COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Leif GW Persson

Un roman despre o crimă

Cazul Linda

Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Alexandra Hânsa

Coperta colecției: Faber StudioFoto copertă: Guliver/Getty Images/ © Jed Share

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Corina Rezai

Corectură: Eugenia UrsuLorina Chițan

Titlul original: LINDA – SOM I LINDAMORDET

Autor: Leif GW Persson

Copyright © Leif GW Persson 2005

Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e‑mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.roISBN: 978‑606‑719‑175‑2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPERSSON, LEIF GW Cazul Linda / Leif GW Persson ;trad.: Gabriella Eftimie. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-175-2

I. Eftimie, Gabriella (trad.)

821.113.6-31=135.1

Pentru Maj Sjöwall şi Per Wahlöö — care au făcut‑o mai bine decât aproape toţi ceilalţi

7

1

Växjö, vineri dimineaţa, 4 iulie

Linda fusese găsită de vecina ei, ceea ce, judecând si‑tuaţia, era mult mai bine decât dacă ar fi găsit‑o mama ei. În plus, astfel poliţia a câştigat o grămadă de timp. Mama ei avea de gând să se întoarcă de la ţară abia duminică seara şi în apartament nu locuia nimeni în afară de ea şi fiica ei. Cu cât începeai mai devreme, cu atât era mai bine, mai ales dacă erai poliţist şi aveai de rezolvat un caz de omor, ce necesita o oarecare muncă de supraveghere.

Centrala din sediul poliţiei din Växjö a primit apelul la opt şi cinci dimineaţa şi o maşină care patrula prin apropiere s‑a deplasat la faţa locului. Nu trecură mai mult de trei minute şi agenţii de poliţie dăduseră deja raportul la centrală. Prima patrulă era la faţa locului, femeia care a sunat se afla în siguranţă pe bancheta din spate a maşinii poliţiei, iar poliţiştii intrară în locuinţă să arunce un ochi. Folosiseră o maşină de patrulă a poliţiei din Växjö, care, în mod normal, ar fi trebuit să rămână parcată în gara‑jul secţiei până când sosea schimbul întâi, timp în care agenţii de serviciu făceau un duş sau stăteau în bucătăria

Leif G.W. Persson

fiction connection8

secţiei, aşteptând predica de rigoare din fiecare dimineaţă şi împărţirea sarcinilor.

Ofiţerul de serviciu preluă apelul. Cei doi colegi mai ti‑neri care se deplasară la faţa locului deja îşi creaseră o anu‑mită reputaţie în rândul poliţiştilor de acolo. Din păcate, nu una prea bună, aşa că, fiind de două ori mai în vârstă decât ei şi având treizeci de ani de experienţă, perioadă în care se obişnuise să se trezească mereu în situaţii absurde, ofiţerul de serviciu s‑a gândit mai întâi să le trimită întăriri, în caz că reuşea să găsească pe cineva la ora aia. În vreme ce stătea pe gânduri însă, cei doi l‑au sunat din nou. Asta după doar opt minute de la primul apel, numai că, de data asta, pe mobil, ca să evite mulţimea de urechi neavizate din jur. Între timp, ceasul arăta opt şi un sfert, ceea ce însemna că raportul colegilor aflaţi la locul crimei sosise la doar câ‑teva minute după apelul de urgenţă.

Ce părea şi mai ciudat însă era că, pentru prima oară, în ciuda vârstei lor fragede, a lipsei de experienţă şi a reputaţiei proaste, cei doi colegi mai tineri au procedat ca la carte. Au făcut tot ce se aştepta de la ei, ba unul dintre ei îşi depăşise chiar atribuţiile — asta, aşa, doar în treacăt spus — lucru care‑i aduse o steluţă aurie, câştigată într‑un fel nemaiîntâlnit până atunci în cadrul poliţiei din Växjö.

În dormitorul apartamentului, cei doi găsiră o femeie moartă. Toate semnele indicau că victima fusese ucisă cu doar câteva ore în urmă — nu se ştia cum de şi‑au dat seama de acest lucru. În schimb, făptaşul n‑a lăsat în urmă niciun indiciu, în afară de fereastra deschisă de la ultimul dormitor, semn că fugise pe acolo.

