UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “DUMITRU STĂNILOAE”

Originea şi practicile rituale privind cinstirea Sfinţilor în Biserica

Răsăriteană

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA DOGMATICĂ ORTODOXĂ

PREOT PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: DAN SANDU

STUDENT SUSŢINĂTOR: PREDA NICOLAE

ANUL AL III-LEA

PASTORALĂ, GRUPA A IV-A

Cuprins

Introducere...........................................................................................................2

Sfinții din secolele I-IV........................................................................................4

Practici ale cinstirii Sfinților.................................................................................

Temeiuri dogmatice ale cinstirii Sfinților............................................................

Concluzii................................................................................................................

Introducere

În studiul introductiv de la volumul al XI-lea(Actele martirice) din Colecţia „Părinţi şi

scriitori bisericeşti” Pr. Prof. Ioan Rămureanu ilustrează că „din epoca persecuţiilor

Bisericii de către împăraţii romani din secolele I-IV, (Biserica) a moştenit cultul

martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe care martirii

creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat pentru chinurile îndurate şi

pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.”1

Învăţătura Bisericii noastre afirmă că acelor creştini – sau chiar şi unor persoane alese

din Vechiul Testament – care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în

viaţa morală şi care după trecerea la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer gustând o parte

din fericirea pe care o vor primi deplin după judecata universală, li se cuvine o cinstire şi o

închinare relativă, manifestată în sărbătorile consacrate lor, în bisericile ridicate în cinstea lor,

în preamărirea vieţii şi faptelor lor, în slujbele rânduite de Biserică în cinstea şi pomenirea lor

în venerarea moaştelor şi icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci la

Dumnezeu pentru noi.

Aceştia dimpreună cu îngerii, formează ceata sfinţilor, dintre care cea mai vrednică de

cinstire este Fecioara Maria, Maica Domnului, căreia Biserica îi dă un cult de preacinstire sau

supravenerare.2

Cultul cinstirii sfinților s-a dezvoltat imediat după Înălțarea Domnului Iisus Hristos la

cer. Primul martir care și-a jerfit viața sa, a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, al cărui martiriu

este relatat de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor, la capitolul al

VII-lea. Cu siguranță Sfântul Ștefan prin martiriul său consemnat de Apostolul Luca, a

însemnat un model pentru pentru toți creștinii, din perioada imediat următoare, și nu numai.

Mai apoi, chinurile îngrozitoare prin care treceau sfinții, au fost transmise și în scris

urmașilor, „fiind vrednice cu adevărat de o amintire nepieritoare”.3

1 Actele martirice, Volumul XI din Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pag. 5.2 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, pag. 261.

3 Actele martirice, Ibidem, pag. 8.

Sfinții din secolele I-IV

Mântuitorul Iisus Hristos în capitolul al V-lea de la Evanghelia după Matei spune

apostolilor: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți

veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,

mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa

au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.”

Bărbăția, curajul și seninătatea cu care sfinții mucenici înfruntau chinurile prigoanelor,

tăria cu care își apărau credința și primeau moartea pentru ea, au trezit în sufletele

credincioșilor sentimentele de admirație, de respect și venerație față de martiri, în care ei

vedeau manifestându-se și lucrând puterea lui Dumnezeu.

Cultul Bisericii se devoltă odată cu cel al sfinților mucenici, care reprezintă cel mai

mare câștig al Bisericii.

Perioada aceasta, de după Înălțarea Domnului la cel și până la edictul de la Milan 313

dat de împăratul Constanti cel Mare, reprezintă perioada celor mai aprige persecuții

declanșate de împărații romani, împotriva creștinilor.

Aflăm că moartea martirică era considerată un ideal în acele vremuri de prigoană.

Atitudinea morală a martirilor creștini în fața morții este vrednică de toată lauda căci ei au

renunțat la toate ale lumii acesteia, la părinți, la fii și fiice, la frați și la surori, la rude și la

prieteni, din dragostea nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut și pentru Domnul Iisus

Hristos. Martirii creștini au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără

revoltă și orgoliu, modești, fără să se laude cu sacrificii în fața păgânilor, rugându-se pentru

prigonitorii lor, iertându-i așa cum a iertat Hristos pe cei ce L-au răstignit.

„Scriu tuturor Bisericilor și le spun tuturor că mor de bună voie pentru Dumnezeu,

numai dacă voi nu mă veți împiedica. Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită.

Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot ajunge la Hristos. Sunt grâu al lui Dumnezeu

și voi fi măcinat de dinții fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos.” Astfel se

adresează Sfântul Ignatie Teoforul creștinilor din Roma, martirizat în anul 107.4

4 Ibidem, pag. 9.

Actele martirice ne arată, cum a luat naștere cultul Sfinților și al sfintelor moaște. El s-

a practicat chiar de la începuturile creștinismului.

Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce și-au vărsat

sângele pentru Hristos: „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui

Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o.”(Apoc. 6, 9) De aceea moaștele Sfinților au

fost depuse chiar din secolul al II-lea pe sfânta masă, în altarele bisericilor, pe care se

săvârșește până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între Jertfa lui Hristos pe Cruce, jerfa

martirilor și jertfa nesângeroasă euharistică. 5

În martiriul Sfântului Policarp se spune: „Ne închinăm lui Hristos, pentru că El este

Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii și imitatorii

Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire față de împăratul și învățătorul lor. Fie ca și noi să

devenim părtași și împreună ucenici cu ei.”6

Martirii au fost îngropați cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor au

fost îngropate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. Pe mormintele martirilor sau în

apropierea acestora, s-au ridicat primele locașuri creștine de cult, numite martyria. La

mormintele martirilor, creștinii se adunau și săvârșeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în

ziua aniversării morții lor, pe care o numeau „ziua nașterii”, căci au trecut de la moarte la

viață.

Timp de trei veacuri au fost uciși în chinuri indescriptibile milioane, poate, de sfinți

martiri necunoscuți nouă, a curs fără încetare sângele nevinovat al celor mai curați viețuitori

de pe acest pământ. Legea romană, nu prevedea chinuirea deținuților, dar a fost introdusă

pentru a sili pe creștini la apostazie.

„Au fost introduse torturile și chinurile fără sfârșit, fără scăpare de osândă, fără

mângâiere la moarte; torturi care nu duceau ușor pe torturați la cunună, ci-i munceau așa

de îndelungat până când slăbeau, dacă îndurarea dumnezeiască nu făcea ca cineva să moară

sub torturi și să ajungă la slavă, pentru că venea îndată moartea.” Scrie Sfântul Ciprian în

Epistola a XI-a.7

5 Ibidem. pag. 10.6 Ibidem. pag. 14.7 Apologeți de limbă latină, Colecția „Părinți și scriitori bisericești”, traducere de Pr. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pag. 12.

Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre sfânt și sfințire: „Căci sfințirea

constă în desăvârșita oprire și omorâre a poftei din simțire.8 Păstrând cineva amintirea vieții

sfinților, prin imitare, leapădă moartea adusă de patimi și primește viața adusă de virtuți.9

Răbdarea sfinților stinge puterea atacatoare a celui viclean. Sfinții pătimind trupește și

primind de bunăvoie, moartea trupului pentru adevăr, au procurat neamurilor o viață de

credință în duh.”10

8 Filocalia Volumul al II-lea, Traducere, introducere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, Apologeticum, 2005, pag. 315. 9 Filocalia Volumul al III-lea, Traducere, introducere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Maxim Mărturisitorul, Apologeticum, 2005, pag. 158.10 Ibidem, pag. 445.

Practici ale cinstirii Sfinților

Practicile cinstirii Sfinților au apărut din credința, pietatea și dorința creștinilor de a

păstra vie amintirea celor care s-au jertfit.

Martirii au fost îngropați cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor au

fost îngropate de creștini cu mare grijă. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-

au ridicat primele locașuri creștine de cult.

La mormintele martirilor, creștinii se adunau și săvârșeau cultul, îndeosebi Sfânta

Euharistie, în ziua aniversării morții lor, pe care o numeau „ziua nașterii”, căci au trecut din

moarte la viață.11

„Noi am dobândit, mai pe urmă”, se spune în martiriul Sfântului Policarp, „osemintele

lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul și le-am așezat la un loc

cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm și noi acolo, după putință, cu bucurie și veselie, ca să

sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a nașterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta

cât și pentru deprinderea și pregâtirea celor ce vor lupta în urmă.”12

Tertulian amintește că primii creștini făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei morți,

cu ocazia aniversării nașterii lor spirituale. „Facem pomeniri pentru cei morți în ziua anuală a

nașterii lor spirituale.”

În cinstea martirilor și Sfinților s-au ridicat locașuri de cult, iar numele lor a început să

se dea și se dă până azi ca nume de botez.

În martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, este scris: „Pe mormintele celor cinci

martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum. La

aniversarea morții martirice a Sfintei Perpetua și a tovarășilor ei de suferință, Fericitul

Augustin a rostit trei frumoase cuvântări.13”

În martiriul Sfântului Ciprian de Cartagina este menționat: „Sfântul Ciprian a mers de

bunăvoie pe câmpul Sexti și acolo și-a dezbrăcat tunica roșie numită dalmatica, a dat-o

11 Actele martirice, Ibidem, pag. 14.12 Idem, pag. 15.13 Idem, pag. 108.

diaconilor și aștepta călăul. Iar frații creștini au întins în fața lui albituri și șervete ca să aibă

amintirea sângelui lui vărsat pentru credința în Iisus Hristos.

După aceea, Sfântul Ciprian și-a acoperit ochii cu mâinile. Dar fiindcă nu putea să-și

lege mâinile, i le-au legat preotul Ioan și ipodiaconul Iulian. Apoi călăul i-a tăiat capul cu

sabia. Trupul său a fost dus noaptea cu lumânări și cu torțe în cimitirul procuratorului

Macrobius Candidianus, lângă băile publice, și înmormântat cu multă evlavie mare pompă.

În cinstea Sfântului Ciprian, s-au ridicat la Cartagina trei basilici creștine.14”

Legat de Sfântul Euplus din Catania este scris: „Trupul său a fost înmormântat cu

mare cinste de creștini, iar pomenirea sa se face cu mare pompă până azi în orașul Catania

din Sicilia, unde a devenit unul dintre Sfinții cei mai populari.”15

În introducerea de la Martiriul Sfântului Dasius, privind locul unde a pătimit, este

scris: „Mai aproape de adevăr este să rămânem în ceea ce privește locul pătimirii Sfântului

Dasius la Axiopolis. Totuși în favoarea cetății Durostor ca loc al martiriului Sfântului Dasius

a pledat în afară de actul său martiric și faptul că, atunci când moaștele sale au fost

transportate din Durostor, în 579, din cauza năvălirilor avarilor, în biserica Sfântului

Chiriac din Ancona, Italia.”16 Aceste afirmații arată că moaștele sale erau mult prețuite de

creștini, iar pentru a nu le fura sau deteriora avarii, au fost mutate de creștini cu multă evlavie

la biserica Sfântului Chiriac din Ancona.

Temeiuri ale cinstirii Sfinților14 Ibidem, pag. 174-175.15 Ibidem, pag. 231-232.16 Ibidem, pag. 244.

Toți cei care refuză să-i cinstească pe Sfinți motivează refuzul lor spunând că cinstirea

sfinților este idololatrie, fiindcă înlocuiește închinarea la Dumnezeu și deci cultul sfinților

contravine adorării lui Dumnezeu. Cu toate că s-ar părea că acesta este singurul motiv pentru

care protestanții și neoprotestanții nu acceptă cultul sfinților, influențele doctrinare care fac

fără obiect cultul sfinților vin din adâncimea ansamblului învățăturilor celor amintiți, așa că

cinstirea sfinților este consecința directă a unor învățături greșite din marile capitole

dogmatice.

Sfinții sunt oameni care încă din viața lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu,

iar după moarte au fost îînvredniciți de o parte din fericirea veșnică, pe care o vor primi în

mod deplin numai după obșteasca judecată.

Atât din timpul vieții pământești, sfinții se roagă pentru oameni, atât pentru cei vii, cât

și pentru cei morți. Noi nu putem cunoaște în ce măsură aceste rugăciuni și cereri ale noastre

sunt împlinite de Dumnezeu prin mijlocirea sfinților, dar după îndemnul Sfântului Apostol

Pavel: „Vă îndemn, deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri

pentru toți oamenii ... căci acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu...”(I Tim 2,

1-3), precum și după încredințarea pe care ne-o dă Sfântul Iacov: „că mult poate rugăciunea

stăruitoare a celui drept”(Iacov 5, 16), avem credința că mijlocirile sfinților pentru noi către

Dumnezeu nu rămân neascultate, Dumnezeu fiind milostiv.17

Sfinții, în viața pământească s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfințenia lui

Iisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Din acest motiv ei sunt modele sau

exemple vrednice de urmat.

