1

SUPORT DE CURS

Istoria Educaţiei Fizice şi Sportului

ANUL I

Semestrul 2

Lect.drd. Moşneag Horea

Cluj – Napoca2012

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la DistanţăFacultatea de Educație Fizică și SportSpecializarea: Educație Fizică și SportivăDisciplina: Istoria Educaţiei Fizice şi Sportului

2

I. Informaţii generale despre curs:

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Istoria Educaţiei Fizice şi Sportului

Codul: YTC 0003

Numărul de credite: 4

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul III, semestrul 2

Tipul disciplinei: obligatoriu

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Nume, titlu ştiinţific: Moşneag Horea, lect.univ. drd.

Informaţii de contact: - adresa de e-mail: horeamosneag@yahoo.com

Telefon: 0723734102 sau 0264/420709 - vă rog să utilizaţi acest număr de telefon între orele

9.00 -15.00

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat

c) Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului şi disciplinei:

-Formarea unui sistem de cunoştinţe de specialitate,

-Dezvoltarea capacităţii de a analiza şi sintetiza informaţiile cu caracter istoric

referitoare la domeniul culturii fizice.

Conţinutul cursului:

Obiectul, izvoarele şi metodele de cercetare ale istoriei culturii fizice.

Evoluţia biologică şi socială a omului, originea exerciţiilor fizice, forme de practicare

ale exerciţiilor fizice la populaţiile primitive.

Exerciţiile fizice practicate în perioada de început a antichităţii de populaţiile din

Egipt, India, China, Japonia.

Educaţia fizică în Grecia antică în perioada preelenică şi în perioada clasică (concepţia

greacă despre educaţie, instituţiile şi procesul de educaţie, gimnastica, orchestrica,

agonistica, Jocurile Olimpice antice, etapele înfloririi şi declinului educaţiei fizice în

Grecia antică).

Educaţia fizică în Roma antică (perioada Republicii şi perioada Imperiului).

3

Educaţia fizică în Evul Mediu (perioada de început şi perioada clasică).

Concepţiile despre educaţie în perioada Renaşterii (umaniştii), reprezentanţii

pedagogiei realiste şi raţionaliste (J.A. Komenski, J. Locke, J.J. Rousseau) curentul

filantropist şi reintroducerea educaţiei fizice în şcoală (J. Basedow, C. Salzman, J.

Guts-Muts, G. Vieth, Pestalozzi)

Sistemele naţionale de educaţie fizică din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea: sistemul

francez, elveţian, german, danez, suedez, englez.

Restaurarea Jocurilor Olimpice Moderne. Ediţiile J.O de vară - 1896-2000.

Exerciţiile fizice practicate pe teritoriul ţării noastre în antichitate şi perioada Evului

mediu.

Începuturile educaţiei fizice şcolare şi universitare în Romania.

Formele de organizare şi de conducere a activităţii de educaţie fizică şi sport în

Romania- perspectivă istorică.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a principalelor noţiuni specifice analizei din

perspectivă istorică a evoluţiei activităţilor fizice şi sportive pe plan mondial şi

naţional

Explicare şi interpretarea apariţiei şi dezvoltării activităţilor sportive, educaţiei

fizice, a concepţiilor care au stat la baza evoluţiei lor de a lungul istoriei omenirii

în corelaţie cu evoluţia istorică generală a societăţii omeneşti

Iniţierea în practica cercetării cu caracter istoric a fenomenelor specifice

domeniului.

Promovarea unui sistem de valori culturale şi morale.

Valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial.

d) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs:

Parcurgerea acestei discipline va presupune muncă individuală.

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi

timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor

4

prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la

finalul fiecărui modul.

e) Metode utilizate în predare: prelegerea şi cursul interactiv

f) Bibliografia obligatorie:

Neţa, G., Rusu, Flavia, 1998, Istoria milenară a Educaţiei Fizice şi Sportului,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Rusu, Flavia, 2004, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice

modeme. Editura Napoca Star, Cluj-Napoca

Rusu, Flavia - Istoria EFS - curs (http://www.sport.ubb.cluj .ro)

* * * * * 1980, Anthichitatea greco-romană despre sport (antologie) - Editura

Sport Turism, Bucureşti

Materiale şi instrumente necesare pentru curs:

În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces

la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a

putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)

- imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate

- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară şi

biblioteca facultăţii)

- acces la echipamente de fotocopiere

h) Politica de evaluare şi notare:

Modul de evaluare: Examen

Evaluarea este formată din două componente:

1. Activitatea pe parcursul semestrului condiţionează prezentarea la examen şi

reprezintă 40%din nota finală, fiind evaluată prin notarea referatelor

elaborate de studenţi (minimum două referate) pe baza următoarelor

criterii:

5

Conţinutul (corectitudinea datelor, indicare surselor,

originalitatea temei)

Forma de prezentare

2. Notarea răspunsurilor de la examen (60% din nota finală)- examenul se susţine în

sesiunea de examene în scris (2 subiecte). Pentru promovarea examenului

este obligatoriu ca studenţii să cunoască şi să prezinte cel puţin la nivelul

notei 5 (cinci) ambele subiecte. Studenţii care nu pot fi notaţi cu cel puţin

nota 7 (şapte) după examenul scris susţin şi un examen oral pe bază de

bilete de examen.

i) Elemente de deontologie academică:

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod

obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi

plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de

examene pentru studentul în cauză;

- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisarea notelor în sediul

facultăţi şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii;

- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

j) Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Prezenţa la curs este facultativă, prezentarea la examen condiţionată de predarea

referatelor. Se consideră plagiat folosirea unor materiale preluate integral din cărţi,

reviste sau de pe Internet fără a se indica autorii. în aceste cazuri referatele sunt

respinse, iar studentul va fi admis la examen doar dacă prezintă pană la data

desfăşurării examenlui alte referate care să indeplinească condiţiile unei lucrări cu

caracter ştiinţific. Frauda la examen are ca urmare eliminarea din examen şi notarea cu

nota 4 (patru). Contestaţiile se rezolvă prin reanalizarea referatelor sau a lucrării de

examen impreună cu studentul şi cadrul didactic consilier de studii al anului.

6

Observaţii:

Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă

întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

7

CUPRINS

MODUL NR. 1

OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI …...9

COMUNA PRIMITIVĂ EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI,

ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA

POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA…11

EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE DIN

EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA ….15

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ- PERIOADA PRECLASICĂ….23

MODUL NR. 2

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ PERIOADA CLASICĂ - CONCEPŢIA

DESPRE EDUCAŢIE, INSTITUŢII, FORME DE PRACTICARE….25

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ PERIOADA CLASICĂ - JOCURILE

OLIMPICE, NEMEICE, PHITICE, ISTHMICE, PANATHENEENE….33

ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE….36

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ - PERIOADA REPUBLICII ŞI

PERIOADA IMPERIULUI…..39

MODUL NR. 3

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEI DESPRE

EDUCAŢIE FIZICĂ. FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILOR FIZICE

ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI MEDIU. CAVALERISMUL ŞI

EDUCAŢIA CAVALEREASCĂ. EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE….43

CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA

RENAŞTERII….55

IDEI REFERITOARE LA EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE

PEDAGOGILOR REALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA. - J.A. KOMENSKI ŞI

J. LOCKE. …..57

PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J.

ROUSSEAU ŞI CONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE

ÎN PROCESUL DE EDUCAŢIE

8

MODUL NR.4

CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

ŞCOALĂ - J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH,

PESTALOZZI …..59

SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-

LEA ŞI AL XIX-LEA - SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN ….62

MODUL NR. 5

SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-

LEA ŞI AL XIX-LEA - SISTEMUL GERMAN, DANEZ….67

SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-

LEA ŞI AL XIX-LEA - SISTEMUL SUEDEZ ŞI ENGLEZ ….80

MODUL NR. 6

RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE …..83

ISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE ….91

MODUL NR.7

EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂ RII NOASTRE ÎN

PERIOADA ANTICHITĂŢII ŞI ÎN EVUL MEDIU ….116

ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN

ROMÂNIACONTRIBUŢIA UNOR PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA

EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE …..120

PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMÂNIA.

ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA. PRIMELE COMPETIŢII

SPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR. ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR

SPECIALITATE….125

BIBLIOGRAFIE….135

9

MODUL NR.1

OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

COMUNA PRIMITIVĂ EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI,

ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA

POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA

EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE

DIN EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ- PERIOADA PRECLASICĂ

a) Scopul si obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu obiectul, izvoarele si metodele de

cercetare ele educatieie fizice si sportului si faptul ca in Antichitate au existat preocupari

deosebite in domeniul educatiei fizice si sportului.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

- Prezentarea obiectului istoriei educaţiei fizice şi a sportului

-Prezentarea izvoarelor istoriei educaţiei fizice;

-Prezentarea metodelor de cercetare

-Prezentarea preocuparilor pt educatie fizica si sport in Antichitate;

b) Conţinutul informaţional detaliat

A studia din punct de vedere istoric evoluţia educaţiei fizice înseamnă a recunoaşte

importanţa ei în viaţa oamenilor. Cum am putea preţui astăzi locul pe care-l ocupă în

conştiinţa colectivă educaţia fizică şi sportul, dacă nu am cunoaşte drumul pe care această

activitate l-a străbătut de a lungul istoriei omenirii. Preocuparea pentru istorie ne va

demonstra şi faptul că "interesul pentru dezvoltarea fizică a omului şi pentru creşterea

potenţialului său fizic au constituit dintotdeauna o preocupare important a oamenilor, de la

populaţiile primitive până la cele mai evoluate naţiuni, iar varietatea şi bogăţia formelor de

practicare a exerciţiilor fizice, relevată prin studiul istoric este surprinzătoare". (C.Kiriţescu,

1942)

1.1. Obiectul istoriei educaţiei fizice şi a sportului îl constituie studierea,

cunoaşterea şi interpretarea apariţiei şi dezvoltării educaţiei fizice de-a lungul orânduirilor şi

10

formaţiunilor sociale din istoria omenirii.

Studiul conţinutului educaţiei fizice şi sportului într-o anumită perioadă istorică se

realizează ţinându-se seama de următoarele aspecte:

condiţiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale,

religioase;

scopul şi locul ocupat de activitatea de educaţie fizică în societate;

mijloacele, metodele şi formele organizatorice prin care se realizează scopul

educaţiei fizice;

contribuţia unor personalităţi la dezvoltarea educaţiei fizice.

1.2. Izvoarele istoriei educaţiei fizice sunt documentele pe baza că rora se poate

reconstitui şi analiza în mod ştiinţific, cât mai exact şi complet fenomenul educaţiei fizice şi

a sportului. Acestea pot fi, izvoare scrise reprezentate de: inscripţiile de pe monumente, statui

şi morminte, legi, rezoluţii, regulamente, manuale, monografii cronici, reviste, ziare, filme şi

fotografii sau izvoare nescrise reprezentate de: statui, monumente, dansuri, folclor.

1.3. Metodele de cercetare care asigurăun studiu ştiinţific sunt:

metoda analizei prin care sunt cercetate concepţiile, sistemele, teoriile despre

educaţie fizică;

metoda sociologicăcare stabileşte condiţiile sociale în care a apărut şi a funcţionat

un anumit fenomen al educaţiei fizice sau a sportului;

metoda monografică prin care se realizează o cercetare exhaustivă a unei activităţi,

disciplină sportivă etc.

metoda comparativă prin care se evaluează comparativ fapte, fenomene,

concepţii, activităţi, forme de practicare etc.

11

COMUNA PRIMITIVĂ - EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI,

ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA POPULAŢIILE

PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA

2.1. Exerciţiile fizice nu au apărut în mod spontan, ele au o preistorie. Din

cauza numărului mic de documente materiale despre viaţa oamenilor din perioadele

străvechi, datele furnizate de arheologie şi antropologie sunt completate cu cele obţinute în

urma observaţiilor asupra unor grupuri de populaţie din Africa, Asia, Australia,

Polinezia,America. Aceste populaţii au făcut obiectul a numeroase studii realizate de

antropologi, sociologi sau etnografi.

Omul primitiv ducea o viaţă aproape identicăcu cea a animalelor, dominatăde

necesitatea luptei pentru căutarea hranei şi asigurarea supravieţuirii. Aceleaşi mişcări

fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existenţă: alergarea, săritura, căţărarea.

Rivalitatea omului cu animalele şi cu semenii săi pentru procurarea mijloacelor de trăi a

introdus în viaţa omului şi exerciţiul luptei. Armele omului primitiv erau mâinile, picioarele,

dinţii. Apoi omul primitiv a început să folosească obiecte: piatra, măciuca, cuţitul, lancea.

Acestea i-au prelungit, amplificat şi sporit forţa şi în acelaşi timp l-au obligat la

perfecţionarea unor alte feluri de mişcări, reclamate de mânuirea acestor obiecte.

Cea mai importantă perfecţionare a atins-o omul primitiv atunci când el nu s-a mai

mulţumit să ţină în mână aceste arme, ci a început săle arunce la distanţă asupra adversarului.

Aruncarea deosebeşte esenţial omul de animale. Celelalte exerciţii naturale: alergarea, să

ritura, căţărarea sunt caracteristice şi animalelor. Aruncarea însă, este apanajul omului. Acest

exerciţiu a apărut în momentul în care omul a trecut de la staţiunea patrupedă la cea bipedă,

obţinând astfel libertatea de mişcare a membrelor superioare.

Paleoliticul inferior reprezintă prima etapă a evoluţiei umane. Omul primitiv (Homo

primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu şi intelectual. Trăia în grupuri mici, nomade, pe

malurile apelor, îşi confecţiona uneltele şi armele rudimentare din piatră, se adăpostea în

copaci sau în peşteri, se hrănea mai ales cu plante şi cu animale mici.

Homo de Neanderthal reprezintăo etapăsuperioarăcaracteristicăpaleoliticului

mijlociu. Capacitatea lui craniană era mai mare (1500 cm3 ), avea capacitatea de comunicare

prin limbaj, cunoştea focul şi se ocupa mai ales cu vânătoarea. Uneltele sale devin din ce în

ce mai diferenţiate şi mai precise ca formă, ele fiind confecţionate prin şlefuirea silexului.

Conformaţia fizică cu corpul scurt şi îndesat, trunchiul aplecat înainte şi oasele femurale

12

arcuite, îl făceau impropriu pentru alergare, în schimb partea superioarăa corpului foarte bine

dezvoltată îl ajuta să se caţere cu deosebită dexteritate.

Pentru paleoliticul superior, epoca care urmeazădupăultima glaciaţiune, tipul

caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea cranianăşi dezvoltarea lobilor

cerebrali indică creşterea activităţii nervoase superioare, iar scheletul feţei şi structura dinţilor

demonstrează o alimentaţie mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt,

oasele femurale lungi şi mai subţiri, indică căHomo sapiens era un bun alergător,

spredeosebire de tipul descris anterior. În epoca mezolitică, omul ajunge la tipul actual

Homo sapiens recens şi se diversifică în rase.

Condiţiile de viaţă ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia să ducă o luptă

permanentă cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii săi. Numai cei bine

înzestraţi fizic puteau rezista: armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea

adesea corp la corp, doar cei dotaţi cu calităţi deosebite de forţăşi îndemânare puteau învinge.

Omul primitiv trebuia să fie rezistent, să fie capabil să alerge mult şi repede. Trebuia să ştie

să se caţere, să sară peste obstacole, să treacă înot prin apă. Exersarea acestor deprinderi în

viaţa de zi cu zi, a dezvoltat calităţile omului primitiv atât din punct de vedere mental cât şi

fizic.

Vânătoarea devine încă din perioada omului de Neanderthal, ocupaţia principalăa

omului primitiv. Ea se făcea cu arme din ce în ce mai perfecţionate. Alături de piatra cioplită

grosolan, apar unelte şi arme lucrate cu multă grijă: vârful de lance, răzuitorul, praştia,

capcana, plasa de prins peşte, harponul, etc. Dezvoltarea acestor îndeletniciri, perfecţionarea

tehnicii, organizarea oamenilor în cete şi triburi au dus la formarea unei adevărate culturi,

caracteristice Comunei primitive. Pe lângă armele şi uneltele găsite, un izvor deosebit de

important pentru reconstituirea vieţii omeneşti din acea perioadăîl reprezintă desenele şi

picturile rupestre descoperite pe pereţii cavernelor sau a stâncilor.

Conştiinţa social a început să se dezvolte la omul primitiv odată cu îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă. Epoca mezoliticăeste cea în care se înregistrează cel mai semnificativ

progres. Este epoca în care apar arcul şi săgeata, se perfecţionează uneltele de muncă.

În epoca “Neolitică” cultura materială se află într-un permanent progres: tehnica de

prelucrare se îmbunătăţeşte, oamenii trec de la vânătoare la cultivarea plantelor şi creşterea

animalelor. Primele regiuni unde apare această diversificare începând cu mileniul al VI-lea

Î. Hr. sunt cele din zona văii Nilului şi Mesopotamia. Pe plan social dezvoltarea forţelor de

producţie a determinat apariţia şi apoi consolidarea comunităţilor gentilice. Se formează

13

uniunile de triburi, ca forme superioare de organizare premergătoare apariţiei statului.

Primele state se formeazăîn mileniile al IV-lea şi al III-lea Î.Hr..

2.2. Toate mişcările şi deprinderile caracteristice omului primitiv aveau ca scop

asigurarea hranei şi a existenţei sale biologice. Mersul, alergarea, săritura, căţărarea, înotul,

târârea, transportul unor obiecte etc, reprezintă astfel de mişcări, pe care le putem considera

mişcări de muncă. Lovirea, aruncarea cu diferite obiecte, trasul cu arcul, împingerea, etc fac

parte din acele mişcări pe care omul primitiv le folosea pentru a se apăra în lupta cu

animalele sau cu semenii săi, iar noi le putem numi mişcări de luptă.

A doua formăde mişcare a omului primitiv a fost dansul. Originea dansului trebuie

căutată tot în condiţiile de viaţă ale omului primitiv. Dominat de necesitatea de a-şi conserva

existenţa, el a simţit nevoia ori de câte ori era în primejdie să apeleze la ajutorul divinităţii.

Omagiul sau invocarea divinităţii se făceau prin întreceri fizice, mai ales lupte şi prin dans.

După ritm, caracter şi formă dansurile puteau fi: sacre, vesele, executate în grup, pe perechi

sau individual. Toate popoarele primitive au dansat în ocazii dintre cele mai diferite, vesel

sau triste. Dansul este o manifestare cu caracter general a speciei umane, arta

“primordială”(Th.Ribot).

Jocurile au apărut în viaţa oamenilor prin imitarea mişcărilor de luptă,şi de muncă,

dar pe măsură ce societatea primitivă s-a dezvoltat au obţinut un caracter independent de

întrecere, dublat adesea de unul religios.

2.3. Datele oferite de arheologie şi analiza lor istorică reprezinta elemente

interesante pentru cunoaşterea originilor educaţiei fizice. Acestea sunt completate de cele

oferite de studiul etnografic al populaţiilor primitive: indigenii din inima continentului

african,locuitorii insulelor din Pacific, supravieţuitorii populaţiilor precolumbiene de pe

continentul american sau populaţiile din regiunile arctice ale Europei şi Americii.

2.3.1America - dintre toate formele de practicare a exerciţiilor fizice, pentru indigenii

americani, alergarea a fost exerciţiul cel mai apreciat şi cel mai răspândit. În Imperiul Incaş,

alergătorii constituiau o clasă social aparte cu responsabilităţi specifice. Imperiul era

străbătut de două şosele, una pe platoul dintre cele două şiruri ale Munţilor Cordilieri, a doua

la poalele munţilor, de-a lungul ţă rmului. Şoselele erau construite exclusiv pentru a fi

străbătute de “curierii” imperali, care reuşeau să parcurgă cei 1600 de km dintre Quito,

aşezat pe ţărmul mării şi capitala Cuzco situată în munţi la peste 3500 de metri altitudine, în

14

numai opt zile. Pe aceste trasee erau organizate sisteme de relee şi ştafete care permiteau

transmiterea ştirilor şi uneori chiar şi transportul alimentelor ca mare repeziciune. Nu numai

peruvienii erau foarte buni alergători, ci şi indienii tribului Seri din golful californian, despre

care se ştie că prindeau din fugă iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet,

care în anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durată, alergând într-o

oră18,589 km.

Studiaţi de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost

socotiţi ca cei mai buni alergători de durată. Pentru aceştia erau caracteristice întrecerile de

alergare de distanţe de 200-300 de km, în care participanţii conduceau cu picioarele nişte

mingi mari care reprezentau soarele.

Dintre jocuri cele mai răspândite erau jocurile de aruncare şi jocurile cu mingea.

Aruncarea suliţelor la ţintă pe un şanţ să pat în zăpadă se numea “Şarpele de zăpadă”, şi se

juca iarna. “Ciung-hik” era un joc de precizie care consta în aruncarea unor beţe lungi spre

inelele care se rostogolesec perpendicular pe direcţi de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un

caracter sacru, mingea reprezentând “soarele”. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice

pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului

Mississippi, mingea era lovită cu două rachete. La tribul Ciotka, participanţii la un joc

ajungeau până la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi în număr de cinci pâna la şase

mii. În regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, în zona Columbiei, cu

genunchiul, iar în alta părţi ea trebuia introdusă într-un coş suspendat într-un copac.

2.3.2. Africa - Cercetătorii au avut ocazia să constate o adevărată bogăţie a formelor

de practicare a exerciţiilor fizice şi de către populaţiile de pe continentul african. Hotentoţii,

studiaţi de exploratorul Peter Kolb în secolul al XVIII-lea, erau alergători extraordinari,

urmăreau vânatul în fugă până când acesta cădea epuizat. În bazinul inferior al fluviului

Congo, băştinaşii erau înotători şi vâslaşi foarte buni, întrecerile dintre ambarcaţiuni fiind una

din distracţiile lor favorite. Despre populaţiile de “bantuşi”, Adolf Mecklenburg a relatat de

asemenea că erau foarte buni trăgători cu arcul şi săritori în înălţime.

Dintre jocurile cu mingea întâlnite pe continentul african este menţionat jocul Tephu,

asemănător hocheiului. Alte exerciţii descrise de cercetători completeaza gama largă a

formelor de practicare: lupta cu pumnii întâlnită în regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele

care se practica pe întreg continentul în forme variate.

În condiţiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular întins

între Oceanul Indian şi Ocenul Pacific au oferit cercetătorilor imaginea unor variate forme de

15

practicare a exerciţiilor fizice. Exerciţiul cel mai reprezentativ pentru această regiune este

“călărirea valurilor”, cu ajutorul unei scânduri, strămoşul surfingului din zilele noastre. La

acesta se adaugă căţărarea, cu o tehnica specifică, diferităde cea folosităde europeni.

Aruncarea este şi ea răspândită. Se practica mai ales liber sau cu ajutorul unor instrumente

specifice. Liber se arunca cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncările cu ajutorul unor

instrumente cea mai veche unealtă este praştia, la care se adaugă arcul şi sarbacana. Înotul şi

scufundările sunt de asemenea exerciţii practicate în mod natural, dar nici jocurile cu mingea

nu lipsesc. Mingea putea fi o nucă de cocos sau o vezică de cangur umplută cu iarbă.

Indigenii mai practicau cu pasiune şi alte jocuri, precum jocul “de-a trasul” şi “de-aîmpinsul”,

sau jocul “înălţării zmeului”, iar dansurile au avut întotdeauna un loc foarte important în viaţa

acestor popoare.

2.3.3. În Asia, la populaţiile paleosiberiene, cursele de reni sau de câini erau

întrecerile cele mai obişnuite. La acestea se adaugau alergările, săriturile şi luptele. Jocul cu

mingea confecţionată din piele de ren şi umplută cu muşchi nu lipseşte nici la aceste popoare.

Se mai practicau vânătoarea şi aruncarea harponului, iar în Siberia orientală s-a păstrat pînă

în zilele noastre o tradiţională întrecere de tir cu arcul în care ţintele sunt urşi crescuţi special

pentru acest scop.

2.3.4. Eschimoşii, populaţia arctică din regiunea Groenlandei, practicau o serie de

exerciţii fizice care reflectă condiţiile deosebite în care trăiau. La aceştia lipseau exerciţiile de

alergare, fiind prezente în schimb cele legate de vânătoarea de reni şi de pescuit: trasul cu

arcul, aruncarea harponului şi vâslitul în ambarcaţiunile de o singură persoană, caiacul.

În totalitatea lor, exerciţiile fizice amintite în acest capitol dedicat perioadei de

început a societăţii demonstrează prin multitudinea de variante caracterul universal al

exerciţiului fizic şi prezenţa lui în viaţa tuturor popoarelor încă de la începuturile istoriei lor,

dar şi specificitatea acestora, determinată mai ales de mediu si de caracteristicile mediului

geografic.

EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILEDIN EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA

Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul educaţiei

fizice a atins un grad de dezvoltare uimitor. Aportul cultural al altor popoare de pe scena

istoriei este de asemenea important. “Miracolul grec” nu a apărut din senin, ci a fost un

16

moment culminant al unei evoluţii care se referă mai ales la dezvoltarea popoarelor din

bazinul oriental al Mediteranei, leagănul civilizaţiei europene şi la cîteva popoare din Orient.

3.1. EGIPTUL ocupă un loc de frunte în istoria celor mai vechi popoare, în

aceastăzonă a lumii antice dezvoltându-se o cultură originală şi impunătoare. Prin unificarea

celor două state egiptene independente, din anii 3300-3200 Î.Hr., Egiptul devine un stat unitar

şi puternic, care până în anul 525 Î.Hr. s-a impus printr-o organizare politică şi administrativă

bine stabilită şi mai ales printr-un înalt nivel de dezvoltare al civilizaţiei. Mărturie sunt

monumentele legendare, piramidele, templele, urmele vastei reţele de irigaţii din jurul văii

Nilului, mumiile perfect conservate din sarcofage, uimitoarele cunoştinţe de astronomie,

matematică şi medicină pe care le deţineau vechii egipteni, lucrările de artă ale căror urme

sunt presărate cu generozitate pe întreg cuprinsul ţării.

Perioadele cele mai importante din istoria Egiptului Antic, care confirmă preocupările

pentru educaţie fizică sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 Î.Hr.), Regatului

mijlociu (2000-1550 Î.Hr.) şi Regatului nou (1550-1000 Î.Hr.).

Din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de artă, reprezentate mai

ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas şi a “numitului Hosi” sunt dovezi ale

forţei musculare şi a frumuseţii corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirmă

existenţa unei intense preocupări a egiptenilor pentru educaţie fizică. În timpul perioadei de

mijloc se observă o atenuare a reliefului muscular. Din această perioadădatează picturile

murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete întreg este acoperit cu o frescă

reprezentând fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptătorii

sunt desenaţi în culori diferite, pentru a se observa mai bine detaliile mişcărilor. Arta rafinată

cu care este realizată această operă, grija pentru detalii demonstrează locul important pe care

exerciţiile de luptă îl ocupau în viaţa egipetenilor.

În perioada următoare, cea a Regatului nou, dominată de personalitatea regelui

Ramses, atenţia acordată activităţilor de educaţie fizică este atestată de numeroase

reprezentări artistice, care deşi sunt mult mai stilizate decât cele din perioadele anterioare

conţin suficiente detalii a căror analiză să conducă la concluzia că exerciţiile fizice se bucurau

de mare apreciere în rândurile populaţiei.

Exerciţiile fizice se practicau în şcolile din Egipt, deşi idealul educaţional al timpului

era pregătirea copiilor pentru meseria de “scrib”, prin care se putea aspira la o carieră de

funcţionar considerată cea mai sigură şi prestigioasă. Gimnastica analitică care cuprindea

17

exerciţii pentru membre şi coloana vertebrală era completată cu diferite jocuri de mişcare,

jonglerii cu obiecte, sărituri cu coarda, lupta cu bastoane.

Preţuirea de care se bucura educaţia fizică este confirmată de faptul că exerciţiile

fizice erau incluse în educaţia principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut împreună cu alţi

copii de seama lui era obligat să alerge pînăla 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul să

primească de mâncare.

Vânătoarea se practica diferenţiat pe categorii sociale: faraonul şi suita sa vânau

animalele mari care se găseau din belşug în delta Nilului, în timp ce oamenii de rând se

mulţumeau săvâneze capre, antilope, gazele. Pescuitul era şi el la mare preţ, iar în pauzele

dintre partidele de pescuit pe apele Nilului se organizau adevărate întreceri de “jute nautice”.

Chiar dacă egiptenii n-au fost un popor războinic ei au avut totuşi o armată bine

organizată, exerciţiile militare demonstrând măiestria în mânuirea armelor specifice: arcul,

securea, ghioaga, lancea şi scutul. Călăria era destul de puţin practicată, calul fiind folosit în

schimb pentru trasul carelor de război, ceea ce solicita îndemânare şi forţă.

Poporul egiptean a fost un mare iubitor al muzicii şi dansului, numeroasele

instrumente găsite în mormintele lor, picturile şi basoreliefurile care surprind scene de dans

dovedind acest lucru. Caracterul dansurilor era diferit, de la dansurile sacre executate ca

elemente ale cultului lor religios până la dansurile vesele populare sau executate de

profesionişti.

3.2. INDIA era locuită încădin mileniul al IV-lea Î.Hr. de o populaţie formatădin

triburi de oameni cu piele de culoare închisă care mai ales în regiunile nordice ale peninsulei

au dezvoltat o originală civilizaţie. Cea mai veche dovadă a culturii indiene sunt “Vedele”,

poemele scrise în limba sanscrită datând din mileniul al IV-lea Î.Hr., cartea sfântă care a stat

la baza religiei, filozofiei, moralei şi chiar a instituţiilor sociale specifice hinduşilor. Pe lîngă

instrucţiunile care se referăla viaţa de toate zilele, în “Vedele” se pot întâlni şi referiri la

activitatea fizică, care întregea educaţia necesară atingerii idealurilor religioase şi sociale.

La mijlocul mileniului al II-lea Î.Hr. în urma invaziei triburilor plecate din podişul

Pamir care au supus populaţiile locale, în India are loc un proces de stratificare socială. Se

produce o împărţire a societăţii indiene în grupuri sociale, numite “caste”. Cuceritorii au

format casta sacerdotală a “brahmanilor”, casta militarilor “kshatriya” şi casta comercianţilor

“vaisya”, în timp ce băştinaşii au format casta “sudra” lipsităde drepturi. În “legile lui Manu”

care guvernau viaţa acestora se fac referiri la băile în lacuri şi râuri, nu numai pentru

asigurarea igienei corporale cât mai ales ca mijloc de spălare a “păcatelor”. Brahmanii mai

18

practicau şi o serie de exerciţii de respiraţie, accentul fiind pus pe posibilitatea de reţinere a

respiraţiei un timp cât mai îndelungat. Executate cu scop religios, acestea au devenit pe

parcurs un sistem specific de exerciţii respiratorii, numit “pranayama”, în care îşi au originea

exerciţiile “Yoga” care se cristalizează în timp ca un sistem filozofic şi religios specific

civilizaţiei hinduse.

Biografia prinţului Gautama ( sec. al V-lea Î.Hr.) - întemeietorul “budismului”,

conţine elemente care atestă importanţa acordată educaţiei fizice şi sportive în formarea

tinerilor care fă ceau parte din casta militară(kshathria). Când a dorit să se căsătorească,

prinţul a trebuit săfacădovada cunoştinţelor sale religioase şi matematice, dar şi a unor foarte

bune calităţi fizice. El şi-a demonstrat aceste calităţi într-o competiţie la care au luat parte

500 de tineri care s-au întrecut în mânuirea arcului, luptă, să ritură, alergare, înot, conducerea

elefantului, a carului, dans şi mimică. (Kiriţescu, 1943)

3.3.CHINA În perioada secolelor al XVIII-lea şi al XII-lea Î.Hr., a fost întemeiat

primul stat chinez purtând numele de Şan-In, în apropierea fluviului Hwangho, locuitorii

săocupându-se în principal cu agricultura şi mai târziu cu meşteşugurile: olărit, ţesut,

prelucrarea lemnului. După instaurarea societăţii sclavagiste, conducătorul suprem atât din

punct de vedere politic cât şi religios era “Împăratul, fiul cerului”. Statul s-a dezmembrat în

urma atacurilor triburilor nomade din nord şi abia în secolul al III-lea Î.Hr. apare un nou stat

puternic, cel al dinastiei Ţin. Din această perioadă datează construirea “marelui zid”

chinezesc.

Educaţia la vechii chinezi se bucura de o foarte mare preţuire, mai ales în rândul

claselor nobiliare ale societăţii. Copiii se bucurau de o educaţie integrală care viza toate

laturile personalităţii: mintea, sufletul, caracterul şi trupul. Primele noţiuni şi cunoştinţe ei le

primeau încă din familie, apoi urmau şcolile cu grade de dificultate diferite. În şcoli se învăţa

cititul, matematica, muzica, dansul, religia. Educaţia fizică era inclusă în program la vârsta de

15 ani când tinerii învăţau sătragă cu arcul şi să conducă carul. Tragerea cu arcul nu era

numai un exerciţiu de pregătire pentru luptă, ci şi semnul unei adevărate virtuţi, fiind punctul

de atracţie principal al ceremonialurilor publice, prezidate adeseori chiar de Împărat.

Conducerea carului era o artă, dovada unei bune educaţii, care împreună cu exerciţiul de

tragere erau considerate ca dovezi ale unei gândiri corecte şi ale unor virtuţi morale.

Dansul era iubit de chinezi şi avea un caracter religios, alcătuind unul din elementele

dramelor rituale prin care se celebra cultul străbunilor şi a faptele lor eroice. Mai existau şi

dansuri funebre, dansuri magice toate având ca specific acest caracter moral.

19

În afara exerciţiilor clasice deja descrise chinezii mai practicau luptele cu pumnii,

scrima cu sabia şi aruncarea cu piatra, Aceste exerciţii cu pronunţat caracter războinic au

ajuns la apogeu mai ales în perioadele de “militarism” ale Chinei Antice, cum ar fi cea din

timpul dinastiei Ciu (1122-1155 Î.Hr.)

Primul sistem chinez de educaţie fizică datează din anul 2698 Î.Hr., are un caracter medical şi

se datorează medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea că orice boală îşi are originea în

blocarea sau nefuncţionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient să se execute

mişcări însoţite de gimanstică respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus în ritualul

religios, considerându-se că prin practicarea acestor exerciţii se pot obţine nu numai beneficii

fizice ci şi de ordin spiritual.

Multe secole mai târziu, pe baza acestor străvechi exerciţii de gimnastică

respiratorie, generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educaţie fizică

chineză, cu caracter naţional format din exerciţii de ţinută şi de luptă, practicat până în zilele

noastre. Acesta stă la baza numeroaselor “wushu”, artele marţiale chineze atât de apreciate

astăzi.

3.4. JAPONIA prin poporul său recunoscut ca un mare păstrător al tradiţiilor, a

menţinut până astăzi formele vechilor exerciţii fizice adaptate la condiţiile timpurilor

moderne.

Sumo sau lupta corp la corp a fost la început un privilegiu al nobililor purtători de

spadă, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperială. Treptat el a fost preluat

de popor, devenind în cele din urmăun sport al profesioniştilor. Până astăzi acest sport şi-a

păstrat caracterul tradiţionalist, luptătorii de “sumo” folosind aceleaşi 48 de procedee, iar în

competiţii până de curând nu au avut drept de participare decât luptătorii de origine japoneză.

Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, ţinute cu amândouă mâinile.

Luptătorii sunt protejaţi cu măşti, pieptare, manşete şi mănuşi de protecţie, fiind

permise doar loviturile peste cap, braţe şi laturile corpului. La fel ca şi “sumo”, kendo a fost

la început apanajul samurailor, dar a fost preluat şi de populaţie, iar în zilele noastre este o

disciplină sportivă apreciată.

Jiu-jitsu era lupta de apărare fără arme, prin care se urmărea zdrobirea adversarului şi

anularea capacităţii lui de luptă, prin folosirea diverselor procedee dintre care unele erau

foarte periculoase, chiar mortale. Utilizată la început doar de samurai, a fost preluată de

luptătorii “ninja”, răspândindu-se în toate păturile populaţiei. Prin adaptarea unora dintre

20

mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat în secolulul al XIX-lea sportul naţional al japonezilor

“judo”.

Kyudo era un exerciţiu tradiţional, considerat obligatoriu pentru toţi tinerii japonezi,

constând în mânuirea unui arc lung de 2,20 (yumi) cu o curbură asimetrică. Acest arc utilizat

din cele mai vechi timpuri era considerat în Japonia un obiect sacru fiind folosit mai ales în

cadrul ceremoniilor religioase. Reconsiderat în timpurile moderne kyudo a devenit de la

începutul secolului al XX-lea unul din sporturile tradiţionale japoneze, considerate necesare

pentru sănătate.

EDUCATIA FIZICA IN GRECIA: PERIOADA PRECLASICA

În domeniul educaţiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte

popoare, vechea Eladă poate fi considerată ca o epoca de aur a educaţiei fizice, iar exerciţiile

fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educaţiei fizice, un model

rămas până în zilele noastre sursă de inspiraţie şi progres. Ca parte integrantă a culturii,

educaţia fizică a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în două mari

etape:perioada preclasică sau preelenică(de la origini până în anii 1200 Î.Hr.) şi perioada

clasică sau elenică( din 1200 Î.Hr. până în secolul al V-lea D.Hr.)

4.1.În perioada preelenică sau preclasică pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o

civilizaţie proprie, deosebită de cea a Greciei clasice, numită“egeeană”, pentru că teritoriul

unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Această civilizaţie este cunoscută şi

sub denumirea de "minoică" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins

apogeul. Cu toate ca a fost proprie zonei insulare, această civilizaţie s-a infiltrat şi în Grecia

continentală, unde a luat contact cu populaţia indo-europeană a “aheienilor” pe care a

influenţat-o puternic. Cele două mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetăţile

Tirint (patria lui Hercule) şi Micene.

Invazia popoarelor venite din nord, în special a “dorienilor” a distrus această

civilizaţie, iar existenţa ei a fost cunoscută abia după ce expediţiile arheologice din perioada

modern au scos la iveală de sub ruine, urme care au relevat o viaţă culturală, socială,

religioasă cu nimic mai prejos de cea din secolele următoare. Descoperirea în secolul al XIX-

lea, de către germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplină a existenţei

acestei civilizaţii.

Alături de obiectele de artă, în special basoreliefuri datând din anii 2000 Î.Hr., pe care

erau reprezentate scene de luptă(pugilat, trântă, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi

21

care atestă practicarea exerciţiilor fizice în acele timpuri se găsesc în documentele literare

Legenda Argonauţilor şi Poemele Homerice.

Legenda Argonauţilor, compusă de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea Î.Hr,

descrie expediţia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lânii de aur” din Colchida. În

timpul expediţiei, argonauţii se opresc pe o insulădin Marea Egee şi participă la jocurile care

se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu.

Orfeu primeşte un premiu pentru cântecele sale. Din întreaga descriere reiese pe de o parte

caracterul sportiv al practicării acestor exerciţii dar şi asocierea lor cu religia, poezia şi

muzica, asociere care va caracteriza concepţia greacă despre educaţie fizică pe tot parcursul

său istoric.

Poemele homerice au o importanţă documentară imensă pentru cunoaşterea vieţii

culturale a Greciei din perioada cuprinsă între secolele al XII-lea şi al VIII-lea Î.Hr. Epopeea

homerică cuprinde două pasaje referitoare la practicarea exerciţiilor fizice de către vechii

greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie

înmormântarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile şi întrecerile constituie punctual cel mai

important. Personaje istorice care au luat parte la războiul troian participă la întrecerile de

care, la cele luptă şi pugilat, la alergări, la aruncarea suliţei şi a discului, la tragerea cu arcul.

În cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisă epopeea lui ULISE. Naufragiat pe

insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus să asiste şi apoi să participe

la întrecerile lor care constau în aruncarea suliţei, trântă şi alergare. Sunt descrise şi jocuri

cu mingea, precum şi dansuri executate de fiii regelui.

Prezenţa acestor descrieri în poemele homerice atestă vechimea şi răspândirea

exerciţiilor fizice în rândul vechilor greci, precum şi faptul că ele au devenit tradiţionale încă

din perioada Greciei preelenice.

Civilizaţia aheiană a atins apogeul între anii 1400-1200 Î.Hr., perioadă în care cetăţile

Tirint şi Micene au ajuns la maximă înflorire, iar influenţa lor s-a extins pe teritoriul Greciei

continentale. Războiul troian a fost ultimul act al acestei expansiuni.

După o perioada care a durat câteva sute de ani, Grecia devine din nou un centru al

civilizaţiei lumii antice, viaţa politică fiind concentrată în jurul a două mari centre, opuse din

multe puncte de vedere: Atena, întemeiată de urmaşii ionienilor şi Sparta, întemeiată de

urmaşii invadatorilor dorieni.

22

ÎNTREBĂRI:

1. Ce demonstrează studiul istoric al educaţiei fizice şi sportului în opinia lui C-tin Kiriţescu ?2. Care este obiectul acstei discipline ?3. Care sunt principalele izvoare ?4. Exemplificaţi, referindu-vă la o disciplină sportivă, în ce constă abordarea monografică.

5. Care este actul motric care-l diferenţiază esenţial pe om de animale şi de ce ?6. În câte categorii de mişcări îşi au originea exerciţiile fizice?7. Care erau principalele forme de mişcare practicate de indigenii de pe continentul american ? Dar de

către eschimoşi ?8. Ce caracter aveau mişcările de gimnastică practicate de vechii egipteni ?

9. Putem vorbi despre un sistem de educaţie fizică în India ?

10. Care a fost primul sistem de exerciţii fizice cunoscut în China şi în ce a constat el ?

11. Câte dintre vechile forme de practicare a exerciţiilor fizice japoneze se păstrează şi în zilele noastre ?

12. Care sunt principalele surse documentare referitoare la nivelul de dezvoltare al educaţiei fizice înperioada preclasică din istoria Greciei antice ?

23

24

Modul NR.2EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ: PERIOADA PRECLASICĂ ŞI

PERIOADA CLASICĂ (CONCEPPŢIA DESPRE EDUCAŢIE, INSTITUŢII,FORME DEPRACTICARE, JOCURILE OLIMPICE, NEMEICE, PHITICE, ISTHMICE,PANATHENEENE.

ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE

a) Scopul si obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu faptul ca in Antichitate au existat

preocupari deosebite in domeniul educatiei fizice si sportului.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea preocuparilor pt educatie fizica si sport in Grecia si Roma antica;

b) Conţinutul informaţional detaliat

În domeniul educaţiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte

popoare, vechea Eladă poate fi considerată ca o epocăde aur a educaţiei fizice, iar exerciţiile

fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educaţiei fizice, un model

rămas până în zilele noastre sursăde inspiraţie şi progres. Ca parte integrantăa culturii,

educaţia fizicăa cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în douămari

etape:perioada preclasică sau preelenică(de la origini până în anii 1200 Î.Hr.) şi perioada

clasică sau elenică( din 1200 Î.Hr. până în secolul al V-lea D.Hr.)

4.1.Perioada preelenică sau preclasică ( vezi modulul anterior)

4.2.Perioada clasică. Deşi au existat adesea diferenţe destul de pregnante între cele

două mari centre ale Greciei clasice, Atena şi Sparta, trebuie subliniat faptul că una dintre

preocupările principale ale poporului grec, indiferent de cetate, era aceea de îngrijire atentă şi

continuă a trupului şi spiritului. În Grecia clasică se conturează din ce în ce mai clar o

concepţie sistematică despre educaţie, concepţie în care grija pentru educaţia fizică era

aşezată pe primul plan. În această perioadă educaţia a devenit una dintre funcţiile

fundamentale ale statului, iar marii filozofi au fost preocupaţi să precizeze cât mai clar

scopurile şi săgăsească cele mai potrivite metode şi mijloace de realizare.

În Grecia antică, marii filozofi şi legislatori au fost în acelaşi timp şi principalii

educatori ai poporului lor.

Principiul fundamental al concepţiei greceşti era legătura indisolubilă dintre corp şi

spirit, un corp sănătos fiind condiţia indispensabilă pentru ca activitatea intelectuală să fie

normală. Formulată de gânditorii Greciei antice ea se adaugă la concepţiile utilitare, cum ar fi

25

cele referitoare la influenţa exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi importanţa lor pentru

realizarea unei pregătiri militare, care au fost întâlnite şi la celelalte popoare vechi.

4.2.1.Concepţia greacădespre educaţia fizică a evoluat în trei direcţii principale:

igienică, militară şi armonioasă, fiecare dintre aceste direcţii bucurându-se de atenţia celor

mai luminate minţi ale timpului. Exerciţiile fizice şi-au clarificat conţinutul, au fost

sistematizate şi au dobândit o terminologie adecvată.

Concepţia igienică este reprezentată de o ilustră galerie de învăţaţi, care din cele mai

vechi timpuri au arătat legătura dintre exerciţiile fizice şi sănătate:

Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre întemeietorii medicinei şi farmaciei,

a îndrumat educaţia lui Achile, Nestor, Jason, Castor şi Polux, desluşindu-le tainele

vânătorii dar şi pe cele ale păstrării sănătăţii.

Asclepios (Esculap), în lucrările sale de medicină recomanda exerciţiile fizice, băile şi

masajul, alături de un regim alimentar corect pentru întreţinerea sănătăţii.

Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit

normele gimnasticii igienice şi terapeutice, fiind considerat “părintele” gimnastice

terapeutice greceşti.

Hipocrate, marele medic al antichităţii greceşti, care a trăit între anii 460-377 Î.Hr. nu

s-a ocupat direct de gimnastică, dar în tratamentul pe care-l recomanda pentru

anumite boli el a atribuit o mare importanţă efectelor exerciţiilor fizice, masajelor şi

regimului alimentar, considerând că acestea contribuie decisiv la realizarea

“echilibrului umoral” şi influenţează“pneuma” (principiul vital).

Galenus (Galen, Galien), celebru medic şi igienist din secolul al II-lea D.Hr.(138-

211) a scris pe lângănumeroase că rţi de medicină şi trei lucră ri care sunt legate direct

de educaţie fizică. “Higieinon logoi”, “Trasybul” şi un manual despre jocurile cu

mingea care conţin observaţii foarte interesante despre relaţiile dintre gimnastică şi

igienă. După Galenus, medicina este “ştiinţa corpului” şi se împarte în igienă şi

terapeutică. Gimnastica, fiind un mijloc de păstrare a sănătăţii, face parte din igienă,

deci din medicină.

Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare deosebit de importantă“Despre

gimnastică”, în care tratează cu multe detalii istoricul şi tehnica exerciţiilor din

gimnastica grecească. Cartea este un adevărat document depre concepţiile greceşti

despre fiziologie, igienă şi influenţa exerciţiilor asupra sănătăţii.

26

Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. continuă edificarea gimnasticii

terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o “Enciclopedie” a gimnasticii în 16

volume din care din păcate au rămas doar câteva fragmente.

Concepţia militară a fost caracteristică statului spartan, fiind o consecinţă naturala a

originii, dar şi a structurii psihice şi politice a acestui popor. Sparta s-a organizat ca stat

militar în care fiecare cetăţean trebuia să fie soldat. Copiii nu mai aparţineau familiei, încă

de la naştere ei erau preluaţi de stat. Viaţa cetăţenească era un serviciu militar permanent care

începea încă din copilărie. Copii mai puţin dotaţi sau infirmi erau lăsaţi să moară, expuşi pe

muntele Taiget. Cei sănătoşi şi viguroşi erau lăsaţi în grija familiei doar pânăla vârsta de 6

ani, după care băieţii erau preluaţi de stat şi daţi în grija pedotribilor. Îndrumaţi de aceştia

pânăla 18 ani ei erau educaţi într-un regim sever prin care se urmărea creşterea rezistenţei

fizice, antrenarea lor pentru luptă prin marşuri, călărie, înot, mânuirea armelor. La 18 ani

tinerii deveneau “efebi”, iar la 20 de ani soldaţi. Abia după30 ani erau socotiţi bărbaţi şi

primeau dreptul de a se căsători.

Fetele erau crescute şi educate în acelaşi spirit. Ele trebuiau să-şi întărească trupul

pentru a putea da naştere unor copii sănătoşi şi voinici. Una dintre capodoperele sculpturii

antice, aflată azi în muzeul de la Vatican, înfăţişează o“alergătoarea dorică”, o fată îmbrăcată

cu un “chiton” scurt, cu cingătoare şi cu umărul gol, al cărui trup este plin de graţie dar şi de

forţă. Pe lângă alergare, fetele spartane aruncau discul şi suliţa, înotau, se jucau cu mingea,

dansau. Educaţia aspră a spartanilor nu excludea latura spirituală, care se cultiva mai ales în

timpul meselor luate împreună cu conducătorii lor, când tinerii erau obişnuiţi să discute

probleme de politică sau învăţau cântece şi versuri ale unor poeţi ca Terpandru şi Tirteu,

scrise în acelaşi spirit al dragostei şi sacrificiului pentru patrie.

Concepţia armonioasă(a idealului armonic) a caracterizat statul atenian. Spre

deosebire de spartani, atenienii (urmaşi ai ionienilor) erau o populaţie cu fire blândă şi

înclinată spre preocupări intelectuale. Ei au rămas în istorie ca oameni cu simţul măsurii, al

frumosului şi al armoniei. Pentru atenieni valoarea fiinţei umane era un lucru complex, care

depindea de foarte multe calităţi. Din îmbinarea acestor calităţi trebuia să rezulte perfecţiunea

umană, ideal al vechilor atenieni. Acest ideal era concretizat în formula “kalos kai agatos”,

adică“om frumos şi bun”. Educaţia trebuia să vizeze în egală măsura latura fizică şi cea

spirituală. Prin educaţie se obţinea în primul rând sănătate, putere şi agilitate. Însumarea

acestor calitaţi avea ca rezultat frumuseţea corpului manifestată prin proporţii armonioase şi

ţinută. Aceste calităţi fizice stăteau la baza dezvoltării calităţilor morale: curajul, cumpătarea,

27

iar paralel cu acestea prin studiul filozofiei şi al artelor se desăvârşea educaţia spirituală. Cel

care a contribuit decisiv la fundamentarea teoretică a acestei concepţii despre educaţie a fost

Platon. În lucrările sale “Legile” şi “Republica”, el a elaborat un sistem de educaţie în care

educaţia fizică este prezentă ca cel mai important element al educaţiei armonioase. Platon

arată originea ei în necesitatea fiziologică de mişcare a omului, fiind primul care studiază

fundamentarea fiziologică şi psihologică a mişcării, precum şi efectele ei. În acest mod, el

pune bazele abordării ştiinţifice a educaţiei. Înglobând termenului “gimnastică, alimentaţia,

băile, masajul şi odihna, Platon ridica gimnastica la rangul de “sophia”, ştiinţă.

Alt mare gânditor ale cărui concepţii au influenţat concepţiile lumii antice greceşti

despre educaţie, a fost Aristotel. Pe lângă calităţile sale de om de ştiinţă, acesta a fost şi un

mare pedagog. După ce s-a ocupat de educaţia lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena

gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, considera educaţia nu numai o obligaţie a

statului ci şi una a familiei. Creatorul logicii şi al silogismului considera educaţia fizică

indispensabilă, alături de gramatică, muzică sau desen, pentru formarea personalităţii

copiilor. Bucurându-se de atenţia marilor spirite ale antichităţii, nu este de mirare

căgimnastica a devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat

considerabil viaţa politică, socială şi militară a poporului grec.

4.2.2. Atena era renumită pentru atenţia şi grija cu care se urmărea educaţia

copiilor şi a tinerilor. Aici exista un număr mare de şcoli, învăţătura fiind considerată ca o

obligaţie a familiei, iar pentru copiii orfani ai că ror părinţi au murit pentru apărarea cetăţii,

obligaţia statului. Pânăla 7 ani copiii trăiau în familie unde primeau primele învăţături şi

deprinderi, iar de la această vârstă, băieţii intrau în şcoli şi îşi începeau instrucţia sub

îndrumarea atentă a unor persoane special pregătite. Pânăla 18 ani ei învăţau literele cu

“gramatistul”, muzica cu “cytaristul” şi gimnastica cu “pedotribul”. La 18 ani băieţii

deveneau “efebi”, continuându-şi încâ doi ani educaţia în cadrul “Efebiei”, iar la 20 de ani

erau consideraţi maturi.

Nota caracteristicăa procesului de educaţie era importanţa care se acorda educaţiei

fizice, că reia îi era consacrată aproape în exclusivitate perioada cuprinsă între 14 şi 18

ani. Dacă la început, practicarea gimnasticii era rezervată exclusiv celor din clasele bogate,

din secolul al IV-lea Î.Hr., în urma reformelor lui Solon, acest drept îl aveau toţi tinerii

născuţi liberi. Gimnastica se învăţa în "Palestre", instituţii şcolare specifice. Toţi participanţii

aveau corpul complet gol, nuditatea fiind o regulă generală pentru orice exerciţii gimnastice,

atât în şcoală cât şi în cadrul unor întreceri. Practicarea exerciţiilor cu corpul gol era posibilă

28

datorită climei calde, pentru că se obişnuia ungerea pielii cu diverse unguente şi uleiuri,

precum şi presărarea cu nisip dar şi pentru că un trup armonios dezvoltat constituia motiv de

mândrie pentru orice bărbat grec. Etimologic, cuvântul “gimnastică” provine din această

caracteristicăa practicării exerciţiilor fizice de către vechii greci. “Gymnazien”, înseamnă“a

se dezbră ca”, a rămâne gol”, iar gimnastica era în concepţia grecească"arta care se executa

cu corpul gol".

Exerciţiile gimnastice se învăţau şi se practicau sub directa îndrumare a

“pedotribilor”. Pregătirea lor era empirică, ei fiind recrutaţi cel mai adesea din rândul foştilor

practicanţi ai exerciţiilor fizice. Mai târziu a apărut o nouă categorie de educatori în domeniul

educaţiei fizice: “gimnaştii”. Aceştia erau oameni cu o pregătire completă având şi cunoştinţe

medicale, fiind pedagogi şi medici, în egală măsură.

La împlinirea vârstei de 18 ani tinerii erau primiţi în Efebia, o instituţie de stat unde se

desăvârşea educaţia lor cetăţenescă şi militară. Pentru a deveni efebi tinerii erau supuşi unui

examen riguros numit “dokimassia". Acest examen consta într-o evaluare a însuşirilor morale

şi cunoştinţele de bază. Prin marşuri, exerciţii de mânuire a armelor, gărzi şi patrule, efebii îşi

făceau ucenicia de soldaţi, condiţie indispensabilă pentru a deveni cetăţeni ai cetăţii. Pe lângă

pregătirea militară şi fizică efebii frecventau lecţiile unor retori şi filozofi din gimnazii. Când

împlineau 20 de ani, efebii deveneau cetăţeni şi făceau doi ani de serviciu militar, după care

se puteau bucura de toate drepturile cetăţeneşti.

Dacă şcolile pentru prima etapă a educaţiei şi palestrele erau instituţii particulare, cele

pentru efebi erau instituţii ale statului, numite “gimnazii”. La originea acestora au fost

“palestrele”. La început, acestea erau construcţii simple sau mai degrabă spaţii închise în

care se desfăşurau activităţi care nu necesitau suprafeţe foarte mari pentru desfăşurare: lupte,

să rituri. Treptat acestor palestre li s-au adus perfecţionări şi au fost completate cu diferite

anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, băi, încăperi pentru masaj şi

odihnă. Activităţile care necesitau spaţii mari de desfăşurare, precum alergările sau aruncările

se exersau la început în afara incintelor palestrei, dar pe măsura creşterii importanţei

acordate activităţilor sportive au fost amenajate spaţii speciale, adesea acoperite, care au

devenit “gimnaziile” propriu-zise. Porţiunile care rămâneau neocupate de construcţii erau

plantate cu arbori, împodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit

construcţii din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu.

Cetăţile îşi făceau un punct de onoare din a construi gimnazii cât mai frumoase şi mai bine

dotate. Un oraş fără gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuză să

29

acorde numele de oraş localităţii Panopeea, pentru că aceasta nu avea gimnaziu.(Kiriţescu,

1943)

În secolul al V-lea, aflată în perioada cea mai înfloritoare a istoriei sale, Atena avea

trei gimnazii, aşezate toate în afara oraşului. Primul era Akademia, aşezat lângă Kifissia, pe

aleile căruia preda Platon filozofia sa discipolilor săi. La est de Atena, se găsea Lykenion,

gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces şi

străinii. Mai târziu, s-au ridicat şi alte gimnazii în interiorul cetăţii, toate fiind construite în

apropierea cursurilor de apă. Apa era un element absolut indispensabil pentru alimentarea

băilor, întreţinerea curăţeniei şi menţinerea plantaţiilor de arbori.

4.2.3. Exerciţiile fizice şi deprinderile motrice care au alcătuit fondul educaţiei

fizice din Grecia antică, au fost clasificate în trei mari categorii, după scopurile pe care

le urmăreau şi metodele pe care le foloseau:

Gimnastica propriu-zisă- al cărei scop era formarea omului prin exerciţii care să-i

dezvolte forţa şi îndemânarea;

Orchestrica – alcătuită din dansuri, pentru formarea unei ţinute frumoase şi educarea

sensibilităţii prin muzică şi dans;

Agonistica - prin jocurile şi întrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop

evidenţierea calităţilor fizice şi morale ale participanţilor, dar şi întărirea voinţei şi a

caracterului.

Gimnastica grecească era alcătuitădintr-un număr nu foarte mare de exerciţii, destul

de simple ca tehnică de execuţie şi care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau:

alergarea, săritura liberă, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu suliţa, (considerate exerciţii

uşoare), pugilatul şi pancraţiul, (cotate ca exerciţii grele). Se mai adăugau dansurile şi jocurile

cu mingea.

De obicei atleţii practicau una dintre cele două categorii, sau chiar unul dintre

exerciţii. Cei care-şi propuneau să devină atleţi compleţi se antrenau într-un program

complex numit “penthatlon”, compus din cinci exerciţii: alergarea, săritura, aruncarea

discului şi suliţei, lupta, iar mai târziu şi pugilatul. Introdus în programul Jocurilor Olimpice

în anul 708 Î.Hr., pentatlonul a înlocuit exerciţiile izolate.

Alergarea era exerciţiul cel mai vechi şi mai simplu, primul din cadrul pentatlonului.

Se executa pe pistele gimnaziului şi putea fi de “viteză” sau de “durată” Alergarea de viteza

avea două probe: “dromos” pe distanţa de un stadiu (192 de metri) şi “diaulos” pe distanţa

30

dublă. Alergarea de durată se numea “dolicos” şi se desfăşura pe distanţa de 24 de stadii,

adică aproximativ 4,5 km.

Săritura se executa în lungime sau în înălţime, de pe loc sau cu elan, peste coardă sau

prin cerc. E drept că ultimele două variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor.

Specific gimnasticii greceşti era faptul că săriturile se executau cu acompaniament muzical,

mai ales pe muzică de flaut. O altă particularitate era obiceiul de a ţine în mâini în timpul

săriturii mici greutăţi, asemănătoare ganterelor folosite azi. Tehnica săriturilor sau rolul

acestor greutăţi nu este foarte bine cunoscut.

Aruncarea cu discul era unul dintre exerciţiile pur sportive, acest gen de aruncare

neavând nici o legătură cu vânătoarea sau cu exerciţiile militare. Discul a fost la început din

lemn sau piatră, iar mai târziu din aramă, rotund şi turtit, cu suprafaţa ornamentată de figurine

cizelate. El avea un diametru de 32 de cm şi o greutate variabilăde la 2 kg pânăla 5 kg. Cei

mai buni “discoboli” reuşeau să-l arunce pânăla 32 de metri, tehnica de aruncare fiind

asemănătoare cu cea din zilele noastre.

Aruncarea suliţei era un exerciţiu de precizie care se practica în gimnazii. Suliţele care

se foloseau în acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul că erau din lemn cu

vârful metalic, mai scurte şi mai uşoare şi se aruncau într-o ţintă.

Lupta făcea parte din categoria exerciţiilor grele, dar era cel mai iubit şi apreciat

exerciţiu din cadrul pentatlonului în competiţii. Dacă la început a fost un exerciţiu brutal şi

grosolan, în care doar greutatea şi forţa erau hotărâtoare, el s-a perfecţionat şi a ajuns să fie

apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru menţinerea sănătăţii şi întărirea

organismului tinerilor.

Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaică a boxului modern, un exerciţiu brutal,

în care adversarii căutau să-şi aplice lovituri cu pumnii până unul dintre ei ceda şi abandona.

Se putea desfăşura în două forme: una cu pumnii goi şi una în care pumnii erau

înfăşuraţi în curele numite “ceste”. Cei mai mulţi dintre vechii greci nu apreciau acest

exerciţiu considerându-l brutal şi nesănătos, iar unii medici s-au declarat total împotriva lui.

Totuşi, el era iubit de masele mari ale publicului şi chiar de unii oameni de cultură, care

vedeau în el un mijloc de întărire a voinţei.

Pancraţiul era considerat cel mai greu exerciţiu din gimnastica grecească.

“Pankration” înseamnă în limba greacă“lupta din toate puterile”. Era o luptă care combina

trânta cu pugilatul şi în care erau permise orice mijloace pentru învingerea adversarului:

apucări , ridicări, strangulări, călcarea în picioare, piedici, etc. Lupta se desfăşura până când

31

unul dintre luptători se declara învins. Exerciţiul era deosebit de periculos, adeseori se solda

cu accidente mortale. Nu făcea parte din pentatlon, dar se desfăşura odată cu el la întrecerile

din cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzaţii tari. Devine foarte

apreciat mai ales în ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stăpânirea romană.

Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generic de “sferistică” se bucurau şi ele

de preţuire. Primele indicaţii despre jocurile cu mingea apar încă în Poemele homerice şi în

Legenda Argonauţilor, iar mai târziu le-au fost dedicate chiar lucrări speciale, mai ales pentru

că medicii timpului le recomandau pentru întărirea membrelor şi pentru dezvoltarea

îndemânării. Galenus a scris într-un mic tratat dedicat acestui subiect: că jocurile aduc

"sănătate trupului, simetrie membrelor şi virtute sufletului" (Kiriţescu, 1943). Mingile cu care

se juca erau de dimensiuni diferite şi confecţionate din cele mai diverse materiale: piele,

lână, stofă, umplute cu fulgi, seminţe de smochine sau nisip. Ele erau aruncate şi lovite cu

mâna, cu piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau în încăperi special amenajate

din cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit ”sferisticos”. Jocurile în care

mingea se lovea cu un baston curbat numit "keratinozes" erau practicate mai ales de adulţi.

Un alt exerciţiu foarte răspândit era înotul, aspect foarte normal dacă ţinem cont de

specificul aşezării geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica înotului încă din copilărie,

mai ales pentru că mulţi dintre ei aveau ocupaţii care impuneau stăpânirea acestei deprinderi:

navigaţia, pescuitul, etc. Chiar şi multe dintre femei cunoşteau şi practicau înotul în Grecia

antică.

Trasul cu arcul era şi el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor

homerice. Arcul era arma sciţilor şi a parţilor, iar cretanii erau cei mai buni arcaşi. În

perioada clasică popularitatea tragerii cu arcul a scăzut, deşi războiul cu perşii a dovedit

importanţa lui. Acest exerciţiu nu figura în programele jocurilor tradiţionale.

Cursele de cai şi de care erau de asemenea practicate. Dacă călăria a fost mai puţin

răspândită ca activitate sportivă, în schimb cursele de care se bucurau de preţuire şi erau

incluse în programele jocurilor.

ORCHESTRICA, era constituită din arta dansului. Idealul educaţional specific

Greciei, nu se putea realiza dacă exerciţiile de gimnasticănu erau îmbinate cu dansuri care să

dea mişcărilor eleganţă, graţie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire să exprime prin

mişcările trupului stările sufleteşti ale dansatorilor. În viaţa vechilor greci dansul avea un loc

foarte important, fiind considerat o activitate serioasă care reuşea să-i apropie pe oameni de

zei, aşa că dansurile sacre erau mai răspândite decât cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri

32

speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia în

funcţie de divinitatea că reia îi era închinat: cele în cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a

zeiţei Artemis-zeiţa vânătorii, erau vioaie, în timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo

aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sărituri.

Fetele din Atena dansau cu multă graţie, iar mişcările lor erau subliniate cu ajutorul unor

eşarfe sau văluri. Muzica însoţea întotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau :

flautul, cytara, tamburina.

Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile

phyrice sau războinice şi dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu specificul său

dat de ocazia în care se dansa.

AGONISTICA, reprezintă totalitatea jocurilor de întrecere, pe care le organizau

grecii pentru a consacra exerciţiile fizice şi a stimula ambiţia şi dăruirea tinerilor. “Agon”

însemnă luptă şi caracterizează perfect spiritul în care erau organizate aceste întreceri, pe

sistemul concurenţei, a luptei de întrecere. Jocurile de întrecere sunt pomenite încă din cele

mai vechi timpuri, legate de cultul morţilor şi de sărbătorirea eroilor. Data la care ele şi-au

piedut caracterul ocazional şi s-au transformat în adevărate instituţii nu se poate stabili cu

precizie. Originea lor se reflectă în caracterul sacru pe care aceste manifestări şi le-au păstrat

tot timpul, numai că vechiul cult al morţilor sau eroilor a fost înlocuit cu legarea jocurilor de

divinitatea tutelară a locului unde se desfăşurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii

jocurilor, ci adesea imaginaţia grecilor i-a coborât în arene ca participanţi. Apollo, era

considerat arcaş, discobol şi pugilist, Hermes, cel mai bun alergător. Legendele descriu

întreceri între Zeus şi Cronos, între Hermes şi Apollo, descriu isprăvile lui Hercule şi a altor

nenumărate divinităţi.

În cadrul agonisticii existau două categorii festivităţi: unele care aveau un caracter

local şi altele cu caracter naţional. Dintre acestea din urmă cele mai importante erau: jocurile

Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile Nemeice, jocurile Pythice şi jocurile Panathenae. Fiecare

dintre acestea a avut propriile caracteristici în ceea ce priveşte periodicitatea, genul jocurilor

şi detaliile concursurilor.

4.2.4.Jocurile Olimpice Antice - pot fi considerate fără exagerare un simbol al vieţii

greceşti, o culme cultural a Greciei antice. De-a lungul a douăsprezece secole OLIMPIA, a

fost locul sacru unde erau consacraţi cei mai buni dintre fiii Eladei.

Originea acestor jocuri se pierde în vremurile străvechi ale perioadei preclasice din

istoria Greciei. Există surse istorice care consider anul 884 Î.Hr. ca dată probabilă a primelor

33

Jocuri Olimpice, an în care regele Ifitos a încheiat o convenţie cu Licurg, prin care se

proclama pace veşnică între Elida şi Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protecţia

întregii Grecii. Pentru istorici însă, anul în care aceste jocuri au început să se organizeze cu

regularitate este anul 776 Î.Hr. Din acest an există o cronologie exactă a jocurilor, care poate

fi considerată cronologia istoriei poporului grec.

Olimpia nu era un oraş propriu-zis, ci o aşezare care timp de trei ani stătea

nelocuită, fără viaţă, pentru ca să se însufleţească în vara celui de-al patrulea an, devenind

centrul interesului pentru întreaga ţară. Aşezarea era situată în nord-vestul Peloponesului, în

regatul Elidei, pe o câmpie, numită şi “dumbrava sacră”. În timpurile străvechi, aici s-a aflat

un altar al zeiţei Hera, iar în vecinătatea lui se desfăşurau în perioada preelenică jocuri cu un

caracter local. Invazia dorică a distrus aşezările politice ale regiunii prin secolul al XII-lea

Î.Hr.

În Olimpia au fost ridicate în decursul secolelor numeroase construcţii. Unele aveau un

caracter religios, altele serveau pentru adăpostirea instituţiilor olimpice sau găzduiau oaspeţii

sosiţi în număr mare la celebrarea jocurilor. În centrul Olimpiei se găsea măreţul templu al lui

Zeus patronul jocurilor, iar în interior, statuia zeului, operă a marelui sculptor al antichităţii

Phidias. Statuia din marmură, fildeş şi aur, capodoperă a artei greceşti antice, era considerată

una dintre cele şapte minuni ale lumii. Alături de templu se găsea măslinul sacru sădit

conform tradiţiei, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confecţionau cununile

învingătorilor. În jurul tempului erau construcţiile palestrelor, gimnaziul, stadionul,

hipodromul şi un întreg oraş format din temple, altare, statui închinate zeilor şi eroilor

jocurilor, clădirile administrative.

Jocurile Olimpice aveau loc din patru în patru ani şi durau cinci zile, începînd în

prima săptămână cu lună plină a lunii “Hecatombeon”, după solstiţiul de vară, adică

aproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre două ediţii se numea “olimpiadă”.

Exactitatea cu care se măsura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore şi 40 de minute,

este un alt indiciu alt importanţei ce se acorda evenimentului. Toate datele importante din

istoria acestei perioade sunt fixate în timp şi exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei:

de exmplu lupta de la Termopile, a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 Î.Hr.).

Jocurile s-au desfăşurat regulat, fără nici o întrerupere timp de 12 secole, până în anul 392

Î.Hr. Timp de 1172 de ani au avut loc 293 de ediţii. Nici una din calamnităţile naturale sau

catastrofele politice care nu au lipsit în aceste secole nu le-au întrerupt şirul.

34

Olimpia era sacră şi inviolabilă, un armistiţiu tacit se instaura pe tot teritoriul

grecesc în timpul jocurilor olimpice. Odată la patru ani în perioada jocurilor

numită"hieromenia" (luna sacră) nimeni nu avea voie să se apropie sau să traverseze acest

teritoriu înarmat: lancea şi scutul erau lăsate la graniţă.

Admiterea concurenţilor se făcea după reguli stricte, iar pregătirea lor reprezenta

un lung şi serios proces de antrenament. Criteriile de selecţie erau etnice, sociale, morale şi

tehnice. Erau admişi doar bă rbaţii de origine grecească, femeile nefiind admise nici ca

spectatoare. Doar cetăţenii liberi puteau participa, sclavii fiind de asemenea excluşi. Se cerea

concurenţilor dovada unei bune reputaţii şi o moralitate ireproşabilă.

Conducerea jocurilor era încredinţată unor magistraţi numiţi “Helladonike”. Aceştia

erau investiţi cu această cinste cu un an înainte şi erau răspunzători de organizarea

serbărilor, de judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor. Sub comanda lor se găseau un

număr impresionant de funcţionari cu diferite atribuţii dintre care cei mai importanţi erau

“aghonoteţii" care arbitrau întrecerile.

Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80

de altare, defilarea concurenţilor şi jurământul olimpic, care se desfăşura în faţa statuii lui

Zeus. În cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorţi şi întrecerea tinerilor de 18-20 ani.

Alergarea, luptele, pugilatul şi pancraţiul se desfăşurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta

cu pentatlonul urmat de întrecerile “hoplitodorilor” (oameni înarmaţi, alergă rile de care şi

călă ria.De a lungul secolelor aceasta ordine iniţială a suferit numeroase modificări, dar

întotdeauna şi indiferent de ordine pentatlonul a fost cea mai disputată şi pasionantă probă.

Ziua a cincea, era ziua încoronării învingătorilor. Ceremonia nu se desfăşura pe

stadion sau pe hipodrom, ci în faţa templului lui Zeus, lîngă măslinul sacru al lui Hercule. Era

momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda în vechea Eladă.

Proclamarea unui concurent drept “Olimpionike”, “învingător la Olimpia”, însemna ridicarea

oamenilor care obţineau acest titlu la rangul de eroi naţional, aproape semizei. La întoarcerea

în cetăţile de origine pe eroii jocurilor îi aşteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare

triumfală, urcaţi într-un car tras de patru cai, precedaţi de torţe şi urmaţi de un adevărat

cortegiu. Cea mai înaltă expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentată de aşa numiţii

“periodonikes”, nume ce se dădea celor care reuşeau să-şi menţină titlul de campion la mai

multe ediţii succesive sau erau cîştigători a mai multor jocuri care se desfăşurau pe teritoriul

Greciei.

35

Ultima ediţie a jocurilor a avut loc în anul 392 D.Hr., iar în anul 394, printr-un

edict al împăratului roman Teodosiu I, jocurile sunt desfiinţate. În anul 426, Teodosiu al II-

lea ordonă distrugerea edificiilor Olimpiei. În secolul al VI-lea, un cutremur scoate din matcă

apele râurilor Alpheos şi Kladeos acoperind cu nămol ruinele Olimpiei. Abia după alte 12

secole, în anii 1875-1881, Olimpia este redescoperită în urma expediţiilor arheologice

conduse de Ernst Kurtius.

Pe lângă marile jocuri din Olimpia în Grecia se organizau numeroase “agone” locale

legate de numele unor eroi sau divinităţi regionale. Dintre acestea unele au primit o

importanţă care a depăşit cadrul local şi au îmbrăcat acelaşi caracter “panelenic” ca şi cele

organizate la Olimpia.

Jocurile Nemeice şi-au primit numele de la oraşul Nemeea din Argolida şi erau

legate de cultul morţilor. Înfiinţate iniţial de Andrastos, conducătorul expediţiei “celor şapte

împotriva Tebei”, au fost dedicate amintirii unui băiat ucis de muşcătura unui şarpe în timp ce

păzea izvorul de apă necesar luptătorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui

Zeus. Cronologia lor oficială începe în anul 573 Î.Hr., se disputau din doi în doi ani, vara, cu

un program asemănător celor de al Olimpia. Helladonicii erau îmbrăcaţi în negru pentru a le

sublinia caracterul, iar învingătorii primeau coroane de iederă.

Jocurile Isthimice aveau loc in Corint, în fiecare al doilea şi al patrulea an al

Olimpiadei, primăvara. Data fondării lor nu se cunoaşte cu exactitate, la început ele fiind

jocuri locale dedicate unui zeu regional, înlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleaşi

probe ca şi la Olimpia, mai târziu introducându-se şi concursurile muzicale. Cîştigătorii erau

încununaţi cu coroane de pin.

Jocurile Phythice se ţineau la Delphi în Phocida, în cinstea lui Apollo pentru a

celebra victoria zeului asupra dragonului Python şi instituirea oracolului de la Delphi. La

început aceste jocuri au avut doar un caracter muzical constând mai ales în imnuri dedicate

lui Apollo, dar ulterior ele au evoluat şi au ajuns după cele de la Olimpia, cele mai importante

din Grecia. Se desfăşurau din opt în opt ani, în al treilea an al Olimpiadei, erau dedicate

vechilor eroi, iar cununa învingătorilor era din laur. Din anul 582 Î.Hr., au început să se

dispute din patru în patru ani, iar cronologia lor a devenit mai riguroasă.

Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului cetăţii

şi al dezvoltă rii generale a agonisticii ele au început săfie frecventate şi de locuitorii altor

cetăţi greceşti primind un caracter naţional. Întemeietorul lor este considerat Pisistrat, care le-

a înfiinţat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii Atici sub

36

conducera lui Theseu. La început se ţineau din patru în patru ani, în cel de-al treilea an al

Olimpiadei, programul fiind alcătuit din întreceri între rapsozi la poezie, cântece şi muzică

instrumentală. Permiile constau în vase pictate cu scene de agonistică. Mai târziu programul a

fost completat cu întreceri de gimnastică, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de

frumuseţe corporală.

Bucurându-se de atenţia atâtor spirite mari ale antichităţii, nu este de mirare că

gimnastica a devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat

considerabil viaţa politică, socială şi militară a poporului grec. Pentru multe din cele mai

strălucite genii şi talente ale vieţii spirituale greceşti, participarea la jocurile tradiţionale

care se desfăşurau în arenele şi pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Dacă pe lângă

participare ei reuşeau să obţină şi un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de

mândrie. Pitagora, filozoful şi matematicianul, a reuşit obţinerea unui titlu de campion la

pugilat chia la jocurile organizate în Olimpia. Platon a concurat la competiţia de lupte din

cadrul jocurilor Nemeice şi Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poeţii

Euripide şi Timocreon au obţinut şi ei premii sportive.

4.3. Istoria educaţiei fizice în Grecia antică se întinde pe o perioadăde mai bine

de 12 secole, timp în care concepţiile care au stat la baza acestei activităţi au suferit

modificări legate de evoluţia concepţiilor generale filozofice, politice şi sociale ale

poporului grec. Toate acestea s-au reflectat în felul de viaţă al cetăţenilor şi în educaţia pe

care o primeau tinerele generaţii. Astfel în epoca descrisă de Homer, exerciţiile fizice erau

practicate doar de regii şi fiii lor, în timp ce soldaţii şi oamenii de rând erau simpli spectatori.

În perioada clasică a antichităţii greceşti educaţia fizică a devenit o preocupare a

aristrocraţilor de la care erau excluşi scavii sau micii meseriaşi. Paralel cu evoluţia social-

politică s-au produs în decursul timpului şi transformări ale ideilor despre valoarea fiinţei

umane şi a raporturilor dintre elementele sale componente, care la rândul lor au avut o

influenţă direct asupra culturii şi educaţiei. Educaţia fizică a fost puternic influenţată de

aceste modificări. Din punctul de vedere al evoluţiei educaţiei fizice istoricii împart istoria

Greciei antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.

DupăN.Gardimer (Kiriţescu,1943) istoric englez, cercetător al fenomenului aceste

perioade sunt:

perioada “omului puternic” caracteristică timpurilor străvechi dinaintea secolului al

VI-lea Î.Hr.;

perioada idealului atletic dintre anii 500 şi 400 Î.Hr.;

37

perioada specializării şi a atletismului profesionist cuprinsă între anii 440-338 Î.Hr.;

perioada decandenţei atletice caracteristică anilor 338-146 Î.Hr.;

perioada atleticii greco-romane dintre 146 Î.Hr.-393 D.Hr.;

Prima perioadă este perioada arhaică a culturii greceşti şi poartă amprenta lui

Hercule considerat legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influenţată de

concepţiile spartane despre educaţie fizică, fiind cunoscută şi sub denumirea de perioada

omului puternic. Forţa musculară era cea care impresiona mulţimile. Printre isprăvile cele

mai cunoscute erau împingerea sau săltarea unor blocuri de piatră imense. În ruinele Olimpiei

s-au găsit două astfel de blocuri inscripţionate datând din secolul al VI-lea Î.Hr., unul de 143

de kg şi altul de 480 de kg.

A doua perioadă, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influenţa

ateniană este cea mai puternică. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul

maximei înfloriri politice şi culturale, secolul lui Pericle. La idealul forţei se adaugă acela al

frumuseţii plastice. Este perioada introducerii “pentatlonului". Acest complex de exerciţii

fizice modifică concepţia despre scopul activităţii sportive, promovând atleţi cu o dezvoltare

fizică armonioasă şi completă.

Se precizează concepţia armonioasă, scopul educaţiei fiind realizarea unui echilibru

perfect între capacităţile intelectuale, fizice şi morale ale omului. Interesul public cere ca

individul să fie subordonat comunităţii, iar educaţia cetăţeanului are drept scop dobândirea

unor calităţi care să fie utile statului, cetăţii. Exerciţiile fizice se bucură de o mare preţuire,

cele mai importante personalităţi ale timpului nu se mulţumesc să le recomande ci le practică

chiar ele.

A treia perioadă este cea a specializării şi a atleţilor profesionişti. După secolul lui

Pericle a început un proces de decădere a conduitei morale care a influenţat atât sistemul

pedagogic cât şi practicarea exerciţiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau învingătorii de

la jocurile naţionale a încurajat apariţia "atletismului" profesionist. Dacă până atunci

gimnastica a fost un mijloc de educaţie a poporului, ea începe să devină o meserie, iar dorinţa

de atinge armonia este înlocuită cu alte trebuinţe. Ambiţia, vanitatea, lăcomia i-au determinat

pe mulţi dintre cei care frecventau gimnaziile şi palestrele să devină profesionişti în intenţia

lor de a câştiga la jocuri. Educaţia general a început să fie neglijată în favoarea specializării şi

atingerea măiestriei la o singură probă.

Perioada “elenistică” sau “alexandrină” este perioada decăderii atletismului,

defectele şi slăbiciunile care se manifestaseră până atunci la nivelul nobilelor instituţii ale

38

gimnasticii greceşti devenind de-a dreptul devastatoare. Activităţile sportive practicate cu

scopul atingerii idealului armonic sunt înlocuite cu sportul profesionist. Pe lângă acesta se

dezvoltă alte două fenomene negative: comercializarea şi exploatarea sportivilor. Atletul grec

devine un om care trăieşte doar din sport, iar în gimnazii şi stadioane alături de cei care se

antrenează apare o lume de funcţionari care speculează victoriile sportive: impresari,

intermediari, conducători. Concurenţa fără limite şi fără scrupule favorizează folosirea unor

metode lipsite de corectitudine pentru obţinerea victoriei. Exerciţiile de atletică uşoară:

alergarea, săritura, aruncarea sunt înlocuite în preferinţele publicului cu cele violente: luptele,

pugilatul cu ceste, pancraţiul. Schimbările politice şi sociale favorizează această decădere a

educaţiei fizice: cuceririle lui Alexandru cel Mare schimbă fundamental structura poporului

grec, locul idealurilor colective este luat de cele cu caracter individual. Dominaţia greacă din

timpul lui Alexandru ajunge până în Egipt şi Asia, iar spiritul naţional specific al poporului

grec începe să fie înlocuit cu cosmopolitismul. Pregătirea militară pierde din importanţă, iar

efebia devine un stagiu de lux.

Ultima perioadă, cea a atleticii greco-romane consfinţeşte decăderea gimnasticii

greceşti. În Grecia supusă dominaţiei politice a Romei, se produc schimbări fundamentale.

Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica şi gimnastica nu mai sunt pe prim planul

educaţiei, fiind înlocuite cu alte trei discipline de esenţă intelectuală: gramatica, retorica şi

filozofia. Educaţia fizică se limitează la o sumară pregătire cu caracter militar, redusă la

durata unui singur an. Grecia nu-şi mai educă fiii pentru a deveni buni soldaţi pentru că starea

ei de vasalitate nu mai necesita acest lucru. Odată cu prefacerile politice se accentuează şi

transformarea concepţiilor filozofice. Idealurile morale se schimbă, se vorbeşte despre

eliberarea sclavilor, despre schimbarea condiţiei femeii. Religia şi morala creştină se

răspândesc din ce în ce mai mult, iar acestea reprezintă o negare completă a vechilor

concepţii greceşti. Urmarea acestui proces a fost neglijarea şi părăsirea treptată a exerciţiilor

fizice. Gimnastica mai era păstrată ca parte a educaţiei generale, dar numai pentru că era

considerată necesară pentru sănătate.

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂPERIOADA REPUBLICII ŞI PERIOADA IMPERIULUI

Primul val indo-european pătrunde în peninsulă la începutul mileniului 2 Î.Hr. În sec.

X-IX Î.Hr. îşi fac apariţia etruscii, a căror civilizaţie atinge în sec. VII-VI Î.Hr. maxima

39

dezvoltare. Latinii celălalt mare popor al peninsulei, au fondat Roma (conform legendei prin

Romulus şi Remus în anul 753 Î.Hr.). Influenţa Romei s-a extins, ea devenind în sec. al III-

lea Î.Hr. stăpâna întregii Italii. S-au pus astfel bazele celui mai vast şi durabil imperiu al lumii

antice, care a durat până în anul 476 D.Hr. când Romulus Augustus, a fost detronat de către

căpetenia germanică Odoadru.

În existenţa sa puternicul stat roman a cunoscut trei mari perioade:

Regalitatea, care s-a extins pe o perioadă datând din cele mai vechi timpuri până în

anul 509 Î. Hr., caracterizată printr-o organizare patriarhală, şi o civilizaţie şi cultură

destul de rudimentară.

Republica a cărei existenţă s-a derulat între secolele al VI Î.Hr. şi secolul I D.Hr.,

viaţa pe care o duceau romanii era una simplă, austeră, iar educaţia avea aceleaşi

caracteristici.

Imperiul, forma de stat prin care romanii deveniţi practic stăpanii lumii antice, au

guvernat în perioada cuprinsă între secolul al II-lea D.Hr. şi secolul al V-lea D.Hr.

