Linda Howard CAPCANA

Capitolul 18

- Dăm o mulţime de recepţii.

Merilyn Lankford sorbi din ceaşca de cafea din porţelan fin. Diamantul galben uriaş de pe deget sclipi prinzând o rază de soare.

- Şi călătorim, aşa că avem nevoie de cineva să aibă grijii de casă cât suntem plecaţi.

Zâmbi dintr-o dată şi ochii îi străluciră.

- Îi spun tot timpul lui Sonny că am nevoie de o nevastă. Domnişoară Stevens, vrei să te măriţi cu mine?

Sarah izbucni în râs. Doamna Lankford era minionă, plină de energie, cu păr negru în care se amestecau şuviţe vopsite artistic ca să îi acopere firele albe, ochi verzi ce invitau lumea întreagă să râdă împreună cu ea şi un program nonstop. Avea două fete, cea mai mare căsătorită şi cealaltă în ultimii ani de colegiu. Lucra în domeniul afacerilor imobiliare, se ocupa de diverse acţiuni caritabile, iar soţul ei conducea două firme înfloritoare al căror succes depindea de relaţii şi legături pentru a-şi realiza programul de vânzări, şi de aici numeroasele recepţii, judecătorul Roberts îşi moştenise averea; familia Lankford era proaspăt îmbogăţită şi se bucura de fiecare bănuţ.

Cu doi ani în urmă îşi construiseră o vilă cam întortocheată şi ostentativă în stil spaniol, cu firide şi culoare peste tot, alcovuri arcuite, curte din cărămidă cu o fântână arteziană în centru şi tot ce le mai trecuse prin cap. Piscina avea dimensiuni olimpice. Domnul Lankford avea ceea ce el numea camera de media, înţesată cu tot ce exista în domeniul electronicelor, de la computer la combină stereo, televizor cu ecran mare - fără de care se pare că niciun bărbat nu se simte împlinit, aparat de proiecţie cu ecran şi sistem audio-stereo, plus zece fotolii tapiţate luxos în catifea. Soţii Lankford aveau fiecare baia proprie îmbrăcată în

marmură, şi dulapuri cât casa, zece băi, opt dormitoare şi bani de nu ştiau ce să mai facă cu ei.

Întregul ansamblu era atât de exagerat, că lui Sarah îi veni să râdă. Era, de asemenea, evident că lui Merilyn îi plăcea totul la noua ei casă. Ştia că e ostentativă, dar nu îi păsa. Îşi dorise cada îngropată din marmură, şi-o putea permite, aşa că şi-o comandase şi gata.

Lui Sarah îi plăcură soţii Lankford, în special Merilyn. Din punctul ei de vedere, era un aranjament bun; i se oferea locuinţă : separată - un bungalou în stil spaniol complet mobilat, amplasat în spatele piscinei şi ascuns pe jumătate de un perete de iederă. Merilyn cheltuise probabil o avere să aducă iedera matură, dar efectul era minunat.

Însă cel mai important lucru, gândi Sarah, era că Merilyn avea într-adevăr nevoie de ea. Simţise că ceilalţi potenţiali angajatori o voiau mai mult ca pe un trofeu sau un simbol al statutului lor social. Primise chiar o a doua ofertă din partea bărbatului care încercase să o angajeze după ce o văzuse în reportajul de la televizor. Oameni ca aceştia nu aveau cu adevărat nevoie de ea. Pentru Sarah, atitudinea conta mult în luarea unei decizii.

Întregul proces devenise puţin ciudat. Ea ar fi trebuit să fie cea intervievată, nu invers, însă avea din ce în ce mai des sentimentul că oamenii aproape că dădeau audiţii pentru ea. Instruirea ei nu o învăţase cum să se descurce în astfel de cazuri, aşa că se prefacea că nu observă. Indiferent de postul pe care avea să îl accepte, după o vreme lucrurile urmau să se aşeze şi angajatorul avea să se obişnuiască să o trateze aşa cum trebuia.

Soţii Lankford erau a patra familie la care fusese pentru interviu şi avea impresia că şi ultima. Vânzarea casei judecătorului mersese mai repede decât anticipase familia; la numai o săptămâna după scoaterea casei la vânzare, agentul imobiliar primise o ofertă serioasă şi cumpărătorii voiau să încheie imediat contractul de vânzare-cumpărare. La instrucţiunile Barbarei, Sarah angajase personal suplimentar care să ajute la împachetat şi mutare. Casa era aproape goală; nu mai rămăseseră decât lucrurile din apartamentul ei.

