UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

Asistenta sociala(an I,sem II)

"Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi"-lucrare de seminar-

VECHIUL TESTAMENT

Îndrumător:

Pr.Prof.univ.

dr Alexandu ISVORANU

Susţinător: MIHAICA IONEL

CRAIOVA

2011

Cuprins

1. Introducere

2. Interpretarea Sf Scripturi

3. Inspiratia Sf Scripturi

4. Pozitia Sf. Parinti cu privire la inspiratia si interpretarea Sf. Scripturi

5. Raportul dintre Sf. Scriptura – Sf. Traditie – Sf. Biserica

6. Concluzii

7. Bibliografie

1. Introducere

Cuvintele rostite odinioară de către Iisus Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, nu

s-au pierdut, ci au rămas în veac, fiind tezaurizate împreună cu mărturiile despre El, în Sfînta

Scriptură. Carte a vieţii şi a nemuririi, Scriptura este cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Harul

Domnului, cum se exprimă Sfîntul Vasile cel Mare, răsună în ea. «Cuvintele pe care vi le-am

spus sînt duh şi sînt viată» (Ioan VI, 63), a zis Mântuitorul înşuşi. Creştinismul este viata ce

izvorăşte din puterea acestui duh al cuvintelor lui Hristos. Neînţelegerea sau necunoaşterea

lui aduce cu sine răstălmăcirea literei. Pierzând duhul şi viaţa cuvintelor lui Hristos care nu

este altceva decît Tradiţia, care elucidează şi explică, analizează şi interpretează conţinutul

Scripturii, gândirea sectară aşează în locul ei «litera care ucide» (II Cor. III, 6), considerînd

litera ca singurul criteriu al adevărului. Având datoria de a păstra «unitatea Duhului, întru

legătura păcii» (Efes. IV, 3), cum ne spune Sfîntul Apostol Pavel, sîntem obligaţi să

menţinem înţelesul unitar al textelor sfinte, străduindu-ne să cunoaştem şi să înţelegem

Scriptura în lumina Tradiţiei apostolice1.

2. Interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor citirea Sfintei Scripturi, dar prin

aceasta nu se îngăduie fiecăruia s-o tâlcuiască după priceperea sa. În Sfânta Scriptură ave

recomandări clare, atunci când Sfântul Apostol Petru spune „în ele sunt unele lucruri anevoie

de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor

pierzare” (II Ptr. 3, 16),vorbind despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. În Faptele

Sfinţilor Apostoli, în capitolul 8, diaconul Filip, îl întâlneşte, în drum spre Gaza, pe famenul

etiopian, care citea din proorocul Isaia. Filip l-a întrebat: „înţelegi cele ce citeşti?”, iar

famenul a răspuns:„cum voi putea înţelege de nu mă va povăţui cineva?”(FA 8, 27-31). 2

Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi s-a simţit chiar de la începutul

creştinismului, datorită faptului că el aducea o învăţătură nouă. Primul ei interpret a fost

Mântuitorul Iisus Hristos. El a explicat, în numeroase rânduri, Vechiul Testament, precum şi

unele parabole personale, cu înţeles mai complicat pentru ascultători.Urmând metodele de

1Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoaşterea Sfintei Scripturi după învăţătura Ortodoxă, în Ortodoxia An. XXXIII, 1980, nr. 2, p. 2422 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 68.

instruire şi educare religios-morală aplicate de Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor

legitimi au continuat cu multă conştiinciozitate şi responsabilitate această operă delicată.3

De aceea „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa

fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi

ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”(2 Pt. 1, 20-21). În oceanul de

înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără

călăuzirea aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la

generaţie.

Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toţi au dreptul şi datoria să o

cunoască, dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei revine numai Bisericii, prin

intermediul nuor persoane pregătite special pentru aceasta activitate. Noul Testament ne

mărturiseşte că dreptul şi puterea de a învăţa au fost date de Mântuitorul Iisus Hristos nu

numai Sfinţilor Apostoli ci şi urmaşilor legitimi ai lor, constituiţi în ierarhia bisericească,

zicând: „Învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă,

şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 38, 19-20).

Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe creştini a citi

Sfânta Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptaţi spre virtute şi contemplaţie netulburată. În

ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem

iubitori de învăţătură vom fi şi cu mai multa învăţătură, căci prin ştiinţă, prin osteneală şi

prin harul lui Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem deci la paradisul frumos al

Scripturii…, care mângâie inima noastră când este întristată, o potoleşte când este mâniată

şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul-născut şi prin El la Tatăl

luminător".4

3. Inspiratia Sfintei Scripturi

Învăţătura ortodoxă afirmă că toate scrierile sfinte ce sînt cuprinse în canonul biblic îl

au pe Dumnezeu de autor. Sfînta Scriptură este o operă pe deplin umană, după cum este şi o

operă în mod total şi deplin divină: Ea însă nu s-a putut scrie de la sine, de aceea Dumnezeu

s-a folosit de oameni ca de nişte organe ale voinţei Sale. Călăuziţi de către Sfîntul Duh, care

le-a întărit puterile şi i-a păzit de erori, scriitorii inspiraţi s-au învrednicit de primirea

3Arhim.Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980, pg. 289.4Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, traducere in română, de Preot Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993., pg. 290.

descoperirilor dumnezeieşti, pe care le transmit, într-o formă scrisă, celor ce sînt destinaţi să

le cunoască. Prin înrâurirea tainică a inspiraţiei, agiografii ajung să exprime în grai omenesc

ceea ce Dumnezeu vrea să anunţe pe credincioşi, dar şi în care El ţine să fie anunţaţi,

aducîndu-i în unitate de gîndire, de viaţă şi de mărturisire.

