Prof.Univ.Dr. Ionescu – Bondoc Dragos

CURSISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

OBIECTIV: Insusirea unor notiuni asupra obiectului, izvoarelor, metodelor de cerecetare si evolutiei istoriei exercitiului fizic si a educatiei fizice.

OBIECTUL, IZVOARELE, METODELE DE CERCETARE ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI (IEFS)

OBIECTUL I.E.F.S.Istoria Educaţiei Fizice şi Sportului studiază originea, evoluţia şi diversificarea formelor

de practicare a exerciţiilor fizice, cadrul organizatoric şi instituţional în care s-au practicat aceste exerciţii, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.

În decursul istoriei practicarea exerciţiilor fizice a cunoscut momente de avânt şi înflorire, alteori de decădere sau ignorare de către anumite segmente ale populaţiei.

Practicate empiric sau ştiinţific, puse în slujba idealului de frumos şi armonie, alteori de satisfacerea unor porniri brutale sau chiar degradante, exerciţiile fizice nu au încetat niciodată să fie prezente în preocupările fiinţei umane. Vom concluziona prin a spune că istoria educaţiei fizice şi sportului a urmat întotdeauna firul istoriei universale căreia îi aparţine.

IZVOARELE IEFS

1. Descoperirile arheologice. Unele picturi murale, sculpturi sau basoreliefuri au fost puse în evidenţă prin descoperiri

arheologice. Ele prezintă aspecte din viaţa omului primitiv în care sunt sugerate şi formele de practicare a exerciţiilor fizice.

Aşezările străvechi care au aparţinut unor civilizaţii apuse, precum cele care au fost descoperite în Peru (Munţii Anzii Cordilieri), au păstrat elemente indubitabile despre practicarea exerciţiilor fizice, îndeosebi sub forma de alergare care constituia apanajul triburilor de indieni. Desenele rupestre înfăţişează momente din viaţa omului primitiv precum scenele de vânătoare care reprezintă modalităţi de aruncare a diferitelor obiecte. Picturile murale precum frescele de la Beni-Hassan reprezintă fazele unei lupte. Cele 120 figuri se succed ca într-o chinogramă. Multe scene murale sau de pe vase reprezintă exerciţii din gimnastica analitică. Gimnastica la egipteni s-a bucurat de mare cinste şi prestigiu aşa cum nu s-a mai întâlnit la popoarele antice, nici măcar la greci.

Sculpturile precum “Regele Mycermas” şi “Numitul Hosi” sunt adevărate prototipuri de forţă musculară şi frumuseţe fizică, sau“Discobolul” lui Miron şi “Alergătoarea Dorică” care arată că exerciţiile fizice au atins cel mai înalt nivel la grecii antici.

Săpăturile de la Tomis au scos la iveală o serie de inscripţii încrustate pe soclul unor statui care ne precizează că tradiţionalele serbări “Hermaie” se desfăşurau pe durata a 6 zile şi la care participau tineri, efebi şi în general cei ce frecventau palestrele. O altă inscripţie ne

informează despre un cetăţean din Tomis care a instituit jocurile lui Ares (echivalentul zeului Marte din mitologia greacă).

Basoreliefurile de la Kaum-el-Ahmar şi cele de la Ptah-Hotep demonstrează locul pe care-l ocupau exerciţiile fizice la egipteni. Deasemenea şi dansurile erau foarte mult agreate.

În mormintele faraonilor, regilor sau a familiilor de nobili s-au găsit obiecte care ne sugerează ce exerciţii erau practicate în perioada respectivă. În mormântul lui Tutankhamon, descoperit lângă Teba în 1922, au fost găsite 3000 de obiecte de aur.

Palestrele şi gimnaziile greceşti din cetăţile Histria, Callatis şi Tomis, precum şi termele romanesau amfiteatrul de la Sarmisegetuza sunt mărturii indubitabile despre exerciţiile la sciţi, greci şi romani.. “Călăreţul trac”, rodul descoperirilor arheologice, este reprezentat ca vânător şi luptător.

2. Epica popularăBalada “Mihu Copilul”a lui V. Alexandri ne descrie o luptă dusă după reguli cavalereşti.

În aceasta, la loc de cinste, este prezentată aruncarea buzduganului care a devenit ulterior un exerciţiu sportiv intrat în tradiţie, constituind un punct din programul “Junilor” din Scheii Braşovului.

În balada populară “Radu Şerban Basarab”, românul este prezentat ca un atlet complet.La capitolul poeme menţionăm mai întâi Iliada şi Odiseea, poemul german

“Nibelungenlied” şi cel francez “Chanson de Gest”.Poetul grec (teban) Pindar a scris peste 100 de ode închinate învinvătorilor la jocurile

panelenice (J.O. pitice, istmice şi nemeece) grupate în celebra “Epinikia”.Legendele sunt deasemenea purtătoare de informaţii interesante privind locul şi rolul

exerciţiilor fizice în viaţa popoarelor, exemplu “Legenda argonauţilor” sau colecţia de legende istorice din poemul islandez “Saga”.

În literatura noastră menţionăm legenda lui Vasile Alecsandri “Altarul mânăstirii Putna” şi povestirile istorice din romanele lui Mihail Sadoveanu “Nicoară Potcoavă” şi “Fraţii Jderi”.

3. Diferite documente ale vremii Aceste documente aduc o contribuţie mai consistentă la identificarea preocupărilor unor

personalităţi şi instituţii implicate în îmbogăţirea conţinutului activităţii de practicare a exerciţiilor fizice. Amintim câteva documente la care ne vom referi:

- cronici (letopiseţe), hrisoave;- regulamente;- legi;- instrucţiuni;- circulare.Cronicarul I. Neculce menţionează într-una din cronicile sale isprăvile săvârşite în arta

călăriei de către Dedul Spătarul.Cronicile lui Ipsilanti (1776) menţionează pentu prima oară că într-o şcoală românească,

respectiv la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, gimnastica se practica sub conducerea unui profesor. De fapt la acest colegiu funcţionau numai doi profesori (unul pentru gimnastică şi altul pentru predarea ştiinţelor).

La capitolul regulamente menţionăm “Regulamentul organic” emis în anul 1831 care a fost de fapt prima constituţie românească şi în care se recomanda “a se întări trupul elevilor”. Tot din această sursă aflăm că şi la Şcoala Centrală din Craiova funcţionau profesori de gimnastică.

Legea instrucţiei publice din anul 1864 este prima lege din ţara noastră care introduce în mod obligatoriu gimnastica în liceu, lege introdusă de reforma lui A.I. Cuza.

Legea învăţământului secundar şi superior, elaborată de Spiru Haret în anul 1989, prevede introducerea gimnasticii câte o oră pe săptămână iar joi şi sâmbătă d.a. “jocuri şi excursii”. În anul 1928 apare o nouă lege, Legea învăţământului secundar, prin care se schimbă denumirea de gimnastică în educaţie fizică.

Documentele emise de Spiru Haret în ipostaza de ministru al Departamentului Instrucţiei sunt adresate profesorilor de educaţie fizică cărora le recomandă ca organizarea concursurilor de gimnastică rezervate elevilor să se facă de aşa manieră încât să câştige cei mai buni, iar profesorii să se respecte reciproc, fără angajarea unor discuţii care să-i coboare în opinia elevilor şi spectatorilor.

O altă circulară este adresată prefecţilor şi primarilor în vederea înfiinţării de societăţi de gimnastică, jocuri, serbări locale, tir, nataţie şi canotaj, deasemenea prevedea organizarea de serbări locale şi competiţii interjudeţene cu ajutorul corpului didactic.

Literatura medicală, pedagogică şi filosoficăPrimele legături între medicină şi practicarea exerciţiilor fizice le întâlnim la vechii greci.

Hipocrat, considerat cel mai mare medic al antichităţii, strălucit reprezentant al secolului de aur, secolul lui Pericle (sec.V î.Hr.), a pus bazele medicinei. Pe lângă dieta alimentară recunoştea şi descria acţiunea binefăcătoare a gimnasticii, a masajelor şi a băilor în mare.

Un alt reprezentant ilustru al antichităţii greco-romane a fost Galen care în lucrările sale se referă direct la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea care au o mare importanţă igienico-socială sau face referiri pertinente la legătura dintre gimnastică şi igienă.

Literatura pedagogicăKomenski, unul din cei mai reprezentativi pedagogi ai secolului al XVII-lea, ne-a lăsat ca

mărturie a preocupărilor sale pentru educaţia fizică, lucrări de referinţă precum “Didactica magna”, “Lumea simţurilor zugrăvită în imagini” şi “Şcoala jocurilor”.

În secolul al XVIII-lea J.J. Rousseau, în lucrarea sa “Emil”, emite o serie de idei îndăzneţe privind educaţia copilului.

Literatura filosoficăProbleme legate de practicarea exerciţiilor fizice apar în operele unor filosofi precum

Platon care în lucrarea “Legile” şi “Republica” acordă o foarte mare importanţă gimnasticii, ca factor al educaţiei integrale. Este adept al concepţiei privind idealul armonic şi susţine că gimnastica este o ştiinţă.

Aristotel, cel mai reprezentativ filosof al lumii antice, renumit pedagog, considera că gimnastica este indispensabilă educaţiei.

Kant, marele filosof german, în conceptul său despre educaţie afirmă că scopul educaţiei fizice este acela de a forma oameni cu o personalitate puternică şi recomandă o serie de exerciţii şi jocuri care să contribuie la dezvoltarea personalităţii, calităţilor fizice şi morale ale individului.

Lucrările de specialitateNe prezintă cu rigoare ştiinţifică conţinutul şi formele de practicare a exerciţiilor fizice,

adesea şi cadrul social-istoric.Filostrat, în lucrarea sa “De arte gimnastica”, prezintă cu multă precizie pentru acea

vreme istoricul şi tehnica exerciţiilor fizice.

Mercurialis, în lucrarea sa “Ars gimnastica”, reconstituie cu multă competenţă exerciţiile fizice care se practicau în antichitate.

Guts Muths a scris cartea “Gimnastica pentru tineret”considerată ca fiind prima lucrare modernă de educaţie fizică din lume.

În literatura română Gheorghe Moceanu a scris “Gimnastica”, iar C. Kiriţescu a publicat în 1940 cea mai completă lucrare numită “Palestrica”.

Intrebari:1. Precizati care este obiectul istoriei E.F.S.?2. Precizati principalele izvoare istorice ale E.F.S.?

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN COMUNA PRIMITIVĂ. ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA DIFERITE POPULAŢIIORIGINEA ŞI EVOLUŢIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN COMUNA PRIMITIVĂ

La omul primitiv lupta pentru supravieţuire era dominată de preocuparea pentru procurarea hranei şi rezistenţa în faţa duşmanilor. Mişcările fundamentale ale omului erau mersul, alergarea, săritura şi căţărarea iar necesitatea de a-şi învinge duşmanii prin forţă a generat lupta. Armele omului primitiv erau mâinile. picioarele şi dinţii.

Omul paleoliticului începe să-ţi confecţioneze din piatră o serie de unelte rudimentare iar trecerea la staţiunea bipedă i-a permis să-şi elibereze membrele anterioare care se vor specializa continuu, dând naştere celei mai importante mişcări a omului primitiv, aruncarea. Membrele superioare au căpătat o nouă funcţiune, proiecţia. Prin intermediul aruncării omul şi-a ţinut adversarul la distanţă. Aruncarea a ridicat o nouă graniţă între om şi animal.

Odată cu descoperirea forţelor naturii omul a trecut treptat de la proiecţia cu ajutorul muşchilor proprii, la proiecţia cu ajutorul mijloacelor mecanice, folosind praştia şi arcul.

Formele de practicare a exerciţiilor fizice de către diferite populaţii aparţinând comunei primitive

AlergareaAlergarea este o mişcare fundamentală, comună omului şi animalelor. La omul primitiv

alergarea este exerciţiul cel mai îndrăgit şi răspândit. Acesta era obligat să alerge mult şi repede, fie să prindă vânatul, sau să scape cu fuga de urmărirea animalelor primejdioase. Ulterior omul a descoperit alte modalităţi mai eficiente de a-şi procura hrana şi a se apăra de duşmani, alergarea nemaiavând un caracter indispensabil supravieţuirii.

Alergătorii incaşi alcătuiau o categorie socială cu atribuţii speciale. Între Quito şi Cuzco (capitala incaşilor) erau 1600 de km pe care curierii (alergătorii) îi parcurgeau în 8 zile. Cuzco era situat la 3500 km altitudine şi 350 km depărtare de ocean. La curtea regelui se prepara peşte proaspăt adus în două zile de către curierii organizaţi într-un fel de ştafetă.

În tribul Seri din golful californian erau remarcabili alergători care prindeau din fugă iepurele, cerbul sau calul. Din acest trib a provenit Louis Bennet care în 1863 a devenit campion alergând într-o oră 18,589 km acest record a rezistând 34 ani.

Etnograful norvegian Lumholtz a studiat timp de 5 ani un trib de indigeni mexicani – Taragumara – consideraţi cei mai buni alergători din lume. Se spune că un curier a parcurs 960 de km în 5 zile.

SărituraBantuşii, o populaţie din centrul Africii cu talie foarte înaltă (190-200 cm), crescători de

vite şi buni trăgători cu arcul, practicau săritura în înălţime. Pentru săritură foloseau o coardă întinsă între doi copaci şi un fel de trambulină, o movilă de termite sau gunoi (înaltă de 33 cm). Băieţii săreau în înălţime de 150-160 cm, iar cei mai buni reuşeau să depăşească 2 m.