Din păcate, mai exista un detaliu ce complica lu‑crurile. Colegul mai tânăr, care îl sunase pe ofiţerul de

Cazul Linda

9

serviciu, era ferm convins că o cunoştea pe victimă şi, dacă aceasta era persoana descrisă, însemna că şi ofiţerul de serviciu o vizitase de mai multe ori de‑a lungul verii, ultima oară, chiar cu o zi înainte, după terminarea turei.

— Nu‑i bine, nu‑i bine deloc, bâigui ofiţerul de servi‑ciu, mai mult pentru sine. Scoase apoi o listă scurtă cu indicaţii privind situaţii de urgenţă ivite. Era o jumătate de foaie A4 plastifiată, cu vreo zece subpuncte intitulate sugestiv: „Ce să faci dacă lucrurile o iau razna la serviciu“. De obicei, foaia se afla sub folia protectoare de pe biroul lui şi trecuseră aproape patru ani de când nu mai avusese un motiv să o scoată de acolo.

„Bine, băieţi“, spuse ofiţerul de serviciu. „Uitaţi cum facem…“

Apoi făcu tot ce se putea aştepta de la el. Dar nimic mai mult. La vârsta lui, nu mai avea chef de fapte eroice.

În maşina de patrulă care ajunsese prima la faţa locu‑lui se aflau doi agenţi de ordine din Växjö. Inspectorul de poliţie delegat Gustaf von Essen, în vârstă de 30 de ani, poreclit şi Contele, cu toate că von Essen ţinea neapărat să sublinieze că nu era decât un „baron obişnuit“, şi co‑legul lui, cu patru ani mai tânăr, agentul de poliţie Patrik Adolfsson, numit Adolf dintr‑un motiv care, din păcate, n‑avea deloc de‑a face cu numele lui de familie.

În clipa în care au răspuns la apel, cei doi se aflau la aproximativ doi kilometri de locul faptei, în drum spre secţia de poliţie şi, având în vedere că la ora aceea nu era aproape nicio maşină pe şosea, Adolf a întors maşina pe loc, a apăsat acceleraţia până la podea şi a ales cea mai scurtă rută până la adresa primită, fără a porni sirena

Leif G.W. Persson

fiction connection10

sau girofarurile, în timp ce Contele se uita cu atenție la automobilele care se deplasau pe sensul opus.

Împreună, cei doi cântăreau aproape două sute de kilograme şi reprezentau agenţi suedezi de ordine de calitate superioară, bine făcuţi şi abili, idealul de ofiţer al oricărui cetăţean speriat care dădea alarma la poliţie, spunând că are trei derbedei pe verandă ce tocmai se pregătesc să‑i spargă uşa.

Când au cotit spre clădirea de pe strada Pär Lagerk‑vist, unde fusese comisă crima, cei doi au fost întâmpi‑naţi de o femeie agitată, care o luase la fugă spre ei în mijlocul străzii. Poliţiştii o lăsară să fluture din braţe şi bâiguie ceva, după care Adolf coborî din maşină, o apucă uşor de braţ, o ajută să se aşeze pe bancheta din spate şi o asigură că „totul e în regulă“. În timp ce Con‑tele se postă în spatele blocului cu arma din dotare la vedere, în caz că infractorul era încă pe acolo şi ar fi intenţionat să fugă, Adolf verifică repede intrarea prin‑cipală a clădirii, după care intră în apartament. Lucru uşor, de altfel, având în vedere că uşa era larg deschisă.

Clipa următoare fu cea care îi câştigă steluţa de aur. Înainte de‑a bifa toate etapele securizării unui loc al cri‑mei, după cum a fost instruit la Academia de Poliţie din Stockholm, Adolf cercetă apartamentul cu arma scoasă. Păşi pe vârfuri de‑a lungul pereţilor, să nu le pună de‑geaba beţe‑n roate colegilor de la departamentul tehnic şi să nu‑i ofere un avantaj gratuit făptaşului, în situația în care acesta mai era acolo şi era suficient de nebun ca să încerce să fugă. Dar nu găsi pe nimeni, în afară de victimă. Aceasta zăcea nemişcată în patul din dormitor, înfăşurată într‑un cearşaf plin de sânge, aruncat peste capul și corpul ei.

Cazul Linda

11

Adolf strigă la Conte prin fereastra deschisă a dor‑mitorului să verifice casa scărilor, apoi îşi strecură arma în toc şi deschise micuţa cameră foto digitală, pe care până atunci o ţinuse sub braţul stâng. Făcu repede trei fotografii din unghiuri diferite cu corpul acoperit al vic‑timei, după care înlătură cu grijă un colţ al cearşafului ce îi acoperea capul, pentru a verifica dacă mai era în viaţă.