Inspiraţia scrierilor Noului Testament este o harismă şi ea are caorigine revărsarea

Sfîntului Duh în ziua de Rusalii. Mîntuitorul, mai înaite încă de Cincizecime, a anunţat că sub

oblăduirea puterii Duhului Sfînt se va desfăşura activitatea evanghelică a Apostolilor Săi,

cînd lepune în vedere să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în faţa judecătorilor, cită vreme nu

ei vor vorbi, ci «Duhul Tatălui» din ceruri va vorbi prin gura lor (Matei X, 20; Marcu XIII,

11 ; Luca XII, 12). Promite, de asemenea, Apostolilor, că le va trimite alt Mîngîietor, Duhul

Adevărului, care pururea va fi cu ei (loan XIV, 16—17). Prin «mărturia Duhului»(Fapte I, 8)

se face cunoscută Evanghelia mîntuirii «pînă la marginea pămîntului». Acestei vestiri îi

urmează fixarea în scris a cuvîntului lui Dumnezeu care este partea finală a unui proces

teandric. După cum fecioara Maria a conceput sub adumbrirea Duhului, iar «Sfîntul care s-

anăscut din ea s-a numit Fiul lui Dumnezeu» (cf. Luca I, 35), tot la fel, în cazul inspiraţiei

divine, realitatea «sfîntă» ce «se naşte», sub I revărsarea Duhului, se numeşte cuvînt al lui

Dumnezeu. Cuvîntul este mai întâi rostit, cum am văzut, iar prin acţiunea finală şi definitivă a

inspiraţiei este aşternut în texte. Prin scriere, «mărturia Duhului» devine perpetuu prezentă.

Astfel, Scriptura este glasul lui Dumnezeu care răsună neîncetat. El s-a născut în Biserică şi

nu poate fi auzit decît prinBiserică.5

1.)Prin insuflare dumnezeiască şi prin comunicaredin partea lui Dumnezeu a unor

conţinuturi supranaturale, Sfânta Scriptură închide în sânul ei cuvântul vieţii veşnice. Ea nu

este altceva decât consemnarea scrisă, tangibilă şi permanentă, a cuvântului pe care

Dumnezeu însuşi l-a pronunţat, în vederea descoperirii împărăţieiSale şi a căilor mântuirii.

Despre noţiunea inspiraţiei avem oarecare mărturii în textele biblice un citat, pe care îl luăm

din prima epistolă a Sfîntului Apostol Petru, este semnificativ în ce priveşte definirea acestei

inspiraţii ca lucrare a Sfîntului Duh, care se săvîrşeşte, mai întîi, prin cuvîntul proorocesc, iar,

în cele din urmă şi în mod deplin, prin propovăduirea apostolică. «Această mântuire (scrie

Petru) au căutat-o cu sîrguinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit

despre harul ce avea să vină la voi; Cercetînd în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui

Hristos, lucrător întru ei, cînd le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi

despre măririle cele de după ele, lor le-a fost descoperit că nu-i pentru ei înşişi, ci pentru voi,

slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfînt trimis din cer,

5 V. Prelipcean, Inspiraţia Sfintei Scripturi, în Ortodoxia an. XIV, 1962, nr.4, pag. 463

v-au propovăduit Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească» (I Petru I, 10—12). E

vorba despre o referire directă la faptul inspiraţiei divine, care îşi află sensul în descoperirea

tainei lui Hristos. Profeţii Vechiului

Testament care au întrezărit şi au vestit această taină, aveau în ei un«duh», care nu era

altceva decît puterea activă a Duhului lui Hristos. Privind din depărtare, profeţii, însă, nu au

cunoscut momentul dobîndirii «harului». Doar «acum», într-o etapă definitivă, Sfinţii

Apostoli au primit «Duhul trimis din cer», prin Iisus Hristos, după preamărirea Să. şi inspiraţi

de acest Duh, ei «au vestit Evanghelia», marea noutate a mîntuirii ce ne-a fost rînduită în

Hristos Domnul. Propovăduirea apostolică care are ca temei pogorîrea şi lucrarea Sfîntului

Duh în Biserică, anticipează şi pregăteşte scrierea inspirată a cărţilor Noului Testament.

Acest adevăr este confirmat de numeroase texte scripturistice (Matei X, 19—20; Luca XXI,

15; Ioan XVI, 16—18 şi 26; Fapte I, 8; XVI, 12—13). învăţătura apostolică scrisă, prin

însemnătatea ei, nu poate fi cu nimic mai prejos decît cea verbală. Cuvîntul scris, destinat

unei exis-tente îndelungate, cere o exactitate mai mare decît cel rostit. Sfinţii Apostoli nu fac

nici o deosebire între propovăduirea lor verbală, al cărei caracter divin e bine stabilit în citatul

analizat, şi între epistolele lor (I Ioan I, 1—5 ; II Tes. II, 15).

Ideea că Sfînta Scriptură poartă în sine întipărirea dumnezeiască a Sfîntului Duh, ce o

deosebeşte de toate celelalte opere ale cuvîntului omenesc, fiind cu adevărat glasul lui

Dumnezeu, o putem deduce şi din paralelismul care există între două expresii folosite de

către Apostolul Pavel: «Dumnezeu ne-a vorbit întru Fiul Său» (Evr. I, 2) şi «Hristos vorbeşte

întru mine» (II Cor. XIII, 3). Prepoziţia «întru» stabileşte, în aceste două expresii, o relaţie

intimă şi imediată între cei doi termeni , pe care îi leagă. Dar semnificaţia paralelismului

despre care vorbim ni 1 se descoperă deplin numai dacă punem aceste expresii faţă în faţă

cu»? un alt verset, care redă cuvintele Mântuitorului, adresate ucenicilor : «Precum M-a

trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt» {Ioan XX, 21—22). În

puterea Sfântului Duh, cuvântul rostit de către profeţi şi Apostoli, iar apoi fixat în scris, este

prin natura şi originea sa cuvântul lui Dumnezeu, deşi el rămâne în mod deplin şi cuvânt

omenesc. Având capacitatea de a pătrunde în tainele credinţei, de a fi dobândit chiar «mintea

lui Hristos», Sfinţii Apostoli devin în mod , firesc vase ale descoperirii divine şi, vorbind de

la ei, vorbesc cele dumnezeieşti. De aceea şi în scrierile lor, ei nu se prezintă ca învăţători I ai

cuvântului lor, ci ai cuvântului lui Dumnezeu (I Petru I, 23—25 ; Col. 1 III, 16; I Tes. I, 8).