AruncareaAruncarea este un exerciţiu specific uman şi este considerată ca fiind cel mai important

moment al evoluţiei biologice a omului primitiv. De la scopul strict utilitar, aruncarea a fost folosită ca exerciţiu fizic, mai ales în jocurile care aveau la bază aruncarea. Şarpele de zăpadă consta în aruncarea unor suliţe care alunecau pe un şanţ bine bătătorit în zăpadă, în final atingând o ţintă.

Ciung-Kih era un joc de mare precizie care consta în aruncarea unor suliţe care treaceau printr-un cerc sau roată ce se rostogoleau perpendicular pe direcţia de aruncare.

În Australia se folosea pe scară largă aruncarea bumerangului la vânarea păsărilor şi chiar a cangurului. Bumerangul a fost găsit şi în Europa, Asia şi pe valea Nilului. Etnografii au şi numit-o cultura “bumerangului”.

Cuceritorul insulelor hawaiene numit şi “Napoleonul Pacificului” avea o îndemânare extraordinară. El para (evita) şase lănci care erau aruncate în acelaşi timp asupra lui. Apreciem că tot aici putem menţiona şi aruncarea cu ajutorul praştiei şi a arcului. Bantuşii din centrul Africii erau excelenţi trăgători. Cu arcurile lor de 150 cm nimereau ţinta la o distanţă de peste 200 de paşi.

În Siberia s-a păstrat până astăzi vânarea urşilor cu ajutorul arcului. Acest exerciţiu era folosit şi ca mijloc de întrecere. Câştiga cel care nimerea ursul în inimă.

Praştia era folosită pe scară largă în America de vest, Africa de est şi insulele Pacificului.

CăţărareaÎn Polinezia urcarea pe copacii subţiri se făcea numai cu ajutorul mâinilor şi picioarelor.

Când era vorba de copaci groşi se folosea şi o frânghie (o liană).

LuptaLa unele triburi din Africa se practica pe scară largă lupta. Şi în Madagascar s-a întâlnit

acest exerciţiu.La mongoli lupta este considerată o probă a bărbăţiei. Ea era precedată de un ritual

vestimentat asemănător cavalerilor.

Înotul, vâslitul şi călăritul calurilorIndigenii din bazinul inferior al fluviului Congo erau excelenţi înotători şi iscusiţi vâslaşi.

Organizau chiar întreceri între diferite ambarcaţiuni.Hawaienii sunt şi astăzi foarte buni înotători şi scufundători. Pot rezista scufundaţi în apă

timp de 3-4 minute.În Oceania se practica cu o îndemânare şi o siguranţă extraordinară călăria pe valuri,

folosindu-se doar o scândură. Acest gen de exerciţii se practică şi în Australia.

JocurileJocurile au o arie foarte mare de răspândire şi o deosebită diversificare. Jocurile cu

mingea confecţionată din diferite materiale sunt cele mai răspândite. Tot ca un joc era considerat şi înălţarea zmeului.

DansulIstoricii consideră că dansul are caracter universal. El a existat şi există la toate popoarele

şi în toate epocile istorice.După împrejurările vieţii care îl provoca şi sentimentele pe care le exprima, dansul a

îmbrăcat forme foarte variate. După sentimentele pe care le exprimă, dansurile primitivilor puteau fi grupate în:

- dansul sacru sau hieratic;- dansul vesel, popular.Aşa cum ne informează Morgan, dansul era foarte mult apreciat de triburile de irochezi.Caracteristic pentru dansuri este ritmul imprimat de muzică sau la primitivi prin cadenţa

ciocăniturilor (“tam-tam”).Dansul se executa individual sau în grup, dar niciodată în perechi, bărbat şi femeie. În

unele zone, la zile festive, dansul se practica cu frenezie ore în şir, chiar până la 12 ore, fără întrerupere.

Intrebari:1. Descrieti care sunt exercitiile fizice practicate in diferite arii geografice la

diferite populatii in comuna primitiva.

OBIECTIV:Insusirea cunostintelor asupra evolutiei exercitiilor fizice, in statele Orienului Antic.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ORIENTUL ANTIC:EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA

Primele state sclavagiste au apărut în zonele deosebit de fertile din valea Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indului şi Gangelui.

Cele mai interesante modalităţi de practicare a exerciţiilor fizice în această epocă le vom întâlni în Egipt, India, China şi Japonia.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EGIPTCu două milenii înaintea grecilor, egiptenii au creat o cultură materială şi spirituală care

ne uimeşte şi astăzi. Ingineri iscusiţi au amenajat vastele irigaţii din valea Nilului. Arhitecţii au conceput extraordinarele piramide şi colosalele temple. Astronomii aveau cunoştinţe deosebit de avansate pentru acea vreme. Medicii ne-au lăsat mărturie a competenţei lor, printre altele, mumiile îmbălsămate care au sfidat curgerea timpului.

Pictura şi sculptura rivalizează cu cele mai strălucitoare opere ale Greciei antice. În domeniul meseriilor, la loc de cinste se înscrie prelucrarea papirusului, împletirea frânghiilor, confecţionarea sandalelor. Un tablou convingător privind nivelul de civilizaţie şi cultură au atins egiptenii în această epocă. Practicarea exerciţiilor fizice a căpătat noi dimensiuni într-un asemenea context.

Descoperirile arheologice au scos la iveală sculpturi, picturi murale, basoreliefuri, sarcofage, ruinele uriaşelor temple şi inscripţii hieroglifice, acestea din urmă fiind descifrate de orientalistul francez Champollion (1790-1832).

Arta egipteană străveche ne prezintă figuri ţepene, imobile.Ulterior s-au realizat opere care ne sugerează modul cum erau practicate exerciţiile fizice.În istoria antică a Egiptului distingem trei mari perioade: regatul vechi, mijlociu şi nou. Regatul vechi cuprinde perioada dintre anii 3000-2000 î.Hr, perioadă în care se realizează

admirabile monumente de artă, îndeosebi în domeniul sculpturii. Este vorba de capodoperele “Regele Micermas” şi “Numitul Hosi”, adevărate prototipuri de forţă fizică şi frumuseţe plastică, precum şi basoreliefurile de la Ptan-Hotep. Acestea din urmă reprezintă printre altele şi jocul morişca, o combinare de exerciţii executate de băieţi şi fete. Basorelieful de la Kaum-el-Ahmar îi înfăţişează pe iutori.

Regatul mijlociu (2000-1550 î.Hr.) începe cu perioada tebană în care regimul faraonic se întăreşte considerabil.

Arta atinge faza de înflorire, caracterizată prin atenuarea reliefării forţei musculare. Se dezvoltă pictura murală ilustrată prin celebrele fresce de la Beni-Hassan; care se întind pe un întreg perete, reprezentând 120 de figuri de luptă într-o succesiune echivalentă cu o chinogramă din zilele noastre. Cei doi luptători sunt prezentaţi în culori diferite (roz şi roşu) punând prin aceasta în evidenţă toate procedeele tehnice. Se relevă măiestria tehnică a artistului dar şi faptul că acesta cunoştea foarte bine toate subtilităţile luptei, sugerându-ne ideea că el frecventa în mod curent locurile unde se practicau exerciţiile fizice.

Regatul nou s-a dezvoltat între anii 1550-1000 în.Hr., inclusiv perioada lui Ramses. În domeniul culturii se constată tendinţa de trecere de la observarea fidelă a naturii la o anumită stilizare, tendinţă care se va accentua în perioada următoare, până ce egiptenii vor intra sub influenţa artei greceşti.

Şcoala a căpătat o nouă poziţie socială prin pregătirea scribilor (funcţionari de stat) profesie ce se bucură de cel mai înalt prestigiu.

Reprezentările ne sugerează că exerciţiile fizice precum gimnastica, atletismul şi luptele erau practicate în şcoală, dar sub o formă mai moderată.

Gimnastica analitică a cunoscut la egipteni o asemenea dezvoltare încât a depăşit chiar nivelul pe care l-au atins grecii în epoca lor de glorie. Gimnastica cuprindea o gamă foarte variată de exerciţii pentru toate segmentele corpului. Un accent deosebit îl puneau pe mobilitatea coloanei vertebrale, aşa cum reiese dintr-o serie de picturi murale. Pe monumentele de la Ptah-Hotep şi calcarurile de la Sakkra apar desene care reprezintă combinaţii de exerciţii efectuate de băieţi şi fete, alcătuind jocul “morişca”, călăria pe umerii partenerului şi “omul mort”. Se mai practicau şi alte exerciţii cu bastoanele, cu pumnii şi cu măciuci, ridicarea de greutăţi (saci umpluţi cu nisip), chiar luptele cu taurii.

Fetele practicau exerciţii de îndemânare cu mingea sau cu portocalele, sărituri cu coarda etc.

Exerciţiile fizice făceau parte integrantă din procesul de educaţie al principilor. Regele Sesostris (Ramses al II-lea) a fost crescut de tatăl său împreună cu o serie de copii născuţi în aceeaşi zi, într-un regim sever de practicare a exerciţiilor fizice pentru a deveni rezistenţi şi puternici, educându-le în egală măsură fizicul şi psihicul. Însuşi faraonul şi nobilii luau parte la acţiuni grandioase de vânătoare în valea Nilului, unde vânau leul şi leopardul. Oamenii de rând vânau capre, gazele şi antilope. În apa Nilului era vânat hipopotamul iar în timpul liber pescarii şi marinarii organizau concursuri cu nişte bărci lungi şi înguste numite iute.

Basoreliefurile de la Ptan-Hotep şi Kaum-el-Ahmar îi înfăţişează pe aceşti iutori (un gen de luptă sportivă în doi).

Înotul, asemănător procedeului craul de astăzi se practica pe scară largă. În pregătirea militarilor, un loc deosebit îl ocupau exerciţiile de mânuire a armelor: arcul, securea, ghioaga, lancea şi scutul, fără să fie neglijate exerciţiile de mobilitate, forţă şi rezistenţă precum mersul, alergarea, săritura, lupta corp la corp etc. Mânuirea arcului ocupă un loc prioritar. Armata egipteanu nu avea cavalerie. Calul era folosit în întrecerile de care la care participa efectiv chiar şi faraonul.

Picturile şi basoreliefurile ne înfăţişează scene de dansuri sacre şi profane, dintre care se remarcă dansul arcaşului.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN INDIAÎncepând cu mileniul al IV-lea î.Hr. în acest spaţiu s-a dezvoltat o interesantă cultură

materială şi spirituală. Cartea sfântă a acestui popor numită “Vedele” (poem redactat în limba sanscrită) care datează din mileniul al IV-lea î.Hr. constituie baza religiei, filosofiei, moralei şi a instituţiilor sociale a hinduşilor. În această lucrare găsim o serie de informaţii despre viaţa şi preocupările lor, inclusiv despre educaţia fizică.

Potrivit Vedelor oamenii trebuia să dobândească o serie de virtuţi fundamentale care constituiau idealul vieţii lor, şi anume: îndatoririle către familie, comunitate, patrie şi umanitate în câştigarea bunurilor materiale şi a gloriei. Ca să atingă aceste idealuri oamenii trebuia să dobândească o robusteţe fizică, rezultat al practicării anumitor exerciţii fizice. Aceste exerciţii constituiau un adevărat patrimoniu naţional pe care indienii din zilele noastre încearcă să-l reconstituie.

La mijlocul mileniului al II-lea indienii au suferit un lung proces de stratificare în urma căruia s-au format cele patru caste, prima fiind cea a brahmanilor. Preoţii brahmani aveau serioase preocupări intelectuale, îndeosebi în domeniul astronomiei şi medicinei, fapt ce a atras atenţia lumii civilizate.

Potrivit legilor lui Manu oamenii trebuia să facă baie în râuri şi în lacuri, atât din motive igienice, cât şi religioase, realizând aşa-numita “spălare a păcatelor”. Exerciţiile de respiraţie cu accent pe apnee prelungită completau programul de băi. Toate acestea s-au constituit într-un original sistem naţional de educaţie fizică numit “Pranayama”.

Pranayama era un complex de exerciţii filosofice religioase, combinat cu reguli ale vieţii sociale, psihice, etice, fizice şi medicale prin care se urmărea mîntuirea.

Purificarea sufletului se realizează prin: abstinenţă, controlul respiraţiei, atenuarea sensibilităţii, cultură, contemplaţie etc.

Brahmanii au modificat treptat conţinutul acestor exerciţii respiratorii care iniţial erau simple şi cu pronunţat caracter igienic.

Spre deosebire de sistemul Pranayama care avea un caracter preponderent contemplativ, sistemul Yoga punea mare preţ pe exerciţiile corporale.

Despre sistemul educaţional nu avem surse directe de informare dar unele concluzii le desprinde din felul în care a fost educat fiul de rege Gautama. Deşi Gautama făcea parte din clasa războinicilor, când a dorit să se căsătorească, tatăl fetei l-a suspectat de slăbiciune în acţiune, ca urmare a educaţiei primite la palat. Atunci regele, rănit în orgoliul lui de părinte, a poruncit ca fiul său să participe la o întrecere cu 500 de tineri. Gautama a ieşit învingător la interpretarea cărţilor sfinte, la calcul, mânuirea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, dans, conducerea carului etc.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN CHINA ANTICĂSan-In a fost primul stat organizat între secolele XVIII-XII î.Hr.Pe lângă agricultura făcută cu mijloace rudimentare, s-au dezvoltat şi meşteşugurile,

prelucrarea lemnului, olăritul şi îndeosebi ţesătoria, care au favorizat dezvoltarea comerţului. Împăratul, exponent al puterii despotice, devenea şi şeful religios suprem, marele preot. Triburile nomade venite din regiunile nordice au hărţuit statul In, au subjugat toate triburile şi au format statul Ciu.În perioada cuprinsă între secolele VIII-III î.Hr. s-a produs destrămarea statului unitar centralizat chinez. În secolul III î.Hr. se formează un nou stat puternic, cel aparţinând dinastiei Tin, cea care va patrona construirea marelui zid chinezesc. Actualul zid datează din timpul dinastiei Min (secolul XIV-XVII). Zidul are peste 3000 km lungime şi 10 m înălţime.