Căută vena jugulară cu arătătorul drept, lucru, de altfel, complet inutil, căci în jurul gâtului se vedea un laţ înfăşurat de mai multe ori şi privirea ei era complet goală. Îi pipăi apoi cu grijă obrajii şi tâmplele, dar, spre deosebire de femeile pe care le atinsese în acel fel, pielea victimei părea inflexibilă şi împietrită sub degetele lui.

E cât se poate de moartă, dar n‑a murit de mult, se gândi el.

Şi apoi, dintr‑odată, realiză cine e. Nu era doar o cu‑noştinţă fugară, ci o persoană cu care vorbise pe bune, despre care‑şi făcuse diverse idei şi la care visase cu ochii deschişi. Şi mai ciudat…, deşi despre asta n‑avea de gând să povestească nimănui, era că niciodată nu s‑a mai sim‑ţit atât de prezent ca în momentul acela. Complet prezent şi, în acelaşi timp, parcă undeva în culise, privindu‑se pe sine din afară. Ca şi cum nu s‑ar fi privit pe el şi cu atât mai puţin pe femeia care zăcea moartă în patul ei şi care, cu doar câteva ore în urmă, fusese la fel de vie ca şi el.

2

Martora care a găsit‑o pe victimă şi a sunat la po‑liţie a fost audiată pentru prima dată în jurul orei zece

Leif G.W. Persson

fiction connection12

dimineaţa de către doi inspectori criminalişti de la de‑partamentul teritorial de criminalistică, din divizia de noapte. Audierea a fost înregistrată şi dactilografiată în aceeaşi zi. S‑au adunat aproximativ douăzeci de pagini tipărite: Margareta Eriksson, 55 ani, văduvă, fără copii, locuieşte la ultimul etaj al aceluiaşi bloc în care locuia şi victima cu mama ei.

Ultimul subpunct al audierii menţiona că martora fusese informată despre interdicţia de a dezvălui infor‑maţii despre caz unor terţe părţi, conform capitolului 23 din Actul Procedurii Penale, paragraful 10. În schimb, nu apărea nimic despre felul în care a reacţionat aceasta atunci când a aflat că — „fiind pasibilă de pedeapsă pe‑nală“ — n‑avea voie să discute cu nimeni despre ce s‑a vorbit în cadrul audierii. Lucru deloc ciudat, de altfel. Chestiile astea nu erau niciodată permise în varianta transcrisă şi, în plus, femeia reacţionase exact ca majori‑tatea martorilor care primeau acel avertisment, spunând că „nu erau deloc genul“ care să se apuce să bârfească despre astfel de lucruri.

Blocul, alcătuit dintr‑un subsol cu câteva boxe, trei etaje, un parter şi un pod, era deţinut de asociaţia locata‑rilor1 în care martora era purtătoare de cuvânt. La parter,

1 Bostadsrättsförening (în sued., în orig.) — asociaţia locatarilor (de fapt, un fel de firmă). Poate deţine mai multe cartiere cu blocuri şi chiar case, uneori în diferite oraşe ale Suediei. În Suedia, există două variante de locuinţe, cele cu chirie, numite hyresrätt, şi cele care pot fi cumpărate, numite bostadsrätt, dar care nu constituie, de fapt, proprietatea privată a cumpărătorului. Acesta cumpără doar „dreptul de a locui“ acolo, plătind în continuare lunar o sumă ce variază în funcţie de facilităţile oferite şi acoperă cheltuielile de întreţinere. Singurele locuinţe private sunt casele (vilele), cu tot cu terenul aferent.

Cazul Linda

13

etajul întâi şi doi se aflau câte două apartamente, iar la etajul trei, pe un palier de două ori mai mare, locuia mar‑tora. Blocul avea şapte locatari, de vârstă medie sau mai bătrâni, dintre care unii locuiau singuri, alţii cu partene‑rii lor de viaţă. Majoritatea copiilor erau mari, mutaţi la casele lor. La data săvârşirii crimei, cei mai mulţi locatari erau plecaţi în concediu.

