de sus şi m-am întrebat dacă fiin-

ţele ciudate îl produceau. Mi-am imaginat că bu-

curia acestor creaturi consta în producerea aces-

tor sunete, bucuria lor fiind atât de mare încât nu

se putea exprima altfel decât prin cântec. Sunetul

era palpabil, aproape material, ca o ploaie pe care o

simţi pe piele, dar care nu te udă. Văzul şi auzul nu

erau separate în acest loc. Puteam vedea frumu-

seţea vizuală a trupurilor argintii a acelor fiinţe de

deasupra şi puteam auzi perfecţiunea veselă a cân-

tecului lor. Se părea că nu puteai vedea sau auzi ni-

mic din lumea aceasta fără să devii parte din ea, fă-

ră să i te alături într-un fel misterios. Totul era dis-

tinct, totuşi totul era şi parte din toate celelalte, ca

desenele bogate şi încrucişate de pe un covor persan

sau de pe aripile unui fluture. Devine şi mai ciudat.

Pe parcursul călătoriei cineva era cu mine. O femeie.

Era tânără şi îmi amintesc foarte bine cum arăta.

Avea obrajii ridicaţi şi ochii albaştri. Când am văzut-

o prima data mergeam împreună pe o suprafaţă

plană care s-a dovedit a fi aripa unui fluture. De

fapt în jurul nostru erau milioane de fluturi. Era un

râu de viaţă şi culoare. Veştmântul femeii era sim-

plu, dar culorile lui pastelate albastru-indigo şi o-

ranj-piersicuţă aveau aceeaşi trăire vie ca orice din

jur. M-a privit cu acea privire pe care dacă ai fi vă-

zut-o timp de câteva secunde ţi-ar făcut ca viaţa ta

să merite a fi trăită, indiferent de ce s-ar fi întâm-

plat până atunci. Nu era o privire romantică. Nici de

prietenie. Era o altfel de privire, alta decât cele pe

care le cunoaştem. Era ceva înălţător care cuprindea

toate tipurile de iubire, în acelaşi timp fiind mai

mare decât oricare din ele. Mi-a vorbit fără a folosi

cuvinte. Mesajul a trecut prin mine ca vântul şi am

înţeles instantaneu că era adevărat. Ştiam în acelaşi

fel în care ştiam că lumea din jurul nostru era reală,

nu doar o fantezie trecătoare nesubstanţială. Mesa-

jul avea trei părţi care sunau cam aşa în limbaj pă-

mântesc: „Dragul meu eşti iubit şi preţuit pentru

totdeauna." „Nu ai de ce să te temi. " „Nu poţi greşi

cu nimic." Mesajul m-a invadat cu un simţământ

enorm de eliberare. Era ca şi când primeam regulile

unui joc pe care îl jucasem toată viaţa fără să îl în-

ţeleg cu adevărat.

„Îţi vom arăta multe lucruri aici”, a spus fe-

meia încă odată, fără a folosi exact aceste cuvinte,

dar transmiţându-mi direct esenţa lor.” În cele din

urmă te vei întoarce. „Auzind asta am avut o sin-

gură întrebare. „Înapoi unde?” Un vânt cald sulfa ca

cel de primăvară. O briză divină a schimbat totul,

întorcând lumea din jurul meu. Deşi încă mai aveam

funcţia lingvistic, aşa cum credem noi aici pe pă-

mânt, am început să pun întrebări acestui vânt şi a-

cestei fiinţe divine pe care o simţeam că lucrează.

„Unde este acest loc?”

„Cine sunt eu?”

„De ce sunt aici?”

De fiecare dată când puneam o întrebare,

primeam răspunsul instantaneu într-o explozie de

culori, dragoste şi frumuseţe care sufla prin mine ca

un val izbitor. Interesant despre aceste izbituri nu

era doar faptul că îmi opreau întrebările cople-

şindu-le, ci răspundea la ele într-un mod care depă-

şea limbajul. Gânduri mă invadau în mod direct. Dar

nu era ca aici pe pământ. Nu erau vagi, imateriale

sau abstracte. Aceste gânduri erau solide şi ime-

diate, mai tari decât focul şi mai umede decât apa

şi, când le-am primit am fost în stare să înţeleg

instantaneu şi fără efort concepte care mi-ar fi luat

ani pentru a le înţelege pe deplin în viaţa mea pă-

mântească. Ştiu foarte bine cât de extraordinar, de

necrezut par toate astea. Dacă mi-ar fi spus cineva,

chiar un alt doctor o poveste ca asta, în zilele di-

nainte, aş fi fost sigur că se afla sub vraja unor ilu-

zii. Dar ce s-a întâmplat cu mine a fost departe de a

fi un delir, a fost la fel de real sau mai real decât

orice alt eveniment din viaţa mea. Ce mi s-a întâm-

plat cere explicaţii. Fizica modernă ne spune că

universul este o unitate nedivizată. Deşi se pare că

trăim într-o lume de separaţie şi diferenţe, fizica

ne spune că fiecare obiect şi eveniment din univers

este complet întreţesut cu alte obiecte şi eveni-

mente.

Înainte de experienţa mea, aceste idei erau

abstracţii. Astăzi ele sunt realităţi. Nu numai că

universul este definit prin unitate, dar şi prin iubire.

Universul, aşa cum l-am experimentat în comă, este

– am observat cu uimire şi bucurie - acelaşi despre

care atât Einstein cât şi Iisus au vorbit în moduri

diferite. Mi-am petrecut zeci de ani ca neurochirurg

la unele dintre cele mai prestigioase instituţii me-


nr. 5/21


Page 29

dicale din ţara noastră. Ştiu că mulţi dintre colegii

mei - asa cum am făcut şi eu - susţin teoria că,

creierul, şi în special cortexul, generează conştiinţa

şi că trăim într-un univers lipsit de orice fel de emo-

ţie, cu atât mai puţin de dragostea necondiţionată

pe care, ştiu acum, o are Dumnezeu şi universul pen-

tru noi. Ce s-a întâmplat cu mine a distrus această

teorie, şi am de gând să-mi petrec restul vieţii

investigând adevărata natură a conştiinţei şi să ex-

plic faptul că suntem mai mult, mult mai mult, decât

creierele noastre fizice. Nu mă aştept ca acest

lucru să fie o sarcină uşoară, am învăţat asta de

prima dată după ce am fost destul de bine să mă

întorc în lume şi să vorbesc şi cu alte persoane în

afară de soţia mea despre ce mi s-a întâmplat.

Privirea politicoasă dar sceptică, în special în rândul

prietenilor mei medici, m-a făcut în curând să-mi

dau seama ce sarcină dificilă am: să îi fac pe oameni

să înţeleagă enormitatea a ceea ce am văzut şi ex-

perimentat în acea săptămână.

Astăzi mulţi cred că adevărul spiritual al re-

ligiei şi-a pierdut puterea şi că ştiinţa, nu credinţa,

este drumul către Adevăr. Înainte de experienţa

mea şi eu am crezut asta.

Dar astăzi sunt o persoană diferită la nivel

profund faţă de cea care eram înainte, pentru că am

trăit o clipă a acestei realităţi. Şi mă poţi crede

când îţi spun că va merita fiecare moment de muncă

pe care îl depunem şi pentru cei care vin după noi

pentru a le descoperi această realitate.

Dr. Eben Alexander32

Bonaventura Salimberi33 - Proslăvirea euharistiei

32

http://www.lifebeyonddeath.net/ 33

http://unmyst3.blogspot.ro/2011/04/mysterious-painting-of-bonaventura.html

Alexandru Lungu34 a absolvit Fa-

cultatea de Medicină din Bucureşti în 1949 şi şi-a

susţinut doctoratul cu o temă referitoare la re-

glarea hormonală a acţiunii dinamice specifice. Ca

cercetător la Institutul de Endocrinologie al Aca-

demiei Române, a publicat lucrări referitoare la

acţiunea hormonului epifizar, a extractului de hi-

pofiză posterioară, asupra efectelor metabolice ale

adrenalinei ş.a. A devenit şef al secţiei endocrino-

ecologice la acelaşi institut şi, din 1961, s-a con-

sacrat studiului bioritmurilor endocrine şi biome-

teorologiei. Pe lângă numeroase comunicări ştiin-

ţifice şi articole în reviste de specialitate, a publi-

cat volumele Sănătatea şi evenimentele atmos-ferice (1966), Orologiile biologice (1968) şi, împre-

ună cu Ştefan Milcu, Hormonii şi viaţa (1965). În

toamna anului 1973 se stabileşte în Germania, unde

lucrează doi ani într-o clinică de boli interne, iar

apoi, timp de 14 ani, împreună cu soţia sa, Micaela

Lungu, în propriul cabinet medical la Raubach în

Westerwald, după 1989 mutându-se la Bonn.

Alexandru Lungu s-a impus şi printr-o acti-

vitate artistică cu ample rezonanţe. Ca poet a de-

butat timpuriu, la 16 ani, în revista Prepoem. În

perioada 1940-1941 a scos la Buzău împreună cu Ion

Caraion35, Caietele de poezie Zarathustra, semnând

şi poemul Fata din brazi. Numele poetului a început

să fie cunoscut după 1945, când i s-a decernat

premiul de poezie „Ion Minulescu" pentru volumul

34

Alexandru Lungu - n. 13 aprilie 1924, (Cetatea Albă), medic endocrinolog, grafician, pictor şi poet român. 35

Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.


nr. 5/21


Page 30

Ora 25. În juriul de premiere s-au aflat Vladimir

Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, Şerban Cio-

culescu şi Perpessicius. Până în 1947 e prezent cu

versuri şi publicistică literară în diferite reviste ca

Revista Fundaţilor Regale, Curentul literar, Lumea, Claviaturi, Fapta ş.a. După o tăcere impusă de

aproape 20 de ani, reintră în actualitatea literară cu

volumul Dresoarea de fluturi (1968), urmat de Tim-pul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969),

Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), cu

nostalgii simboliste şi un modernism moderat,

cerebral, autorul folosind uneori caligrame.

Vocaţia sa pentru poezie este dublată de o

pasiune la fel de vie pentru desen şi pictură. În

Germania, a iniţiat colecţia Semn (1980) în care i-au

apărut mai multe plachete de versuri. Poezia sa do-

bândeşte noi orizonturi şi tonalităţile unei fecunde

iniţieri spirituale. Colaborează constant la revistele

Ethos şi Limite din Paris, Micron din Los Angeles. În

1989 publică volumul Pardes cu 1393 versuri şi 9

cromografii. Din 1990 editează, împreună cu Micaela

Lungu, caietul de poezie şi desen Argo, la care au

colaborat scriitori români din afara graniţelor Ro-

mâniei.

După o absenţă de aproape două decenii,

când poezia sa era interzisă în România, revine în

peisajul literar din ţară prin colaborări la reviste şi

cu volumele Zariştea din timp (1997), Roua din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă, ediţie bilingvă

româno-germană (1998), Teascul din taină (1999).

Autor: Odette Mărgăritescu

Al. Lungu -Cromografie (din volumul Pardes)

AANNAA SSOOFFIIAANN

dezbrăcată de cântec...

privighetoarea mea

îşi lăsase pieptul pe mal

suflau peste nisipuri

toate sunetele -

aur mărunt ascuns în inel

să se lege prin cununie

tăcerile noastre

abrupte

unde albastrul nu mai e albastru

şi adevărul e ca o pleoapă

închisă peste un ochi bolnav

Când Creatorul

m-a aşezat în decor

am ales să fiu rob

fiecărui răsărit de soare

iar când mi-a fost desenată

lumina ochilor

am ales să-mi arunc dorinţele

în mustul apusului.

când florile dragostei

au parfumat grădina sufletului

am ales să fiu prea ocupat

cu smulsul buruienilor.

am urmărit umbra norilor

şi am ales să-i fur picăturile de nepăsare

mi-am rătăcit durerile

printre urletele nopţilor

ocolind fiecare stea ivită

dar... am ales să reaprind

tăciunele rămas din alte vremuri

cu un fior mut

mi-am strâns culoarea vieţii

într-un mănunchi de zile

şi am ales..

să fiu. A.S.


nr. 5/21


Page 31

AAlleexxaannddrruu SSaattmmaarrii ((SSaattmmaarryy))3366

Numele lui Alexandru Satmary a rămas in-

disolubil legat de Balcic. Claudia Millian37 recupera în

scrierile sale această întâlnire providenţială dintre

pictor şi locul ce avea să devină atât de drag lumii

artistice româneşti: „Era după războiul din 1913. Cel

dintâi care a pornit atunci pe marginea mării, din

punctul Mangaliei de-a lungul coastei, pe drumurile

cretoase ale Dobrogei noi a fost pictorul Alexandru

Satmary. Îndrăgostit de plein-air şi însetat de lo-

curi necunoscute, el a descoperit cele mai fantas-

tice colţuri ale Mării Negre: Calichioi, Surtuchioi,

Cavarna şi Balcic. El a dus dintâiu vestea acestor

minuni necunoscute, între intelectualii şi pictorii

ţării şi e primul care a ctitorit aici şi căruia i se

datorează faima acestor frumuseţi nebănuite şi a a-

cestui refugiu de lumină şi culoare care e Balcicul…’’

Ucenicia ca pictor şi-a făcut-o alături de Nicolae

Grigorescu, în atelierul din Câmpina. Carol Szath-

mary, tatăl pictorului, făcuse alături de acesta cam-

pania din `77. Octavian Moşescu relatează în cartea

sa, „Din jurnalul unui colecţionar’’, povestea primului

tablou executat de Alexandru şi pus la vânzare în

36

Alexandru Satmari (n. 1872 - d. 1933) a fost un pictor român, fiul al pictorului Carol Popp de Szatmáry - în maghiară Szathmáry Papp Károly (n. 11 ianuarie 1812, Cluj, Imperiul Austriac - d. 3 iulie 1887, București) pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Alexandru Satmari - a studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tăttărăscu. A pictat peisaje influențate de Nicolae Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. Satmari a fost și decorator de teatru și restaurator de picturi. 37

Claudia Millian (n. 21 februarie 1887 , București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă simbolistă română.

vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei, tablou ca-

re a dispărut la scurt timp provocându-i acestuia o

mirată mulţumire. Ani mai târziu, după moartea ta-

tălui, a descoperit tabloul în atelierul acestuia.

Interior oriental38

La Belle-Arte a studiat cu prietenii tatălui

său – Aman, Ion Georgescu, Tăttărăscu, C. Stăn-

cescu, iar prima lucrare expusă a fost în cadrul Sa-

lonului. Alături de Jean Neylies, pictor şi, în timpul

liber, partener de scrimă, a deschis, în 1893, prima

expoziţie, în cadrul căreia a expus 30 de lucrări. Co-

laborarea pictorului cu Tinerimea Artistică datează

din 1903, de la cea de-a doua expoziţie a societăţii,

când se număra printre tinerii exigent aleşi pentru a

expune. Tinerimea Artistică, înfiinţată în 1901, la

iniţiativa grupului de studenţi reîntorşi de la studii

din Franţa, Petraşcu, Ştefan Popescu, Kimon Lo-

ghi, Ipolit Strâmbulescu şi Frederic Storck îşi

propusese să promoveze arta nouă. Totodată, so-

cietatea avea scopuri definite clar în ceea ce privea

organizarea. Eşecurile societăţii Ileana ori a Cer-

cului Artistic îi determinaseră pe fondatori să nu

accepte în cadrul societăţii decât artişti, pictori şi

sculptori cu afinităţi şi idealuri estetice comune.

Satmary a participat constant la expoziţiile Ti-

nerimii, din 1903 până în 1934, fiind numit în 1919

preşedinte al societăţii. Lucrarea Interior oriental a

fost expusă în cadrul Tinerimii în 1916, an în care

începuseră să apară disensiuni în rândul membrilor,

iar situaţia politică devenise instabilă. Cu toate

acestea toate cele 400 de lucrări expuse au fost

vândute. Tematica orientală domina în acea perioadă

38

Lucrarea (Claudia Millian-Minulescu pozând în interior oriental) a participat la expoziția Tinerimii Artistice din 1916 și este reprodusă în catalogul expoziției

http://artindex.ro/2012/05/16/satmari-satmary-alexandru/

http://artindex.ro/2012/05/16/satmari-satmary-alexandru/alexandru_satmari_interior_oriental_claudia_millian/


nr. 5/21


Page 32

opera lui Satmary, descoperitorul Balcicului. Deşi

fusese precedat pe acele meleaguri de Iser, Pe-

traşcu ori Theodorescu-Sion, vocaţia sa de amfi-

trion al artelor a fost cea care a strâns pe coasta

scăldată în lumină pictori, actori, scriitori. Însă,

înaintea boemei artistice româneşti, la Balcic, Sat-

mary a introdus lumii orientale pe Regina Maria. În

descendenţa tatălui său, care îi fusese alături re-

gelui Carol I la alegerea locului pentru unul din

castele (finalmente ridicat la Sinaia), pictorul s-a

plimbat alături de Maria, prin mahalaua tătărească

şi partea veche a oraşului, în ceea ce era doar un po-

pas în drum spre Cavarna. Alexandru Satmary a luat

parte apoi la proiectarea palatului, fiind autorul de-

senelor celebrului Tenha-Juvah (Cuibul singuratec)

şi s-a numărat printre primii locuitori ai Balcicului

alături de Regină şi Cecilia Cuţescu Storck.

Interioarele lui Satmary sunt adevărate

studii de lumină care pare să vină din mai multe

surse şi care este redată în jocuri multiple pe gama

largă de obiecte ce le populează, în acord cu tipica

opulenţă orientală. Draperii, covoare, mobile, ta-

blouri, vase ori instrumente, în culori vii ne apar

tridimensionale prin orchestraţia rafinată a luminii.

După cum mărturisea chiar pictorul, a existat o pe-

rioadă în care făcea multe portrete „în special co-

coane’’. O răsfrângere a acestei pasiuni se regă-

seşte în popularea interioarelor cu prezenţe femi-

nine, îmbrăcate oriental, dar cu fizionomii europe-

ne, ceea ce înseamnă că modelele se regăseau

printre doamnele instalate la Balcic şi fermecate de

moda lejeră şi exotică a zonei.