În dezvoltarea culturii, credinţele religioase îmbracă forma filosofiei. Un moment de referinţă îl reprezintă sistemul filosofic religios al lui Confucius.

Singurele surse de informare pe care le avem sunt cărţile religioase care ne relevă faptul că educaţia ocupa un loc deosebit, cuprinzând latura morală, intelectuală şi fizică şi era apanajul clasei aristocratice. Copii primeau în familie primele elemente ale educaţiei, apoi continuau în şcoală cu citirea ideogramelor, a cărţilor religioase, matematica, muzica şi dansul. Între 15-19 ani adolescentul învaţă tragerea cu arcul, conducerea carului şi scrima. Educaţia se completează până la 30 de ani. Pregătirea fizică şi morală a nobilului chinez se realizează în principal prin triada: tragerea cu arcul, conducerea carului şi dansul. Dansurile aveau un caracter religios (cult al străbunilor), funebru (executate la înmormântări de către profesionişti) sau magic, executate în timpul ceremonialelor (serbarea primăverii, pentru alungarea spiritelor rele şi pentru invocarea spiritelor bune).

Oamenii câmpului organizau sărbători populare în care se mai practicau lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra, lupta şi îndeosebi scrima cu bastoane sau sabia.

În timpul dinastiei Ciu erau la loc de cinste exerciţiile războinice. Medicul Kong-Fu a creat un sistem de educaţie fizică medicală în care exerciţiile respiratorii ocupau primul loc şi erau executate cu intensităţi şi poziţii diferite ale corpului, corespunzând anumitor boli.

Generalul Yo-Fei a creat un sistem de gimnastică care cuprinde exerciţii de ţinută, de luptă şi de lovituri cu pumnii, având un caracter de dans.

În China de astăzi oamenii practică exerciţii vechi de 4000 de ani care seamănă cu un dans şi se numesc Vu-Cin-Si (jocul animalelor şi păsărilor).

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN JAPONIALa japonezi s-au identificat forme specifice de practicare a exerciţiilor fizice întrucât

practicile mistico-religioase budiste au creat o concepţie specific japoneză, asemănătoare cavalerismului romantic dar cu o morală care recomanda modestia, ascultarea, vitejia, cultul onoarei şi al forţei, şi care corespundea intereselor clasei nobiliare a samurailor. Formele acestei culturi stilizate în maniera japoneză sunt patru: sumo, kendo, judo şi kyudo.

Sumo a fost apanajul samurailor care ofereau un adevărat spectacol curţii imperiale iar pe parcurs a devenit un sport de profesionişti în care, cu o pregătire şi un regim special, sumotorii deveneau nişte coloşi de circa 150 kg, cu pielea tăbăcită de lovituri şi “căptuşită” de grăsime. În loc de echipament au un şorţ în jurul coapselor, legat de o curea care este folosită şi la prinderea adversarului iar în luptă folosesc 48 de procedee tehnice. Demonstraţiile lor sunt foarte apreciate de public.

Kendo este un fel de scrimă cu bastoane lungi de bambus ţinute în ambele mâini în care luptătorii sunt protejaţi de măşti, pieptare, manşete şi mănuşi. Sunt permise numai loviturile la cap, braţul drept şi părţile laterale iar lupta este însoţită de mare agitaţie, strigăte şi ţipete. Acţiunile nu au numai un caracter de luptă, ci îmbracă forme de dans, urmărind efecte educative.

Judo este o continuare a jiu-jitsu-lui străvechi japonez, a fost o armă secretă a samurailor şi a devenit un adevărat sport răspândit în toată lumea. Lupta se caracterizează printr-o mare rapiditate, folosind apucări, lovituri, torsiuni etc.

Kyudo este tot o moştenire de la samurai şi a devenit un mijloc de educare a tineretului. Constă în mânuirea unui arc foarte mare cu o lungime de 1,50 m. În concepţia modernă japoneză tragerea cu arcul nu este considerată un sport, importantă fiind influenţa morală pe care o are asupra practicanţilor, nu cine învinge.

Putem concluziona că în orientul antic practicarea exerciţiilor fizice a luat forme specifice prin care se urmărea punerea în valoare a inteligenţei, a măiestriei execuţiei şi nu numai o victorie prin forţa brută.

OBIECTIV:Insusirea cunostintelor asupra evolutiei exercitiului fizic, a conceptiilor, si a institutiilor, in Grecia Antica si Roma Antica.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN GRECIA ANTICĂ.CONCEPŢII, INSTITUŢII, CONŢINUTDintre popoarele mediteraniene Grecia era o ţară mică şi săracă, risipită pe insule,

măcinată de războaie fratricide şi hărţuită de vecini, dar a reuşit să se impună prin cultură, istoricii numind aceasta “miracolul grec”.

Educaţia fizică a cunoscut la greci o dezvoltare care nu a fost estompată de curgerea timpului, stârnind admiraţia lumii moderne, lăsând informaţii în documente arheologice, lucrări ştiinţifice şi tehnice, literatură şi artă. Aceste informaţii ajută la înţelegerea concepţiilor, conţinutului şi formelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice.

Distingem două perioade în evoluţia istorică a Greciei:- preelenică , numită şi cretano-miceniană;- Grecia clasică posthomerică.În insulele din Marea Egee, în special insula Creta, a atins apogeul civilizaţia preelenică

care s-a resimţit şi în Grecia continentală, în oraşele Micene şi Tirint. Civilizaţia preelenică nu a fost mai prejos decât cea a Greciei clasice, de exemplu femeile nu numai că asistau în tribune, dar participau şi la jocurile publice. În jurul anului 2000 î.Hr. în Grecia aveau loc întreceri de lupte, pugilat, lupte cu taurii şi dansuri care erau mult gustate de public.

Documentele cele mai importante care fac referire le această perioadă sunt: “Legenda argonauţilor”, “Poemele homerice”, “Iliada” şi “Odiseea”.. Din “Iliada” aflăm că la ritualul pentru cultul morţilor erau organizate întreceri de care, pugilat, trântă, aruncarea suliţei şi a discului, tragerea cu arcul etc, la care participau numai şefii militari, nu şi ostaşii de rând. Învingătorii primeau epitete precum Achile “cel iute de picior”, Ajax “cel tare ca un turn”, Ulisse “cel şiret”. Din “Odisea”, cartea a VIII-a” aflăm că Ulise, aruncat de valuri pe insula regelui Alcinaus”, a fost invitat la întrecererile feacilor, a participat la aruncarea discului şi a câştigat. Au mai fost organizate întreceri la trântă, alergări, dansuri şi jocuri cu mingea.

Informaţii complexe despre exerciţiile fizice în perioada preelenică aflăm din poemele homerice, după care se poate stabili o ordine cronologică. Civilizaţia cretano-miceniană a atins

apogeul între anii 1400-1200 î.Hr. După războiul troian (probabil 1193-1183) această civilizaţie a intrat într-o fază de declin care s-a accentuat odată cu invazia dorienilor. Ionienii expulzaţi de dorieni s-au stabilit în Atica, după câteva secole a apărut Grecia clasică formată în principal din statul doric al spartanilor şi statul ionic al atenienilor.

Educaţia, în epoca clasică, a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului, înţelegându-se prin aceasta armonia dintre latura intelectuală şi cea fizică. Funcţia intelectuală se putea afirma numai într-un corp sănătos şi armonios dezvoltat. Ideea armoniei a adus în prim plan rolul exercitat de exerciţiile fizice în stabilirea acestui echilibru. Dacă la celelalte popoare practicarea exerciţiilor fizice avea un scop utilitar prin care se urmărea pregătirea pentru război, întărirea sănătăţii şi chiar satisfacerea unor cerinţe de natură mistico-religioase, în Grecia educaţia fizică a devenit o componentă a culturii. Marii filosofi, medici şi legislatori greci au căutat să definească clar ţelurile educaţiei şi să găsească cele mai adecvate căi şi mijloace de realizare.

Conceptul de gimnastică, introdus de greci, îngloba totalitatea exerciţiilor fizice şi a evoluat în trei direcţii: igienică, militară şi armonioasă.

Secolul V care a marcat apogeul culturii şi civilizaţiei greceşti a fost supranumit “secolul de aur” sau “secolul lui Pericle”.

Concepţia igienicăReprezentanţii acestei concepţii au fost: Herodikos, Hipocrat, Galen şi Filostrat.Herodikos a fost primul care a conceput, experimentat şi recomandat gimnastica

igienică şi terapeutică care avea la bază exerciţiile fizice după ce s-a vindecat el însuşi de o maladie considerată incurabilă pe vremea aceea, maladie care-l împiedicase să mai profeseze ca pedotrib (maestru empiric de gimnastică). Pe lângă exerciţiile fizice recomanda o anumită dietă alimentară şi masaje, pe care le considera capabile să vindece orice boală, ca un “panaceu universal”. Hipocrat nu era de acord cu metoda lui Herodikos considerând-o empirică şi Platon l-a ridiculizat considerând gimnastica o tortură pentru el şi mulţi alţii.

Meritele lui Herodikos sunt:- a fost părintele gimnasticii terapeutice şi - a înlocuit pedotribii cu gimnaşti (profesori cu pregătire ştiinţifică).

Hipocrat, cel mai mare medic al antichităţii, a pus bazele medicinei sub toate aspectele. Câteva din ideile lui fundamentale sunt: supravegherea dietei, măsuri igienice individuale, stabilirea cauzei maladiei, la baza unei decizii să stea observaţia şi experienţa, a înlăturat superstiţiile şi prejudecăţile etc. În preocupările lui privind terepeutica bolilor şi rolul curativ al dietei a dat o atenţie deosebită exerciţiilor fizice, masajelor şi băilor în mare. A studiat efectele fiziologice ale unor exerciţii şi influenţa ungerii corpului cu uleiuri, precum şi rolul alimentaţiei raţionale.

Galen , medic celebru, reprezintă culmea medicinei greco-romane, a cărui autoritate nu a fost contestată timp de 15 secole. Cea mai mare parte din activitate a desfăşurat-o la Roma unde a fost medicul gladiatorilor, având grijă de sănătatea acestora.

A scris multe cărţi din care trei se referă direct la exerciţiile fizice, un manual relevă importanţa deosebită igienico-socială a jocului cu mingea fiind accesibil tuturor. Alte două cărţi “Ştiinţa igienei” şi “Trasybul” cuprind discuţii despre relaţia dintre gimnastică şi igienă, în care se pune accent pe exerciţiile de forţă pentru că au influenţă asupra principiului vital (pneuma).

Considera că exerciţiile de respiraţie nu au valoare şi că jocurile gimnastice sunt mai importante decât mijloacele igienice (masajele, băile şi medicaţia). Punea un mare preţ pe dezvoltarea forţei şi rezistenţei. A fost un duşman al atleţilor profesionişti şi a ridiculizat reţetele absurde practicate de antrenori.

Galen considera că medicina este o ştiinţă care se împarte în igienă şi terapeutică, iar gimnastica, fiind un mijloc de păstrare a sănătăţii, face parte din igienă şi implicit din medicină.

Filostrat, contemporan cu Galen, este prezentat de Kiriţescu ca retor şi sofist, deşi cele două concepte nu sunt sinonime.

A lăsat o lucrare deosebit de interesantă “De arte gymnastica” (Despre gimnastică) în care prezintă cu multe detalii istoricul şi tehnica exerciţiilor gimnastice, concepţiile elene privind aspectele fiziologice, igienice şi influenţa exerciţiilro fizice asupra sănătăţii, deasemeni o serie de recomandări pentru atleţi.

Filostrat susţinea că gimnastica este ştiinţa care cuprinde medicina şi pedotribia, latura ştiinţifică fiind legată de cea pedagogică, în concluzie gimnastul trebuie să posede temeinice cunoştinţe de medicină.

Concepţia militarăStatul spartan a pus pe primul loc conceptul de educaţie fizică în desăvârşirea educaţiei,

unde regimul militar şi-a pus amprenta asupra structurii social-politice. Spartanii ne-au lăsat cea mai desăvârşită imagine a organizării şi practicării exerciţiilor fizice pe baza concepţiei militare.

Pentru că numărul dorienilor, care au format statul spartan, era foarte redus în comparaţie cu descendenţii aborigenilor (perieci şi heloţi) au fost obligaţi să-şi pună în valoare superioritatea pentru a-şi putea domina supuşii. Astfel au pus la punct un sistem de selecţie şi educaţie foarte dur în care copiii slăbănogi sau infirmi erau lăsaţi să moară pe muntele Taiget, iar cei sănătoşi primeau educaţia potrivită până la 6 ani în familie, apoi la 7 ani erau preluaţi de stat în adevărate lagăre militare, organizaţi pe echipe şi grupe, unde începeau o aspră pregătire militară. Rezistenţa fizică era formată prin marşuri, lupte, călărie, înot şi mânuirea armelor, fiind obişnuiţi cu o viaţă sobră şi aspră.

La 18 ani tinerii deveneau efebi iar la 20 ai deveneau militari adevăraţi. Abia la 30 de ani erau consideraţi bărbaţi şi erau lăsaţi să-şi întemeieze o familie.