Mobila nu îi aparţinea, nici vesela şi celelalte ustensile de bucătărie. Avea câteva rânduri de lenjerie de pat, pentru că prefera cearşafurile de mătase, dar în cea mai mare parte nu avea de mutat decât lucrurile ei personale - haine, obiecte de toaletă, cărţi, combină muzicală şi colecţia de casete şi CD-uri. Cahill îi spusese că nu trebuia să se grăbească să accepte un nou post şi că mai bine se muta cu el ca să poată căuta pe îndelete, dar ei nu i se părea potrivit să procedeze astfel. Voia să aibă independenţă, oricât timp ar fi petrecut la el acasă.

După ce discută cu Merilyn despre salariu, îndatoriri, avantaje şi zile libere, Merilyn îi aruncă un zâmbet strălucitor.

- Deci când poţi să începi?

Sarah luă o hotărâre pe loc.

- În două zile. Dacă nu te deranjează, am să-mi aduc lucrurile în bungalou mâine. Va trebui să am o discuţie cu tine şi cu domnul Lankford ca să trecem în revistă programul şi nevoile voastre şi, dacă e posibil, mi-ar trebui o schiţă a casei.

- Schiţa casei? O să-ţi dau o copie a planului. Ne-au mai rămas vreo zece sau cincisprezece copii, zise Merilyn veselă. Deşi e construită de noi, uneori tot mai trebuie să mă întorc şi să mă uit pe fereastră ca să văd unde mă aflu.

- Trebuie să fie distractiv, zise Sarah zâmbind.

- Mai distractiv decât îţi poţi imagina. Construcţia casei a fost o adevărată aventură. L-am înnebunit pe arhitect, pentru că veneam cu idei noi în fiecare zi, dar i-am dat prime peste prime, aşa că până la urmă a fost mulţumit. Ne-am gândit că e singura casă pe care o vom construi vreodată - numai dacă, Doamne fereşte, nu arde până în temelii sau ceva de genul ăsta - aşa că ne-am dat toată silinţa. În prima noapte în care am dormit aici, ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea ca doi copii. De-abia aştept să am nepoţi ca să mă joc cu ei, fiindcă există o mulţime de ascunzători grozave.

Brusc, îşi dădu o palmă peste frunte.

- Ce naiba tot vorbesc? Sunt prea tânără ca să devin bunică! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. De vreun an şi ceva îmi tot scapă comentarii de genul ăsta. Crezi că am nevoie de estrogen sau de altceva?

Sarah râse.

- Sau de nepoţi.

- Bethany, fata mea mai mare, are numai douăzeci şi patru de ani. E prea tânără ca să aibă copii şi sper să mai aştepte câţiva ani. Însă eu am avut-o pe ea la douăzeci de ani şi nu mi s-a părul că eram prea tânără.

- Niciodată nu ni se pare, murmură Sarah.

Căzură de acord asupra unui contract foarte simplu, după care Merilyn îi dădu cheile de la bungalou şi de la casă, codurile de securitate de la intrare şi ale sistemului de alarmă şi o copie a planului casei - un sul imens de cel puţin treizeci de pagini cântărind vreo două kilograme. Un pic năucită de viteza cu care se mişca Merilyn, Sarah se întoarse acasă şi o sună pe Barbara să o anunţe că terminase cu strânsul şi împachetatul şi că, dacă nu intervenea nimic neprevăzut, avea să se mute a doua zi, lăsând casa libera pentru noii proprietari.

- Unde voi putea să te găsesc? o întrebă Barbara. Nu vreau să pierdem legătura, Sarah. Aproape trei ani ai făcut parte din familia noastră şi vreau să ştiu unde eşti şi cum se pot contacta.

- Mi-am găsit un post la soţii Sonny şi Merilyn Lankford, pe Brookwood.

- Aha, zise Barbara. Proaspăt îmbogăţiţi.

Amplasamentul vorbeşte de la sine.

- Foarte proaspăt îmbogăţiţi şi bucurându-se din plin de bani.

- Atunci Dumnezeu să îi binecuvânteze. Ai numărul lor la îndemână?

- Voi avea propriul meu număr. Ţi-l dau chiar acum.

Îl memorase deja, aşa că îl turui imediat.

- Mai ai încă numărul meu de mobil, nu?

- Da, în agenda telefonică. O să sun la bancă să îţi transfere salariul în cont mâine. Să ai grijă de tine, da?

- Da. Şi tu la fel.

Sarah închise şi se uită o clipă în jur prin cele două camere confortabile care fuseseră casa ei, apoi lăsă deoparte tristeţea şi nostalgia şi începu să îşi strângă cărţile. În timp ce le împacheta, o sună pe mama sa şi îi dădu toate amănuntele legate de noua ei slujbă, inclusiv numărul de telefon şi adresa. Tatăl ei era bine, Jennifer avea impresia că este însărcinată - mare surpriză, doar se străduia de câtă vreme, o lună? -, iar Daniel se întorsese la baza din Kentucky. Cu toţii erau bine şi se ştia unde se află.

