UNIVERSITATEA CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE, ISTORIE SI STIINTE ALE

EDUCATIEI

CRUCIADA A IV-A

GRANIȚĂ INTRE ORIENT ȘI OCCIDENT

Lucrare de Seminar Semestrul II Sesiunea Iunie-Iulie 2012

Coordonator științific: pr. lect. univ. dr. Ion Rizea

Student:

Efrem Petrisor-Marian

CRUCIADA A IV-A

GRANIȚĂ INTRE ORIENT ȘI OCCIDENT

La finele secolului al XII-lea bătrânul continent al Europei era afectată de cea mai

dură fărâmiţare din istoria sa. Monarhii europeni nu erau decât nişte simple simboluri

golite de conţinut. Puterea lor în propriile ţări era practic egală cu zero şi se extindea nu

mai departe de hotarele domeniului regal. Acesta nu era nici măcar cel mai mare printre

celelalte care aparţineau „credincioşilor” săi vasali.1

În Franţa, regele era suveran real doar pe pământurile cuprinse între Paris şi

Orleans. Ducele de Burgundia, care îi datora ascultare ca unui senior direct, avea un fief

ce îl întrecea de câteva ori pe cel regal în suprafaţă şi în bogăţie. Printre feudalii francezi

regele nu era decât un „primus inter pares” (primul între egali). Orice chevalier scăpătat

se considera nu mai puţin nobil decât suveranul său suprem.2 Pe celălalt mal al Canalului

Mânecii, epigonii lui Wilhelm Cuceritorul iroseau moştenirea ilustrului lor predecesor,

cedând pas cu pas poziţiile în faţa baronilor şi orăşenilor rebeli. Anglia se afla în pragul

unor transformări revoluţionare. În anul 1215 monarhia engleză avea să-şi pună

semnătura pe actul care marca recunoaşterea impotenţei sale de a mai conduce autocrat

regatul – „Magna Carta Libertatum” („Marea Cartă a Libertăţilor” – primul act

constituţional englez care a pus începutul limitării puterii regale şi transformarea treptată

a monarhiei britanice în una constituţională). Conform acestui act, regele englez trebuia

să conducă ţara doar în comun acord cu vasalii săi.3 Sfântul Imperiu Roman de naţiune

germană prezenta mai mult un conglomerat haotic de domenii feudale cvasi-

independente, decît o formaţiune statală integră. Italia era o copie fidelă a Sfântului

Imperiu în planul fărîmiţării feudale, dar, spre deosebire de acesta, nu avea nici măcar

1 Nicolae IORGA, Sinteza bizantină, texte alese şi prefaţate de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 370.2 Steven RUNCIMAN, Vecerniile siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre sfârşitul secolului al XIII-le traducere de Minai Mladin, Bucureşti, 1993a, p. 412.3 Peter LINEBAUGH, The Magna Carta Manifesto: Liberties and Commons for All, University of California Press, Berkley, 2008, pp. 114 – 120.

nominal o conducere supremă. Bogatele republici negustoreşti şi papalitatea îşi disputau

înverşunat primatul puterii, iar, între timp, feudalii francezi şi cei germani se simţeau în

Apenini ca la ei acasă4.

Într-o Europă frământată de fărâmiţare şi răzmeriţe feudale, Biserica Catolică

reprezenta o oază de prosperitate şi bogăţie. Donaţiile seniorilor laici şi ale oamenilor

simpli, zeciuiala, simonia, comerţul cu indulgenţe, venerarea moaştelor şi chiar camăta

obişnuită au îmbogăţit nespus Vaticanul. Pentru a opri dispersarea uriaşelor sale avuţii,

papii de la Roma introduc celibatul chiar şi pentru preoţime5. Cruciadele au devenit şi ele

pentru Vatican un foarte important izvor de venituri. Cavalerii, plecând să lupte pentru

eliberarea Sfântului Mormânt, aveau nevoie de mari sume de bani pentru propriul

echipament şi pentru cel al slugilor şi armurierilor săi. Unica instituţie care dispunea de

mijloace suficiente pentru lansarea unor campanii de asemenea anvergură, era Biserica

Catolică, la a cărei iniţiativă ele s-au şi început.6

Însă altruismul era pentru papi o frază la fel de lipsită de conţinut ca şi pentru

neguţătorii veneţieni. Biserica îi credita pe cavaleri la nişte dobânzi demne de zarafii

evrei şi le lua în calitate de gaj castelele şi pământurile. Puţini erau cei care se întorceau

vii din Palestina, dar şi mai puţini erau cei ce puteau să-şi răscumpere înapoi domeniile

amanetate. Monarhii unor ţări întregi s-au văzut nevoiţi să se recunoască vasali ai

Sfântului Scaun, aşa precum au făcut-o regii Aragonului, Portugaliei şi Angliei. Papii de

la Roma pretindeau primatul puterii ecleziastice asupra celei laice, recurgând la tot felul

de tertipuri sofiste şi chiar la falsificări.