Infailibilitatea scrierilor sfinte este rezultatul sau 1 urmarea elementului dumnezeiesc din

cuvântul apostolesc.

2. Sfînta Scriptură are proprietatea de a împreuna în ea litera şi duhul, într-o unitate

indisolubilă, care corespunde caracterului divin-uman al cuvîntului inspirat. Temeiul acestei

afirmaţii îl constituie cuvintele Sfîntului Apostol Pavel adresate lui Timotei: «Toată Scriptura

este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre

înţelepţirea cea întru dreptate» (II Tim. III, 16). Deşi termenul «inspirat» este folosit şi de

către autorii literaturii profane a vremii neotestamentare, în acest citat el are o semnificaţie

proprie, creştină. Inspiraţia vine de la un suflu divin, fiind o lucrare a Sfîntului Duh, care face

ca scrierea să fie un cuvînt viu ieşit din gura lui Dumnezeu. Opoziţia dintre cuvântul viu şi

litera moartă este astfel suprimată. Desigur, acţiunea Duhului de convertire a cuvîntului

omenesc în cuvânt al lui Dumnezeu rămîne o mare taină. Respectul faţă de această taină ne

obligă sa vedem în inspiraţie «puterea lui Dumnezeu spre mîntuire» (Romani I, 16), oare nu

poate îi redusă la o simplă acţiune de înrourire săvîrşită de Sfîntul Duh asupra autorilor sacri.

Cu alte cuvinte, inspiraţia nu trebuie să fie redusă la aspectul ei psihologic, ţinînd seama

numai de capacitatea omenească pentru perceperea divinului. «Nici proorocia nu s-a făcut

din voia omului, ci ei, oamenii cei sfinţi ai mm Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Sfîntul

Duh», aflăm scris la II Petru I, 21. Pe temeiul acestei afirmaţii, ca şi al altora asemenea cu

aceasta, noi mărturisim în Simbolul de credinţă că Sfîntul Duh «a vorbit prin prooroci».

Insuflarea Duhului face ca scrierile sfinte să fie sanctuarele lui Dumnezeu (Ps. LXXIII, 17)

sau casa pe care înţelepciunea divină însăşi a întemeiat-o {Pilde IX, 1).

Expresia «toată Scriptura este inspirată», fiind pusă, în context, în 'legătură cu ideea

«credinţei cea întru Hristos Iisus» (II Tim. III, 15), e o indicaţie preţioasă la faptul că Sfînta

Scriptură în întregime este cuvîntul lui Dumnezeu. Dumnezeu şi-a asumat toate limitările

cuvîntului omenesc, în sensul că El a admis expresiile pe care le folosim în fiecare zi cu toate

inexactităţile şi imperfecţiunile lor, de aceea putem spune că grăuntele veşnic al adevărului

dumnezeiesc este „cuprins în forma 'vremelnică şi condiţionată a literei omeneşti. Sub litera

Scripturii, este ascuns «duhul» dătător de viaţă, care are o valoare universală şi veşnică

(«Evanghelia eternă» a îngerului care zboară în mijlocul cerului» (Apoc. XIV, 6). In felul

acesta, fiecare cuvînt şi fiecare verset din Sfînta Scriptură este inspirat de Dumnezeu,

în sensul ca nici unul nu poate fi înlăturat fără a periclita înţelesul adevărului

veşnic, întrucît are un temei raţional de a se afla aşternut pe paginile nemuri toare ale

Scripturii. Fiecare parte, însă, la rîndul ei, îşi află semnificaţia numai în legătură cu întregul,

constituind o notă a unui ansamblu ar-monic.În Sfînta Scriptură nu există cuvinte; inspirate

de Dumnezeu în 'sensul că prin ele însele ar avea vreo valoare şi, scoase din întreg, ar putea fi

purtătoarele duhului dătător de viaţă al scrierilor sfinte.

3. Toate cărţile Sfintei Scripturi "posedă o unitate indestructibilii şi inalterabilă în

«adevărul» şi în «taina lui Hristos».

Cuvintele rostite odinioară de Hristos, mult mai multe decît cele ce sînt păstrate în Sfînta

Scriptură, au fost totuşi limitate ca număr. Dar, ceea ce ne interesează mai presus de orice, nu

este faptul că Iisus, în vremea vieţii Sale pămînteşti, a pronunţat anumite cuvinte, ci faptul că

El însuşi este Cuvîntul, fiind Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, atît în fiinţa Sa şi opera. Sa, cit şi

în zicerile Sale. În Iisus Hristos avem descoperirea supremă a lui Dumnezeu, în persoana

Lui ni se dezvăluie adevărul absolut. Rolul Duhului Sfînt, după Evanghelia a patra, este de a

conduce pe credincioşi la întreg «adevărul» (loan XVI, 13). Tot ceea ce Duhul ne învaţă şi tot

ceea ce Sfinţii Apostoli ne spun, este conţinut în acest «adevăr» şi explică bogăţia

inepuizabilă a «tainei lui Hristos». Sfîntul Duh nu adaugă nimic fiinţei lui Hristos, după cum

nu adaugă nici operei Sale sau adevărului descoperit de El. Sensul cuvântului «adevăr»

trebuie să-1 căutăm, deci, în expresii ca acestea : «Eu sînt adevărul» (Ioan XIV, 6),

«Sfinţeşte-i cu adevărul Tău» (Ioan XVII, 17), folosite de Mîntuitorul Însuşi dar şi în

sentinţele Apostolului Pavel, cum e aceasta : «a te supune adevărului» (Romani II, 8). În altă

parte, acelaşi Apostol, înlocuieşte cuvîntul «adevăr» cu termenul de «Evanghelie» (II Tim. II,