Romanii nu au avut ca şi grecii un sistem de educaţie fizică întemeiat pe o concepţie

proprie bine precizată. Ei s-au mulţumit să împrumute de la greci programul de aplicare a

exerciţiilor fizice la nivelul tinerei generaţii. Contactul celor două popoare s-a stabilit prin

relaţiile de vecinătate dintre romani şi etrusci cu coloniile greceşti din Italia de sud şi Sicilia.

După cucerirea Greciei de către Romani contactele au devenit şi mai strânse. Cultura şi

civilizaţia greacă a influenţat atât de puternic pe romani, încât se spune că deşi Roma a

cucerit Grecia pe calea armelor, grecii i-au cucerit pe romani prin armele culturii şi

spiritului.Trebuie însă subliniat că în momentul cuceririi romane, sec. I Î.Hr. gimnastica

grecească intrase deja în faza de decădere: exerciţiile uşoare erau trecute pe planul secund,

locul lor era luat de pancraţiu, lupte, pugilat, profesionismul se afla în plină ascensiune.

Astfele, modele care i-au inspirat pe romani nu mai reprezentau acel ideal armonic care a

caracterizat educaţia fizică grecească în cea mai bună perioadă a ei.

Între modele greceşti şi ceea ce au dezvoltat romanii în planul educaţiei generale şi

fizice, dar mai ales în privinţa instituţiilor specifice activităţilor sportive au existat deosebiri

mari. Aceste deosebiri au fost nu atât de formă, cât mai ales de esenţă.Romanii au imitat felul

de viaţă grecesc, arta, conduita. Dar structura psihică a romanilor era mult diferită de cea a

popoarelor greceşti. Romanii erau oameni practici, iar forţa lor militară foarte puternică le-a

40

permis cucerirea unor noi şi întinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorică, le-au

stăpânit timp de multe secole. Ei au adoptat instituţiile greceşti, dar le-au schimbat esenţa

spirituală, transformându-le în conformitate cu propriile lor cerinţe şi structuri spirituale.

Armonia şi estetismul grecesc erau străine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era

folositor pentru viaţă. Iar Roma avea nevoie de oameni sănătoşi, robuşti care să poată deveni

soldaţi puternici. Din acest motiv criteriul care stătea la baza educaţiei fizice specifice Romei

antice era dezvoltarea capacităţii de luptă a indivizilor. La Romani, educaţia nu era

organizatăde stat, ci era o problem a familiei.

5.1.În perioada Republicii (sec. al VI-lea Î.Hr – sec. al II-lea Î.Hr) romanii duceau

o viaţă simplă, austeră. Educaţia era utilitară şi militară având ca scop formarea unor cetăţeni

curajoşi, disciplinaţi, buni soldaţi. Accentul era pus pe educaţia morală care viza respectarea

legilor şi disciplina. Educaţia intelectuală nu era nici ea neglijată dar se limita la scriere şi

lectură. Nu se fă cea nici muzică, nici artă, nici filosofie. Educaţia fizică se bucura de atenţie

în măsura în care pentru ca tinerii să poată deveni buni soldaţi era nevoie de exerciţii fizice

care să le dezvolte calităţile necesare, atât pe plan fizic cât şi moral.

În Roma antică, la vârsta de 15 ani, băieţii îşi începeau pregătirea militară pe un

teren special amenajat numit "Câmpul lui Marte" (astăzi Piazza dei Popoli). Alături de

exerciţiile pur militare ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, călăria, înotul. Scopurile

militare ale exerciţiilor erau subliniate de detaliile de execuţie: săritura se executa peste un cal

de lemn, alergarea se desfăşura alături de un cal în galop, iar marşurile aveau loc pe distanţe

de cel puţin 20 de km. cu echipament de luptă. Un exerciţiu special îl constituiau lucrările de

amenajare a unor şanţuri, valuri de pământ, etc. Înotul în apele Tibrului era un exerciţiu iubit

şi respectat.

Romanii n-au fost capabili să înţeleagă şi să simtă dansul. Ei n-au cultivat nici una

dintre formele lui: religios sau războinic, sau vesel. Desconsiderând dansul, ei dispreţuiau

dansatorii. Dansul era practicat numai de profesionişti ca element scenic în arta dramatică.

Romanii au preluat de la greci şi ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" şi au

construit gimnazii şi palestre. Astfel gimnastica grecească era practicată de romani, dar de la

modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fără conţinutul ei conceptual. Romanii

au dat un alt înţeles exerciţiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru război, ei au folosit

educaţia fizică pentru formarea aparatului militar care a susţinut Imperiul lor.

5.2. Băile romane sunt instituţii care reprezintă adaptarea palestrelor greceşti la

mentalităţile şi stilul de viaţă specific romanilor. Bazinele cu apă care în cadrul palestrelor

41

erau nişte anexe care serveau la curăţarea corpului după contactul cu nisipul de pe pistă, cresc

în dimensiuni şi importanţă devenind elementul cel mai important al instituţiei, în timp ce

spaţiile amenajate pentru practicarea exerciţiilor fizice scad ca dimensiuni şi importanţă,

devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare şi odihnă, iar restul spaţiilor primesc şi

ele diverse întrebuinţări legate de băi. Stabilimentele de băi se înmulţesc considerabil, în sec.

al IV-lea ajungându-se la un număr de peste 854 de băi publice, numai în Roma. Cele mai

importante dintre băile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au întins pe o

suprafaţăde 11 hectare, avînd o capacitate de peste 1600 de persoane şi cele ale lui Diocleţian

care au acoperit o suprafaţăde aproape 13 hectare. Instalaţiile băilor romane erau numeroase

şi complicate: existau bazine de apă rece (frigidarium), apă călduţă( tepidarium), apă

fierbinte ( caldarium). Mai existau săli de sudaţie uscată şi cu aburi, săli de masaj, băi la

cadă, etc. În jurul bazinelor existau ca anexe: grădini, saloane de odihnă, săli de gimnastică,

biblioteci, muzee şi chiar prăvălii. Romanii îşi petreceau foarte mult timp în băi. După ce-şi

puneau organismul în mişcare cu ajutorul câtorva exerciţii fizice, de obicei alergări, sărituri,

aruncări sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung şi complicat al îmbăierii. În Roma

imperială, băile făceau parte din viaţa publică, fiind în acelaşi timp club, gimnaziu şi for.

Jocurile cu mingea erau execiţiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind

practicate în interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta

vechea denumire preluatăde la greci: "sferisterium".

Caracteristicile şi denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor şi modul în

care aceasta era mânuită:

"Follis" era o minge mare umplută cu aer, care se bătea cu pumnul sau cu braţul

înarmat cu o mănuşă rigidă ca o rachetă;

Asemănătoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mică

care se juca în trei jucători, aşezaţi în triunghi;

"Pagaenica" sau mingea ţărănească era o minge de dimensiuni mari, destul de grea,

folosită mai ales de oamenii din popor;

"Harpastum" era o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pământ care se bătea cu

mâna de către jucătorii împărţiţi în două echipe pe un teren acoperit cu nisip.

Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de întrecere ale

grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezintă cel mai elocvent exemplu de deformare a

instituţiilor greceşti. Organizate după modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de

42

întrecere sportivă al acestora, aveau un caracter pur spectacular în care scopul primordial era

acela de a distra spectatorii.

Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare

reprezentând o instituţie deosebită:

Teatrul – destinat reprezentaţiilor scenice;

Circul – pentru cursele de cai şi de care;

Amfiteatrul – destinat luptelor de gladiatori.

Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare în perioada imperiului, când au

devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice şi au fost folosite de conducătorii

imperiului ca mijloc de câştigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre

simptomele de degenerare ale naţiunii romane, pentru că încurajau lenea şi au ajuns să cultive

nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violenţă, bestialitate.

Jocurile de circ ("circenses") erau distracţia favorită a poporului şi constau în

alergările de care şi cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriaşe. Faimosul "Circus

Maximus" acoperea un întreg cartier al Romei, iar în timpul lui Nero, după câteva secole de

continue extinderi şi înfrumuseţări, pista avea 600 de metri lungime şi 200 de metri lăţime, cu

255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pistă măsura 568 de metri, o cursă fiind

alcătuită din şapte tururi. În timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungându-se ca

în timpul dinastiei Flavia numărul curselor să fie de 100. Cursele începeau în zorii zilei şi se

desfăşurau până la căderea serii.

Jocurile de amfiteatru reprezintă completa deformare a jocurilor agonistice.

Originea acestor sângeroase spectacole este foarte probabil celtică. Romanii le foloseau la

început în cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar

familia, dar cu timpul aceste ritualuri au căpătat amploare şi au fost transformate într-un gen

de întreceri după modelul jocurilor agonistice greceşti. Spectacolul din amfiteatrele romane

era astfel un amestec de elemente religioase tradiţionale şi altele de origine grecească.

În timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maximă. Au

fost construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele:

amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit în perioada

dinastiei Flavia, clădire ale cărei vestigii s-au păstrat până azi. El avea 45.000 de locuri pe

scaune şi 5.000 în picioare, arena avea 86/56 metri şi era în aşa fel construită încât putea fi

transformată în lac pentru întreceri nautice.

Cele mai importanta jocuri de amfiteatru au fost:

43

Venationes consta într-o luptă a “venatoresului” cu animale. De cele mai multe ori se

reducea la un măcel în masă a celor mai diverse animale sălbatice: urşi, tigri, lei, pantere,

elefanţi, mistreţi, care erau lovite cu suliţa, sabia sau se trăgea asupra lor cu arcul. Pentru o

completă satisfacere a instinctelor sângeroase a plebei, erau introduşi în arenă“bestiarii”,

oameni neînarmaţi, de obicei condamnaţi sau persecutaţi politic şi religios, care erau sfâşiaţi

de animale.

Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" şi era la fel de crudă. Gladiatorii erau

recrutaţi voluntari sau prin constrângere din rândul sclavilor, aventurierilor, delicvenţilor şi

erau instruiţi în şcoli speciale. Ei purtau în arenă un echipament special, care era menit să

asigure nu atât protecţia lor cât mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar

existau şi alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a “reţiarilor” în care unul dintre

luptători era înarmat cu furcă lungă cu trei dinţi şi cu o plasă cu ochiuri, pe care trebuia să o

arunce peste celălalt luptător, care se apăra cu o spadă scurtă şi un scut. Lupta se desfăşura

până la rănirea sau chiar omorârea unuia dintre luptători. Cel doborât putea cere graţierea,

care era sau nu acordată de către Împărat după consultarea publicului, printr-un semn al

mâinii, faimosul "police verso".

În Roma antică au fost destule personalităţi care au încercat să se opună degenerării

ideii de educaţie fizică şi au promovat educaţia bazată pe dezoltarea armonioasă şi plenară a

personalităţii umane. Dintre aceştia trebuie amintiţi: istoricul Tacitus, care descriind viaţa

vechilor germanici, subliniază importanţa activităţilor de ordin fizic pentru păstrarea sănătăţii

fizice şi morale ale unei naţiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educaţie

completă, din care nu lipseau activităţile fizice. În fine, nu poate fi omis marele poet

satirivc Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalităţilor şi conduitelor morale ale

romanilor, cel care le adresează celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi

dispreţuiau îngrijirea fizică celebrele cuvinte din Satira X: ”Optandum est ut sit mens sana in

corpore sano.”ÎNTREBĂ RI

1.Care sunt principalele surse documentare referitoare la nivelul de dezvoltare al educaţiei fizice în perioadapreclasică din istoria Greciei antice ?2.Sub influenţa căror factori a luat naştere concepţia grecească despre educaţie fizică?3.La ce se referă concepţia igienică?4.Căreia dintre cetăţile greceşti i-a fost caracteristică concepţia militară şi de ce ?5.Ce înţeles au cuvintele "kalos kai agatos" ?6.Sub a cui îndrumare se practicau exerciţiile fizice în palestrele şi gimnaziile greceşti ?7.Care erau cele mai cunoscute gimnazii din Atena ?8.Cum se clasificau exerciţiile fizice din cadrul gimnasticii greceşti ?9.Ce înseamnă"agonistica" ?10.După ce criterii erau selecţionaţi participanţii la Jocurile Olimpice antice ?

44

11.Ce valoare avea titlul de "Olimpionike" ?12.Unde se mai desfăşurau jocuri cu caracter naţional ?13.Câte perioade cuprinde evoluţia educaţiei fizice din Grecia antică?14.De ce au fost desfiinţate Jocurile Olimpice antice ?15.Care sunt trăsăturile caracteristice ale educaţiei fizice la romani în comparaţie cu cea din Grecia antică?16.Prin ce detalii era subliniat caracterul militar al educaţiei fizice a tinerilor romani în perioada Republicii?17.Ce instituţii au preluat romanii de la greci şi cum le-au adaptat ?18.Câte categorii de jocuri erau organizate în Imperiul roman şi care se bucurau de cea mai mare popularitate ?19.Daţi o definţie pentru termenul "gladiator".

MODUL NR.3

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEIDESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ. FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILORFIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI MEDIUCAVALERISMUL ŞI EDUCAŢIA CAVALEREASCĂEXERCIŢIILE FIZICE POPULARE

a) Scopul si obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu preocuparile din domeniul educatiei

fizice si sportului in perioada Evului Mediu si in Renastere.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea preocuparilor pt educatie fizica si sport in Evul Mediu si in Renastere ;

b)Conţinutul informaţional detaliat

Prăbuşirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat fărâmiţarea lumii antice, a

cărei unitate se păstrase sub conducerea Romei şi apariţia pe scena istoriei a unor noi

popoare. Căderea Romei a adus haosul politic şi social. Năvălirile popoarelor migratoare,

nestăvilite de o forţă organizată au adâncit şi completat dezordinea. Oraşele erau adevărate

atracţii ale valurilor de năvălitori în căutare de pradă. Viaţa urbană a fost cu totul nimicită,

industria şi comerţul au fost ruinate. Timp de câteva secole ţările Europei, în special cele care

formaseră imperiul roman de apus au fost într-o stare de anarhie.

6.1. Istoria Evului Mediu este dominată de istoria popoarelor germanice care au

determinat deplasarea civilizaţiei spre Nord schimbând stilul de viaţă caracteristic lumii

greco-romane.

45

Dezvoltarea culturalăa acestor popoare este influenţată decisiv de religia creştină, care

triumfă asupra vechilor religii politeiste, determinând atât concepţiile cât şi forma

instituţiilor.

Desfiinţarea J.O antice şi apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au

pecetluit triumful eticii creştine asupra concepţiilor antice, care suferiseră e drept un destul de

pregnant proces de degenerare în ultimele veacuri. Locul concepţiilor greco-romane

preocupate de aspectul fizic al omului este luat de concepţiile creştine care au creat un ideal

cu totul diferit. Doctrina creştină se sprijină pe dualitatea corpului şi spiritului: corpul este

pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este duşmanul sufletului, reşedinţa şi cauza păcatului. Cu

cât corpul este mai slăbit, mai neîngrijit cu atât şansele sufletului de a accede la viaţa veşnică

sunt mai mari. Ca o consecinţă naturala a creşterii influenţei acestor concepţii a fost

interzicerea exerciţiilor fizice prin care se cultivă latura fizică a persoanei. În acest mod,

creştinismul a adus decăderea execiţiilor fizice. Tertullian unul dintre părinţii bisericii

creştine susţinea plin de indignare: “ Paleastrica diaboli negotium!” (Kiriţescu,1943). Au fost

considerate purtătoare de păcat şi băile, curăţenia sau igiena personală, adicătot ceea ce ţinea

de întreţinerea sănătăţii şi a corpului.

Ostilitatea făţişă a bisericii creştine faţă de educaţie fizică şi-a găsit deplina şi

completa aplicare în sistemul de educaţie al timpului. Şcolile medievale erau conduse de

ordinele religioase, educaţia se făcea în şcolile mănăstireşti conduse de călugării benedictini,

franciscani sau dominicani. În şcoli se învăţau cele “şapte arte liberale” în două cicluri

“trivium” ( gramatica, dialectica, retorica) şi “quadrivium” (aritmetica, muzica, geometria,

astronomia). Ca metodă de învăţare se utiliza metoda scolastică, bazată pe raţionamentul

deductiv şi silogismul, urmărindu-se legarea cunoştinţelor într-un raţionament riguros, fără

folosirea faptelor sau argumentelor.

În acest sistem de educaţie era exclusă orice preocupare pentru educaţie fizică, nu

mai poate fi vorba de practicarea exerciţiilor fizice în şcoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca şi

baia sau înotul.

Dar, chiar dacă exerciţiile fizice nu au mai fost practicate în sistemul şcolar feudal, nu

înseamnă că ele au dispărut din viaţa popoarelor. Exerciţiile fizice au continuat să facă parte

din viaţa oamenilor şi să fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea

asigurării pregătirii militare, dar şi din dorinţa natural de mişcare a oamenilor din cele mai

diferite categorii şi grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exerciţiile fizice în cadrul

46

instituţiei cavalereşti, în timp ce oamenii din popor, ţărani sau orăşeni în diverse ocazii

specifice vieţii feudale.

Manifestările variate şi pitoreşti ale practicării exerciţiilor fizice în perioada Evului

Mediu au asigurat păstrarea unei continuităţi a educaţiei fizice de-a lungul acestor veacuri

destul de întunecate din istoria omenirii.

6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goţi, scandinavi, danezi,

islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influenţat

evoluţia educaţiei fizice mai ales în perioada de început a Evului Mediu.

Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau în regiunile de nord ale

Europei o viaţă patriarhală cu instituţii proprii. Felul de viaţă al vechilor germani este

cunoscut tradiţii, mituri şi naraţiuni istorice consemnate în operele literare populare ale

nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” deşi este de dată mai

târzie a avut ca sursă de inspiraţie aceleaşi vechi naraţiuni mitice şi conţine numeroase

amănunte despre obiceiurile şi credinţele vechilor germani. Din punct de vedere documentar

putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice şi descoperirile

arheologice la care se adugă miturile şi tradiţiile au reuşit să dezvăluie amănuntele vieţii

vechilor germani încă din perioadele epocii bronzului.

În istorie, germanii şi-au făcut apariţia în momentul în care Romanii în expansiunea

lor spre Nord au venit în contact cu ei. Cesar şi Florus oferă numeroase date despre acest

popor războinic, dar principalul izvor de documentare rămâne lucrarea istoricului Tacitus:

“De situ, moribus et populis Germaniae”. Germanii sunt descrişi ca un popor de oameni înalţi

şi viguroşi, blonzi cu ochi albaştri. Viaţa lor era simplă, se desfăşura în aer liber, vânătoarea

fiind ocupaţia de bază. Erau războinici de prima mână, curajoşi şi viteji, mânuind armele cu

multă dexteritate. Romanii nu i-au putut învinge cu toată armata lor bine organizată.

Mitologia lor este plinăde povestiri războinice, zeii germani sunt luptători şi eroi.

Toţi istoricii elogiază de asemenea calităţile morale deosebite ale acestor populaţii:

sentimentul onoarei, credinţa, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei şi respectau

femeia care era considerată tovarăşă egală de viaţă şi de luptă. Curajul, vrednicia,

îndemânarea în mânuirea armelor erau calităţile cele mai preţuite, iar pentru a dobândi aceste

calităţi, în viaţa vechilor germani exerciţiile fizice ocupau un loc esenţial. În legendele

scandinave se pot întâlni capitole întregi care descriu adevărate programe de educaţie. Din

aceste surse documentare se observă că practicarea exerciţiilor fizice începea de la cele mai

fragede vârste atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Copiii învăţau să ţină scutul, să tragă cu

47

arcul, să arunce cu suliţa, să călărească, să înoate, să mânuiască sabia. Numai după însuşirea

acestor deprinderi, tinerii erau declaraţi maturi şi capabili de luptă. Toate poeziile şi poemele

populare germane descriu cu lux de amănunte exerciţiile fizice tradiţionale.

Formele în care vechii germanici practicau exerciţiile fizice erau destul de variate:

Alergarea era un exerciţiu foarte preţuit, dovadă stând calificativele referitoare la

capacitatea de a se mişca cât mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid "cel

iute" descris ca fiind capabil să ajungă ursul în fugă sau "Harald" care reuşeşte să-l

întreacă prin alergare pe Magnus care este călare.

Săritura era şi ea la fel de preţuită fiind folosită mai ales pentru a depăşi obstacolele

în timpul luptei. Se practica mai ales săritura în lungime. Istoricul roman Florus,

povesteşte despre Teobod, un rege teuton care sărea peste patru sau chiar şase cai

aşezaţi unul lânga altul.

Aruncarea era un exerciţiu de război. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic

pentru vechii germani era piatra. Wikingii îşi încărcau corăbiile cu pietre pe care apoi

le aruncau asupra duşmanilor.

Înotul şi scufundările sunt şi ele foarte des menţionate atât în legende cât şi în

lucrările istoricilor. Tacit descrie germanii, bărbaţi şi femei deopotrivă, scăldându-se

zilnic, indiferent de anotimp în apele reci ale râurilor.

Călăria era apreciată mai ales de germanii din sud. Visigoţii, vandalii, francii

obişnuiau să lupte călare, iar calul era considerat animal sfânt.

Patinajul şi mersul pe schiuri erau de asemenea practici obişnuite mai ales la

poparele germanice din nord. Patinele preistorice confecţionate din oase de animale

descoperite în localităţile din zona Mării Nordului, în Islanda, Olanda şi chiar Elveţia

sunt dovezi în acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare în timpul iernii din

cele mai vechi timpuri.

Dansurile sunt mai puţin pomenite, se pare că ele nu erau foarte iubite de vechii

germani. Tacit vorbeşte într-un singur loc despre un dans spectaculos executat de

tineri printre săbii şi lănci – deci un dans războinic, asemănător dansurilor pyrice ale

vechilor greci.

Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice înainte şi după invazia saxonilor

au cultivat şi ei o serie de exerciţii fizice specifice, care pe lângă pronunţatul caracter militar

serveau şi la satisfacerea dorinţei de mişcare a populaţiei. Reconstituirea obiceiurilor

vechilor locuitori ale insulelor britanice până la cucerirea lor de către normanzi (1066) a fost

48

realizată prin studiul poemele eroice, a unor cronici şi însemnări ale preoţilor. Vânătoarea

era activitatea care se bucura de cea mai mare atenţie. Literatura epică abundă în descrierea

episoadelor de fapte vânătoreşti ale vechilor englezi. Călăria era necesară pentru deplasare,

luptă, vânătoare. Calul era foarte preţuit: practicile rituale descrise dovedind existenţa unui

adevărat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosită în luptă, dar şi pentru distracţie.

Aruncarea cu praştia, lupta, înotul, canotajul, patinajul, navigaţia cu corăbii cu pânze,

aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite în aceste documente.

Slavii care trăiau răspândiţi pe o mare zonă geografică, între Marea Baltică şi Marea

Neagră, au format după destrămarea Imperiului Roman, începând cu sec. al VI-lea, mai multe

grupe de popoare:

în partea de răsărit: ruşii, bieloruşii, ucrainienii;

spre vest: polonii, cehii, slovacii;

ramura sudică: bulgarii, sârbii, croaţii şi slovenii.

Slavii s-au dovedit luptători de seamă, puternici, curajoşi, bine dezvoltaţi fizic. Din

viaţa lor nu lipseau exerciţiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul,

aruncarea pietrelor şi a suliţei, lupta cu paloşul şi securea, scrima cu bastoane, înotul,

canotajul, lupta cu pumnii.

6.3. După sec. al X-lea viaţa medieval a depăşit starea de haos şi dezordine care a

caracterizat-o în primele secole. Factorii care au avut o influenţă deosebită asupra educaţiei

în general şi asupra educaţiei fizice în special sunt aceiaşi ca şi la începutul Evului mediu, dar

acum concepţiile despre educaţie sunt mult mai clar şi mai precis conturate. Biserica creştină

a determinat suprimarea exerciţiilor fizice din programul medieval de educaţie şcolară, dar

pe de altă parte feudalismul ca adept al apărării cu puterea armelor a fost un factor care a

influenţat favorabil practicarea exerciţiilor fizice.

Sub influenţa acestor factori contradictorii, educaţia fizică în timpul perioadei clasice

a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales în instituţia

cavalerească.

Cavalerismul n-a fost înfiinţat ca o instituţie decretată de vreo autoritate politică sau

spirituală, ci a apărut ca un efect natural al necesităţilor politice şi aspiraţiilor morale ale

timpului. La originea lui stau nişte vechi practici ale popoarelor germanice.

Esenţa cavalerismului era format din două calităţi de bază: prima de natură militară

iar cea de a doua de natură etică. Calităţile de bun militar se formau prin parcurgerea de către

49

aspirantul la titlul de cavaler al unui adevărat program de educaţie în care exerciţiile fizice

erau pe primul loc.

La formarea concepţiilor etice specific cavalereşti au contribuit mai multe popoare

fiecare cu însuşirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul războinic de la germani,

spiritul combativ, eleganţa şi buna dispoziţie de la poporul francez. Spiritul mândru şi simţul

onoarei au fost caracteristici împrumutate de la spanioli, iar bravura şi generozitatea de la

arabi.

Locul unde toate aceste calităţi au găsit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost

Franţa, ţara în care instiutuţia cavalerească a luat naştere şi s-a dezvoltat ca formă şi esenţă

spirituala oferind un adevărat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat

cavalerismul.

Concepţia etică predominanta a cavalerismului era “bravura dezinteresată”. Cavalerul

practica religia onoarei, sacrificiul individual şi colectiv pentru o idee; el era protectorul celui

mai slab, în special al femeii pe care o respecta în mod deosebit şi era apărătorul credincios al

bisericii. Trebuia să fie curajos şi întreprinzător, să nu ia în calcul primejdiile, drept cu

duşmanii şi mărinimos cu cei învinşi. El era însă gata oricând să spele o eventual ofensă cu

sânge. Respectarea cuvântului dat şi a jurămintelor erau alte reguli pe care un cavaler le

respecta cu sfinţenie. Pe lângă toate astea trebuie să se arate întotdeauna plin de bună

dispoziţie, iar eleganţa şi graţia trebuie să însoţească forţa.

Aceste principii morale au fost reunite în perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al

XII-lea şi al XIII-lea) în cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atât de sacre ca şi

decalogul biblic.

Instituţia cavalerească, viaţa şi faptele cavalerilor au avut o influenţă puternică

asupra întregii vieţi culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creată o adevărată colecţie

de balade şi poeme epice cu subiecte din viaţa cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat

material documentar. În Franţa colecţia de poeme epice populare “Chansons de geste” cântate

de trubaduri îl aveau ca erou pe Carol cel Mare şi cavalerii să i, iar Niebelungenlied (1200)

poemul germanilor descria în principal faptele eroice ale cavalerilor germani.

Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, deşi ascendenţa nobiliară a

aspiranţilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobândea prin efortul

personal al viitorilor cavaleri. Calităţile fizice şi morale care formau esenţa cavalerismului se

formau printr-un proces de educaţie care dura de la 7 ani până în jurul vârstei de 21 de ani.

50

Pânăla 7 ani educaţia fiilor de nobili era lăsată în seama familiei. De la 7 ani începea

prima perioadăde educaţie cavalerească cunoscută sub denumirea de “noviciat” care dura

pânăla 16 ani. Un principiu de bază era acela căorice cavaler trebuie să fie în serviciul altui

cavaler, dar care să nu fie tatăl lui. Conform acestui principiu, tinerii îşi fă ceau noviciatul pe

lângă un cavaler mai în vârstă şi de obicei erau ataşati unor curţi seniorale sau princiare, în

calitate de paji. În timpul acestui stagiu tinerii aspiranţi la rangul de cavaler îşi desăvârşeau

educaţia intelectuală, morală şi mai ales cea fizică. După noviciat, pe la 15-16 ani pajul

devenea scutier. În această calitate avea dreptul să-l însoţească pe senior la luptă, vânătoare,

fără a avea încă dreptul de a fi un participant activ la aceste activităţi.

Se considera că în jurul vârstei de 21 de ani tânărul era pregătit pentru a deveni

cavaler. Promovarea se făcea printr-o ceremonie solemnă, numităde “învestitură”. La început

acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler având dreptul să acorde “învestitura”.

Gestul esenţial consta în predarea sabiei, însoţită de obicei printr-o lovitură peste umăr. Mai

târziu, pentru a-i spori caracterul solemn, învestitura era însoţită de o serie de festivităţi cu

caracter mai ales religios. Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidată de un reprezentant

al bisericii, pentru a întări faptul că instituţia cavalerască se afla sub protecţia bisericii.

Referitor la conţinutul educaţiei trebuie spus că latura intelectuală era destul de

neglijată. Au fost cavaleri faimoşi care nu ştiau aproape de loc carte. Cunoştinţele preluate

din cele şapte arte liberale care constituiau conţinutul educaţiei în Evul Mediu erau reduse la

maximum şi adaptate la necesităţile concrete ale vieţii cavalerilor. Educaţia morală consta în

învăţături religioase şi povestiri eroice menite să dezvolte sentimentele care formau esenţa

concepţiilor cavalereşti şi era în general lăsată pe seama preotului care slujea la capela din

incinta castelului.

Partea cea mai importantă şi mai consistenta a educaţiei cavalereşti era educaţia

fizică. Scopul era obţinerea forţei şi a îndemânării necesare pentru practicarea celor două

activităţi caracteristice vieţii feudale: războiul şi vânătoarea. Exerciţiile fizice specifice

cavalerilor erau grupate în aşa numitele "şapte virtuţi" cavalereşti: călăria, înotul, mânuirea

armelor, lupta, aruncarea, curtenia şi turnirul.

Călăria era un exerciţiul de bază, viaţa feudala nu putea fi concepută fără această

deprindere. Eleganţa cu care se călărea era o notă importantă în aprecierea calităţilor unui

cavaler. Săritura era un exerciţiu necesar la urcarea şi coborârea de pe cal.

Înotul era o deprindere absolut necesar pentru condiţiile din acele timpuri în care

existau destul de puţine poduri peste ape.

51

Mânuirea armelor era o deprindere fundamentală: lupta cu sabia, cu lancea, cu

bastonul erau exerciţiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care

acţionau la distanţă erau dispreţuite. Principiul luptei era lealitatea şi lupta cu arme egale.

Cavalerii nu luptau niciodată mai mulţi contra unui singur adversar.

Lupta se practica după regulile străvechi ale acestui exerciţiu. Era utilă din punct de

vedere militar atunci când cavalerul cădea sau îşi pierdea calul, dar era practicată şi sub

forma unor întreceri cu caracter sportiv.

Aruncarea îşi avea şi ea locul printre exerciţiile cavalereşti, deşi nu era agreată ca

mijloc de luptă, ci mai ales ca un exerciţiu pentru măsurarea forţei.

Viaţa la curte sau curtenia nu era un exerciţiu fizic, dar era o deprindere

eminamente cavalerească. Scopul era să-l înveţe pe cavaler regulile vieţii de curte, bunele

maniere. Se deprindea arta de a purta o conversaţie interesantă, regulile de politeţe faţă de

femei, precum şi o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era şi

ea exersată.

Turnirul era exerciţiul cavaleresc capital, un joc războinic care punea în valoare toate

calităţile cavalerilor şi consta în simularea războiului. Era o şcoală de pregătire a războiului

adevărat. Adversarii se atacau, se urmăreau, existau învingători şi învinşi. Rezultatul jocului

consacra valoarea cavalerilor. În Evul Mediu a fi învingător la turnir echivala cu cinstea de a

fi câştigător la J.O din antichitate. Turnirul era o sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă,

organizată ca o paradă cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o

că sătorie, o adunare nobiliară, o vizită mai importantă, încheierea unei păci sau a unei

alianţe. În lumea medievală cu viaţa ei izolată, cu lipsa de comunicare care o caracteriza,

turnirul era un prilej de întâlnire al oamenilor, o adevărată sărbătoare. Originea turnirului este

celtică. În forma lui primitivă el se numea “buhurt” şi era un joc primejdios, care adesea

depăşea limitele unei întreceri sportive. Primele reglementări i-au fost aduse prin sec. al XI-

lea de către francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani, englezi,

italieni, spanioli, ajungând prin intermediul cruciaţilor să fie cunoscut şi în Imperiul bizantin.

După câteva secole de practicare a unor forme de luptă asemănătoare cu buhurtul, prin

secolul al XII-lea încep să apară adevărate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare

frumuseţe care punea în valoare calităţile cavalerilor fără să le primejduiască viaţa. Perioada

de apogeu cuprinsă între sec. al XIII-lea şi al XV-lea este marcată de apariţia unor adevărate

manuale de desfăşurare a turnirurilor. O formă simplificată a turnirului era juta (justa= lupta

regulată în lb. latină) care constă în singularizarea unui episod al luptei şi anume lupta dintre

52

doi adversari. În cadru "jutei" se puteau observa mai bine amănuntele, calităţile personale şi

echipamentul luptătorilor. Erau mai puţin costisitoare şi pentru organizarea lor era suficientă

curtea castelului. Apărută mai târziu decât turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat

odată cu turnirul, pe care l-a înlocuit prin sec. al XV-lea şi XVI-lea. La început un joc

brutal de forţă pură, juta s-a perfecţionat atât ca modalitate de desfăşurare, cât şi ca reguli şi

echipament de protecţie, devenind un joc elegant, plin de precizie şi cu un grad înalt de

spectaculozitate.

Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu în timpul Cruciadelor, în perioada

cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XII-lea pânăla sfârşitul secolului al XIII-lea.

Cavalerii au alcătuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai străluciţi cavaleri s-au numărat

Richard Inimăde Leu, regele Angliei şi regele Franţei Philipe August.

Declinul cavalerismului a început prin secolul al XIV-lea. Înfrângerile armatelor de

cavaleri suferite în bătăliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adăugat

schimbarea strategiilor de luptă datorită creşterea importanţei pedestrimii ca armată în dauna

armatelor care luptau călare şi apariţiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat

procesul de dispariţie al cavalerismului. Aversiunea instituţiilor regale faţă de această

instituţia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenţă şi înlocuirea armatelor

de cavaleri cu armate formate din profesionişti sunt alte aspecte care au contribuit la

degradarea şi dispariţia cavalerismului. În fine, schimbările produse la nivelul mentalităţii

colective a societăţii care a început să preţuiască o viaţă mai liniştită, fără atâtea lupte,

războaie sau simulări ale luptelor.

Chiar dacă instituţia ca atare a dispărut tradiţia ei a rămas peste secole prin acele

trăsături specifice care şi astăzi sunt apreciate: apărarea celor mai slabi, jertfa dezinteresată

pentru apărarea unei idei, seninătatea în faţa primejdiei, respectul pentru cuvântul dat,

preţuirea şi respectul arătat faţă de femei. Iar în plan sportiv, cel puţin o disciplină sportivă

modernă îşi datorează dezvoltarea şi răspândirea cavalerismului, şi anume scrima. În

perioada imediat următoare, secolele al XV-lea şi al XVI-lea arta de a lupta era asociată cu

disciplinele artistice, literare, ştiinţifice. Descoperirea tiparului şi a gravurii a încurajat

apariţia primelor lucrări tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei şi apoi şi în alte ţări

europene se înfiinţează numeroase şcoli de scrimă. Primele tratate despre scrimă au fost

scrise de maeştrii italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din

urmă, arhitect, matematician şi inginer, a descris poziţiile de bază folosind o terminologie

care este valabilă şi astăzi. Stimulaţi de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii şi

53

germanii au scris şi ei lucrări dedicate scrimei. În Franţa, prima astfel de lucrare aparţine

gentilomului provensal Henry de Saint-Didier şi a apărut la Paris în anul 1573.

Marea răspândire a scrimei în ţările europene prin intermediul şcolilor care s-au

înfiinţat sub conducerea unor maeştri italieni şi francezi, a determinat apariţia unei adevărate

“manii”, cea a rezolvării tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate

cavalerească) prin intermediul duelului. În secolele ale XVI-lea şi al XVII-lea, aceste dueluri

au devenit un adevărat flagel. Numai în Franţa între anii 1588-1608 au fost omorâţi în duel

peste 10.000 de oameni. Puterea regală a fost nevoită să intervină interzicând astfel de

manifestări, duelul a intrat în clandestinitate, dar a continuat binenţeles să fie practicat. Prin

forţa acestor împrejurări, intensa practicare a duelului a dus la perfecţionarea scrimei ca

ramură sportivă, care este prezentă la J.O. moderne, încă de la prima lor ediţie, cea de la

Atena din anul 1896.

6.4. În Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exerciţiile fizice. Deşi

împrejurările şi condiţiile de viaţă ale celorlate categorii sociale: ţărani, meşteşugari,

comercianţi nu le permiteau practicarea lor în mod constant şi organizat, serbările populare

erau marcate prin organizarea unor întreceri de alergări, sărituri, popice, aruncarea cu piatra,

jocuri cu mingea, alături de dansurile populare tradiţionale.

Exerciţiile fizice practicate de populaţia din jurul feudelor şi din oraşele medievale care au

cunoscut cea mai mare răspândire au fost: chintena, lupta şi jocurile cu mingea.

6.4.1.CHINTENA era un exerciţiu care se asemăna cu juta, însă ţinta era fixă şi

reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticală. Câte o

dată manechinul era personalizat, reprezentând silueta unui sarazin, duşmanul tradiţional al

cavalerilor. Exerciţiul era folosit de către cavaleri ca mijloc de pregătire pentru turniruri şi

juta. Prin imitarea exerciţiului cavaleresc de către tinerii ţărani s-a ajuns la această formă

hazlie de parodiere a obiceiurilor cavalereşti, care imbina exerciţiul fizic cu distracţia. Adesea

cu ocazia unor turnire, erau invitaţi şi "chintanierii" pentru a distra publicul cu demonstraţiile

lor. Acest exerciţiu sau joc s-a practicat în Franţa până în sec. al XVIII-lea.

Exista şi o variantă care se desfăşura pe apă şi consta în întrecerea între două bărci.

Acestea alunecau în sens contrar, într-o barcă se afla un jucător cu o lance, care trebuia să-l

nimerească şi să-l doboare pe adversarul din cealaltă barcă care se apăra cu un scut. Cel mai

puţin îndemânatic, cădea de obicei în apă spre hazul celor care asistau. Aceste exerciţii s-au

practicat în Franţa până în sec. al XVIII-lea.

54

6.4.2. LUPTA a fost un exerciţiu tradiţional practicat de către toate popoarele de-a

lungul timpurilor. La curţile seniorilor erau angajaţi cei mai buni luptători din rîndurile

ţăranilor. Aceştia erau partenerii de pregătire sau de întrecere ai cavalerilor şi reprezentau

castelul cu prilejul unor întreceri organizate.

Originea lor populară este întărită şi de faptul că întrecerile de lupte se organizau

numai în zilele de duminică. Aveau loc în pieţele centrale ale satelor sau oraşelor şi erau

aproape întotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase întreceri de luptă se desfăşurau

în zona Bretaniei din Franţa, în regiunile muntoase ale Elveţiei şi în Germania.

6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populaţiile primitive. În

antichitate numeroase popoare au continuat să le practicace în forme diferite, iar în Evul

Mediu oamenii au continuat să fie fascinaţi de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu

mare plăcere în forme variate şi pitoreşti. Toate popoarele din Europa de nord şi de vest

iubeau jocurile cu mingea, dar în Franţa ele s-au dezvoltat într-o măsură mai mare de aceea şi

denumirea lor este mai ales în limba franceză. Jocurile erau variate, mingile erau de

dimensiuni diferite, ele se loveau cu mâna, cu racheta sau erau conduse cu un baston.

Bineînţeles că nu puteau lipsi jocurile în care mingea se lovea cu piciorul. La început jocurile

se desfăşurau în aer liber, dar pe măsură ce s-au dezvoltat şi au început să câştige teren şi în

rândul clasei nobiliare a societăţii, au fost construite săli speciale pentru practicarea lor.

Jeu de paume era un joc popular practicat iniţial mai ales de ţărani în aer liber, pe

spaţiile virane. Mingea era lovită cu palma şi transmisă la distanţe cât mai mari, de unde şi

denumirea de “longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii bătute cu mâna putea fi un

mijloc de divertisment dar se organizau adesea şi întreceri. În funcţie de mărimea şi

materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: “paume”, “eteuf”, “balle”, “ bonde”,

“pelote”, “boule”, s.a. În Anglia, la un astfel de joc se angaja întreaga populaţie a unei

localităţi. Participanţii loveau mingea până o scoteau în afara oraşului, fară să se respecte

nici o regulă. Înverşunarea cu care se juca provoca multe accidente şi pagube: se spărgeau

geamuri, obloane, etc. Adesea autorităţile erau obligate să emită ordonanţe prin care să

tempereze elanul jucătorilor şi să limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar în

zilele de duminică, iar mingile trebuia confecţionate din materiale moi: lână, stofă, păr de

animale.

Courte paume a apărut la începutul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data

aceasta celor din clasele avute care se desfăşura în localuri închise. La începutul sec. al XVI-

lea apare racheta, la început cu formă pătrată apoi rotundă, cu care este lovită mingea. Sălile

55

în care se juca, numite "Tripot" erau construite în centrul oraşelor, după o anumită arhitectură

având o formă dreptunghiulară de 40/14 m, delimitată la mijloc de o frânghie sau o plasă

pentru terenul celor două echipe. Pentru spectatori erau prevăzute galerii pe marginea

terenului.

În Anglia jocul care se desfă şura în "courts" (săli) se numea royal-tennis, iar varianta

în aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" şi "raquets". În Spania

jocul în care mingea se lovea cu un fel de rachetă purta denumirea "juego de pelota".

La crosse era un joc care consta în lovirea unei mingi de mici dimensiuni

confecţionată din lemn sau piele umplută, cu un baston încovoiat la un capăt. Mingea era

trimisă spre o ţintă care putea fi un cerc, un loc delimitat de ţăruşi, o gaură în pământ, sau un

loc anume trasat pe sol.