În anul 1198, mare pontific al Romei a devenit Inocenţiu III – unul dintre cei mai

energici şi deştepţi papi pe care i-a avut vreodată Vaticanul, el izbutitind să supună

scaunului papal întreg Apusul. Pentru a-şi imortaliza pontificatul, Inocenţiu III avea

nevoie nu numai de recunoaşterea autorităţii Vaticanului în Europa, ci, după cum

devenise o „modă”, şi de o cruciadă reuşită în Pământul Sfânt.7

4 George HOLMES, The Oxford Illustrated History of Italy, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 350. 5 Henry Charles LEA, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church, Kessinger Publishing, Whitefish MT, 2001, p. 34 sqq. Celibatul clerului fusese deja impus prin hotărârile Conciliului de la Elvira (306). Multă vreme aceste prevederi au rămas doar simple chestiuni de drept canonic şi abia în evul mediu, pe fondul conflictului tot mai accentuat dintre Roma şi Constantinopol, Occidentul a optat definitiv pentru această stare a clerului.6 Anna COMNENA, Alexiada, traducere de Marina Marinescu; prefaţă, tabel cronologic şi note de N. Ş. Tanaşoca, vol. I-II, Bucureşti, 1977, p. 223.7 AA. – VV., Byzance et le monde ortodoxe, volum coordonat de Alain Ducellier, Armand Colin, Paris, 1986, p. 216.

Primele cruciade care au avut loc în secolele XI-XII, deşi, până la urmă, au eşuat,

cuceririle lor fiind modeste şi efemere, au dus, totuşi, la contactul lumii catolice cu

civilizaţia Orientului, Europenii au întâlnit în Levant (Cilicia, Antiohia, Siria, Palestina şi

Egiptul din acea epocă) o înaltă cultură materială şi spirituală. Revenind acasă, cavalerii

au adus cu ei gustul pentru frumos, setea de lux şi de confort. Toate acestea au dat un

impuls colosal dezvoltării meşteşugăritului, comerţului şi, implicit – oraşelor, în calitate

de centre comerciale şi meşteşugăreşti8. Oraşele, însă, nu mai doreau să se mulţumească

cu înjositoarea situaţie de servi senioriali şi îşi dobândesc independenţa prin

răscumpărare sau prin luptă armată. Ele formează republici comerciale (Veneţia, Genova,

Parma etc.), comune (precum cele din Franţa şi Castilia) sau uniuni orăşeneşti (Liga

Hanseatică şi cea Şvabă din Germania). Noile formaţiuni vor face o concurenţă serioasă

marilor seniori şi chiar monarhilor9.

Printre republicile orăşeneşti medievale se deosebea prin putera sa Veneţia care era

o adevărată „regină a mărilor” în Marea Mediterană. Ea a reuşit să-şi impună monopolul

comercial în Levantul cucerit de către cruciaţii finanţaţi, parţial, de dogii veneţieni, şi

mai toate mirodeniile şi mărfurile de lux orientale, după care erau atît de ahtiaţi seniorii

europeni, treceau prin mîinile negustorilor veneţieni10. Republica Sfântului Marcu a

devenit un adevărat cărăuş maritim, mai ales după ce regii unguri, sătui de ravagiile

făcute de către cruciaţi, le-au barat acestora drumul pe uscat spre Sfântul Pământ.

Veneţia, însă, mai avea concurenţi serioşi în persoana oraşelor italiene - Genova, Pisa,

Siena şi Florenţa, a celor dalmatine – Zara (Zadar), Raguza şi Dubrovnic11. Lumea

islamică trecea şi ea printr-o perioadă de fărîmiţare şi răzmeriţe feudale. După moartea lui

Salah-ad-Din, Orientul Apropiat s-a cufundat şi el în haosul luptelor interne. Unitatea

imperiului seleucid renăscut de către Saladin s-a dovedit a fi foarte efemeră.12 Centrul de

greutate al lumii islamice s-a mutat în Egipt, care la acea dată forma un adevărat imperiu

ce cuprindea Cirenaica, Siria, Sudan şi Palestina. Sub puterea hedivilor (monarhilor)

egipteni se afla şi Ierusalimul – oraşul sfânt al iudeilor, creştinilor şi musulmanilor. De

8 Steven RUNCIMAN, Vecerniile siciliene ..., p. 436.9 Mercedes PADRINO ANDERSON, Cities and Towns in the Middle Ages, World Almanac Library, Milwaukee, 2005, pp. 6 – 48. 10 Thomas F. MADDEN., Enrico Dandolo & the Rise of Venice, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2003, p. 52. 11 Ibidem, p. 61. 12 Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, traducere de Tatiana-Ana Fluieram, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 135.

aceea Egiptul va deveni ţinta iniţial declarată a Cruciadei a IV-a, intrată în istorie cu

denumirea de „cruciadă împotriva creştinilor”13

Începutul disensiunilor dintre Biserica Răsăriteană şi Apuseană este marcat de

scindarea definitivă a Imperiului Roman care a avut loc în anul 395 d.Hr. În Imperiul

Roman de Răsărit, către secolul VIII limba oficială latină a fost complet înlocuită de cea

greacă. Ulterior acesta a fost denumit de către istorici „Imperiul Bizantin”. Aici biserica

ortodoxă nu a încercat niciodată să îşi subordoneze puterea de stat (spre deosebire de

biserica catolică). În sec. IX împăratul Carol cel Mare forţează papalitatea să primească

dogma „filioque” care afirmă că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Dumnezeu-Fiul, nu

numai de la Dumnezeu-Tatăl. Adoptarea acestei dogme a marcat începutul

interminabilelor dispute teologice dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană.14 Prăpastia

teologică s-a agravat în continuare, deoarece papalitatea a continuat să inventeze noi şi

noi „neologisme” de genul purgatoriului, infailibilităţii papilor, neprevăzute de canoanele

creştine, adoptate de către cele 7 Sinoade Ecumenice. Problemele de ordin teologic şi ale

primatului ecumenic au otrăvit timp îndelungat relaţiile dintre „Sfântul Scaun” şi

patriarhiile răsăritene. Marea Schismă, survenită în anul 1054 nu a venit decît să

„oficializeze” o stare de lucruri deja demult prezentă în lumea creştină.