În peisaj pictorul a fost atras mai ales de

cartierul tătăresc, în care ajungea după obişnuitele

plimbări pe plajă, prilej cu care mai stătea de vorbă

cu barcagii ori pescarii turci. Probabil că aceste in-

cursiuni pleinairste se încheiau cu vizite în casele

exotice, din care Satmary a reţinut pe pânză atmos-

fera caldă a vetrelor înconjurate de băncuţe pe care

odihneau localnicii.39

KKiimmoonn LLOOGGHHII40

Orice om instruit a auzit de Kimon Loghi.

Multora, numele le sună atât de familiar, încât le

motivează convingerea că ştiu câte ceva despre o-

peră şi artist, şi, poate, că mai mult nici nu e nece-

sar. Nu există un al doilea pictor modern, decenii

bune după 1900, pentru care atributul „celebru" să

fi fost dacă nu mai meritat, măcar adecvat, mai larg

însuşit de întreaga societate românească.

Pentru obştea mică a pictorilor, Kimon Loghi

era însăşi gloria. Dacă, în anii de faimă, tablourile de

serie sau pur şi simplu proaste îi erau lăudate, plă-

tite şi tezaurizate laolaltă cu marile reuşite, după ce

pictorul şi-a pierdut, în 1942, vederea, fidelii şi a-

verea, lucrările bune i-au fost judecate dimpreună

cu eşecurile.

Artiştii noştri, spre deosebire de cei occi-

dentali, mai chibzuiţi cu întregul vieţii, au tendinţa

să creadă că succesul, odată dobândit, e dat pe ve-

39 Bibliografie: MANIU, Adrian, „Pictorul Alexandru C. Satmary. 1870-

1933’’, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1935; MOȘESCU, Octavian, Din jurnalul unui colecționar, Editura Litera, București, 1974; PĂULEANU, Doina, „Pictori români la Balcic”, Monitorul Oficial, București, 2008. 40

Kimon Loghi (n. 1873, Serres, Macedonia — d. 1952, București) a fost un pictor român. A studiat la Academia de Arte din München (1890) și Academia de Arte Frumoase din București (1894) cu profesorii Frederik Storck și Theodor Aman. Theodor Aman i-a sugerat să-și semneze lucrările Kimon și nu Chimon, pentru că, altfel, în străinătate numele său ar fi ctit Șimon, după pronunția franceză. Loghi este reprezentantul tipic și original al simbolismului münchenez (Bocklin) din România. A expus la Tinerimea artistică și la Saloanele Oficiale. Afirmarea sa artistică s-a produs începând cu 1899. În 1904 a avut o expoziție personală în care a prezentat 120 de lucrări care au confirmat succesul său anterior. În urma acestei expoziții, a fost elogiat și comparat cu Franz von Stuck și Gustav Klimt. Lucrări ale artistului plastic Kimon Loghi se află în Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Peleș precum și în numeroase colecții particulare din România și din alte țări.

http://artindex.ro/2012/05/16/satmari-satmary-alexandru/alexandru_satmari_casa_turcului/


nr. 5/21


Page 33

cie. Prin anii ’20, Kimon Loghi avea determinarea şi

mijloacele să-şi publice o monografie peste care is-

toriografia de artă de mai târziu să nu poată trece

indiferentă. Nu a făcut-o. Moştenitori direcţi, care

să îngrijească de fondul documentar de familie, nu a

avut. Iar dacă Petre Oprea nu şi-ar fi pus ambiţia să

afle, în 1986, tot ce se putea afla despre artist şi să

publice în „Revista Muzeelor" un studiu biografic şi

critic relevator, marcat de o seamă de criterii te-

meinice de recuperare valorică a întinsei şi inegalei

sale creaţii, astăzi am bâjbâi.

Datorită lui Petre Oprea, precum şi câ-

torva negustori de artă cu un gust sigur, cu o bună

cunoaştere a modului în care Europa şi America

reconsiderau importanţa anului 1900 în arta mare a

lumii, pânzele şi cartoanele, chiar şi cele mai puţin

izbutite, ale lui Kimon Loghi sunt căutate şi fac pre-

ţuri bune. Mai mult, după 1990, grecii au cumpărat

masiv tablourile lui Loghi, datorită originii macedo-

nene a artistului şi şansei de a-l adjudeca astfel ca

artist romantic şi simbolist naţional.

E de prisos să spunem că, asemenea altor

pictori care au călătorit mult şi au vândut lucrări

îndeosebi în Franţa, tablourile lui Kimon Loghi obţin

curent sume de câteva mii bune de dolari la licita-

ţiile de pe aiurea. Adesea, sub numele de Simon

Loghi. Scris româneşte - Chimon şi nu Kimon, cum a

sugerat Aman -, numele i-a fost citit Simon şi, în câ-

teva rânduri, Şimon. Uitarea, la aromânul născut la

Serres, în Macedonia, într-o familie cultă, mare şi

înstărită, dar şcolit la Bucureşti şi la Munchen, pri-

veşte nu numai modul în care creaţia sa a fost consi-

derată după 1947, ci şi oprobriul cu care oficialită-

ţile culturale bolşevizate, dar şi colegi cu nostalgia

Franţei au tratat întreaga creaţie a pictorilor de

influenţă germană.

Cât rău şi-au făcut unii altora, pictorii ţi-

nând de estetici diferite şi cum i-au trimis postim-

presioniştii, suprarealiştii şi realist-socialiştii de cir-

cumstanţă pe bătrânii meşteri de formaţie vieneză

şi muncheneză în depozitele muzeelor, nu vom şti

niciodată. Astăzi, e destul să coborâm din muzee în

subsoluri, ca să realizăm amploarea fenomenului şi

consecinţele sale în civilizaţia celei de a doua jumă-

tăţi a secolului. Faţă de mulţi dintre confraţii gene-

raţiei, Kimon Loghi are o şansă în plus. Semnând o-

pere de dimensiuni considerabile, îndelung elaborate

şi cu mare efect la privitorul instruit, problema valo-

rizării acestora rămâne în continuare deschisă, chiar

dacă amânată pentru generaţii mai relaxate.

Cu moştenirea artistică a lui Kimon Loghi

putem separa, într-un singur om, trei artişti: un se-

nior cu realizări excepţionale, definitorii pentru

europenismul românesc al anilor 1900-1920; un meş-

ter onorabil, înclinat să flateze sensibilitatea con-

temporanilor cu o percepţie artistică nedefinită; şi

un artizan, care a produs pentru bani sau dintr-o bi-

zară lene a conştiinţei tablouaşe amintind vag de

atribute ale măiestriei din tinereţe.

Oricât de afectaţi am fi de mulţimea au-

topastişelor în circulaţie, nu putem uita că seniorul a

lăsat un mare număr de OPERE cu o trăire artistică

complexă, comparabile, în toate privinţele, cu ope-

rele unor contemporani din Occident, sacralizaţi

prin cărţi, expoziţii de prestigiu şi politici culturale

naţionale şi internaţionale favorizante. Sunt convins

că orice selecţie de artă românească modernă e mai

completă dacă are pe simeze şi un tablou bun de

Kimon Loghi.

MMiicchheell ((MMEENNEELLAASS,, MMIIHHAAIILL)) SSIIMMOONNIIDDYY41

În Bennezit (ediţia 1999) - cel mai frecvent

dintre dicţionarele de artişti ce privesc comerţul

mondial de artă -, Michel Simonidy (pe numele de a-

casă Menelas şi Mihail Simonid) beneficiază de o

fişă care ar trebui sa ne umple inimile de mândrie.

Dar care trebuie să ne şi intrige. Să ne conducă la o

serie de întrebări stânjenitoare.

Cum e posibil ca operele unui conaţional să

preocupe piaţa internaţională a picturii, cu cote

peste tot ceea ce au reuşit în străinătate mulţi din-

tre contemporanii cu nume de notorietate (şi foarte

călătoriţi), iar în ţară artistul să rămână un necu-

noscut? Cărţile noastre de istoria artei nu-l menţio-

nează niciodată pe Simonidi, deşi a fost unul dintre

studenţii cei mai premiaţi ai unei academii care îi nu-

măra, între eminenţele tinere, pe Luchian, Arta-

chino, Chimon (Kimon) Loghi, Filip Marin, Ion Ma-

rinescu-Vaslan, Ipolit Strâmbu, Fritz Storck şi

Nae Gropper (devenit, la Paris, ca şi Simonidi, ro-

mân cu nume franţuzit: Nicolas Gropeano).

41

Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau.


nr. 5/21


Page 34

Uitarea, în ce-l priveşte pe Simonidi, are da-

tele unui proces clinic. Un soi de amnezie severă, cu

acoperire naţională. Doar Mircea Deac îi dedică 14

rânduri, în volumul „50 de ani de pictură, 1890-

1940". Nimeni, cu excepţia poate a unor urmaşi risi-

piţi pe aiurea, nu are destulă ştiinţă despre opera

sa, ca să ne spună cum este aceasta ca întreg şi

pentru care motive tablourile lui Simonidy obţin la

licitaţii preţuri mai mult decât onorabile. Opiniile lui

Mircea Deac vădesc un soi de rezervă politicoasă, la

fel ca şi în cazul altor compatrioţi, mai preţuiţi în

afară decât în patria lor. Marile picturi parietale din

Palatul CEC dovedesc preţuirea pe care o avea ar-

tistul la începutul veacului. Un tablou de-al său –

Moartea lui Mithridate - în maniera clasică îl făcuse

popular şi-i acreditase de timpuriu legenda talen-

tului de rang naţional. O seamă de portrete de ofi-

cialităţi ale Bucureştiului l-au impus şi ca un foarte

abil observator de psihologii. Pânza pe care o re-

produc e din 1896. Ea are virtuţile unei picturi

foarte fine de la sfârşitul veacului şi câteva specifi-

cităţi de culoare şi mesteşug ce indică un mare meş-

ter. Lucrarea mi-a fost oferită în toamna anului

2000, pentru o sumă modică, de proprietara unei

consignaţii, sensibilă la ideea recuperării tablourilor

de merit ale unor „pictori pierduţi". Trebuie spus că

în nicio altă ţară din Europa nu e posibil să achi-

ziţionezi din galerii sau să dobândeşti la licitaţii o-

pere ale unor artişti cotaţi pe piaţa internaţională

ori chiar fără cotă, dar şcoliţi, cu o biografie profe-

sională remarcabilă, în rame de epocă, la preţuri de

numai 100, 200 ori maximum 300 de dolari.

Deşi acest volum e un panoramic al tipurilor

de uitare, al pricinilor artistice sociale şi de toate

naturile ale fenomenului, un criteriu la îndemâna tu-

turor, practic şi explicit de încadrare în categoria

uitaţilor a unor artişti de interes, ar putea fi pragul

- să-i zicem intern - de 2-300 de dolari. Un prieten,

cu darul negoţului în mai multe domenii, socotea că,

la 1 dolar pe an „locaţia de gestiune" pentru tablo-

urile păstrate întregi un secol, duce la ideea că,

atunci când achiziţionăm tablouri ale uitaţilor, plătim

locaţia şi avem opera gratis.

Reiau, pentru informare şi luare-aminte, fi-

şa din Bennezit, ediţia 1999. Indiferent cum o ci-

tim, marcaţi de logică ori numai de sentimente, ea

dă seamă de indiferenţa cu care nu numai piaţa ro-

mânească şi colecţionarii o arată în cazul artiştilor

din al doilea rând al valorii, ci şi muzeele româneşti.

Îngrijesc alţii ceea ce noi ignorăm consecvent.

Mai trebuie spus că afişele sale, semnate

SIM, sunt foarte râvnite de colecţionari, ele având,

pe lângă meşteşugul fără de care nu se răzbeşte pe

piaţa pariziană a genului si un marcaj al epocii fer-

mecător.

Michel Simonidy – Peisaj la apus de soare (ştampila de atelier

în dreapta jos). Tabloul este de vânzare pe ocazii.ro

JJeeaann NNEEYYLLIIEESS - (1869 - 1938)

Numărul criticilor care se simt datori să le

reproşeze contemporanilor unor artişti de odini-

oară că nu le-au intuit din capul locului valoarea e

constant mare. Capitolele privind ingratitudinea

vremurilor în care au trăit o seamă de pictori, adju-

decaţi de posteritate ca maeştri, par obligatorii în

toate scrierile de istoria artei. Când vorbim de

judecata timpului, avem tendinţa să ne-o imaginăm,

ca pe un fel de inspirat recurs în anulare. În fapt, e

o chestiune de continuă definire şi îmbogăţire a cri-

teriilor.

La reconsiderarea creaţiei francezului Jean

Neylies, cel care, după ce s-a şcolit şi s-a afirmat în

patria mamă, a lucrat mai bine de trei decenii la noi

cu deosebire teme rurale şi patriarhale, foarte

dragi începutului de veac în România, secolul ce s-a

scurs de atunci e un catalizator al privirii. După un

secol, orice tablou îşi suplimentează prestaţia

spirituală cu tandre şi acute valori afective. Ţă-

răncuţele, ciobănaşii, praznicele bisericeşti şi pei-

sajele sale monumentale cutreierate de bivoli de le-

gendă, scenele de seceriş şi muncile satului au un soi


nr. 5/21


Page 35

de verism, care ne temperează mult entuziasmul la

bucolicul lui Grigorescu, la grigorescianismul epocii

1900-1920. Jean Neylies avea ceea ce se cheamă o

percepţie mai puţin convenţională a realităţilor de la

noi.

Doctorul Constantin Bogdan, directorul Spi-

talului Sfântul Luca, i-a cercetat viaţa şi opera şi a

scris un articol patetic despre destinul românesc al

străinului. Un destin care ne îndreptăţeşte să eva-

luăm cu alte unităţi de măsură ale calităţii prezenţa

în România a unor artişti studiaţi si educaţi ca elite

în medii culturale mai complete.

Jean Neylies a fost invitat să-i ilustreze sa-

vantului Gh. Marinescu tratatele de neurologie.

Când cei doi se cunoscuseră, în Muzeul Louvre,

Neylies avea alte gânduri decât pictura. Născut în

21 decembrie 1869, în târgul Montesquieu, tânărul

pleca în Capitală, la Paris, pentru a se realiza ca

meşter coafor. Prietenia cu Gh. Marinescu l-a de-

terminat să se orienteze spre Belle Arte - spre

atelierul lui Leon Gerome - şi Conservator. Pe a-

tunci, muzica şi pictura se învăţau cu un firesc

sentiment de complementaritate.

Odată sosit în Bucureşti, profesorul Mari-

nescu l-a instalat, în 1897, într-o locuinţă de servi-

ciu a Spitalului Colentina. Un provizorat care, ca a-

tâtea alte provizorate din viaţa noastră, avea să

însemne o aşezare îndelungată. Profesorul îl intro-

duce în mediile bogate, iar datorită autorităţii sale

ştiinţifice, dar şi a dovezilor de talent şi seriozi-

tate, arătate în tablourile şi frescele comandate de

Regina Maria, Neylies e solicitat ca dascăl la Şcoala

Naţională de Arte Frumoase.

E prezent la manifestările Tinerimii Artis-

tice - unde-i societar - şi începând cu 1903 - când

are prima expoziţie personală - se bucură de elogiile

unei prese, dacă nu foarte calificate, măcar preo-

cupate de emanciparea prin artă. În 1914, Jean

Neylies se întoarce în Franţa, având o pensie de la

guvernul nostru. Lumea pe care o află acolo nu-l mul-

ţumeşte. Nu se simţea cu totul român, dar nici fran-

cez nu se simţea. Aşa că revine la Bucureşti, în lo-

cuinţa din curtea Spitalului Colentina. După război

însă timpul se scindase.

A continuat să picteze până în 1938, când a

murit, la scurt timp după plecarea dintre vii a ma-

relui său prieten Gh. Marinescu. Criticat sau neluat

în seamă, exact pentru aceleaşi motive, pentru care

cândva era admirat. Fiindcă a lucrat mult şi a vân-

dut bine, pânzele sale circulă. Îndeosebi cele mici,

ce par fragmente dintr-un panoramic al societăţii

româneşti dintr-un nostalgic capăt de timp.

Jean Neylies e un pictor cu o formaţie aca-

demică foarte riguroasă. La Paris, a expus la Saloa-

nele Oficiale, o compoziţie de-a sa a concurat la

prestigiosul Premiu al Romei, cei nouă ani de par-

teneriat artistic în atelierul lui Gerome se resimt în

tuşa grea, cu o materialitate frapantă. Operele din

tinereţe trimit cu ideea la vehementul realism al lui

Coubert. Un bun tablou de Jean Neylies e o prezen-

ţă extrem de incitantă în orice colecţie mai întinsă,

interesând primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Pictorii români, care au privit dintotdeauna spre

Franţa şi spre arta Parisului ca la un liman spiritual,

i-au tratat de sus pe francezii stabiliţi în România.

Şi cu un soi de circumspecţie ciocoiască pe cei agre-

aţi de Curtea Regală şi de oamenii cu parale ai epo-

cii. Ca şi cum veneau să le uzurpe o prioritate.

Tudor Octavian

Jean Neylies - Nud


nr. 5/21


Page 36

Cele mai interesante tradiţii

româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri

populare Autor: Mihaela Stănescu

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în

nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la

ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar

amintire. Şi totuşi... Unele dintre aceste tradiţii po-

pulare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului ni-

velator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea

se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor

care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pan-

tofi la modă - dar tradiţia rezistă. Evenimentele ma-

ri şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele re-

ligioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor

obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca

un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat este o sărbătoare a solsti-

ţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau

Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare

falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu

clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era

plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnolo-

gii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu

puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor

recolte bogate. „Zeul” zoomorf străbătea satul, în-

soţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări

şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec

Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate

transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlăn-

ţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spec-

taculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe

care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjaua este un vechi obicei popular întâlnit

încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Mara-

mureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce

avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23

aprilie) sau a doua zi de Paşte. Cea mai cunoscută es-

te Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu

tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate mara-

mureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din

comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tân-

jaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi

de organizare a unei vesele şi colorate sărbători

agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai

harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise

primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile

morale ale omului cu pricina.

Se alcătuia o procesiune la care luau parte

sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale

(nişte piese care intră în alcătuirea carului) şi juguri

împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus,

pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă,

se rosteau invocaţii pentru dobândirea de „roade

bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita

consătenii acasă, unde-i ospăta.