Jeu de mail a fost foarte răspândit în sec. al XVI-lea mai ales în Franţa şi Anglia,

deşi avea origine celto-germanică. Mingea de lemn se lovea cu un ciocănaş cu coada lungă,

conducând-o până la ţintă pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:

prin cât mai puţine lovituri jucătorul trebuia să-şi dirijeze mingea proprie la ţinta

stabilită;

două echipe îşi disputau o singurăminge în acelaşi scop;

combinată de două jocuri în care o singură minge de dimensiune mare, putea fi jucată

şi cu mâna şi cu piciorul - numită “chouler la crosse”;

La soule era un joc între două echipe care loveau mingea cu piciorul (în Franţa se mai

numea şi “choule”) spre terenul advers sau o ţintă trasată pe sol. Mingea a fost confecţionată

la început din lemn, apoi din piele umplută cu iarbă, muşchi, etc. Din sec. al XVI lea, ţinta s-a

modificat, luând forma actuală, adică o poartă în formăde dreptunghi, limitată de două bare

verticale şi de una transversală.

Varianta italiană acestui joc a fost Calcio, îndrăgit de toţi italienii, de la popor la

studenţii din Padova, şi de la nobili la preoţi. Era considerat un joc nobiliar, având legătură

cu “harpastum” jocul practicat de către patricienii romani.

În Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football şi se desfăşura pe orice teren şi

pe străzi. Marea popularitate cîştigată de acest joc l-a impus ca joc naţional.

Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate în zilele noastre îşi au originea în

jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul şi binenţeles

jocul de fotbal, ca săle pomenim doar pe cele mai cunoscute.

56

CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAŞTERII

Revoluţia spirituală care a început în Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea exinzându-se

apoi în celelalte ţări din Europa centrală şi de vest, a însemnat o schimbare completăa

gândirii, a concepţiilor despre lume, om şi viaţă şi s-a manifestat în toate domeniile culturii:

literatură, filosofie, artă, ştiinţă, educaţie. Renaşterea a însemnat o eliberare spirituala din

disciplina rigidă a catolicismului medieval. Oamenii care câteva secole au trăit adânciţi în

lumea convenţională a misticii creştine, au început să se regăsească pe ei înşişi, au deschis

ochii asupra frumuseţilor naturii şi vieţii. Se poate spune că odată cu Renaşterea viaţa şi-a

reluat cursul ei firesc. Oamenii putea să se bucure din nou de viaţă, să admire şi să preţuiască

frumosul, să aspire spre perfecţiune.

Curentul filosofic care a dominat perioada Renaşterii a fost “umanismul”. În timpul

acestei periade, oamenii de cultură au redescoperit valorile materiale şi mai ales spirituale ale

antichităţii. Cercetătorii s-au adâncit în studiul lumii antice şi al concepţiilor vechilor greci

şi romani despre viaţă, despre modul în care aceştia se îngrijeau de corpul şi spiritul lor. În

locul idealurilor transcedentale sunt reluate concepţiile conform cărora personalitatea umană

trebuie îngrijită şi cultivată sub toate aspectele ei fizice, spirituale şi morale.

Pedagogii, scriitorii sau alţi gânditori umanişti din Italia, Spania, Franţa, Germania

şi Anglia au imprimat un nou scop al educaţiei: formarea omului complet. Este adevărat că

din cauza structurii sociale a timpului educaţia era limitată la clasele de sus ale societăţii. Pe

de altă parte, lipsa unei organizări şcolare moderne, limita eforturile pedagogilor umanişti la

aspecte mai ales teoretice: ideile lor sunt exprimate în lucrări cu caracter divers, dar sunt prea

puţin aplicate în practică. Doar sporadic, câţiva educatori străluciţi au încercat să-şi pună

realmente ideile în aplicare, în procesul de educaţie al unor copii din familii princiare sau

nobiliare, a căror educaţie le era încredinţată.

Deşi s-au limitat la aspecte teoretice, activitatea pedagogilor umanişti a avut meritul

de a fi readus educaţia fizică printre preocupările educaţiei generale. În acelaşi timp ei au

reuşit să dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea şi foloasele exerciţiilor

fizice, privite în cadrul unui sistem de formare a personalităţii umane complete.

ITALIA: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), în lucrarea sa “Despre moravurile

nobililor şi studiul ştiinţelor frumoase” îşi expune principiile despre educaţie afirmând

“Cine posedăun spirit clar şi un corp puternic, trebuie să se îngrijeascăde amândouă”. În

57

opinia sa, o educaţie adevărată constă în alternarea activităţii ştinţifice cu exerciţiile fizice.

El era adeptul unor exerciţii care dezvoltă forţa fizică: jocurile cu mingea, vânătoarea,

pescuitul, iar pentru cei care le gasesc pe acestea prea dificile, recomanda mersul pe jos.

Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomanda exerciţiile

militare tuturor tinerilor şi le considera obligatorii pentru aceia care doreau să se dedice unor

cariere militare. În opinia lui, scopul exerciţiilor fizice trebuia să fie favorizarea unei bune

dezvoltări fizice şi o sănătate cât mai bună, nu de a forma atleţi. În acest scop ele trebuie

deprinse treptat, pentru a nu obosi copiii încă nedezvoltaţi. A fost preocupat îm mod deosebit

de efectul exerciţiilor fizice asupra ţinutei estetice a corpului.

Aenea Sylvio Piccolomini (1405-1464) a scris un tratat de educaţie pentru tânărul

rege al Ungariei şi Boemiei, Ladislau, al cărui educator a fost. El subliniază importanţa

exerciţiilor fizice pentru formarea unei ţinute frumoase şi mai ales pentru pregătirea de

război. Piccolomini a ajuns papă(Pius al II-lea), continuând şi din această poziţie să

recomande principilor italieni practicarea consecventă a scrimei, ca exerciţiu fizic

indispensabil formării unor bune capacităţi militare.

Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui Vergerio la

Universitatea din Padova, unde şi-a început cariera pedagogică. Din anul 1442 a devenit

educatorul copiilor ducelui din Mantova. În această calitate a reuşit să creeze o instituţie şi

chiar un sistem de educaţie care l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renaşterii

educaţiei fizice şcolare.

El a organizat într-un pavilion din grădina palatului ducal din Mantova un institut de

educaţie pentru copiii din familia ducală, în care au fost primiţi un număr însemnat de copii

atât din familii nobile cât şi din cele mai sărace, care erau întreţinuţi pe seama familiilor celor

bogaţi. Instituţia se numea “Casa Giocosa” iar programul de educaţie era în aşa fel conceput

încât să asigure o “şcoală perfectă” după concepţiile lui. Instruirea oferită copiilor era cea

clasică, predominau limba latină, filosofia, retorica. Excesul unei educaţii intelectuale era

compensat printr-o îngrijită educaţie morală şi religioasă, şi ceea ce constituia o inovaţie

îndrăzneaţă a timpului său, prin educaţie fizică. Exerciţiile fizice care se practicau la Casa

Giocosa erau dintre cele mai variate: alergări, înot şi pescuit, călărie, luptă, jocuri cu mingea,

aruncarea lăncii, tirul cu arcul şi arbaleta, dansul, jocuri de război asemănătoare cu turnirul

cavaleresc. După modelul antic grecesc, era cultivată şi muzica vocală şi instrumentală.

Ludovic de Vives (1492- 1540), spaniol din Valencia, a trăit în Belgia, apoi la Paris

şi în Anglia, la Oxford unde s-a ocupat de educaţia fiicei regelui Henric al VIII-lea, Maria.

58

Discipol la educaţiei scolastice la începutul activităţii sale, a devenit un umanist respectat.

Sistemul său de educaţie l-a expus în principala sa operă“De tradensis disciplinis”. Vives era

adeptul unei educaţii echilibrate din care exerciţiile fizice nu trebuie să lipsească, fiind

considerate deosebit de importante pentru păstrarea sănătăţii, dezvoltarea fizicului şi

realizarea echilibrului sufletesc. În opinia sa lecţiile trebuie alternate cu jocuri şi plimbări.

Exerciţiile fizice nu trebuie să aibă un caracter militar ci unul şcolar. Jocurile elevilor trebuie

să se desfăşoare sub supravegherea unui adult, pentru a nu degenera, iar şcolile trebuie să

aibă locuri special amenajate pentru ca exerciţiile fizice să se poată face pe orice vreme.

Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o operă care deşi are mai

ales un caracter igienic şi medical, prin bogăţia materialului şi prezentarea lui, este şi o operă

pedagogicăde mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese, un

mare protector al ştiinţei şi al artelor. În această calitate are acces la bogăţia de cărţi şi

manuscrise ale anticilor care se găsea la Vatican. Rezultatul studiilor ( a studiat mai ales

operele lui Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare în 1569, la Veneţia. Este o

lucrare impresionantă formata din şase părţi. (Titlul ei complet este: “Şase cărţi despre

celebra artă gimnastică a celor vechi, în timpurile noastre încă necunoscută”) Cartea a fost

retipărită încă în şase ediţii. ( 4 la Veneţia, una la Paris în anul 1577 şi ultima la Amsterdam

în 1672).

Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabilăatât documentară cât şi literară,

reprezentând una dintre monumentele literare ale Renaşterii. Prin răspândirea ei considerabilă

a avut o influenţă mare asupra oamenilor, contribuind la redeşteptarea interesului pentru

gimnastica antică pe baza unui material bogat şi foarte bine prezentat.

GERMANIA - Umaniştii germani au fost savanţi, cercetători de bibliotecă,

pasionaţi de arheologie. Ei au studiat cultura antică, au proclamat virtuţile exerciţiilor fizice

clasice, dar au ignorat ce se afla în imediata lor apropiere, adică cultura populara originala a

timpului lor şi nu au luat în considerare exerciţiile tradiţionale ale poporului german.

Erasmus din Rotterdam, erudit filosof şi pedagog, condamnă brutalitatea unor

profesori care foloseau bătaia ca metodă pedagogică, fiind prin natura sa un adversar al

violenţei. Din acest motiv nu agrea nici exerciţiile fizice dinamice, considerându-le nedemne.

Nici vorbă despre încurajarea practicii acelor exerciţii tradiţionale ale vechilor germani.

Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost şi unul dintre marii educatori ai

poporului său. În lucrările sale este de acord cu practicarea exerciţiilor fizice, considerându-le

necesare pentru ca oamenii să nu cadă pradă exceselor şi obiceiurilor nesănătoase.

59

ANGLIA - Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reuşit o combinaţie fericită între

umanism şi cavalerism, preluând idei şi concepţii atât de la Erasmus cât şi de la Castiglione.

Cartea sa “The Gouvernour” publicată în 1531, sintetizează ideile sale despre educaţie.

Aceasta trebuia pusă în serviciul statului, pentru a pregăti o tânără generaţie folositoare

scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a

exerciţiilor fizice. Acest principiu va fi de acum înainte prezent permanent în toate sistemele

de educaţie engleză.

Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a

desfă şurat într-o perioadă în care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa

pedagogica de căpătâi, a fost lucrarea “Schoolmaster” apărută în 1570. Pentru Acham, idealul

educaţional trebuia să fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, înţelept, religios, dar

în acelaşi timp sănătos şi bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului şi a forţei naţiunii era

asigurarea unei educaţii care să dezvolte atât trupul cât şi spiritul.

FRANŢA - Scriitorul francez Francoise Rabelais şi-a exprimat ideile îndrăzneţe şi

inovatoare într-un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”, publicat în perioada 1532-

1564. Romanul, scris într-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decenţei, este o critica

aspră la adresa concepţiilor de viaţă feudale şi la modul în care se făcea educaţia tineretului.

Rabelais schiţează un sistem revoluţionar de educaţie în care combină concepţiile cavalereşti

cu cele umaniste şi care acordă atenţie sporită educaţiei fizice şi igienei. Poetul Michel de

Montaigne (1533-1592) preocupat de ideea că educaţia trebuie să vizeze în egală măsură

corpul şi spiritul îşi exprimă şi el ideile într-un mod mai puţin formal. Concepţiile sale asupra

acestei probleme sunt sintetizate în scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix

contesă de Gurson, cuprinzând sfaturi cu privire la educaţia pe care trebuie să o primească

fiul acesteia.

Umaniştii au încercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea în lucrări cu

caracter medical, pedagogic sau chiar literar să readucă în centrul atenţiei importanţa

educaţiei fizice în procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultură din secolele

care au marcat perioada Renaşterii au fost în marea lor majoritate, teoreticieni, puţin

preocupaţi de aplicarea practică a concepţiilor pe care le propagau. Precizarea rolului

educaţiei fizice în sistemele educative, a scopurilor acestei activităţi, precum şi a celor mai

potrivite metode şi forme de practicare vor fi tot atâtea probleme care îşi vor găsi parţial

rezolvarea prin eforturile oamenilor de ştiinţă, pedagogi în special, din secolele care au urmat.ÎNTREBĂ RI

60

1. Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea concepţiei despre educaţie fizică înperioada de început a Evului Mediu ?

2. Cum a fost asigurată continuitatea educaţiei fizice de-a lungul acestei perioade istorice?3. Ce caracter aveau exerciţiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone şi slave ?4. Ce înseamnă"cavalerismul" ?5. Care erau cele şapte virtuţi cavalereşti ?6. Cum se desfăşura jocul numit "chintena"?7. Care dintre jocurile sportive moderne îşi au originea în jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu ?8. Care era scopul educaţiei pentru pedagogii umanişti şi care erau limitele concepţiei lor ?9. Câţi dintre gânditorii umanişti au reuşit să pună în practică ideile referitoare la importanţa educaţiei

fizice în dezvoltarea personalităţii umane ?10. Ce rol au avut ideile lor despre educaţie fizică în procesul de dezvoltare al acestui domeniu ?11. Enumeraţi principalii umanişti englezi şi lucrările în care fac referiri la activitatea de educaţie fizică.

MODUL NR.4

IDEI REFERITOARE LA EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE PEDAGOGILORREALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA - J.A. KOMENSKI ŞI J. LOCKE -

PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J. ROUSSEAU ŞICONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN PROCESUL DE

EDUCAŢIE

a)Scopul si obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptiile din domeniul educatiei

fizice si sportului in perioada sec. XVII - XIX.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea conceptiilor si preocuparilor pt educatie fizica si sport in sec.XVII – XIX ;

b)Conţinutul informaţional detaliat

Secolul al XVII-lea a fost marcat de curentul "realismului" care pe planul educaţiei a

determinat schimbări substanţiale: în locul raţionamentului de tip deductiv specific Evului

Mediu se impun concepţiile lui Bacon şi mai ales "metoda" lui Descartes: folosirea în

procesul de cunoaştere şi educaţie a studiului realităţii, experienţa şi analiza, trecerea de la

particular la general. Dintre pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea, Comenius şi J.Locke

au încercat să aplice şi în domeniul educaţiei fizice ideile pedagogiei realiste.

8.1. Comenius sau Jan Amos Komenski (1592 - 1670) de origine ceh a fost cel

mai însemnat pedagog al sec. al XVII-lea, autorul unei opere literare filosofice şi pedagogice

de mare valoare. Dintre aceste trebuie amintite"

61

DIDACTICA MAGNA (Marea didactică) apărută în anul 1640, în care sunt expuse

de la principiile sale pedagogice şi metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului

de educaţie, până la toate aspectele legate de organizarea unei şcoli;

ORBIS SENSUALIUM PICTUS (Lumea simţurilor zugrăvite în imagini) apărută în

anul anul 1668, constituia un manual practic bazat pe imagini. Sunt prezentate aici şi o serie

de exerciţii fizice pe care autorul le recomanda pentru a fi introduse în şcoli: alergări, patinaj,

popice, tir, scrimă, lupta, înot;

SCHOLA LUDUS (Şcoala jocului) în care a fost precizată fundamentarea pedagogica

a exerciţiilor şi jocurilor pe care autorul le considera esenţiale pentru procesul de educaţie al

copiilor în viziunea concepţiilor sale despre educaţie.

După apariţia lucrării sale monumentale, ne referim la Didactica Magna, Comenius

are ocazia să aplice în mod practic ideile sale. El a înfiinţat şi a condus la solicitarea şi cu

ajutorul principelui Rakoczi, între anii 1650-1654, o şcoală în Slovacia, în localitatea Saros-

Patak. În programul acestei şcoli exerciţiile fizice şi jocurile ocupau un loc important.

Armonizarea aspectelor fizice ale vieţii cu cele intelectuale, constituind în concepţia lui

Comenius baza naturala a educaţiei. (Kiriţescu, 1943)

8.2. Medicul şi filozoful englez John Locke (1632 - 1704), adept a lui Bacon şi al

formulei "nihil est in intelectu quod non prius fuerit in sensu" (nimic în raţiune înainte de a fi

în simţuri), considera că doar prin exersare se pot dezvolta aptitudinile. Concretizarea

concepţiilor sale s-a realizat în lucrarea sa de referinţă în domeniul pedagogic “CÂTEVA

CUGETĂ RI ASUPRA EDUCAŢIEI COPILULUI“ în care sunt abordate educaţia fizică,

morală şi intelectuală. În mod deosebit el a pledat pentru o educaţie morală şi fizică, prin care

să se formeze oameni sănătoşi şi cu caractere puternice. Adept al dictonului latin "Mens sana

in corpore sano" Locke atrage atenţia şi asupra multor aspecte care condiţionează starea de

sănătate: alimentaţia, îmbrăcămintea, viaţa în aer liber, somnul, practicarea exerciţiilor fizice.

La fel ca şi pentru predecesori idealul educaţional în concepţia sa era formarea

"gentlemenului".

8.3. Secolul al XVIII-lea este dominat de preocuparea tot mai serioasă pentru

problemele educaţiei. Şcoala tinde să se desprindă de biserică, sub a cărui influenţa era de la

începutul Evului Mediu, pedagogia devine o ştiinţă, iar organizarea şi funcţionarea sistemelor

de învăţământ începe să se bucure de atenţia celor care conduceau statele europene în plin

proces de consolidare. Se produce o apropiere între oamenii de ştiinţă, pedagogi şi medici,

este secolul enciclopediştilor.

62

Pentru evoluţia educaţiei fizice, mai ales în privinţa locului pe care această disciplină

îl ocupa în procesul educativ şi de formare al copiilor şi tinerilor, contribuţia cea mai

consistenta a avut-o Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778). Iluminist elveţian-francez,

democrat, ideolog al micii burghezii, este recunoscut ca cea mai reprezentativă personalitate

pedagogicăa sec. al XVIII-lea, având o contribuţie deosebită asupra dezvoltării pedagogiei

moderne. Opera sa pedagogică ale cărei idei îndrăzneţe au avut un mare ecou la vremea

respectivă este "EMILE OU DE L’EDUCATION“ (Emil, sau despre educaţie) apărută în

anul 1762. Multe dintre ideile prezentate de autor au fost reluate de pedagogia modernă, chiar

dacă unele au fost inaplicabile.

Lucrarea este formata din cinci părţi, care corespund etapelor de dezvoltare a

copilului. Principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau a fost necesitatea întoarcerii la

natură şi ocrotirea copilului de influenţele nefaste şi nesănătoase ale societăţii printr-o izolare

voită şi o educaţie care să-i dezvolte capacităţile intelectuale şi fizice într-o strânsă legătură.

În acest proces de educaţie eşalonat pe etape de dezvoltare a copilului, cea rezervată în mod

special pentru educaţia fizică este a doua, între 4 şi 12 ani, iar exerciţiile recomandate sunt

înotul, jocurile cu mingea, tragerile cu arcul.

În perioada cuprinsă între sec. al XV-lea şi al XVIII-lea un număr important de

filosofi, pedagogi şi medici au căutat săfundamenteze o bază raţională pentru exerciţiile fizice

şi să arate importanţa lor ca factor educativ şi şi igienic. Nu se poate însă vorbi încă despre o

adevărată influenţă a acestor idei în practica şcolară. Cei mai mulţi dintre ei concepeau

educaţia în mod individual, aplicabilă fiilor de nobili. Chiar şi Rousseau, cu ideile lui care au

premers revoluţia franceză, se referea la educaţia lui Emile, ca un “profesor de curte”.

CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎNŞCOALĂ: J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI

Ideile enciclopediştilor francezi s-au răspândit în întreaga Europă, dar avut un mare

răsunet deosebit în Germania, unde limba franceză şi obiceiurile de viaţă ale francezilor s-au

bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispreţul faţă de limba germană, care era

considerată barbară.

În secolul al XVIII-lea, în Germania s-a produs o puternică mişcare de luptă

împotriva tiraniei religioase. Biserica catolică germană redevenise o mare putere, care

controla spiritual poporul german, cenzurând orice libertate de idei, persecutând autorii care

cutezau să-şi exprime păreri care nu erau în concordanţă cu concepţiile religioase stricte.

63

Această epocă de renaştere numită în Germania "aufklarung" (iluminare) este

considerată la fel de importantă ca şi Renaşterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului

curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecăruia şi emanciparea faţă de biserică, iar

pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale

“aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant şi Herder.

Dacă în Franţa ideile enciclopediştilor şi raţionaliştilor au avut mai ales o influenţă

politică, contribuind la declanşarea Revoluţiei din 1789, în Germania, efectele iluminismului

autohton s-au manifestat mai ales în plan cultural şi au avut o influenţă puternică asupra a tot

ceea ce însemna la timpul respectiv educaţia.

Pedagogii germani îşi vor îndrepta atenţia şi spre educaţie fizică. După ce umaniştii au

încercat în lucrările lor să o readucă în atenţia oamenilor, iar pedagogii secolelor următoare

au ridicat-o la rangul unei concepţii fundamenatale în educaţia generală, pedagogii germani

de la sfârşitul sec. al XVIII-lea vor reuşi să o introducă în practica vieţii şcolare. Această

reuşită va deschide un nou capitol în evoluţia istorică a educaţiei fizice.

După o lungă perioadă de timp şi multe obstacole, educaţia fizică dispărută din şcoală

după prăbuşirea lumii antice, se va întoarce din nou la şcoală.

Ideile iluminismului german şi-au găsit cea mai bună expresie în şcoala filantropică,

dezvoltată în a doua jumătate a sec. la XVIII-lea, care a reunit şi sintetizat toate curentele din

lumea intelectuală: raţionalismul, utilitarismul, concepţiile lui Locke, cultivarea

sentimentelor, etc.

Pedagogii germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reuşesc să facă

marele pas de la concepţiile promovate de umanişti şi iluminişti încă din secolul al XVI-lea

la aplicarea în practică a ideii că educaţia fizică trebuie să redevină o piatră de temelie a

educaţiei şcolare. Educaţia fizică şi-a găsit un loc central în preocupările pedagogilor care

aparţineau şcolii filantropiste. Continuând opera înaintaşilor lor, ei nu s-au mulţumit doar cu

exprimarea şi susţinerea în scris a ideilor despre această activitate, ci au introdus-o efectiv în

programele instituţiilor şcolare pe care le-au înfiinţat sau condus.

9.1. Întemeietorul şcolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790). Originar

din Hamburg, a studiat teologia, iar în anii 1750 este profesor la o Academie cavalerească din

Danemarca, unde are ocazia să cunoască şi să preţuiască virtuţile exerciţiilor cavalereşti.

Ideile sale pedagogice progresiste atrag atenţia principelui din Anhalt, care îi oferă şansa de

înfiinţa o instituţie de educaţie în conformitate cu concepţiile sale. Astfel ia naştere în 1774,

celebrul institut “Philantropinum” de la Dessau. Această şcoală va fi terenul de aplicare şi

64

experimentare a pedagogiei filantropiste a lui Basedow, un adevărat laborator de experienţă

în domeniul educaţiei fizice, morale şi intelectuale.

Basedow a dorit ca aceată şcoală să fie “întâia şcoală normală pentru umanitate”, “o

şcoală a iubirii de oameni şi de cunoştinţe bune pentru învăţători, pentru bogaţi şi săraci” El

şi-a expus ideile pedagogice într-un mare număr de lucrări. Lucrarea sa fundamentală este

“Tratatul elementar” apărută în 1774, cuprinzând 4 volume.

Pedagogia lui Basedow este inspirată de ideile lui Locke, Comenius şi mai ales

Rousseau. În concepţia sa educaţia trebuie să fie naţională şi independenta de orice biserică,

dar cultura sentimentului patriotic trebuie făcută în afară de orice naţionalitate. În opinia lui

Basedow, munca trebuie înlocuită cu plăcerea. Ca urmare a acestor două caractecteristici ale

concepţiei pedagogice basedowiene: atractivitatea şi utilitarismul, exerciţiile fizice au ocupat

loc considerabil în planul de educaţie al lui Basedow.

La Philantrophinum a fost introdusă o metodă prin care copiii învăţau jucându-se, iar

orele de învăţătură alternau cu cele de joc. Exerciţiul fizice trebuia să aibă un dublu scop. Pe

de o parte să fie instrumente ale îmbunătăţirii naturii umane, iar pe de altă parte să fie mijloc

de educaţie generală pentru viitorii cetăţeni. Ele erau împrumutate din vechea gimnastică

grecească şi din exerciţiile cavalereşti, în aşa fel încât să satisfacă principiul utilitar. La

Dessau a fost introdus un pentatlon care cuprindea: alergări, sărituri, căţărari, exerciţii de

balans şi de purtat. Acestora li se adăugau dansul, călăria, scrima, exerciţii militare. O

inovaţie a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vieţii de tabără, în care elevii

locuiau în corturi, înotau, pescuiau, făceau canotaj etc.

Cea mai mare parte a ideilor pedagogice ale lui Basedow sunt inspirate de opera

pedagogica a lui J.J.Rousseau. Dacă acesta poate fi considerat un reformator al procesului de

educaţie în plan teoretic, cu siguranţă, Basedow a fost reformatorul practic. Deşi instituţia

pe care a creat-o nu a avut o viaţă prea lungă, el fiind nevoit să o părăsească în urma unor

conflicte cu colaboratorii săi (conflicte datorate temperamentului său năvalnic şi unor defecte

de caracter) ideile lui au fost preluate de numeroşi pedagogi care au creat o adevărată şcoala

filantropică, iar printre susţinătorii ideilor sale s-a numărat şi filosoful Immanuel Kant.

9.2.Printre aceştia a fost şi Christian Salzman ( 1744-1811), pastor protestant, care

a lucrat pentru o scurtă perioadăla Dessau. Nemulţumit de atmosfera de aici, a acceptat oferta

şi sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha şi a înfiinţat o nouă

instituţie Philantropinum, în apropierea localităţii Schnefenthal, într-un loc aparte, în

mijlocul naturii.

65

Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar şi cu o mare capacitate de muncă şi bun

organizator, Salzman s-a devotat acestei instituţii şi a făcut din ea un model de şcoală

modernă. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat într-o deplină armonie a reuşit să

imprime instituţiei un bun renume care i-a asigurat o foarte lungă funcţionare.

La fel ca şi Rousseau (al cărui adept a fost) Salzman şi-a sintetizat ideile pedagogice

într-un roman, intitulat după numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre

deosebire de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de ţărani, care frecventează şcoala din

satul natal. Scopul educaţiei în opinia lui Salzman era “să formeze oameni sănătoşi, şi voioşi,

inteligenţi şi buni, pentru ca prin aceasta să fie fericiţi ei înşişi şi în stare să colaboreze la

prosperitatea generală.”(Kiriţescu, 1942)

Între el şi Basedow predecesorul ale cărui concepţii şi le-a însuşit, erau mari deosebiri

de personalitate: pe cât de plin de temeperament şi ciudăţenii era acesta, pe atât de ponderat,

simplu şi modest era Salzman. Punând pe primul plan formarea personalităţii elevilor,

Salzman a acordat o atenţie specială personalităţii educatorului: acesta trebuia să caute în el

însuşi cauza greşelilor elevilor săi. Cunoaşterea de sine, conduita exemplară şi continua

perfecţionare a propriei personalităţi este după Salzman, secretul educaţiei.

Deşi a fost preot, educaţia fizică s-a bucurat de mare atenţie în programele de

educaţie de la Schephenthal. Elevii săi făceau numeroase excursii, practicau exerciţiile fizice

şi jocurile. În opinia lui, profesorul trebuia să ia parte în mod activ la aceste jocuri: “Cine nu

ştie să se joace cu copiii şi este destul de nepriceput ca să creadă că acest amuzament este mai

prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.” Kiriţescu, 1942)

În curtea şcolii de la Schephenthal erau amenajate spaţii speciale şi aparate pentru

practicarea exerciţiilor fizice: bârnăde echilibru, şanţuri pentru sărituri, stâlpi pentru căţărări,

leagăne pentru balans, etc. Pe lângă aceste exerciţii fizice în programul elevilor mai erau şi

dansurile, muzica instrumentală şi activităţile manuale.

Marele merit al şcolii filantropiste este că a demonstrat importanţa educaţiei fizice şi a

readus-o în programul şcolar pe o poziţie egală cu cea a educaţiei intelectuale şi morale.

9.3 Cel care a reuşit într-un mod strălucit să concretizeze eforturile pedagogilor

filantropişti în domeniul educaţiei fizice a fost Johan Gutsmuths(1759 - 1839). Cu studii

de teologie, filologie, geografie, matematică şi fizică la Universitatea din Halle, datorită unui

concurs de împrejurări, devine profesor de gimnasticăla la şcoala lui Salzmann. Angajarea

lui s-a dovedit foarte inspirată, Gutsmuths dedicându-se cu mare devotament şi seriozitate

acestui domeniu de activitate. După opt ani de exercitare a profesiei şi foarte mult studiu al

66

unor predecesori, în anul 1793, publică cartea "GYMNASTIK FUR DIE JUGEND"

(Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerată prima carte

de specialitate din epoca modernă. Prin profunzimea gândirii, bogăţia documentării, justeţea

observaţiilor, claritatea expunerii, această lucrare este nu numai prima carte moderna de

Educaţie fizică, dar şi cea care pune temeliile pedagogice ale educaţiei fizice şcolare. Cartea a

fost publicată în mai multe ediţii, mereu revizuite şi completate şi a fost tradusă în mai multe

limbi.

11.4. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfăşurându-şi

activitatea practic în acelaşi timp. Om de ştiinţă, cu o pregătire ce atingea erudiţia, excelent

pedagog, a reuşit să contribuie fundamentarea ştiinţifică a educaţiei fizice, deşi nu a predat-o

niciodată ca profesor. După studii de foarte serioase de drept, matematică şi fizică la

Universităţile din Gotingen şi Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematică, apoi

director la şcoala filantropistă din Dessau. Bogata lui activitate ştiinţifică a fost surprinzător

completată cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupările lui

obişnuite: “ÎNCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCIŢIILOR FIZICE”, o lucrare

fundamentală, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodată în educaţie fizică.

În prima parte a lucrării, autorul a descris bazându-se pe o documentare foarte bogată,

exerciţiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii, încercând în

acelaşi timp să explice şi procesul de evoluţie al lor. În partea a doua, a sistematizat

exerciţiile fizice după alte criterii decât cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizează pentru

sistematizare criterii anatomice şi fiziologice, fiind primul autor care apelează la acestea. El

descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanica mişcărilor, efectele de pârghie ale

oaselor, etc. Toate exerciţiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor poziţii

şi a unor mişcări sunt atât de bine realizate încât au rămas valabile până în zilele noastre.

Cartea lui Vieth, scrisă pe baza unei documentări excepţionale, fundamentată ştiinţific

a completat în mod fericit opera lui Gutsmuths, cele două lucrări realizând împreună

fundamentarea ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică.

8.5. Alături de filantropişti germani, au fost şi alţi pedagogi care prin concepţiile

şi realiză rile lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evoluţia pozitivă a

procesului de dezvoltare a educaţiei fizice, mai ales în mediul şcolar, în această perioadă.

Printre aceştia se detaşează personalitatea eleveţianului de origine italiană Pestalozzi (1746

- 1827). Mare admirator şi adept al ideilor lui Rousseau, având studii teologige şi juridice,

după încercări nereuşite în domeniul agriculturii, Pestalozzi a înfiinţat la ferma lui de la

67

Brugg un institut pentru educaţia copiilor orfani sau de condiţie foarte modestă. Marea forţă

a acestui om provenea mai ales din excepţionalele sale calităţi morale: altruismul, bunătatea

şi o imensă generozitate.

Opera sa pedagogică, scrisă în stilul unui roman popular LEONARD ŞI GERTRUDA

, a apărut în anul 1781 şi s-a bucurat de un succes imens. La fel ca şi ultima dintre şcolile pe

care le-a înfiinţat şi condus, cea de la Yverdon, o localitate de lângă Neuchatel. Aceste

ultime realizări l-au consacrat ca o personalitate pedagogica de prim rang.

Concepţia pedagogicăa lui Pestalozzi, porneşte de la ideea lui Rousseau, conform

căreia baza oricărei educaţii este intuiţia. Intuiţia nu constă numai în percepţia exterioară a

senzaţiilor, ci se aplică şi în sfera conştiinţei, a sentimentelor şi emoţiilor. Cunoscător al

filozofiei platoniene, Pestalozzi promovează educaţia fizică ca factor decisiv în formarea

armonioasă a personalităţii umane. În şcolile pe care le-a înfiinţat sau condus, exerciţiile

fizice numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau în primul rând articulaţiilor.

Ele constau în flexii, extensii, răsuciri ale membrelor şi trunchiului, se executau liber şi erau

exersate într-un mod frontal care angrena întreg colectivul de elevi.

Dacă sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere

unanimă, fiind considerat deschizător de drum în pedagogia modernă, nu acelaşi lucru se

poate spune despre gimnastica şcolară preconizată de el. Criticată pentru artificialitate şi

caracterul ei mecanic, trebuie totuşi apreciată pentru faptul că în elaborarea sistemului de

exerciţii fizice Pestalozzi a folosit cunoştinţe de anatomie şi biomecanica, dând un caracter

ştiinţific contribuţiei sale la dezvoltarea acestui domeniu.

ÎNTREBĂ RI1. În care dintre lucrările sale fundamentale, Comenius se referă la fundamentarea pedagogica a exerciţiilor şi

jocurilor pe care le consideră esenţiale pentru procesul de educaţie al copiilor ?2. Care era dictonul latin după care s-a orientat în activitatea sa pedagogică, J. Locke ?3. La ce se referă principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau şi în care etapă din procesul de educaţie

pe care-l preconiza educaţia fizică avea rol predominant ?

MODUL NR.5

SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE ALXVIII-LEA ŞI AL XIX-LEA: SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN, GERMAN, DANEZ,SUEDEZ ŞI ENGLEZ

68

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptiile din domeniul educatiei

fizice si sportului in perioada sec. XVII – XVIII, sistemul national de educatie fizica german,

suedez, englez.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea sistemul national de educatie fizica german, suedez, englez.

b) Conţinutul informaţional detaliat

Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea şi al XVIII-lea au reuşit

să readucă educaţia fizică în preocupările oamenilor de cultură şi a celor de şcoală.

Filantropiştii au introdus educaţia fizică în programul şcolar, ca parte esenţială a educaţiei

generale. La limita secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, se accentuează caracterul concret al

activităţilor în domeniul educaţiei fizice, iar realizările unor personalităţi din Franţa,

Germania, Suedia sau Anglia se cristalizează sub forma unor advărate sisteme naţionale de

educaţie fizică.

Creatorii de sisteme de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, au

reuşit să fundamenteze sisteme de educaţie fizică complete, bazate pe concepţii pedagogice

generale, dar în acelaşi timp adaptate la caracteristicile sociale, politice din ţărilor lor şi

subordonate unor scopuri clare. Datorită gradului de dezvoltare la care a ajuns gândirea

pedagogică în domeniul educaţiei fizice în această perioadă şi adaptării ei la condiţiile

specifice de viaţă din ţara respectivă, sistemele de educaţie fizică create în această perioadă

au avut o largă răspândire, au pătruns în viaţa şcolară, au fost durabile şi au constituit o

caracteristică a educaţiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost

preluate şi de alte ţări europene decât cele în care au apărut, influenţând dezvoltarea activităţii

de educaţie fizică pe plan european şi chiar mondial, dacă ne gândim că toate sistemele

europene au pătruns şi pe continentul american prin intermediul emigranţilor. Secolul al XIX-

lea a fost marcat nu numai de apariţia şi extinderea sistemelor de educaţie fizică naţionale, ci

şi de lupta dintre ele. Din această rivalitate a avut de câştigat în principal activitatea de

educaţie fizică care pe parcursul acestui secol se poate spune că intrat definitiv în viaţa

omului modern, mai ales prin intermediul sistemului de educaţie şcolar şi universitar,

69

devenind o componentă esenţială a procesului de dezvoltare normală şi armonioasă a omului,

de păstrare a bunului cel mai de preţ: sănătatea.

Fiecare dintre aceste sisteme naţionale se leagă de numele unei personalităţi, pedagog

de obicei, care şi-a dedicat activitatea şi energia adesea pe parcursul întregii vieţii edificării

unui sistem propriu de educaţie fizică.

10.1. În Franţa secolulului al XVIII-lea învăţământul avea un aspect haotic care se

datora lipsei de interes a regalităţii preocupată doar şcolile destinate funcţionarilor şi

ofiţerilor săi. Neglijenţa statului faţă problemele educaţiei a dus la creşterea influenţei

congregaţiilor religioase, în special a iezuiţilor care controlau întregul sistem de învăţământ.

După expulzarea acestora în 1762, în sistemul de învăţământ s-a produs un adevărat gol.

Revoluţia franceză prin fruntaşii săi a încercat punerea învăţământului sub directul

control al statului, considerând că şcoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea

poporului. Ideile pedagogilor Revoluţiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului în

care s-au derulat evenimentele în Franţa. Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care

a preluat din ideile generoase ale enciclopediştilor numai pe acelea care-i serveau

fundamentării concepţiei statului militar a redus scopul învăţământului public francez la acela

de a creşte şi educa soldaţi. În şcolile din timpul său, exerciţiile fizice constau doar în marşuri

şi mânuirea armelor, elevii erau organizaţi în companii iar şcoala devenise o adevărată

cazarmă.

În acest context educaţional îşi va desfăşura activitatea cel care este considerat

creatorul primului sistem de educaţie fizică francez colonelul spaniol Don Francesco

Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reuşit să adauge la spiritul militarist al epocii o

concepţie superioară despre educaţie.

Amoros s-a născut la Valencia în Spania şi s-a dedicat carierei militare. Bun

cunoscător al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educaţie militară bazat pe

ideile acestuia. A avut ocazia să-şi pună în practică ideile progresiste despre educaţie la

Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost înfiinţat în 1807 de către regele Carol

al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor şi ofiţerilor, iar Amoros a fost numit la

conducerea lui. Pe lângă această funcţie, el s-a ocupat de educaţia principelui moştenitor al

tronului Spaniei şi a deţinut o serie de funcţii importante în stat: intendent al poliţiei, ministru

de interne, consilier de stat. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alăturat

francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prăbuşirea regimului napoleonian s-a

70

refugiat în Franţa, iar în anul 1816 a obţinut naturalizarea ca cetăţean francez, dedicându-şi

întreaga activitate noii sale patrii.

Activitatea sa principala a constat în răspândirea exerciţiilor fizice pentru practicarea

cărora a creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzător, de mare inteligenţă, bun

vorbitor a reuşit să creeze o mişcare puternică în favoarea educaţiei fizice. Teoretician şi

practician în acelaşi timp, a scris o mulţime de cărţi şi broşuri care au fixat sistemul şi

metodele sale, dar a şi înfiinţat şi condus o serie de instituţii în care se preda gimnastica după

principiile sale.

În 1817 a înfiinţat cu ajutorul unei subvenţii, “Institution Durdan” la Paris. Aspectul

caracteristic al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5 metri, susţinut de trei

stâlpi verticali. Pe bârna orizontală de sus atârnau prăjini, frânghii cu noduri, scări de lemn

etc. Pe lângă portic erau alte instalaţii şi amenajări: şanţuri pentru sărit, catarge, bare, scări

oblice, etc.

Apariţiile în public, numeroasele conferinţe determină oficialităţile să-i încredinţeze

misiunea de a înfiinţa Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri şi apoi Gimnaziul normal militar,

inaugurat în anul 1820. Aici îşi desăvârşeau pregătirea fizică şi militară după metoda lui

Amoros trupe de artilerie, geniu şi garda regală. Pe lângă acest gimnaziu s-a creat o secţie

şcolară: “Gimnaziu civil normal” care era frecventat de elevii liceelor şi gimnaziilor civile

din Paris.

Între anii 1820-1832 Amoros desfăşoară o activitate extraordinară atât ca director al

acestor instituţii cât şi ca propagandist: conferinţe, demonstraţii, manuale, cărţi. În 1817 apare

“Manual practic de exerciţii corporale şi jocuri” una dintre lucrările lui fundamentale, apoi în

1821 “Prospectus”, în 1830 “ Manual de educaţie gimnastică şi morală”. Printre proiectele

sale rămase nerealizate au fost “Marea operă” un volum în care să adune toate lucrările sale

şi un Gimnaziu normal de proporţii grandioase pe care dorea să-l numească“Palatul tinereţii”.

Declinul lui Amoros a început dupăanul 1832, succesele sale determinând la început

invidia, apoi duşmănia multora. Atacat, ironizat, i se reproşa autoritarismul, lăcomia, risipa

fondurilor. În urma a numeroase atacuri Ministerul de război îi taie subvenţiile, iar în 1837

gimnaziul militar este închis prin ordonanţă regală. Moare sărac în anul 1848. Doar foştii săi

elevi îi mai păstrează amintirea scriind la mormântul său: “Amoros, fondator al gimnasticii în

Franţa, mort cu regretul de nu fi făcut mai mult pentru ea, din cauza obstacolelor care i s-au

pus.” (Encyclopedie des Sports, 1924)

71

Concepţiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de însuşi Amoros, în manualele şi

lucrările sale. El defineşte gimnastica drept: "ştiinţa raţională a mişcărilor noastre, a

raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele, cu moravurile noastre şi cu

dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor

ce tind a face pe om mai curajos, mai întreprinzător, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai

mlădios, mai sensibil, mai puternic, mai sprinten, şi care ne ajută să înfrângem toate

dificultăţile şi să triumfăm împotriva tuturor primejdiilor şi a tuturor piedicilor, de a fi

capabili să servim patria şi umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924

Amoros a fost primul care a intuit ceea ce psihologia moderna numeşte “imagini

kineztezice”, adică senzaţiile despre mişcarea propriului corp. La baza didacticii amorosiene

stă intuiţia, care porneşte de la asocierea a cât mai multe senzaţii: auditive, vizuale, tactile.

Asocierea exerciţiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea

mişcărilor cu ritmul pe care îl oferă muzica. La valoarea psiho-pedagogică a exerciţiilor

Amoros adaugă necesitatea ca exerciţiile fizice să aibă şi un caracter utilitar.