Aceasta era atmosfera în care au început pregătirile pentru ce-a de-a IV cruciadă

care a înlăturat definitiv speranţele unei posibile reconcilieri în lumea creştină. Epopeea a

început în anul 1199 într-un castel din Champagne, unde contele local Thibault şi-a

invitat vecinii la un turnir cavaleresc, după cum erau obiceiurile timpului. În timpul

ospăţului, un predicator peregrin - Foulques de Neuilly - a captat atenţia seniorilor

prezenţi prin înflăcăratele sale predici ce chemau lumea creştină la o nouă cruciadă.15

Exaltaţi de discurs, cavalerii s-au adresat către papa de la Roma,Inocenţiu III, pentru

binecuvântare. Acesta nu avea nici un an de când se înscăunase la Vatican şi abia aştepta

o ocazie potrivită pentru a-şi marca pontificatul prin ceva deosebit. De aceea

binecuvântarea papală nu s-a lăsat mult aşteptată. Privitor la situaţia din Palestina a fost

consultat patriarhul Ierusalimului – Aymar. Acesta a descris în culori sumbre situaţia de

13 Amin MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, traducere Marian Tiu, Ed. Proiect, Bucureşti, 2007, pp. 189 sqq. 14 Mihail PSELLOS, Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976-1077), Editura Polirom, Iaşi, 1998. p. 104.15 Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, (trad. rom.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 295.

la faţa locului. În anul 1200 conducătorii cruciaţilor au cerut concursul Veneţiei care

urma să asigure cu transport maritim „Oastea Crucii”.16

Dogele Enrico Dandolo 17 s-a folosit imediat de ocazia ivită şi a cerut cruciaţilor un

preţ exagerat de mare – circa 85.000 mărci de argint (aprox. 20 de tone). Era târziu de a

mai da înapoi şi liderii cruciadei au căzut de acord cu aceste condiţii înrobitoare, deşi,

habar nu aveau de unde ar putea procura aceşti bani. Spre deosebire de cruciadele

precedente, ce-a de-a IV-a nu a fost condusă de vreun monarh care să-şi impună

autoritatea asupra cavalerilor nedisciplinaţi.18 Feudalii de rang inferior (duci, conţi,

marchizi şi baroni) refuzau să se supună ordinelor venite din partea unor egali ai lor şi, în

scurt timp, din cifra preconizată iniţial a cruciaţilor, nu a rămas decât a treia parte. Însă

aceasta nu l-a oprit pe Dandolo să ceară întreaga sumă stipulată în contract. Între timp

cruciaţii n-au reuşit să strângă decât o treime din suma convenită.

În primăvara anului 1202, „cavalerii crucii” s-au adunat pe insula Lido situată în

laguna veneţiană, aşteptând îmbarcarea. Enrico Dandolo, folosindu-se de situaţia

exasperată a acestora, a hotărât să-şi rezolve cu ajutorul lor propriile probleme. În acest

moment s-a văzut clar că interesele egoist-materialiste au prevalat definitiv asupra celor

idealist-confesionale. Conducătorii cruciadei, acum sub comanda piemontezului Boniface

de Montferrat, acceptă târgul propus de veneţieni: achitarea datoriei prin cucerirea de

16 DUCAS, Istoria turco-bizantină, ed. critică şi note de V. Grecu, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 316.17 Enrico Dandolo (cca. 1107, Veneţia - †21 iunie 1205) a fost Doge al Veneţiei în anii 1192-1205 şi conducător al Cruciadei a IV-a. Enrico Dandolo descindea dintr-o veche familie de nobili veneţieni şi a îndeplinit funcţia de diplomat, cu misiuni în Sicilia şi Imperiul Roman de Răsărit. Când, în calitate de ambasador, a prezentat împăratului Bizanţului Emanoil II Comnenul un protest în legătură cu apărarea intereselor navale ale Veneţiei în bazinul mediteranian, împăratul înfuriat - conform legendei - ar fi dat ordin să-l orbească. Dandolo ar fi jurat răzbunare. În 1192, orb şi bătrân în vârstă de 85 de ani, este ales Doge al Veneţiei. Primele sale acţiuni s-au limitat la spaţiul Mării Adriatice, cucerind oraşul Pula de sub stăpânirea pisanilor. În 1202, împreună cu Bonifaciu de Montferrat, devine conducător al Cruciadei a IV-a. Când cruciaţii lombarzi şi francezi, care trebuiau să fie transportaţi în Orient cu galerele veneţiene, nu şi-au plătit cheltuiele de transport, Dandolo propune cucerirea şi jefuirea cetăţii Zara (azi Zadar), de pe coasta Dalmaţiei, cândva posesiune veneţiană, care aparţinea acum regelui catolic al Ungariei. Deşi locuitorii cetăţii au pus cruci pe ziduri şi pe case, cruciaţii au distrus şi au jefuit tot ce le stătea în cale. După această incursiune, Dandolo - între timp excomunicat de Papa Inocenţiu al III-lea - îi convinge pe participanţii la cruciadă să ia cuasediul oraşul Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, bântuit de lupte pentru succesiunea la tron. În 1204, oraşul este cucerit şi, potrivit legendelor, Dandolo ar fi fost primul care ar fi trecut peste zidurile de apărare. Imperiul bizantin fu distrus şi astfel fu întemeiat Imperiul Latin al Constantinopolului sub conducerea lui Baldovin de Flandra, care va dăinui până în 1261. Un an mai târziu, la 21 iunie 1205 Enrico Dandolo îşi sfârşeşte zilele la vârsta de 98 de ani, în Constantinopol, oraşul unde pierduse vederea. A fost înmormântat în Sfanta Sofia.18 Maria GEORGESCU, Incursiune în cultura bizantină, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004, p. 211.