8), de unde urmează o altă sentinţă : «a te supune Evangheliei» (II Tes. I, 8).Predica însăşi şi

scrierile Sfîntului Apostol Pavel se numesc Evanghelie (I Cor IX, 12; II Cor. VIII, 18; XI, 4;

Efes.III, 6; II Tim.I, 10; II, 8 etc). O expresie cuprinde amîndoi termenii: «adevărul

Evangheliei» (Gal. II 5 ,Col. I, 5). Din toate acestea reiese că «adevărul» este esenţa Evan-

gheliei pe care o vesteşte Sfintul Apostol Pavel, afirmînd una din acele măreţe şi definitive,

idei, care, întrucît nu mai pot fi întrecute, marchează prin ele însele încheierea Revelaţiei

divine. Sfînta Scriptură ne descoperă iconomia lui Dumnezeu cu privire la mîntuirea noastră,

care nu este altceva decît adevărul lui Hristos. Numai acel conţinut din Scriptură are

însemnătate veşnică şi absolută care stă în legătură cu această iconomie. Inspiraţia divină s-a

dat scriitorilor sacri în vederea .unui mesaj, adică a unei descoperiri cu privire la mîntuirea

omului.În întregul ei Scriptura cuprinde acest mesaj. Ca să ne dăm seama exact de sensul

textelor sfinte trebuie să preţuim, înainte de ceea ce ne oferă părţile, şi amănuntele, cuprinsul

şi unitatea întregii Scripturi.

Privită din exterior, Sfînta Scriptură este o carte compusă din multe şi foarte diferite

cărţi. Dar toate aceste cărţi formează o singură mărturisire despre Iisus Hristos, pentru că

toate au un centru comun. După cum Dumnezeu este începutul şi sfîrşitul existenţei, iar

cunoaşterea Lui este cheia de înţelegere a creaţiei, tot la fel şi Dumnezeu-Omul este «Alfa şi

Omega... Cel care este Atotţiitorul» (Apoc. I, 8), este plinătatea Revelaţiei, manifestarea

supremă a Binelui moral, care dă valoare conţinutului întreg al vieţii, iar cunoaşterea «tainei»

Lui este cheia spre înţelegerea universului biblic. «Scripturile... sînt cele care mărturisesc

despre Mine» (Ioan V, 39), a zis Mîntuitorul însuşi.Prin «Scripturi» El nu înţelege numai

Vechiul Testament, la proorociile căruia se referă, ci toată Biblia, recunoscîndu-se pe Sine

drept conţinut esenţial al ei.Mărturisirea despre Hristos o găsim pretutindeni în Scriptură, ea

fiind esenţialul mesajului încredinţat de Dumnezeu scriitorilor sacri. Mai întîi, Iisus Hristos

este miezul şi centrul Noului Testament. Noul Testament însă este prelungirea celui Vechi şi

ne trimite mereu la el, cum ne fac ramurile şi trunchiul unui copac să ne gîndim la rădăcină.

«La citirea Vechiului Testament», ne spune Sfîntul Apostol Pavel, vălul care acoperă tainele

mîntuirii« se desfiinţează prin Hristos» (II Cor. III, 14). Mărturisirea lui Hristos este

principiul sau sufletul textului sacru oare dă părţilor separate ale Scripturii o importanţă

deplină luate însă, în totalitatea lor. În lumina învăţăturii ortodoxe, aşa cum am văzut,

inspiraţia Sfintei "Scripturi e o mare taină. Aflîndu-se în legătură intimă cu faptul întrupării

lui Hristos, putem spune că numai acest dumnezeiesc act o preamăreşte, îi face posibilă

apariţia şi o explică într-o măsură oarecare. Cum poate fi Sfânta Scriptură, în acelaşi timp,

cuvânt divin şi cuvânt

omenesc . Desigur, numai în felul în care Iisus Hristos este totodată şi Dumnezeu şi Om.

Împotriva acestei învăţături fundamentale, care , vorbeşte despre taina cuvîntului lui

Dumnezeu şi despre caracterul teandric al Sfintei Scripturi, s-au formulat teze analoage

ereziilor hristologice. Astfel, avem, pe de o parte, un fel de gnosticism sau de mono-fizitism

care neagă, neglijează sau slăbeşte natura umană a cuvîntului inspirat, iar, pe de altă parte, un

fel de nestorianism care minimalizează, în mod arbitrar, caracterul sau natura lui divină. In

amîndouă cazurile, cuvîntul lui Dumnezeu pierde puterile tainice ale legăturii sale cu

persoana Mîntuitorului, adică se disociază, fie că rămîne un cuvînt îndepărtat, o poruncă

divină despersonalizată, expresie a unei legi neîndurate (nomismul biblic), fie că îşi pierde

tăria transcendenţei divine şi devine I un simplu cuvînt omenesc (anomismul biblic). între

aceste două tezesînt posibile diferite forme de combinaţie. Iată ce ne spune gîndireasectară.6

4.Poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la inspiraţia si interpretarea Sf. Scripturii7

6Diac. Magistrand Ioan Glajar, Problema interconfesională a inspiraţiei biblice, în Ortodoxia 1989, nr.1 , p.184-1937 Pr. Prof. Vl. Prelipcean, op.cit, p. 471-474

Esenţa inspiraţiei biblice, în general, este definită prin însăşi Sfînta Scriptură, care ne dă

mărturii despre inspiraţia ei. In adevăr, Mîntuitorul şi Apostolii au rezolvat toate problemele

de această natură în cuvântările lor orale, în măsura în care era necesar pentru trebuinţele

primilor credincioşi. Rămînea însă pe seama Bisericii să dezvolte învăţătura cea de la început,

neadăugînd ceva nou la substanţa ei, ci numai lămurind-o şi dezvoltînd-o în raport cu noile

condiţii create, pe urma unor controverse de credinţă şi a unor erezii.