Aceeaşi atenţie se dădea şi educaţiei fetelor deoarece ele trebuia să dea naştere unor copii sănătoşi. Fetele spartane, pe lângă alergare, practicau ânotul, lupta, aruncarea suliţei şi discului, jocul cu mingea şi unele dansuri. Spartani se ocupau şi de latura intelectuală, în timpul meselor luate în comun purtau discuţii din care copii învăţau adevăratele virtuţi ale societăţii şi probleme ale statului.

Concepţia idealului armonicUn alt stat sclavagist din Grecia a fost Atena care treptat s-a transformat într-o republică

sclavagistă democratică la conducerea căreia se afla plutocraţia (formată din comercianţi şi meşteşugari). Atena avea intense relaţii comerciale cu Orientul antic, având o mare autoritate politică internaţională. Într-un asemenea context s-au dezvoltat ştiinţele naturii, matematica, filosofia, istoria, artele, care ating apogeul antichităţii greceşti. Dintre arte sculptura a devenit un ideal de armonie,frumuseţe şi perfecţiune.

Datorită acestor condiţii s-a creat un climat favorabil educaţiei în general şi educaţiei fizice în special. Faţă de spartani, atenienii erau firi blânde şi sensibile cu un adevărat cult pentru

frumos şi armonie. Idealul vieţii lor de armonie şi frumuseţe, exprimat prin formula “Kalos kai agatos” (om frumos şi bun) trebuia dobândit prin procesul educaţiei. Aceste calităţi intelectuale, morale şi fizice stăteau la baza unei concepţii de înaltă etică individuală şi socială. care îi apropia pe atenieni de virtuţile eroilor homerici.

Platon, în lucrările sale “Republica” şi “Legile” considera că educaţia fizică constituie elementul fundamental al educaţiei armonioase. În viziunea sa educaţia se făcea de către stat şi în slujba statului, începea de la cea mai fragedă vârstă şi continua în două cicluri: până la 20 de ani când se punea accentul pe forţa corporală, rezistenţă la oboseală, curaj, încredere în sine, disciplină, sobrietate, dispreţ faţă de primejdie, apoi urma vârsta bărbăţiei.

Erau încurajate preocupările pentru ştiinţe, poezie, retorică, muzică şi dans iar cei dotaţi continuau educaţia după 20 de ani pentru a deveni magistraţii statului (arhontes).

În lucrarea “Legile” se susţine că prin muzică se educă inteligenţa, iar prin gimnastică, curajul.

În “Republica” Platon afirmă că un desăvârşit “muzicant” este acela care va şti să-şi cultive sufletul prin gimnastică. Platon susţinea că trebuie avut în vedere atât pregătirea intelectuală, cât şi cea fizică, care împletite armonios să-l apropie pe om de perfecţiune. Pregătirea unilaterală prin gimnastică ar avea ca efect sălbăticirea, iar numai pregătirea intelectuală l-ar conduce spre moliciune.

Corpul omenesc este templul în care sălăşluieşte o scânteie a “divinităţii” pe care dacă îl infrumuseţăm prin gimnastică “zeul” va locui în acesta cu plăcere, spunea Platon. El a fost primul care a studiat fundamentele şi efectele fiziologice şi psihologice ale mişcării, punând prin aceasta baza ştiinţifică a problemelor pedagogice. A lărgit conceptul de gimnastică în care a inclus şi mijloace dietetice: alimentaţie, băi, masaje, odihnă, susţinând că acestea fac parte din sfera igienei şi nu a terapeuticii.

Platon susţinea că gimnastica este o ştiinţă (sophia) deoarece îngrijirea corpului se face după reguli ştiinţifice şi că ea trebuie practicată numai de cetăţenii greci, bărbaţi şi femei. Spunea că spiritul trebuie să fie “stăpânul” şi trupul “servitorul”.

Aristotel a fost al doilea mare reprezentant al concepţiei idealului armonic, un mare gânditor, om de ştiinţă şi pedagog, un adevărat savant al lumii antice. A fost preceptorul lui Alexandru cel Mare şi a fondat în Atena şcoala filosofică de la Lykeion. Considera că toţi oamenii născuţi liberi au dreptul la educaţie care trebuie să fie integrală (educaţie intelectuală, fizică şi morală) şi că trebuie să se realizeze şi în familie. Rolul esenţial îl aveau gimnastica, gramatica, muzica şi desenul, deci trebuia format înainte corpul, apoi spiritul, deprinderile înaintea minţii, iar în familie trebuie alese jocurile care să ţină seama de individ, de temperament ca să nu-i obosească corpul şi mintea. Toate aceste idei ale lui Aristotel se regăsesc în lucrarea sa “Politica”.

Marile personalităţi ale ştiinţei şi culturii elene au frecventat gimnaziile, au apreciat educaţia fizică, au participat la întreceri, au obţinut premii. Pitagora a fost învingător la pugilat, Platon a concurat la jocurile istmice şi nemeice, Sofocle frecventa palestrele, Euripide a participar la mai multe întreceri fiind chiar încoronat la pugilat în cadrul jocurilor închinate zeiţei Ceres.

În artă găsim reprezentată educaţia fizică prin imagini sugestive din gimnazii şi stadioane pictate pe vasele de ceramică sau în arta statuară prin “Doriforul” (Purtătorul de lance) al lui Policlet. “Discobolul” lui Miron. De la Fidias a rămas “Minerva” şi “Partenonul”iar statuia lui Zeus a fost mistuită de un incendiu la Constantinopol.

InstituţiiÎn procesul educaţional la greci instituţiile erau trei: palestra, gimnaziul şi stadionul.

Educaţia era condiţionată de realitatea economică, politică, culturală şi socială a statului respectiv. La Atena baza economică fiind comerţul care presupunea relaţii internaţionale, nivelul de cultură şi civilizaţie era mai ridicat decât în Sparta şi celelalte state unde pregătirea militară era preferată. Deci la Atena nu era neglijată pregătirea militară, dar era acordată laturii intelectuale o mare atenţie prin numărul mare de şcoli care funcţionau.

Până la 7 ani copilul era în grija familiei, apoi începea adevărata instrucţie (peideia) sub îndrumarea unui pedagog care îl însoţea la şcolile private. În aceste şcoli, pe lângă pregătirea intelectuală, inclusiv muzica, se practica educaţia fizică. Gimnastica se practica în palestre şi era predată de un pedotrib, un fost atlet cu o pregătire modestă, apoi locul lor l-au luat gimnaştii care aveau cunoştinţe de medicină. Denumirea de gimnastică provine de la cuvântul grecesc “ghimnos” care înseamnă gol. La greci toate exerciţiile fizice erau practicate cu corpul gol.

Da la vârsta de 18 până la 20 de ani tânărul devenea efeb în urma unui examen şi dacă avea un nivel înalt de cunoştinţe şi pregătire. Intrarea în efebie se făcea cu solemnitate şi depunerea unui jurământ prin care se angaja să păstreze onoarea armelor, să lupte pentru zei, credinţă şi cămin, să se supună legilor şi să apere cetatea. În timpul efebiei continua practicarea exerciţiilor fizice, completată cu instrucţia militară. Fiii patricienilor se dedicau cavaleriei şi formau corpul de elită al armatei (hoplites).

La 20 de ani efebul devenea cetăţean, iar la 22 de ani începea serviciul militar de campanie, căpătând toate drepturile cetăţeneşti şi marea onoare de a apăra cetatea.

Instituţiile de stat pentru educarea copiilor erau gimnaziile, conduse de magistraţi, unde puteau veni şi alţi băieţi şi cetăţeni maturi cu intenţia de a se distra, de a petrece câteva ore plăcute. În secolul al V-le Atena avea trei mari gimnazii: Akademia, Lykeion (unde preda şi Aristotel) şi Kynosarges. Ulterior au fost construite şi alte gimnazii care şi-au diversificat atribuţiile. Cele mai distinse gimnazii erau construite din trei părţi: palestra (a nu se confunda cu palestrele ca instituţii particulare), gimnaziul propriu-zis şi stadionul

Palestra era o incintă de formă pătrată cu latura de 95 m, cu centrul acoperit de nisip iar pe margini cu multe încăperi cu destinaţii diferite (pentru convorbiri filosofice, exerciţiile efebilor, sala de joc). Mai erau băi, săli de masaj, diferite depozite de alimente şi materiale.

Gimnaziul era o instituţie impunătoare prin amploarea construcţiei şi avea formă dreptunghiulară cu lungimea de 192 m, unde erau pistele de alergări şi un parc cu pomi, alei umbrite, statui, bazine cu apă.

Stadionul se afla lângă gimnaziu cu o arenă centrală şi tribune.Personalul care deservea gimnaziul era foarte numeros şi era alcătuit din corpul

administrativ, pedagogic, tehnic şi alte servicii.

Conţinut (Formele de practicare a exerciţiilor fizice)După scopul urmărit şi metodele folosite exerciţiile fizice din cadrul educaţiei fizice în

Grecia antică erau grupate în trei forme de practicare: gimnastica orchestica agonistica

Gimnastica cuprindea toate exerciţiile fizice care se practicau la acea vreme, dar erau destul de puţine faţă de ce se practică astăzi. Ele pot fi grupate în trei categorii:

- exerciţii uşoare: alergarea, săritura, aruncarea, înotul, tragerea cu arcul şi praştia, jocurile cu mingea, cursele de cai şi care;

- exerciţii grele: lupta, pugilatul şi pancratiul;- pentatlonul care cuprndea probe din ambele grupe.Alergarea se practica sub două forme: ca probă de viteză şi de durată (rezistenţă).Alergarea de viteză avea două probe:- dromos, alergare de un stadiu, cca. 192 m;- diaulos, pe distanţă dublă Alergarea de durată (dolicos), o alergare de 24 stadii, se făcea pe distanţa de 4,5 km.Pista era acoperită cu un strat gros de nisip, iar alergătorii erau încălţaţi cu sandale legate

în jurul gleznei dar se alerga şi desculţ. Alergarea nu era doar apanajul bărbaţilor ci era agreată şi de fete. Mai era alergarea oamenilor înarmaţi, exerciţiu cu caracter militar pentru pregătirea efebilor, alergarea de seară sub forma unei ştafete – bophilodromii, alergarea culegătorilor de struguri – longodoforii şi shefilodoforii, alergători de viteză, aşa cum era cunoscut Achile “cel iute de picior” sau alergătorul de la Marathon.

Săritura se practica sub două forme:- săritura în lungime- săritura în înălţimeAcestea se executau pe fond muzical asigurat de cântatul din flaut. Săritorul în lungime

purta în mâini un fel de gantere în ideea că favorizau o săritură mai lungă sau poate erau folosite la săritura pe loc, care era precedată de ducerea braţelor înapoi, urmată de avântarea lor odată cu săritura.

Aruncarea se făcea cu discul, suliţa şi lancea.Aruncarea discului era un exerciţiu specific grecesc. Discul era confecţionat din lemn,

apoi din piatră şi alamă, avea o greutate de 2-5 kg şi putea fi aruncat aproximativ 32 m. Era un exerciţiu care punea în valoare forţa aruncătorului şi care seamăna cu aruncarea discului de pe loc. În artă a fost redată prin sculptura “Discobolul” lui Miron.

Aruncarea suliţei se făcea la ţintă, nu la distanţă. Suliţa era din lemn cu vârf metalic.Aruncarea lăncii a fost reprezentată de “Doriforul” lui Policlet şi de picturile de pe vase

din care se pot vedea modalităţile de execuţie.

Înotul , favorizat de condiţiile geografice deosebite, cu multe golfuri şi insule, a fost considerat sport naţional atât din motive de ordin natural cât şi utilitar, prin îndeletnicirile legate de pescuit, căutarea coralilor, bureţilor şi stridiilor sau pentru repararea vaselor. Înotul era accesibil şi femeilor, iar cetăţenii oraşelor învăţau înotul în bazinele gimnaziilor sub îndrumarea pedotribilor.

În câteva legende apar personaje care erau buni înotători precum Leandru care traversa în fiecare noapte (dus şi întors) strâmtoarea Dardanele pentru a ajunge la iubita sa Hera sau regele Pirus care în urma unui naufragiu a trebuit să stea toată noaptea în apă, luptându-se cu valurile. De la scriitorul grec Diogene ne-a rămas dictorul “nu ştie să scrie, nici să înoate”. Totuşi pentru noi constituie un paradox faptul că înotul nu a făcut niciodată parte din programul J.O.

Tragerea cu arcul a fost un exerciţiu menţionat în poemele homerice şi reprezentat pe frontonul templului Egina, cretanii fiind străluciţi arcaşi, dar care nu a figurat niciodată în

programul olimpic. A intrat într-un con de umbră pentru că acest exerciţiu evita lupta directă, cinstită, fiind dusă de la distanţă, lucru nedemn pentru un grec onest.

Tragerea cu praştia , folosită în perioada naşterii miturilor greceşti, a fost practicată cu un interes tot mai scăzut, îndeosebi în Creta preelenistică.

Cursele de cai şi care au fost cunoscute din epoca preelenistică. Călăria a primit mai multă atenţie din partea atenienilor care aveau chiar o armată de cavalerie. Cursele de care au fost îndrăgite de greci chiar şi atunci când nu au mai fost folosite în război din cauza schimbării tacticii de luptă.

Jocurile cu mingea se practicau din cele mai vechi timpuri. Jocul era cunoscut sub numele de sferistica de la cuvântul sfera (minge). Odiseea ne relatează că Ulise a văzut-o pe Nausica, fiica regelui Alcinou, însoţită de mai multe fete care se jucau cu mingea. Apoi se povesteşte că la curtea regelui, după un dans, s-a organizat un joc cu mingea. Medicii recomandau acest joc pentru că avea rolul de a întări braţele şi a da graţie corpului, aşa cum Galen susţinea că jocul aduce sănătate trupului, simetrie membrelor şi virtute sufletului, ca urmare se practica o gamă variată de jocuri cu mingea.