către creştini a Zarei, cheia comerţului adriatic de pe coasta Dalmaţiei. Numai şefii sunt

la curent cu această înţelegere; cavalerii mai mărunţi sunt convinşi ca pleacă spre Ţara

Sfântă. De altfel, ajunşi în noiembrie 1202 în faţa Zarei, unii din aceştia, cum e Simon de

Montfort, refuză să lupte. Innocenţiu III îi excomunică, pentru o perioadă de timp, şi pe

veneţieni şi pe cruciaţi19.

În anul 1195, în Bizanț, Alexios III Anghelos îl detronează şi-l orbeşte pe Isaac II.

Şase ani mai târziu, fiul acestuia din urmă, Alexios, reuşeşte să scape şi să facă prin

Europa un turneu de propagandă. El găseşte o ureche binevoitoare la soţul surorii sale

Irina, regele romanilor, Filip de Suabia, interesat să şubrezească poziţia rivalului său

răsăritean. Lângă Zara au apărut și solii lui Filip Svabul împreună cu cumnatul acestuia –

Alexios, prinţul moştenitor al tronului bizantin, fugit din temniţa uzurpatorului.20 Datorită

influenţei regale, cruciaţii acceptă propunerile îmbietoare ale lui Alexios. Cu atât mai

mult cu cât comanditarul veneţian, reprezentat în această expediţie de cea mai înaltă

autoritate a sa, un bătrân energic, dogele Enrico Dandolo, le găseşte foarte interesante.21

Tânărul prinţ lipsit de experienţă le-a promis cruciaţilor pentru restabilirea la tron a

împăratului legitim, uriaşa sumă de 200.000 mărci de argint (ceea ce depăşea de 6 ori

venitul anual al Imperiului redus la graniţele de atunci), asigurarea flotei şi armatei

cruciate cu provizii pe un an de zile, concursul militar bizantin la eliberarea Pământului

Sfânt şi unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, sub egida Vaticanului. O parte din

cruciaţi au refuzat să renunţe la scopul iniţial propus şi au luat calea spre Palestina.

Majoritatea, însă, s-au lăsat atraşi de perspectivele unei îmbogăţiri sigure şi au luat cursul

spre Constantinopol. Potolind ezitările celor care voiau, mai presus de orice, să lupte

contra musulmanilor, cruciaţii ajung totuşi în faţa Constantinopolului, la 23 iunie 1203,

iar la 17 iulie pătrund în oraş, unde îi reînscăunează pe Isaac şi pe fiul său Alexios IV. 22

Din elanul evlavios şi dezinteresat al primelor cruciade n-a mai rămas nici urmă. 23

Inocenţiu III a luat o atitudine negativă faţă de această schimbare de itinerar şi chiar i-a

ameninţat pe neascultători cu excomunicarea. Pentru veneţieni rugămintea lui Alexios a

19 Charles DIEHL, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999, p. 315.20 Nicolae IORGA, Sinteza bizantină, texte alese şi prefaţate de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 222.21 Charles DIEHL, Istoria Imperiului bizantin, p. 31722 Stelian BREZEANU, O istorie a Bizanţului, Editura Meronia, Bucureşti, 2004, p. 99.23 AA. – VV., Congres internaţional des etudes byzantines (Actes), t. I-IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 530, ş.u.

însemnat o adevărată mană cerească. În cazul unui succes ei puteau să-i înlăture definitiv

din Levant pe concurenţii pisani şi genovezi şi să pună mâna pe strâmtorile pontice.

Pentru ei, primatul absolut îl aveau interesele comerciale, de aceea propunerea de a face

un „ocol” via Constantinopol, a fost susţinută cu cel mai mare entuziasm posibil. Însuşi

bătrânul Dandolo a preluat conducerea armatei cruciato-veneţiene, cu atât mai mult cu cît

veneţienilor li s-a promis a treia parte din viitoarele trofee de război.

Agenţii bizantini au reacţionat cu un profesionalism exemplar şi au anunţat din timp

despre iminentul pericol care păştea megapolisul răsăritean. Însă uzurpatorul Alexios III

n-a întreprins nimic pentru a pregăti oraşul în vederea respingerii invaziei, deşi, cu forţele

pe care le avea la dispoziţie, putea lesne să o facă. El era sigur că ameninţarea cruciată

era un bluf şi a subapreciat hotărârea „francilor” (denumire dată tuturor „occidentalilor”

de către bizantini şi arabi) de a ataca cu asemenea forţe mici inexpugnabila metropolă de

pe malurile Helespontului. Atunci când şi-a înţeles greşeala era deja prea târziu.