Părinţii apostolici îşi afirmau numai ocazional credinţa în inspiraţia Sfintei Scripturi, prin

felul cum introduc citatele din cele două. Testamente şi prin felul cum denumesc Scriptura.

Ei folosesc cunoscutele formule biblice de citare :γέγραπται , ώς γέγραπτέ= este scris, precum

s-a scris» 12.

Clement Romanul, afirmă mai lămurit şi mai direct credinţa în inspiraţia Sf. Scripturi prin

cuvintele : «Ενκεκΰφατε εις τας ίερας γρφας, τας αληθεις, τας του πνευματος του άγιον-=

Cercetaţi cu luare aminte Sf. Scripturi, cele dumnezeieşti, cele de la Duhul Sfînt» (Epistola

către Corinteni XIV, 2). Credinţa în inspiraţie se deduce şi din formulele folosite : Λέγέι ή

γραφή etc. = vorbeşte Scriptura, vorbeşte Duhul Sfînt» (I Cor. XXIII, 3 ; XIII, 13).

Sf. Policarp, citind Ps. IV, 5 şi Efes. IV, 26, zice, adresîndu-se filipenilor : «Sînt încredinţat

că voi sînteţi bine versaţi în Sfintele Scripturi rămîne ceva necunoscut. Pe cînd Părinţii

apostolici mărturisesc cu simplitate credinţa în inspiraţia Sfintei Scripturi, fără să cerceteze

natura influxului divin, Părinţii apologeţi au trecut de la credinţa simplă, care se afirmă prin

ea însăşi, la credinţa care se cere să fie justificată pe calea raţiunii. Aşadar, la Părinţii

apologeţi din sec. II şi III apar primele încercări de explicare raţională a doctrinei despre

inspiraţie. Demonstraţia lor se sprijină pe două argumente principale : 1) «acordul admirabil

al aghiografilor în privinţa doctrinei creştine, bazată pe Sfînta Scriptură, acord pus în opoziţie

cu dezacordul filozofilor păgîni ; 8

2) împlinirea profeţiilor Vechiului Testament, îndeosebi, cu privire la persoana Mîntuitorului.

Felul acesta de argumentare îl întîlnim la Justin Martirul. El afirmă că profeţii erau plini de

Duhul Sfînt, iar scrierile lor sînt pentru noi învăţătură . Profeţii au scris totdeauna ceea ce se

referă, la Iisus Hristos. In promoţiile lor ei erau inspiraţi de către Dumnezeu θέοφεροΰνται>-

Creştinii, aşadar, nu cred «în basne deşarte, ci în cuvinte pline de Duhul Sfînt, pline de putere

şi înfloritoare de har» .

Cuvintele cuprinse în Sf. Scriptură au fost rostite de Duhul Sfînt, precum sînt cuvintele

lui David : «Zis-a Domnul Domnului meu» (Ps. 110, (109), 1), şi altele multe, care în legea

mozaică, în psalmi şi profeţi prezic despre Hristos. Acestea toate nu sînt atît cuvinte ale

8 Ibidem, pag 476

oamenilor, cît, mai ales, sînt cuvinte ale Duhului Sfînt.Profeţii n-au vorbit prin inspiraţia lor

proprie, ci prin cuvîntul lui Dumnezeu care-i îmboldea.

Din citatele de mai sus s-ar putea deduce că Sf. Justin Martirul ar restrînge inspiraţia

numai la profeţii Vechiului Testament. În alte locuri arată însă că el o extinde şi asupra altor

bărbaţi din Vechiul şi Noul Testament. Astfel «Logosul» a vorbit prin. Solomon. Apostolii au

predicat cuvîntul lui Dumnezeii tot aşa de bine ca şi profeţii.

Cartea «îndemn către neamuri» prezintă o învăţătură despre inspiraţie, asemănătoare celei

expuse de Sf. Justin.De aceea, această carte anonimă s-a socotit lungă vreme opera acestuia.

Aici se spune : «Ştiinţa cu care erau înzestraţi profeţii, ei au primit-o printr-un dar de sus».

Aghiografii sînt asemănaţi cu nişte chitare sau lire.

Atenagora se pronunţă şi el cam la fel, asemănînd pe bărbaţii inspiraţi cu nişte organe sau

fluiere : «Noi avem martori pe profeţi care au vorbit prin Duhul Sfînt despre Dumnezeu şi

lucrurile divine. Duhul Sfînt a mişcat gura profeţilor ca pe nişte organe..., Duhul Sfînt

folosindu-se de ei ca si cîntăreţul din fluier. După cum se vede Atenagora este reprezentantul

inspiraţiei verbale mecanice, prea. exagerate.

Sfîntul Teofil al Antiohiei se înrudeşte şi el mult cu Justin Martirul în ce priveşte

concepţia despre inspiraţie. Iata, de pildă, cum se exprimă el : «Oamenii lui Dumnezeu sînt

insuflaţi de Duhul Sfînt şi au devenit profeţi, fiind inspiraţi do însuşi Dumnezeu şi, fiind

înţelepţiţi, ei au fost învăţaţi de către Dumnezeu, sfinţi şi drepţi, de aceea ei s-au învrednicit,

ca să primească această plată, devenind instrumente ale lui Dumnezeu şi dobîndind

înţelepciunea de la El prin care ne-au vorbit despre crearea lumii şi despre toate celelalte.

Sfinlul Irineu, combătînd pe gnostici, care afirmau că există dezacord între Vechiul şi Noul

Testament, accentua că trebuie să credem în Sfintele Scripturi, ca şi în Dumnezeu însuşi,

pentru că ele_ sînt perfecte, fiind dictate de către Cuvîntul lui Dumnezeu şi Duhul Său.9

Tertulian, în Apologeticul său, demonstrează de asemenea, împotriva gnosticului Marcian,

unitatea Sfintei Scripturi, temeiul antichităţii sale, a împlinirii profeţiilor, care se cuprind în

ea şi a inspiraţiei autorilor ei ;.

Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei, în prefaţa la «Cărţile mărturiilor înfăţişează lui Quirinus

«dumnezeieştile învăţături, prin care Dumnezeu a' binevoit să ne înveţe şi să ne mîntuiască

prin Scripturile Sfinte, ca fiind feriţi de erori şi luminaţi de lumina curată şi strălucitoare a ei

(a Scripturii), să ţinem calea vieţii prin tainele cele mîn-tuitoare. Sfinţii Părinţi şi scriitorii

bisericeşti din veacul III şi din epoca de aur a Bisericii (veacul IV şi V). precum şi din

veacurile următoare, afirmă dogma inspiraţiei Sfintei Scripturi cu toată convingerea.; şi tăria

9Ibidem, pag. 478

credinţei lor. Singura excepţie o face Theodor din Mopsuestia, care a ridicat unele obiecţii

asupra câtorva cărţi din Vechiul Testament, care nu s-ar bucura de harul inspiraţiei (ex.

Cîntarea Cîntărilor, Eclesiastul, Iov).

Din mulţimea de nenumărate locuri patristice care afirmă în diferite chipuri acţiunea

inspiraţiei Sfintei Scripturi, vom cita numai cîteva mai caracteristice, spre a nu depăşi cadrul

limitat al studiului de faţă.

Clement Alexandrinul zice : «Cel ce crede cu tărie în dumnezeieştileScripturi, primeşte o

dovadă de nezdruncinat, adică însăşi vocea lui Dumnezeu care a dat Scripturile».

«Venirea lui Hristos în trup — zice Origen -- a demonstrat lămurit că Legea şi Profeţii au

fost scrise prin harul divin» . Sf. Atanasie cel Mare are mare grijă să distingă cărţile

canonice, pe care el le numeşte «de Dumnezeu insuflate» de celelalte cărţi, j pe care el le

numeşte, parte anaginoscomena (bune de citit), parte apocrife. Acestea din urmă trebuie

excluse cu totul din lectura credin-cioşilor :. Despre cărţile canonice se exprimă Sf.

Atanasie astfel : «Fiilor, toată Scriptura noastră, atît cea veche, cît şi cea nouă, este

insuflată de Dumnezeu (θεόπνευστος) şi de folos este pentru învăţă- tură, după cum

este scris» . Prin aceste cuvinte, se respinge eroarea montaniştilor. Sf. Vasilie cel Mare

argumentează împotriva eunomienilor : «Deoarece" Duhul vorbeşte în Apostoli şi în profeţi,

toata Scriptura este de Dumnezeu insuflată, ziceţi (deci) celor ce nu cred : «De ce Duhul Sfînt

nu este Dumnezeu, a cărui Scriptură este de Dumnezeu insuflată ? Se ştie că eunomienii

negau divinitatea Duhului, ca, persoană a Sfintei Treimi.10

Sf. Grigorie de Nazianz îşi arată concepţia în cîntările intitulate : «Despre adevăratele cărţi

inspirate» sau despre canon, al căror început este următorul : «Trebuie a se îndeletnici

totdeauna atît cu limba, cît şi cu mintea în dumnezeieştile Scripturi, fiindcă Dumnezeu a dat

această răsplată, ca să pricepi o oarecare lumină ascunsă, sau ceea ce este lucrul cel mai bun,

să pătrunzi în poruncile cele mari ale lui. Dumnezeu cel Sfînt».11

Sf. Grigorie de Nisa explică de ce se numeşte Scriptura θεόπνευστος;.. «Scriptura este de

Dumnezeu insuflată, aşa cum o numeşte Apostolul,, fiindcă Scriptura este a Duhului Sfânt» .

Sfîntul Ioan Hrisostom, în Omilia XXI, în legătură cu Geneza, afirmă : «Dumnezeieştile

Scripturi, fiind scrise de Duhul Sfînt, ele conţin un tezaur ascuns» . Conţinutul Scripturii,

după Sf. Ioan Hrisostom, este de origine divină, Scripturile sînt «cuvinte ale Duhului» ;

cuvinte ale harului divin care au îndemnat pe aghiograf să scrie «Gurile profeţilor sînt gura

10 Pr. Prof. C. Corniţescu, Sf. Vasilie cel mare , interpret al Sfintei Scripturi, în Ortodoxia, nr. 2, 1980, p. 31211 Ibidem, pag 326

lui Dumnezeu» . În alt loc zice Sf. Ioan.Hrisostom : «Scripturile sînt scrisorile pe care

Dumnezeu le-a trimis oamenilor» .

După Teodoret din Cir, n-are importanţă cine a scris fiecare psalm «fiindcă e evident că

toţi au fost scrişi sub acţiunea Duhului dumnezeiesc» .

Sf. Ambrozie zice că aghiografii «n-au scris potrivit principiilor artei, ci potrivit harului, căci

ei au scris ceea ce le-a poruncit Duhul».

Afirmaţiile de mai sus ale Sfinţilor Părinţi trebuie înţelese în sensul că Dumnezeu este autorul

principal al cărţilor sfinte..

Sfinţii Părinţi încearcă uneori să explice modul de "colaborare strînsă şi intimă între

Dumnezeu şi aghiograf în legătură cu compunerea cărţilor inspirate, zicînd că sfinţii autori

acţionau precum acţionează membrele sub impulsiunea capului, reprezentat prin Hristos. Aşa,

de exemplu, se exprimă Fer. Augustin : «Cînd aceia (aghiografii) au scris ceea ce le-a arătat

şi le-a spus acesta (Iisus Hristos), trebuie să ne păzim bine de a obiecta că El însuşi n-a scris

aceasta, fiindcă, membrele sale au îndeplinit ceea ce ele au cunoscut sub dictarea. Capului.