Harpaston era un joc cu o minge mai mare, asemănător fotbalului de astăzi. Mingile erau de diferite mărimi ; confecţionate din piele, lână sau stofă, umplute cu fulgi sau seminţe de smochine şi erau lovite cu palma, pumnul, piciorul sau băţul.

În incinta palestrelor erau spaţii amenajate numite trigon, unde se practicau jocurile.

Lupta era cel mai greu dar şi cel mai frecvent exerciţiu practicat, devenind proba componentă a pentatlonului. La început lupta era un exerciţiu de forţă, grosolan, brutal, apoi a devenit o adevărată artă a iscusinţei şi curajului, cultivând calmul şi prezenţa de spirit, rezultat al inteligenţei. Înainte de începerea luptei corpul se ungea cu uleiuri după un anumit ceremonial.

Erau trei modalităţi de desfăşurare a luptei:- lupta verticală;- lupta orizontală;- acrocheireismos.Lupta verticală era practicată de nobili, fiind permise tot felul de apucări, dar fără

lovituri. Câştiga cel care îşi trântea adversarul de trei ori la pământ.Lupta orizontală se aseamănă cu luptele greco-romane din zilele noastre, învingătorul

trebuind să-şi pună adversarul cu umerii la pământ şi să-l menţină aşa câteva secunde.Acrocheireismos se caracterizează prin apucări permise numai la nivelul mâinilor şi

degetelor fiind învins cel care nu mai face faţă luptei.Scene de luptă sunt descrise în operele Iliada lui Homer, Metamorfozele lui Ovidiu şi

naraţiunea istoricului Heliodor.În arta sculpturii se remarcă grupul “Luptătorilor Borghese” aflat în muzeul Uffizi din

Florenţa.Pugilatul se desfăşura sub două forme:- cu pumnii goi;- cu pumnii înfăşuraţi în curele numite ceste care uneori se înfăşurau până la cot

protejând articulaţiile şi sporind forţa loviturii.

În epoca greco-romană cestele erau ornate cu bucăţi de metal care măreau duritatea luptei sau chiar provocau moartea adversarului. Au rămas povestiri despre celebrul Eurydamante care şi-a înghiţit dinţii numai să nu se trădeze că ar da semne de slăbiciune şi până la urmă a învins. Ca protecţie pentru cap se folosea o mască de metal. Opinia faţă de pugilat era împărţită, unii contestau acest joc, alţii îl admirau.

În literatură au rămas pagini strălucite în “Argonautica” lui Apollonios din Rodos sau “Eneida” lui Virgiliu.

Pancratiul , cel mai greu exerciţiu din cadrul gimnasticii greceşti, era o combinaţie de luptă cu pugilat. Lupta se desfăşura în picioare sau pe jos şi cuprindea tot felul de apucări, lovituri, piedici. Filosoful Tales din Milet a căzut victima unei insolaţii care i-a fost fatală, dorind să afle învingătorul unei lupte.

Deşi unii îl contestau pentru că uneori se solda cu accidente, Filostrat îl considera “cel mai frumos din toată Olimpia” iar istoricul grec Tucidide dădea numele Olimpiadei după numele învingătorului de la pancratiu.

Pentatlonul era un sport complet care cuprindea: o probă de alergare, săritură, aruncarea discului, a suliţei şi lupta (cinci probe). În analele istoriei au fost consideraţi vrednici de această probă dificilă Heracle şi Xenofon Corinteanul căruia Pindar i-a dedicat o odă. Pentatlonul a fost introdus în programul J.O. în anul 708 î.Hr.

Orchestica se ocupa de arta dansului. Dansurile la greci se deosebeau de cele moderne prin faptul că erau localizate în partea superioară a trunchiului unde braţele aveau un rol primordial. Pentru că exprimau stările sufleteşti ale omului prin mişcări adecvate ele însoţeau ceremoniile religioase, înmormântările, serbările publice, reprezentările teatrale. Erau cunoscute peste 200 de dansuri, dintre care erau mai apreciate dansurile sacre în grup. La spartani avea trecere dansul atletic, iar fetele ateniene etalau mai multă graţie – bibosis.

Fondul muzical era asigurat de instrumente cu coarde şi de flaut, iar ritmul era marcat de tamburine şi castaniete. Muzica însoţea şi alte activităţi, de exemplu spartanii erau obişnuiţi să mărşăluiască sau chiar luptau în ritmul ei.

Dansurile la greci erau de patru feluri:- dansuri funebre;- dansuri religioase;- dansuri pirice;- dansuri dionisiace.Dansurile funebre erau acompaniate de flaut şi se caracterizau prin sobrietate.Dansurile religioase erau executate în grup prin mers sau hore în jurul rugului de

sacrificiu. Au dat naştere baletului sacru sau mai târziu tragediilor.Dansurile pirice (războinice) au fost apreciate de spartani pentru că erau executate de

oameni înarmaţi.Dansurile dionisiace erau organizate cu ocazia unor zile festive din familie sau în cinstea

zeului Dionisos.

JOCURILE OLIMPICE ANTICE

Prima ediţie a Jocurilor Olimpice antice a avut loc cu aproximaţie în anul 776 î.Hr la Olimpia, situată în partea de nord-vest a Peloponezului, aşa cum reiese din unele scrieri istorice vechi. Acestea s-au născut din dorinţa de a oferi un stimulent, o satisfacţie celor care practicau exerciţiile fizice la un nivel mai înalt. La Olimpia se aflau altarul şi statuia lui Zeus – opera lui Fidias relizată din marmusă, fildeş şi aur, Zeus fiind patronul Jocurilor Olimpice antice. Alături de templul lui Zeus se afla măslinul sădit de Heracle din care se rupeau crenguţe care se împleteau în coroniţe ce împodobeau capul învingătorului.

Jocurile Olimpice se organizau din patru în patru ani şi în timpul lor se opreau conflictele armate, anunţându-se armistiţiul.

Concurenţii care participau la întreceri treceau printr-o riguroasă selecţie care se făcea după următoarele criterii:

- criteriul etnic: erau admişi numai grecii;- criteriul social: sclavii nu aveau acces la întreceri;- criteriul moral: participanţii trebuiau să aibă o reputaţie bună şi o moralitate nepătată;- criteriul tehnic: participau numai atleţii care puteau să-şi asigure o bună pregătire.Pregătirea susţinută a concurenţilor începea cu zece luni înainte de programarea

întrecerilor. Cu o lună înainte de concurs se făceau verificări şi examene, precum şi repartizarea după vârstă.

Conducerea jocurilor era asigurată de magistraţi (agonatehi) care aveau ca atribuţii organizarea serbărilor, conducerea jocurilor, judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor, administrarea cetăţii şi poliţia jocurilor.

Timpul de desfăşurare era de cinci zile iar programul începea cu solemnităţi şi ceremonii după care urmau întrecerile. În prima zi se depunea jurământul la altarul lui Zeus. Încălcarea jurământului era aspru pedepsită. Concursul propriu-zis se desfăşura în zilele de 2, 3 şi 4 iar ordinea probelor era: pentatlonul (alergări, sărituri, aruncări, luptă, pugilat) şi pancratiul. Jocurile se încheiau cu alergarea oamenilor înarmaţi – proplitoaramii.

După aceea se mergea la hipodrom unde avea loc proba de călărie şi care.Începând cu secolele V-IV î.Hr. au fost introduse şi concursuri de muzică, poezii şi

citirea anumitor fragmente din lucrări valoroase. Poetul Pindar a fost prezent cu volumul “Epinikia” – 100 ode închinate învingătorilor, altul a fost istoricul Herodot.

În ziua a cincea se încoronau învingătorii. Premiile erau acordate în faţa templului lui Zeus, lângă măslinul sacru sădit de Heracle. Învingătorii erau declaraţi eroi naţionali, aproape semizei şi primeau daruri substanţiale în sclavi, cai, vase şi cupe de aramă, veşminte bogate şi premii în bani. Ei defilau prin faţa spectatorilor care îi aclamau cu entuziasm, apoi mergeau să depună sacrificii pe altarele zeilor.

Când se întorceau în cetăţile de origine erau primiţi cu onoruri, se organiza o intrare triumfală într-un car tras de patru cai, precedat de torţe şi urmat de un cortegiu triumfal. Semnificaţia acestui procedeu era că cetatea care avea un asemenea erou nu mai avea nevoie de ziduri de apărare. Se continua cu ospăţuri, cuvântări şi acordarea de favoruri: scutirea de impozite, pensie viageră, loc de onoare la spectacole etc, poeţii le dedicau ode iar sculptorii le ridicau statui.

Învingătorii cei mai cunoscuţi care au rămas pentru posteritate au fost: Milon din Crotona, Xenofon Corintianul, Teagene etc. La ultimele 50 de ediţii al J.O. învingătorii au aparţinut Asiei Mici, Alexandriei şi Romei.

Decăderea şi stingerea Jocurilor Olimpice

Dacă romanii i-au cucerit pe greci pe calea armelor, grecii au fost învingători prin cultură. Romanii au preluat de la greci Jocurile Olimpice dar cu altă organizare şi desfăşurare. Cu timpul exerciţiile fizice au intrat într-o perioadă de decădere, însuşi împăratul Nero a participat la jocuri şi a câştigat la concursul de care, dar se presupune că prin procedee nesportive.

Începând cu secolele II-III grecii au abandonat idealul de frumos şi armonie şi au preluat de la romani tendinţa de brutalitate şi profesionalism. Atletismul a început să decadă, spiritul olimpic a fost înlocuit de spectacol. Exerciţiile nu mai constituiau un mijloc, ci au devenit un scop în sine, a apărut concepţia de atlet profesionist, cu specializare într-o singură probă.

Au existat o serie de scriitori şi oameni de seamă ai Greciei precum Lucian, Solon, Filostrat, Galen, Pausanias care au încercat să reînvie gimnastica.

Împăratul roman Adrian şi succesorii săi au încercat să reînvie activitatea de la Olimpia, ca urmare s-au realizat construcţii care au sporit frumuseţea, popularitatea şi au redeşteptat interesul public. Totul a fost trecător pentru că jocurile şi-au pierdut din interes, atleţii profesionişti au fost ironizaţi. La acestea s-a adăugat şi creştinismul care nu agrea aceste manifestări.

Dacă primul câştigător al J.O. a fost Korecos (Corebos) în anul 776 î.Hr., ultimul a fost persanul Varazdatos care a câştigat la pugilat în anul 385.

În anul 394 a fost dat decretul de desfiinţare a J.O. de către împăratul roman Teodosiu, se pare că din considerente politice, existând temerea ca Grecia să ceară independenţa faţă de Bizanţ datorită prestigiului câştigat la J.O. În anul 395 vizigoţii lui Alaric au prădat Olimpia, în 408 statuia lui Zeus a fost dusă la Constantinopol unde a fost mistuită de foc. În 426 împăratul Teodosiu al II-lea a poruncit ca toate templele păgâne să fie distruse prin foc, astfel a dispărut celebrul templu al lui Zeus. Vandalii au fost cei care au distrus tot ce mai prezenta interes. Apoi au urmat cutremurele de pământ din 551 şi 552 care au transformat totul în ruine şi au acoperit cu aluviuni ale apelor hipodromul, stadionul şi întregul sanctuar pentru o perioadă de 15 secole.

FeniciadeleS-a ridicat un semn de întrebare asupra originii J.O. antice atunci când libanezul Lahib

Butros a afirmat în teza sa de doctorat că în Fenicia au fost organizate jocuri olimpice cu o mie de ani înaintea J.O. din Grecia, afirmaţie pentru care a adus argumente verosimile.

Tirul şi Sidonul au fost cele mai vestite oraşe încă din secolele X-IX î.Hr, iar sistemul de scriere alfabetică a fost cea mai mare realizare a culturii feniciene, care apoi a fost preluat de greci şi de romani.

Prin săpături arheologice au fost scoase la lumină ruinele unor baze sportive din oraşul Tir care sunt asemănătoare cu cele de la Olimpia în ceea ce priveşte planul de sistematizare şi forma construcţiilor. De exemplu stadionul este asemănător ca formă, ornamente şi lungimea pistei cu cel din Olimpia.

Ştiindu-se că fenicienii au înfiinţat multe colonii în insulele greceşti, s-a presupus că au exercitat o influenţă puternică pe mai multe planuri asupra populaţiei autohtone şi că grecii nu au rămas indiferenţi la îndeletnicirile şi cunoştinţele lor.

Apoi s-a dovedit că în oraşul Tir construcţiile au fost realizate cu o mie de ani înaintea celor din Olimpia iar primele J.O. au fost Feniciadele de la care s-au inspirat grecii.

Pentru că grecii au trecut sub tăcere acest lucru, pe bună dreptate ei se mândresc că au dat naştere unui fenomen fără egal în cultura universală, Jocurile Olimpice care au durat 12 secole.

Chiar dacă Lahib Butros are dreptate, nu se schimbă nimic din măreţia şi autoritatea J.O. care au devenit o culme de referinţă a culturii antice greceşti.

Celelalte jocuriIn antichitate au mai fost şi alte întreceri, diferite de cele de la Olimpia, cu o peridiocitate

diferită şi cu caracter local sau regional, cu amploare redusă.La aceste jocuri participau atleţi veniţi din întreaga Eladă şi erau îmchinate unei divinităţi

sau erou regional, pentru comemorarea unor victorii sau evenimente importante.Dintre aceste jocuri mai cunoscute erau: nemeice, istmice, pitice şi panatenee.Jocurile nemeice aveau numele de la oraşul Nemeea şi erau dedicate cultului morţilor.