Uzurpatorul s-a dovedit a fi şi un laş ordinar. Chiar nepregătit şi luat pe neaşteptate, el

dispunea de o armată de patru ori mai mare decât cea a latinilor, dar s-a retras de pe

câmpul de luptă fără a îndrăzni să-i înfrunte şi-a lăsat capitala în voia sorţii (fără a uita

însă să ia cu el vistieria statului).24 Bătrânul Isaac Angelos a fost reinstalat pe tron şi şi-a

luat fiul ca asociat la domnie cu numele de Alexios al IV-lea, care reuşeşte să-i scoată pe

cruciaţi din capitală şi începe să le verse sumele promise însă nu este în stare să plătească

decât o parte din contribuţia promisă iniţial. Pentru aceasta el a fost nevoit să recurgă la

sechestrarea din lăcaşurile sfinte a obiectelor de preţ, ceea ce a stârnit indignarea

generală. Dar şi mai fatală s-a dovedit înjosirea publică la care a fost supusă Biserica

Ortodoxă. Patriarhul Constantinopolului a fost nevoit să recunoască primatul papei de la

Roma şi să renunţe la dogmele ortodoxe care pentru catolici nu erau decât nişte credinţe

„depăşite”. Aceasta a fost picătura care a umplut cupa răbdării romeilor.25 Totuși cruciații

rămân pe malurile Bosforului, atât pentru a se asigura că Alexios IV îşi va ţine până la

capăt promisiunea, cât şi pentru a-1 ajuta să-şi păstreze un tron care se clătina. Puţin câte

puţin începe să se manifeste şi nemulţumirea aristocraţiei şi a poporului: reacţie la

umilinţa pe care le-o provocau prezenţa inoportună a latinilor şi exigenţele fiscale

necesare achitării sumelor promise. Se înmulţesc mişcările antilatine, plăţile încetează

24 Louis BREHIER, Vie et mort de Byzance, ed. Albin Michel, Paris, 1970, p. 4225 Steven RUNCIMAN, Vecerniile siciliene...., p. 377.

complet, înfruntarea pare inevitabilă, chiar înainte ca Alexios Murzufles să-1 detroneze

pe Alexios IV, la 5 februarie 1204. 26

Dar nici Murzufles care s-a proclamat împărat cu numele de Alexios al V-lea nu va

fi în stare mult timp să reziste în faţa francilor. Asaltul cruciaților vineri 9 aprilie dă greş,

însă acest eşec face să renască scrupulele acelora care acceptaseră să-l ajute pe împăratul

creştin să-şi recapete tronul, dar care acum şovăiau să ruineze un oraş creştin. Ca să

reducă la tăcere şi aceste ultime reticenţe, în duminica următoare, sfidând interdicţiile lui

Innocenţiu III, „episcopii”, scrie Robert din Clari, „au predicat pe câmpul de luptă şi (...)

le-au arătat pelerinilor că lupta lor este legitimă, deoarece grecii erau nişte trădători şi

nişte ucigaşi; neloiali, pentru că îl omorâseră pe stăpânul lor legitim: erau mai răi decât

evreii. Episcopii spuneau că-i vor absolvi - în numele lui Dumnezeu şi al papei - pe toţi

cei care vor lua parte la asalt; şi episcopii au poruncit pelerinilor să se spovedească şi să

se împărtăşească şi să nu se teamă să-i atace pe greci, căci aceştia erau duşmanii

Domnului Dumnezeu”.27

La 12 aprilie 1204, într-o zi de luni, după patru zile de asalt, cruciaţii intră în

Constantinopol. Orice rezistenţă încetează a doua zi. În mijlocul unui incendiu care

distruge mai mult de jumătate din clădiri, armata victorioasă se porneşte pe un jaf şi nişte

atrocităţi pe care le-a enumerat un martor, mitropolitul Efesului, Ioan Mazarites: „Atunci,

pieţele, casele cu două sau trei etaje, locaşurile sfinte, aşezămintele mănăstireşti pentru

tinerele fete, mănăstirile de călugări şi de maici, sanctuarele şi chiar Marea Biserică a

Domnului [Sfânta Sofia], palatul imperial au fost de peste tot năpădite de războinici, de

spadasini cu mintea întunecată, care respirau crima, cu arme, cu lănci, cu săbii şi

pumnale; arcaşii, călăreţii aveau privirea cruntă, urlau ca Cerberul şi răsuflau precum

Caron, jefuiau aşezămintele Domnului, furau obiectele de cult, înjurau de lucruri sfinte.

Aruncau la pământ imaginile şi icoanele lui Iisus, ale Mamei Sale şi ale sfinţilor, care de

veacuri sunt plăcute lui Dumnezeu. Proferau necuviinţe şi blesteme, smulgeau copiii din

braţele mamelor şi pe mame de lângă copii, necinsteau fără ruşine fecioarele în chiar

locaşurile de cult, fără teamă de pedeapsa dumnezeiască şi nici de răzbunarea

oamenilor.