Apartamentul în care a fost comisă crima era deţi‑nut de mama tinerei şi, conform martorei, aceasta locuia acolo doar sporadic. În ultimul timp, martora o văzuse pe victimă în bloc destul de des, mama fiind plecată în con‑cediu, petrecându‑şi timpul mai mult în casa ei de vacanţă de pe Sirkö, aflată la vreo douăzeci de kilometri de Växjö.

Locuinţa, alcătuită din patru camere şi o bucătărie, se găsea la parter, pe partea care dădea spre stradă şi spre intrarea în bloc, dar având în vedere că fundaţia se afla pe o pantă, parterul era mai înălţat faţă de nivelul curţii mărginite de o zonă verde restrânsă, înconjurată de vile şi de blocuri de chiriaşi.

Martora avea doi câini şi, conform spuselor ei, aceştia erau hobby‑ul ei de câţiva ani încoace. În ultimul an a avut doi, un labrador şi un spaniel, pe care îi scotea la plimbare de patru ori pe zi. Rutina începea la şapte dimineaţa şi consta dintr‑o plimbare mai lungă, de cel puţin o oră.

— Sunt genul care‑i mai activ dimineaţa. Niciodată nu mi s‑a părut greu să mă scol cu noaptea‑n cap. Urăsc să stau şi să trândăvesc în pat toată ziua.

Când se întorcea acasă, femeia lua de obicei micul dejun şi citea ziarul, în vreme ce câinii se înfruptau din „hrana de dimineaţă“. Pe la douăsprezece, era timpul pentru o nouă plimbare. Aceasta dura în jur de o oră şi,

Leif G.W. Persson

fiction connection14

după ce se întorceau, femeia lua prânzul, iar prietenele ei patrupede erau răsplătite cu „o ureche de porc uscată sau vreo altă delicatesă, numai bună de ronţăit“.

Pe la cinci, ieşea din nou, dar de data asta doar pen‑tru o plimbare scurtă. Cam de o jumătate de oră, ca să aibă timp să ia cina şi să „le dea apă de băut lui Peppe şi Pigge“ în linişte, înainte de ştirile serii. Mai rămânea doar „un pişu de seară“ între zece şi douăsprezece noaptea, în funcţie de oferta de la televizor.

Un program riguros, deci, adaptat în întregime nevoi‑lor câinilor ei. Orele libere dintre plimbări erau petrecute în oraş, cu vreo treabă administrativă, cu vreun cunos‑cut, de obicei — „mai mult prietene şi alţi proprietari de câini“ — sau muncind de acasă.

Bărbatul femeii, decedat cu zece ani în urmă, fusese contabil şi avusese firma lui, unde lucrase şi ea cu jumă‑tate de normă. După moartea lui, aceasta a continuat să‑şi ajute câţiva clienţi vechi cu anumite chestiuni contabile. Sursa ei principală de venit era însă pensia de urmaş.

— Ragnar s‑a ocupat de toate, aşa că n‑am dus lipsă de nimic.

Audierea avea loc în apartamentul ei. Poliţiştii care o interogau aveau şi ei ochi, aşa că şi‑au dat seama că spu‑nea adevărul. Tot ce vedeau pe acolo le dădea de înţeles că Ragnar se ocupase de bunăstarea soţiei lui.

Pe la ora unsprezece, în noaptea precedentă, când a ieşit pentru acel „pişu de seară“, femeia a văzut‑o pe victimă ieşind din bloc şi plecând spre centrul oraşului.

— Părea că se duce la un chef, deşi mai nou toţi tinerii arată de parcă s‑ar duce la un chef, indiferent că‑i dimi‑neaţă sau seară.

Cazul Linda

15

Femeia se afla la vreo treizeci de metri mai încolo, pe stradă, şi cele două nu s‑au salutat, dar era ferm convinsă că o văzuse tocmai pe victimă.

— Nu cred că m‑a văzut. Probabil că se grăbea. Altfel sigur m‑ar fi salutat.

Cinci minute mai târziu a urcat şi, după efectuarea rutinei de seară, s‑a dus la culcare. Cam asta îşi amintea despre cele petrecute.

Vara aceea insuportabilă începuse deja în mai şi pă‑rea că nu mai vrea să se termine. Zi după zi, nici cea mai mică adiere de vânt, soarele încingea ca un grătar, cerul era de un azuriu palid, nemilos, fără nori sau umbră, în timp ce vremea dobora noi recorduri de caniculă în fie‑care zi. În dimineaţa aceea, femeia ieşi cu câinii pe la şase şi jumătate.