„Indiferent de nume şi de data la care se e-

fectua obiceiul (Sângeorz, Paşte), scrie Ion Ghi-

noiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor popu-

http://www.descopera.ro/galerii/10699659-cele-mai-interesante-traditii-romanesti-boul-instrutat-si-alte-obiceiuri-populare


nr. 5/21


Page 37

lare, [...] suntem în prezenţa unor practici străvechi,

precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era

parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, meni-

te să asigure, în credinţele populare, obţinerea de

recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supra-

vieţuirii.

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară

a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colin-

dul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa,

îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obi-

ceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului

de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai co-

lindă - prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş,

dar colindă!)

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la

casele din sat, salutând gazdele cu „Hristos a-nviat!”

şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-

14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă

de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la

faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi

copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari.

Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar

pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau con-

sideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să mun-

cească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de

oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani

să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amin-

tirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care

se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la um-

blatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată u-

neltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte

că nu vor mai fi mult timp copii...

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită

să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii.

Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care,

conform calendarului creştin, cădea în Noaptea

Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie. Ecouri ale

unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa,

ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu

anual jalonat de momente speciale, ceremoniale,

precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, a-

numite sărbători din calendarul creştin.

În vremurile vechi, cred specialişti etnologi,

în preajma acestei date se sărbătorea încheierea

unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului

vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se

spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare.

„Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în

noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Stri-

goilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea

creaţiei”. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri ro-

mâneşti, 2004). Un semn al haosului, al distrugerii

ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a

strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău

oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante ma-

gice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiri-

telor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cer-

cevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri

casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele.

Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga

spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri

zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un

revelion, un scenariu clasic de întâmpinare cere-

monială a preschimbării timpului, a înnoirii lui.

În Moldova, petrecerea se numea Păzitul Us-

turoiului: fetele aduceau de acasă legături de ustu-

roi care erau adunate într-o covată şi păzite toată

noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii pe-

treceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zo-

rilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întor-

ceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, în-


nr. 5/21


Page 38

cepea un nou an. Usturoiul „păzit” era împărţit celor

ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în

tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vinde-

carea bolilor.

Săptămâna Nebunilor era, după cum o des-

crie Simeon Florea Marian42, cea în care „numai ne-

bunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii sa-

telor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe

când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se în-

soare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu

mult mai înainte.”

Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea

Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptă-

mâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-or-

todoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mă-

nâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptă-

mână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni –

Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agi-

taţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări

dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de

excese dată de Lăsatul Secului.

Ion Chelcea43, în 1939, a dat o descriere

amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că par-

42

Simeon Florea Marian (n. 1 octombrie 1847, Ilișești, Suceava - d. 24 aprilie 1907, Suceava) a fost un folclorist și etnograf român, preot, membru titular al Academiei Române. 43

Ion Chelcea (n. 1902 – d. 1991) a fost un etnograf, sociolog folclorist și muzeolog român, doctor în filosofie, întemeietor al Muzeului Etnografic al Moldovei (Iași), șef de secție la Muzeului Satului din București.

ticipanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi

(mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi stră-

băteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând

fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un

pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după

aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau

pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii

(„maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele

oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.

Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre

„un scenariu de renovare a anului care începea pri-

măvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a

fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva

ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor corte-

gii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glu-

meaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile,

îl includ în aceeaşi familie de obiceiuri căreia îi apar-

ţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă.

Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi,

care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încer-

cat să le impună biserica creştină, fiind prea îndră-

gite şi poate prea necesare social – ca mijloc de

defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a

putea fi înlăturate cu uşurinţă.

Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare

parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit

obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat,

aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persis-

tenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă ne-

voie de ele.

Foto: Emanuel Tânjală

Promotor al metodei mongrafice, Ion Chelcea a fost autorul unui număr impresionant de studii știinfice și a contribuit la organizarea și completarea fondurilor etnogarfice ale multor muzee din România.


nr. 5/21


Page 39

de Leonard Oprea

(Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt)

Maria păstrase toate cuvintele acelea şi se

gândea la ele în inima ei. Nici nu se putea altfel căci

Arhanghelul Gavriil şi Elisabeta şi bătrînul Simeon o

recunoscuseră şi o binecuvântaseră pentru veşnicie.

Dar îi mai spusese ceva bătrânul Simeon… Iar Ma-

ria se cutremură, încă o dată, rostindu-şi-le: …chiar dacă sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi… Iară Maria văzu-

se şi cunoscuse deja totul. Ascultase, învăţase şi a-

dunase povara Luminii în zece, douăzeci, poate trei-

zeci de ani în serile târzii, la pâlpâirea umilă a opai-

ţului, stând alături de copilul ei, modestul dulgher,

alături de învăţător, de Rabuni…

***

Şi era primăvară.

Şi erau Sărbătorile Paştelui.

Şi era cu puţin înainte de ceasul al şaselea

pe Locul Căpăţânii. Pălise soarele, nori se adunau şi

un abur moale, umed apăsa suflarea. Îngenuncheată,

Maria se înfăţişa lumii ca o durere cioplită. Dar ea

păstra toate cuvintele acelea – vii. În inima ei. Cea

cu ochii arşi de spaima şi grozăvia morţii omeneşti.

Deşi, ea ştia. Mama Maria secătuită înlemnise acolo:

în faţa Fiului, dulgherul ei, copilul ucis acum de căr-

turari, de poporul cui?! Al Lui Dumnezeu? Se întreba

de parcă însăşi ea ar fi fost răstignită, Maria. Şi se

rugă cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul,

cu toată puterea fiinţei ei: Doamne Dumnezeul meu,

nu… Doamne Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti?

Doamne Dumnezeul meu, nu, Doamne nu mă părăsi!

***

Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paş-

telui. Şi era cu puţin peste ceasul al nouălea pe Lo-

cul Căpăţânii. Întunericul cuprinsese ţara. Şi totuşi

fiecare putea să vadă. Iar în Templu perdeaua se

spintecase de sus în jos. Şi fiecare auzise.

Doar Maria părea a fi asemenea unei alte

cruci ridicată în faţa lui Christos. Răstignită de ros-

tirea Lui Iisus, Cel de pe Crucea lumii: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.”

Doar rostirea Lui porni tămăduirea fiinţei de

lut, Maria. Doar Mama Maria simţi atunci, de parcă

Cerurile, aerul, pământul şi apele ar fi fost fră-

mântate cu sânge şi Lumină, cum vine asupra ei ţipă-

tul copilului ei, Cel batjocorit şi ucis: „Eloi, Eloi, lama sabachthani ?” Însă pe Locul Căpăţânii, iudeii, roma-

nii şi oamenii altor seminţii nu simţiră decât o groa-

ză adâncă, neînţeleasă, precum furnici oarbe, mute

şi surde, zeci şi sute, căci se cutremura furnicarul.

***

Braţul lui Ioan cuprinse umerii Mariei, când

suliţa străpunse pieptul Lui Iisus. În acea clipită,

când sânge şi apă ţâşniră din rană, însemnând, ier-tând şi mântuind locul şi oamenii, atinsă de stropii

Lui, Maria se trezi. Înălţă privirea şi în lumina ochi-

lor Celui Răstignit văzu zâmbetul. Îi zâmbea Iisus

Christos, Mariei. Iar Fecioara Maria auzi îndemnul

ca pe o dojană cu sunet de poruncă: Nu te teme…,

precum odată înainte de Naştere.

Şi de îndată ucenicul Ioan îi spuse:

- Vino, Mamă. Nu ne va lăsa orfani; se va în-

toarce. Să-L aşteptăm cum se cuvine.44

***

Turtusan Ioan – Învierea Domnului (acrilic pe lemn)

44

(from TRILOGY OF THEOPHIL MAGUS – THE TRUTH) Published by Xlibris Corporation 2008, USA /Copyright © 2008 by Leonard Oprea. Autorul şi-a exprimat dorinţa de a folosi diacriticele cu „Î”.

http://en.wikipedia.org/wiki/Lui

http://en.wikipedia.org/wiki/God

http://en.wikipedia.org/wiki/Eloi


nr. 5/21


Page 40

LLuucciiaa PPaattaacchhii

A M F O R E D E L U T

De undeva,

de pe o stea,

de dincolo de ea,

din adâncimi de timp,

din vechi cândva,

trecând prin azi

în drumul spre mereu,

eternul Dumnezeu va lumina

destinul tău

destinul meu…

Vom reveni

şi iarăşi vom pleca,

ne-om risipi

şi ne vom întrupa,

ne va trimite

şi ne va chema

seamă să dăm

dac-am ştiut

să umplem amfore de lut

cu Duhul Sfânt,

cu Slava Sa…

DOAMNE,

Dă-i pădurii desfrunzite ocrotire de zăpadă,

iar livezii înflorite – binecuvântată roadă,

rotunjeşte pâinea caldă, limpezeşte unda lină,

călătorul să o vadă, umple-mi casa de lumină!

Voi aşterne peste masă învelitoare curată,

şi muşcate de mătasă voi jertfi păgân pe vatră,

voi deschide uşa mare, aşteptând să-i treacă pragul,

ostenit de căutare, însetat, flămând, pribeagul...

Mulţumiri pentru atâtea bucurii blagoslovite,

în genunchi şi plecând fruntea, Îţi vom înălţa,

SLĂVITE!

V E R S U S

...oameni făcuţi

din greşeală

din plictiseală

din calcul

din credinţă

din suferinţă

din minciună

din ambiţie

din erudiţie

din paie

din sperantă

din cutezanţă

din urale

din eprubetă

din vendetă

din nimic

din datorie/hoţie/beţie/hârtie/prostie

oameni făcuţi...

“Unul născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut...” Singurul. Şi-atât de singur.

Î M P Ă C A R E

Doamne, în lăcaşul Tău,

blând sălaş are odihna

şi, ferit de tot ce-i rău,

sufletul îşi află tihna.

Vechea lespede din piatră,

netezită de mătănii,

cu-atâtea lacrimi scăldată,

albeşte sub greul sării.

Pe sfioase sărutări,

puse-n colţuri de icoană,

balsamul sfintei iertări

Maica Preacurată toarnă.

Inima zidirii bate

cu puterea rugăciunii

stavilă pentru păcate


nr. 5/21


Page 41

şi liman la arca lumii.

De grele patimi orbiţi,

alungaţi de-o veche vină,

fiii Tăi cei rătăciţi

au venit să ia lumină...

V I N E R E A S E A C Ă

E-n jur o stranie stagnare –

L-am răstignit pe Dumnezeu –

un clopot bate-n depărtare,

dar glasul lui putere n-are

să cheme şi sufletul meu.

E-n jur adâncă, grea tăcere –

priveghi la bunul Dumnezeu –

chemarea nerostită piere

şi totu-i umbră, e părere,

ca şi pustiu sufletul meu.

Prea grelele lumeşti păcate

sunt lespede pe Dumnezeu,

speranţele se sting departe,

îndoliate şi deşarte,

lăsând uscat sufletul meu.

Se pierde-o pânză zdrenţuită

în zarea fără Dumnezeu,

de mult e barca părăsită,

pe apa grea şi amorţită

zace uitat sufletul meu...

AAnnttoonneellllaa MMooccaannuu -- BBeellggiiaa

Durerea ta răsfrântă

În adânc de noapte

se auzeau lacrimi

în cădere

atunci am văzut

durerea ta răsfrântă

pe soclul inimii,

trăită-n tăcere,

pe care și talpă pământului

adânc o simțea,

tâmpla zvâcnea sub

sărutul ce abia se contura

ai rămas tăcut în

îmbrățișarea mea

suferința se estompa

suspinul se pierdea

printre genele dimineții

un zâmbet creiona

pe chipul tău calm

împăcarea cu sine.

Acolo

Acolo

în drumul de dincoace

în lumina slabă de candelă

ce străjuieşte căi neumblate

atât de pustii.

Acolo,

unde vuietul vântului îşi şuieră

apriga furie, printre crestele

de granit ale munţilor, printre

florile sale de colţ.

Acolo,

printre astrele nopţii

un punct dintre infinit

şi nimic, în ungherele ascunse

ale inimii.


nr. 5/21


Page 42

Acolo,

în lumea de dincolo de

realitatea existenţei trăite

în nisipul timpului scurs

din a vremii clepsidră.

Acolo,

se naşte speranţa

zilei de mâine, firava tulpină se

luptă, să crească până

se topeşte în amurgul zilei trecute.

Acolo,

cresc visele ţesute în covorul

de dor al inimii, prind apripi

şi zbor către zările senine,

din eternul trăirii.

ŞŞtteeffaann AAlleexxaannddrruu CCiioobbaannuu

mărci înregistrate

de la metrou până acasă

sunt o mie şi unu de paşi fiecare cu viaţă proprie

trei intersecţii despre care se spune

că au fost cândva răspântii cu fântâni în loc de

semafoare

şapte blocuri cu ferestre deschise sau închise

uneori când apusul loveşte portocaliu geamurile

ai impresia că sunt nişte fabrici dezafectate

mai sunt şi douăzeci de copaci cu scoarţa atât de

groasă încât îţi trezesc nu ştiu de ce o curiozitate

aparte pe drumul acesta îmi reamintesc mereu de

iubirile continent acelea pure insolite

unde îmi doresc mult să mă retrag

(o să-i scriu şi lui moş crăciun asta)

la bătrâneţe când o să sufăr de alzheimer

de noaptea din '86 când a fost cutremurul şi am auzit-

o pe mama

spunând o poezie înfiorătoare

mai înfiorătoare decât seismul

cu nişte cuvinte care îmi făceau pielea de găină

a doua zi abia mi-a spus că rostea

tatăl nostru

când trec pe lângă şcoala unde am învăţat

îmi desluşesc clar vocea mea din vacarmul recreaţiei

care îmi înghesuie sufletul într-un colţ

mă uit la ceas să fiu sigur că este ora unu noaptea

şi toate luminile sălilor de curs sunt stinse

îmi vine şi o dorinţă nebună

de a întreba o vrăjitoare

de ce visez accidente aviatice de atâtea nopţi

dar îmi trece când încep să mă caut de chei

pe care normal uit prin ce buzunar le-am aruncat

de la metrou până acasă inima îmi bate la lumina unei

veioze cu gât de lebădă

am timp suficient să fac cale întoarsă

dar prefer să intru în bucătărie

şi să mai rup un colţ

din abţibildul de pe dulap

un abţibild din care parcă rup de o veşnicie şi tot

întreg rămâne

LLiilliiaannaa PPOOPPAA,, BBuuccuurreeşşttii

Stăpână pe tăcerea mea

Încercam ieri să construiesc punți spre tine.

Şi pentru că în dimineața asta ninge iar,

Am scoborât din bazarul Constantinopolelui

Parfumuri și mătăsuri

Ibrice de aramă

Mozaice cu-nțelesuri.

O brățară mică, filigranată

O tiara, o granată.

Apoi am adunat mirarea

ca un abur

și candoarea

Copiilor cu ochi meridionali,

Şi toate culorile strânse în pumni atunci de mine

La asfințit, de pe linia orizontului.

Am mângâiat coloanele de marmură,

I-am mulțumit Teodorei,

Iar Irinei i-am furat teserele de aur

ale ochilor,

Ca să nu mai fure lumina clară

Din ochii fiului său.

Și am plecat în pașii de dans cadențat


nr. 5/21


Page 43

Al vechiului Bizanț.

M-am așezat pe prima treaptă

Sorbind mai mult zâmbete

din cafeaua proaspăt râșnită

Adusă cu fes și șalvari

Într-o ceaşcă de alabastru (servită).

Peste paharul cu șerbet

Mă priveau doi ochi de forma migdalei.

Cu sclipiri de săbii și pumnale

De rubine și paftale ...

Pe a doua treaptă am pus o întrebare

Îndepărtând pe furiş caşmiruri și covoare,

Stăpână pe tăcerea mea

Am ridicat în asfințit

Verdele smaraldului meu..

Devenise umed și enigmatic.

Pe treapta a treia

Am aruncat safire, flori de portocal

Şi sâmburi de rodii.

Ghici ce se află pe ultima ...

Și pentru că Muzeul meu de Artă e azi închis,

Am găsit o rezolvare plastică:

O să pictez un curcubeu.

Când noaptea e prea lungă

Când noaptea e prea lungă pe pământ,

„fluturii aceia rupţi din soare",

ce mi-au adus iubire și candoare,

Îmi prelungesc chiria pe pământ.

Am strâns umbre, amintiri în buzunare,

și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare,

și cu lumina-n pumnii mei fragili,

Ți-am răsărit în cale,

Te mai miri ?

„Nu irosiţi secundele tăcerii…

E-atât de scurtă trecerea prin lut.

Când ai ajuns la ceasurile serii

Să nu pui întrebarea…

ce-ai făcut ?

Nu înveli iubirea-n gânduri rele,

Alege dor, când viaţa ta e goală,

Să nu fii singur dincolo de stele

Împovărat de propria-ţi greşeală.

Când timpul curge fără de oprire

Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.

Numai iubind ajungi în nemurire.