Dezveleau pieptul femeilor, ca să vadă dacă nu ţin ascunse podoabe sau obiecte de

26 Stelian BREZEANU, O istorie a Bizanţului, p. 103.27 Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, p. 253.

aur; le despleteau părul şi le smulgeau vălurile de pe cap ... Peste tot nu auzeai decât

plânsele şi ţipete de durere şi de suferinţă ... îi măcelăreau pe nou-născuţi, ucideau

femeile demne, le despuiau chiar şi pe bătrâne şi le necinsteau. Chinuiau călugăriţele,

lovindu-le cu pumnii şi izbindu-le cu piciorul în pântece, doborându-le la pământ sub

lovituri pe aceste fiinţe demne de respect. Vărsau sânge de om peste altarele sfinte şi, pe

fiecare dintre acestea, în locul mielului lui Dumnezeu, jertfit pentru mântuirea omenirii,

ei îi târau pe oameni, ca pe oi, şi le retezau capul. Acesta era respectul arătat pentru

lucrurile Domnului de către astfel de fiinţe care purtau pe umeri semnul Crucii lui

Hristos! Aşa să-i fi învăţat pe ei episcopii lor să se poarte? Şi cum să-i numim noi pe

aceştia? Arhiepiscopi printre soldaţi, sau soldaţi printre arhiepiscopi?”28

Cuceritorii s-au dedat la abuzuri, fărădelegi, blasfemii şi cazne care s-ar putea

compara doar cele comise de vandalii lui Genseric, din anul 456, când aceştia au cucerit

Roma. N-au fost cruţate nici sfintele lăcaşe. Podoabele de aur şi argint, pânzele şi

draperiile brodate cu nestemate şi metale preţioase din biserici erau împărţite între

cuceritori. Relicvele creştine şi sfintele moaşte, în care era atât de bogat

Constantinopolul, au fost literalmente rupte în bucăţi de către „cucernicii” cavaleri şi

prelaţii catolici care i-au însoţit. Astfel, au fost jefuite printre miile de relicve şi asemenea

unicate ca „Năframa Veronicăi” cu care s-a şters Mântuitorul pe faţă în drumul său spre

Golgota şi pe care a rămas chipul Său nefăcut cu mîna omului. Această relicvă se

păstrează astăzi la Toledo în Spania. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu renumitul „Giulgiu

de la Torino” în care a fost înfăşurat Trupul lui Iisus înainte de a fi pus în mormânt şi pe

care s-a păstrat imaginea „fotografică” a Trupului. El a fost răpit şi dus în Franţa ca apoi

să ajungă în catedrala din Torino în Italia.29 Nu a fost „trecută cu vederea” de către

cruciaţi nici catedrala Sfintei Sofia, jefuită şi ea în modul cel mai barbar. Au fost prădate

până şi cavourile imperiale. Osemintele marelui Iustinian au fost dezgropate şi ele pentru

a fi despuiate de podoabele şi hainele preţioase în care era îmbrăcat trupul acestuia.

Cronicarii occidentali se arată însă discreţi în privinţa actelor de violenţă comise.

Astfel, vechiul mareşal al provinciei Champagne şi viitor mareşal al Romaniei,

Villehardouin, spune: „Atunci i-aţi fi putut vedea pe cruciaţi cum îi ucideau pe greci. Au

28 Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Literatura Bizanţului, studii, antologie, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 344.29 David TALBOT-RICE, Constantinople, The Byzantines, London, 1964 p. 335.

fost acolo atâţia morţi şi răniţi, fără sfârşit şi fără măsură.”30 Autorii bizantini, ca

Mazarites, completează această discreţie. Dar şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra

proporţiilor jafului. Astfel, Villehardouin scrie: „Marchizul Boniface de Montferrat a

călărit de-a lungul ţărmului drept spre Bouchelion [Bucoleon]... Cât despre comorile

aflătoare în acest palat, cuvintele nu ajung să le poată descrie: căci erau atâtea bogăţii,

fără sfârşit şi fără măsură [...] [Palatul] Blacherne a fost [predat] lui Henri, fratele

contelui Balduin de Flandra [...]. Şi aici se găsea o avere uriaşă [...]. Ceilalţi, răspândiţi

prin oraş, au strâns şi ei multa pradă, şi era atâta, că nimeni n-ar putea-o socoti.... De

când e lumea lume, atâta pradă dintr-un oraş nu s-a capturat niciodată.”31 Istoricul

bizantin Nicetas Choniates confirmă: „Bandiţii care s-au făcut stăpâni pe

Constantinopol, nesătui de aur, ca toate popoarele barbare, s-au dedat la excese de jaf şi

de urgie nemaiauzite. Au deschis mormintele împăraţilor, care împodobeau sanctuarul

marelui templu [biserica Sfinţii Apostoli], au furat de acolo toate bogăţiile, perlele,

pietrele preţioase. Au batjocorit trupul împăratului Justinian. Se poate spune că aceşti

cuceritori feroci nu i-au iertat nici pe vii, nici pe morţi; l-au insultat pe Dumnezeu, i-au

batjocorit pe slujitorii săi; au sfâşiat în bucăţi minunatul văl al marelui templu, ţesut din

aur şi argint curat, preţuit la mai multe milioane de mine, şi cu mult mai frumos decât cel

pe care îl vedeţi azi.”32

Jaful capătă o altă dimensiune, „sacră”, am putea spune. Într-adevăr,

Constantinopolul e încărcat de relicve, de care occidentalii sunt atât de avizi. Enrico