Era mai devreme decât de obicei, e drept, dar, având în vedere că era vorba de „o vară insuportabilă… pro‑babil că nu e doar părerea mea… ştiţi, voiam să evit ce era mai rău“. Fiecare proprietar de câine responsabil ştia că patrupedele lui se îmbolnăveau dacă făceau efort pe căldură.

A urmat acelaşi drum, ca în fiecare zi. Femeia a luat‑o la stânga pe străduţă, de îndată ce a ieşit din bloc, a trecut pe lângă clădirile învecinate şi s‑a îndreptat spre gangul din dreapta, care ducea spre pădurea cea întinsă şi care se afla la doar câteva sute de metri de spatele blocului în care locuia. Peste o jumătate de oră, s‑a gândit că era mai bine să se întoarcă. Se făcuse deja insuportabil de cald, deşi era doar şapte şi un pic. Peppe şi Pigge respirau cu limba scoasă şi stăpâna lor tânjea şi ea după umbra din apartament şi ceva răcoritor de băut.

fiction connection16

În clipa în care a luat decizia să se întoarcă, cerul s‑a întunecat brusc şi vântul a început să zgâlţâie tufişurile şi copacii din jur, în timp ce undeva în apropiere tuna şi fulgera de zor. Când primele picături mari de ploaie au căzut, se afla la doar câteva sute de metri de bloc şi a rupt‑o la fugă, deşi, de fapt, era prea târziu, pentru că ploaia se transformase deja într‑o rupere de nori. A ajuns la intrarea în bloc udă până la piele. În clipa aceea, a văzut că fereastra de la dormitorul vecinei se legăna în vânt, iar perdelele din cameră erau leoarcă.

De îndată ce a ajuns la uşa de la intrare a vecinei — „era deja şapte jumate, cam aşa, dacă am estimat bine“ — a sunat lung, dar nu i‑a răspuns nimeni.

— M‑am gândit că o fi deschis geamul când s‑a întors noaptea, târziu. De ce, nu înţeleg… că doar era mai cald afară decât în casă. În orice caz, când am ieşit pentru „un pişu de seară“, era închis. Ştiu, pentru că genul ăsta de detalii nu‑mi scapă niciodată.

Văzând că nu‑i deschide nimeni, vecina a urcat cu liftul până la apartamentul ei. A şters câinii cu un prosop cât a putut şi s‑a schimbat şi ea în haine uscate. Era iritată.

— Avem şi noi o asociaţie a locatarilor, iar cu petele de umezeală nu‑i de glumit. Şi mai e şi riscul spargerilor din ziua de azi. E drept că sunt câţiva metri până la pervazul ei, dar nu trece o zi să nu citeşti despre căţărători din ăştia profesionişti, care se urcă pe faţade şi fură tot ce găsesc şi, dacă nu‑s ameţiţi de la droguri, nu le este ruşine să împrumute o scară de la vreun prieten.

Dar ce era să facă? Să discute cu fata cu prima ocazie când se întâlneau? Sau s‑o vorbească de rău la telefon cu mama ei? Cu paisprezece zile în urmă, mai avusese loc

Cazul Linda

17

o rupere de nori, dar atunci n‑a ţinut mai mult de zece minute, „nici n‑a început bine, că s‑a şi terminat“, soa‑rele a ieşit din nou pe cerul albastru, fără urmă de nori, şi, „de fapt, ploaia aia chiar le‑a priit peluzei şi celorlalte plante“. Dar nu şi de data asta, aşa că, după un sfert de oră, în timp ce a pregătit bolurile câinilor şi a pus de o cafea, văzând că plouă la fel de tare, s‑a hotărât.

— Cum spuneam, sunt şefa asociaţiei de locatari. Toţi cei care stăm aici ne ajutăm reciproc, mai aruncăm un ochi spre uşa celuilalt. Mai ales acum, vara, când mulţi sunt plecaţi în concediu. Aşa că am cheia de rezervă de la majoritatea apartamentelor din bloc.

Zis şi făcut. Femeia a căutat cheia primită de la mama victimei, a coborât cu liftul până la parter, a sunat la uşă de câteva ori, „de siguranţă, în caz că totuşi era acasă“, a descuiat şi a intrat în apartament.