E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…"

Dorina Neculce45, România Urbi et Orbi

cuibul de vulturi a fost răscolit în

foametea mărilor

saul răsădea arme și

culegea din pietre pumnii dorințelor obscure

sfârșiți și goi

flămânzi și delirând noi

adăpam lumina cu zâmbete sterpe

demențial curgeam la vale pe

aripa de fluture nocturn săltam

de pe un nor pe celălalt și

nu știam dacă exist sau dacă sfinxul însuși a

adormit cu buzele întredeschise a mirare în

trupul tău tăiat în stâncă străină

cu dinții strânși într-o ultimă strigare săpam

săpam orbitele adânci și

ți-am șoptit:

așteaptă

până mâine

am să mă înalț pe treptele tăiate

să mă-ngrop sub cer și în pământ

acolo și aici…

Urbi et Orbi!

infernul din tăcere s-a trezit

și căutam prin măruntaie

Poem nocturn

aş fi putut păstra totul

Totul era la locul lui

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

chiar viaţa mea personală stagna

lăsată acolo-sus într-un punct terminus

atârnată în dimineaţa aceea utopică

treceam aproape maşinal

pe strada independenţei

oameni cu măştile de gaz

pe faţă încercau să repare timpul

îndemnând trecătorii să intre în cinematograful

cu pădurile îngheţate inima împăratului

se întorcea

45 http://iulianes31.wordpress.com/2012/07/27/interviu-cu-scriitoarea-dorina-neculce/


nr. 5/21


Page 44

la ultima secundă

şi mă rotesc

mă rotesc

s-a împlinit sorocul zic

vina o poartă numai

lacrima gigantică-lumină fiartă

într-o pulbere întunecată

din pumnul meu

ningea cu umbre şi

cu fulgere de lună

ION IONESCU BUCOVU

lumea mea

lumea mea

eu am trăit dincolo de viață

toate dramele mele se petreceau în suflet

nu mă interesa ce-i afară

în mine se zbăteau idolii

în mine se topea soarele

în mine veneau toate nopțile de vară

senine cu lună și cu stele

sau toate iernile cu viscole

care-mi aduceau basmele

lângă sobă și le desțeleneam înțelesurile

în mine-mi îngropam iubirile

am zidit în mine prima fată

care m-a mângâiat și mi-a spus

prima dată te iubesc

gropile părinților le-am săpat în mine

aici îi păstrez vii așa cum îi știu numai eu

nu mă interesează alte lumi

lumea mea e cea mai frumoasă

lumea mea e o grădină cu flori

lumea mea e speranță și vis

câteodată e tulbure și rea lumea mea

mlaștini cu șerpi apocaliptici

pe care-i visez noaptea

lumea mea e zborul spre stele

câteodată îmi cresc aripi din mâini

și zbor pe deasupra văilor și munților

altădată mă îngrop în mine și mor

sufăr și jubilez numai în mine

dragoste e lumea mea și iubire

dar și ură și furie când nedreptatea

umblă pe lângă mine

eu am tot universul în mine

acolo se fabrică contorsionată

lumea mea.

LLiiggiiaa MMiihhaaeellaa IIoonneessccuu,, SSppaanniiaa

GOLURI UMPLUTE

Dimineţile fug ne alungă căutările târzii

alt dans din care încolţeşte treptat înserarea

nu scriu abrupt despre catastrofele asemănătoare

vremelnice

ale lumii despre stoarcerea globului de aur cristal de

pământ

de aer de plumb greu să se fărâme să nu se fărâme pe

rând vieţile

cunoaşterile noastre toate într-una nouă aşteptată

prelung

privelişti-semne de cărţi sfinte vin ca anotimpurile

străbune

împărţite azi în alte fără nume averse ale noilor veniţi pe

lume /plictis balans al cunoaşterii pe vechiul cântar al

întâmplării pe o hartă

magnifică scrisă în neştire din ce în ce mai sumbru pare

că apun poeţii

proaspeţi luminoşi desueţi sau demonici îşi caută drum

să soarbă infinitezimala

minune din universul deja de vânzare al lumii al Lunii

al altor planete în vânzare nu poeţii aceia ce scriu gândesc

mai ales cei ce vor chiar să câştige cu bani un alt univers

fără bani poemul şi sufletul sunt doar o răspântie

în calea vreunui trecător febril

mai departe nu sunt decât apa, pâinea, rana

celor veniţi să cerşească putere

din grâu semănat târziu cu spaime râvnă

dinspre cer înspre pământ

dinspre pământ înspre cer cu seminţe blajine háine

topaz rubin ametist fără vine

piatra dintr-o lume supusă dintr-o lume apusă

pentru o nouă facere desfacere a începuturilor

line din vremuri sublime conştiinţei de azi


nr. 5/21


Page 45

atât de orbită de trecerea ajungerea aici

pe pământul de oameni poeţi văzători nevăzători

de cuvinte sfere imagini metafore rime ale lumii târzii

despărţite de lumea dintâilor cu simţurile retezate la

jumătate

ca o pasăre cu o singură aripă în mâna unui nemuritor

catarsis veşnic imberb într-o lume doar a amintirii

cu strigăt fără de strigăt cu porţi fără de porţi mereu

deschise /vis cu sunet sferic cuvinte rostogolite prin

soare la înserarea / lumilor senine acoperite de legi

ancestrale / numai noi le schimbăm aşa cum cuvintele

noastre pământul

nu-l îmbracă mereu cu pace prea puţin cu rouă cu ploaie

ninsoare-timp

între mâinile două unite mereu cu mâinile două până ce

una se cheamă lumină

alta înserare a ei până ce mâinile scriu cu ambele

emisfere ale creierului sublim

numit Dumnezeu Christos Iisus veşnicie facere desfacere

sânge apă piatră dată la o parte mormânt înger

peşti hrănitori marele Chit pescar salvator al lui Iona

întoarcere a sufletelor moarte de sete de foame

templeri ai sufletului alb ai sufletului negru

ai sufletului alb negru îmbrăcaţi pe deasupra hainelor lor

cu ochi ai culorilor lumilor ai legilor albe

cuprinderea fiecărei nuanţe o carte de stele fără culori

la vedere o carte nu doar de fapte o carte de vise

lacrimi gânduri

BIBLIA chiar nevăzută văzută de aici cu nori vise

moarte / ale apuselor lumi dinaintea ei pe papirusuri în

tolbe sărace bogate

imperii dogme cuţite săbii alte cruci-erezii ştreanguri o

lume de arme

către înapoi mereu este lumea ca o umbră sublimă în noi

mergând spre începuturile lumii planetelor ei ajungând la

cunoaşterea firii

născute de legi nevăzute acum întrezărite în nădejdea

întoarcerii

la tot ce am iubit n-am ştiut să iubim

la tot ce am ucis cu ştire fără de ştire

PSALM

Doamne şi dacă rătăcesc prea mult pe acest glob al

poeziei

pe acest glob al adevărului cititor scriitor

pe care îl pot transforma chiar azi în iluzie...

Şi dacă mă pierd măcar pentru scurt timp

atât de departe de porţile iubirii într-adevăr

aceea de deasupra zeilor şi aceea de dinlăuntrul

dreptei visări şi priviri a minunatului dor de Tine...

Doamne te rog dă-mi pacea de a mă regăsi la timp la

capăt

de labirint lângă cei pe care îi văd scotocind

printre coşmaruri şi umbre ale vieţii mele

ale lumii atunci când mă cheamă

Dă-mi pacea prin dreapta privire a ochilor

în noaptea aşternută peste goluri si existenţa

spaimei morţii aproapelui de mine din mine

Dă-mi te rog Doamne când numai Tu ştii că se poate

pacea coborâtă printre stelele cutereierate

de morţii vii din anotimpurile mele departe de a mea

veghe

prin toate colţurile cuprinse de nostalgii

perene şi molcomele moaşte închipuite în vrere

în vii palate pline de suspine în cotloane pline

lipsite de grăunţe de grâu şi de carafele mustoase

în jalea întruchipată în fiorduri de gândire

năvalnice catarge albe ajunse la ţărmuri de coşmar

Dă-mi te rog Doamne visul de azi nu cel de mâine

Dă-mi visul dătător de vreme

Înlănţuie iubirea de înalturi

cu pacea adăpată în ţărâna şi apa timpului

a cerului a mării a ploii

a lacrimei copilului bătrânului

ivite în calea lumii toate azi.46

CCrriissttiiaann NNeeaagguu4477,,

RRoommâânniiaa

Condiţia poetului

„O fi criză dar... numai pentru unii!"

Vând ieftin haina... singura mea haină...

Vă rog, cumpăraţi obiectul

Şi nu cercetaţi inutil, o dramă

La care, -de când lumea- e condamnat poetul.

Printre voi par pe dinăuntru gol,

Căci sufletul meu ştie s-ascundă lacrimi

Dar să fie liber, alegând cel mai înalt zbor

De unde îşi procură şi vise, şi patimi.

46 http://reteaualiterara.ning.com/profile/LigiaMihaelaIonescu 47 http://agonia.ro/index.php/author/0032862/Cristian_Neagu#bio


nr. 5/21


Page 46

Străbătând hăţişul contextelor absurde

Constat -înlănţuit de sărăcie-

Că gestul de a-mi vinde haina, corespunde

Jertfei, pe altar de poezie.

Toată această trudă la ce bun,

Când lumea calcă sentimente în picioare

Şi toţi -cu degetul- m-arată că-s nebun,

Iar eu insist că haina-i de vânzare?

MMiihhaaeellaa AAiioonneesseeii4488,,

1. intrusul

cine eşti cel care îndrăzneşti

să-mi locuieşti atât de confortabil

până şi umbra?

nu ştii?

păsările vin şi pleacă,

trenurile au timpul lor de staţionare,

anotimpurile fac schimb de luni,

anii sunt bisecţi şi ei, din când în când,

ca o răsuflare

peste goana atâtor vitregii.

numai tu străine, prea răbdător

înrădăcinezi în mine sămânţa luminii,

aştepţi clipa de slăbiciune

să iei forma trupului meu.

2. cu tine sunt anotimp

timpul răsfoia monoton file de cer

rătăcite în labirintul nesfârşit

când femeie când copil

şi vine ea, zăluda!

trece prin mine ca glonţul

printr-un stol de vrăbii

îmi pune un căluş să nu strig

scoate mucegaiul

împrăştie praful din oase

venele năpârlesc

iau forme de şarpe

intenţii oprite la jumătate de anotimp

48 http://www.poezie.ro/index.php/author/0036408/mihaelaaionesei

se zvârcolesc de verde

simt miros de sânge nou

de soare, de muguri

fluturi izgoniţi se-ntorc acasă

şi cânt ca o ciocârlie

care îşi aude prima oară glasul

(va urma)

IIoonn PPooppeessccuu BBrraaddoosscchhii4499

Macbeth

sunt prizonier între stele şi sânge

am găsit un loc în durere

atunci când m-am născut

aproape de capcana pe care

poeţii o numesc moarte

acum şapte iluzii am visat

că-l întrupam pe nepotul lui Malcom

se făcea că eu

am primit o veste de iertare

de la vărul Duncan înainte

de marele pelerinaj spre Roma

într-o zi ceţoasă prin ţinutul

Aberdeenshire am plecat să-mi caut

moşii dincolo de umbre

blestemul s-a preschimbat în lumină

gândurile despre viaţă

îmi par doar racle de plumb

iertarea este veşnică prieteni

destinele de lut păşesc timid

spre marea poartă deschisă

către grădina în care îngerii

şoptesc rugăciuni printre oglinzi

într-o dimineaţă de noiembrie

49 http://junimeadigitala.ning.com/profile/ionpopescubradoschi


nr. 5/21


Page 47

IIrriinnaa LLuucciiaa MMiihhaallccaa5500

Respiraţia iubirii ,

Omul dă lumină lucrurilor întunecoase,

sufletul este călător, pe pământ este chinuit,

în vis se-aşează acolo unde-i place,

pentru a se uşura, a lumina, a se înălţa.

Lumini se sting şi se-aprind,

risipind aurore spectrale în destinul implacabil.

În cercuri, păsări ne însoţesc corabia torentului de

vise.

Mă gândeam la tine, te vizualizam,

Unde-i pânza freatică va fi

şi viaţa, şi sete potolită, şi-atâtea altele,

dacă drumul e vibrant,

Picătura de viaţă de acolo vine!

Cum mă vedeai? Întind palmele pline de cuvinte,

alege!

Mă simţi, acolo, lângă tine,

zâmbind, privindu-te în culorile visului?

Atinsă, mângâiată, alintată,

adâncă simţire, cu multe exclamaţii

de împlinire şi mulţumire,

prea departe am ajuns,

Trăirea mă depăşeşte, din suflet vine,

o foame reciprocă de energie,

Ca şi iubirea, nu ştii de unde se porneşte

şi nu ştii unde se va opri...

De ce s-a ales trupul

pentru a definitiva creaţia? Îmi plac reacţiile tale,

de bucurie, de satisfacţie,

reacţii ce nu pot fi controlate,

Vreau să te topeşti cu mine

în acel moment

de erupţie din trupul tău de femeie,

după care se aşterne o tăcere fantastică,

Nu orice trup ne împlineşte!

Doar cel cu care rezonăm

pe aceeaşi undă a simţirii

- jumătatea noastră -

50 http://junimeadigitala.ning.com/profile/IrinaLuciaMihalca=activity

Vibrez auzindu-te!

Ne topim unul în braţele celuilalt,

simţim totul în umbra viselor,

- un dans al privirilor, fiori,

un zâmbet de primăvară, adâncă emoţie,

lumină, înălţări şi dureri -

trăirea e vie, caldă, de necuprins,

cuvintele par golaşe, nedefinite...

Hai să ne cablăm, să aprindem lumina,

să se vadă sufletele,

curentul vine de la mine şi este continuu,

Tulburată vei fi după ce vei simţi

căldura trupului meu,

Meriţi mai mult decât crezi tu că meriţi!

Totul trebuie să curgă, să ardă în adâncuri,

Fiecare cerc deschis trebuie închis,

Fiecare umbră a zilei îşi continuă zborul vieţii,

Tot ce se naşte

îşi aşteaptă trăirea şi-apusul umbrei perfecte.

O energie blândă, necesară, este acolo,

în fundaţia din petale şi construcţia din vise,

O energie care aduce echilibrul vindecător

şi zâmbetul tău devine luminos,

Doar vântul ştie să se oprească,

să nu dărâme lumea noastră.

În scufundarea noastră sibilină care

sfidează

sângele roşu al inimii pulsânde,

curând vom atinge marea, eterna lumină.

Cloude Monet - Sunrize


nr. 5/21


Page 48

TTrraaiiaann VVaassiillccăăuu5511

CCâânntteecc ppeennttrruu ddaacciiii nnooşşttrrii (variantă)

Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vând,

Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mâine şi oricând.

Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau,

Sunt o stirpe absolută, cum cândva, demult erau.

Dacii nu-mblânzesc oraşe, ei numai în sate mor,

Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri,

Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu

Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu.

În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi,

Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,

Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost,

Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,

Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem,

Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că suntem.

Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,

Visul lor și-acum rămâne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea,

Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o altă stea.

De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.

Vai de ţara ce nu-și are dacii ei nemuritori!

51

Traian Vasilcău (TRAIANUS) a răsărit la 2 aprilie 1969, in satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit facultatea Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău. E preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix“. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova. Director al proiec-telor: „Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutin-deni“ şi „Antologia poeziei româneşti în mileniul III“(în lucru). A editat 39 de cărţi la Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Craiova, Timişoara, Arad, Bucureşti şi Ottawa. Maestru în Artă. Vezi şi nr.15 al revistei, 2012 - Interviul dlui Adalbert Gyuris cu Traian Vasilcău.

Melania Briciu Atanasiu52

Ecce homo

sub eterne opaițe îngerii stau de veghe

acolo unde aripa ar întrezări

o margine abia tremurată de lume

respirația mea nu mai moare

zăbovește puțin să-și tragă sufletul

să-și încheie nojițele /cât timp am pășit doar pe

vârfuri de inimă /am ocrotit liniștea tuturor

cu vorbele mele răsfrânte din reale oglinzi

oasele mi-au străpuns străvezii epiderme prin gând

le-am oblojit cu alifii și răbdare

fiecare om pe care l-am legănat

pe hamacul priponit între două amintiri

mi-a fost drag și aproape prin izul

de fruct tăinuit în propriul său miez

m-aș fi împărțit tuturor precum

o înmugurire altruistă de primăvară

dar n-am putut țese decât un lăicer

în care cuvintele și-au încâlcit urzeala

m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei

mi-am găsit vindecarea.

În 1964, Rene Magritte picta Fiul omului, un autoportret înfă-

ţişând un bărbat îmbrăcat cu costum, purtând pălărie şi cra-

vată, iar faţa fiindu-i acoperită de un măr verde. În spatele său

se intinde marea. Deşi personajul este pictat sumar, mărul este

redat în cele mai mici detalii. Două amănunte interesante sunt

legate de poziţia mâinii stângi, adusă uşor în spate, respectiv

de ochiul stâng care poate fi întrezărit privind în sus, către

vârful superior al mărului.

52 http://cititordeproza.ning.com/profile/MelaniaBriciuAtanasiu


nr. 5/21


Page 49

VVAALLEENNTTIINN TTUUFFAANN5533

Roşu orizontal

Controversat amurg

inert, palid, diluat –

un felinar cu opaiţ

ce-mi aprinde chipul.

Cade peste

scările osoase

şi dârele de roşu cătrănit –

în noapte –

râuri negre.

Miroase-a foc

în amurg martir,

e roşu, roşu, roşu

în cruce şi-n zig-zag –

artă infantilă.

Trec stele orizontal

fond de sirene –

un roşu orizontal.

În căutarea adevărului

A plouat apăsat peste corturile frânte,

peste muchiile spânzurate prelinse pe bordură –

s-a adăpat cenuşa zile-ntregi şi s-a aerat

printre gratiile canalelor.

Am „tras” cu plasmă o sudură-n cenuşă,

i-am dat formă de jardinieră,

i-am pictat cu sânge pământul, veacuri la rând,

până a germinat.

Atunci mulţi s-au tăiat în mugurii schimbării,

unii zeloşi, i-au pus la tâmple

şi-au rostit „Ave” răguşiţi.

Li s-au lemnificat pe frunte –

şi-au înfipt spinii ca-n scenele pascale

şi i-au uscat de măruntaie

prin temporali,

revendicându-şi cenuşa.

Dar –

Sămânţa adevărului

nu şi-a găsit încă sporii...

Poem timpului

Am vrut să pun monopol

peste mişcările tumultoase,

peste fizicul stăpân –

peste vremuri...

53

Debut literar : Revista „Spirala cunoaşterii” – Nr. 2, Februarie 2013, Ploieşti, absolvent al Facultăţii de Litere şi Stiinţe

În living, Gustav Becker-ul

bâlbâie-n bavareză vremea

de vreo-sută şi ceva –

seamănă-n serile

tăcute de Duminică

cu bunicul, reflectând –

avea mâini

şi din ţeasta gotică

îi germinau nuci

din toată esenţa corpului.

În serile de Vineri,

îi înveleam trupul în carne

şi-o pendulare a rotulei

se dispersa insesizabil

în coapsa de şaizeci de bătăi.

Am vrut să pun monopol

peste bolta palatină,

acolo unde-ţi pocnesc dinţii

unul în altul,

dar înţelepciunea-ţi

m-a-mpiedicat.