Îşi continuă treaba gândindu-se deja la ceea ce văzuse în casa soţilor Lankford şi la metodele de a curăţa sutele de ferestre de stratul gros de humă. Curăţenia în sine era treaba menajerei sau a firmei de curăţenie, însă ea trebuia să supravegheze totul. Casa era de două ori mai mare decât a judecătorului, ceea ce însemna că existau mai multe responsabilităţi.

Soneria telefonului mobil o făcu să tresară. Îl scoase repede din geantă.

- Alo?

- Te-am sunat să văd la ce oră vii acasă, zise Cahill pe un ton lejer şi relaxat.

Sarah se uită la ceas şi se strâmbă. Nu îşi dăduse seama cum trecuse timpul; se făcuse aproape şapte.

- Scuză-mă. Îmi strângeam lucrurile şi nu m-am uitat la ceas. Eşti acasă?

- În drum spre casă. Am întârziat şi eu. Vrei să ne întâlnim undeva să luăm cina?

Ea îşi privi hainele; blugii în care se schimbase înainte să se apuce de împachetat erau pătaţi şi prăfuiţi.

- Sunt prea murdară ca să ies în oraş. Vrei să cumpăr ceva în drum spre casă?

- Mă ocup eu de asta. Ce zici de un platou de la Jimmie’s?

Jimmie ’s era un restaurant de familie unde se serveau platouri cu friptură şi garnitură din trei tipuri de legume la preţul de cinci dolari şi nouăzeci şi cinci de cenţi, sau mâncare din patru feluri de legume la preţul de patru dolari şi optzeci şi cinci de cenţi, plus chiflă sau pâine din făină de mălai. Meniul săptămânal nu varia niciodată. Astăzi era marţi - ziua de ruladă cu carne la Jimmie’s.

- De acord. Doar legume pentru mine şi pâine din mălai. Ştii ce legume îmi plac.

Sigur că ştia, doar fuseseră acolo de vreo şapte ori în ultimele două săptămâni.

- Cât mai stai?

- Termin acum. Oricum sunt aproape gata.

- Atunci ne vedem într-o jumătate de oră. Dacă ajungi înaintea mea, lasă-ţi bagajele în maşină şi le aduc eu în casă când vin.

Închise, iar Sarah se strîmbă spre telefon.

- L anaiba! mormăi ea.

Cahill credea că se muta cu el, deşi de fiecare dată când pomenise de asta ea nu fusese de acord.

Poate că era demodată sau chiar fraieră, dar nu agrea ideea de a locui cu el. Una era să rămână la el peste noapte - şi de fapt rămăsese la el aproape în fiecare noapte de când deveniseră amanţi. Dar ca să se mute cu un bărbat trebuia să fie căsătorită sau cel puţin logodită cu el. Cahill îi ceruse o mulţime de lucruri, dar de căsătorie nu pomenise. Până când avea să o facă...

Până când avea să o facă? Tresări puternic. Îşi dorea să se mărite cu el? Uitase de pericolele de a se implica într-o relaţie serioasă cu un bărbat care trecuse printr-un divorţ urât nu cu multă vreme în urmă? Era atât de îndrăgostită de el încât se gândea deja să îşi petreacă tot restul vieţii împreună?

La naiba, se părea că da. Prostia ei era întrecută numai de optimismul de care dădea dovadă. Închise ochii, amuzată şi disperată în acelaşi

timp. Omul cât trăieşte, speră. Nu îi rămânea decât să joace cartea pe care o trăsese şi să aştepte să vadă ce avea să se mai întâmple.

Puse în maşină câteva dintre cutiile cu lucruri, se spălă pe mâini şi încuie casa, verificând ca de obicei uşile şi ferestrele şi având grijă să conecteze alarma. Nu mai trebuia să facă toate acestea decât o singură dată, după care avea să se concentreze exclusiv asupra soţilor Lankford, asupra confortului şi rutinei lor.

Probabil că era aglomeraţie la Jimmie’s, întrucât Cahill nu ajunsese acasă. Descuie cu cheia pe care i-o dăduse el şi se duse direct la duş. Apoi se înfăşură în halatul din velur pe care şi-l lăsase acolo. Când ieşi din dormitor, auzi uşa din spate deschizându-se.

- Iubito, am ajuns! strigă el, făcând-o să zâmbească în timp ce se îndrepta spre bucătărie.