Gimnastica lui Amoros are la bază în ceea ce priveşte alegerea, sistematizarea, şi

executarea exerciţiilor sale criterii ştiinţifice care se fundamentează pe cunoştinţe de

anatomia şi fiziologie, mecanica mişcărilor şi examenul fizic şi moral ale elevilor. El are

marele merit de a fi primul care a individualizat educaţia motrică ţinând cont de constituţia

fizică şi de personalitatea elevului, alcătuind un adevărat dosar pentru fiecare pentru fiecare

elev, care cuprindea o mulţime de date şi măsurători somatice, precum şi de predispoziţii

pentru anumite exerciţii. Amoros alegea şi recomanda fiecărui elev exerciţiile care le

considera potrivite.

Lecţiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, căutând să realizeze toate

scopurile sistemului său. La începutul orei, încolonaţi, elevii intrau în sală, conduşi de

profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi şi vestă simplă. După inspecţie,

elevii executau pe muzică exerciţii elementare şi marşuri. Partea a doua a lecţiei se

desfăşura în aer liber şi consta în alergări şi exerciţii de lupte. A treia parte era dedicată

asimilării unor cunoştinţe teoretice. Se desfăşura în sala de fiziologie pe ai căror pereţi se

găseau o serie de planşe, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfăşura din

nou afară, constând în exerciţii de aplicaţie. În fine, ultima parte a lecţiei era găzduită din nou

de sala de fiziologie: aici se analiza lecţia şi se atribuiau calificativele şi recompense morale

celor care s-au distins.

72

Importanţa operei lui Amoros este considerabilă. El a valorificat la un nivel superior

concepţii înaintaşilor Locke, Rousseau, Diderot şi mai ales Pestalozzi, iar în propriile

concepţii au deschis drumul pentru modernizarea şi fundamentarea ştiinţificăa activităţii de

educaţie fizică. Foarte multe dintre aparatele de gimnastică folosite şi astăzi au fost inventate

de Amoros. Criticile care au fost aduse sistemului său au vizat mai ales aspecte legate de

tehnica execiţiilor, reproşându-i-se atenţia exagerată acordată exerciţiilor acrobatice, în

special cele executate cu partea superioarăa corpului.

10.2. Elveţia - Fără să se ridice la înălţimea de spirit a lui Amoros, al cărui adept dar

şi rival a fost,elveţianul Henri Clias (1782-1854) a avut şi el o contribuţie importanta la

progresul educaţiei fizice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Născut la Boston, fiu al

unui emigrant eleveţian, a studiat în Olanda, iar în anul 1810 ajunge în Elveţia unde îşi

desfăşoară activitatea ca maestru de gimnastică la diverse instituţii şi apoi în cadrul armatei.

În anul 1816, publică cartea “Bazele gimnasticii”, ulterior tradusă în franceză şi italiană. Un

an mai târziu, pleacă în Franţa dornic să se facă cunoscut, dar aici Amoros este în plină

ascensiune, aşa că nu are prea mare succes.

În anul 1819 publică o nouă lucrare “Tratat de gimnastică elementară”. Trece în

Anglia şi timp de 6 ani se ocupă cu pregătirea fizică a militarilor englezi, ajungând să aibă în

anul 1823 în jur de 1400 de elevi. Pe lîngă educaţia fizică militară, începe să fie preocupat de

gimnastica pentru femei, publicând şi o lucrare în acest domeniu, numită“Calistenia”. Se

reîntoarce în Elveţia, unde predă gimnastica la o serie de instituţii şcolare şi în armată, iar

sfera lui de preocupări se extinde şi în domeniul gimnasticii pentru copiii de vârstă foarte

mică(sugari) şi gimnastica medicală.

După câtva timp pleacă din nou în Franţa, reuşind de această dată să se facă remarcat

şi chiar să-l detroneze pe Amoros, aflat în declin de popularitate, primind o serie din

funcţiile oficiale ale acestuia.

Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria şi sistematizarea

exerciţiilor sale fiind inspirată în mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele şi

tehnica de execuţie sunt preluate de la Amoros, pe care deşi l-a contestat, l-a copiat în cea

mai mare parte. Marele său merit rămâne faptul că a pus bazele gimnasticii pentru copiii

foarte mici şi a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.

10.3. Germania - La sfârşitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de

Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliţi ai noii puteri. Din

dorinţa unor personalităţi animate de gândul recâştigării independenţei şi a realizării unităţii

73

naţionale se naşte ideea de a întări poporul prin educaţie fizică. O educaţie fizică care la

rândul ei să stea la baza educării caracterului în aşa fel încât să fie formaţi soldaţi puternici,

curajoşi şi devotaţi. Se poate spune că în Germania, interesul pentru educaţia fizicăa

populaţiei a fost determinată de necesităţi de ordin politic şi militar.

Cel care a creat sistemul de educaţie fizică german a fost Friedrich Ludwig Jahn

(1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).

Jahn s-a născut ca fiu al unui predicator în localitatea Lanz, care se găsea în

apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Deşi tatăl său dorea pentru el o

carieră ecleziastică, Jahn a preferat încă din copilărie şi adolescenţăviaţa în aer liber.

Personalitate puternică şi plină de energie, dar indisciplinat a fost în permanent conflict cu

profesorii şi colegii săi. Din acest motiv a fost nevoit să schimbe mai multe şcoli. A călătorit

mult, ajungând în contact cu o mulţime de oameni din cele mai diferite clase sociale. A

frecventat Universităţile din Halle, Iena şi Grunwald, studiind teologia, filosofia şi istoria,

fără să reuşească însă să finalizeze nici unul dintre cursurile începute. La 25 de ani călătoreşte

singur, pe jos colindând oraşele şi satele din Germania de nord, trăind chiar pentru câtva timp

ca pustnic într-o peşteră aflată la marginea localităţii Salle. Este perioada în care se

cristalizează vocaţia sa consacrată redeşteptării poporului, a întăririi tineretului prin practica

exerciţiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar în spatele lor stau cele de ură

profundă împotriva francezilor, pe care îi socotea răspunzători pentru toate relele care

măcinau naţia germană. În anul 1806 se înrolează în armata prusacă şi are neşansa să

participe la finalul dezastruos al luptei de la Iena. Această experienţă îl va marca pentru

întreaga viaţă.

În anul 1810 se stabileşte la Berlin şi începe sălucreze ca profesor la gimnaziul

“Grauen Kloster” şi la Institutul “Plamman”. Ambele instituţii fiind organizate pe principii

pestalozziene, exerciţiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate

elevii din cadrul tradiţional al şcolii, ducându-se cu ei în afara oraşului, la câmp sau în pădure

pentru lecţiile de gimnastică.

Împreună cu un grup de ofiţeri înfiinţează"Deutscher Bund" (Liga Germană) şi cu

ajutorul câtorva adepţi devotaţi începe activitatea de pregătire a tineretului. În anul 1811

organizează langă Berlin, primul Turnplatz, un teren de exerciţii fizice, cu aparate şi

instalaţii variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanţi ai exerciţiilor fizice. Un an mai

târziu, un nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face faţă numărului mare de amatori.

74

Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea tineretului în vederea

războiului de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea şi

o intensă activitate publicistică care avea acelaşi scop.

La izbucnirea războiului de eliberare, în anul 1813, Jahn se înrolează împreună cu

“turnerii” săi ca voluntari, formând un batalion. În perioada cât Jahn a fost înrolat,

turnplatzurile şi-au continuat activitatea, conduse de un discipol al său: Eiselen. Numărul

practicanţilor gimnasticii după sistemul lui Jahn a continuat să crească şi în lipsa lui,

ajungând la peste 1000 în anul 1816.

În anul 1816 întors din război Jahn publică cartea sa fundamentală: “Die Deutsche

Turnkunst”, continuându-şi şi activitatea de fervent propagandist şi organizator. Datorită

activităţii sale şi a colaboratorilor săi, precum şi atmosferei de entuziasm care stăpânea

Germania după succesul din războiul de eliberare, gimnastica lui devenea din ce în ce mai

populară: terenurile de exerciţii apăreau la marginea a tot mai numeroase oraşe. Asociaţiile

studenţeşti s-au alăturat şi ele acestei mişcări.

Reacţiile adverse la marele succes al sistemului nu au întârziat însă să apară: acest

sistem se baza prea mult pe concepţii politice, astfel că era normal să dea naştere la

animozităţi şi riposte. Lupta naţionalăa avut ca lozincă şi realizarea unităţii naţionale, dorinţă

care nu se realizase însă spre marea dezamăgire a patrioţilor înflăcăraţi, în rândul cărora erau

şi adepţii lui Jahn. Intransigenţa lor se manifesta însă cu accente extremiste pentru o societate

obosită de războaie şi naţionalism. Asociaţiile de gimnastică încep să fie considerate nucleul

tendinţelor politice extremiste, periculoase pentru ordinea în stat.

Sistemul de gimnastică a lui Jahn era un sistem popular care se adresa tuturor

categoriilor populaţiei, dar care se infiltrase şi în sistemul german de învăţământ, cu

adaptările de rigoare. Pedagogii timpului s-au împărţit în două grupuri: unul care era de acord

cu virtuţile educative ale sistemului, alţii care-i contestau aceste calităţi. În urma unor dispute

aprinse în 1819 prin ordin al ministerului instrucţiei, gimnastica devine disciplină şcolară, dar

"turnlatzurile" populare sunt înlocuite cu cele amenajate pe lîngă şcoli.

Un incident politic determină însă luarea unor măsuri radicale împotriva adepţilor lui

Jahn şi a sistemului său: în anul 1819 la Manheim, un student (cunoscut ca adept al lui Jahn),

îl ucide pe consulul rus. Ca urmare, prin decret regal activitatea de gimnastică este interzisă,

iar Jahn însuşi este condamnat pentru trădare şi conspiraţie. Timp de 20 de ani el va trăi sub

supravegherea poliţiei, fiind reabilitat abia în anul 1840 de către regele Wilhem al IV-lea,

proaspăt urcat pe tron. După încercări nereuşite de a reintra în viaţa publică, marcate de un

75

ton naţionalist exasperant, Jahn moare în anul 1852. Posteritatea i-a consacrat un adevărat

cult, fiind socotit unul dintre cei mai mari fii ai Germaniei.

Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate în cartea sa “Die deutsche turkunst”

apărută în anul 1819. Cartea a fost primită cu mare entuziasm şi este considerată până astăzi,

un monument al culturii germane, fiind formata din patru părţi: terminologia, exerciţiile,

jocurile, metodica.

Terminologia lui Jahn este pur germană(el considerând gimnastica o artă germană),

toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau latina) fiind înlocuite cu

termeni germani sau socotiţi de el ca de origine germană. Astfel vechiul “gymnastic” este

înlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn îl considera de origine germanică în mod greşit, el

provenind din latinul “tornare” care la rândul său îşi are originea în limba greacă şi înseamnă

cerc. (Kiriţescu, 1942)

Exerciţiile gimnastice ocupă locul cel mai important în cartea lui Jahn: ele sunt

ordonate sistematic după formă şi natură, însoţite de descrieri clare şi reguli de executare.

Materialul este cules din vechile cărţi ale antichităţii şi din lucrările predecesorilor săi,

Gutsmuts şi Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o constituie exerciţiile de

suspensie şi cu sprijinul braţelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui

Jahn este în mare parte o gimnastică la aparate.

Turnplatzul avea în mijloc un foişor de lemn, o schelărie care servea la exerciţiile de

agăţare şi urcare. În jur se găseau tot felul de aparate şi accesorii: calul pentru voltije, grinda

oscilantă, paralelele, prăjini, frânghii, beţe sau suliţe pentru aruncări. Terenul din jur era

amenajat cu şanţuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localităţilor, pe

preferinţă lângă păduri şi erau considerate instituţii publice. Participanţii care proveneau din

toate categoriile sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari, burghezi,

se întruneau odată pe să ptămână.

Dacă turnplatzul deservea o şcoală publică, trebuia să se gă sească în imediata ei

vecinătate. Echipamentul era simplu şi uniform pentru toţi participanţii tocmai pentru a

realiza şi în acest mod omogenizarea şi egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese în aşa

fel încât să aibă o influenţă benefică asupra sănătăţii fizice şi spirituale dar să şi contribuie la

formarea spiritului de echipă. Jahn acorda o atenţie foarte mare personalităţii profesorului şi

conducătorului de turnplatz: aceştia trebuie să aibă pe lângă calităţi personale şi o deosebită

pregătire tehnică, capacitatea de a înţelege tinerii.

76

Concluzionând ; gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morală prin care s-a

dorit realizarea unei educaţii naţionale şi populare pur germane. A avut un caracter popular,

accentul fiind pus nu pe şcoală ci pe instituţiile populare de gimnastică. Criticile care au fost

aduse sistemului se refereau la exagerările în privinţa naţionalismului, la respingerea a tot ce

nu era german. Francezii l-au criticat pentru că a subordonat interesul pedagogic, unui scop

politic şi pentru că îl considerau prea mecanic şi rigid. Ceea ce însă a rămas meritul de

necontestat al lui Jahn, înţelegerea faptului că exerciţiile fizice sunt necesare pentru

dezvoltarea copiilor şi tinerilor, dar şi pentru antrenarea adulţilor şi că aceste exerciţii sunt

mai eficiente dacă sunt exersate în aer liber, în diferite condiţii climatice. De asemenea Jahn a

deschis gustul tinerilor pentru drumeţii, fiind considerat precursorul “turismului”, activitate

atât de dragă germanilor.

10.4.Crearea unei şcoli de educaţie fizică în Danemarca este legatăde numele lui

Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, deşi a făcut studii de teologie, ajunge datorită

contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, să aibă

revelaţia importanţei pe care exerciţiile fizice o pot avea în viaţa şi dezvoltarea oamenilor.

La câtva timp după ce a devenit un practicant serios al exerciţiilor fizice, în anul 1798,

se angajează profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai târziu

înfiinţeazează o "Societate gimnastică" care avea ca scop răspândirea şi dezvoltarea practicii

exerciţiilor fizice. Asociaţia s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a determinat un an mai

târziu, să înfiinţeze un institut particular, primul din Europa, care avea ca scop exclusiv

promovarea educaţiei fizice. şi pregătirea unor instructori calificaţi în acest domeniu. Datorită

activităţii sale care a început să se bucure de atenţia şi respectul cercurilor care conduceau

Danemarca, în anul 1802 gimnastica este introdusă în programul Şcolii militare. Nachtegall

este numit profesor la această şcoală, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastică la

Universitate. Odată cu înfiinţarea “Institutului pentru gimnastica militară” este numit director

al acestei instituţii, căreia i se va dedica în continuare.

Chiar dacă în planul contribuţiei teoretice Nachtegall nu a scris lucrări de mare

valoare, manualele lui cuprinzând instrucţiuni şi regulamente pentru profesori, elevi şi

armată au avut importanţa lor. A acordat o atenţie specială înotului, căruia i-a dedicat un

manual şi a înfiinţat o societate sportivă. În anul 1819, înotul a fost introdus ca exerciţiu

obligatoriu în armată. ( Kiriţescu, 1942)

Mult mai valoroasăa fost însă contribuţia sa în plan practic, pentru ca datorită

eforturilor sale în direcţia promovării educaţiei fizice în rândul populaţiei şcolare, în anul

77

1828, prin decret regal, gimnastica este introdusă în toate şcolile daneze. Astfel, Danemarca a

fost prima ţară din Europa în care educaţia fizică era prezentă în mod organizat în întreg

sistemul de învăţământ şi în armată. Pentru asigurarea cadrelor specializate care să asigure

instruirea, activitatea lui Nachtegall s-a concretizat în înfiinţarea unei secţii specializate în

acest scop la Institutul militar, punând astfel bazele învăţământului superior de educaţie

fizică din Europa.

10.5. În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall,

edificând unul dinte cele mai complete sisteme de educaţie fizică a fost elevul său Per

Henring Ling (1776-1839).

Ling s-a născut în Suedia, la Ljunga în 1776, într-o familie suedeză tradiţională. A

avut o copilărie aspră şi o tinereţe aventuroasă, în care a călătorit mult atât în Suedia, cât şi în

alte ţări europene: Franţa, Germania, Danemarca. A început o carieră militară, pe care a

abandonat-o în favoarea marii lui pasiuni: literatura şi în special poezia. Se ştie despre el că a

făcut studii universitare la Lund şi Upsala, dar nu se ştie cu exactitate ce anume a studiat, nici

dacă a finalizat aceste studii. Perioada dintre anii 1799 şi 1804 şi-o petrece la Copenhaga,

unde după ce începe să practice scrima şi se vindecă astfel de un început de paralizie al

braţului drept, frecventează asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a mulţumit cu simpla

practicare a exerciţiilor fizice preluate din lucrările lui Gutsmuths şi Vieth, ci a început să

studieze la modul cel mai serios acest domeniu, în paralel cu studiile de literatură, filozofie şi

istorie pe care le urma la Universitatea din Copenhaga.

Cei cinci ani petrecuţi în capitala Danemarcei au fost esenţiali pentru formarea lui ca

viitor om de cultură, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura şi educaţia fizică.

Sub influenţa curentului neeoumanist, care era în vogă în acei ani, a devenit adeptul

dezvoltării armonioase a omului după idealul concepţiei elene. Acest ideal îl va transfera ca

scop şi gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai târziu, îmbogăţindu-l în acelaşi timp cu

idealurile vechilor popoare scandinave.

Întors în Suedia în anul 1804, şi-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice ca

profesor de scrimăla Universitatea din Lund. După exemplul maestrului său danez

Nachtegall, în paralel cu această activitate a înfiinţat şi cursuri de gimanstică, scrimă şi limbi

moderne pentru studenţi. Lecţiile cu studenţii care-i frecventează cursurile îi relevă lipsa unei

fundamentări ştiinţificea în predarea exerciţiilor fizice. Pentru a compensa această lacună,

Ling începe să studieze cu multă seriozitate anatomia, fiziologia şi biomecanica.

78

Cunoştinţele din acest acest domeniu se adaugăla concepţiile sale deja formate sub

influenţa lucrărilor studiate până atunci din operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths,

Vieth şi lecţiile practice efectuate după metodele lui Nachtegall. Pe măsură ce cunoştinţele

teoretice se acumulau, Ling le aplica în lecţiile sale. Astfel, a început să se contureze

sistemul său propriu de educaţie fizică, cunoscut ca gimnastica suedeză.

În anul 1811, stimulat de realizările sale care i-au adus aprecieri şi elogii, a încercat

înfiinţarea unui institut model de educaţie fizicăla Stockholm. Deşi proiectul său nu s-a

bucurat de sprijinul autorităţilor, nu s-a descurajat. Perseverent şi ambiţios, în anul 1813,

Ling ajunge să fie numit profesor de scrimă la Academia regalădin Karlsburg. Un an mai

târziu, îşi realizează visul, fiind autorizat să înfiinţeze şi să conducă institutul Regal de

Gimnasticădin Stockhlom.

Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin întreaga sa activitate să contribuie

la regenerarea morală şi fizică a poporului său, să redea suedezilor vigoarea, sănătatea şi

încrederea în sine, iar educaţia fizică era în concepţia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea a

acestor scopuri. În ciuda unei sănătăţi destul de precare, şi-a desfăşurat cu multă dăruire

activitatea până la sfârşitul vieţii. A avut bucuria, ca înainte de a stinge din viaţăla 63 de ani,

munca să-i fie recunscută şi prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.

Deşi era bine fundamentat ştiinţific şi a fost experimentat în mod practic pe durata a

mulţi ani, sistemul său nu a fost publicat in timpul vieţii sale, ci la un an după moartea sa, în

1840 într-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii". Forma şi conţinutul definitiv

al operei sale a fost realizată după cîţiva ani de către fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut

misiunea de a sistematiza gimnastica pedagogică suedeză, reuşind să redea într-o formă

completă întreaga concepţie caracteristică lui P.H.Ling.

Lucrarea poartă denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" şi este formata

din şase parţi:

prima parte se referă la legile organismului omenesc;

a doua parte se ocupă de principiile fundamentale ale Pedagogiei;

părţile a treia, a patra şi a cincea au ca obiect principiile gimnasticii militare,

medicale şi estetice;

partea a şasea conţine cunoştinţe despre elementele şi mijloacele gimnasticii.

Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales la modul în care erau

alese exerciţiile fizice. Cel mai important era principiul dezvoltării armonioase, care preciza

că exerciţiile trebuie alese în aşa fel încât să dezvolte armonios toate segmentele şi grupele

79

musculare ale corpului, iar exersarea să fie simetrică. Apoi, este necesar ca exerciţiile să

folosească mişcări naturale şi să fie verificate în practică ca având o contribuţie reală asupra

dezvoltării normale sau corectării unor deficienţe. Principiul gradării exerciţiilor, semnifica

respectarea intrării progresive în efort, a trecerii treptate de la un exerciţiu uşor la unul mai

greu, de la unul mai simplu la altul complex, evitându-se accidentele şi apariţia prea devreme

a oboselii. În fine, principiul preciziei mişcărilor se referea la stabilirea modului de

desfăşurare, de la început pîna la terminarea exerciţiului, toate mişcările din gimnastica

suedeză fiind formate din trei părţi distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi

atitudinea finală.

Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:

Gimnastica pedagogică sau educativă, avea ca scop pă strarea sănătăţii, dezvoltarea

normal a organismului şi a unor calităţi de morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent de

vîrsta, sex sau ocupaţie şi se compunea din:

exerciţii de ordine şi mers;

exerciţii de gimnastică propriu-zise, împărţite la rândul lor în trei categorii:

mişcări pregătitoare;

mişcări fundamentale(pentru muşchii dorsali, abdominali şi laterali); exerciţii de

respiraţie; exerciţii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exerciţii de suspensie

şi să rituri)

mişcări de aplicaţie, cu şi fără arme;

jocurile, apreciate pentru contribuţia lor la dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală,

contestate pentru că puteau genera conflicte.

Gimnastica militară se baza pe gimnastica pedagogică cuprinzând pe lângă celelalte

exerciţii practicarea scrimei şi a tirului, precum şi folosirea unor arme în scopul dezvoltării

capacităţii de luptă şi a învingerii adversarului.

Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimanastica pedagogică, avea ca

scop combaterea unui mare număr de afecţiuni printre care cel musculare, ale articulaţiilor,

organelor abdominale, circulatorii sau ale aparatului respirator, deviaţii ale coloanei

vertebrale, etc. Era completată prin masaj, pentru care se indicau următoarele manevre:

netezirile, fricţiunile, frământatul şi tapotamentul.

Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea proporţională a corpului şi

formarea unei ţinute corecte, fiind completată cu mişcări de dans.

80

În concepţia lui Ling, exerciţiile erau sistematizate pe criteriul utilităţii lor. Pentru

fiecare mişcare se stabilea dinainte nivelul efortului. La început se executau exerciţii simple

şi accesibile care să permită exersarea analitică, urmând apoi ca ele să fie combinate, gradul

de dificultate şi complexitate crescând progresiv. Exerciţiile fizice din sistemul suedez se

adresau fără restricţie şi persoanelor de sex feminin.

Ca tehnică, exerciţiile puteau fi executate liber sau la aparate şi cu diferite obiecte.

Dintre acestea erau considerate indispensabile: băncile, scările fixe, calul de gimnastică şi

lada, bastoanele, corzile etc.

Sistemul de gimnastică pe care l-a edificat Ling, continuat şi dezvoltat de urmaşii săi,

a stârnit multe comentarii şi aprecieri la vremea apariţiei sale şi în deceniile următoare. Făra

discuţie, acest sistem s-a remarcat prin caracterul său ştiinţific şi mai ales prin atenţia

acordată influenţării deliberate a marilor funcţiuni ale organismului şi în special a respiraţiei.

Gimnastica suedeză a fost concepută în aşa fel încât să fie accesibilă oricărei persoane,

indiferent de sex, vârstă sau pregătire anterioară, caracteristică care i-a conferit un rol social

şi caracterul de gimnastică"universală".

Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de către francezi şi germani

au vizat caracterul ei adesea artificial, creat de folosirea unor exerciţii fragmentate, rigide şi

uneori statice care descurajau orice impuls de creativitate din partea executanţilor şi le limitau

acestora bucuria mişcării libere.

În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la fundamentarea ştiinţifică

a domeniului educaţiei fizice, iar prin caracteristicile sale a determinat promovarea practicării

motivate şi conştiente a exerciţiului fizic de un număr foarte mare de persoane din Suedia şi

din alte ţări europene care l-au preluat întroducându-l şi în sistemul şcolar.

10.6.Anglia - Secolul al XIX-lea găseşte societatea engleză într-un stadiu avansat al

schimbărilor economice şi politice, dar tradiţionalistă şi conservatoare în ceea ce priveşte

sistemul de educaţie. Şcolile publice, dar mai ales instituţiile tradiţionale ale vechii nobilimi,

(Colegiile de la Eton, Harow şi Rugby fiind cele mai reprezentative), îşi păstrau modul de

organizare şi principiile pedagogice neschimbate, deja de câteva secole. Idealul educaţional

promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfecţionat apoi de Daniel Defoe în

"Robinson Crusoe" prin adăugarea unor trăsături caracteristice deschizătorului de drumuri,

întreprinzător şi neînfricat , se putea atinge numai prin integrarea în educaţie a practicii

constante a exerciţiilor fizice. De aceea, în şcolile engleze 2-3 după amieze pe săptămână

81

erau dedicate acestor activităţi. Se practicau exerciţii fizice şi jocuri tradiţional englezeşti:

tenisul, canotajul, crichetul.

Celebra afirmaţie a Ducelui de Wellington: "Batălia de la Waterloo a fost câstigată pe

cîmpurile de joc de la Eton “, subliniază că educaţia fizică era considerată un factor important

în formarea tinerilor englezi.

Dar problemele sistemului englez de educaţie din această perioadă erau altele:

menţinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale şi tocmai din acest motiv,

ineficiente. Se practica în şcoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de

către elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obişnuiau

să bea, să joace cărţi, totul denotând a decădere din punct de vedere moral şi nu numai a

tardiţionalului sistem englez de educaţie.

Doi oameni de cultură s-au implicat în mod deosebit în stoparea acestui proces:

Charles Kigsley şi Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.

Kingsley, preot şi romancier, a scris romane cu caracter moral în care critica viciile

timpului şi prezenta cititorilor săi eroi plini de calităţi doesebite, dintre care nu lipseau cele

fizice. De altfel, Kingsley a promovat în lucrările sale exerciţiile fizice pe care le considera

cel mai bun remediu împotriva obiceiurilor nesănătoase ale tineretului. Sistemul promovat de

el a şi fost denumit "muscular christians" (creştinism muscular). (Kiriţescu, 1942)

Thomas Arnold (1795-1842), de formaţie preot, cu studii de istorie, geografie,

filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin vocaţie. A reuşit prin

mijloace specifice activităţii didactice să reformeze sistemul englez de educaţie, folosind

într-o manieră personală exerciţiile fizice şi mai ales activităţile cu caracter sportiv pentru a

forma personalitatea tinerilor în spiritul "fair-play-ului", concept moral relativ nou, cu

rădăcinile în vechiul cod al cavalerismului medieval.

După hirotonisire, în perioada 1818-1829 Arnold îşi exersează talentul pedagogic,

ocupându-se de educaţia unor copii în pensiunea sa deschisă în localitatea Laneham, lângă

Oxford.

În anul 1929, ocupă prin concurs postul de director (head-master) al faimosului

Colegiu din Rugby. A reuşit să adapteze vechile idealuri educaţionale la noile realităţi şi să

creeze noul tip al "gentlemenului creştin". A realizat acest lucru, nerenunţând la tradiţiile

valoroase ale şcolii engleze, adică educaţia clasică, pe care a completat-o cu mai multe

cunoştinţe de matematică, literatură engleză şi franceză şi păstrat practica exerciţiilor fizice.

A acordat însă o atenţie sporită educaţiei morale, pe care a încercat să o realizeze nu numai

82

prin mijloace religioase, ci mai ales prin exemplul său personal şi printr-o apropiere foarte

strânsă de elevii săi.

Spre deosebire de alţi pedagogi creatori sau reformatori, Arnold nu a scris nici o carte

de pedagogie sau despre educaţie. De fapt, nici nu avea, formal vorbind, pregătirea necesară.

Activitatea lui a fost eminamente practică, iar sistemul său s-a format în timp, pe parcursul

anilor petrecuţi de el la conducerea Colegiului din Rugby. Originalitatea metodelor sale au

constat de fapt în ceea ce stătea la baza întregii lui implicări în activitatea fizică pe care o

desfăşurau elevii săi conform programului şcolar, şi anume faptul de a fi folosit sportul ca

mijloc de educaţie. Obişnuinţa de a practica jocurile sportive, de a se întrece în competiţii, de

a se organiza în echipe şi de a participa la competiţii au fost metodele prin care Arnold îşi

pregătea elevii pentru viaţă, ajutându-i să se poată conduce pe ei înşişi, să înveţe ce înseamnă

solidaritatea, spiritul de echipă, iniţiativa, dar şi ordinea şi disciplina. Trecând peste

conservatorismul obişnuit şi izolarea caracteristică a şcolilor englezeşti, Arnold a stimulat

tineretul studios englez să se organizeze în asociaţii sportive, pe care să şi le administreze

singuri, să organizeze competiţii şcolare şi studenţeşti.

Disciplinele sportive cele mai răspândite erau cele atletice (alergarea, săriturile),

boxul, canotajul, criketul, tenisul şi mai ales fotbalul, dar şi fratele mai tânăr al acestui joc,

rugby-ul.

Educaţia de tip sportiv s-a răspândit destul de repede în Anglia. După ce la Colegiul

din Rugby s-a încetăţenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte insituţii şcolare de

mare tradiţie, care au început să se organizeze din punct de vedre sportiv prin înfiinţarea unor

cluburi şi asociaţii sportive proprii. De fapt curentul mişcării sportive a cuprins întreaga

societate engleză. Cronologic, primul Club Atletic s-a înfiinţat în anul 1850 la Universitatea

din Oxford, urmată la câţiva ani de Universiatea din Cambridge. În jurul acestei universităţi

se realizează şi prima "federalizare" prin asocierea a unui număr de 17 colegii. În anul 1855

are loc prima Adunare generală interşcolară, iar în anul 1864 prima dintre faimoasele întâlniri

atletice dintre Oxford şi Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele întreceri nautice pe

Tamisa dintre echipajele celor două universităţi în anul 1861. În anul 1866, la Londra se

înfiinţează clubul Atletic de Amatori, destinat practicării şi organizării de competiţii atletice,

care editează şi un ziar propriu, "The Athlet".

În acest fel, pornind de la concepţia lui Arnold, despre importanţa şi valoarea

sportului ca metodă de educaţie, în Anglia se dezvoltă sportul ca activitate organizată, iar de

83

aici, ideea de sport, competiţie, antrenament se răspândeşte în Europa, în lumea anglo-

saxonă(Australia, America etc.) şi apoi în întreaga lume.

ÎNTREBĂ RI1. Care a fost marele pas pe care l-au fă cut pedagogii germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, referitor

la concepţiile despre locul educaţiei fizice în procesul de educaţie general ?2. Cine a fost întemeietorul şcolii filantropiste, cum s-a numit instituţia pe care a fondat-o şi care au fost

principalele trăsături ale sistemului său de educaţie ?3. Prin ce calităţi s-a detaşat C. Salzman în rândurile pedagogilor filantropişti ?4. Care sunt diferenţele principale dintre cele două lucrări de mare valoare din domeniul educaţiei fizica

apărute în această perioadă? Dar autorii lor prin ce se diferenţiază?5. Ce caracter aveau exerciţiile fizice preconizate de Pestalozzi ?6. În ce perioadă şi în care dintre ţările europene se fundamentează primele sisteme naţionale de educaţie

fizică?7. În ce a constat în principal activitatea lui Amoros ? Cum defineşte el gimnastica ?8. Care sunt meritele lui H.Clias ?9. Cărui scop se subordonau concepţiile şi conţinutul sistemului german de educaţie fizică? De ce a fost

interzisă activitatea în "turnplatzuri" ?10. În ce a constat contribuţia lui F. Nachtegall al dezvoltarea educaţiei fizice din Danemarca ?11. Pe baza căror cunoştinţe şi-a fundamentat Ling, propriul sistem de gimnastică? Cum a dobândit acest

sistem un caracte ştiinţific ?12. Care erau principiile fundamentale după care erau selecţionate exerciţiile în sistemul suedez?13. Pentru care aspecte a fost criticat acest sistem ?14. Ce caracter a avut contribuţia lui T. Arnold la fundamentarea unui sistem englez de educaţie fizică?

84

MODUL NR.6

RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNEISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea restaurarii Jocurilor Olimpice Moderne si a

istoricului miscarii olimpice.

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea restaurarii Jocurilor Olimpice Moderne si a istoricului miscarii olimpice.

b) Conţinutul informaţional detaliat

11.1. A doua parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o accentuată

dezvoltare a sportului. La început în Anglia, ţara în care s-a cristalizat ca activitate de sine

stătătoare, cu concepţii proprie şi scopuri bine definite, apoi în Europa şi întreaga lume.

Sportul, ca activitate fizică îndreptată spre obţinerea unor performanţe şi manifestare a

dorinţei de depăşire a unor limite nu a fost îmbrăţişată cu entuziasm egal de către

personalităţile timpului. Au existat destule opinii critice referitoare la primejdia pe care o

reprezintă latura sportivă a culturii fizice. Într-o formă violentă s-a manifestat această

atitudine critică în Franţa, unde cei doi reprezentanţi ai curentelor din educaţie fizică: P.Tissié

şi G. Hébert, au trecut peste adversitatea lor tradiţională pentru a se opune la răspândirea

sportului. Acesta era criticat de către specialiştii din domeniul educaţiei fizice pentru că ei

considerau mişcările care formau fondul motric al disciplinelor sportive, nefiziologice şi

dăunătoare pentru organism. Dorinţa de depăşire a adversarilor şi a propriilor limite era cotată

ca un adevărat pericol, pentru că în dorinţa de obţinere a unor performanţe deosebite

organismul uman face eforturi care determină dezechilibrarea lui. Era aspru criticată şi

tendinţa spre specializare şi profesionalism, ambele considerate fenomene dezastruoase din

punct de vedere moral şi social. Adversarii sportului din afara domeniului, condamnau

sportul pentru că îl considerau incompatibil cu activitatea intelectuală, iar practicarea în exces

a sportului era văzută ca cea mai sigură cale spre decăderea culturalăa generaţiilor tinere.

În ciuda acestor poziţii critice, care au susţinut nişte idei pe care evoluţia ulterioară a

fenomenului le-a infirmat în mare măsură, sportul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.

Anul 1893 marchează un eveniment foarte important în evoluţia activităţii sportive, fiind anul

85

în care a avut loc la Londra primul meci internaţional de rugby, între o echipa din Franţa şi

una reprezentând Anglia. Seria întâlnirilor de acest fel continuate în anii următori la Oxford,

apoi la Paris, reprezintă începuturile activităţii sportive internaţionale.

Ideea internaţionalizării şi de fapt a universalizării sportului şi a întrecerilor sportive

îşi va găsi reflectarea în ideile curentului de reînviere a Olimpismului de sorginte grecească,

al cărui reprezentant a fost în Franţa, baronul Pierre de Coubertin. Devenit un susţinător al

ideii de restaurare a Jocurilor Olimpice într-o forma modernă, după o vizită în Grecia,

realizată când avea 26 de ani, Coubertin îşi va dedica întreaga viaţă şi energie acestui scop:

renaşterea şi mai apoi dezvoltarea olimpismului în forma lui modernă.

Descoperirea în anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de către expediţia arheologică

germană condusă de Ernst Curtius, a contribuit la creşterea numărului celor care considerau

că timpurile moderne şi activitatea sportivă în plină dezvoltare au nevoie şi merită o astfel de

competiţie.

11.1.1.Nu vom trece la prezentarea evenimentelor care au condus spre decizia de restaurare a

Jocurile Olimpice, înainte de a-l prezenta pe cel care înaintea lui Pierre de Coubertin a

susţinut ideea de renaştere olimpică, cetăţeanul român, Evanghelie Zappa, (1800-1865).

Întemeietorul olimpiadelor moderne s-a născut în comuna Lampobo din provincia

otomană Epir, actualmente în Albania. A emigrat în Ţara Românească, între 1830-1835 şi s-a

ocupat cu comerţul de cereale şi cu agricultura, arendând terenuri, apoi cumpărându-le. A

introdus în practica agricolă metode moderne şi a obţinut venituri fabuloase. A devenit

cetăţean român prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" faţă de români, greci, dar

şi albanezi, s-a comportat ca adevărat cetăţean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renaştere a

Jocurilor Olimpice nu a fost singura acţiune de "mecenat" cultural în care s-a implicat E.

Zappa. În februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donaţia de 3000 de

galbeni, din care 2000 pentru întocmirea unui dicţionar românesc, 200 pentru o gramatică şi

800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici. A donat 50.000 de galbeni pentru

înzestrarea armatei române cu o baterie de tunuri şi pentru construirea Atheneului Român şi

alţi 10.000 de galbeni pentru tipărirea unor cărţi albaneze cu caractere latine şi pentru primul

ziar în limba albaneză.

Dacă ne referim la ideea restaurării Jocurilor Olimpice, trebuie spus că încă din 1836,

un grup de erudiţi şi entuziaşti greci au propus ministrului de interne Ioan Coletti organizarea

anuală a Jocurilor olimpice la 25 martie (Ziua naţionalăa Greciei) la Atena, Tripoli,

Missolonghi şi Idra, pentru a reaminti eliberarea de sub jugul otoman. În anul următor,

86

consiliul oraşului Pirgos (în circumscripţia căruia se afla şi Olympia) şi-a arogat succesiunea

antică, dând publicităţii chiar o hotărâre în acest sens. Dar ruinele Olympiei, acoperite de

noroi, erau improprii organizării unor competiţii sportive.

În prima jumătate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucureşti, regelui Otto de

Bavaria al Greciei şi guvernului, propunerea reînfiinţării Jocurilor Olimpice la Atena. El

dădea asigurări că va pune la dispoziţie fondurile necesare şi propunea începerea jocurilor în

1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a

intrat în corespondenţă cu Zappa, însă a tergiversat luarea unei hotărâri, deoarece intenţiona

ca jocurile să nu fie pur sportive. În 1858, Zappa se adresa din nou regelui, arătând că este

gata să cedeze 400 de acţiuni la Societatea elenă a vapoarelor, în vederea constituirii unui

capital din care să fondeze, la Atena, o instituţie care să se ocupe de organizarea jocurilor.

Mai oferea pentru început, încă 3.000 de galbeni. Pe 15 august 1858, regele a emis decretul

prin care primea darul lui E. Zappa şi se însărcina cu organizarea Olimpiilor (concursuri şi

expoziţii).

Prima ediţie a jocurilor iniţiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui

noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 şi 800 de metri,

sărituri, aruncări, întreceri hipice, dar şi concursuri literare şi folclorice. Au mai fost

organizate expoziţii cu premii pentru produse industriale şi agricole. Manifestările s-au

desfăşurat în pieţele Ludovic, Libertăţii, a teatrului (Kogia), a primăriei etc. cu participarea a

peste 300 de concurenţi. Pe lista învingătorilor s-au numărat Dimitrie Atanasiu, încoronat în

proba de viteză(probabil alergare 200 de metri) şi Constantin Cristu la aruncări, posibil din

România, dupa nume. Au mai participat, la călărie, un ministru şi doi ataşaţi de la ambasada

Marii Britanii la Atena. Competiţia a avut un modest caracter internaţional. Au fost acordate

premii în bani, aşa cum a dorit Evanghelie Zappa.

În 1862, Evanghelie Zappa a mai făcut un demers în vederea popularizării ideii

Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucureşti a unei publicaţii "Societatea

Olimpică română". Jocurile au fost reluate în 1870, în condiţii mai bune şi apoi organizate

din 5 în 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o ţară mică şi săracă, aşa că eforturile lui Zappa nu au

avut un ecou prea mare în lumea sportului din Europa.

Evanghelie Zappa a stipulat în testamentul său, construirea unei clădiri destinate ca

stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus construcţia

clădirii. Denumită"Zappeion" clădirea a fost inaugurată în 1888.

87

11.1.2. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863-2 Septembrie1937), istoric şi

pedagog, s-a născut la Paris într-o familia aristocratică. Contactele sale cu colegiile britanice

şi americane îi relevă importanţa pe care educaţia fizică şi sportivă o are în dezvoltarea

personalităţii tinerilor. Se implică în organizarea şi conducerea unor asociaţii sportive din

Franţa, ajungând în poziţia de scretar general al "Uniunii societăţilor franceze pentru

sporturile atletice".

Dupăo vizită în Grecia, realizată pe când avea 26 de ani (1889) se alătură grupului de

susţinători al ideii de renaştere a vechii competiţii antice, Jocurile Olimpice, într-o formă

moderna adecvată timpurilor şi oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.

Pentru a-şi susţine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin

foloseşte ocazia creată de organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, în luna iunie a

anului 1894, a unui Congres Internaţional pentru studierea şi propagarea principiilor

amatorismului, la care participă delegaţi din 49 de ţări. La 16 iunie, în faţa Conferinţei, el

propune reînfiinţarea J.O. Cei 79 de delegaţi prezenţi la acea dată la Sorbona acceptă şi

susţin ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rând în diferite ţări,

Jocurile Olimpice, care să cuprindă toate formele de exerciţii fizice folosite în lumea

civilizată. La 23 iunie 1894, ia fiinţă primul Comitet Internaţional Olimpic, format din 15

membri reprezentând 13 ţări, preşedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretar-

general Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcină pregătirea primei ediţii a J.O

moderne, care urma să se desfăşoare în anul 1896 la Atena.

La jocuri puteau lua parte sportivi din toate ţările indiferent de religie, rasă sau

convingeri politice, dorindu-se după cum spunea creatorul lor, ca ele să devină cel mai

important mijloc prin care sportul să contribuie la dezvoltarea armonioasă a omului şi la

construirea unei societăţi umane superioare.