— Înăuntru arăta cam cum mă aşteptam, ca atunci când tinerii sunt singuri acasă, aşa că nu mi s‑a părut nimic dubios. Cred că am strigat dacă e cineva acasă, dar nu mi‑a răspuns nimeni şi am intrat… în dormitor… da… şi atunci am văzut ce s‑a întâmplat. Mi‑am dat seama imediat că… Apoi… am făcut stânga‑mprejur şi am fu‑git imediat în stradă… m‑am gândit că poate o fi încă acolo… chiar m‑am speriat de moarte. Noroc că aveam mobilul la mine şi am putut să sun… la numărul vostru de urgenţă… care era, Doamne, ah, da, unu‑unu‑doi. Şi au răspuns imediat, deşi ziarele au scris că nu sunt destui poliţişti la secţie.

Fereastra deschisă a dormitorului n‑a apucat s‑o mai închidă, dar oricum n‑a contat, pentru că ploaia se oprise

Leif G.W. Persson

fiction connection18

deja când prima patrulă a ajuns la faţa locului şi posibi‑lele daune provocate de umezeală nu mai interesau pe ni‑meni. Agentul de poliţie Adolfsson nu s‑a gândit s‑o facă nici el, desigur. În schimb, a observat că geamul ferestrei era plin de urme de sânge diluate de apă, dar pentru că nu mai ploua, a lăsat şi acest detaliu în seama colegilor lui mai în vârstă de la departamentul tehnic.

Era cea mai caniculară vară din istoria omenirii, o vecină făcea aceeaşi plimbare cu câinii ei în fiecare di‑mineaţă şi avea o cheie de rezervă de la apartamentul victimei, fusese o rupere de nori neaşteptată, o fereastră a rămas deschisă. Circumstanţele alcătuiau împreună o se‑rie de coincidenţe, rodul întâmplării, dacă vreţi, în orice caz, acestea le‑au permis poliţiştilor să descopere ce s‑a întâmplat, în acel mod, nu altfel. Ceea ce, în comparaţie cu cealaltă alternativă, nu era deloc cea mai rea opţiune.

3

Agentul de serviciu, după cum ştim, îşi făcuse treaba. În mai puţin de două ore, ajunseseră toţi cei care trebu‑iau să fie la locul crimei. Din păcate, şi o mulţime de gură‑cască, pe care ar fi preferat să‑i trimită undeva, dar cărora nu le puteau face nimic. Perimetrul din jurul blo‑cului era delimitat cu bandă de culoare galben‑albastră şi strada din faţă la fel, în ambele sensuri.

Cei de la Ordine şi Disciplină verificau deja blocurile învecinate şi împrejurimile, în timp ce o patrulă cu câini încerca să localizeze urmele pe care presupuneau că le‑ar

Cazul Linda

19

fi lăsat făptaşul, în caz că sărise pe geam. Dar nu găsiră nimic, ceea ce nu luă pe nimeni prin surprindere, având în vedere ruperea de nori care avusese loc cu câteva ore în urmă.

Inspectorii judiciari începură să cerceteze locuinţa, medicul legist, aflat în casa lui de vacanţă, fusese con‑tactat şi el şi se îndrepta spre Växjö. Colegii responsabili de la divizia teritorială de criminalistică o audiaseră deja pe martora care dăduse peste victimă, atât mama, cât şi tatăl ei fuseseră informaţi despre cele întâmplate şi duşi la sediul poliţiei. În curând, agenţii aveau să meargă din uşă în uşă prin cartier, iar punctele de pe lista cu sarcini a ofiţerului de serviciu — cu excepţia celui din urmă — urmau să fie bifate şi eliminate.

Când ofiţerul de serviciu se asigură că toate piesele erau la locul lor, sau, cel puţin, cât de cât, bifă şi ultimul punct de pe listă şi îl sună pe şeful poliţiei teritoriale2. În mod ciudat, deşi era o zi de vineri dintr‑o vară fără sfârşit, şi deşi era în concediu, acesta nu se afla în casa lui de vacanţă de lângă Oskarshamn, la vreo sută de kilo‑metri de Växjö, ci la masa de scris din birou, câteva etaje mai sus, în aceeaşi clădire cu ofiţerul de serviciu. Cei doi vorbiră la telefon aproape un sfert de oră. Cel mai mult discutară despre victimă şi, la finalul convorbirii, ofiţerul de serviciu se simţi dintr‑odată extrem de deprimat, cu toată experienţa şi încercările la care fusese supus de‑a lungul carierei.