Sfântul Maxim spune dând exemplu pe Apostolul Pavel, că sfințenia nu este o lucrare

a firii omenești: „Nu numai din pricina sfințeniei lui Pavel, nici numai din cauza credinței

celor ce primeau vindecarea, săvârșea pielea trupului său vindecări prin ștergare sau

legături, ci fiindcă harul lui Dumnezeu, împărtășindu-se lui și acelora, făcea cu milostivire în

aceia lucrătoare prin credință, sfințenia lui Pavel. Și iarăși din voia harului dumnezeiesc a

rămas trupul lui ferit de pătimire, nefiind vătămat de veninul viperei, fie pentru că harul a

schimbat puterea vătămătoare a veninului, fie pentru că a făcut trupul Sfântului în stare să

risipească această vătămare, sau fie prin vreun alt chip al iconomiei, pe care numai

17 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean , Op. cit., pag. 262.

Dumnezeu care a făcut și a prefăcut acestea, îl știe. Iar de sabie a murit tot că a voit harul.

Căci nu era nemuritor după fire, deși era făcător de minuni din pricina harului...

Dar dacă așadar e una și aceiași rațiunea naturii și a harului, ar trebui să ne mire și

să ne uimească tot ceea ce se întâmplă potrivit cu firea împotriva harului, sau potrivit cu

harul împotriva firii. Dar dacă alta este rațiunea naturii și alta a harului, e lucru vădit și

limpede că Sfinții ca Sfinți făceau minuni din pricina harului, dar că oamenii pătimeau din

pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desființa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că

rațiunile firii și ale harului nu se amestecă nicidecum. Astfel vom înțelege că harul lui

Dumnezeu le face în sfinți toate potrivit cu grija ce o poartă celor providențiați, fie că trăiesc,

fie că mor, urmărind prin ei, ca prin niște unelte proprii, mântuirea celorlalți. Deci nu le fac

acestea Sfinții în alții prin firea lor, ci prin har. Acestea se potrivesc și pentru Eliseu.”18

„Credința celor ce aveau lipsă de vindecare și se rugau pentru ea stărnea, zice,

puterea Duhului din Sfinți, ca puterea ascunsă să se facă arătată prin credință, iar credința

ascunsă să se facă tuturor prin putere.

Căci odată ce rațiunea harului și a firii nu este una și aceeași, nu trebuie să ne mire

faptul că unii Sfinți au rămas uneori deasupra pătimirilor, iar alteori au fost doborâți de ele.

Căci trebuie să știm că minunea era a harului, iar pătimirea a firii.”19

Concluzii

18 Filocalia Volumul al III-lea, Ibidem, pag.155-156.19 Idem, pag. 157.

Cultul cinstirii Sfinților s-a născut imediat după instituirea Bisericii văzute, începând

cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, al cărui martiriu este prezentat în capitolul al șaptelea din

Faptele Apostolilor.

Cultul Bisericii s-a dezvoltat odată cu cel al sfinților. Fără cultul sfinților nu se percepe

Biserica Ortodoxă, care dintotdeauna a arătat o sensibilitate față de cultul sfinților.

Biserica nu doar a arătat o sensibilitate față de cultul sfinților, dar a și consemnat o

parte din faptele anumitor sfinți (Actele martirice). De asemenea, rămășițele pământești ale

sfinților, au fost luate de creștini cu evlavie, și așezate la loc de cinste.

Sfinții din primele veacuri creștine, din vremea prigoanelor, și-au jertfit viața pentru

credința în Mântuitorul Iisus Hristos. Moartea în arenele romane, în chinuri groaznice, în fața

întregii comunități devenise un ideal pentru creștini.

Atât de fierbinte era credința lor în Hristos, încât doreau moartea, iar datorită acestui

fapt tot mai mulți se converteau la creștinism.

Cei care se converteau la creștinism proveneau din toate păturile sociale. Nu erau doar

sclavi, atrași fiind de epistola lui Filimon, ci nenumărați învățați, retori, militari comandanți

de armate, înalti demnitari, nobili, ba chiar membri ai familiei sau casei imperiale, nu numai

bărbați, ci și femei și copii.

Bibliografie

Colecții:

Actele martirice, Volumul XI din Colecţia „Părinţi şi scriitori

bisericeşti”, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr.

Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.

Apologeți de limbă latină, Colecția „Părinți și scriitori bisericești”,

traducere de Pr. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul

Papadopol, și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de

Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Filocalia Volumul al II-lea, Traducere, introducere și note Pr. Prof.

Dumitru Stăniloae, Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru,

Apologeticum, 2005.

Filocalia Volumul al III-lea, Traducere, introducere și note Pr. Prof.

Dumitru Stăniloae, Maxim Mărturisitorul, Apologeticum, 2005.

Opere:

1. Dogmatica ortodoxă, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan

Zăgrean, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.