Dandolo n-a adus de acolo doar leii care împodobesc azi piaţa San Marco, ci şi o bucată

din Sfânta Cruce, puţin sânge de-al lui Hristos, un braţ al Sfântului Gheorghe, o bucăţică

din capul Sfântului Ioan Botezătorul. Robert din Clari se plânge că marii seniori nu au

lăsat aproape nimic celor mai mărunţi, aşa ca el; dar şi el aduce la mănăstirea din Corbia

o bucată din Sfânta Cruce, ceva sânge de-al lui Hristos, o bucată din veşmântul purtat de

Hristos pe Cruce, o bucată din cununa de spini, din burete, şi încă alte patruzeci şi cinci

de diverse relicve. Nici ecleziaştii nu rămân mai prejos: Gunther de Pairis, dintr-o

mănăstire alsaciană, ni-l înfăţişează pe abatele său, Martin, într-o biserică din

Constantinopol: „Când a văzut [lădiţa cu relicve], abatele s-a repezit lacom la ea,

30 Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului p. 26031 Ibidem, p. 26232 GEOFFROY de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note de Tatiana Ana Fluieraru, ed. îngrijită şi prefaţată de Ovidiu Pecican, Cluj- Napoca, 2002., p. 115.

vârându-şi amândouă mâinile adânc, apoi, ridicându-şi poalele, le-a umplut cu pradă.

Preotul care îl însoţea a făcut tot aşa şi el.”33 Jaful odată terminat, cavalerii cruciaţi şi

comanditarii lor veneţienii îşi împart între ei teritoriul bizantin. Cei care juraseră odată să

elibereze Ierusalimul din mâinile necredincioşilor se instalează acum pe pământul creştin:

cruciada s-a terminat. Şi totuşi, ea începuse sub semnul credinţei. Cruciaţii au hotărât să

aleagă un nou împărat şi printre candidaţi se numărau bătrânul doge veneţian Enrico

Dandolo şi contele Balduin de Flandra. Veneţienii, însă, au hotărât să se „mulţumească”

cu supremaţia pe mare. Ei au preluat controlul asupra punctelor-cheie în Arhipelag şi de-a

lungul coastelor maritime ale noului imperiu latin creat pe ruinele celui bizantin. De

asemenea, conform înţelegerii de la Lido, lor le-a revenit a treia parte din bogatele trofee

de război şi plata integrală pentru serviciile navale de transport prestate cruciaţilor.34

Extraordinara violenţă a cruciaţilor la Constantinopol se explică, în parte, printr-o

prea lungă aşteptare după episodul de la Zara până la cucerirea oraşului în iulie 1203. Dar

ea lăsa să transpară şi o profundă duşmănie acumulată de-a lungul a mulţi ani.

Diferendele religioase, invocate pentru a înfierbânta mulţimile, sunt de fapt un pretext şi

o scuză: o dovedeşte clar atitudinea lui Innocenţiu III, care îi învinuieşte pe veneţieni că

au deturnat cruciada. Conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate religioasă mai trăia

încă, iar separarea Orient-Occident este mai degrabă o consecinţă decât o cauză a

evenimentelor din 1204. 35 Cruciadele precedente au făcut să se nască în latini o puternică

neîncredere: Bizanţul refuză să ia parte la o cruciadă de al cărei ideal se simte cu totul

străin; dar încearcă să profite de ea şi, la nevoie, nu ezită să se alieze cu Saladin în 1183,

apoi şi în 1189, cu ocazia celei de a Treia Cruciade. Occidentalii, instalaţi în număr din ce

în ce mai mare la Constantinopol, oraş a cărui poziţie comercială o exploatează, au avut

de suportat mai multe asalturi care trădau ura Bizanţului contra acestor barbari şi făceau

să ia naştere în latini teama şi neîncrederea: confiscarea bunurilor veneţiene în 1171,

masacrele din 1182. Cu toate acestea, bogăţia în obiecte de preţ şi în relicve a

Constantinopolului exercita o adevărată fascinaţie asupra occidentalilor, şi imediat se

naşte în ei o nestăpânită dorinţă de a concretiza acest miraj.36

33 Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, p. 85.34 Charles DIEHL, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999, p. 326.35 Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, p. 9236 Mihail PSELLOS, Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976-1077), Editura Polirom, Iaşi, 1998., p. 216.

Din punct de vedere militar, cucerirea Constantinopolului reprezenta o frumoasă

ispravă. Numai că în Occident n-a prea avut cine ştie ce răsunet. Cruciaţii au trebuit să

înceapă chiar prin a se justifica, ceea ce a încercat şi Villehardouin în cronica sa. Reţinute

de alte treburi, şi surde la apelurile papalităţii, statele apusene nu se prea sinchiseau de

Imperiul latin de la Bosfor şi nici de celelalte principate. Dintre cuceritorii

Constantinopolului, unul singur este sărbătorit ca un erou de către ai săi: dogele Enrico

Dandolo. Veneţia ajunge deplină stăpână a Mării Egee până la Creta, aşa cum era şi în

Adriatica.37 Imperiul colonial veneţian a luat naştere şi va supravieţui mai multe veacuri

celorlalte posesiuni latine din Romagnia. Veneţia nu este singurul oraş italian care a

profitat de ocazie mai mult sau mai puţin direct: astfel, Genova, ajutându-i pe împăraţii

bizantini Paleologi să-şi recapete în 1261 capitala, îşi va deschide drum spre Marea

Neagră. Pentru Apus, efectul cel mai clar al celei de a Patra Cruciade este legat de

mobilul major al deturnării: expansiunea economică a Occidentului, în frunte cu

republicile portuare italieneşti.