Primele jocuri au fost organizate pentru a cinsti memoria unui băiat care a murit în timp ce păzea un izvor pentru luptători. Apoi au fost organizate de Heracle. (Cei şapte împotriva Tebei).

În anul 573 s-au organizat primele jocuri care se repetau din doi în doi ani şi erau aproximativ asemănătoare cu cele de la Olimpia, doar că învingătorii primeau o coroană de iederă şi magistraţii erau îmbrăcaţi în negru.

Jocurile istmice se organizau primăvara la Corint, din doi în doi ani, în cinstea unui zeu regional, apoi au căpătat caracter universal şi au fost dedicate lui Poseidon (Neptun). Pe lângă întreceri erau şi concursuri muzicale iar învingătorilor li se dădeau coroane de pin.

Jocurile pitice aveau loc la Delfi, erau închinate zeului Apolo şi constau din întreceri muzicale prin voce şi chitară. Se organizau toamna ala un interval de opt ani şi au ajuns pe locul doi după Olimpia. Învingătorul primea o coroană de laur. Din secolul al IV-lea î.Hr.la Delfi s-au realizat mai multe construcţii ca: stadion, gimnaziu, un teatru în aer liber, templul lui Apolo etc. pentru care a contribuit cu fonduri şi Herodes Atticus. Acestea au facilitat organizarea de serbări deosebit de fastuoase.

Jocurile panatenee de la Atena erau deschise tuturor concurenţilor din Elada şi erau motivate de reunirea celor 12 state greceşti sub conducerea lui Teseu. La început erau întreceri rapsodice: poezie, cântec şi muzică instrumentală, apoi s-au adăugat întreceri de gimnastică, dansuri pirice, întreceri de ambarcaţiuni, echipe înarmate şi concursuri de frumuseţe corporală. La încheierea întrecerilor se făcea o deplasare pe Acropole, templul zeiţei protectoare Atena, opera lui Fidias.

Aceste jocuri nu s-au ridicat la nivelul celor de la Olimpia, dar au contribuit la închegarea politică şi economică a cetăţilor greceşti.

Intrebari:1. Care este evolutia exercitiului fizic in Grecia Antica in contestul

perioadelor istorice?2. Precizati in ce consta: -a)Conceptia igienica; -b)Conceptia militara;

c)Conceptia armonica (Grecia Antica perioada clasica)3. Precizati formele de practicare a exercitiilor fizice in Grecia Antica.4. Descrieti institutiile in care se practicau exercitiile fizice in Grecia Antica.5. Descrieti Jocurile Olimpice Antice Grecesti.6. Descrieti jocurile de intrecere in Grecia Antica.7. Ce cunostinte aveti asupra Jocurilor Sportive „Feniciadele”?

ROMA ANTICĂ: INFLUENŢA GREACĂ, CARACTERUL MILITAR,CONCEPŢII, INSTITUŢII. FORME SPECIFICE DE PRACTICARE ŞI

DECĂDEREA EXERCIŢIILOR FIZICE

Roma antică era un stat sclavagist militarist, cu tendinţe de expansiune teritorială. În perioada Republicii conducătorii militari şi conducătorii statului erau aleşi pe criteriul iscusinţei militare “buni luptători”. Această formă de organizare militară şi socială a durat până în secolul II î.Hr., când reforma lui Marius duce la înfiinţarea armatelor profesionale alcătuite din mercenari.

Influenţa greacăContactul cu civilizaţia geacă a avut loc cu mult înainte de cucerirea Greciei de către

romani prin intermediul coloniilor greceşti din sudul Italiei, din Sicilia şi Etruria. Aşa a fost cunoscută gimnastica iar când romanii au cucerit Grecia atletismul avea deja un caracter profesionist. Eerciţiile uşoare: alergările, săriturile şi aruncările trecuseră pe planul al doilea, lupa, pugilatul şi pancratiul erau în mare vogă.

De la greci romanii au preluat concepţiile religioase, obiceiurile, arta şi unele aspecte ale modului de viaţă, iar instituţiile greceşti le-au adaptat la conceptul lor de viaţă. Fiind mai pragmatici au fost interesaţi să-şi formeze oameni sănătoşi şi robuşti care să facă faţă rigorilor militare.

Caracterul militarLa romani, în perioada Republicii, armata constituia pârghia principală de educaţie, deci

adolescenţii intrau sub controlul statului pentru asigurarea educaţiei militare. La 15 ani erau preluaţi de stat, la 17 ani deveneau apţi pentru armata activă. Exerciţiile militare aveau loc în Câmpul lui Marte din Roma. Punctul forte al armatei îl constituia pedestrimea care era împărţită în două forme: uşoară şi grea.

Marşul era exerciţiul fundamental al pregătirii ostaşilor în care pe lângă echipament şi armament militarul mai purta hrana de care avea nevoie precum şi cele necesare diferitelor lucrări de amenajare a taberelor. Marşurile erau programate în fiecare dimineaţă sub două modalităţi: marşul uşor într-un ritm de 6 km la oră şi marşul forţat de 8 km la oră.

Pentru dezvoltarea îndemânării, preciziei şi pentru iuţeala mişcărilor erau folosite exerciţiile de alergare alături de calul care galopa, săriturile peste cal de lemn, tragerea cu arcul, călăria, înotul şi mânuirea sabiei. La început tânărul se pregătea era fără arme, apoi complet echipat iar protecţia se făcea cu ajutorul scutului.

Cavaleria avea un loc secundar la romani întrucât în primele trei rânduri era folosită pedestrimea. Înotul era foarte îndrăgit de romani, indispensabil pentru militari care după exerciţii se aruncau în apa Tibrului pentru răcorire şi împrospătarea forţelor, dar şi pentru fiii patricienilor. Acest lucru a dat naştere dictonului “Nec natat, nec legit” (un soldat care nu ştie să înoate, nici să citească), dar a salvat şi multe vieţi de la înec: împărăteasa Agripina, Scipio Africalul, generalul Sertorius şi Cezar.

Concepţiile şi instituţiile la romaniRomanii au parcurs două perioade în ceea ce priveşte educaţia şi practicarea exerciţiilor

fizice. Prima a fost perioada republicii când predomina concepţia proprie şi a doua când s-a simţit influenţa greacă şi practicarea exerciţiilor fizice păstra caracterul de clasă, erau apanajul “oamenilor liberi”. Sclavii care proveneau din prizonierii de război sau din populaţiile cucerite nu aveau acces deoarece ei nu trebuia să devină viguroşi, puternici, ca să constituie un pericol pentru organizarea socială a statului roman. O excepţie sunt sclavii care erau pregătiţi pentru arena circurilor, oferind spectacole brutale dar gustate de public.

Idealul grec al armoniei şi frumuseţii nu era apreciat de romanii pragmatici care doreau să instruiască o armată puternică pentru apărarea orânduirii sociale şi extinderea cuceririlor teritoriale. Educaţia tinerilor se realiza în familie sub supravegherea tatălui şi căuta să răspundă nevoilor cotidiene ca vănătoarea şi muncile agricole, jocurile fiind inspirate din exerciţiile militare. La vârsta adolescenţei tinerii erau preluaţi de stat pentru pregătirea militară care avea scopul de a forma cetăţeni cu înalte virtuţi, curajoşi, puternici, disciplinaţi şi cu respect faţă de legile ţării. Muzica, arta şi filosofia nu erau elemente ale educaţiei întrucât muzica sporeşte sensibilitatea şi te îmbie la visare potrivit concepţiei generalului roman Scipio Africanul Numai lectura, scrierea şi îndeosebi exerciţiile fizice asigură o educaţie morală şi sporesc forţele fizice necesare militarilor.

Din secolul al II-lea î.Hr. romanii au intrat în a doua perioadă când în educaţie se simte influenţa grecilor, programul educaţional se îmbogăţeşte, se introduce gramatica şi retorica. Au fost preluate exerciţii fizice de la greci dar numai cele care foloseau la pregătirea viitorilor militari care urmau să fie încorporaţi în centuriile şi legiunile armatei romane.

Dintre instituţii, romanii au fost interesaţi de băi, dar, dacă la greci erau folosite de atleţi pentru a se spăla de nisipul din arene, la romani bazinele cu apă vor deveni elementul esenţial, în secolul al IV-lea la Roma existau 854 de băi publice. Patricienii aveau băi luxoase iar plebeii amenajări publice.

Deşi oamenii bogaţi aveau băi în locuinţele lor, ei preferau băile publice care se numeau terme, cele mai cunoscute fiind termele lui Caracala considerate o minune a lumii vechi, întinse pe 11 ha, şi cele ale lui Deocletian pe 13 ha. În termele lui Caracala puteau să facă baie în acelaşi timp 1600 persoane, bazinele având apă rece, călduţă şi caldă, deasemenea erau băi de aburi, de cadă, duşuri. Termele aveau ca anexe grădini cu fântâni, saloane de odihnă, săli de gimnastică, de jocuri, de masaj, biblioteci şi muzee. În aceste instituţii nota specific romană era îmbinarea armonioasă a laturii intelectuale cu cea fizică.

Programul în aceste instituţii era complex, cuprinzând o şedinţă de atletism sau joc cu mingea, o saună uscată cu căldură care favoriza transpiraţia, se trecea la bazinul cu apă caldă, apoi călduţă şi la sfârşit cu apă rece. După baie se trecea în camera de odihnă unde se făcea masaj după care se ungea corpul şu se parfuma. Urmau plimbările prin grădinile anexe în care se purtau diferite discuţii despre evenimentele zilei, politică sau afaceri.

Amfiteatrul şi circul erau instituţii specific romane.

Forme specifice de practicare a exerciţiilor fiziceRomanii nu au avut un sistem original din punct de vedere tehnic, metodic şi

organizatoric. În perioada republicii exerciţiile fizice erau destul de limitate şi jocurile erau inspirate din exerciţiile militare.

Cato, scriitor şi om politic roman, s-a ocupat special de educaţia fiului său acordând o atenţie deosebită exerciţiilor fizice folosind ca mijloace de educaţie rezistenţa la frig şi căldură, înotul în ape repezi, călăria, pugilatul, aruncarea lancei, lupta etc.

În epoca imperiului exerciţiile fizice împrumutate de la greci respectau structura tehnică a acestora dar nu şi scopul. Au construit palestre şi gimnazii, au preluat pentatlonul pe care l-au numit quinquertium, dar goliciunea corpului în arenă o considerau o imoralitate.

Dansul nu a fost înţeles de romani, l-au ignorat şi chiar l-au interzis, un roman care dansa în public era compromis. Împăratul Tiberiu a dat un edict prin care alunga dansatorii în afara Romei, iar Dimiţian i-a exclus din senat pe cei care au fost surprinşi dansând. Exista o singură excepţie, dansatorii profesionişti care foloseau dansul ca element al artei dramatice.

Inotul avea un caracter utilitar mai ales pentru militari care trebuia să treacă prin râuri, dar a generat şi serbări nautice care se organizau pe mare la Ostia.

Gimnastica şi atletismul aveau deasemenea un caracter militar.Săriturile în înălţime, lungime sau cu obstacole erau practicate de o categorie de preoţi

numiţi salii sau salieni, erau executate după ceremoniile religioase şi închinate zeului Marte.Jocul cu mingea a ocupat un loc de cinste în preocupările romanilor, fiind folosite patru

feluri de mingi:- follis, o minge mare, umflată cu aer şi bătută cu pumnul, braţul sau racheta;- trigonul, o minge mică, asemănătoare celei de tenis, folosită într-un joc de două

echipe a câte trei jucători aşezaţi în triunghi;- pagaenica, o minge mai mare rezervată ţăranilor;- harpastum, o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pământ; jocul era între două

echipe, asemănător jocului de handbal.Datorită concepţiei şi atitudinii faţă de practicarea exerciţiilor fizice, instituţiile greceşti

au căpătat forme specifice la romani. Din gimnaziile greceşti a rămas palestra care a devenit stabiliment de băi. Luptele de gladiatori au luat locul întrecerilor atletice.

Oamenii de ştiinţă dădeau atenţia cuvenită exerciţiilor fizice. Doctorul Celsus recomanda igiena, gimnastica şi exerciţiile fizice practicate cu moderaţie, alergările, jocurile, plimbările în aer liber etc dozate în funcţie de vârstă, constituţia fizică, anotimp şi profesie. Apariţia transpiraţiei era considerată ca un semn că individul a obosit şi că exerciţiile fizice trebuie întrerupte.

Decăderea exerciţiilor fiziceDupă decăderea vieţii publice şi private exerciţiile fizice au intrat într-o fază de degradare

la care au contribuit şi:- destrămarea orânduirii sclavagiste;- incursiunile şi cuceririle popoarelor migratoare, aşa-zise barbare;- răscoalele repetate ale sclavilor, culminând cu cea a lui Spartacus care a determinat

căderea imperiului roman;- destrămarea vieţii economice;- războaele civile şi rivalităţile dintre generali etc.Aceste cauze au dus şi la decăderea instituţiilor, ce mai mare fiind a jocurilor publiceInstituţiile cu un rol important la romani au fost:- teatrul care era destinat reprezentaţiilor scenice;- circul unde aveau loc cursele de cai;- amfiteatrul unde aveau loc luptele de gladiatori.Erau considerate zile de sărbătoare zilele în care erau organizate jocuri. În timpul lui

August jocurile ocupau 70 de zile pe an, în timpul lui Traian erau 123, în secolul III erau 175, aşa s-a ajuns la o zi lucrătoare şi două de sărbătoare. Juvenal a ajuns să spună că romanii doresc numai “panem et circenses” (pâine şi jocuri de circ).