Dacă prima ediţie a putut fi considerată un succes, următoarele au fost organizate cu

mari eforturi şi nu au reuşit să capteze atenţia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de

Coubertin, devenit preşedinte al Comitetului Intenaţional Olimpic nici un efort nu era prea

mare pentru a reuşi să impună în faţa lumii ideea olimpismului. De la ediţie la ediţie, în ciuda

unor evenimente care au frânat adesea evoluţia normală a societăţii umane în general (primul

şi al doilea război mondial, războiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii în blocuri de orientări

diferite, globalizarea, terorismul, etc) mişcarea olimpică s-a dezvoltat ajungând să fie astăzi

reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizează forţe şi

energii din cele mai diverse sfere de interes ale societăţii.

88

Pierre de Coubertin a deţinut funcţia de preşedinte al C.I.O până în anul 1924, când a

fost înlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, păstrându-şi însă până la moarte funcţia de

preşedinte de onoare al mişcării olimpice. S-a stins din viaţă în anul 1937, la Geneva în

Elveţia, fiind înmormântat la Lausane, unde se găseşte sediul C.I.O, iar conform dorinţei sale,

inima sa a fost îngropată separat, în Grecia chiar în mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.

Pe lângă activitatea sa de organizator şi conducător al mişcării olimpice Pierre de

Coubertin nu a încetat să pledeze pentru introducerea ideii de olimpism în educaţie,

considerând că acesta acţionează asupra echilibrului interior şi exterior al omului, formând

caractere.

11.1.3. Olimpismul cuprinde ideile privind modalităţile cu care se acţionează

pentru a aşeza sportul în slujba dezvoltării armonioase a omului.

Pierre de Coubertin a definit olimpismul prin sintagma: „Ceea ce este cultura pentru

umanitate este olimpismul pentru sport”. Nu este singura definiţie pe care creatorul J.O.

moderne a găsit-o pentru a sublinia valoarea morală mai ales, a acestei competiţii sportive.

Preluând mesajul celor două sprezece secole de civilizaţie pe care Grecia antică le-a oferit şi

prin Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin considera olimpismul "un element ce tinde să

întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecţionarea

omului”. Pentru el, olimpismul este „o şcoală de nobleţe şi puritate morală, o religie a

sportului. (Bănciulescu, 1964)

Mişcarea olimpică este formata din totalitatea organizaţiilor şi a persoanelor din

domeniul sportului care-şi desfăşoară activitatea respectând principiile olimpismului. Întreaga

mişcare olimpică îşi desfăşoară activitatea sub patronajul Comitetului Internaţional Olimpic.

Aceasta are rolul de a conduce şi promova olimpismul, organizează şi coordonează

competiţiile sportive, asigură desfăşurarea regulată a Jocurilor Olimpice, luptă împotriva

discriminării de orice fel care ar putea afecta mişcarea olimpică, militează pentru spiritul de

fair-play şi împotriva folosirii sportivilor în scopuri comerciale sau politice.

Primul COMITET INTERNAŢIONAL OLIMPIC s-a constituit cu doi ani înaintea

primei ediţii a Jocurilor Olimpice la Paris, ca organism de conducere a mişcării olimpice. La

el au aderat la început 13 ţări. Din primul Comitet Olimpic au făcut parte Dimitrios Vikelas

(Grecia), ales preşedinte, ca un omagiu adus ţării care iniţiase cu aproape 3 milenii în

urmăjocurile, iar secretar general era Pierre de Coubertin, iniţiatorul şi sufletul Jocurilor

Olimpice Moderne. În ordine cronologică preşedinţi ai C.I.O au fost: Demetrius Vikelas,

89

Pierre de Coubertin, Henri de Baillet-Latour, Sigfrid Edström, Avery Brundage, Lord

Killanin, Juan Antonio Samaranch şi Jacques Rogge în prezent.

Din anul 1915, sediul Comitetului Internaţional Olimpic este la Lausane (Elveţia), iar

misiunea sa este de a conduce mişcarea olimpică în conformitate cu carta olimpică.Organele

cele mai importante ale Comitetului Internaţional Olimpic sunt:

SESIUNEA – organul suprem al Comitetului Internaţional Olimpic care adoptă,

modifică şi interpretează carta Olimpică, accepta membrii, se reuneşte cel puţin o dată pe an

în sesiune ordinară sau la cererea preşedintelui în sesiune extraordinară cu cel puţin o treime

din membrii;

COMISIA EXECUTIVĂ – se compune din 4 vicepreşedinţi şi 6 membrii. Aceştia

sunt aleşi prin vot secret şi vegheazăla respectarea Cartei Olimpice. Această comisie asigură

organizarea internă şi administrarea Comitetului Internaţional Olimpic;

PREŞEDINTELE – ales prin scrutin secret pe o perioadăde 8 ani, poate fi reales

pentru perioade succesive de 4 ani, conduce toate activităţile C.I.O şi îl reprezintă permanent.

Limbile oficiale ale C.I.O sunt: engleza şi franceza. La toate sesiunile traducerea simultană

se face în germană, spaniolă, rusă şi arabă.

În legătură cu resursele finaciare, trebuie menţionat că c.I.O poate accepta donaţii,

moşteniri sau orice alte resurse care să-i permită îndeplinirea obiectivelor. De asemenea el

percepe încasări care provin din exploatarea de drepturi care-i revin din celebrarea Jocurilor

Olimpice sau drepturi de televiziune. Aceste încasări pot fi acordate Federaţiilor

Internaţionale şi Comitetelor Olimpice Naţionale. Orice beneficiu ce provine din celebrarea

Jocurilor Olimpice revine Comitetului Internaţional Olimpic si va fi utilizat în folosul

mişcării olimpice.

Comitetul Internaţional Olimpic acordă ajutor Comitetelor Olimpice Naţionale

recunoscute prin:

promovarea principiilor fundamentale ale mişcării olimpice;

dezvoltarea cunoştiţelor tehnice sportive ale sportivilor şi antrenorilor;

ameliorarea nivelului tehnic al sportivilor şi antrenorilor;

formarea de administratori;

colaborarea cu diferite comisii ale Comitetului Internaţional Olimpic.

Jocurile Olimpice sunt competiţii între sportivi, în probe individuale sau pe echipe şi

nu între ţări. Sportivii sunt selecţionaţi în echipele olimpice naţionale de Comitetul Olimpic

Naţional Olimpic al ţării respective, în conformitate cu regulamentele proprii.

90

Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei şi jocurile de iarnă. Ambele

au loc la fiecare patru ani. Termenul de Olimpiadă se referă la perioada de patru ani

consecutivi care debutează cu jocurile olimpiadei şi se termină cu jocurile olimpiadei

următoare. Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima ediţie a Jocurilor

Olimpice Moderne.

Dacă din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfăşoară, olimpiada expiră după

patru ani din ziua începerii sale, dată la care începe o nouă olimpiadă.

Pierre de Coubertin a acordat o mare atenţie organizării ceremonialului şi simbolurilor

olimpice deoarece fără aceste simboluri întrecerile ar fi simple, lipsite de semnificaţii, fără

substanţă. Ele dau jocurilor o valoare estetică şi o atmosferă de înaltă frumuseţe şi emulaţie

şi fac posibilă comunicarea între popoare. Simbolurile au făcut din Jocurile Olimpice un

capitol al istoriei universale. Ele au depozitat în decursul anilor o imensă forţă spirituală şi

tradiţională. Cele mai cunoscute simboluri olimice sunt:

Deviza olimpică„Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic)

Flacăra olimpica îşi are originile în mitologia greacă în care simboliza sacralitatea.

La Jocurile antice se organizau "curse ale lamfadoforilor" în care tinerii alergau cu

torţe aprinse în mâini, iar în zilele noastre flacăra aprinsa la Olimpia este transmisă

prin diverse mijloace adecvate timpurilor moderne şi distanţelor imense spre locul de

desfăşurare al fiecărei ediţii, într-o emulaţie care păstreaza vie ideea perenităţii şi

sacralităţii acestei competiţii care a traversat timpurile;

Simbolul olimpic este alcătuit din 5 cercuri înlănţuite fiecare de altă culoare: albastru,

galben, negru, verde şi roşu;

Drapelul olimpic este de culoare albă şi are în centrul său simbolul olimpic format din

cele cinci cercuri;

Imnul olimpic - Primul imn olimpic a fost special compus pentru prima ediţie a

Jocurilor Olimpice Moderne de compozitorul grec Kostas Palamas. Ulterior s-a creat

tradiţia ca fiecare oraş care organizează o ediţie să-şi compună propriul imn.

Comitetul Olimpic Român este o asociaţie autonomă organizată în baza principiilor

Cartei Olimpice şi este recunoscut oficial de Comitetul Internaţional Olimpic din anul 1914.

Data înfiinţării COR nu este cunoscută cu exactitate. Din unele documente se poate deduce că

fondarea a avut loc în luna martie sau aprilie a anului 1914 (Maroti, 2000), iar la 19 mai a

fost trimisă scrisoarea adresată comitetului Internaţional Olimpic prin care se făcea cunoscută

înfiinţarea acestui organism şi componenţa nominala a COR.

91

Principalele obiective ale Comitetului Olimpic Român sunt:

dezvoltarea şi protejarea mişcării olimpice şi a sportului în România;

promovarea principiilor olimpismului în cadrul activităţilor sportive româneşti;

dezvoltarea sportului pentru toţi şi a sportului de performanţă bazat pe principii

olimpice;

pregătirea specialiştilor din domeniul sportului;

lupta împotriva violenţei şi a folosirii substanşelor şi procedeelor interzise de

Comitetul Internaţional Olimpic;

organizarea selecţiei şi pregătirii sportivilor în vederea participării la Jocurile

Olimpice;

promovarea şi sprijinirea integrării sportivilor pe plan social.

Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: ADUNAREA

GENERALĂ, COMITETUL EXECUTIV, BIROUL COMITETULUI EXECUTIV.

Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din subvenţii din partea statului,

organizaţii, persoane particulare, donaţii, fonduri rezultate din acţiuni sportive organizate sub

egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor şi publicaţiilor,

fonduri rezultate din sponsorizare.

În anul 1961, la sugestia lui Jean Ketseas, Carl Diem şi a Comitetului Olimpic Elen a

fost creată ACADEMIA OLIMPICĂ INTERNAŢIONALĂ (A.O.I.), ca o instituţie culturală

însărcinată cu studiul ideilor olimpice şi pregătirea unor specialişti care să orienteze

olimpismul în concordanţă cu evoluţia societăţii.

Înfiinţată la 22 martie 1991, în baza hotărârii adunării generale a Comitetului Olimpic

Român, Academia Olimpică română reprezintă un centru românesc a olimpismului, a

spiritului şi principiilor olimpice. Obiectul de studiu al Academiei Olimpice Române îl

constituie studierea aspectelor istorice, pedagogice şi sociologice ale mişcării olimpice

naţionale şi internaţionale. A.O.R. contribuie la formarea specialiştilor în educaţie fizică şi

sport în spiritul idealurilor olimpice, promovează spiritul de fair-play, luptă împotriva

violenţei şi dopajului în sport.

Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând cu anul

1994, la ediţia a XVII-a Jocurile Olimpice de iarnă, acestea vor avea loc în cursul celui de-al

doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasă de Comitetul Internaţional Olimpic prin

comisia sa executivă care supune spre aprobare alegerea oraşului gazdă.

92

Organizarea Jocurilor Olimpice este încredinţatăde C.IO. şi Comitetul Olimpic

Naţional al ţării gazdă. În acest scop Comitetul Naţional Olimpic constituie Comitetul de

Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). care are obligaţia să dirijeze toate activităţile sale

conform Cartei Olimpice, îşi asumă responsabilitatea financiară a organizării Jocurilor

Olimpice, colaborează cu C. I.O. şi primeşte instrucţiuni de la aceasta.

Pentru a asigura condiţii de reunire în acelaşi loc a tuturor concurenţilor, oficialităţilor

şi personalului echipei, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice amenajează un sat

olimpic ce cuprinde localuri şi instalaţii pentru Federaţiile internaţionale care coordonează

disciplinele sportive incluse în programul Jocurilor Olimpice.

Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice organizează şi un program de

manifestări culturale care are menirea de a promova relaţii de prietenie şi solidaritate între

participanţi.

Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu condiţia să se conformeze cartei

olimpice şi să fie înscris de Comitetul său olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite

de Federaţia Internaţională.

11.1.4. Ediţiile Jocurilor Olimpice moderne:

Ediţia I - 1896 – Atena, Grecia În program au fost incluse 9 discipline sportive cu 43

de probe numai masculine de alergări, sărituri, aruncări, gimnastică(care includa halterele şi

tragerea frânghiei), scrimă, lupte, tir, sporturi nautice (nataţie, polo pe apă, canotaj,

yachting), ciclism şi călărie. Au participat 285 de sportivi (numai bărbaţi) din 13 ţă ri:

Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, S.U.A.,

Suedia, Ungaria şi binenţeles Grecia. Cursa de maraton a fost poate cea mai spectaculoasă.

Ea a fost câştigată de grecul Spiridon Louys, care a parcurs distanţa de la Marathon la Atena

în 2 h şi 48 de minute.

Ediţie a II-a 1900 - Paris, Franţa Ediţia a fost numită simbolic “Olimpiada lui

Coubertin”. Jocurile au coincis cu organizarea “Expoziţiei Universale" iar din motive

financiare ele au făcut parte din programul acestei manifestări. Pentru a răspunde cerinţelor

impuse de organizatori, competiţia olimpică s-a desfăşurat prin întreceri diverse care au avut

loc prin toate colţurile Parisului şi care au durat mai mult de trei luni (20 mai- 28 octombrie).

La start au fost prezenţi 1066 de sportivi din 21 de ţări, iar din aceştia, 6 au fost femei

participante la întrecerile de tenis şi golf. Este prima participare a femeilor la întrecerile

olimpice. În program au fost incluse 18 discipline sportive cu 86 de probe. Această ediţie

înseamnă pentru România prima participare a unui sportiv la J.O., prin persoana lui George

93

Plagino care a concurat la tir, în proba de talere, unde s-a clasat al XIII-lea din 51 de

concurenţi.

Ediţia a III-a - 1904, Saint-Louis - S.U.A. Americanii au câştigat cinstea de a

organiza J.O datorită comportării lor deosebite la primele ediţii. Dar şi de această dată

jocurile sunt umbrite de organizarea în aceeaşi perioadăa “Expoziţiei Universale”, iar din

cauza distanţelor mari participarea sportivilor din Europa şi din alte părţi ale lumii a fost

slabă. Jocurile s-au desfăşurat în perioada 1 iulie- 23 noiembrie. La ele au participat sportivi

din 21 de ţă ri, iar numărul disciplinelor sportive a fost de 15, cu 87 de probe. Pentru prima

dată au fost incluse ca sporturi olimpice boxul şi baschetul.

Ediţia a IV-a - 1908 - Londra, Marea Britanie S-a desfăşurat tot în cadrul unei

expoziţii, de data asta franco-britanică, dar cu toate acestea a fost mult mai bine organizată

decât cele anterioare. A fost construit chiar un nou stadion care pe lângă întrecerile de

atletism putea găzdui: curse cicliste, întreceri de înot, lupte, box, gimnastică, tir cu arcul. Au

luat parte 2034 de sportivi din 22 de ţări. Deschiderea întrecerilor s-a desfăşurat cu mult fast,

marcând începuturile instaurării adevăratului ceremonial olimpic. Atletul clujean Ştefan

Somodi care a participat la această ediţie a reuşit clasarea pe locul al II-lea la săritura în

înălţime cu 1,88 metri.

A V-a ediţie - 1912 - Stockholm, Suedia Întrecerile s-au desfăşurat în perioada 5

mai - 22 iunie şi au cuprins întreceri la 15 discipline şi 102 probe. Organizarea a fost foarte

bună, întrecerile s-au desfăşurat după regulamente deja precis stabilite de C.I.O., nivelul

tehnic fiind de asemenea ridicat. Boxul a fost scos din programul deoarece legile suedeze

interziceau practicarea lui, în schimb au apărut pentru prima dată întrecerile pe aparate de

gimnastică. Acestea au fost amplasate chiar în incinta stadionului olimpic. A fost reintrodusă

călăria, absent la Londra şi pentru prima dată pentatlonul modern, creat la iniţiativa

baronului Pierre de Coubertin pentru a continua tradiţia vechiului pentatlon antic grecesc. A

fost construit un stadion nou şi un bazin de înot unde pentru prima dată s-au întrecut şi

femeile.

Atletismul a fost disciplina sportivă care a dominat prin nivelul performanţelor şi al

dramatismului întrecerilor această ediţie. S-a remarcat atletul american Jim Thorpe, indian

Sioux, care a câştigat pentatlonul atletic şi decatlonul cu rezultate deosebite. Dar după o

scurtă perioadă de timp, medaliile olimpice i-au fost retrase pe considerentul că atletul

american a fost cu câţiva ani mai înainte jucător profesionist de baseball. Acest fapt era

contrar regulilor de atunci ale olimpismului care impuneau ca la această competiţie să ia parte

94

numai sportivii amatori. Deşi sancţiunea era foarte aspră şi chiar nedreaptă, având în vedere

că Jim Thrope a participat la J.O la altădisciplină sportivă

decât cea pe care o practicase ca profesionist, abia după70 de ani a fost reparată, când C.I.O.

a restituit medaliile olimpice urmaşilor acestui mare atlet.

Ediţia suedeză a mai avut parte şi de alte episoade dramatice, printre care meciul de

lupte dintre un luptător rus şi unul finlandez care a durat 11 ore, terminându-se la egalitate,

sau acela al cursei de maraton în care un sportiv portughez a murit de insolaţie.

În probele de nataţie protagonişti au fost germanii, suedezii şi australienii, iar la tir,

suedezii şi americani. La canotaj, conform unei vechi tradiţii, cei mai buni au fost sportivii

englezi, iar la yahting s-au impus sportivii nordici. Tot în spiritul tradiţiei, suedezii au

dominat concursul de gimnastică la aparate.

Această ediţie a J.O., prima după cea inaugurală care nu s-a desfăşurat sub patronajul

vreunei expoziţii universale, a fost impecabil organizată de gazde şi a contribuit decisiv la

afirmarea J.O. şi a olimpismului.

A VI-a ediţie, a J.O era programată să se desfă şoare în anul 1916, la Berlin, dar din

cauza declanşării primului război mondial nu a mai avut loc.

A VII-a ediţie a J.O. 1920 - Anvers, Belgia Reluarea atât de prompta a jocurilor,

imediat după încetarea primului război mondial a demonstrat lumii întregi că ideea

olimpismului era deja stabilizată şi puternică în mintea şi inima tineretului din întreaga lume.

Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost uşoară din nici un punct de vedere: financiar

cheltuielile nu au putut fi suportate în întregime de guvernul belgian care a apelat la

concursul unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preţuri mari la

biletele de intrare, astfel că numărul spectatorilor nu a fost cel aşteptat. Ceremonia de

deschidere a avut loc în data de 14 august, deşi întrecerile începuserăla 20 aprilie şi au durat

pânăla 12 septembrie. Pentru prima dată este arborat drapelul olimpic, creaţie a lui Pierre de

Coubertin şi se rosteşte pentru prima dată jurământul olimpic. În rândurile sportivilor care au

defilat nu sunt prezenţi reprezentanţii ţărilor învinse şi nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.

Competiţia olimpică la care s-au întrecut 2066 de sportivi din 29 de ţări, din care 63

de femei, a cuprins 23 de sporturi cu 158 de probe, din care 8 erau feminine. Toate

recordurile anterioare privind numărul ţărilor participante, a concurenţilor, a disciplinelor şi

probelor sportive au fost depăşite la această ediţie. Cu toate că întrecerile au avut loc în

condiţii materiale aproape rudimentare, s-au obţinut şi câteva rezultate sportive remarcabile.

S-au stabilit recorduri mondiale şi 13 recorduri olimpice. Cei mai buni s-au dovedit a fi la

95

atletism, americanii, dar şi spre surpriza tuturor, sportivii din Finlanda care au cucerit aurul

olimpic în probele de aruncări şi alergări pe distanţe lungi prin Kolehmainen şi Paavo Nurmi.

La înot au dominat americanii, la călărie şi pentatlon modern suedezii, iar la canotaj englezii

au fost învinşi de aceiaşi neobosiţi sportivi americani. La scrimă aproape toate medaliile au

fost câştigate de doi fraţi italieni: Nedo şi Aldo Nadi.

A VIII-a ediţie - 1924 - Paris, Franţa Dorinţa exprimată de preşedintele C.I.O.,

Pierre de Coubertin era de a reabilita ediţia din 1900. Dar şi de data aceasta autorităţile

franceze au alăturat jocurilor şi alte manifestări sau serbări fapt ce a dus la extinderea

perioadei de desfăşurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai până la 27 septembrie. Un fapt

benefic pentru buna desfăşurare a jocurilor a fost construirea pentru prima dată a unui

aşezământ special pentru sportivii participanţi, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al

acestei manifestări sportive universale. Numărul ţărilor participante a fost un nou record: 44,

iar sportivii de asemenea au fost în număr foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au

desfăşurat întreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.

Atletismul a prilejuit din nou dispute spectaculoase şi noi recorduri obţinute de

sportivii americani şi de cei finlandezi. Printre aceştia se detaşa ca o figură aparte, Paavo

Nurmi. Câştigător a patru probe: 1500 m, 5000 m, cros şi 3000 m pe echipe, a fost numit de

ziarişti “finlandezul cu chipul de piatră”, “miracolul curselor de alergare” sau “omul

cronometru”.

La nataţie au fost doborâte toate recordurile olimpice şi câteva dintre cele mondiale.

Celebrul Johny Weissmuller a câştigat trei probe: 100, 400, şi 4x100 de metri, iar Franţa a

câştigat turneul de polo pe apă.

România este de această dată reprezentată şi ea de o adevărată delegaţie sportivă

formata din 51 de sportivi numai bărbaţi, care au concurat la patru probe: rugby, fotbal, tenis

şi tir. Echipa de rugby se clasează pe locul al III-lea (e drept că din tot atâtea echipe

participante) obţinând şi prima medalie de bronz din istoria olimpică a României.

Pentru prima dată la ceremonia de închidere sunt înălţate trei drapele: al Franţei, al

Greciei şi al Olandei, viitoarea organizatoare, spre cinstirea în egală mă sură a trecutului,

prezentul şi viitorul J.O.

A IX-a ediţie a J.O - 1928 - Amsterdam, Olanda C.I.O. a luat de data asta din timp

măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a competiţiei, limitând durata desfăşurării la 15

zile şi reducând numărul disciplinelor sportive la aceeaşi cifră, 15. Organizatorii olandezi au

amenajat un complex olimpic care cuprindea un stadion cu pistă de 400 de metri pentru

96

alergări şi una de 500 de metri pentru întrecerile de ciclism. Alături se găseau bazine de înot,

săli de luptă şi de scrimă.

La această ediţie mai apare un element care va intra în simbolistica olimpică de aici

înainte: flacăra olimpică, care va arde într-o cupolă imensă pe toată durata jocurilor.

Au participat 46 de reprezentative naţionale, 2971 de sportivi din care 290 au fost

femei. Ca şi la ediţiile precedente, întrecerile atletice au fost dominate de americani şi

finlandezi, primii la probele de sărituri şi aruncări, iar ceilalţi la alergările de durată şi la

decatlon. Istoria olimpică consemnează la aceste întreceri un gest deosebit de sportivitate şi

spirit olimpic a marelui atlet Paavo Nurmi, care în proba de 3000 obstacole şi-a ajutat

adversarul (pe francezul Duquesne) să se ridice din groapa cu apă în care căzut, trecând

împreună cu el umăr la umăr, linia de sosire.

La nataţie, americanul de origine românăJ.Weissmuller domină din nou întrecerile,

alături de concurenţi din Japonia şi Germania.

Echipa olimpicăa Uruguayului cucereşte titlul la fotbal, iar cea a Indiei la hochei pe

iarbă. Reprezentanţii Elveţiei sunt protagoniştii concursului de gimnastică, iar la box italienii

şi argentinienii îi înving pe americani şi pe englezi care erau cotaţi ca favoriţi.

Ţara noastră a luat parte la această ediţie cu o echipă formata din atleţi şi scrimeri,

având 26 de componenţi, dintre două erau femei. Clujul sportiv a avut o contribuţie important

la formarea echipei olimpice prin atleţii Peter Ladislau, Tiberiu Rus şi Berta Jikely, care au

reprezentat onorabil culorile sportului românesc deşi rezultatele lor nu au fost remarcabile.

A X-a ediţie a J.O. - 1932 - Los Angeles, S.U.A În ciuda dificultăţilor economice

prin care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reuşit

organizarea în condiţii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie şi au durat până

la 14 august. 38 de ţă ri, cu 1331 de sportivi (127 de femei ) s-au întrecut la probele cuprinse

în cele 15 discipline olimpice.

Atletismul a fost ca de obicei "sportul rege", întrecerile fiind urmărite de un număr

mare de spectatori, iar sportivii reuşind să doboare nu mai puţin de 25 de recorduri olimpice

şi 16 recorduri mondiale.

La nataţia s-au impus de această dată sportivii japonezi, iar la canotaj medaliile le-au

împărţit echipajele ţărilor cu tradiţie în acest sport: Anglia şi S.U.A. Surprinzătoare a fost

însă victoria americanilor la gimnastică în dauna unor ţări care porneau favorite: Italia şi

Ungaria. Întrecerile hipice au fost dominate de sportivii francezi. România nu fost

reprezentatăla această ediţie a J.O..

97

A XI-a ediţie a J.O. - 1936 - Berlin, Germania Alegerea locului de desfăşurare a

jocurilor olimpice devenea o problem din de în ce mai dificilă pentru membrii C.I.O., din

cauza numărului mare de oraşe care doreau să aibă onoarea de a le organiza. De data această

alegerea s-a făcut dintre oraşele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma şi Berlin. A

câştigat Berlinul, în ciuda protestelor unor ţări care nu vedeau cu ochi buni organizarea

acestei competiţii care se vroia un simbol al păcii, de către o ţară în care militarismul şi

autocraţia erau în plină ascensiune. După obţinerea dreptului de organizare autorităţile

germane au depus eforturi deosebite pentru a crea condiţii cât mai bune de desfăşurare a

jocurilor în care ei vedeau şi un prilej de creştere a influenţei mondiale a Germaniei.

Pentru prima dată flacăra olimpică este aprinsă de la soarele Olimpiei, iar torţa ajunge

la Berlin purtată prin ştafetele care de acum înainte vor face parte din ceremonialul olimpic.

Au participat 4069 de sportivi (328 de femei) din 49 de ţări, întrecerile desfăşurându-

se în perioada 1-16 august. Sporturile incluse în program au fost în număr de 20.

Întrecerile de atletism au fost dominate de sportivii americani de culoare, spre

disperarea organizatorilor germani. Eroul acestei ediţii a fost Jesse Owens, care a cucerit

patru medalii de aur la: 100, 200 şi 4x100 metri şi la săritura în lungime.

Sportivii germani au dominat întrecerile de gimnastică şi cele hipice, iar japonezii şi

americanii pe cele de nataţie. În schimb la probele feminine de înot sportivele din Olanda au

câştigat aproape toate probele.

Pentru prima dată este inclus în program jocul de handbal în 11 jucători, competiţie la

care participă şi o echipădin ţara noastră.

Pe lângă jucătorii de handbal, România a mai fost reprezentată de sportive care au luat

parte la întrecerile de gimnastică, călărie, box, scrimă, lupte, atletism. Cele mai bune rezultate

ale delegaţiei formatădin 71 de sportivi români au fost locul V obţinut de handbalişti şi

medalia de argint a lui Henri Rang la călărie.

O medalie inedită a fost câştigată la aceste jocuri, nu sportivi, ci de parcul sportiv

“Regele Carol” din Cluj ( astăzi, Parcul sportiv universitar Dr. Iuliu Haţieganu, unde îşi are

sediul Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca).

Creaţie a Prof.dr. Iuliu Haţieganu, ajutat de arhitectul Bell şi inginerul Iuliu Kovacs, parcul a

fost inaugurat în anul 1935, iar planurile şi fotografiile care au luat parte la concursul denumit

“Pentatlonul Muzelor”, secţiunea arhitectură şi construcţii sportive au fost apreciate cu

medalia de bronz.

98

Următoarele două ediţii, cea de a XII-a şi a XIII-a, programate pentru anii 1940 şi

1944 la Tokio şi respectiv Helsinki nu s-au desfăşurat din cauza celui de al doilea război

mondial.

A XIV-a ediţie a J.O. - 1948 - Londra, Marea Britanie După40 de ani, naţiunii

engleze greu încercată de războiul abia încheiat i se încredinţează pentru a doua oară cinstea

de a organiza J.O. Condiţiile de desfăşurare au fost modeste, alimentele erau raţionalizate,

satul olimpic a fost amenajat în foste cazărmi militare. Cu toate acestea 58 de naţiuni ale

lumii şi-au dovedit încă o dată ataşamentul faţă de olimpism, participând cu 4062 de sportivi

(358 de femei) la întrecerile olimpice. Pentru două săptămâni, 29 iulie-14 august, stadionul

“Empire Stadium” a devenit templul sportului amator din lume. Numărul de discipline

sportive a fost stabilit la 18.

Atletismul ca de obicei a fost în centrul atenţiei, ediţia londoneză consacrându-l pe

alergătorul ceh Emil Zatopek, “omul locomotivă”, care s-a remarcat prin uşurinţa cu care a

câştigat două probe de mare fond: 5000 şi 10.000 de metri.

La nataţie majoritatea probelor atât masculine cât şi feminine au fost câştigate de

sportivii americani. Aceştia au mai cucerit laurii olimpici şi la baschet. Cicliştii au adus

medalii olimpice Franţei şi Italiei, canoiştii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei şi Ungariei,

boxerii Argentinei. România nu participă nici la această ediţie.

A XV-a ediţie a J.O. - 1952 - Helsinki, Finlanda La fel ca şi la ediţia din anul 1912

din Suedia, popoarele nordice demonstrează că în această parte a lumii exerciţiile fizice şi

sportul se bucură de toată atenţia şi preţuirea. Finlanda a pregătit pentru această ocazie un

stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, alături de care se găseau bazinul de înot şi săli

pentru sporturile de interior. Sportivii au fost găzduiţi în trei sate olimpice, iar pentru că

numărul lor era foarte mare, o parte au fost cazaţi în casele unor cetăţeni care şi-au pus

locuinţele proprii în folosul organizatorilor J.O.

Participarea a fost numeroasă, 5867sportivi, dintre care 573 de femei, din 70 de ţări.

Pentru prima dată participă la întrecerile olimpice U.R.S.S, cu o echipă numeroasă şi bine

pregătită. S-au obţinut rezultate sportive bune, stabilindu-se 49 de recorduri olimpice şi 15

recorduri mondiale.

La atletism eroul întrecerilor a fost din nou cehul Emil Zatopek, care şi-a învins

detaşat adversarii la probele de 10.000, 5.000 şi maraton. Soţia sa, Dana, a câştigat şi ea o

medalie olimpicăde aur, la proba de aruncare a suliţei. Atletele sovietice au dominat copios

99

aproape toate probele, iar dintre atleţii români s-au remarcat Ioan Soter, la săritura în înălţime

şi Lia Manoliu la aruncarea discului, ambii clasaţi pe locul al VI-lea.

La nataţie, probele masculine au fost dominate de americani iar cele feminine de

sportivele din Ungaria. Sportivii sovietici au fost protagoniştii principali ai întrecerilor de

haltere, box, lupte, gimnastică, baschet şi tir.

Ţara noastră a fost reprezentată de o delegaţie numeroasăde 83 de sportivi, care au

luat parte la aproape toate disciplinele sportive. Cel mai bun rezultat a fost obţinut la tir, unde

sportivul Iosif Sârbu, a cucerit prima medalie olimpică de aur pentru România în proba de

pistol viteză. O medalie de argint a obţinut boxerul Tita Vasile, iar Fiat Gheorghe la box şi

Lichiardopol Gheorghe la tir, au obţinut câte o medalie de bronz.

Dintre sportivii clujeni care au luat parte la aceste jocuri olimpice putem aminti

atletele Emma Konrad şi Alexandra Taifas-Sicoe, boxerul Ferenc Ambrus, gimnastele Olga

Gollner şi Ileana Gyarfas, scrimerii Adalbert Gurath şi Zoltan Uray.

Prima prezenţă postbelică a României la J.O. a fost încununată de trei medalii, iar în

clasamentul neoficial pe naţiuni delegaţia noastră s-a clasat pe locul 23 din 43 de ţări

participante.

A XVI-a ediţie a J.O.- 1956 - Melbourne, Australia O lege autohtonă interzicea cu

stricteţe intrarea cailor străini pe teritoriul Australiei. Din acest motiv C.I.O. a decis ca

întrecerile hipice din programul olimpic al anului 1956 să se desfăşoare în Suedia, la

Stokholm. Această derogare organizatorică de la regulamentul de organizare al întrecerilor

olimpice a fost singular în istoria J.O. moderne.

La întrecerile de călărie din Suedia au participat reprezentativele naţionale din 29 de

ţări, în timp ce la Melbourne numărul ţărilor participante a fost de 67. Cei 3539 de sportiv

dintre care 533 erau femei au fost găzduiţi în satul olimpic special amenajat, format din 841

de căsuţe. Întrecerile s-au desfăşurat pe stadionul “Melbourne Cricket Ground”, iar probele

de nataţie în piscina din Olympic Park, care era marea mândrie a australienilor. În program au

fost incluse 18 discipline sportive care au cuprins 151 de probe, dintre care 26 erau pentru

participantele de gen feminin.

Publicul australian a participat cu destul interes la spectacolul sportiv, dar din cauza

cunoştinţelor reduse despre sportul internaţional, entuziasmul lor nu s-a manifestat decât

atunci când protagoniştii concursurilor erau compatrioţi de ai lor.

În întrecerile atletice, probele de sprint au fost câştigate de atletul american Robert Morrow,

demn urmaş a lui Jesse Owens. În întrecerile feminine, sovieticelor care au dominat

100

concursul li s-au adăugat şi două sportive australience câştigătoare a probelor de alergare pe

distanţe scurte.

Nataţia a fost sportul unde gazdele au monopolizat succesul, câştigând 8 titluri

olimpice din 13. La gimnastică masculină ediţia australiană a prilejuit lansarea în arena a

sportivilor sovietici, care au cucerit 15 medalii.

Pentru România episodul Melbourne este una dintre cele mai frumoase pagini de

istorie olimpică. Sportivii noştri au cucerit 13 medalii dintre care 5 de aur prin: canoiştii Leon

Rotman (2), Alexe Dumitru şi Ismailciuc Simion, boxerul Nicolae Linca şi Ştefan Petrescu la

tir. Celelalte medalii de argint şi de bronz au fost cucerite la box, scrimă, gimnastică

feminină, lupte greco-romane. În clasamentul final neoficial, ţara noastră a ocupat locul 11

între naţiuni.

A XVII-a ediţie, 1960 - Roma, Italia Prin tot ce s-au străduit să organizeze, italienii

au dorit să demonstreze că alegerea lor ca gazde a J.O. nu a fost întâmplătoare. Ei au reuşit să

creeze un cadru şi o atmosferă unică pentru manifestările olimpice prin desfăşurarea

întrecerilor la cele 18 discipline olimpice. Valorificând la maximum frumusţea şi măreţia

vechilor construcţii antice ei au organizat întreceri chiar în spaţiul oferit de aceste vestigii:

Termele lui Caracalla, sau zidurile Bazilicii lui Maxenţiu. Un moment de apogeu al

întrecerilor a fost cursa de maraton desfăşurată pe via Apia şi încheiată la lumina torţelor în

apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.

Flacăra olimpică, aprinsă cu tot ceremonialul antic la Olimpia în Grecia, a ajuns la

Roma în 24 august, iar a doua zi ea a fost dusă pe stadionul olimpic marcând deschiderea

oficialăa ediţiei “romane” a jocurilor.

Participarea a întrecut toate aşteptările: delegaţiile a 84 de ţări, cuprinzând aproape

6000 de sportivi şi-au disputat întâietatea la cele 150 de probe, iar rezultatele au fost şi ele pe

măsură. Este greu de desemnat vreun erou al acestei ediţii. S-au stabilit 73 de recorduri

olimpice şi 31 de recorduri mondiale.

Atletismul, ca de obicei a fost sportul rege al jocurilor, iar unii dintre atleţi au intrat în

legendă. Printre ei: maratonistul etiopian care a alergat desculţ Bikila Abebe sau atleta

numită“gazela neagră”, Wilma Rudolph care a câştigat proba da 100 m cu timpul 11,0

secunde. Ca de obicei, atleţii sovietici obţin rezultate de excepţie atât la întrecerile

masculine, cât şi la cele feminine.

România s-a întors acasă cu un bilanţ bun: 3 medalii de aur câştigate de: Iolanda

Balaş la săritura în înălţime, Dumitru Pârvulescu la lupte greco-romane şi Ion Dumitrescu la

101

tir. S-au mai cucerit o medalie de argint şi 6 medalii de bronz la atletism, box, gimnastică,

lupte, scrimă şi canoe. Delegaţia formatădin 109 sportivi a reuşit să se claseze pe locul 10 în

clasamentul naţiunilor participante.

A XVIII-a ediţie - 1964 - Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazda

atentă care pe lângă competiţiile sportive, a avut grijă să organizeze şi o serie de alte

manifestări, mai ales culturale. Doza de inedit a acestei ediţii a fost sporită de condiţiile

geografice şi climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care şi-a făcut simţită prezenţa

sau mişcările seismice care au mutat locuinţele din satul olimpic.

Această ediţie a programat întreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi

intrate în familia olimpicăla această ediţie fiind voleiul şi judo-ul.

S-au întrecut 5586 de sportivi (732 de femei) din 90 de ţări. Pe drept cuvânt ediţia japonezăa

fost numită, ediţia recordurilor, pentru că au fost stabilite 76 de noi recorduri olimpice şi 45

de recorduri mondiale. Cei mai reprezentativi sportivi au fost americanul Don Hollander cu

cele 4 medalii de aur cucerite la înot, maratonistul etiopian Bikila Abebe, dar şi românca

Iolanda Balaş care a cucerit din nou titlul olimpic, stabilind şi un nou record olimpic la

săritura în înălţime. Cea de a doua medalie de aur a delegaţiei române a fost cucerităde o

atletă în vârstăde numai 17 ani, Mihaela Peneş.

Bilanţul olimpic românesc a fost unul foarte bun, cele 12 medalii (2 de aur, 4 de argint

şi 6 de bronz) situând ţara noastră pe locul 12 în clasamentul general.

A XIX-a ediţie a J.O. - 1968 - Ciudad de Mexico, Mexic Încredinţarea spre

organizare a întrecerilor olimpice unui oraş situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un

act de mare curaj din partea C.I.O. Multe voci şi-au exprimat convingerea că altitudinea

ridicată va constitui un impediment serios în organizarea şi buna desfăşurare a întrecerilor.

Contrar părerii pesimiştilor, această ediţie s-a dovedit una în care performanţele deosebite şi

recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au menţinut decenii în

şir.

Pentru desfăsurarea concursurilor gazdele au pregătit numeroase baze sportive

moderne: un stadion pentru întrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu

pista de alergare acoperită cu nou apărutul material sintetic “tartanul”, piscina acoperită, sala

de jocuri numită“Gimnaziu olimpic”, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic,

stadionul “Azteca” pentru fotbal şi un sat olimpic construit pe "verticală".

Au participat 6626 de sportivi (768 de femei ) din 113 ţări, care au reuşit la această

ediţie să doboare un număr dublu de recorduri mondiale faţă de ediţia precedentă.

102

La atletism, americanii s-au impus la sprint, dar alergările pe distanţe lungi au fost

dominate de atleţii etiopieni şi kenieni. Probele de sarituri s-au desfăşurat în general sub

auspiciile recordurilor, dar performanţa cea mai uluitoare a fost cea a lui Bob Beamon, la

săritura în lungime cu 8,90 metri. Acest record va fi doborât abia după un sfert de veac. La

săritura în înălţime, americanul Dick Fosbury introduce o nouă tehnică, cea cu răsturnare

dorsală, care va fi cunoscută sub denumirea de "flop" şi va fi adoptată de tot mai mulţi atleţi

în viitorii ani, înlocuind clasica să ritură"ventrală".

Concursurile de lupte greco-romane au fost dominate de sportivii din Ungaria,

Bulgaria, Germania. În probele de caiac-canoe şi canotaj, sportivii români, unguri şi sovietici

au fost printre protagonişti.

În fruntea clasamentului general s-a situat reprezentativa S.U.A. urmată de cea a

U.R.S.S., România clasându-se pe locul 10. Cele mai bune rezultate ale sportivilor români au

fost realizate la următoarele discipline sportive:

atletism: medalii de aur - Lia Manoliu la aruncarea discului şi Viorica Viscopoleanu

la săritura în lungime; medalii de argint - Mihaela Peneş la aruncarea suliţei şi

clujeanca Ileana Silai la proba de 800 de metri;

caiac-canoe: medalia de aur - echipajul format din Ivan Patzaichin şi Serghei

Covaliov;

box: medalie de argint- Ion Monea şi medalie de bronz - Calistrat Cuţov;

la scrimă, caiac şi lupte greco-romane s-au obţinut de asemenea medalii de bronz.

A XX-a ediţie a J.O. - 1972- Munchen, Germania Capitala Bavariei s-a pregătit

minuţios pentru acest mare eveniment sportiv. Au fost construite baze sportive noi care s-au

înglobat complexului Oberwiesefeld, iar pentru că toate aceste baze se găseau aproape una de

alta, ediţia münchenezăa fost numită“olimpiada distanţelor scurte”. Complexul sportiv

cuprinde stadionul, palatul sporturilor, bazinul de înot, velodromul şi sala de box.

J.O s-au desfă şurat în perioada 26 august - 11 septembrie. Au fost prezenţi 7894 de

sportivi (1171 de femei ) din 123 de ţări, care şi-au disputat întâietatea la 21 de discipline

sportive, mai precis la 195 de probe din care 43 au fost pentru femei.

Ediţia aceasta a fost din păcate marcată şi de un eveniment care nu ar fi trebuit să aibă

loc şi care a însemnat anularea oricărui spirit olimpic: atacul terorist din satul olimpic al

unui comando arab îndreptat împotriva sportivilor din Israel, soldat cu rezutate tragice.