Cea de a Patra Cruciadă marchează şi o ruptură în conceptul general al cruciadei,

chiar dacă predicatorii şi cei pe care i-au pus la început pe drumuri n-au dorit-o, începând

cu anul 1202, cruciaţii mai plecau încă, dar nu spre Palestina, ci spre Egipt; şi la fel s-a

întâmplat şi cu cruciadele următoare. În faţa unor considerente geopolitice, elanul religios

al şefilor dispare. Mai cu seamă, atacând oraşele creştine, şi chiar pe cel mai mare dintre

ele, cruciada încetează să mai fie un război religios contra musulmanilor din Ţara Sfântă

sau din Spania: ea devine pe faţă o operaţiune economico-politică.38

Urmarea cea mai evidentă a acestei cruciade este, până la urmă, ruptura definitivă a

unităţii creştine. Pe planul acesta, efemerul patriarhat latin creat la Constantinopol nu mai

ajută la nimic; tentativele spectaculoase de unificare (conciliul de la Lyon din 1274) care

urmează restaurării din 1261 nu mai pot crea nici o iluzie. In ochii bizantinilor,

ireparabilul s-a produs. Pentru ei, occidentalii, până atunci doar suspecţi, devin şi

culpabili. Faţă de aceşti briganzi, spune Choniates, faţă de aceşti barbari ale căror acţiuni

au dovedit căci nu aparţin lumii civilizate, Bizanţul se încăpăţânează să rămână în ori-

ginalitatea lui greacă şi ortodoxă. Ortodoxia devine vectorul principal al unui naţionalism

tot mai exacerbat şi se afirmă, mai mult ca oricând, în contrast cu latinii. La mai bine de 37 Ibidem, p. 21838 Georgios SPHRANTZES, Memorii, ed. critică de V. Grecu, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 325

un veac după aceea, atunci când se vorbeşte despre Noua Romă, se mai evocă încă, până

în depărtata Rusie, ororile săvârşite de latini la Constantinopol.

BIBLIOGRAFIE

1. AA. – VV., Byzance et le monde ortodoxe, volum coordonat de Alain Ducellier,

Armand Colin, Paris, 1986.

2. AA. – VV., Congres internaţional des etudes byzantines (Actes), t. I-IV, Editura

Academiei, Bucureşti, 1971.

3. Amin MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, traducere Marian Tiu, Ed.

Proiect, Bucureşti, 2007.

4. Anna COMNENA, Alexiada, traducere de Marina Marinescu; prefaţă,

tabel cronologic şi note de N. Ş. Tanaşoca, vol. I-II, Bucureşti, 1977.

5. Charles DIEHL, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999.

6. David TALBOT-RICE, Constantinople, The Byzantines, London, 1964.

7. DUCAS, Istoria turco-bizantină, ed. critică şi note de V. Grecu, Editura

Academiei, Bucureşti, 1968.

8. GEOFFROY de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note

de Tatiana-Ana Fluieraru, ed. îngrijită şi prefaţată de Ovidiu Pecican, Cluj-

Napoca, 2002.

9. George HOLMES, The Oxford Illustrated History of Italy, Oxford University

Press, Oxford, 2001.

10. Georgios SPHRANTZES, Memorii, ed. critică de V. Grecu, Editura Academiei,

Bucureşti, 1966.

11. Henry Charles LEA, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church,

Kessinger Publishing, Whitefish MT, 2001.

12. Maria GEORGESCU, Incursiune în cultura bizantină, Editura Cetatea de Scaun,

Târgovişte, 2004.

13. Mercedes PADRINO ANDERSON, Cities and Towns in the Middle Ages, World

Almanac Library, Milwaukee, 2005.

14. Mihail PSELLOS, Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976-1077), Editura

Polirom, Iaşi, 1998.

15. Louis BREHIER, Vie et mort de Byzance, ed. Albin Michel, Paris, 1970.

16. Nicolae IORGA, Sinteza bizantină, texte alese şi prefaţate de Dan Zamfirescu,

Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

17. Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, (trad.

rom.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974.

18. Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Literatura Bizanţului, studii, antologie, Editura

Univers, Bucureşti, 1971.

19. Peter LINEBAUGH, The Magna Carta Manifesto: Liberties and Commons for

All, University of California Press, Berkley, 2008.

20. Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, traducere de Tatiana-Ana

Fluieram, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.

21. Stelian BREZEANU, O istorie a Bizanţului, Editura Meronia, Bucureşti, 2004.

22. Steven RUNCIMAN, Vecerniile siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre

sfârşitul secolului al XIII-lea. traducere de Minai Mladin, Bucureşti, 1993.

23. Thomas F. MADDEN, Enrico Dandolo & the Rise of Venice, Johns Hopkins

University Press, Baltimore, 2003.