În luna aprilie aveau loc jocurile megalitice, închinate zeiţei Cibela – mama zeilor, cu un caracter religios, asemănătoare erau jocurile cereales, organizate în cinstea zeiţei Ceres –zeiţa fecundităţii.

Jocurile florale cu un caracter teatral erau închinate zeiţei Flora. În luna iunie se organizau jocurile în cinstea zeului Apolo care cuprindeau scene de teatru, alergări de cai şi care în Circus Maximus. Se executau cu multă îndemânare voltije pe mai mulţi cai.

Jocurile seculare cu semnificaţii istorice se organizau la intervale mai mari de timp, cu program de teatru şi circ.

Jocurile de circ închinate lui Jupiter, Junonei, Minervei etc. aveau loc în septembrie şi cuprindeau curse de cai, biga (cu doi cai) şi quadriga (cu patru cai), lupte călări între nobili, alergări, întreceri atletice asemănătoare cu ale grecilor: lupta, pugilatul, sărituri şi aruncarea discului. Mai târziu s-au mai adăugat lupte brutale, sângeroase, precum şi imitaţii de lupte navale.

Jocurile plebeiene aveau loc în noiembrie şi erau organizate în Circus Flaminius.Cele mai reprezentative teatre erau Pompei cu 27.000 locuri şi Marcellus cu 14.600 locuri

unde se jucau tragedii, pantomimă şi balet, ultimele două foarte mult gustate de public.Jocurile de circ – circenses – aveau loc în Circus Maximus care a fost reconstruit în

timpul lui Nero şi avea dimensiuni impresionante – 600/200 m - cu o capacitate de 255.000 de locuri şi o pistă care măsura 568 m. O cursă de care se desfăşura pe parcursul a şapte tururi, apoi a fost redusă la cinci de Domiţian. În timpul lui August se organizau 12 curse, apoi 34 în timpul lui Caligula, culminând cu 100 în timpul domniei Flavilor. Se întâmplau şi accidente, uneori mortale la vârsta de 20-25 ani.

Jocurile atletice împrumutate de la greci au degenerat la romani în spectacole de amfiteatru, brutale, cu luptători profesionişti recrutaţi din categoriile sociale pauperizate. Se pare că au ajuns la romani prin intermediul etruscilor şi făceau parte din ritualul funerar care înlocuia vechile sacrificii numite munus. Asemenea dueluri cu lancea se găsesc pe pietrele funerare ale etruscilor.

Cele mai impunătoare spectacole se organizau în Colosseum, construit în timpul Flavilor, care avea 50.000 de locuri în tribune, iar arena în care aveau loc luptele cu animale sălbatice ori cu gladiatori avea dimensiunile de 86/54 m.

Jocul venationes (de la cuvântul vânători) era în fapt un măcel în care victimile erau animalele sălbatice (urşi, lei, tigri, pantere, elefanţi şi mistreţi) răpuse de lovituri de sabie, suliţă şi săgeţi. Uneori erau introduşi în arenă bestiarii (oameni neînarmaţi, condamnaţi la moarte, criminali, sclavi) şi lăsaţi pradă animalelor sălbatice sau creştinii pe timpul lui Nero care dorea să-i extermine.

Hiplomachia era o luptă crudă între gladiatori recrutaţi dintre sclavi, delincvenţi, prizonieri de război şi chiar voluntari instruiţi într-un fel şcoli numite ludii gladiatorii conduse de un maestru de scrimă numit lanista.

Lupta se desfăşura sub forma unui duel cu spada iar luptătorii purtau un echipament special de protecţie pentru ca lupta să dureze cât mai mult.

Mai era un gen de luptă, a retiarilor, în care un luptător era înarmat cu un trident şi o plasă, iar celălalt cu spadă şi scut, iar cel căzut putea cere graţierea prin ridicarea mâinii stângi. Dacă în tribună se afla împăratul, acesta stabilea sentinţa prin poziţia degetului mare al mâinii după ce se “consulta” cu spectatorii şi dacă degetul era orientat în sus era graţiat, iar dacă degetul era orientat în jos învinsului i se aplica o lovitură mortală.

Pentru a mări spectaculozitatea acestor lupte s-a ajuns la adevărate masacre colective când se introducea în arenă până la 320 perechi de gladiatori în acelaşi timp şi adesea jumătate dintre ei rămâneau morţi. În 113 Traian a organizat un spectacol cu 1200 de perechi de gladiatori şi lupta a durat trei zile. Acest gen de spectacole a fost denigrat de istoricii de mai târziu, astfel istoricul german Momsen a spus că această “plăcere abjectă a jocurilor gladiatorilor a fost cancerul care a ros Roma şi în genere epoca din urmă a antichităţii”, iar istoricul francez

Carcopino scria ”Pentru onoarea romanilor, am voi să smulgem din cartea istoriei lor această filă unde se murdăreşte cu sânge imaginea civilizaţiei pe care ei au creat-o”.

Dacă se face o comparaţie între epoca de glorie a Jocurilor Olimpice din Grecia antică şi spectacolele sălbatice din circurile şi amfiteatrele romane se constată măsura în care au decăzut exerciţiile fizice în epoca romană. Dacă se compară epoci mai apropiate, adică Grecia de după cucerirea romană cu spectacolele din timpul imperiului Roman, se constată că deosebirile nu sunt atât de izbitoare, exceptând luptele de gladiatori.

Intrebari:1. Care este influenta Greaca asupra practicarii exercitiului fizic si care este

specificul exercitiilor fizice in Roma Antica?2. Care sunt conceptiile si institutiile la Romani asupra exercitiului fizic.3. Precizati in ce consta decaderea practicarii exercitiului fizic in Roma Antica.

OBIECTIV: Cunoasterea importantei exercitiilor fizice in perioada clasica, cavalerismul si exercitiile fizice populare in Evul Mediu.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EVUL MEDIUEXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT, ÎN PERIOADA CLASICĂ

ŞI EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUTEvul mediu cuprinde perioada de la căderea Imperiului Roman de apus (476) până la

căderea Imperiului Roman de răsărit (1453).După destrămarea orânduirii sclavagiste s-a trecut încet la feudalism care a fost generat

de trei fenomene importante: Schimbarea modului de producţie sclavagist cu cel feudal însoţit de prefaceri de

natură politică, socială şi culturală, fiind vorba de:- structura de clasă a societăţii;- relaţiile social-economice;- concepţiile politice, juridice, filosofice etc.- instituţii noi.

Apariţia altor popoare din afara imperiului – barbarii - care au zdruncinat Imperiul roman.

Răspândirea religiei creştine care a avut şi influenţe politice, contribuind la înlăturarea sclavagismului.

Feudalul, care provenea dintr-un şef militar intrat în posesia unei proprietăţi rurale, a fost nevoit după căderea imperiului să-şi consolideze poziţia economică şi socială. Astfel, pentru protecţia proprietăţii, a început să facă amenajări şi construcţii din lemn şi piatră. Pământul era lucrat de iobagi care aveau un statut mai bun decât sclavii. Treptat fosta reşedinţă a feudalului s-a transformat în castel sau burg, acestea devenind centrul vieţii feudale. Din cauza nesiguranţei vieţii în oraşe şi pe drumuri s-au limitat schimburile economice şi proprietatea feudală a devenit

o unitate economică închisă, izolată de restul lumii, încercând să satisfacă toate cerinţele interne ale seniorului şi ale vasalilor săi.

Orânduirea feudală s-a consolidat şi prin suprastructura proprie concretizată în noile concepţii politice, juridice, filosofice şi a instituţiilor respective.

Ocupaţiile principale ale seniorului erau: vânătoarea, viaţa de curte şi războiul. În aceste condiţii seniorii trebuia să ştie să călărească, să mânuiască armele, să vâneze şi să-şi modeleze anumite maniere impuse de viaţa la curte. Deci atenţia era îndreptată spre fortificarea organismului şi amplificarea calităţilor de luptător. Astfel, el apela la o serie de exerciţii şi jocuri care imitau scenele de vânătoare sau de război, mânuirea armelor trecând de la un exerciţiu sportiv la o necesitate, dar şi o plăcere.

Cele menţionate mai sus s-au întâlnit mai accentuat la popoarele germanice instalate în nordul Europei. Acestea duceau o viaţă patriarhală despre care se menţionează în scrierile istorice “Edda”, “Saga”, “Niebelungenlied”. “Edda” este cunoscută sub forma veche poetică şi sub forma nouă în proză. Din “Edda” poetică, care cuprinde cântece din sec.IX-XII din mitologia nordică şi legende istorice din Islanda şi Norvegia, aflăm despre un program de învăţământ în care se arată că tânărul trebuie să ştie să folosească scutul, arcul, lancea, sabia, să călărească şi să înoate.

“Saga” este o culegere de povestiri istorice anonime, transmisă oral şi în scris, în care sunt elogiaţi luptători pentru libertate din vremea colonizării Islandei de către danezi (sec.X-XI) sau sunt povestiri despre viaţa regilor norvegieni şi ai altor ţări. În "Saga" se împletesc elemente ale mitologiei nordice cu realităţi istorice şi sociale şi motive sau personaje din vechile legende şi basme germanice.

Poemul “Niebelungenlied” vorbeşte despre obiceiurile şi credinţele germanilor din cele mai vechi timpuri. Din scrierile episcopului creştin Sidonius Apollinaris (sec.V) aflăm lucruri interesante despre modul de viaţă al germanilor şi despre heruli, o populaţie germano-gotică, vestiţi alergători, despre franci care erau buni înotători şi despre scandinavi care excelau în aruncarea lăncii.

Germanii puneau mare preţ pe exerciţiile fizice atât la bărbaţi cât şi la femei. Acestea făceau parte din programul adunărilor populare, erau practicate la reuniunile familiale, la nunţi, înmormântări, constituiau punctul culminant al festivităţilor unde se etala forţa şi îndemânarea. De aici se poate vedea rolul şi locul pe care l-au jucat exerciţiile fizice în viaţa acestor popoare.

Exerciţiile cele mai practicate erau: alergarea, săritura în lungime şi peste obstacole şi aruncarea (aruncarea pietrei specifică germanilor). Înotul era practicat chiar şi în zilele de iarnă iar călăria era un mijloc de deplasare la luptă şi la vânătoare, în sud fiind cei mai buni călăreţi. Mersul cu patinele şi schiurile erau practicate mai mult de scandinavi (în Suedia, lângă lacul Hoting, s-a găsit un schiu vechi de 3000 ani).

În insulele britanice exerciţiile fizice s-au practicat înainte de invazia saxonilor aşa cum reiese din cronici, poeme eroice, poezii lirice şi aveau scopul de a se pregăti pentru luptă, vânătoare sau interes sportiv pentru plăcerea de mişcare. Vânătoarea ocupa un loc important, regele însuşi era un exemplu de iscusinţă şi curaj.

Cele mai îndrăgite exerciţii erau:- călăria – pentru vânătoare şi bătălii;- tragerea cu arcul – în război dar şi la întrecere;- tragerea cu praştia;- lupta – practicată din timpuri străvechi;- înotul – despre care s-au ţesut multe poveşti;

- canotajul cu ambarcaţiuni;- patinajul;- aruncarea cu piatra (o întecere a fost organizată la încoronarea regelui Arthur);- căţăratul în copaci;- dansul, alcătuit din sărituri şi exerciţii de echilibru (Tacit menţionează dansul săbiilor

la vikingi).Slavii erau renumiţi în aruncarea suliţei la ţintă şi la distanţă, în tragerea cu arcul, scrimă

cu bastoane, aruncarea pietrelor şi alte jocuri specifice.Creştinismul aduce unele schimbări în viaţa medievală a popoarelor. Pe lîngă castel apar

mănăstirile în care, potrivit preceptelor creştine, nu se pune preţ pe educaţia fizică, îngrijirea trupului nu intra în vederile bisericii. Interzicerea Jocurilor Olimpice este un argument în acest sens. Tertulian, unul din părinţii bisericii creştine, a spus plin de indignare “Palestrica diaboli negotium” (exerciţiile corporale sunt o operă a diavolului). Dintr-un exces de zel erau contra măsurilor de igienă, baia şi înotul erau considerate imorale şi ruşinoase pierderi de timp.

În a doua parte a evului mediu s-a început o încurajare a practicării exerciţiilor fizice, datorată în principal cavalerismului.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA CLASICĂCAVALERISMUL, CELE ŞAPTE VIRTUŢI CAVALEREŞTI

Cavalerismul include nu numai instituţia ca atare, ci şi ideile, obiceiurile şi moravurile specifice evului mediu. A apărut ca o necesitate istorică, izvorând din imperativele timpului, haosul fiind un pericol atât pentru stat cât şi pentru biserică, cele două forţe majore ale orânduirii medievale. După estomparea contradicţiilor şi armonizarea intereselor au început să sprijine noua instituţie – cavalerismul – sabia cavalerului a devenit scutul bisericii. Interesul a fost pe plan intern dar şi în afara graniţelor, cruciadele fiind o dovadă concludentă.

Cuvântul cavaler are corespondent în mai multe limbi: chevalier, caballero, Ritter.În Franţa cavalerismul a îmbrăcat forme specifice ca mentalitate, organizare şi

manifestare, fiind ţara unde a luat naştere.Cavalerul trebuia să aibă simţul onoarei şi al datoriei, călcarea cuvântului dat era

considerată o greşeală gravă.Literatura vremii ne-a lăsat poemele epice “Chanson de geste” şi “Niebelungenlied”

inspirate din viaţa cavalerilor care, dincolo de fantezie şi exaltare, conţin elemente autentice pentru a reconstitui acea epocă.