- Şi eu. De ce ai întârziat atît?

- O femeie şi-a dus copilul de trei ani la pediatru, iar doctorul a observat că puştiul era plin de vânătăi. Maică-sa pretinde că a căzut pe scări, dar doctorul nu a fost convins şi ne-a anunţat pe noi. Am făcut câteva investigaţii şi am constatat că nu au scări. Nenorociţii! Pe lângă asta, mai avem de revizuit şi câteva cazuri mai vechi.

Însemnând de fapt că încă mai cerneau probele luate din casa judecătorului, încercând să găsească vreun detaliu care le scăpase. Cazul era deja vechi şi se învechea cu fiecare minut care trecea, dar ei încă se străduiau. Arăta obosit, dar cum să nu fii când ai de-a face cu oameni care maltratează copii de trei ani?

- Am mai fost la un interviu azi, îi spuse în timp ce se aşezau la masă. Sonny şi Merilyn Lankford, pe Brookwood; au o vilă mare în stil spaniol.

- Da, ştiu unde e. Cum a mers?

- Am acceptat postul.

El se opri în timp ce se pregătea să bage ceva în gură şi îi aruncă o privire ascuţită.

- Acelaşi aranjament ca la judecător? Locuieşti la ei?

- Da, am un bungalou separat. Week-end-urile sunt libere, cu excepţia cazurilor când au o petrecere, iar atunci îmi iau liber în timpul săptămânii.

- Când începi?

Îşi luase expresia şi vocea de poliţist, rece şi detaşată. Se aşteptase să se mute cu el şi nu îi convenea că lucrurile nu ieşeau cum sperase el.

- Poimâine.

- Deci noaptea de mâine e ultima pe care o petreci aici.

Pofta de mâncare o părăsea rapid.

- De mâine nu voi mai petrece toate nopţile cu tine. Dacă va fi sau nu ultima depinde de tine.

- Adică?

- Adică am o slujbă şi intenţionez să mi-o fac bine. Dar când sunt liberă şi dacă mă doreşti, voi fi aici.

- Da, spuse el încet, te doresc.

- Dar eşti furios că am acceptat postul.

- Nu, ştiam că trebuie să îţi găseşti un alt serviciu. Ceea ce nu îmi place e că nu vei mai fi aici. Sunt două lucruri diferite.

- M-am simţit extraordinar aici cu tine, Cahill. Dar am ştiut amândoi că e ceva provizoriu. Mă refer la nopţile noastre împreună.

- Bine, bine, zise el frustrat. O să ne descurcăm noi. Doar că nu-mi place. Oricum, vreau să îi verific pe oamenii ăştia înainte să te instalezi acolo. Aşa am stabilit, ţii mine, nu?

- Nu cred că Merilyn Lankford e teroristă sau spală bani pentru mafie, zise ea uşurată că nu încerca să o convingă să renunţe la post.

- Nu se ştie niciodată. Oamenii pot ascunde tot felul dc secrete murdare. Pentru liniştea mea, da?

Îşi scoase agenda din buzunarul hainei agăţată pe spătarul scaunului.

- Mai spune-mi o dată numele lor complet şi adresa.

I le spuse din nou oftând.

- Sonny e numele lui adevărat? Nu e o poreclă?

- Aşa cred.

- O să aflu eu. Mă interesează tot, chiar şi amenzile de circulaţie pe care le-au primit.

Îşi puse agenda la loc în buzunar şi continuă să mănânce.

O deviere de la atmosfera de familie nu era de ajuns să îi alunge pofta de mâncare, observă ea amuzată începând şi ea să mănânce.

Inevitabil, gândurile i se întoarseră la judecător; analogia era logică, dat fiind că uciderea lui era motivul pentru care Cahill ţinea neapărat să îi verifice pe soţii Lankford. Mâine o să se împlinească patru săptămâni de la crimă; toate miercurile erau aniversări triste. Nu ştia dacă avea să mai existe vreo zi de miercuri în viaţa ei în care să nu retrăiască cele întâmplate.

- N-a apărut nimic nou, nu-i aşa? întrebă ea, deşi era sigură că dacă ar fi apărut ceva i-ar fi spus.

Sau poate că nu i-ar fi spus; era un om destul de secretos.

- Nu, n-a apărut nimic. Dar nu ne dăm bătuţi. Trebuie să fi existat un mobil şi mai devreme sau mai târziu îl vom afla. Cineva va vorbi până la urmă. Sau cineva se va supăra şi ne va suna să ne spună ce ştie. Încă mai arătăm poza în jur încercând să zgâlţâim memoria oamenilor. O să aflăm ce s-a întâmplat. Mai devreme sau mai târziu vom afla.