Din picioare

mesteci perspective –

pui cap la cap ani şi veacuri,

până-ntr-o zi

când te vei scurge mut în asfinţit

NNuuţţaa IIssttrraattee GGaannggaann54 Fort Lauderdale, FL, Statele Unite

NOI

îţi sunt semnul de întrebare

agăţat

în colţul buzelor

teama neînţeleasă

secundă care doare

*

orizontul desface sub ochii mei

eşarfe albastre

prin care salcâmii

îşi cern melancoliile cotidiene *

timpul stă amorţit în loc

cineva a scăpat un orologiu pe asfalt

orele s-au risipit speriate printre picioarele

trecătorilor

păsările scăpate din colivii

îşi sculptează aripile 54 http://cititordeproza.ning.com/profile/NutaIstrateGangan492


nr. 5/21


Page 50

în aerul îmbălsămat

apoi se reped flămânde

ciugulind clipe minute

zile şi nopţi... *

e nebunie, dragostea mea

nici eu nu mai ştiu cine sunt

în lumea aceasta în care *

tu nu poţi fără mine

eu nu pot fără noi

TTeeooddoorr DDuummee55

în dimineaţa asta am plâns

când m-am trezit Dumnezeu mă

privea în ochi

ca pe un asasin

aş fi vrut să-i rostesc un gând şi

să mă lepăd de povara

cuvântului nerostit

însă cuvintele

se risipeau în mine

în rotocoale grele şi negre

ca un zbor izgonit de pe cer

dependent de tot ce există

tremur

şi nu-mi înţeleg păcatul

golul din suflet

mă rupe în două

o parte mi-o acopăr cu lumina

risipită printre oameni

iar cealaltă o voi da pământului

în care Dumnezeu a sădit în

taină

răspunsul celor plecaţi

IILLEEAANNAA PPOOPPEESSCCUU BBÂÂLLDDEEAA56

fluturele desculţ al alienării

creierul meu iubito în lumea asta de-ntuneric

e un portret c-o mască inocentă

ieşită-n lume să râdă tâmp

de un poet nebun

55 http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume 56

Roman publicat „ Şi totuşi...happy-end"; Volum de poeme: Tu nu ştii cum plâng fluturii/ 2012; În curs de aparitie: Locuiesc in mine cu o sută de poeţi - eseuri; Membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.

agent de pază la un castel cu stele

alunecă pe linişti în cuvinte

cu gust de aripi şi venin de iad

şi beznă şi tăceri

demult

creierul meu iubito

valsează-n lumea asta cercuri

c-un gest de nemurire

sub tălpi îi poţi afla singurătăţi de vieţi

le-a scris subţire ca o glumă

adună-le cum un păianjen

când fulgerele cresc

un veac de nori lumină îl despart de tine

mototoleşte-l atârnă-i pe perete plânsul

alienat prin îngerii din mine ............

la ora mea exactă un fluture de noapte

te va-mbrăca într-un poem de Chopin

nu-l alunga iubito

dincolo de ape e neştiutul

(Anei)

13 martie 2013

CCaallootteessccuu TTuuddoorr GGhheeoorrgghhee

între două respirații de lună

în oglindă văd un nebun liniștit

abia îmbrăcat în cămașa de forță

între pereții capitonați și mobilierul fără colțuri

nicio fereastră spre iad

pedeapsă pentru toate visele un coșmar oficial

de fiecare dată același

până la acceptarea ca ideal

demersul acesta insipid cu false aripi de înger

capele sixtine și papi franciscani

mii de biserici cu mii de dumnezei

printre toate alegerile nici un liber arbitru de

spânzurat

nici de limbă nici de gând

doar posibilitatea de a mă retrage în pământ

rădăcină

să caut lumina ca o frunză nesupusă

sihastru în propria mea carcasă

clădesc cu avânt revoluționar

paradis după paradis

cu inima deschisă fiecărei prăbușiri din înalt

sunt alienatul care dansează cu stelele vals


nr. 5/21


Page 51

mortul de peste zi răsuflă ușurat

când se-ntoarce fericit din groapa comună

pentru încă un vis

nelegat

RRoommiiţţaa MMăălliinnaa CCoonnssttaannttiinn

ea crește printre fire de nisip

și visează într-o limbă ciudată

ca și cum particulele de lumină au insomnii

numai în podul palmei

i-a rămas copilăria

mai poartă codițe doar uneori

iar pantofii ei miros a trandafiri sălbatici

am auzit că a inventat sonerii

pentru toți oamenii

lângă ea se dizolvă bulele acelea gri care mă îmbracă

uneori

am început să cred că e soarele

sau că e abecedarul lui don Quijote

azi am aflat

că e fata care știe tainele păpădiei

MMaarrcceell VViişşaa

Dumnezeu a plagiat

Dumnezeu a plagiat

forma ochilor tăi

când a creat lumina

iubito

m-am cutremurat până la ultima geană

şi carnea mi s-a încrâncenat

dezvelit de întuneric

clipeam sub frigul atingerii

tremuram blând

în aşteptarea razei

de cum am deschis ochii

am înţeles

Dumnezeu a plagiat

lucrarea diavolului

MMiihhaaii PPăăuunn,, CCeehhiiaa

Prin ceaţa groasă

Nu a mai rămas nimic

din pajiştile pe care le imaginam în tinereţe

doar câte-o umbră de regret

pe ici pe colo

şi o senzaţie profundă de resemnare,

Cu toate astea,

tristeţea acestor lucruri

mă face să fiu din zi în zi mai bun

şi să văd din ce în ce mai departe

prin ceaţa asta groasă

care nu se ridică niciodată

din ochii oamenilor din jur. Mihai Păun, 19.07.2012, Brno

Regăsire

Abia acum mă regăsesc

înverşunat şi singur

într-una din zilele astea

care nu se mai opreşte din cădere,

iar cei mai mulţi care se află în jurul meu

nu merită să îmi pierd timpul

cu afaceri atât de mărunte

cum sunt ale lor,

deşi se străduiesc să îmi dovedească

cât sunt de importante,

însă,

eu continui să fiu constant Mihai Păun, 19.07.2012, Brno


nr. 5/21


Page 52

GGEEOORRGGEE RROOCCAA POEME BILINGVE /

BILINGUAL POEMS (1)

CĂUTÂND INSULA

FERICIRII

INSULA FERICIRII

Încercăm cu toţii să supravieţuim

în secolul acesta al turbulenţei

creându-ne în imaginaţie

mici insule

unde evadăm atunci când

nu mai putem face faţă

uraganelor şi cutremurelor

care ne înconjoară.

Acolo,

pe insula noastră

jucăm şotron

chiar dacă nu ne mai ţin balamalele,

gângurim ca bebeluşii,

ne aşezăm pe tronul regelui

fără să ne fie frică de pedepse,

sărutăm şi ne iubim

cu toate vedetele intangibile

ale lumii moderne.

Acolo,

pe insula fericirii noastre

este veşnic primăvară.

Acolo

suntem mereu tineri

şi sănătoşi

şi veseli

şi... buni!

Câteodată,

când pe insula fericirii

ne simţim singuri,

invităm prieteni dragi

să ne însoţească

şi să împărtăşească

bucuriile noastre.

Şi astfel,

se produce o simbioză miraculoasă

care vindecă sufletul

de toate relele pãmântului

făcându-te să gândeşti curat

atunci când te reîntorci la realitate.

THE ISLE OF HAPPINESS

We all try to survive

this century of turbulence

creating in our imaginations

small islands

where we escape

when we cannot cope

with the hurricanes and earthquakes

which surround us.

There, on our island we play hopscotch

even if our hinges are rusty,

we coo like babies,

we sit ourselves on the king’s throne

without fear of punishment,

we kiss and we love

with all the intangible stars

of the modern world.

There,

on our imaginary island

it’s forever spring.

There,

We too are eternally young

and healthy

and joyful

and good!

Sometimes,

when on our imaginary island

we feel lonely,

we invite, of course,

dear friends

to join us

and to share in

our happiness.

And so,

a miraculous symbiosis is created

which heals the soul

of all the Earth’s badness…

making you think positively

when you return to reality !


nr. 5/21


Page 53

AMPHORENGRÜNDE

EINSAM UND ES

Um den Einsamen schleichen Gespenster.

(Jean Paul, Hesperus 3)

Ich wehre mich einsam zu sein,

du wärst dich auch einsam zu sein,

er auch

sie auch,

doch was geschieht mit Es?

Es möchte auch nicht einsam sein,

Es ruft mich,

fleht dich an,

kniet vor ihm nieder,

findet sich nicht durch uns.

Es ist so traurig!

...und so stark.

LUMPENGOTT

Wer hat den Tod gepachtet

von dem Gott?

Die Lebenden nicht.

Die Sterbenden nicht.

Die Toten nicht.

Vielleicht doch Gott

verkleidet unter uns?

Die Waffen preisen Ihn,

die Kugel brennt

in Seinem Namen

Rosen.

In Seinem Namen

schaffen wir uns Helden

auf Müllhalden

des Wahnsinns.

Wer Ihn jetzt findet

der wird mit Ruhm

als Held

mit einer Rose

auf seinem Grab

belohnt.

DAS HABENSEIN

Sein

bedeutet manchmal Haben,

haben dies

und haben das...

Haben

das bedeutet Schicksal

sein... mal so

mal anders.

Schicksal

das bedeutet Fressen

haben was

und haben wen.

Fressen

heißt gefressen werden

und dann nennt man's

Schicksalsschlag.

Schicksalsschlag

bedeutet Haben,

haben das bedeutet

Sein.


nr. 5/21


Page 54

MEERESGRUND

Weidezäune

laubvertrocknet

Halmeshelme:

als ob

Bäuche tränen

sonnensatt

als ob

Liderdecken

Schultern wärmen

als ob

Zäune weiden

Helmefrieden

so

als ob

ob so

und

nicht anders

ZWEIFELHAFTE GABE

Der Himmel

spendet Luzifer

die Gabe

des Lichts und Feuers,

doch wo sind die Engel

die pendelten

zwischen

den zwei Geschwistern?

Prometheus

hat uns verdammt

zu Himmelsfegern

mit angesengten Flügeln.

Gott spielt mit Luzifer

ein Tauschgeschäft.57

57

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk; şi http:// www. versuri-si-creatii.ro/poezii/s/christian-w-schenk-6zuhhzn/

DAS VIERFACHE HALBDOPPELT

Ich bin halbachtzig,

doppeltzwanzig

doch nicht vierzig.

Mein Leben geht vor

die Zeit verspätet sich

und ich,

versteckt

in Schwarzwälderuhren,

suche verzweifelt die Türen

um meine doppeltzwanzig

und halbachtzig

jede Stunde

auszuschreien.

Ich bin ein Kuckucksei,

kein Kuckuck

UND NICHT VIERZIG!

"Cloud Shepherd" Hans Arp (1953)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk


nr. 5/21


Page 55

Secolul XXI este marcat de o descoperire

uluitoare: existenţa unei reţele întinse de tuneluri

subterane, posibil interconectate la nivel mondial.

Tunelul lui Stalin

Pe lângă grote şi peşteri create de natură,

peste tot în lume s-au descoperit diverse canale şi

tuneluri subterane construite, spun oamenii de şti-

inţă, de civilizaţiile antice sau de alte civilizaţii pre-

mergătoare celei umane; spaţii, adesea gigantice, ai

căror pereţi au fost trataţi pentru conservare prin

metode şi tehnologii necunoscute în ziua de azi.

Lacul fără fund Sergheevka este un cătun uitat de

lume din regiunea Moscova. Când şi când, în atenţia

publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se

petrec în jurul lacului din apropiere. Se spune că a-

cesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fără fund), este

conectat cu oceanele, adâncimea lui fiind necunos-

cută. Până şi pe hărţile militare, profunzimea lui nu

este clar stabilită, fiind doar aproximată între 150

şi 200 de metri. Lacul apare menţionat şi în scrierile

poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din

zonă povesteşte că această apă este legată prin

canale tainice cu marile oceane ale planetei.

Călătorie spre inima pământului

Legenda spune că pe malurile lui, de-a lungul

anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor

epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. În

anul 2003, la suprafaţa apei a apărut, nu se ştie de

unde, o vestă de salvare, cu însemnele marinei mili-

tare americane. După cercetările realizate de auto-

rităţile locale, s-a constatat că vesta aparţinea ma-

rinarului american Sam Belovski, de pe distrugătorul

USS Cole. În octombrie 2000, în portul Aden, din

Yemen, s-a declanşat un atac terorist asupra navei,

soldat cu moartea a 17 militari. În urma atentatului,

matelotul Sam Belovski a fost dat dispărut, iar tru-

pul său nu a fost găsit niciodată. Dar cum a putut

ajunge după trei ani vesta lui de salvare tocmai din

Oceanul Indian într-un lăcuşor pierdut din Rusia

Centrală, la 4000 de kilometri distanţă?! Care a fost

traseul ei? Oare legendele lacului fără fund sunt

reale? Oare există asemenea căi subterane necu-

noscute, care unesc diferite puncte ale planetei?

Tunelurile subterane şi peşterile au fost dintot-

deauna un subiect care a atras atât atenţia oame-

nilor de ştiinţă, cât şi pe a celor pasionaţi de mis-

tere. Poate pentru că în întuneric se ascund enigme

de nepătruns sau pentru simplul fapt că acestea se

deschid şi acced către centrul pământului. Pe aceas-

tă temă s-au scris o mulţime de cărţi şi poveşti fas-

cinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care

au îmbogăţit şi mai mult imaginaţia oamenilor.

Tunelul vertical din fata Templului Sarpelui cu Pene

Cert este că acestea există peste tot în

lume, fie că vorbim despre galeriile antice recent

descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub

marile piramide din Egipt sau de canalele subterane

săpate dedesubtul Mexicului. Arheologii şi oamenii

de ştiinţă au început să îşi pună tot mai des între-

barea dacă nu cumva aceste reţele subterane au

fost cândva conectate între ele. Lungimea lor nu a

putut fi determinată precis, pierzându-se într-un

nesfârşit labirint în interiorul pământului. De ase-

menea, nimeni nu a putut confirma faptul că ele au

fost construite în aceeaşi perioadă. Şi totuşi: când

şi cine le-a creat şi în ce scop? În regiunea Vol-

gograd din Rusia există un lanţ muntos, cunoscut sub


nr. 5/21


Page 56

numele de Medveditki, care, începând cu anul 1997,

a fost studiat în detaliu de organizatia „Kosmopoisk"

(Cercetaşii Cosmosului). Aici a fost depistată şi car-

tografiată o reţea extinsă de tuneluri, cercetată pe

o distanţă de zeci de kilometri.

Aceste pasaje subterane au un diametru de

7 până la 20 de metri şi, pe măsură ce se apropie de

creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând

până la 120 de metri, transformându-se sub munte

într-o sală imensă. De aici, se ramifică alte trei

tuneluri în diferite unghiuri. În Uniunea Sovietică, la

începutul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a

fost emis un decret secret al Consiliului de miniştri

al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub

Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continen-

tală de insula Sahalin şi care leagă Marea Ohotsk, la

nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condiţiile declan-

şării războiului rece, pentru a contracara pericolul

bazelor militare americane instalate în Japonia, Sta-

lin a ordonat construirea unui pasaj subteran, pre-

văzut cu cale ferată, între insula Sahalin şi Rusia.

Tunelul fusese trasat şi construit ţinând

cont de geologia dificilă a solului de sub fundul ape-

lor. Pereţii săi erau foarte netezi, acoperiţi cu un

material care semăna a lavă vulcanică. Toţi cerce-

tătorii ruşi au fost însă de acord că acel material nu

era unul creat de natură. În urma unui studiu apro-

fundat, s-a ajuns la concluzia că asupra pereţilor se

acţionase simultan termic şi mecanic,

iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime

de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afir-

maţiilor doctorului Berman, nici măcar tehnologia

modernă nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare.

Totodată, ea a amintit despre găsirea unor obiecte

stranii în tunel, a unor mecanisme de neînţeles, in-

strumente şi echipamente necunoscute, şi chiar des-

pre fosilele unor animale neidentificate. Imediat du-

pă abandonarea acestui gigantic şi ambiţios proiect,

serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste

valoroase artefacte, care în decursul deceniilor „s-

au pierdut".

Conform articolului, exploratorul G.E. Kin-

caid, în timpul expediţiei sale în Marele Canion, a

făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş sub-

teran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit do-

vezi ce indică faptul că civilizaţiile antice au migrat

în America din Orient prin aceste căi subpământene.

Cercetătorul a demonstrat, aparent convingător, că

populaţia care locuia în aceste caverne misterioase,

adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, po-

sibil din Egipt. În publicaţie se relatează că echipa

coordonată de Kincaid a descoperit o cameră gigant,

de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din ca-

re porneau zeci de pasaje, „ca spiţele unei roţi". Re-

cent, arheologii au descoperit un tunel vechi de

1.800 de ani, care duce în direcţia unui întreg sistem

de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Şarpelui cu

Pene din Mexic. Oraşul Teotihuacan a fost construit

de o populaţie relativ puţin cunoscută, care a atins

apogeul între anii 100 î.Chr şi 750 d.Chr. Templul a

fost ridicat între anii 150-200 d.Chr. Din motive

necunoscute, oraşul a fost abandonat până la venirea

în zonă a populaţiilor aztece, în 1300 d.Chr. Aceştia

din urmă au dat şi denumirea de Teotihuacan, care

semnifică „locul unde oamenii devin zei". În zona Eu-

ropei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei şi Slo-


nr. 5/21


Page 57

vaciei, se întind Carpaţii Beskizi. La graniţa dintre

Polonia şi Slovacia, se află cea mai înaltă culme,

Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m. În

folclorul celor două popoare există multe legende le-

gate de acest vârf. Se spune că locuitorii zonei păs-

trează secretă existenţa unui tunel sub munte. În

urmă cu câţiva ani, într-un ziar local polonez, a apă-

rut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja,

Stanislaw Poniatowski.