Pe plan sportiv, în competiţia atletică s-a remarcat sovieticul Valeri Borzov câştigător

al probelor de sprint şi atleţii din Finlanda care au câştigat alergările de semifond şi fond. La

103

femei, atletele germane au dominat net toate probele. Luptele au adus satisfacţii sportivilor

din delegaţia română care s-a numărat printre câştigătorii medaliilor de aur alături de sportivii

din U.R.S.S. şi Bulgaria. Concursurile de caiac-canoe au fost dominate de sportivii sovietici

şi de cei români. Întrecerile de scrimă s-au disputat între polonezi, unguri, sovietici şi italieni.

La gimnastică feminină toate medaliile au revenit sportivelor sovietice şi germane, dar

prezenţa româncelor s-a făcut şi ea simţită. La masculin, gimnaştii japonezi care au introdus

în exerciţiile lor elemente originale şi dificile, au devenit campioni olimpici. La nataţie, eroii

au fost americanul Mark Spitz şi australianca Shane Gould.

Turneele de jocuri sportive au avut drept câştigători: echipa Yugoslaviei la handbal

(România clasându-se pe locul al III-lea, cea a U.R.S.S la baschet, reuşind sădetroneze

reprezentativa S.U.A. câştigătoare a tuturor ediţiilor precedente, iar la fotbal echipa Poloniei.

România cu delegaţia sa format din 169 de sportivi (39 de femei) a reuşit să obţină16

medalii şi locul 12 în clasamentul general pe naţiuni. Rezultatele de excepţie au fost realizate

de : Gheorghe Berceanu şi Nicolae Martinescu la lupte şi Ivan Patzaichin la canoe, campioni

olimpici. Medalii de argint au obţinut atleta Argentina Menis, canoistul Serghei Covaliov,

caiacistii Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu şi Mihai Zafiu. Medalii de

bronz au fost aduse acasăde către sportivii de la caiac şi canotaj, de la lupte greco-romane şi

libere, scrimă şi handbal.

A XXI-a ediţie a J.O.- 1976 - Montreal, Canada Naţiunea canadiană a demonstrat

la superlativ modul de organizare a unei manifestări sportive de asemenea amploare. Peste

100.000 de persoane, colaboratori permanenţi sau temporari ai C.I.O. au fost implicate în

reuşita acestei ediţii a J.O.. Organizatorii au pus la dispoziţia competitorilor baze sportive

ultramoderne şi mijloace de transport rapide, iar ziariştii au avut parte de un sistem

informaţional de foarte modern şi bine pus la punct.

Flacăra olimpicăa fost transmisă din Grecia spre continentul american printr-o

modalitate inedită. A fost aprinsă la Atena, în incinta stadionului Averoff unde a avut loc

prima ediţie modernăa jocurilor. Printr-un sistem special cu raze laser a fost transmisă prin

satelit în Canada, la Quebec. Aici, flacă olimpică s-a aprins în creuzetul construit pentru

această ceremonie şi a fost apoi dusă la Montreal, de un băiat şi o fată, reprezentând cele

două naţiuni conlocuitoare ale Canadei (engleza şi franceza).

Întrecerile olimpice s-au desfăşurat în perioada 17 iulie - 1 august 1976, având o largă

participare: 6189 de sportivi (1274 de femei) care au reprezentat 88 de ţări. Competiţiile s-au

desfăşurat la 21 de discipline sportive cu 198 de probe, din care 49 feminine.

104

La cele 37 de probe atletice au participat aproape un sfert din numărul sportivilor

prezenţi la întrecerile olimpice, surprizele fiind produse mai ales de atleţii şi atletele din

R.D.G. care au obţinut 11 medalii de aur, 7 medalii de argint şi 9 de bronz. Atleţii americani

au cîştigat doar 4 titluri olimpice. Surprizele nu a lipsit nici la alte discipline sportive.

Poloiştii sovietici, campioni olimpici la ediţia precedentănu s-au calificat la turneul final

cîşigat de Ungaria. Echipele sovietice de volei nu au reuşit să devină campioane olimpice,

cedând în finale în faţa echipei japoneze la feminin, respectiv în faţa polonezilor la masculin.

Pentru delegaţia României formatădin 166 de sportivi dintre care 59 femei, cele 27 de

medalii, care le-au adus locul al VI-lea în clasamentul general pe naţiuni au fost obţinute de:

gimnasta Nadia Comăneci care a fost fără nici o discuţie eroina acestei ediţii a J.O.

atât prin cele 5 medalii cucerite, dintre care trei de aur, dar şi prin execuţiile sale

formidabile care au revoluţionat gimnastica feminină;

Vasile Dîba câştigător al titlului de Campion olimpic la caiac;

Simion Cuţov şi Mircea Simion la box, Gheorghe Danilov şi Gheorghe Simionov la

canoe, Teodora Ungureanu şi echipa feminină de gimnastică, echipa masculină de

handbal, Gheorghe Berceanu, Nicu Gingă şi Ştefan Rusu la lupte greco-romane -

medalii de argint;

Boxerii Alec Năstac şi Costică Dafinoiu, echipajul de canotaj 4+1, Vasile Dîba şi

echipajul Policarp Malihin şi Larion Serghei, la caiac, gimnaştii Dan Grecu, Nadia

Comăneci şi Teodora Ungureanu, luptătorii Stelian Morcov, Roman Codreanu şi

Ladislau Simon, echipa masculinăde sabie - medalii de bronz.

A XXII-a ediţie a J.O. - 1980 - Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima dată când J.O

se desfă şoară într-o ţară socialistă. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru

amenajarea bazelor sportive şi a satului olimpic, dar din păcate “războiul rece” era încă în

plină desfăşurare. În semn de protest pentru invadarea Afganistanului de către armatele

sovietice ţările democratice ale lumii nu vor lua parte la această ediţie a J.O.

Cu toate că au lipsit mulţi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost

stabilite 76 de recorduri olimpice şi 36 de recorduri mondiale. Şi numărul spectatorilor a fos

unul record, cele 203 probe pentru care s-au organizat întreceri la 21 de discipline olimpice

au fost urmărite de peste 5 milioane de spectatori.

La atletism s-au înregistrat 7 recorduri mondiale şi 16 olimpice. Întrecerile de caiac-

canoe şi canotaj i-au adus în prim plan pe sportivii români care au concurat de la egal cu cei

din R.D.G. şi U.R.S.S. Şi la lupte, box şi scrimă sportivii români au fost printre protagoniştii

105

întrecerilor, alături de bulgari, sovietici şi cubanezi. Nataţia a fost dominată categoric de

sportivele est germane şi de înotătorii sovietici.

Jocurile sportive au dat ocazia unor turnee echilibrate şi de bună valoare. La handbal,

după ce a depăşit într-un meci dramatic echipa U.R.S.S. naţionala României a cedat în finală

în faţa Yugoslaviei, iar echipa de volei masculin a reuşit să obţină medaliile de bronz.

La gimnastică, deşi au avut probleme deosebite cu arbitrajul care le-a fost total ostil,

sportivele noastre şi-au demonstat valoarea. Nadia Comăneci a obţinut două medalii de aur

şi una de argint, Emilia Eberle o medalie de argint, iar echipa s-a clasat pe poziţia a doua în

clasament.

În total delegaţia României formatădin 239 de sportivi, dintre care 76 de femei, a

reuşit să cucerească25 de medalii, clasându-se pe locul al VI-lea în clasamentul general.

A XXIII-a ediţie - 1984- Los Angeles, S.U.A După52 de ani, "oraşul îngerilor" are

pentru a doua oară onoarea de a găzdui marea manifestare sportivă mondială. Din nou se

dovedeşte că olimpismul modern nu mai are aceleaşi valenţe ca şi cel antic, iar sportul nu se

poate despărţi de politică. Ca răspuns la boicotul ediţiei moscovite, ţările din sistemul

socialist nu participă la această ediţie, cu excepţia României şi a Yugoslaviei.

Din punct de vedere organizatoric, americanii nu se dezmint. Permisiunea acordată de

C.I.O. de a folosi publicitatea, o schimbare în principiile şi regulile olimpismului motivată de

costurile din ce în ce mai mari de organizare, a creat posibilitatea implicării financiare a

marilor firme în efortul gazdelor de a crea condiţii materiale perfecte pentru competitori,

ziarişti şi spectatori. În interiorul marelui stadion “Los Angeles Memorial Coliseum”,

complet refăcut şi modernizat s-a instalat un adevărat “creier electronic”, care putea oferi date

despre viteza şi direcţia vântului, timpii intermediari şi de sosire, iar camerele de vederi care

împânzeau stadionul înregistrau “finişul” cu 100 de imagini pe secundă. Transmisiile de

televiziune au dat posibilitatea urmăririi întrecerilor în toate colţurile lumii.

Ceremonia de deschidere a fost un spectacol impresionant care a marcat debutul

întrecerilor desfăşurate în perioada 27 iulie - 12 august, cu participarea sportivilor din 140 de

ţări.

Sportul rege al întrecerilor olimpice, atletismul a fost la el acasă, întrecerile fiind

dominate de atleţii ţării gazdă, urmaţi de cei din Marea Britanie, R.F.G. şi Italia.

Reprezentantele noastre, atletele Doina Melinte, Maricica Puică, Anişoara Cuşnir, Mihaela

Loghin, Vali Ionescu, Florenţa Cră ciunescu, Cristiana Cojocaru şi Fiţa Lovin au fost şi ele la

mare înălţime, cucerind 10 medalii olimpice.

106

La canotaj şi caiac-canoe, alături de sportivii din S.U.A, românii au fost protagoniştii

întrecerilor, cucerind 4 medalii.

Gimnastica, mai ales cea feminină este din nou autoarea unui mare succes: cucerirea

titlului olimpic în proba pe echipe şi a medaliilor de aur la sol, sărituri şi bârnă prin Ecaterina

Szabo, precum şi încă2 medalii de argint şi 2 de bronz.

Halterele au adus celor 10 sportivi români 8 medalii: 2 de aur, 5 de argint şi una de

bronz. La lupte sportivii noştri au cîştigat 5 medalii. Scrimerele au ajuns în finală unde au

cedat în faţa sportivelor din R.F.G., iar echipa de sabie a câştigat medaliile de bronz.

La probele de nataţie s-au stabilit 10 recorduri mondiale şi 37 olimpice, mare parte

dintre ele de către sportivii americani. Pentru prima dată în programul olimpic a fost inclusă

şi proba de înot sincron.

Handbaliştii români au avut din nou ocazia să devină campioni olimpici, dar eterna

lor rivală, echipa Yugoslaviei i-a învins din nou, fiind obligaţi să se mulţumească cu

medaliile de bronz.

La încheierea întrecerilor olimpice, delegaţia ţării noastre formata din 127 de sportivi

a avut un palmares format din 53 de medalii, din care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz,

clasându-se pe locul al II-lea pe naţiuni după echipa S.U.A. Acest rezultat, cel mai bun din

istoria olimpică a încununat cei 60 de ani care trecuseră de la prima participare oficială a

României la J.O., din anul 1924.

A XXIV-a ediţie a J.O.- 1988- Seul- Coreea Spre surprinderea multora, participanţii

la această ediţie organizată“la capătul lumii” au descoperit o metropolă modernă în care

locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu clădiri, şosele, baze sportive

impresionante prin modernismul lor.

Ediţia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anunţat sfârşitul “războiului rece” şi

începutul unei noi perioade din istoria multor ţări. După multă vreme nu este o ediţie

boicotată, iar C.I.O număra în rândurile sale mai multe ţări membre ţări Organizaţia

Naţiunilor Unite. La întreceri se aliniază161 de ţări, dar numărul sportivilor este mai mic

decât la ediţiile anterioare, 1626 de sportivi, datorită restricţiilor impuse de C.I.O. în efortul

de a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.

La această ediţie, deşi media de vârstă a sportivilor a fost una dintre cele mai scăzute,

s-au înregistrat performanţe sportive de valoare excepţională.

J.O. de la Seul au făcut din atleţii Florence Griffity-Joyner, Jan Zelezni şi Carl Lewis,

adevăraţi “zei” ai sportului. În acelaşi timp au fost propulsaţi spre ierarhia mondială şi

107

Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Heike Drechler, Alina Astafei, Stefka

Konstandinova. Ediţia de la Seul a fost şi ediţia cu cel mai răsunător caz de dopaj, cel la

canadianului Ben Johnson, recordman mondial al sprintului. Descoperit pozitiv la analizele

efectuate acesta a fost suspendat pe viaţă din activitatea sportivă.

La gymnastic feminină s-a relansat disputa olimpică dintre echipele U.R.S.S., S.U.A.

şi România. Au câştigat de data asta gimnastele sovietice urmate de cele din echipa

României.

Numărul sporturilor olimpice a crescut şi la această ediţie, tenisul reintrând după64

de ani în familia olimpică.

Pentru sportul din Coreea, întrecerile olimpice au însemnat o adevărată lansare pe

drumul marilor performanţe, locurile fruntaşe pe care s-au situat echipele de handbal

masculin (medalia de aur) şi feminin (medalia de argint), medaliile obţinute de judocani şi

boxeri, constituind rezultate deosebit de valoroase.

Delegaţia puţin numeroasăa ţării noastre, formata doar de 63 de sportivi a obţinut un

total de 24 de medalii, dintre care 7 de aur, 11 de argint şi 6 de bronz. Trei medalii de aur a

cucerit gimnasta Daniela Silivaş, iar câte una, atleta Paula Ivan, luptătorul Vasile Puşcaşu,

canotoarele Rodica Arba şi Olga Homeghi, precum şi Sorin Babii la tir. Medaliile de argint

au fost obţinute la înot, de Noemi Lung, de echipa feminină de gimnastică şi de Daniela

Silivaş la individual compus, de sportivii de la canotaj şi caiac-canoe: Elisabeta Lipă,

Veronica Cogeanu, Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioagă, Dănuţ

Dobre, Doina Bălan, Veronica Nicula, Mihaela Armăşescu, de halterofilul Nicu Vlad şi

boxerul Daniel Dumitrescu. Medaliile de bronz au fost câştigate la gimnastică şi canotaj. Cu

acest bilanţ România s-a clasat pe locul al VIII-lea în clasamentul general al naţiunilor

participante.

A XXV-a ediţie a J.O - 1992 - Barcelona, Spania În seara zilei de 21 iulie, în

incinta imensului stadion catalan, peste 150.000 de spectatori au următit deschiderea ediţiei

cu numărul 25. Ceremonia a fost un spectacol al dansului, muzicii, sportului şi prieteniei.

Peste 15.000 de artişti printre care unii de faimămondială şi-au dat concursul pentru reuşita

spectacolului: Montserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, Freddy Mercury. În

tribună un public la fel de celebru: regele Juan Carlos şi familia regală, şefi de state, miniştri.

Flacăra olimpică care a parcurs cei 5000 de km. dintre Olimpia şi Barcelona purtată

de ştafete ale tinerilor, este aprinsă prin tragerea cu arcul de către fostul arcaş spaniol Antonio

Rebolo.

108

Deşi congresul C.I.O care a precedat J.O. a hotărât reducerea numărului de concurenţi

pentru a nu se depăşi posibilităţile satului olimpic, la această ediţie numărul participanţilor

este imens, 10.570 de sportivi reprezentând 173 de ţări. Unele dintre delegaţiile ţărilor

africane erau la prima participare olimpică.

Întrecerile atletice au fost ca de obicei viu disputate, iar numărul mare de sportivi cu

rezultate bune a făcut ca întrecerile să rămână deschise oricărui rezultat. Englezul Linford

Christie a câştigat proba de 100, specialitate americană până atunci. Probele de semifond şi

fond au fost monopolizate de atleţii din Kenya şi Etiopia. Ediţia “catalană” i-a consacrat pe

atleţii Javier Sotomayor, Marlene Ottey, Marie Jose Perec, Sully Gunnel. Se spera că duelul

săritorilor în lungime Carl Lewis şi Mike Powell va duce la depăşirea legendarului record a

lui Bob Beamon datând din anul 1968, dar nu a fost aşa, cei doi reuşind doar 8,07 şi 8,64 m.

În general la atletism a fost o ediţie a marilor surprize, adesea sportivii consacraţi nereuşind

să urce pe podium.

La nataţie s-au înregistrat 10 recorduri mondiale, protagoniştii fiind sportivii

americani, maghiari, şi ca o noutate, cei chinezi. Aceştia din urmă se pare că profitau din plin

de cunoştinţele din toate domeniile, inclusiv cel “farmaceutic’ al antrenorilor din fosta R.D.G.

care se ocupau de pregătirea lor.

Gimnastica femininăle are în prim plan pe românca Lavinia Miloşovici, americana

Shanon Miller, maghiara Henriette Onodi şi chinezoiaca Li Lu. La băieţi eroul este gimnastul

bielorus, Vitali Scherbo, câştigător a 6 medalii de aur, iar la tenis întrecerile olimpice aduc în

arenă cei mai buni jucători ai momentului: Jim Courier, Arantxa Sanchez, Andre Agassi,

Steffi Graf. La volei feminin echipa CSI (fosta U.R.S.S) a fost întrecută de cea a Cubei cu 3

– 1, iar finala masculină s-a disputat între echipele Braziliei şi Olandei, meciul terminându-se

cu scorul de cu 3 – 0 în favoarea primei.

După trei reprize de prelungiri, Italia a învins echipa Spaniei în turneul de polo cu 9 –

8. La handbal masculin, echipa fostei URSS a câştigat finala cu Suedia, iar pe locul al III-lea

s-a situat echipa Franţei.

Delegaţia României s-a întors de la Barcelona cu 18 medalii: 4 de aur, 5 de argint şi 8

de bronz. Medaliile de aur au fost cucerite de gimnastele Lavinia Miloşovici şi Cristina

Bontaş, de canotoarea Elisabeta Lipă şi echipajul masculin de canotaj 4+1. Medalii de argint

au obţinut: atleta Alina Astafei, echipa de gimnastică feminină, echipajele masculine şi

feminine de canotaj, iar medalii de bronz, halterofilul Traian Cihărean, luptătorul Grigoraş,

109

boxerul leonard Doroftei, echipa feminină de floretă, trăgătorul Sorin Babii şi canotorii din

proba de două persoane.

A XXVI-a ediţie a J.O. - 1996 - Atlanta, S.U.A. Ediţia jubiliară care

marcheazătrecerea unui veac de când Jocurile Olimpice ele au fost reînfiinţate a fost

încredinţată spre organizare S.U.A., deşi lumea sportivă a fost umanim de acord că c.I.O.

trebuia să acorde această onoare oraşului Atena care-şi depusese şi el candidatura. Dar

puterea financiarăa oraşului Atlanta, capitala Georgiei şi a concernului Coca-Cola, a primat

înaintea tradiţiei şi a respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de “Kalos kai

agatos” şi Jocurile Olimpice antice.

Organizarea întrecerilor a constituit o adevarata provocare pentru orasul Atlanta, dar

toată lumea a recunoscut că întrecerile olimpice, organizate de acest oras american, s-au

desfăşurat pe cele mai moderne baze sportive din lume, cu dotări de excepţie. Capacitatea

satului olimpic amenajat aici a fost de 15.000 de locuri, cea mai mare din istoria J.O.

La competiţia desfăşurată în perioada 19 iulie- 4 august, au participat echipele

olimpice din 197 de ţă ri, care s-au întrecut în 270 de competiţii organizate pentru 33 de

discipline sportive. În total au luat parte la întreceri 10.305 sportivi (6809 bă rbaţi şi 3496 de

femei). Rezultatele obţinute la această ediţie au evidenţiat evoluţia fără precedent a

performanţelor sportive, ca rezultat al noilor tehnologii şi metodologii aplicate în procesul de

pregătire.

România a participat cu o delegaţie de 168 de sportivi. Canotajul şi gimnastica şi-au făcut din

nou datoria. La canotaj s-au obţinut 2 medalii de aur prin echipajele feminine la proba de 2

vâsle şi proba de 8+1. La gimanstică s-a câştigat o medalie d aur, 4 de argint şi 5 de bronz.

La floreta feminin Laura Badea a devenit CampioanăOlimpică, iar echipa de floretă s-

a clasat pe locul al II-lea, această disciplină sportivă obţinând cel mai bun rezultat din istoria

participării sale la întrecerile olimpice.

Atleta Gabriela Szabo şi gimnastul Marius Urzica au obţinut medaliile de argint, în

timp ce la box au cucerit două medalii de argint Leonard Doroftei şi Marian Simion.

Sportivii de la caiac-canoe au obţinut o medalie de bronz, la fel ca şi halterofilul Nicu Vlad.

La finalul întrecerilor, sportivii noştri au ocupat locul al 19-lea în clasamentul pe puncte, al

13-lea în cel pe medalii şi al 20-lea în ierarhia alcătuită pe baza medaliilor de aur obţinute.

A XXVII-a ediţie a J.O. - 2000 - Sydney, AustraliaDupă44 de ani de la ediţia desfăşuratăla

Melbourne, Australia este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale mileniului al

110

doilea.De această dată onoarea i-a revenit oraşului Sydney, renumit port al emisferei sudice,

aşezat pe coasta estică a Australiei, capitala Statului New South Wales.

La această ediţie desfăşurată în perioada 15 septembrie - 1 octombrie, au fost prezente

delegaţii din toate cele 199 de ţă ri invitate de către C.I.O. Numărul sportivilor a fost de trei

ori mai mare decât cel de la precedenta ediţie australiană(Melbourne, 1956), ridicându-se la

impresionanta cifrăde 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei, reprezentând 38 la sută

din numărul participanţilor. S-au organizat 300 de competiţii la 37 de discipline sportive.

Delegaţia pe care România a deplasat-o la antipozi a fost alcătuită din 156 sportivi (

76 bă rbaţi şi 80 femei) care au concurat la 16 discipline sportive.

Gimnastica şi-a afirmat încă o dată valoarea incontestabilă. La feminin echipa format

din Andreea Răducan, Simona Amânar, Maria Olaru şi Claudia Presecan s-a clasat pe primul

loc, câştigând în faţa tradiţionalelor sale adversare. La individual compus podiumul

câştigătoarelor în finala probei de individual compus a fost exclusiv românesc pe el urcându-

se Andreea Răducan, Simona Amânar şi Maria Olaru. Chiar dacă după incidentul bizar în

care gimnasta Andrea Răducan a fost depistată ca "dopată" cu Nurofen şi i s-a retras medalia

de aur, în memoria noastră Campioana Olimpicăla individual compus rămâne Andrea

Răducan. Gimnastele au mai obţinut 2 medalii de argint şi una de bronz. Pentru prima dată în

istoria jocurilor şi gimnastica masculină are un Campion Olimpic, în persoana lui Marius

Urzică. Acesta a câştigat finala în proba de cal cu mânere, dupăo evoluţie excepţională.

Canotajul feminin a confirmat din nou că este cel mai bun din lume, câştigând trei

medalii de aur prin echipajele:

Georgeta Damian şi Doina Ignat în proba de 2 rame;

Angela Alupei şi Constanţa Burcică în proba de 2 vâsle;

Georgeta Damian, Doina Ignat, Veronica Cochelea, Liliana Gafencu, Magda

Dumitrache, Viorica Susanu, Ioana Olteanu, Elena Georgescu şi Elisabeta Lipă în

proba de 8+1.

La nataţie, Diana Mocanu, înotătoarea de numai 15 ani a uimit pe toată lumea

câştigând două medalii de aur, primele din istoria nataţiei româneşti, în probele de 100 şi

200 m spate. Succesul a fost completat de Beatrice Caşlaru, care a ocupat locul al doilea,

intrând in posesia medaliei de argint la proba 200 m mixt şi a medaliei de bronz la proba de

400 m mixt.

111

La atletism, Gabriela Szabo reuşeşte să câştige medalia de aur în proba de 5000 m, la

care adaugă o medalie de bronz în proba de 1500 m. Probă în care Violeta Beclea - Szekely

s-a clasat pe locul al II-lea. Lidia Şimon cucereşte medalia de argint în proba de maraton.

În întrecerile de canoe echipajul Florin Popescu - Mitica Pricop la C - 2 M, 1000 m,

devine Campion Olimpic, iar pe distanţa de 500 m se clasează pe locul al III-lea. La caiac,

Sanda Toma, Mariana Limbău, Andreea Ioniţă şi Elena Radu au cucerit de asemenea o

medalie de bronz la proba de K - 4 M / 500 m.

Scrima a adus din nou un titlu de Campion Olimpic, de data asta la proba de sabie,

prin Mihai Covaliu, iar boxul a contribuit la palmaresul olimpic prin medaliile de argint şi de

bronz cucerite de fraţii Simion. Alte medalii de bronz au mai obţinut Iulian Raicea la tir şi

Simona Richter al judo.

După o comportare remarcabilă, echipa olimpică a României s-a clasat pe locul al XI-

lea în ierarhia olimpică cu 26 de medalii, dintre care 11 de aur.

A XXVIII-a ediţie a J.O. - 2004 - Atena, Grecia Prin acordarea dreptului de

organizare a acestei ediţii oraşului Atena, C.I.O a oferit o reparaţie morală poporului grec,

creatorul jocurilor olimpice antice. La 108 ani de la prima ediţie din timpurile moderne,

întrecerile olimpice s-au reîntors acasă. Organizatorii greci au avut de parcurs multe încercări

grele pe care le-au trecut-o cu bine. Pentru prima dată condus de o femeie, Comitetul de

organizare al jocurilor a reuşit în ciuda pronosticurilor pesimiste să termine la timp (chiar

dacă pe ultima sutăde metri) construcţiile şi amenajările necesare desfăşurării la un nivel

corespunzător al întrecerilor olimpice. Pregătirile pentru competiţia mondială a schimbat

"faţa" capitalei elene, transformând-o într-o metropolă cu o infrastructură modernă, care

valorifică din plin farmecul său caracteristic. Un efort suplimentar a fost necesar pentru

asigurarea protecţiei participanţilor şi preîntâmpinarea evenimentelor neplăcute, în contextul

unei situaţii politice în care "armistiţiul olimpic" nu mai este de mult decât o preţioasă

amintire.

Competiţia olimpică s-a desfăşurat în perioada 13 August 2004 - 29 August şi la ea au

participat echipe reprezentând 202 ţări. Numărul disciplinelor sportive şi al competiţiilor nu

s-a modificat faţă de ediţia precedentă: 37 de discipline şi 300 de competiţii. Numărul total

de participanţi a fost mai mic decât la Sydney, ca urmare a reglementărilor C.I.O. de stopare a

fenomenului de gigantism: 10.500 de sportivi (6200 bă rbaţi şi 4300 femei).

Romania a deplasat la Atena un lot de 112 sportivi care au fost înscrişi la competiţiile

organizate pentru următoarele discipline sportive: atletism, box, canotaj, călărie, ciclism,

112

gimnastică, haltere, înot, judo, kaiac-canoe , lupte, sărituri în apă, scrimă, tenis, tenis de masă

şi tir. La încheierea întrecerilor s-au obţinut un număr de 19 medalii: 8 de aur, 5 de argint şi

6 de bronz.

La fel ca la celelalte ediţii din ultimele decenii, gimnastica a oferit cele mai mari

satisfacţii contribuind la bilanţul olimpic cu 9 medalii: 3 de aur, 3 de argint şi 3 de bronz. În

apropierea gimnasticii s-a aflat canotajul cu 3 medalii de aur. Celelalte discipline sportive

care au contribuit la zestrea olimpicăa delegaţiei au fost: atletismul cu 2 medalii de argint şi 1

medalie de bronz, nataţia cu 1 medalie de aur şi 1 medalie de bronz şi boxul cu 1 medalie de

bronz. Cu acest bilanţ Romania s-a clasat pe locul 14 in clasamentul general pe medalii.

Medaliaţii olimpici ai ediţiei Atena 2004 sunt în ordine:

Medalii de aur: Camelia Potec (nataţie 200 m liber), Georgeta Damian Andrunache,

Viorica Susanu (canotaj 2 rame), Angela Alupei, Constanţa Burcică(canotaj, 2 vâsle categoria

uşoară), Rodica Florea, Aurica Bă ră scu, Doina Ignat, Viorica Susanu, Ioana Papuc,

Elisabeta Lipă, Liliana Gafencu, Georgeta Damian Andronache, Elena Georgescu (canotaj 8

+ 1), Cătălina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roşu, Alexandra

Eremia (echipa feminine de gimnastică), Cătălina Ponor (gimnastică sol), Monica Roşu

(gimnastică sărituri), Cătălina Ponor (gimnastică bârnă);

Medalii de argint: Marian Drăgulescu (gimnastică sol), Marius Urzică(gimnastică

cal cu mânere), Marian Oprea (atletism triplusalt), Daniela Sofronie (gimnastică sol), Ionela

Ţârlea Manolache (atletism 400 m);

Medalii de bronz: Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu, Daniel Potra,

Răzvan Şelariu, Daniel Popescu (echipa de gimnastică), Răzvan Florea (nataţie 200 m spate),

Marian Drăgulescu (gimnastică, sărituri), Alexandra Eremia (gimnastică bârnă), Gheorghe

Ionuţ (box), Maria Cioncan (atletism 1500 m).

11.1.4.1 Jocurile Olimpice de Iarnă- Istoria lor este de dată mai recentă, prima

acţiune de crearea a unei competiţii internaţionale ample, rezervată sporturilor de iarnă care

să fie încadrată în mişcarea olimpică, datează din anul 1900. Atunci au fost înfiinţate

Jocurilor Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vară. În perioada 1901-1926, această

competiţie s-a organizat din patru în patru ani, întrecerile se desfăşurau în Suedia pentru

disciplinele sportive practicate cu precădere în ţările nordice, iar sportivii participanţi erau în

exclusivitate numai cei care aparţineau acestor ţări.

Dezvoltarea sporturilor de iarnă şi în alte ţări din Europa şi în S.U.A şi succesul

înregistrat de probele de patinaj desfăşurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la

113

sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea

universalizarea acestei competiţii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei

propune ca Jocurile Nordice să fie transformate în J.O. de iarnă. Propunerea este respinsă din

cauza opoziţiei ţărilor scandinave, care nu doreau să-şi piardă supremaţia în acest domeniu.

Rediscutată în anul 1914, C.I.O. acceptă să fie introduse în programul olimpic al

Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1916, patinajul, schiul şi hocheiul. Ediţia respectivă

nu mai are loc din cauza primului război mondial.

Preocupările pentru înfiinţarea J.O. de iarnă sunt reluate în anul 1919, în condiţiile în

care opoziţia nordică nu mai are puterea dinainte de război. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se

ia în discuţie propunerea reprezentanţilor Franţei, Canadei şi Elveţiei care cer promovarea

J.O. de iarnă. În ciuda dezacordului norvegienilor şi suedezilor, C.I.O. decide să patroneze

“Săptămâna internaţională a sporturilor de iarnă” o mare competiţie ce urma să aibă loc în

anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau să se desfăşoare în acel an la Paris.

Prin această hotărâre, sporturile de iarnă au intrat în familia olimpică, chiar dacă asta nu a

însemnat încă înfiinţarea oficială a Jocurilor Olimpice de iarnă.

Abia după ce “Săptămâna” de la Chamonix s-a desfăşurat cu mare succes obligând şi

persoanele cele mai refractare să-şi revizuiască părerile şi sa ţină cont de marea răspândire a

sporturilor de iarnă, a fost posibilă adoptarea hotărârii de a se institui un ciclu distinct al J.O.

de iarnă. La sesiunea C.I.O. de la Praga din anul 1925, această hotărâre este adoptată,

precizându-se că oraşul gazdă va fi ales odată cu cel pentru J.O de vară. Tot cu această ocazie

s-a decis ca “Să ptămâna internaţională a sporturilor de iarnă” de la Chamonix să fie

considerată ca prima ediţie a J.O. Drumul parcurs de aceste jocuri de la înfiinţare până în

zilele noastre a marcat o ascensiune permanenta a sporturilor de iarnă, dar totodată şi o nouă

victorie a ideii olimpice. Numărul probelor a crescut, iar participarea naţiunilor a fost din ce

în ce mai mare.

Tocmai din cauza dezvoltării acestei competiţii şi din dorinţa de a nu aglomera calendanrul

olimpic, în anul 1992 C.I.O. a luat hotărârea de a despărţi din punct de vedere calendaristic

cele două competiţii olimpice “surori”, urmând ca J.O. de iarnă să aibăloc la mijlocul

“olimpiadei, ca să folosim acest termen în accepţiunea sa antică, adică a ciclului olimpic de

patru ani dintre două ediţii succsive. Din acest motiv, în anul 1994 avut loc la Lillehamer în

Norvegia o ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnăla doar doi ani după ediţia precedent de la

Albertville, Franţa, urmând ca în continuare să fie respectată regula celor patru ani.

114

Cronologic, cele 19 ediţii ale competiţiei olimpice pentru sporturi de iarnă au avut loc

după cum urmează:

1924 - Chamonix, Franţa La competiţie au luat parte 258 de concurenţi din 16 ţări.

Programul săptămânii internaţionale a sporturilor de iarnă a cuprins întreceri de patinaj

artistic, patinaj viteză, bob, hochei, schi fond, sărituri şi combinata nordică. Eroii au fost

sportivii Thorleif Haug (Norvegia) care a câştigat 4 medalii la schi fond şi Clas Thundberg

(Finlanda) la patinaj viteză, câştigător a 5 medalii.

1928 - Saint-Moritz, Elveţia Condiţiile meteo nu au fost cele mai favorabile, probele de

fond desfăşurându-se practic în apă, iar unele probe de patinaj au fost anulate. Din fericire,

frigul a revenit atunci când i-a venit rândul să concureze la patinatoarea din Norvegia Sonia

Henie, în vârstădoar de 15 ani. Ea a reuşit să entuziasmeze publicul şi arbitrajul, cucerind

prima sa medalie olimpică. La această ediţie participă pentru prima dată sportivi români la

întrecerile de bob şi “patrulă militară”.

1932 - Lake-Placid, S.U.A. Din cauza distanţei mari sportivii europeni au participat în

număr redus la competiţia olimpică. Condiţiile nu au fost nici ele cele mai bune, iar sportivii

din ţara gazdă au câştigat cam toate medaliile. A făcut excepţie proba feminină de patinaj

artistic, la care Sonia Henie a câştigat pentru a doua oară titlul de Campioană Olimpică.

1936 - Garmisch-Partenkirchen GermaniaLa această ediţia s-a introdus în program şi

schiul alpin, iar Sonia Henie a cucerit al treilea titlu olimpic.

1948 - Saint-Moritz, Elveţia La trei ani după încetarea războiului, jocurile au loc din nou în

Elveţia. Germania şi Japonia nu sunt invitate.

1952 - Oslo, Norvegia Această ediţie a însemnat pentru nordici o întoarcere acasă a

sporturilor de iarnă. Norvegienii s-au şi clasat pe primul loc în clasamentul pe naţiuni.

1956 - Cortina D’Ampezo, Italia Jocurile din staţiunea italiană din munţii Dolomiţilor a

doborât toate recordurile de participare. A fost o ediţie a premierelor, s-a folosit pentru prima

dată cronometrajul electric şi s-au realizat transmisii televizate în direct. Prima astfel de

transmisie televizată nu a fost fără incidente: purtătorul ultimului schimb al Flăcării olimpice,

patinatorul de viteză Guido Coreli s-a împiedicat şi a căzut peste un cablu de televiziune

întins pe gheaţăla câţiva metri de cupa unde urma să fie aprins focul sacru. Schiorul austriac

Toni Sailer cîştigă trei medalii de aur, devenind cel mai mare schior al tuturor timpurilor.

1960 - Squay Valley, S.U.A. Datorită omului de afaceri Alex Cushing, proprietarului acestui

loc din vestul S.U.A., această ediţie s-a bucurat de condiţii de organizare foarte bune. Au fost

introduse ca discipline olimpice biatlonul şi patinajul viteză feminin.

115

1964 - Innsbruck, Austria La această ediţie a început să se facă simţită tendinţa de

"gigantism". A crescut numărul de probe şi numărul de participanţi.

1968 - Grenoble, Franţa La 24 de ani după prima ediţie, Franţa organizează din nou

jocurile. Schiorii francezi se dovedesc a fi cei mai puternici la probele alpine iar Jean Claude

Killy intră şi el în legendă. Italianul Franco Nones obţine titlul olimpic la schi fond, fiind

primul Campion Olimpic la această probă care nu aparţine ţărilor nordice.

La această ediţie, echipajul de bob format din sportivii Panţuru Ion şi Neagoe Nicolae s-a

clasat pe locul al III-lea, obţinând prima (din păcate şi singura) medalie la J.O. de iarnă

pentru România.

1972 - Sapporo, Japonia Întrecerile olimpice s-au desfăşurat pe o zăpadă moale şi sărată.

La întrecerile de schi au dominat sportivii elveţieni, iar la sărituri cei mai buni s-au dovedit a

fi japonezii.

1976 - Insbruck, AustriaAceastă ediţie trebuia să aibăloc la Denver, S.U.A., dar din cauza

protestelor organizate de mişcarea ecologistă care se opunea distrugerii pădurilor, americanii

au declinat organizarea. Ştafeta organizatorică a fost imediat preluată de staţiunea austriacă.

Schiul alpin a fost sportul care a consacrat o nouă vedetă, de data asta o femeie, austriaca

Rosi Mittemaier. Pentru prima dată în programul olimpic la patinaj artistic este inclusă şi

proba de dans.

1980 - Lake-Placid, S.U.A A fost o ediţie desfăşurată în tensiune politică internaţională,

cauzată de invazia Afganistanului de către U.R.S.S. şi anunţarea boicotului american pentru

J.O. de vară care urmau să se desfăşoare la Moscova. Totuşi întrecerile sau desfăşoară

normal, fiind consemnată prezenţa în premieră a achipei olimpice a Chinei. Patinatoarea

sovietică Irina Rodnina a cucerit cel de al treilea titlu olimpic la patinaj artistic.

1984 - Sarajevo, Iugoslavia Organizată pentru prima dată într-o staţiune din blocul comunist

şi în ciuda timpului capricios care a obligat concentrarea tuturor probelor alpine în a doua

săptămână, ediţia iugoslavă a fost un mare succes. A intrat în istorie cuplul de patinatori

englezi Jayne Torvill - Christopher Dean, care în proba de dans evoluând pe muzica piesei

"Bolero" de Ravel, au obţinut nu mai puţin de 9 note maxime, într-un program în care arta şi

sportul s-au împletit genial.

1988 - Calgary, Canada Organizate pentru prima dată de Canada, jocurile au durat 16 zile,

iar vedetele au fost italianul Alberto Tomba şi elveţianul Vreni Schneider care au cucerit câte

trei titluri olimpice.

116

1992 - Albertville, Franţa Cu trei ediţii organizate Franţa egalează S.U.A. Pentru prima dată

schiorii nordici obţin trei titluri la schi alpin, prin norvegienii Jagge şi Aamodt şi suedeza

Pernilla Wyberg. Germania unificată termină în fruntea clasamentului pe medalii, înaintea

C.S.I. (fosta U.R.S.S.).

1994 - Lillehammer, NorvegiaChiar dacă timpul avut la dispoziţie pentru organizarea

ediţiei "suplimentare" a fost redus, competiţia olimpica norvegiană desfăşurată într-un decor

feeric a fost una dintre cele mai reuşite. Creşterea impactului jocurilor asupra publicului şi

implicit a mediilor de afaceri este demonstrat prin faptul că de dragul participării la J.O. o

serie de patinatori profesionişti au revenit la statutul de amator. Printre ei faimosul cuplu de

dansatori britanici J. Torvill şi C. Dean, eroii jocurilor din '84, clasaţi de data asta în finală

doar pe locul al III-lea.

1998 - Naganno, JaponiaLa această ediţie au participat echipele olimpice din 72 de ţări, cu

un numă r de 2302 sportivi (1488 bă rbaţi şi 814 femei) care s-au întrecut în 68 de competiţii

la 7 disciplice olimpice: patinaj artistic, patinaj viteză, sanie, schi alpin, schi fond, biatlon şi

bob. România a participat cu o echipă formata din 13 sportivi şi 5 sportive.

2002 - Salt Lake City, S.U.A.Cea de a patra ediţie americană a jocurilor olimpice de iarnă a

fost o reuşită a locuitorilor din statul Utah, care au făcut eforturi desosebite pentru a reuşi să

realizeze fără subvenţii de la stat toate construcţiile necesare bunei desfăşurări a competiţiei.

A fost o ediţie cu atât mai specială cu cât nu trecuseră decât câteva luni, de la atentatele

teroriste din 11 septembrie care au zguduit S.U.A şi lumea întreagă. Comitetul International

Olimpic (CIO) a acceptat ca drapelul american care a fost găsit în ruinele World Trade Center

să fie arborat pe "Stadionul Olimpic" din Salt Lake City, în cadrul ceremoniei de deschidere,

iar în cadrul unui spectacol care a avut loc inaintea ceremoniei de deschidere s-a adus un

omagiu victimelor atentatelor. din 11 septembrie. Măsurile de securitate care s-au luat au fost

impresionante: 3.500 de soldaţi din Garda Naţională, 7.000 de ofiţeri de poliţie şi peste 5.000

de membri ai Comitetului de Organizare au fost implicaţi în asigurarea securităţii. La această

ediţie au obţinut primele medalii olimpice de aur din istoria acestor jocuri, sportivi din ţări ca

Australia, China şi Croaţia. A impresionat asistenţa sportivul Patrick Singleton, port-drapelul

şi în acelaşi timp unicul membru al delegaţiei Insulelor Bermude, care a defilat doar în şort la

ceremonia de deschidere, desfăşuratăla o temperatură de multe grade sub zero. Sportivii

români care au alcătuit echipa olimpică au demonstrat că din păcate că la disciplinele de iarnă

nu suntem competitivi pe plan mondial. Evoluţia sportivei Eva Tofalvi, considerată principala

speranţă pentru o clasare bună, a dezamăgit, ea situându-se pe pozitia a 52-a în final probei

117

de biatlon. În finala probei de sanie masculin, românii s-au clasat pe locurile 32 şi 34, boberii

Florian Enache si Adrian Duminicel pe locul 25, schioarea Alexandra Munteanu pe locul 29

în proba de super-G, iar patinatoarele de viteză Andreea Jakab şi Daniela Oltean au ocupat şi

ele pozitii modeste în clasamentele probelor la care au concurat.ÎNTREBĂ RI1. Enunţaţi câteva dintre motivele care au determinat restaurarea Jocurilor Olimpice în variant modernă.2. Ce ştiţi despre Evangelie Zappa ? Dar despre Pierre de Coubertin ?3. Cu ce ocazie, unde şi când s-a decis reînfiinţarea J.O. ?4. Cum poate fi definit "olimpismul", dar "mişcarea olimpică" ?5. Care este structura mişcării olimpice ?6. Când s-a înfiinţat Comitetul Olimpic român ?7. La care ediţie a participat pentru prima dată un reprezentant al ţării noastre ? Dar echipa Romaniei ?8. Unde a fost câştigată prima medalie olimipică pentru România ? Dar prima medalie de aur ?9. La care discipline sportive au obţinut sportivii români cele mai bune rezultate la J.O.? Explicaţi de ce

credeţi că nu se obţin rezultate şi la alte discipline sportive.10. Care dintre sportivii români sau străini reprezintă pentru voi un "olimpionike" al timpurilor moderne ? De

ce?11. Câte olimpiade s-au derulat în perioada 1896-2004 şi câte ediţii ale J.O moderne s-au desfaşurat ?12. Câte medalii au cucerit sportivii români la ediţiile de iarnă ale J.O ?