Statutul de cavaler era foarte exigent pentru aspiranţi, astfel că ei treceau printr-un lung şi complex proces de instruire şi educaţie. După perioada petrecută în familie, între 7 şi 16 ani urma noviciatul. La 12 ani era încredinţat unui preceptor. Noviciatul se făcea pe lângă un cavaler în vârstă, apoi pe lângă o curte a seniorilor sau princiară cu statut de paj. Copilul – viitorul cavaler - trebuia să-şi formeze educaţia intelectuală, morală şi fizică. Latura intelectuală era destul de modestă, uneori chiar ignorată, accentul se punea pe preceptele religioase.

Pajul petrecea o bună parte de timp pe lângă “doamna castelului” îndeplinind anumite servicii: compunea scrisori şi le ducea la destinaţie, servea masa, întreţinea anumite conversaţii cu stăpâna castelului, era scutier etc.

Cele şapte virtuţi cavalereşti

1. Călăria constituia elementul esenţia al statutului de cavaler dar nu era numai apanajul cavalerului. Era necesară la partidele de vânătoare ca şi la război. Seniorul se deplasa numai călare, motiv pentru dictonul “Omnes nobilitas ab equo” (toată nobleţea purcede de la cal).

Copilul învăţa să călărească de la patru ani. Se punea mare preţ pe eleganţa mişcărilor, urcarea şi coborârea de pe cal prin săritură, pentru militari serviciul era îngreunat de purtarea armamentului.

2. Înotul avea caracter militar, specific pentru timpurile acelea.3. Mânuirea armelor era foarte împortantă, punându-se accentul pe scrimă cu sabia,

lancea şi bastonul. Armele care impuneau ducerea luptei de la distanţă precum arcul şi archebuza erau dispreţuite de nobili, dar erau acceptate la vânătoare. Vânătoarea era o adevărată ceremonie desfăşurată cu mare alai, câini şi şoimi crescuţi de nobili, cavaleri sau chiar de regi.

4. Lupta se practica cu scopul pregătirii de război, dar avea şi caracter sportiv. Se mai practica şi lupta de-a călare.

5. Aruncarea cu suliţa şi piatra erau foarte agreate.6. Viaţa de curte făcea parte din manierele specifice ale cavalerilor, care trebuia să dea

dovadă de maniere distinse.7. Turnirul era un joc războinic pe echipe care punea în valoare toate virtuţile şi

deprinderile cavalereşti şi un mijloc de pregătire pentru război.Turnirul avea şi o latură de sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă când era organizat cu

ocazia unor evenimente familiale sau publice: o căsătorie, o inaugurare, o adunare nobiliară, o vizită importantă, încheierea unor alianţe ori a unei păci. Celţii l-au preluat sub forma unei lupte brutale, chiar sângeroase. Francezii l-au transformat într-un joc cavaleresc

A fost răspândit în întreaga Europă de cruciade. În evoluţia lui se disting două faze: prima pînă în secolul al XIII-lea şi a doua după această dată.

În prima fază turnirul şi-a păstrat caracterul violent, brutal aşa cum a fost preluat de la celţi. Rivalitatea sportivă degenera într-o luptă adevărată care făcea victime. În celebrul turnir de la Neuss au pierit 60 de cavaleri şi scutieri. Au fost necesare legi şi ordonanţe date de regi pentru atenuarea brutalităţii acestora, chiar interzicerea lor.

În a doua fază turnirul a căpătat un autentic caracter sportiv cu anumite reguli de desfăşurare, fiind un spectacol agreabil. Se precizau regulile de joc, echipamentele, armele folosite, loviturile permise.

Iuta era o variantă a turnirului care consta într-o luptă în doi, mai uşor de organizat şi urmărit, într-un spaţiu mai mic şi mai puţin costisitoare. La început a fost un exerciţiu brutal, apoi a devenit un joc de precizie şi eleganţă, sportul regilor, al nobililor şi războinicilor.Şi acest joc a făcut victime. Henric al II-lea, regele Franţei, a murit după o lovitură imprudentă dată de căpitanul gărzii sale contele Montgomery.

Din iută s-a născut duelul care a avut deasemenea şi forme brutale încheindu-se cu moartea adversarului. Duelul privat a fost o formă de luptă care urmărea spălarea unei ofense personale. Arma duelului a fost iniţial sabia, apoi spada.

Din duel, în Italia secolului al XVI-lea, s-a născut scrima care s-a răspândit în toată Europa şi a fost considerată forma sportivă a duelului.

Floreta, o armă simplă şi uşoară, cu adevărat sportivă, a apărut în secolul al XVII-lea.Alte exerciţii fizice care se făceau în timpul noviciatului erau: alergarea, ascensiunea şi

jocul cu mingea.La 21 de ani tânărul era investit cavaler îmtr-o ceremonie solemnă care avea loc într-un

castel după un anumit ritual, la început cu un caracter simplu, strict militar, apoi a căpătat un caracter sacru, fiind implicată şi biserica. Titlul de cavaler era dobândit şi nu se transmitea descendenţilor. Din secolul al XII-lea investitura a devenit o ceremonie exclusiv religioasă, aşa s-au născut cruciadele, în timpul cărora cavalerismul a atins apogeul. În secolul al XIV-lea cavalerismul a pierdut din strălucire şi a intrat în declin.

Principalele cauze care au dus la decăderea cavalerismului au fost:- creşterea puterii regilor care nu agreau această instituţie trufaşă, ajungându-se la

persecuţii din partea regelui Ludovic al XI-lea;- pierderea bazei economice,cavalerii devenind un mijloc de luptă;- apariţia pedestrimii pentru luptă, oastea lui Baiazid I fiind învinsă la Nicopole;- apariţia armelor de foc;- interesul bisericii pentru cavaleri a scăzut după încheierea cruciadelor;- ridiculizarea cavalerilor în literatură (romanul “Don Quijote de la Mancha”).Astfel a apus una din instituţiile care a dominat evul mediu din punct de vedere al

practicării exerciţiilor fizice.

EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE IN EVUL MEDIUÎn paralel cu exerciţiile cavalerilor se mai practicau şi alte exerciţii şi jocuri care s-au

păstrat din antichitatea greco-romană sau chiar dinainte şi care au depăşit graniţele evului mediu.În zonele rurale erau organizate serbări populare cu jocuri şi dansuri, pictura flamandă a

lăsat unele tablouri sugestive cu această temă.În romanul lui Rablais “Gargantua et Pantagruel” sunt prezentate 217 jocuri populare

practicate de copiii francezi, unele dintre ele fiind jocuri de noroc, iar Fischart a lăsat scrise 620 de jocuri, dintre care unele erau agreate de nobili.

Exerciţiile cele mai răspândite erau: chintena, lupta şi jocurile cu mingea, dansurile.Chintena era un joc vechi, probabil de origine romană, o variantă a iutei. Jocul consta în

lovirea unei momâi aşezată într-un stâlp. Călăreţul trebuia să lovească ţinta cu lancea, dacă nu o nimerea în mijloc, aceasta se rotea şi cu un braţ de lemn îl lovea în cap.

Se practica sub două forme:- ca exerciţiu de şcoală;- ca exerciţiu public.Prima formă era cea mai veche şi constituia un mijloc de pregătire a tinerilor nobili care

trebuia să devină cavaleri, fiind un autentic antrenament pentru turnir. Chintena făcea parte uneori din programul turnirurilor sau avea o variantă comică pe apă sau zăpadă.

Dansurile erau organizate în aer liber, de obicei în piaţa satului, cele mai îndrăgite fiind cele sub formă de rondă (horă).

Lupta avea o largă popularitate fiind practicată din cele mai vechi timpuri, în evul mediu era practicată şi de nobili, nu era doar un exerciţiu popular. Cei mai buni luptători din Franţa erau

bretanii, urmaşii direcţi ai celţilor, de la care au moştenit acest exerciţiu. Alţii care agreau acest gen erau păstorii elveţieni. O variantă a luptei era trasul cu frânghia la care participau două echipe. Amănunte privind procedeele folosite au rămas într-un manuscris al celebrului pictor Dürrer care a lăsat 112 desene cu explicaţii.

Din secolul al XVII-lea interesul pentru luptă a scăzut mai întâi la nivelul nobililor şi apoi în popor.

Jocurile cu mingea sunt cele mai vechi, cele mai populare şi cele mai variate. Sunt folosite mai multe feluri de mingi, deosebite ca mărime şi ca materiale pentru confecţionare. Deosebiri mai apar şi în tehnica jocului.

În evul mediu cele mai cunoscute erau:- jeu de paume- la souleJeu de paume se practica prin lovirea mingii cu mâna. Se desfăşura în aer liber, în

pieţele satelor şi oraşelor sau pe câmp. Mingea lovită trebuia să zboare la depărtare mare (longue paume). Ea era confecţionată din piele şi umplută cu materiale diferite (rumeguş, nisip sau piatră) ceea ce făcea ca aceasta să devină dură la lovire şi adesea să producă accidente.

În Anglia, la acest joc participa toată populaţia satului sau a oraşului. Apoi la joc au participat nobili şi tineri burghezi sau chiar regi, iar mingile au fost umplute cu materiale moi (lână, păr de animale etc.).

A doua variantă s-a practicat în săli şi s-a numit courte paume. Mingea era lovită cu racheta, inventată în secolul al XVI-lea în timpul lui Carol al VIII-lea, mare amator al acestui joc. Cu timpul, longue paume a rămas un joc al maselor populare iar courte paume al nobililor, fiind acceptat şi în programul cavalerilor. În Franţa, courte paume a cunoscut o răspândire deosebită începând cu secolul al XIII-lea, încât în secolul al XVI-lea se juca chiar în întreaga Europă, foarte mulţi regi fiind seduşi de plăcerea acestui joc.

Mingile cele mai bune erau cele franţuzeşti, motiv pentru care erau solicitate în Anglia, Germania şi Spania. Jocul era practicat de bărbaţi, femei şi copii şi adesea era jucat pe bani. Sălile se numeau în Franţa tripot iar în Germania Ballhaus. În sec. al XVI-lea la Paris erau 520 săli de joc din unele informaţii dar se presupune că cifra 114 avansată de ambasadorul olandez este mai aproape de adevăr. Un tripot avea 40 m lungime, 14 m lăţime şi 15 m înălţime iar în mijlocul sălii era o frânghie cu franjuri care mai târziu a fost înlocuită cu plasa.

În Spania acelaşi joc se numea juro de pellota iar în Italia giuoco di racheta şi giuoco del pallone. La acesta din urmă mingea era lovită cu mâna. În Anglia jocul a cunoscut o largă răspândire.

Jeu de paume s-a bucurat de o apreciere deosebită şi din acesta s-a născut tenisul. Francezii îşi revendică paternitatea, argumentând că tenis vine de la cuvântul tenez, adică primeşte, iar englezii susţin varianta lor. Adevărul este undeva la mijloc. Maiorul englez Winghield a adus modificări la jocul din varianta franceză şi engleză şi a scos lawntenis care este tenisul modern.

La soule se juca în Franţa încă din secolul al XII-lea, mai întâi în mediul rural, apoi în cel urban, având caracterul de joc popular. Se folosea o minge mai mare care iniţial era confecţionată din lemn, apoi din piele şi umplută cu tărâţe, muşchi de copac sau cu fân şi era lovită cu piciorul..

Jocul fiind dur a fost dispreţuit de seniori şi regi, dar adoptat cu plăcere de clerici în mânăstiri. În Italia se numea calcio şi era considerat jocul nobililor, având filiaţia de la romani (mingea follis si harpastum).

În Anglia era un joc popular la concurenţă cu tragerea cu arcul. Se presupune că străvechiul joc roman s-a practicat mai întâi în Italia, a trecut în Franţa şi apoi în Anglia.

În Franţa a decăzut după revoluţia de la 1789 dar în Anglia a fost revizuit şi s-a transformat în fotbalul modern. În acest fel în Anglia a devenit sport practicat pe scară largă în şcoli şi universităţi. O contribuţie deosebită a adus-o Arnold, directorul colegiului din Rugby.

În anul 1863 a avut loc primul meci de fotbal între o echipă din Londra şi una din Cambridge, prilej cu care s-a constituit federaţia de specialitate, care este actul de naştere al fotbalului.

Datorită lui Arnold va apare o variantă a fotbalului în care mingea putea fi jucată şi cu mâna. Aşa s-a născut rugbyul, preluând numele oraşului în care s-a născut.

În 1874 cele două variante au căpătat caracter oficial când a luat fiinţă federaţia engleză de rugby.

La crosse era un joc de origine greco-romană cum reiese din basoreliefuri. Mingea era lovită cu un baston întors, crosă. Din acest joc au luat naştere mai multe jocuri moderne.

O variantă a fost aceea în care fiecare jucător avea mingea lui pe care o lovea cu crosa şi aşa a apărut golful. În Anglia acest joc a cunoscut consacrarea. Din varianta în care se folosea o singură minge pentru toţi s-a născut hocheiul, apoi hocheiul pe gheaţă jucat mai întâi în ţările nordice. Tot din această variantă a apărut crichetul care la englezi a devenit sport naţional.

Se mai semnalează deasemenea apariţia biliardului.

Intrebari:1. Care sunt cele 7 virtuti cavaleresti?2. Descrieti exercitiile fizice populare in Evul Mediu.

OBIECTIV: Cunoasterea conceptiilor asupra exercitiului fizic in timpul Renasterii si principali reprezentanti ai umanismului; pedagogia realistă a secolului al xvii-lea,iluminismul secolului al xviii-lea.