Căci tot ceea ce el a voit ca noi să citim despre lucrurile şi cuvintele Sale, El le-a poruncit ca

la nişte mîini, să scrie» .12

Fer. Ieronim, amicul şi contemporanul Fericitului Augustin, înscrierile sale, face multe şi

variate afirmaţii în legătură cu acţiunea inspiraţiei Sfintei Scripturi. El numeşte cărţile sfinte

«Cuvântările Duhului (Spiritus eloquia)» ; «Cuvîntul lui Dumnezeu, prin care ne hrăneşte şi

ne adap㻫, «Vorbirea lui Dumnezeu, care curge de la Duhul — Dei sermo qui de Spiritu

fluit» .

În sfîrşit, Sf. Ioan Damaschin care încheie epoca patristică clasică şi sintetizează

doctrina Părinţilor anteriori recomandă mult studiul Sfintei Scripturi_(Unul si acelaşi

Dumnezeu este, pe care îl propovăduieşte atît Vechiul cît şi Noul Testament. Prin Duhul

Sfînt, au vorbit Legea, profeţii, evangheliştii, apostolii păstorii de suflete şi învăţaţii. De

aceea toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi foarte folositoare»-.In concluzie se

poate afirma cu toată tăria că în epoca patristică clasică Biserica creştină, prin reprezentanţii

săi de frunte, a învăţat că Sfintele Scripturi ale celor două Testamente au fost inspirate de

Dumnezeu, îndeosebi, prin Duhul Sfînt, a treia Persoană a Sfintei. Treimi şi că toţi

aghiografii au scris cărţile lor sub directa acţiune inspiratoare divină. Această

învăţătură de credinţă a. Bisericii s-a păstrat, apoi, neîntrerupt în Biserica Ortodoxă şi

12Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, ediţia III, volumul I., pag. 97

dascălii ei au propoveduit-o încontinuu, denumind Scriptura cu epitetele : sfântă,

dumnezeiască, de Dumnezeu insuflată, ori de cîte ori s-a citat din ea.13

Este, însă, de remarcat că în epoca patristică scriitorii şi Părinţii bisericeşti, atît cei din

Răsărit, cît şi cei din Apus, vorbind despre .inspiraţia Sfintei Scripturi, n-au făcut, în general,

distincţie între diferitele specii de inspiraţie. Unii au încadrat inspiraţia în conceptul revelaţie

supranaturală, alţii au asimilat uneori inspiraţia la scriere cu inspiraţia profetică, inspiraţia

propoveduirii sau cu revelaţia internă (inspiraţia revelaţiei).Aceasta nu înseamnă că noţiunea

de inspiraţie în sens specific de înrîurire la scrisul cărţilor sfinte nu se desprinde din

afirmaţiile sfinţilor părinţi. Aşa, de exemplu, este cazul la Sf. Justin Martirul. El face

distincţie între inspiraţia profetică şi inspiraţia la scris în două locuri . Metodiu din Olimp

încearcă să. facă distincţie între revelaţie şi inspiraţie, arătînd că Logosul este activ în

împărtăşirea revelaţiei divine, pe cînd Duhul Sfînt stimulează vestirea profetică în afară. În

literatura patristică nu vom întâlni un studiu special «fundamental care să fie închinat numai

expunerii dogmei inspiraţiei Sfintei Scripturi, determinînd şi precizînd mai de aproape faptul

şi natura inspiraţiei ca fenomen psihologic, deşi material bogat în această privinţă aflăm în

scrierile Sfîntului loan Hrisostorn, Fericitului Augustin, Fericitului Ieronim şi a altor

reprezentanţi de seamă ai Bisericii creştine din epoca patristică14.

De regulă majoritatea părinţilor Bisericii se exprimă cu privire la inspiraţie numai în general.

Unii par a admite inspiraţia divină în sens foarte larg, neatribuind aghiografilor decît un rol cu

totul pasiv (exemplu Atenagora şi alţii). Alţi părinţi se exprimă uneori despre inspiraţie

accentuînd mai ales latura ei negativă : ferirea de erori de rătăcire (Clement Romanul).15

5. Raportul dintre Sfânta Scriptura – Sfânta Tradiţie –Sfânta Biserică

Între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pe de-o parte, şi Biserica pe de altă

parte, există o legătură profundă, dialectică, care face valoarea Sfintei Scripturi şi Sfintei

Tradiţii şi garantează păstrarea lor fidelă. 16 Ar fi o mare greşeală să se creadă că atât

13Ibem Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică în mărturisirea Bisericii, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980., pag. 9514 Tulcan I, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – cai de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti în cadrul Bisericii, în Mitropolia Banatului, nr. 5, 1988, pag. 6915 Pr.prof.dr. John Breck, Sfanta Scriptura in Traditia Bisericii, trad. de Ioana Tamaian, ed. Patmos, Cluj-Napoca 2003, p.23-3916Pr.Conf.Dr. George Remete,Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pag. 109

Scriptura, cât şi Tradiţia ar putea exista fără Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai

strânsă legătură cu comunitatea creştină, care este Biserica. Ea a luat fiinţă în ziua pogorârii

Duhului Sfânt, fiind absolut necesară, pentru ca Apostolii să aibă cui preda Revelaţia în

Hristos. Fără Biserică, Tradiţia nu ar fiputut exista, încetând de a mai fi practicată sau

transmisă. Dar nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie, căci ca aplicare continuă a

conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al Bisericii.17

Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic prin Tradiţia apostolică,

păstrată de ea neschimbată. Dar la rândul ei, Tradiţia a format şi menţinut Biserica, iar

Biserica are menirea să păzească conţinutul Scripturii în sensul lui autentic, pe care i l-a

transmis Tradiţia apostolică.18

Pe de altă parte, Scriptura există, este aplicată şi interpretată de Biserică. Însăşi

Scriptura n-ar fi existat fără Biserică, căci canonul ei a fost stabilit în Biserică. Scriptura nu s-

a scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar Biserica este cea care a dat mărturie despre

autenticitatea apostolică a Scripturii. Nu Biserica a luat fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci

Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din tradiţia apostolică,

deci a unei părţi a Revelaţiei.