El a povestit că, în anii '60, tatăl său i-a dez-

văluit taina munţilor. Au plecat împreună din sat că-

tre „regina Babia" şi, ajungând la o înălţime de apro-

ximativ 600 de metri, tatăl lui s-a oprit şi i-a spus

că acolo va vedea o altă lume, va afla un secret care

este transmis din generaţie în generaţie. Cu un e-

fort imens, au dat la o parte o stâncă şi dedesubtul

ei Stanislaw a văzut un puţ cu o deschidere largă, ce

ducea către miezul pământului. „Pereţii erau netezi

şi lucioşi, de parcă ar fi fost acoperiţi cu sticlă. Ta-

ta a aruncat o frânghie şi am început coborârea. În

interior, în mod straniu, aerul era uscat. Am coborât

câţiva metri până am dat de un tunel. Apoi, ne-am

continuat călătoria prin tunelul uşor înclinat către

interiorul pământului, până la o sală spaţioasă, cu o

formă ovală. De acolo plecau mai multe tuneluri, în

toate direcţiile. Tata mi-a spus că, urmând traseul

lor, de aici se poate ajunge în alte ţări şi chiar pe

alte continente. Tunelurile din stânga duc în Ger-

mania şi mai departe, în Anglia, până în America, iar

cele din dreapta se întind prin Rusia şi apoi prin Chi-

na şi Japonia, tot până în America, unde se înnoadă

iarăşi cu tunelul din stânga".

„Multe dintre ele s-au prăbuşit, altele nici

măcar nu au fost descoperite, de aceea este foarte

grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lu-

crăm la o hartă prin care să reprezentăm reţeaua.

Însă, deocamdată totul este aproximativ, deoarece

nu avem informaţii complete şi nu au fost studiate

Africa, India şi Australia", declara P. Mirosnicenko,

unul dintre cercetătorii LSP. Potrivit afirmaţiilor

sale, se crede că aceste tuneluri au fost create de

civilizaţii străvechi sau de alte civilizaţii necunos-

cute pentru a se putea refugia în caz de catastrofe

naturale. În mod ciclic, planeta noastră este lovită

de fel de fel de calamităţi naturale, cum ar fi cutre-

mure, tsunami, erupţii vulcanice, ciocnirea cu aste-

roizi, asa cum s-a întâmplat acum aproximativ 65 de

milioane de ani când, în urma impactului cu un aste-

roid, au dispărut dinozaurii şi majoritatea vieţuitoa-

relor planetei. Munţii României sunt străbătuţi de

tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele

noastre, cunoscând existenţa acestora.

Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile

subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi

câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva

treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost

preluate de preoţii creştini, retransmise mai

departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi as-

cund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a

început pe vremea primului domnitor din dinastia

Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis

pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria

domnitorului, acei oşteni „roşii" (denumire dată de

îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau uni-

tăţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara

Românească, folosite doar în caz de mare primejdie.

Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul

Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, te-

zaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din

zonă şi păzit de oştenii „roşii". Legendele locale vor-

besc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de

valoroase, acumulate de-a lungul a zeci de generaţii

de conducători şi păstrate în zonă. Este un tezaur

sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l spo-


nr. 5/21


Page 58

rească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să

folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau

seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că

blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Dră-

culeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat

să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi

familiile lor au fost asasinaţi. „În ultimii ani, în zona

Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care

au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extra-

ordinară şi a unor treceri subterane care traver-

sează munţii dintr-o parte în alta.

Mai mult, aceste măsurători au arătat exis-

tenţa a două treceri subterane care merg din zona

Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din

Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din

când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor este altceva. Privite de sus

(ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci

sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup

imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă

asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar

coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa,

judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă a-

ceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oa-

menilor sau dacă au fost doar descoperite şi folo-

site de oameni? Este o întrebare la care, deocam-

dată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii,

care au avut curajul să afirme că totul a fost con-

struit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis

să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locu-

iesc. În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au

petrecut mai multe fenomene stranii.

Oamenii acuzau stări de agitaţie inex-

plicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe

timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure,

constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea

sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că

au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice

deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor

fenomene nu a dus la niciun rezultat. Peste un an in-

tensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul

că, de fiecare dată înainte de producerea acestora,

se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se

produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.00 şi 3.00

noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale

radio! Ceea ce nu era normal. „Vizionara Valentina,

femeia oarbă din Iaşi care poate pune diagnostice şi

prin telefon, susţine că a descoperit prin metode

proprii că un important şuvoi de energie, de aceeaşi

calitate cu cea care alimentează complexul de la Gi-

zeh, scaldă şi Sfinxul nostru din Bucegi.

Iar subteranele nedescoperite ale acestuia

comunică cu piramidele din Egipt. „Acolo e trecutul

omenirii. Dar nu-i omenirea de acum două mii de ani.

E cu mult mai demult, tare mult înainte. Sfinxul din

Bucegi este ocrotitorul pământului pe care locuim.

De fapt, în Bucegi, la Sfinx vine un şuvoi foarte pu-

ternic de energie. Atunci când cu ştiinţa care va fi

pe pământ va birui cineva să ajungă sub Munţii Bu-

cegi, va da peste toate aceste înscrisuri şi docu-


nr. 5/21


Page 59

mente însemnate şi, după semnele acelea, va şti ce

are de făcut. Dar asta se va întâmpla numai după ce

şuvoiul de energie de deasupra va slăbi", spune clar-

văzătoarea care n-a fost niciodată în Bucegi. După

1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de

Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la

Cheia nu au găsit nicio explicaţie acestor fenomene.

Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis

ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul

fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi

cu ce scop? Mister total!!...

Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene

ciudate care au loc în zona respectivă, este numită

„zona crepusculară a Europei". În sanctuarul dacic

de la Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ru-

ginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-a-

devăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor in-

tră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alu-

mino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt do-

uă exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de

fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de

NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier dacic

de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau

să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25

kg" .

Muntele Toaca este o piramidă cu baza pă-

trată, formă extrem de rară în natură. Latura are

lungimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul

pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile pira-

midei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a

descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv

unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide

cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt

trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii

Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51

de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele

piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile

Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al

dacilor. Muntele Retezat este un monolit de pro-

porţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de pira-

midă.

Natasa Galche

NNEEAAGGOOEE BBAASSAARRAABB

AAnntteeuu aall ppaannrroommâânniittăăţţiiii şşii oorrttooddooxxiieeii

llaa 11551122

Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu

Contemporan cu Erasmus de Rotterdam,

Nicollo Machiavelli şi Martin Luther – embleme ale

unui ev deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă

cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab

reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie ire-

fragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiri-

tului românesc tinzând spre Absolut.

Format la Bistriţa – sanctuar european

Viaţa şi opera sa, de o importanţă covâr-

şitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului

Dumnezeu. Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt,

care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare,

vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.

Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este în-

truchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit,

totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu,

într-o epocă anume, drept purtător al chivotului

tradiţiilor arhaice autohtone. El dispunea de soclul

de granit al unei vaste culturi – însuşită la Academia

de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mă-

năstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din uce-

nicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe

lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufle-tului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim

(Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara

Românească, pentru a nu fi ucis de turci.

Focar de cultură şi far călăuzitor al spiri-

tului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea

Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata

ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ.

Acad. Răzvan Theodorescu precizează:

„Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un

sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul

spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra

sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la

Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa

şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva

din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din


nr. 5/21


Page 60

Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în

Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia

solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor

Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie

2003, sub titlul Spiritul Olteniei) „Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti

desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan

Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise,

s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măies-

trie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi cali-

grafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa

a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel

mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.

În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în

monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în

plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumu-

seţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa în-

dreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc,

fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spiri-

tuală bistriţeană”.

De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu

acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu

Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basa-rab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de

Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat,

atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe

Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în lim-

bajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara

Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi

Tetraevanghelia (1512).

Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul

nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în or-

todoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în ve-

dere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă

abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în

Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).

În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la

împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea

Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta,

într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel

mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris

vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin

care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti

de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Cur-

tea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic men-

ţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte

de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în

grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat

limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi

duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în

rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu

zidirea Mănăstirii Dealu! Ferice vremi de sfinţenie,

cărturărie şi ctitorie!”.

Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste

timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice

principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat de-

săvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi pri-

vea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spi-

ritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel

Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta

fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de

externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu

drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româ-

neşti prin marile capitale. Dar iată cum sintetizează

acest aspect Î.P.S.Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe)

în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea

externă, deşi era (n.n. doar) cu ceva trecut de 20 de

ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească ne-

cesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mă-

năstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor

vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi

Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi

scrierile lor”.

Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse

din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privi-toare la istoria românilor din celebra serie a lui

Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „tra-

duce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o

mare capacitate de înţelegere a problemelor politice

internaţionale, dându-şi seama de importanţa fac-

torului diplomatic în realizarea obiectivelor politice,

Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau

străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul

diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă

activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării

liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara

Românească un important factor politic în viaţa

internaţională. El se arăta de acord să participe şi a


nr. 5/21


Page 61

militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a sta-

telor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă,

ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării

hărţii politice europene, să se ţină seama de con-

tribuţia Ţării Româneşti”.

Cine priveşte cu atenţie harta Europei de

Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să

nu observe că spaţiul carpato-danubian netran-

sformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi

Moldova –, avansat mult spre Tracia, spre viscerele

Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil

drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut

oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele

marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în

paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balca-

nică, dar şi frumoasele capitale imperiale Budapesta

şi Viena.

Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu

LLoorriiaann CCaarrssoocchhiiee,, RRoommâânniiaa

femeie

o să treci singură pe aleile parcului și

or să te atingă frunzele toate

căci ele nu văd pământul

iar tu

ești caldă ca un ram

și după un timp o să faci flori

după care

o să vină toamna cu fructe în părul tău

tu atunci o să te așezi pe o bancă

te vei ridica verde din frunze și

din toate cuvintele nerostite

femeie

te vei mișca printre lucruri ca un ochi

rănit de lumină

vei aștepta dimineața la stația de autobuz

și vei fugi și vei zbura și te vei lăsa strivită

sub paginile de carte

ca un fluture chiar dacă ești mult mai mult

decât ramul pe care se sprijină frunzele

și decât vântul care desface aripile

și decât inimile care deschid ușile dimineții

în oameni

tu ești femeie

tu

iar noi ceilalți nimic nimic nimic

muzica ta

nu mai ascult muzica ta, viaţă

de când un tunet mi-a distrus auzul

şi nici harta ta nu o mai urmez

de când fulgerul m-a orbit

rătăcesc în cerc peste ape

mă ridic fără aripi în vânt şi cad pe pământ

călcat în picioare de hoardele celor rămaşi fără ochi

şi fără auz

strivesc mâini şi speranţe

orb şi surd, în căutarea drumului pierdut

printre nori

şi cânt un imn străin, ce

transformă surzenia mea în lege

urmând un drum străin

orbit de fulgerul de dimineaţă

al copilăriei, de care m-am ascuns ca un hoţ

după ce i-am trădat granițele

și nu am ajuns departe

nici aici

nici acolo

apă intrată în pământ

pe lângă pietrele temeliei mele

de om început

și terminat

jumătate aici

și jumătate dincolo

Visul – Mihai Cătrună


nr. 5/21


Page 62

Georgian Ghiţă

Aşteptare

M-am aşezat cu capul pe cadrul gândului tău,

Ca o stea muribundă la marginea universului.

Câteodată, încerc s-aprind un colţ,

lăsându-le pe celelalte patru într-o umbră ce alunecă

petale de piatră asemeni unei himere vii.

Mi-am strâns umerii înfioraţi

de plăcutul venin al vârfurilor de-amor

pe care le înfig în sângele amorţit nopţile pierdute.

Toamna a trecut, şi orice fulg abandonat mă va

prinde

în visuri senine,

Cuget lucid

Inocenţă de lut.

Pe şina speranţei trec iubitorii de vid –

spirite reci.

Cutia de chibrituri

M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri

De multe ori îmi imaginez că nu eşti tu,

că e doar lumina care cade pe covor

sfâşiată precum un trup ce se zbate în visare

Tremur, izbit de amorul anarhic,

înstrăinat ca o candelă sudată

de vitraliile unui lăcaş tot mai gol

Un fragil păcat la buza oaselor,

mă-nţeapă cu-atâta vânt şi-atâta singurătate,

încât sufletu-mi pare foarte greu

de parcă atârnă de el un înger

Gândul începu să-şi dea ultima suflare,

aşezat pe mâna catranului miop

sărutându-şi ecoul strigătului de ajutor.

MARIAN DRAGOMIR- infrarealistul la o şuetă cu Caragiale

Autor:Marcel FANDARAC

Poeţii de azi din România, cei tineri, sunt

haioşi. Umbra le fuge din cartierele pline de spăr-

gătoarele de seminţe, direct în cluburile cu tatuaţi

şi gagici cu piercinguri în sfârcuri şi buze, ambetaţi

la limita comei alcoolice, umbra le fuge de rânjetul

ţiganului sticlos din obor: „(…) sub umbrelele ce

împânzesc piaţa obor/pielea ţiganului luceşte luna

cenuşie/dracii fac din nisip geacă pentru străzile cu

pete/şi castele cu var pentru iluziile bucureştenilor

// staţi/unde sunt copiii/departe creatorul le cântă

la muzicuţă”(…)58

În poezia lui Marian Dragomir vom regăsi

ritmurile suprarealismului românesc, ritmuri impuse

de cei care au fost Saşa Pană, Gelu Naum sau Leonid

Dimov, cel care până la urmă a evoluat înspre acel

onirism baroc de care amintea academicianul Eugen

Simion. Un poem deosebit de sugestiv pentru recu-

renţa motivelor suprarealiste care domină peisajul

poetic la Marian Dragomir, este cel intitulat Dacii:

„înainte de ultimele ninsori ale vieţii/rădulescu mer-

gea la iarmarocul din letea/ aici zburda o ştiucă i-

mensă/pescarii din zonă vorbeau cu ea/dar peştele

se urca spre cer prea repede//unii spuneau că sub

apa de cianură cântă dunărea/străbunii înotau sub

ea plini de broboanele de potasiu// tot satul vorbea

despre ştiuca-bac/ea pornea din adâncurile malului

românesc/şi ajungea la cer zburând aripi de vis şi

dorinţe/ de solstiţiu printre gheaţă ardea/popa îşi

aşeza coada de peşte după patrafir/cuvinte din

răboj recita” (…) Mai departe, în acest poem, vom

descoperi că pescarii din Letea sunt, de fapt, acei

tarabostes din Dacia, iar ştiuca nu este altceva de-

cât un comunicator între aceştia şi zei. Sunt imagini

picturale, de secol medieval, parcă pictate de mâna

cu degete prelungi ale unui Bosch imemorial, imagini

în care revine obsesiv mitul chotnian al peşterii şi

58

vezi:Obor de Marian Dragomir, CARTE CU MĂŞTI, Editura Grinta, 2012, Cluj-Napoca.


nr. 5/21


Page 63

cel al biblicului peşte. Poemul se închide sub semnul

prostiei mai degrabă, decât al dramei sau al sem-

nificaţiei biblice unde Iona ieşea învingător. Acum,

avem doar pe un Ion, filosof al satului, recluzionat în

camera lui, nu în burta vreunei balene, de unde

filozofează până devine victima radiaţiei propriei

filozofii: „(…) filozofia lui Ion nu s-a dezmeticit/s-a

confecţionat cu soare pal/după ce a umflat o vezică

flămândă de recunoaştere/iar aceasta s-a unit cu

trenuleţul inocent al omenirii(…)/legile filozofice au

fost fragmentate prin cameră/după ce s-a calculat

punctul de congruenţă în palmele muritorilor/ideile

dezvoltă semne/dar ion/este nefericit sub grota

christică/televizorul merge singur/fierul de călcat

calcă/totul este energie.//ion a murit conectat la

radiaţia filozofiei/ultima teoremă a înţepenit pe cal-

darâm”.

De ce spuneam de Marian Dragomir că este

un infrarealist? Pentru că el, asemenea poeţilor din

generaţia lui dominaţi de videoclipuri, de tentaţia

dată de marijuana, de alcooluri şi de atmosfera clu-

burilor insalubre ale oraşului, refuză atomizarea,

anuitatea, încercând să se izoleze de efectele aces-

tei epoci a subculturii, prin folosirea motivelor recu-

rente şi specifice unui suprarealism care a reînnoit,

cândva, lumea, a regenerat-o.

Valul de infrarealişti care a cuprins România

ultimilor ani, caută acest sens al existenţei: schim-

barea paradigmei unei lumi în continuă decădere.

Fronda acestor tineri pictori şi poeţi infrarealişti,

printre care îl găsim, iată, pe Marian Dragomir, este

de acelaşi nivel intelectual şi de rafinament artistic,

desigur la un alt spaţiu temporal şi estetic, cu cel al

primilor suprarealişti români care au reînnoit, la cea

vreme, cultura europeană, numiţi avangardişti, în

frunte cu Saşa PANĂ şi terminând, de ce nu, cu o

figură mai puţin cunoscută, dar care a publicat în

revista Unu: Madda Holda, creatoarea acelui per-

sonaj Tirăliră. Marian Dragomir are şi el un ase-

menea personaj: care umblă prin cartea cu măşti

alături de frizer şi de măcelar, alături de vecinele şi

de ţaţele cu sămânţa între dinţi, într-o atmosferă

unde muştele devorează lumina şi unde totul este

visul de chirpici (vezi, poemul /bis/), acest personaj

este marsturbeităr, vârful intelectual al unei gene-

raţii care freacă menta, cum zice poetul în a sa car-

te: „Fii atent la tavan să nu te loveşti de el! Strigă

paşa cu turban şi iasomie, în rest/frecăm menta pe

variaţii de Vivaldi cu plombe de versuri usturate, de

fapt, ne/conservăm inteligenţa. Seara ne oferă vrăji

adolescentine combinate cu stropul de/stea ce a

rămas de pe la Stratan.(…) // Mereu ne tăvălim în

garsoniera cea jegoasă, dar am orbit de-atâtea ge-

mete/ de vrajă. Eu gem neant, iar ei gem lumină, no-

roc că ştim cu toţii să facem gem de/vise cu prune.

Îţi zic, cea mai frumoasă garsonieră este cea de la

trei”.-/Garsoniera de la 3/.

Am văzut la poetul Marian Dragomir, vagi

influenţe - peste acest amalgam de suprarealism şi

subcultură urbană - motive poetice ale generaţiei

`80 din care fac parte Traian T. Coşovei, Mircea

Cărtărescu şi Ion Stratan, ploieştean de-al lui Ca-

ragiale. Lumea poeziei lui Marian Dragomir e una a

generaţiei lui masturbeităr, cel din poemul obor,

personaj care lustruieşte troleibuzele cu vocalizele

lui şi căruia nu-i mai rămâne altceva decât planul

dracului pentru viaţa din obor, odată ce şi-a irosit

clipele fericite etc. Masturbeităr e poetul: „cu pri-

virea de copil cuminte/cititor de poezie romanti-

că/cu pupila mărită de marijuană”, cel care vine „du-

pă multe valuri de libertate ratate printre blocuri”,

cel căruia nu-i este teamă să fie om, cum spune, cel

care este poetul: „în pas de defilare/printre gân-

durile lumii de cartier/am ajuns poet aprinzând un

chibrit şi dându-mi foc”-/poetul/. Autodafeul, iată

gestul sacrificial suprem caracteristic supremului

revoltat.