Ciudat, dacă e să ne gândim că ultima oară când a fost nevoit să scoată lista scrisă de mână — îi ţinea locul

2 Län, în sued. în orig., – unitate teritorială administrativă din Suedia.

Leif G.W. Persson

fiction connection20

unui coleg de la poliţia de proximitate din Kalmar — era de‑a dreptul amuzat de ceea ce se întâmplase. Doi dintre cei mai periculoşi scandalagii din oraş începuseră să împuşte în sus şi‑n jos, ziua în amiaza mare, printre cetăţenii decenţi şi cumsecade ai oraşului. S‑au tras peste douăzeci de focuri, în toate direcţiile posibile. Dar — probabil printr‑o minune a Domnului — tontălăii s‑au împuşcat din greşeală unul pe celălalt, iar asta nu se putea întâmpla decât în Småland, s‑a gândit ofiţerul de serviciu în ziua aceea.

Şeful poliţiei teritoriale nu se găsea în toane bune nici el. Sigur că nu era detectiv criminalist şi una dintre regulile lui de bază spunea să nu depună armele sub nicio formă şi să nu se sperie înainte să afle despre ce era vorba. Dar cazul ăsta nu arăta bine deloc. Prezenta toate sem‑nele timpurii ale unui caz clasic de omor care necesita o muncă de investigare îndelungată şi, dacă mai mergea şi rău şi dacă se gândea la identitatea victimei, n‑avea cum să nu se simtă prost când profesia îi juca astfel de feste nedrepte.

Şeful poliţiei teritoriale ţinuse un discurs la o cină cu o săptămână în urmă şi zăbovise îndelung asupra lip‑sei de resurse a poliţiei, trăgând concluzia că echipa lui semăna cu „un gard de lemn cu scânduri lipsă, demolat de vânt, un zid de apărare prost construit, care trebuia să ţină piept unei rate a criminalităţii tot mai ridicate“.

Fusese un discurs foarte apreciat, iar şeful poliţiei teritoriale era mulţumit de comparaţia cu gardul, care i s‑a părut atât originală, cât şi elocvent formulată. Dar nu era singurul de acolo. Redactorul‑şef al celui mai mare cotidian local era prezent şi el la cina cu pricina şi ţinu să‑l complimenteze la cafea şi coniac.

Cazul Linda

21

Însă asta s‑a întâmplat demult şi şeful poliţiei terito‑riale nici nu voia să‑şi imagineze ce idei avea să‑şi facă în curând redactorul‑şef de la acelaşi cotidian local.

Mai rău era cu propriile sentimente, cele care ţineau de persoana lui privată. Îl cunoştea bine pe tatăl victimei, iar pe fiica lui — adică, victima — o întâlnise de mai multe ori. Considera că tânăra era cât se poate de încân‑tătoare şi, dacă ar fi avut o fiică, şi‑ar fi dorit să arate şi să fie exact ca ea. Ce naiba se întâmplă, se gândi, şi de ce tocmai în Växjö, unde n‑am mai avut un caz de omor cu făptaş necunoscut de când m‑am angajat aici. De ce în ograda mea? Şi mai ales acum, vara.

În clipa aceea, se hotărî. Indiferent de cât de rare erau scândurile din gardul lui, de câţi erau plecaţi în concediu şi de ce prostioare poliţieneşti mai avea de rezolvat, şeful poliţiei teritoriale se gândi că e timpul să se pregătească pentru ce‑i mai rău. Ridică receptorul şi‑l sună pe vechiul lui prieten şi coleg de facultate, „ŞBNC“, cu gândul să‑i ceară ajutorul. „La cine altcineva să apelez într‑un ceas nefast ca ăsta?“ se întrebă şeful poliţiei teritoriale.

După convorbirea ce dură mai puţin de zece minute, şeful poliţiei teritoriale se simţi mult mai uşurat. Aproape eliberat. I s‑a promis că va primi ajutoare în curând, cel mai bun ajutor posibil al Departamentului de Omucideri al Poliţiei Suedeze, legendara Brigadă Naţională de Cri‑minalistică. Şeful lor îi promisese c‑o să ajungă la el încă din ziua aceea.

Şeful poliţiei teritoriale reuşi deci să se achite şi el onorabil de prima etapă a misiunii sale. Nu merita o ste‑luţă de aur, e drept, şi nici măcar una de argint, dar una de bronz, poate, având în vedere că îşi amintise de un