Cuvântul Scripturii, chiar dacă este vestit şi în alte feluri şi poate lucra şi în afara

Bisericii, totuşi nu este garantat decât în Biserică, pentru că numai ea are norma de

interpretareverificată prin Tradiţie şi asistată de autoritatea Duhului Sfânt, conform căreia se

numeşte ea „Stâlp şi temelie a adevărului”.19

Legătura dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie iese cel mai puternic în relief când este vorba

de interpretarea Sfintei Scripturi. Biserica este singura autorizată şi competentă pentru a

interpreta corect Sfânta Scriptură, tocmai datorită faptului că ea face această interpretare prin

Sfânta Tradiţie, adică prin memoria fidelă de credinţă a creştinătăţii, memorie garantată atât

de teologhisirea întregii creştinătăţi până în prezent, cât mai ales prin experimentarea,

teologhisirea cu viaţa proprie a generaţiilor de teologi ai Bisericii, ceea ce constituie criteriul

celmai înalt de fidelitate faţă de conţinutul Sfintei Scripturi.20

6. Concluzii

17 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.18Viorel Ioniţă Diacon asist. Doctor,–Raportul dintre Scriptură şi Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980., pag. 11519 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 11020Ibidem, pag. 111

In concluzie, putem spune ca fixarea canonului biblic reprezinta un proces decisiv in

procesul de comunicare si transmitere a adevarului revelat in Biserica. Revelatia s-a scris in

epoca apostolica, dar Biserica si-a identificat sursele credintei ei, prin lucrarea Aceluiasi Duh

Sfant care a inspirat pe aghiografi. Prin fixarea canonului, biserica s-a pronuntat asupra

propriei sale traditii, mostenita de la Sfintii Apostoli. 

În ce priveste extensiunea canonului biblic si atitudinea fata de cartile

anaghinoscomena, Biserica Ortodoxa a pastrat cu fidelitate linia celei mai bune traditii

patristice. 

Susţinând inspiraţia integrala a Sfintei Scripturi, Biserica Ortodoxa s-a ferit de excesul de

teoretizare, asupra naturii inspiraţiei.Taina inspiraţiei a fost abordata in Ortodoxie in legatura

intima cu faptul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura este in acelasi timp cuvant

dumnezeiesc si cuvant omenesc, asa precum Iisus este totodata Dumnezeu si Om.

Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica nu este altceva

decât Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa prin Tainele Bisericii. Setea

după cunoaştere după care se guvernează din eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv, ci

trans-subiectiv, adevărul este opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu

este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi

proclame obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei, deci al

Scripturii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.

Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează mântuirea lui.

Biserica îşi propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei şi atingând o singură

problemă, dar care le cuprinde pe toate – relaţia Dumnezeu – om.

De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi sunteţi

Biserica Dumnezeului Celui Viu (2 Cor 6, 16)”. Revelaţia oferă răspunsuri, adapă setea de

cunoaştere a firii omeneşti, ducându-l la Misterul Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar

„existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 21, iar

Sfânta Scriptură nu este altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între

Scriptură, Biserică, credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.

Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării misterelor umane

dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este cuvântul lui Dumnezeu”. 22

Caracterul temeinic al Scripturii impune evitarea intelegerii ei ca simpla litera moarta. Daca

corectarea textului biblic cu mijloacele stiintei umane este justificata si necesara, datorita

21Sf. Ioan Damaschin, op. cit. pg.20.22 Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura. Bunavestire, Bacău 2001, pg. 70.

caracterului sau uman, aceasta cercetare trebuie sa ramana permanent constienta de misterul

prezentei si lucrarii in si prin Scriptura a Cuvantului Celui vesnic al lui Dumnezeu, spre

mantuirea tuturor celor ce cred in El.23

7. Bibliografie

BibliasauSfanta Scriptura editura I.B.M.B.O.R. Bucuresti 1993

Breck, Pr.Prof.Dr. John, Sfanta Scriptura in Traditia Bisericii, trad. de Ioana Tamaian, ed.

Patmos, Cluj-Napoca 2003

Corniţescu ,Pr. Prof. Corneliu, Sf. Vasilie cel mare , interpret al Sfintei Scripturi, în

Ortodoxia, nr. 2, 1980

23 Pr. Prof. Vasile Mihoc, Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox, în Ortodoxia 1997, an 48, nr 1-2, p. 33

Glajar, Diac. Magistrand Ioan, Problema interconfesională a inspiraţiei biblice, în

Ortodoxia 1989, nr.1

Ioniţă, Diacon Asist. Dr. Viorel– Raportul dintre Scriptură şi Tradiţie în hotărârile

Sinoadelor ecumenice, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980

Micle, Arhim. Veniamin, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului

Ioan Gură de Aur, in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980

Mihoc,Pr. Prof. Vasile,Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere

ortodox, în Ortodoxia 1997, an 48, nr 1-2

Moldovan ,Pr. Conf. Ilie, Cunoaşterea Sfintei Scripturi după învăţătura Ortodoxă, în

Ortodoxia An. XXXIII, 1980, nr. 2

PrelipceanV., Inspiraţia Sfintei Scripturi, în Ortodoxia an. XIV, 1962, nr.4

Remete, Preot Conf. Doctor George – Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura. Bunavestire, Bacău 2001

Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, traducere in română, de Preot Dumitru Fecioru,

Editura Scripta, Bucureşti 1993

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, ediţia III, volumul I

Idem Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică în mărturisirea Bisericii, în Ortodoxia numărul

2, anul 1980

Todoran Preot Profesor Doctor Isidor; ZĂGREAN, Arhidiacon Profesor Doctor, Ioan -

Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a III-a,Editura

Renaşterea Cluj, 2000

Tulcan I, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – cai de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti

în cadrul Bisericii, în Mitropolia Banatului, nr. 5, 1988