Găsim aproape în fiecare poem al cărţii lui

Marian Dragomir, Carte cu măşti, stări de o an-

goasă şi o anxietate profundă, personajele sale sunt

abulice, schizofrenice, trecând dincolo de limita ex-

tinsă a realului, a unei lumi demult căzute în ubicui-

tate, pe panta unui declin accentuat al normalului,

devenind o lume ficţională în care absurdul este

dominator, personajele nu mai aleargă să-şi salveze

viaţa, personajele aleargă să prindă moartea. Actul

suicidar fiind văzut ca un act taumaturgic, prin care

poţi ajunge la purificarea sufletului, prin care poţi

scăpa de această lume nebună, o lume peste care

pluteşte cadavrul metaforei. Spune poetul Marian

Dragomir: „(…) prietenul meu a murit a doua zi/nu a

zis unde dorea să fie îngropat/spunea să îi hrănesc

visele acvatice/şi să fac dragoste cu o bătrână/ ca-

re îl vizitează/dacă o rogi îţi face şi-un copil/(…) am


nr. 5/21


Page 64

aprins un chibrit/mâinile ne sângerau/am continuat

să mergem/deoarece prietenul meu avea de prins

moartea”-/lacul/. M.F.

TESTAMENT LITERAR Elena Buică, Toronto

În efemeritatea existenţei noastre pămân-

teşti, fiecare ne dorim să marcăm trecerea fireas-

că prin „cele pământene”, în tradiţia veche, poate

sădind un pom sau lăsând în urmă ceva, ceva care să

ne reprezinte ca individ, parte dintr-o societate în

care ne-am născut, ne-am format şi am vieţuit, cu

bune şi cu rele deopotrivă. Unii lasă averi, adevăra-

te tezaure dobândite cu trudă sau poate nu, trăind o

viaţă întreagă înrobiţi de strălucirea lor, alţii îşi

drămuiesc moştenirea în tainiţele sufletelor lor,

aşezând-o în cuminţenia unui alt soi de bogăţii,

acelea de sorginte spirituală.

Zestrea pe care eu o las este una de suflet,

cea a scrierilor mele, o zestre învăluită în zâmbetul

pe care l-am dăruit mereu vieţii şi în special oa-

menilor cu deschidere spre lumină, bunătate şi

împliniri pe calea cea dreaptă. Cuvintele poetului

Tudor Arghezi din poezia „Testament", „Nu-ţi voi

lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume

adunat pe-o carte", mi se se potrivesc şi mie, fără

să fac vreo trimitere şi la valoarea scrierilor. În

lada mea de zestre nu se găsesc decât scrierile

literare izvorâte după puterile mele din profun-

zimea trăirilor şi gândurilor zămislite în vâltoarea

vieţii sau în ceasurile de singurătate. Când am venit

în Canada am renunţat la agoniseala din ţară în

schimbul altor valori, cele de ordin spiritual; şi chiar

dacă au fost renunţări care m-au durut, am învăţat

cum să aşez în cufărul ce-l voi lăsa moştenire, acel

ceva care a întrecut în bine ceea ce am pierdut în

plan material, lada mea de zestre spirituală. În ea

sălăşuieşte spiritul meu deschis în relaţia cu oame-

nii, cu natura, cu lucrurile mai importante ale lumii,

în relaţia cu Dumnezeu. Aici zace aşteptarea, dar şi

stăruinţa de a surprinde şi oglindi faptele pozitive

pe chipul celor care biruie vicisitudinile vieţii. Aici se

poate auzi şi tumultul gândurilor şi frământărilor cu

care am încercat să reclădesc o viaţă - cu universul

şi relativitatea ei, din frânturi, din petice de forme

şi culori diferite. Sunt gânduri născute din contem-

plarea asupra propriei vieţi, dar şi din experienţa

altora, o adevărată adunare de reverberaţii care au

venit din substratul trăirilor interioare, punând în

mişcare roţi sufleteşti secrete.

De cele mai multe ori cu zâmbetul pe faţă,

am scris câteodată şi pe răni care sângerau, dar cel

mai adesea am încins peniţa în cerneala dragostei de

viaţă, a iubirii şi respectului faţă de semeni, scriind

rânduri, rânduri, mereu cu speranţa că acestea vor

respira în timp. Ele au adunat laolaltă căutările

înfrigurate, izbânzile şi umilinţele neputinţei de a

cuprinde necuprinsul sau de a depăşi propriile limite,

dar şi speranţa de a fi de folos atunci când va veni

timpul ca această ladă să se deschidă.

Trăind în Canada , ţara pe care o iubesc şi o

respect din adâncul inimii, am scris nenumărate

pagini despre aceste locuri binecuvântate, dar ni-

ciodată nu m-au părăsit nostalgia şi dorul de ţara

mea natală, România, şi de Ţigăneştiul copilăriei

mele, iar prin osârdia condeiului scrierile mele s-au

aşternut între aceste două lumi.

M-am aplecat cu drag asupra mai multor

aspecte privitoare la Ţigăneştiul natal, ca o încer-

care de restaurare, într-un anume fel, a unui spaţiu

concentrat de românitate, cu structuri stabile, de

esenţă ţărănească, cu orânduială străveche, aşa cum

era în timpul copilăriei mele, momente pe care le-am

trăit înainte de mişcările tulburi care au urmat şi

care au produs atâtea răsturnări de valori. Chemând

faptele să se adune într-o albie cu apă limpede, ca

pentru primenire, am încercat doar a resuscita câ-

teva secvenţe care aparţin istoriei noastre, pentru a

nu se uita şi a nu se pierde un anumit şir de valori.

Am fost atrasă de enigmele şi starea de frumuseţe

a arhaicităţii satului românesc, fără să vieţuiesc

acolo ca un om abstras din timp. Atâta vreme cât

pământul se învârte, n-am putut rămâne înţepenită

doar în contemplaţie restrospectivă. Am reintrat în

vremurile în care trăiesc cu temperanţa şi cu fires-

cul necesar, pentru a nu fi privită de către semenii

mei ca picată din stele într-o contemporaneitate în

care, parcă, nu îmi mai găsesc locul.


nr. 5/21


Page 65

Deşi am bătut cărări ritualice cu simţă-

mântul statorniciei, nu am rămas în arhaicitate, dar

nici nu m-am luat la întrecere cu cei care exersează

caligrafia mai subţire a omului modern, cel al zilelor

noastre. Îmi place să înclin condeiul mai mult spre

clasicism, fiindcă e mai încărcat de etică.

M-am străduit să prezint şi lucruri noi, stă-

ruind mai ales asupra acelora care pot să dureze,

care să imortalizeze experienţele omeneşti, să

îmbogăţească orizontul cititorilor cu noi realităţi,

aducându-le un plus de cunoaştere, să le facă viaţa

mai variată, mai interesantă. Prin ceea ce am scris

am încercat să scot în relief oamenii de lângă noi cu

conduită exemplară, dar pe care adesea nu-i re-

marcăm în zorul cu care suntem presaţi de timp.

Pentru că iubesc în aceeaşi măsură şi literatura şi

literaţii, m-am aplecat cu admiraţie şi respect asu-

pra unor cărţi şi asupra autorilor lor, pentru a pune

în lumină căutările lăuntrice care duc la esenţă,

străduindu-mă să surprind, de cele mai multe ori,

concreteţea unei clipe.

Scrisul meu s-a aşternut întotdeauna cu en-

tuziasm, stăruind asupra cuvintelor, dorindu-mi să le

fac să mă asculte, ca apoi să le aşez în ordinea cea

mai potrivită, în încercarea de a pătrunde în

insondabila viaţă sufletească. Într-un fel, scrisul

meu este şi ca o împotrivire în faţa lumii roboţilor

care au stăpânit un domeniu considerabil din exis-

tenţa noastră, împingând în umbră tărâmul senti-

mentelor, al emoţiilor, al fiorului vieţii. Cele mai

multe dintre scrierile mele nu se întind pe multe

pagini, având o dimensiune rezonabilă şi încadrându-

se în rigorile genului literar căruia aparţin, proza

scurtă. Mi-am îngăduit o mai mare largheţe doar

acolo unde frumuseţile pământului strigau, implo-

rându-mă să le acord spaţiu mai extins, din care apoi

să poată fi „gustate” cu bucurie şi interes de către

cititorii însetaţi de minunăţiile acestei lumi.

Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pen-

tru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu

pământean, un complex de împrejurări ce mi-au per-

mis a mă apleca asupra scrisului, aducător de picuri

de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare.

Zâmbind vieţii am încercat să mă înalţ prin scrieri

dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea

adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pen-

tru a pătrunde în viitor.

Zâmbetul meu o învăluie cu multă căldură şi

pe draga mea nepoată, Mara-Elena, mângâierea

sufletului meu, dar se îndreaptă cu gratitudine şi

sinceritate şi spre cei ce vor urma, şi tuturor le

încredinţez, alături de dragostea-mi nemărginită de

oameni, de frumos şi de bine, dorinţa de a duce mai

departe şi a face să strălucească necontenit lumina

din cuvânt.

****

CCrroonniiccăă lliitteerraarrăă

DDoorriinnaa NNeeccuullccee:: UUnn ssuurrââss ddee ttrreeii oorrii „„ggootthhiicc””

OLIVIU CRÂZNIC

Curentul gotic a apărut în a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, odată cu reînvierea inte-

resului pentru medievalism (unul dintre sensurile cu-

vântului englezesc „gothic” fiind chiar acela de „me-

dieval”). Supranaturalul, teroarea sau neobişnuitul,

trecute cu mare atenţie prin filtrul literaturii

moderne, au caracterizat – de la începuturi şi până

în zilele noastre – un spectaculos traseu literar,

permanent punctat de naşterea unor genii şi de

publicarea unor capodopere care au rămas de-a

lungul anilor (şi vor rămâne) repere esenţiale în

cultura universală (dacă ar fi să amintim, în domeniul

poetic, care ne interesează pentru acest articol, fie

şi numai exemple precum Christabel de S.T. Co-

leridge ori La Belle Damme sans Merci de J. Keats).

Goticul este totodată responsabil pentru naşterea a

cel puţin două importante curente – simbolismul şi

romantismul, aşa cum înşişi fondatorii acestora

admit, implicit sau chiar explicit, în scrierile lor; în

literatura română, poezie de tip gotic, cu valenţe


nr. 5/21


Page 66

gotice sau tributară goticului scriu I.H. Rădulescu,

G. Bacovia (a cărui operă îşi are punctul de plecare în

scrierile lui E.A. Poe, ne avertizează G. Călinescu),

„romanticii macabri şi exotici” ai aceluiaşi G. Căli-

nescu: D. Bolintineanu, cu al său „danse macabre”

poetic, şi „byronianul” C. Stamati, chiar Vasile Voicu-

lescu, la rândul său mare admirator al lui E.A. Poe…

Pe acest tărâm al frumuseţii şi al umbrei se

avântă cu mult curaj, dar şi cu mult talent Dorina

Neculce, poet remarcabil şi vizionar, decis să abor-

deze un tip de literatură aproape uitat de scriitorii

români contemporani (cu mici excepţii – mai cu

seamă în proză, dar şi în poezie, Ştefan Bolea cu al

său volum de poeme intitulat Gothic fiind poate

exemplul cel mai strălucit), dar nu şi de cititorii

contemporani de la noi, în continuare avizi de con-

cepte şi mistere de sorginte medievală (a se vedea

succesul răsunător avut şi în România de romane-

serie fantasy şi dark fantasy precum cele ale lui

J.R.R. Tolkien, respectiv G.R.R. Martin, lumea creată

de ultimul fiind comparată cu operele lui Shakes-

peare de către critica anglo-saxonă de specialitate).

Trilogia poetică a Dorinei Neculce, Surâsul meu gothic (Surâsul meu gothic, Urme Vechi şi Zbor sihastru), publicată, într-o prezentare exemplară, la

Editura PIM (Iaşi, 2011-2012) şi alunecând mai de-

grabă în simbolismul de inspiraţie gotică decât în

goticul propriu-zis, păstrează însă esenţa feno-

menului, imagistica medievală încărcată de semni-

ficaţii, misterul, credinţa, religia, filosofia, între-

bările, viaţa şi moartea, ideile şi peisajele aferente,

asigurând o contrapondere „încifrată” prozei fan-tasy, care jonglează pe acelaşi traseu, al armurilor şi

al furtunii, fără însă ca specia literară fantasy să

înainteze atât de mult spre origini cum o fac proza

şi, desigur, poezia gotică – aşadar, dacă în fantasy

găsim o amintire sau un vis, în gotic găsim o dure-

roasă şi extatică reînviere, fie şi temporară, a unor

lumi ce au fost sau ce vor fi să vină (conceptul „vii-

torului repetat în trecut”).

Ilustraţiile extrem de izbutite care însoţesc

volumele (ilustraţii realizate de Roxana Barbu, res-

pectiv Alex Marinescu) completează o lume scrisă –

decadentă şi cutremurătoare – care se destramă

pictural în simboluri ale unor minuni interne, creând

o neagră viziune a mirificului ascuns în fiecare din-

tre noi, în fiecare element al vieţii şi al sfârşitului

acesteia.

Întreaga trilogie este dominată de arhaic,

de referinţe biblice, de clasic (nu în sensul cu-

rentului literar, ci în acela al consacrării în timp), de

utilizarea titlurilor şi expresiilor în limba latină, ca o

reamintire a originilor, ca o nostalgie gotică, însăşi

scrierea „gothic”, cu „th” în loc de „t”, amplificând

sensul anglo-saxon al noţiunii, sens pierdut în mare

parte prin preluarea în limba română. Pentru că

dincolo de curent literar, „gothic”-ul reprezintă un

mod de gândire, o trăire, un mod de viaţă. Tocmai de

aici rezidă dificultatea descifrării, a perceperii

corecte în „Dosarul Dorina Neculce”: o cultură vastă

îi este absolut necesară cititorului pentru înţelegere

şi apreciere… dar nu şi suficientă. Pentru a putea

simţi cuvintele autoarei, este nevoie să fi expe-

rimentat, măcar o dată în viaţă, senzaţia de tran-spunere în faţa unor ruine, de transcendere înaintea

unei păduri cu copaci morţi, de regres temporal dar

nu şi valoric, în momentul confruntării cu melancolia

autumnală sau iernatică, cu o pierdere sau cu un

câştig amar.

Nihil nove – Mantis religiosa – pentagramă –

Trupuri uitate în zale – când diademele se sting –

Umbletul meu pe urmele de şarpe – noaptea strigoilor – Trec duhuri împletite – Lupul urlând – În carnea noastră – În apa morţii mele, iată doar câ-

teva titluri pe cât de sugestive, pe atât de adec-

vate, desprinse la întâmplare din fresca poemelor

Dorinei Neculce, frescă bizară şi măiastră, sumbră

şi cuceritoare, ca o noapte cu îngeri şi lumini, o

noapte în care poeta ne surâde, de trei ori, „gothic”.

GGoottiicc-- FFoottoo:: AAlleexx ŞŞttiirrbbuu


nr. 5/21


Page 67

TTiimmppuull ccaa oo ttăăcceerree..

CCrroonniiccăă ddee ccoonnff.. uunniivv..ddrr.. IIlliiee GGoorrjjaann

llaa vvoolluummuull „SSuubb sseemmnnuull ttiimmppuulluuii"",, autor Valentina Becart

Afirmaţia lui Titu Maiorescu, potrivit căreia

„Poezia, ca orice artă, trebuie să exprime frumosul” este magistral întruchipată de Valentina Becart în

cartea sa de poezie Sub semnul timpului. Beneficiind

de o grafică foarte frumos realizată, autor Mihai

Cătrună, cartea îşi deapănă „frumosul” de la primul

la ultimul vers cu o sensibilitate care, cu greu, se

poate defini.

„Poezia nu se poate defini, ci numai descrie”

spunea George Călinescu. Valentina Becart nu de-

fineşte poezia, dar se defineşte pe sine în versuri

tulburătoare: Eu ştiu că sunt/ o umbră trecătoare /

că viaţa mea/ e pură întâmplare/ neînţeles cuvânt.../

Eu cred că sunt/sclipirea unei năluciri/solare /fiorul

prins / în iernile polare /năucitor avânt.../Eu ştiu că

sunt.../Eu cred că m-am născut /spre a muri.../ce

surdă e strivirea /între azi/şi timpul ce-a trecut...

/(Sub semnul timpului).Pentru Valentina Becart

întreaga lume aparţine timpului, cu ghearele lui de

gheaţă, implacabil, timpul ca o tăcere, sub semnul

căruia poeta afirmă: Să n-auzim tăcerile jelind / Să

n-auzim tăcerile murind (În umbra adevărului). Şi

pentru mai multă concreteţe, continuă: tăceri/ne-

descifrate/întunecau oceanul/şi stâncile alarma-

te/se surpau în mine/ca-ntr-un ochi lunatic,/singu-

ratic/în noapte, meditând... (Ca-ntr-un ochi lunatic).

Poezia Valentinei Becart se desface în pe-

tale de o fineţe aproape ireală, însoţite de o muzi-

calitate celestă desfăşurată pe undele spaţiului ne-

desluşit al sufletului: În liniştea acestei dimineţi /

simt sufletul / cum se desface-n ramuri/ce-şi caută

împlinirea/şi rodul unui timp senin,/ curat.../ curat...(

În liniştea acestei dimineţi) sau: Mă pierd într-o

lacrimă/ şi-un gând istovit/mă poartă agale/pe va-

luri... (Sunt gândul istovit).

Acelaşi George Călinescu afirma în lucrarea

sa „Curs de poezie” că „dacă am şti cum se face o

poezie genială, toţi am deveni mari poeţi şi arta s-ar

preface în industrie”. Valentina Becart îl contrazice

şi ne demonstrează că ştie cum se construieşte, cu

migală şi talent, o poezie bună (chiar dacă nu geni-

ală), o poezie a cărei emoţie artistică te transpune

în lumea feerică a credinţei în frumos, în diafan, în

Demiurgul cuvintelor pastelate şi sărutate de îngeri:

Lasă-mi în suflet/parfumul tău văratec/şi cerul

aprins de-atâtea cuvinte... / timpul îşi pune broboadă

de seară /cu fiecare linişte/vânată /şi fereastră cu

storurile trase.../aşteptarea mea /e cântec de dor-

/după urmele tale /albastre.../albastre... (Lasă-mi

în fereastră) Cântecul cuvintelor, mânuite lejer de

poetă, îşi curge parfumul cu note de lumină peste

bucuria trecerii în calendarul iubirii cu soare pe

portativ şi pe buze: Lasă-mă să te cuprind/în palme

/infinire / să curgă sângele-mi albastru/unde să fugi

/când iarna-şi etala făptura /la un singur pas...(Sunt

albastru... peste ape). Timpul, acest creier enig-

matic al lumii, devine pentru Valentina Becart un ce

mereu neştiut, mereu aprins cu flamuri de dor şi mi-

rare, un ţel nesperat spre scara cu trepte de măta-

se a vieţii: Port semnul timpului /pe frunte:/lumini şi

umbre/o mare de suspine/pădurea/ce-o să-mi cânte

/marşul de plecare.../ O! cât de mare-i semnul.../ în

pumnul răvăşit /de iarbă /în toamna ce-o să ardă/

zburdălnicia/ ultimului gând... (Port semnul tim-

pului). Închei succinta mea prezentare cu poemul

care mi-a plăcut cel mai mult, poem care confirmă

întrutotul o altă zicere mirabilă a lui George Căli-


nr. 5/21


Page 68

nescu, şi anume că „poezia e o liturghie, un cere-

monial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea”:

Să nu rupi floarea solitară, / într-o lacrimă

crescută, / au poate o mirare.../ eu sunt petala/ albă

/deschisă în adierea serii,/ca o iubire interzisă...

/mi-e inima fântână / părăsită, /fără izvoare, /fără

stele azvârlite/de mâna ta.../iubite.../Să nu striveşti

lumina /cuibărită /într-un bob / de fericire.../eu

sunt firul de iarbă ivit sub razele de lună, /ca o

promisiune/într-o flacără neîmblânzită... /mi-e su-

fletul o peşteră / uitată, /sunt umbre lungi,/sunt

şoapte /-suicidară noapte-/ şi uşa-i ferecată / de

mâna ta /iubite.../ de mâna ta...(Suicidară noapte)

Pe verticala unui vis

Te ştiu dintr-un gând

o îndecisă chemare

silenţios

te conturai

într-o noţiune abstractă

fără rădăcini în cuvânt

trunchiată nălucire

răsfrântă

în oglinzi. ...

Te-am zărit

într-o noapte a formelor –

cum te furişai

pe verticala unui vis

în căutarea unui

ideal -

frenetic răscoleai cu privirea

în falia pământului

desprinsă de întregul

promis. ...

Te ştiu de undeva!

Sau poate

amintirea mea estompată

te-a vrut

un sunet înalt

în cuvântul rostit prima dată

lângă malul surpat,

erodat

de ce-i ce-au murit

într-un vers

în noaptea timorată

sortită

eşecului prematur,

prematur...

ADRIAN BOTEZ

din volumul BASME (pentru copii, pentru

oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

POVESTEA POETULUI BEŢIV ŞI A

FETEI DE HANGIU

- poveste chineză -

Ar trebui scrisă o carte despre cum se

părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc mai

presus decât viaţa, în China medievală… Povestea

sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Sichuan, re-

marcată de bogatul şi talentatul om al împăratului,

Lu Io - după două versuri, scrise de ea pe un perete

al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de

vară, galantul om imperial, cu suita sa de desfrânaţi

- s-ar putea alcătui în primul capitol al acestei încă

nescrise cărţi… Două versuri, atât erau scrise pe

peretele afumat al hanului, dar ce versuri! Două

perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de

minuni de frumuseţe şi armonie…

- Unde este autorul acestor două splendide

versuri, de pe peretele acestui han? strigă, jumă-

tate entuziasmat, jumătate beat, nobilul Lu Io, şi el

poet, dar la palatul împăratului, scăldându-se în

mătăsuri brodate cu fenicşi şi dragoni, în aur şi lux,

iar nu în praf de drumuri şi-n fumuri de bucătărie şi

de grajduri de han. Vreau să-l cunosc pe dată!

- Mărite Lu Io - se ploconi, umil, hangiul -,

fata mea le-a scris, dacă nu vă e cu supărare…

- Fiica ta? Nemaipomenit! - îşi pocni, una de

alta palmele, de uimire, poetul împăratului. Auziţi

voi? - se întoarse el către banda sa veselă, măcar

cât şi el de beată. Fata unui hangiu scrie versuri


nr. 5/21


Page 69

mult mai frumoase decât toţi mandarinii împă-

ratului, la un loc! Şi omul din capitală se întoarse

spre umila sa gazdă: Cinstite hangiu, acum pe loc

vreau s-o văd şi să-i mulţumesc fiicei tale, pentru

nemaitrăita de mine desfătare pe care mi-au trezit-

o în suflet şi-n simţiri aceste două versuri, ca doi

fenicşi de aur!

Şi hangiul se supuse, ducându-se în odaia de

lângă bucătărie, de unde se întoarse, trăgând-o de

mână, cu sila, pe biata sa fată. Deşi faţa-i era

umbrită de fum, căci venea de la plite şi cuptoare -

se vedea scris pe chipul fetei semnul nobleţei înalte

a cerului - nobleţe pripăşită în întunericul unui han

de la margine de drum. Dar şi semnul unei disperări

şi resemnări discrete, înăbuşite…

A fost sub o stea neagră, această întâlnire

atât de impetuoasă, dintre o biată fată de ţară şi

rafinatul om împărătesc. Onorabilul desfrânat şi

poet, Lu Io, a cerut-o de soaţă, de la hangiul rămas

încremenit şi cu gura căscată, de ce minune de no-

roc dăduse peste el - a adus-o la castelul său, cu un

tămbălău şi zvon de muzici de timpane, gonguri, voci

de beţivi - de nedescris …pentru ca, numai după trei

luni, sărmana şi frumoasa poetă, găsită într-un han -

poetă a expresiei celor mai delicate şi profunde

tristeţi din lume - să fie îmbrâncită afară, în colbul

străzii, cu ruşine, de către prima soţie a lui Lu Io.

Onorabilul Lu Io, în tot timpul cât scorpia primă,

fiică de mare dregător de la curtea mandarinală59, o

scuipa cu venin pe despletita şi umilita femeie, fosta

fată de hangiu, părăsită de toţi din lumea asta - ei

bine, onorabilul soţ, desfrânat printre poeţi şi poet

printre desfrânaţi, zăcea, beat mort, cum se şi cu-

venea, cu capul pe masă … şi sforăia de zor…

Sărmana Lu Io Ce! Nu avea pe nimeni pe

lumea asta, căci tatăl său, hangiul, o vânduse, pe bani

buni, lui Lu Io, şi-i poruncise, cu străşnicie, fetei, ca

nu cumva să fugă sau s-o vadă întoarsă de la cel ce-o

umpluse de-atâta onoare, cumpărând-o, cu tot cu ta-

lentul ei neasemuit, delicat şi profund - şi scoţând-o,

astfel, din fundul de lume, din ungherul de ţară

neluminat de soare, al hanului de la răspântii …Ce era

să facă Lu Io Ce? Nu era bună nimănui pe lume …aici,

deasupra pământului …S-a azvârlit, biata, în râul cel

mare, care trecea pe lângă curtea palatului (palat

unde continua să zacă, beat mort, soţul fără cuvânt

în propria-i casă ) - şi, din împletitura de rădăcini de

lotuşi, din mâl şi liane de apă, au cules-o, pe ne-

fericita care se numise Lu Io Ce - au curăţat-o şi

pieptănat-o surorile ei bune - zânele apelor. Şi-au

pus-o, iarăşi, regină, precum fusese în viaţa dina-

intea urcării în trupul de fată de hangiu - pe tronul

din fundul râului - măreţul tron căptuşit cu scoici,

alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.

De câte ori era treaz, sau suficient de treaz

pentru a avea remuşcări, onorabilul şi bogatul Lu Io

voia să devină şi poet, şi să-şi plângă nenorocul, care

l-a făcut să se îmbete, tocmai când proaspăta şi

frumoasa şi talentata lui soţie se sinucidea. Uita, de

obicei, că beţiile sale durau mult mai mult decât ţine

o sinucidere: puteau să dispară imperii întregi şi

continente să se scufunde, în răstimpul uneia dintre

nenumăratele şi cinstitele sale căderi în neantul

vinului…

Şi celebrul poet-mandarin, nu reuşea, cu ni-

ciun chip, să îmbine nu două versuri, prin care s-o

plângă pe iubita lui fugară, Lu Io Ce (căci prima

soţie, cu obişnuita-i sinceritate, îi mărturisise că

frumoasa Lu Io Ce îl părăsise şi fugise, scârbită de

orgiile sale… - şi abia apoi, târziu, îşi luase zilele…) -

ci, nici măcar două cuvinte, pe acelaşi sunet de flaut

59 -Mandarin - înalt funcţionar public, în Indochina şi în China medievală.


nr. 5/21


Page 70

ori de ţiteră …Onorabilul şi talentatul Lu Io păşea,

mâhnit, pe malul râului, de la care aşteptase divina

inspiraţie - şi plângea (jumătate din umezeala ochi-

lor săi era vin curat…). Şi astfel de plimbări se

repetau, de fiecare dată, la fel de sterpe …Şi apoi

se aşeza pe mal - şi bea… bea de amar şi dor…

Dar, pe când plângea el, şi, în cinstea fiecă-

rei lacrimi scurse din ochi, închina, compensând

umezeala, pe dinăuntru, printr-o înghiţitură de vin

ales, nu cumva să se evapore făptura lui atât de pre-

ţioasă… de fiecare dată apărea, din adâncuri, o

tânără şi frumoasă zână, cu ochii înrouraţi de la-

crimi, purtând pe cap doi fenicşi de aur şi îmbră-

cată în straie roşii precum coralul, cu bogate bră-

ţări, la glezne, la încheieturile mâinilor şi cu colier

din jad translucid şi fin, la gâtul delicat şi lung, pre-

cum cel de lebădă.

Şi frumoasa arătare îi cânta, de mult îm-

bătatului poet plângăcios - îi cânta, din gură şi din

flaut, versuri de o frumuseţe sfâşietoare, versuri

ascunzând o durere de nespus, decât în limba as-

cunsă a zânelor. Şi tare mai semăna zâna înlăcri-

mată cu pierduta în veci Lu Io Ce …Doi dragoni

galbeni o păzeau - şi, în timp ce zâna cânta, Lu Io,

tot mai înduioşat, golea de vin pocal după pocal, până

cădea ţeapăn în iarbă - şi avea, permanent, impresia

că versurile şi cântecele sfâşietoare ce se auzeau pe

malul apei - veneau de pe buzele lui, umede de

băutură, şi de sub degetele sale, care, între timp, nu

mai puteau ţine nici măcar cupa de aur, care se

rostogolea în undele râului … Iar chipul lui Lu Io Ce,

îşi spunea el, era rodul viziunii sale poetice…

Iar când se trezea, mahmur, găsea lângă el

tăbliţe de aur, cu versurile poeziei şi, pe muzica Pu sa man - pe care se cântau acele cântece de jale

nesfârşită. Fapt ce nu numai că nu-l intriga, ci-l

făcea să se împăuneze către prietenii săi de pahar:

-Vedeţi? Ia citiţi! Cine mai poate compune

atât de gingaşe versuri ca mine, cine poate stârni

coarda ţiterei mai măiestru ca mine?… Vedeţi? Ce

m-aş face dacă n-aş mai bea? N-aş putea să scriu

atât de fermecător! N-aş mai fi nici vestitul poet Lu

Io, şi nici vrăjitor al sunetelor! Asta-i, de aia beau,

să-mi dezvolt talentul, da… uite… şi bea, într-adevăr

- tacticos, cu mâinile din ce în ce mai şovăitor ţinând

pocalul…

…Şi aşa, chiar de pe lumea cealaltă, zâna,

căreia numele de trecătoare fiinţă umană pămân-

tească i-a fost Lu Io Ce - a ajutat, nemeritat, pe

lumea asta, pe atât de iubitul şi atât de nedreptul şi

iresponsabilul ei soţ Lu Io, să ajungă cel mai mare

poet al dinastiei Sung. Dar această poveste, evident,

nu are nicio valoare, pentru cronicile imperiale, ale

acelor vremuri, în care sărmana fată de hangiu din

Sichuan aproape că nici nu e pomenită. Povestea e o

biată cenuşăreasă - pe când stăpâna adevărului lumii

stă, cum e şi firesc şi cum se şi cuvine - între

scoarţe de aur, în palat cu împăratul. Asta e...

Va urma... altă poveste în numărul următor.


nr. 5/21


Page 71

SUMAR: luna mai, 2013// NR. 5/21

Citatele lunii

Biografii selective: Lucian Blaga /p. 3 - Autor: Viorela Codreanu Tiron

Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu – Poezia dragostei, la Lugoj /p.5 - Adriana Weimer

Paul Doru Chinezu – poezii /p. 8 - Paul Doru Chinezu

Iubiri celebre - George Enescu şi Măruca –/p. 9 - Autor: Mihai Ştirbu

Ultimele zile ale lui George Enescu –/p. 15 - Autor: Dia Radu

William Shakespeare – Sonete (traducere de Gheorghe Tomozei) /p. 20

Calderon de la Barca /p. 21 - Autor: George Ghe. Ionescu

Pictori celebri: El Greco –/p. 23 - Autor: Viorela Codreanu Tiron

Mircea Eliade /p. 26

„Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile”

Autor: Simona Cristea

Mărturia medicului Eben Alexander /p. 27 –

Raiul este real: experienţa unui doctor cu viaţa de dincolo –

autor: dr. Eben Alexander

Să facem cunoştinţă cu medicul Alexandru Lungu /p. 2 Autor: Odette Mărgăritescu

Ana Sofian – dezbrăcată de cântec... /p. 30 Autor: Ana Sofian

Mari pictori – Alexandru Satmari (Satmary) /p. 31 - Autor: Mihai Cătrună

Pictori români uitaţi: /p.32

Kimon Longhi, Michel Simonidy, Jean Neylies Autor: Tudor Octavian

Cele mai interesante tradiţii româneşti: /p. 36 -

„boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare - Autor: Mihaela Stănescu

Poveste despre Sfântul Paşte - /p. 39 - Autor: Leonard Oprea

(Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt)

Lucia Patachi – poezii /p. 40 Autor: Lucia Patachi

Incursiune în poezia românească /p. 41

Antonella Mocanu, Belgia /p. 41 Traian Vasilcău /p. 48

Ştefan Alexandru Ciobanu /p. 42 Melania Briciu Atanasiu /p. 48

Liliana Popa /p. 42 Valentin Tufan /p. 49

Dorina Neculce /p. 43 Nuţa Istrate Gangan, SUA /p. 49

Ion Ionescu Bucovu /p. 44 Romiţa Mălina Constantin, România /p. 51

Ligia Mihaela Ionescu, Spania /p. 44 Ileana Popescu Bâldea /p. 50

Cristian Neagu /p. 45 Teodor Dume /p. 50

Mihaela Aionesei /p. 46 Calotescu Tudor Gheorghe /p. 50

Ion Popescu Bradoschi /p. 46 Marcel Vişa /p. 51

Irina Lucia Mihalca /p. 47 Mihai Păun, Cehia /p. 51

George Roca – poeme bilingve /p. 52

(Căutând insula fericirii/Looking for the Isle of Happiness) autor: George Roca, Australia


nr. 5/21


Page 72

Christian W. Schenk – poezia germană /p. 53 – Autor: Christian W. Schenk, Germania

Tunelurile de sub munţi /p. 55 - Autor:Natasa Galche Pagini de istorie /p. 59 - Autori:Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu

Neagoe Basarab: anteu al panromânităţii şi ortodoxiei la 1512

Lorian Carsochie, România – femeie /p. 61 – Autor:Lorian Carsochie

Georgian Ghiţă – poezii /p. 62 – Autor: Georgian Ghiţă

Marian Dragomir – infrarealistul la o şuetă cu Caragiale /p. 62 -

Autor: Marcel Fandarac

Testament literar /p. 64 - Autor: Elena Buică, Toronto

Cronica literară – Dorina Neculce: Un surâs de trei ori „gothic” /p.65

Autor: Oliviu Crâznic

Cronica la volumul „Sub semnul timpului”:Timpul ca o tăcere – al Valentinei Becart /p. 67

Autor: conf. univ. dr. Ilie Gorjan

Basme pentru cei mari şi pentru cei mici /p. 68

(Povestea poetului beţiv şi a fetei de hangiu – poveste chineză)

Autor: Adrian Botez

Sumar /p. 71

Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin:

Corina Chirilă Jean Neylies

El Greco Michel Simonidy

Bonaventura Salimberi Cloude Monet

Al. Lungu Rene Magritte

Alexandru Satmary Cloud Shepherd

Mihai Cătrună Turtusan Ioan

Foto: Alex Ştirbu, Viorel Cosma, Emanuel Tânjală

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : [email protected]

Numărul 6/22 va apare 10 iunie, 2013

Vă invităm să vizualizaţi şi celelate numere ale revistei pe: www.nomenartis.ro

CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă

şşii SSffiinntteellee SSăărrbbăăttoorrii ddee PPaaşşttii ccuu LLuummiinnăă şşii BBuuccuurriiee!!


http://www.nomenartis.ro/

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură

cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină)

şi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: [email protected]

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -

care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans

MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în

caz contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte

sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit

de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la

e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde

data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată

(datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând designerului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se

returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

© Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-

mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti (e-mail:[email protected]) şi una către

redacţia revistei, pentru o mai bună corelare a datelor de expediţie – prin care se

vor specifica toate datele poştale de expediţie. Vă mulţumim pentru înţelegere şi

colaborare.

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei

vor intra sub jurisdicţia legii !

nomen artis. nr. 5-21.luna mai.2013

Documents