MODUL NR.7

. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎNPERIOADA ANTICHITĂŢII ŞI ÎN EVUL MEDIU.

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea istoricului practicarii educatieie fizice si a

sportului pe teritoriul tarii noastre din Antichitate pana azi

Se vor atinge urmatoarele obiective:

-Prezentarea principalelor momente din istoria practicarii exercitiilor fizice si a

sportului pe teritoriul tarii noastre de-a lungul istoriei

b) Conţinutul informaţional detaliat

În condiţiile istorice specifice teritoriului ţării noastre, evoluţia educaţiei fizice a fost

influenţată de cultura şi civilizaţia poporului grec şi roman. Relaţiile geto-daco-scite cu

populaţia din cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean Histria (încădin sec.VI Î.Hr.), Callatis

(Mangalia) şi Tomis (Constanta) au transmis populaţiei autohtone modelul grecesc al

educaţiei fizice şi modelul instituţiilor speciale de educaţie: palestrele şi gimnaziile. După

118

cucerirea romană, educaţia fizică a primit caracterul spiritului războinic, conţinutul şi

mijloacele folosite subordonate acestuia. Mărturii ale dezvoltării şi pe acest teritoriu ale

formele de practicare ale exerciţiilor fizice cu specific roman sunt construcţiile specifice,

reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa şi Porolissum,

termele, inscripţiile, basorieliefurile cu scene de luptă, serbările etc.

După anul 274 D.Hr., când legiunile lui Aurelian au părăsit Dacia şi până la instalarea

feudalismului, conţinutul şi formele de practicare a exerciţiilor fizice şi jocurilor s-au

modificat mai ales sub influenţa contactului cu alte popoare.

Nu există prea multe documente care să evidenţieze preocupări semnificative pentru

domeniul educaţiei fizice în orânduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o

investigaţie reală sunt mai ales legate de viaţa ţărănimii. Prin obiceiurile populare şi formele

tradiţionale de manifestare, baladele populare şi jocurile populare reuşesc să redea aspecte

sociale şi culturale din viaţa poporului român , inclusiv cele legate de practicarea exerciţiilor

fizice. În baladele populare sunt prezentaţi eroi care pe lângă calităţi morale sunt înzestraţi cu

frumuseţe fizică şi vigoare.

Exerciţiile fizice care apar cel mai des în conţinutul baladelor populare sunt: lupta sau

trânta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, înotul, călăria şi vâslitul.

Un exemplu în acest sens este balada "Pintea viteazul", în care este sugerată

pregătirea pentru luptă: "El a adunat voinici de postat, harnici la luptă şi frumoşi la stat, pe

care i-a-nvăţat, în locul Tăbărişca, din sus de Grădişca şi la să rituri şi la puşcături şi la

aruncare, peste apa mare".

Aruncarea buzduganului este descrisă în balada " Mihu Copilul " în care acesta este

prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu însuşiri atletice deosebite: " În grabă se ducea, brîul

că-ncingea, buzduganul lua şi mi-l opintea şi mi-l azvârlea şi cînd l-azvârlea, frunza şuiera,

codrul ră suna ... ", iar în balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteşte domnitorului Ştefan

cel Mare : " Pân-a nu ajunge plugar, aveam falnic armă sar şi o ghioagha vestrujită, cu

piroane ţintuită,care când o învârteam, proaşcă prin duşmani făceam,câte opt pe loc turteam”.

Aruncarea buzduganului, ca exerciţiu tradiţional, a făcut parte din programul

serbărilor " junilor ", din Scheii Braşovului până aproape de zilele noastre.

Tragerea cu arcul era un exerciţiu dar şi o armă folosită pe timp de război. În legenda

" Altarul mănă stirii Putna (versificată de Vasile Alecsandri, după cronicarul Neculce) " este

prezentat modul în care Ştefan cel Mare a ales locul pe care urma să fie ridicată mănăstirea:

"Copii, trageţi ... eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi". După ce săgeţile acestora s-au

119

oprit departe, cea pornită din arcul lui Ştefan a marcat locul altarului: "Zbârnâie coarda din

arcu-i, fulgera săgeata-n vînt, pere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-au frînt ". Iar

apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchină şi se

apleacă pe războinicul său arc."

Eroii baladelor şi basmelor populare alegeau lupta dreaptă, Făt-Frumos provocat de

zmeu "... în paloş să ne tăiem, ori în trântă să ne-ncercăm ?” , " ... ba-n trîntă dreaptă că-i de

la Dumnezeu lăsată". Fie că se întreceau prin "luptă voinicească" (în care apucarea se făcea

numai de braţe) fie prin "lupta cu prinderea de brâu", descrierea acestor lupte desfăşurate

după reguli cavalereşti, au evidenţiat dârzenia confruntărilor. În balada "Vidra" este

prezentată înfruntarea dintre Păunaşul Codrilor şi Stoian Şoimul: "ei de brâie s-apucară şi la

luptă se luară, zi de vară pînă-n seară, cînd în loc mi se-învârtea, cînd la vale s-aducea,

niciunul nu dovedea ..."

Călăria, deprindere de mare utilitate, a fost practicată şi ca exerciţiu sportiv. În

cronicile timpului se pomeneşte despre călărie în toate relatările despre evenimentele

tradiţionale ale Evului Mediu: lupte, vânătoare, serbări, festivităţi, nunţi, vizite etc.

Baladele populare au cântat iscusinţa, abilitatea şi îndemânarea călăreţilor, dar şi gesturile de

ataşament faţă de calul său în versuri ca şi cele care urmează: "ne-nşăuat şi neînfrânat, zbura

vesel pe pământ, nara-n vînt şi coama-n vînt ... " sau "zidurile ca sarea, pinteni roibul cînd da,

cum pe-o pană-o duce vântul, de nici n-atinge pământul".

Chiar dacă nu se poate vorbi despre existenţa unei instituţii a cavalerismului, există

mai multe surse documentare care atestă practicarea unor jocuri cavalereşti în ţările române

în secolele al XV - XVI-lea:

picturile murale de Biserica domnească din Curtea de Argeş, unde există portretul

unui cavaler muntean în armură;

participarea unei echipe de cavaleri la un turnir organizat la Buda în timpul lui Mircea

cel Batrîn la 1414;

desfă urarea unor turniruri cavalereşti la Suceava, capitala Moldovei;

epopeea germană"Nibelungenlied" unde este elogiată vitejia celor 700 de cavaleri din

Ţara Vlahilor, care au fost invitaţi să participe la jocurile cavalereşti cu cei mai vestiţi

cavaleri ai Europei;

existenţa formaţiilor de "viteji", asemănătoare ca echipament şi pregătire de luptă cu

armatele de cavaleri din ţările apusene;

120

Mărturiile şi cronicile unor călători străini care au manifestat interes faţa de populaţia

geto-dacică din nordul Dunării şi cea din Ţările Române completează informaţiile referitoare

la practicarea exerciţiilor fizice pe teritoriul ţării noastre în timpul Evului Mediu.

Este descris astfel un episod petrecut în anul 1442 la asediul cetăţilor Silistra,

Turtucaia, Giurgiu şi Turnu Măgurele ocupate de turci sub conducerea domnitorului Vlad

Dracul. Flota română a folosit 150 de bărci care au deschis lupta, iar prizonierii care erau

reţinuţi dincolo de fluviu au evadat trecând Dunărea înot, demonstrând calităţi fizice

excepţionale.

Varianta autohtonă a "jutei" medievale este prezentă la sfârşitul secolului al XVI-lea

sub denumirea " Harţa ". Spre deosebire de "juta" această formă de întrecere angaja doi

luptători călări într-un duel adevărat, folosindu-se arme ca buzduganul, suliţa, paloşul sau

măciuca. Asemenea lupte, care se terminau odată cu răpunerea mortala a unuia dintre

luptători, se desfaşurau pe câmpul de luptă între comandanţii de oşti, în scopul evitării unor

măceluri între cele doua armate. A rămas în istorie, lupta din anul 1602, între vestitul stolnic

Stroe Buzescu cu mârzacul tătar, care şi-a găsit sfârşitul străpuns de sabia românului.

Către sfirşitul sec. al XVI-lea în Moldova şi Ţara Românească, apare un joc numit

"halcaua" (în turceşte cuvîntul halca, înseamnă inel sau verigă de fier) în care un călăreţ din

goana calului trebuia să culeagăun inel suspendat de creanga unui copac sau de un stâlp. Unul

dintre cei mai pricepuţi jucători de “halca” din anul 1568 a fost Bogdan, fiul lui Alexandru Lă

puşneanu şi apoi Dimitrie, fiul lui Vodă cantemir.

O altă întrecere de origine orientală este descrisă în anul 1645 de Eberhard Happelius

în " Historia moderna Europae " apărută la Ulm în 1692, cu numele de "gerid" (în turceşte

înseamnătrestie sau bastonaş de trestie). O astfel de întrecere a avut loc la serbările nunţii

domniţei Maria - fiica voievodului Vasile Lupu - la curtea din Iaşi. Cei o sută de concurenţi

călări, împărţiţi în doua tabere, făcând dovada unor deprinderi acrobatice, de supleţe,

îndemânare, agerime şi mult curaj, se avântau în întrecere fiind descrişi astfel: " Unii îi

fugăreau pe alţii, scoţându-şi totodată şi beţele din tolbă... alţii se învârteau aşa de repede pe

sub pântecele cailor încât, nu puteau să-i atingă deloc, necum să le dea lovituri; câţiva

prindeau cu mîna beţişoarele care veneau zburând spre dânşii sau se fereau de ele aruncându-

le îndărăt ... ".

121

ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN ROMÂNIACONTRIBUŢIA UNOR PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE

ŞCOLARE

Începuturile preocupărilor pentru dezvoltarea educaţiei fizice şcolare pe teritoriul ţării

noastre, sunt legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care

printr-un hrisov dat în anul 1776 în Muntenia, aduce reglementări privind situaţia

învăţământului. Şcoala Sf. Sava din Bucureşti cu un profesor pentru predarea ştiinţelor şi

unul de gramatică se transformă în şcoala superioară cu nouă profesori pentru limbi străine,

matematică, fizică, teologie etc. şi se înfiinţează încă două şcoli inferioare la Buzău şi

Craiova.

În conţinutul hrisovului amintit se făceau referiri şi la "exerciţiile corporale"

specificându-se necesitatea introducerii lor în programul şcolar: "dupa dejun, elevii fiecărei

clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor să facă gimnastică pentru exercitiu, în timp de o

oră" sau "duminica, în zilele de sărbători şi în zilele săptămânii, elevii să iasă o dată sau de

două ori, cu supraveghetorul lor şi profesorul, în unele locuri din apropiere, pentru exerciţii

corporale".

Inspirat de vechea cultura elenă şi de cea a secolului al XVIII-lea, domnul Munteniei

a indicat practicarea exerciţiilor corporale într-o perioadă în care nici în şcolile secundare

europene educaţia fizică nu-şi găsise încă un statut precis în programele de învăţământ.

Intenţia sa, deosebit de valoroasă nu s-a aplicat, dar trebuie consemnată ca o contribuţie

teoretică la fundamentarea educaţiei şcolare.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre apariţia primelor

semne a societăţii de tip capitalist:

desfiinţarea iobăgiei în anul 1864,;

pătrunderea capitalului străin, construirea primelor căi ferate în anul 1867;

înfiinţarea Băncii Naţionale şi a sistemelor de credit capitaliste în anul 1880.

Necesitatea înfiinţării unui sistem de şcolarizare care să servească cerinţelor impuse de

dezvoltarea economică şi politică a ţărilor române se face simţită, dar nu se poate vorbi

despre preocupare pentru domeniul educaţie fizică ci doar de acţiuni sporadice. În prima

jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832, din bugetul

şcolar al principatului Muntenia, au fost angajaţi doi profesori de gimnastică, unul la colegiul

Sf.Sava din Bucureşti şi altul la Şcoala centrala din Craiova. În regulamentul şcolii apar

122

următoarele instrucţiuni: "în timpul pauzei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii

gimnastice, care le pot întări corpul şi îi fac îndrăzneţi; se vor păzi însă a nu se sui în copaci şi

de a nu alerga ".

14.1. În această perioadă, dezvoltarea activităţii de educaţie fizică a fost impulsionată

de acţiunile unor personalităţi, cel mai adesea cetăţeni ai unor ţări din Europa unde nivelul de

dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato şi Spinzi care au predat

gimnastica la " Academia Mihăileană" din Iaşi între anii 1840 - 1848, respectiv la corpul de

pompieri din Bucureşti. Ultimul, a fost angajat dupa Unirea Principatelor în 1859, de către

domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastică şi scrimă la şcoala militară din

Iaşi. Elveţianul Louis Seres, care în anul 1848 a deschis la Bucureşti o şcoală privată de

scrimă.

În Transilvania în schimb, datorită mai ales populaţiei săseşti, în prima jumătate a

secolului al XIX-lea s-a desfăşurat o activitate de educaţie fizică bine organizată, după

modelul Turnverein-urilor din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Tinerii saşi care studiau în

Germania, au adus în oraşele Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa, Mediaş etc., modelul

exerciţiilor fizice practicate în şcolile din Berlin şi Leipzig: gimnastica la aparate, scrima,

tirul, înotul etc. Printre promotorii de seamă ai acestor acţiuni, s-a aflat profesorul Stefan

Ludwig Roth, care încă din 1882 a pus bazele unui Turnverein în orasul Mediaş. Înfiinţarea

de Turnverei-uri la Braşov, Iaşi, Galaţi, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane

de gimnastică din România".

În partea a doua a secolului al XIX-lea, preocupările concrete pentru dezvoltarea

învăţământului şi implicit a educaţiei fizice şcolare, s-au materializat prin apariţia unor

reglementări oficiale, legi, instrucţiuni şi programe:

Legea instrucţiei din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca "învăţătură

obligatorie" în liceu, măsură rămasa formală, din cauza lipsei de personal la această

disciplină);

Reforma învăţământului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus şi în

şcolile primare.

Au apărut şi primele programe oficiale, care au stabilit conţinutul şi volumul de ore

pentru fiecare an, precum şi instrucţiunile necesare aplicării (Programa şcolară de

gimnastică din anul 1893).

123

14.2. Dezvoltarea educaţiei fizice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost în

mod decisiv determinată de activitatea unor personalităţi, a căror contribuţie la organizarea şi

conducerea acesteia, mai ales în mediul şcolar, a fost remarcabilă.

14.2.1.GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat părintele educaţiei fizice

şcolare din ţara noastră, a fost un militant activ pentru introducerea educaţiei fizice în şcoli.

Timp de mai bine de treizeci de ani şi-a dedicat energia organizării şi conducerii activităţii de

educaţie fizică din sistemul şcolar şi militar, dar şi în înfiinţarea unor societăţi sportive şi în

formarea instructorilor şi profesorilor de specialitate. Prin calităţile sale şi prin modul în care

s-a implicat în aceste activităţi a reuşit să atragă atenţa şi să obţină sprijin din partea multor

personalităţi ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Haşdeu, V.A.Urechia, ş.a.

Născut în satul Orman din apropierea oraşului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla şi

apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcându-se de la început ca un mare iubitor al

exerciţiilor fizice şi un foarte bun gimnast. După perioadă în care a fost acrobat într-o trupă

ambulantă, a predat gimnastica la câteva şcoli din Cluj.

În anul 1862 se stabileşte la Bucureşti, fiind angajat ca profesor de gimnastică la

pensionul Şeicaru, din Calea Rahovei şi apoi la Colegiul Sf.Sava. Moceanu nu s-a mulţumit

doar cu latura practică a profesiunii sale, el a fost preocupat şi de elaborarea unor lucrări de

specialitate. Adept al sistemului german de gimnastică, în anul 1869 a publicat o prelucrare a

faimoasei "Deutsche Turnkunst“ a lui Jahn şi Eiselen, cu denumirea "Carte de gimnastică".

Pe lângă aceasta în decursul anilor a mai publicat:

“Gimnastica populară şi raţională pentru uzul şcolilor primare, secundare şi

superioare“ (Bucureşti, 1875);

“Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete“ (Bucureşti,

1887);

“Şcoala de patinaj şi înot“ (Bucuresti, 1892);

“Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din România şi asupra călătoriilor mele în

întreaga lume” ( Bucureşti, 1895).

Moceanu a fost şi un foarte apreciat coregraf, iar ansamblul de dansuri folclorice

condus de el a realizat numeroase turnee la Paris, 1878, Roma, 1882, Madrid, 1884,

Calcutta,1886.

14.2.2.DIMITRIE IONESCU, profesor de gimnasticăla Liceul “Gheorghe Lază r“

din Bucureşti este autorul cărţii “Istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi“ apărută în

124

anul 1839. Activitatea lui a fost însă remarcabilă mai ales în domeniul realizării unor

programe de învăţământ pentru disciplina educaţie fizică.

Într-un articol publicat în revista “Gimnasticul român" în anul 1892, profesorul

remarca: “Gimnastica la noi este introdusă de 28 de ani în şcoli . După atâta timp, ea nu are

azi o programă, n-are nici o baza ştiinţifică şi este lipsită de caracterul educativ “.

Un an mai târziu, în aprilie 1893, Ionescu propune o programă pentru şcolile normale

primare de învăţători şi institutori, iar in iunie 1893, Ministerul Instrucţiunii Publice, îl

numeste în comisia care va elabora “Programa generală şi analitică a instrucţiunii gimnasticii

în şcolile primare şi normale de ambele sexe“, prima programa oficială de stat.

Alături de N.Velescu şi Stelian Petrescu face parte din comisia care în anul 1897 va

alcătui o nouă programa analitică de gimnastică, fără aparate, atât pentru şcolile de băieţi cât

şi pentru şcolile de fete. S-au încercat cu aceasta ocazie, unele îmbunătăţiri de terminologie.

Următoarele programe din anul 1899, scot în evidenţă tendinţa de militarizare a educaţiei

fizice în şcolile de băieţi, în ciuda opoziţiei profesorilor, iar cea din mai 1903, pentru şcolile

primare urbane, rurale şi normale pune un accent mai mare pe gimnastică şi pe pregătirea în

şcolile normale a viitorilor dascăli pentru nivelul primar.

14.2.3. SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al

educaţiei fizice şcolare. În cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cât a

funcţionat ca ministru al Instrucţiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de învăţământ,

acordând o mare atenţie îmbunătăţirii conţinutului predării gimnasticii. A oficializat

obligativitatea acesteia în şcoală, cu o oră pe săptămână pentru fiecare clasă şi a separat

educaţia fizică de instrucţia militară. Odată cu instalarea sa la conducerea ministerului, a

stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastică în şcolile primare,

secundare şi normale.

A hotărât introducerea în şcoala a jocului naţional “oina”, începând cu anul 1897,

numind o comisie de specialişti pentru elaborarea unui regulament unic al jocului. Pentru

stimularea dezvoltării jocului, a instituit organizarea anuală a unui concurs inter-şcolar, cu

echipe reprezentative din şcolile româneşti, din Bucureşti şi din ţară. La prima ediţie din luna

mai 1899 au participat 18 echipe (cu aceasta ocazie având loc şi serbări de gimnastică).

Din iniţiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucureşti, la Liceul

“Gheorghe Lază r“, prima conferinţă pe ţară a profesorilor de gimnastică, prezidată de către

profesorul universitar Paul Bujor din Iaşi şi onorată de prezenţa ministrului Spiru Haret. La

această conferinţă au participat 43 de profesori de educaţie fizică care pe lângă dezbaterile

125

asupra programelor, au asistat la lecţii practice ilustrative asupra exerciţiilor gimnastice şi au

purtat discuţii asupra jocurilor şcolare, a practicării jocului popular oina şi a dansurilor

naţionale.

După trei ani, în 25-28 noiembrie 1907, tot în localul Liceului “Gheorghe Lazăr" a

avut loc a doua conferinţă pe ţară a profesorilor de educaţie fizică, la care s-au purtat discuţii

asupra aplicării programei de gimnastică în învăţământul secundar şi asupra terminologiei.

Pentru prima data au avut loc discuţii, privind tendinţele de introducere a gimnasticii suedeze

în programele şcolare.

Câştigând tot mai mulţi adepţi, sistemul suedez de educaţie fizică este viu discutat cu

prilejul cursurilor de perfecţionare a profesorilor de educaţie fizică, organizate în vara anilor

1909 şi 1910. Pentru anul şcolar 1909 -1910 noile programe de educaţie fizică pentru şcolile

secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastică, iar peste un an gimnastica

suedeză se va introduce treptat şi la băieţi.

Concepţia progresistă a lui S.Haret despre educaţie fizică s-a manifestat şi prin luarea

altor măsuri destinate propagării acesteia pe plan naţional, deşi a întâmpinat multe greutăţi,

chiar ostilitate din partea oficialităţilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judeţene şi

oraşelor pentru a se sprijini înfiinţarea de societăţi de gimnastică, de jocuri, de tragere la

semn, de nataţie şi de canotaj şi organizarea de serbări locale şi competiţii inter-judeţene. A

luat măsuri pentru introducerea jocurilor în aer liber la grădiniţele de copii, începând cu anul

1910 şi organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vară a elevilor, a iniţiat

turismul şcolar, ca o recompensă pentru cei mai buni elevi ai şcolii.

Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui

sistem de pregătire a cadrelor didactice de specialitate, a oficializat şcolile înfiinţate de către

societăţile de gimnastică din Bucureşti şi Iaşi, pentru pregătirea cadrelor de specialitate.

Astfel Societatea de gimnastică din Iaşi (pe baza aprobării ministrului, în anii 1904 şi 1907) a

pregătit 56 de profesori titulari şi 18 suplinitori, iar Societatea “Înainte “ din Bucureşti (în

anul 1912) a pregătit 39 de profesori titulari şi patru suplinitori.

126

PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMÂNIAÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA. PRIMELE COMPETIŢIISPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR, ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR SPECIALIZATE

15.1. Despre activitate sportivă în România se poate vorbi începând cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o etapă premergătoare înainte de anul 1850 s-au

organizat câteva societăţi de gimnastică şi de vânătoare la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Galaţi,

Mediaş, Brăila. Există documente care atestă înfiinţarea unor societăţi, asociaţii, cluburi şi

competiţii sportive în a doua jumătate a scolului al XX-lea şi care reprezintă nucleele

dezvoltării sportului românesc.

În ordine cronologică primele societăţi şi cluburi sportive înfiinţate la noi în ţară au

fost:

Societatea de Dare la Semn Bucureşti - 1862, în care se practica în exclusivitate tirul;

Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn (cunoscută şi sub

denumirea de Tirul) - 1876, Bucureşti , cu un rol deosebit în dezvoltarea educaţiei

fizice şi sportului românesc, prin organizarea sistematică a concursurilor şi instituirii

de noi ramuri sportive. Societatea a fost înfiinţată de către profesorii Gheorghe

Moceanu şi Constantin Constantiniu;

Jockey - Club, 1962, Iaşi ;

Bukarester Turnverein, 1867

Asociaţia de gimnastică, 1869, Arad

Prima societate vânătorească, 1870, Bucureşti, cu un regulament ce prevedea

disciplina, ordinea, protecţia animalelor, precum şi amenzile pentru cei care încălcau

regulile.

Societatea Equestră română, 1872, Bucureşti (în anul 1875 a devenit Jockey Club;

Societatea de patinaj, 1872, Cluj;

Societatea de popice, 1873, Bucureşti;

Reuniunea română de gimnastică şi cântări, la Braşov, în 1874;

Reuniunea de gimnastica, la Timişoara, în anul 1875;

Societatea de gimnastică, la Galaţi, în anul 1876;

Societatea internaţionala de tir şi gimnastica, la Iaşi, în anul 1877;

Societatea Olimpică Română, la Bucureşti, în 1883;

Clubul ciclist Velocitas, la Timişoara în 1886;

127

Asociaţia de canotaj Mureşul, la Arad în anul 1890;

Societatea profesorilor de gimnastică şi arme din România, Bucureşti, 1893;

Clubul sportiv Ardelean, la Cluj în anul 1897;

Clubul atletic Timisoara, la Timişoara în anul 1899;

Clubul Raqueta, la Bucureşti în anul 1899,;

Societatea Viitorul (a elevilor de la Liceul “Gheorghe Lazăr“ şi apoi elevilor din toată

ţara) la Bucureşti în anul 1901;

Automobil Club Român, la Bucuresti în anul 1903;

Clubul de fotbal Olimpia şi Colentina la Bucureşti în anul 1904;

Societatea Înainte, la Bucureşti în anul 1905;

Datorita creşterii numărului de asociaţii şi cluburi sportive, a întrecerilor şi

competiţiilor organizate în anul 1912, a luat fiinţă"Federaţia Societăţilor Sportive din

România" realizându-se astfel cadrul organizatoric necesar dezvoltării ulterioare a activităţii

sportive. FSSR a condus 12 comisii centrale: atletism, (alergă ri pe jos şi concursuri),

football-rugby (rugby-ul de astăzi), football asociaţie (fotbalul de azi), lawn tenis (tenis de

câmp), scrima, ciclism, tir, sporturi de iarnă, canotaj, nataţie, gimnastică şi oină.

Dezvoltarea înregistrată de sportul românesc până în preajma anului 1916, întrerupt

de declanşarea primului război mondial a constituit baza organizatorică care a impulsionat

această activitate, în perioadele următoare.

În anul 1920 se afiliază noi cluburi la FSSR, care ajunge al peste 4000 de membri şi 50 de

cluburi, iar pentru coordonarea întregului teritoriu s-au creat şapte comitete regionale ale

FSSR: Braşov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad, Hunedoara, Regiunea Moldova,

Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia şi Regiunea Oltenia.

În această etapă se evidenţiază o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei, alpinism,

tenis de masă, box, canotaj, handbal precum şi apariţia mai consistent a sexului feminin în

practicarea unor discipline la înot, handbal, volei, atletism, baschet. În anul 1922 au apă rut

primele forme de profesionism la box şi fotbal.

15.2. Organizarea studenţilor români în societăţi şi cluburi sportive îşi are

originea în interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau în Germania,

Ungaria şi Austria. Primele preocupări în acest sens se remarcă în a doua jumătatea a

secolului al XIX-lea. Preocupările comune şi legăturile dintre studenţii care studiau la Berlin,

Leipzig, Viena, Budapesta şi în Transilvania, au generat ideea organizării primelor nuclee ale

sportului universitar.

128

Un rol important în organizarea acţiunilor sportive studenţeşti l-a avut "Societatea

Academică petru Maior “, constituită în anul 1862 de către studenţii români care studiau la

Budapesta şi “România bună“, înfiinţată în anul 1864 la Viena. Studenţii sportivi ardeleni,

membrii ai acestor societăţi, au obţinut rezultate deosebite în competiţii. S-au remarcat

Simion Nemeş, la concursul internaţional de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru,

campion la aruncarea greutăţii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a

orasului Budapesta în anul 1912 şi medaliat cu argint în 1919 la “Jocurile Armatelor

Interaliate” desfă şurate la Paris.

Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, când în cadrul

Societăţii Academice Petru Maior a luat fiinţă“Secţia Sportivă“ care s-a implicat apoi activ

în organizarea unor acţiuni sportive în Transilvania.

De la nivelul studenţimii, curentul sportiv s-a transmis în tot Ardealul şi astfel apar

primele unităţi sportive organizate:

Clubul sportiv Gloria, în 1913 la Arad;

Societatea de gimnastică, sport şi exerciţiuni în anul 1913 la Sibiu;

Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Române), în anul 1914 al

Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastică, scrimă, tir, box, trântă)

După 1 decembrie 1918, activitatea sportivă clujeană a înregistrat rezultate care au

plasat-o în avangarda mişcării sportive din România. Clubul Sportiv Ardelean a

devenit “ Clubul Sportiv al Oficianţilor Municipiului Cluj (27 august, 1919) acordând

dezlegare studenţilor, care s-au organizat într-un club al lor.

Premergător acţiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar,

documentele timpului atestă că la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima

adunare de după Unire, a Societăţii “Petru Maior“, fiind recunoscută de oficialităţi sub

denumirea de “Societatea de lecturăa studenţilor români din Cluj “ în cadrul că reia funcţiona

cu bune rezultate “Secţia sportivă“.

Anul 1919 a fost marcat de înfiinţarea “Universităţii Româneşti a Daciei Superioare“.

Adunarea studenţilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 găzduită de căminul “Avram

Iancu“ a hotărât mutarea Societăţii “Petru Maior“ de la Budapesta la Cluj, sub denumirea de

“Centrul studenţesc Petru Maior“. În spiritul curentului sportiv care a cuprins masa de

studenţi, la începutul primului an universitar românesc din Cluj, 1919-1920, sub egida

Centrului studenţesc se înfiinţează“Societatea sportiva a studenţilor universitari“ (S.S.S.U.),

care va deveni clubul sportiv "U", atât de cunoscut şi iubit în Cluj şi România.

129

La Bucureşti, în anul 1916, din iniţiativa profesorului Traian Lalescu , se înfiinţează

prima organizaţie sportivă studenţească, “Sporting Club Universitar“, devenit “Sportul

Studenţesc“, cu o echipăde fotbal şi una de rugby. Ulterior s-au mai înfiinţat “Clubul sportiv

al mediciniştilor” la Bucureşti în anul 1920, “Clubul sportiv Politehnica“ la Timişoara, în

anul 1920, “Politehnica“ din Bucureşti, în anul 1927, “Dreptul“ din Bucureşti în anul 1941

etc.

15.3. Întrecerile şi concursurile studenţeşti, au apărut mult mai târziu,

comparativ cu organizaţiile lor sportive. Până în anul 1929, studenţii participau la

competiţii locale, cu caracter amical şi oficial sub forma unor echipe reprezentative.

Prilejul care a oferit studenţimii să realizeze o prima comportare remarcabilă a fost

oferit de “Concursurile atletice inaugurale ale României“, organizate la Cluj în 12-13

septembrie 1920, când studenţii clujeni s-au evidenţiat în mod deosebit.

Amploarea pe care o luase mişcarea sportivă studenţească pe plan internaţional a determinat

organizarea sub egida Confederaţiei Internaţionale a studenţilor (înfiinţată la Strassbourg în

anul 1919 a primelor Concursuri Sportive Universitare Internaţionale la Roma, 1929, Paris,

1923, Varsovia,1924.

În istoria sportului universitar din România, primul Campionat naţional universitar a

fost organizat în anul 1929 şi s-a desfăşurat la Bucureşti (la atletism, fotbal, scrima şi tenis) şi

la Cluj (la nataţie, singura disciplinăla care au participat şi studentele la proba de 50 m.

liber).

În anii următori campionatele naţionale universitare s-au mai desfăşurat la Bucureşti

în 1932 şi 1935 şi la Timişoara în 1933. Primele întreceri la sporturile de iarnă(schi şi bob) au

avut loc în anul 1930. În anul 1940 s-a stabilit desfăşurarea anuală a campionatelor

universitare, în anul 1941 au fost înfiinţate alte cluburi sportive universitare, la Bucureşti,

Iaşi, Sibiu şi Timişoara, iar în anul 1942 se constituie Sportul universitar român, o organizaţie

care a dirijat activitatea sportivă studenţească în timpul celui de al doilea război mondial. Prin

Consiliul superior de îndrumare condus de profesorul Iuliu Haţieganu, profesorul C.Stoicescu

şi profesorul Gr.Benetatto noul organism înfiinţează centrele sportive universitare şi iniţiază

întreceri în cadrul “Săptămânii sportului universitar“.

Următoarele campionate naţionale universitare, organizate în acest fel, au avut loc în

anii 1942 şi 1943 angajând peste 800 respectiv 1.500 de studenţi din centrele universitare

Bucureşti, Iaşi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) şi Timişoara, la

disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masă, tir, cros, tenis de câmp, volei.

130

Pentru prima dată la aceste campionate au participat şi studentele la întrecerile de atletism şi

tir.

În perioada celui de al doilea război mondial şi până în anul 1956, activitatea

competitiţională studenţească s-a desfaşurat mai mult la nivel local, între ani de studii şi

facultăţi sau între reprezentativele de institute.

Între anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea şi

consolidarea unui sistem competiţional studenţesc, ce vor sta la baza campionatelor naţionale

universitare, cuprinzând toate etapele de desfăşurare, până la faza finala, pe ţară. În urma

reorganizării cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor

municipale şi orăşeneşti la jocuri sportive se formează serii studenţeşti, cu drept de

promovare în diviziile naţionale “C“ şi “B“.

Sistemul competiţional studenţesc din ultimele două decenii şi până în prezent,

funcţionează sub forma campionatelor naţionale universitare, a căror finale le organizează

anual diferite instituţii de învăţământ superior, prin rotaţie şi prin competiţii pe plan local.

15.4. În perioada interbelică, în viaţa universitară s-a înregistrat o intensă preocupare pentru

organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport din învăţământul superior. La nivelul

senatelor universitare a început dezbatarea propunerilor privind introducerea educaţiei fizice

în învăţământul superior.

În anul 1929, anul primelor campionate naţionale universitare, Nicolae Iorga, rector al

Universităţii din Bucureşti, a propus senatului introducerea obligatorie a educaţiei fizice în

facultăţi.

La Cluj, cel care a promovat educaţia fizică şi sportul în mediul universitar este

profesorul universitar, medicul IULIU HAŢIEGANU. Discurs său despre "Igiena

universitară", susţinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului

universitar şi a preluării funcţiei de rector a rămas în istoria învăţământului superior , dar şi a

educaţiei fizice şi sportului, ca cel mai complet şi bine fundamentat argument în favoarea

introducerii educaţiei fizice în învăţământul superior din România:

"Problema educaţiei universitare niciodată nu a fost atât de viu discutată ca în zilele

noastre. Astăzi suntem în epoca de experimentare şi nu cunoaştem încă metoda care ar

putea fi considerată ca cea mai bună. Totuşi, se pare că se desenează tot mai mult o

metodă, care priveşte pe om în întregimea sa şi nu face separaţia trupului de suflet.

Azi este o constatare biologică confirmată că despărţirea intelectului, sufletului şi

fizicului nu poate fi prelungită mai mult timp, nepedepsită. Ideologia educaţiei din

131

timpurile noi izvorăşte din concepţia timpurilor antice, care dă pshicului şi fizicului

partea care i se cuvine..."

"Sănătatea nu se păstrează numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru

asigurarea unei sănătăţi integrale este nevoie de o igiena pozitivă, vivantă,

constructivă; în domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplină

educativă, care urmăreşte o ameliorare a stării fizice, o fortificare a individului atât

din punct de vedere al formei cât şi al funcţiei care dă rezistenţă faţă de agenţii nocivi,

o noua disciplină, întărind fizicul, formează şi caracterul, o noua disciplină care

priveşte pe om în întregime. Aceasta disciplină este educaţia fizică, ramura cea mai

importantăa igienei pozitive, parte integrantă şi indinspensabilă culturii generale.

Introducând educaţia fizică în universitate, vom introduce un învăţământ de igiena

pozitivă, vom introduce în acelaşi timp un învăţământ de educaţie naţională“;

"Fiind în acelaşi timp şi o igienă a sufletului prin augumentarea simţurilor, trezirea

curajului, independenţei, stăpânirii de sine, prezenţei de spirit, voinţei, disciplinei,

simţului de dreptate, favorizează prin aceasta moralizare a fizicului şi psihicului

formarea “omului caracter“;

"Stăpânirea fizicului, a voinţei, dispoziţia de a face bine, tot atâtea calităţi prin

educaţia fizică, ar favoriza puterea omului-sănătate, omului-lumină, omului-caracter,

gata oricând să se jertfească pentru dreptate şi pentru adevăr“;

“Prin educaţie fizică s-ar introduce o nouă viaţă, o nouă morală îndrumătoare spre

progres, care prin influenţa ei binefacătoare asupra întregii naţiunii ar deveni unul din

factorii principali ai regenerării şi renaşterii naţionale“;

“Numai universitatea poate reînvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel şi

Galen, timpurile gimnaziilor şi palestrelor cu acel “Kalos kai agatos aner“.

“Numai universitatea poate trezi naţiunea la înţelegerea că cel mai puternic factor de

reîntinerire, de regenerare, de igienă, este educaţia fizică şi că arenele sportive sunt

adevărate temple ale sănătăţii“.

Demersul Prof. dr. I. Haţieganu a determinat constituirea unei comisii sub conducerea

sa, pentru întocmirea unui proiect de introducere a educaţiei fizice în universitatea clujeană.

Proiectul a fost prezentat senatului Universităţii în luna febrruarie a anului 1931 şi a fost

acceptat în totalitate de facultăţile de Medicina şi Ştiinţă, hotărându-se aplicarea lui în mod

obligatoriu, începând cu anul şcolar 1931 - 1932, facultatea de Litere a admis doar în

principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronunţat.

132

Statutul elaborat în anul 1931 a stat la baza hotărârii conform că reia în anul

universitar 1936-1937, educaţia fizicăa devenit disciplină obligatorie pentru toate facultăţile

din Cluj. Activitatea era condusă de un colectiv de profesori format din O. Cheţeanu, T. Faur,

G. Comănar, C. Suciu, A. Nicoară, I. Drumeş şi I. Arnăut.

Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la iniţiativa şi cu

contribuţia financiară substanţială a aceluiaşi profesor Iuliu Haţieganu a unui Parc sportiv,

destinat tineretului, elevilor şi studenţilor, sanctuar al sănătăţii, un loc ideal pentru practicarea

exerciţiilor fizice şi sporturilor.

În anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educaţie fizică" care a avut menirea

să stabilească principiile fundamentale ale educaţiei fizice la toate gradele de învăţământ. Cu

acest prilej, profesorul universitar Iuliu Haţieganu a prezentat raportul privind educaţia fizică

din învăţământul superior, afirmând printre altele: “ Educaţia fizicăa devenit o preocupare

pentru toate universităţile şi ca aproape în toate ţările europene, educaţia fizica universitară

este în plină evoluţie şi pusă alături de educaţia ştiinţifică, în vederea realizării educaţiei

integrale. Necesităţile actuale ale vieţii de stat şi ale vieţii sociale ... au contribuit ca uşile

universităţilor, aproape în toate ţările, să se deschidă şi să facă posibilă introducerea educaţiei

fizice în universitate “.

Realizările Universităţii clujene privind introducerea educaţiei fizice în toate

facultăţile a stimulat şi alte instituţii de învăţământ superior din România.

Senatul Universităţii din Bucureşti, după ce a stabilit o comisie pentru studierea

acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reuşit să introducă

educaţia fizică în planul de învăţământ decât în anul 1940 şi atunci numai pentru două luni de

zile (din aprilie şi până în 8 iunie a aceluiaşi an) . Fiind în general în afara preocupărilor

senatelor universitare, educaţia fizică în rîndul studenţilor n-a avut suportul moral şi material

necesar pentru a-şi găsi loc alături de celalalte discipline, până în anii ce-au urmat

dupăterminarea celui de-al doilea război mondial, educaţia fizică a fost introdusă oficial în

învăţământul superior numai la începutul anului universitar 1950 - 1951.

15.4. O dată istorică pentru educaţia fizică din România, a rămas ziua de 15 iunie

1922, când a apă rut “Legea Educaţiei Fizice“, prin care s-au stabilit normele de funcţionare a

două instituţii de stat în domeniul educaţiei fizice şi sportului:

Oficiul Naţional de Educaţie Fizică(ONEF) înfiinţat în acelaşi an;

Institutul Naţional de Educaţie Fizică“ (INEF), primul institut superior de educaţie

fizică şi sport din România, care şi-a început activitatea la 1 decembrie 1922 la

133

Bucureşti. Consiliul profesoral al Institutului a avut prima şedinta la 25 noiembrie

1922, urmat de deschiderea festivă a anului la data de 29 noiembrie, iar la 1

decembrie 1922 au inceput cursurile.

Rodnica activitate depusă de cadrele didactice încă de la inceputul existenţei sale,

INEF fiind printre primele instituţii de acest gen din Europa, a contribuit la afirmarea acestuia

pe plan naţional şi european.

La realizările de seamă în domeniul educaţiei fizice româneşti, şi-au adus contribuţia

personalităţi marcante ale ştiinţei, care în calitate de profesori ai institutului au servit prin

competenţă, entuziasm şi credintă, nobila idee a educării tineretului pentru practicarea

organizatăa educaţiei fizice şi sportului.

În primul sfert de veac de existenţă, rectorii şi profesorii care i-au pus bazele şi au

contribuit la dezvoltarea instituţiei reprezintă un loc însemnat în istoria acestuia: Prof. Virgil

Bădulescu (primul rector, 1922 - 1930), Prof. dr. Francisc Rainer (rector, 1930), Prof.

Constantin Kiriţescu, Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 - 1938), Prof. dr. C. Mihă ilescu

(rector, 1938 - 1941 şi 1944), Prof. dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 şi 1944 -

1946), Prof. dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 - 1948), Prof. dr. doc. Gheorghe Zapan,

prof. dr. doc. Iacob Mihă ilă, Prof. dr. R. Olinescu, Prof. dr. Gheorghe Tătaru, Prof. dr. doc.

Adrian Ionescu, Prof. dr. doc. Anghel Manolache, Prof. dr. doc. Florian Ulmeanu, Prof. univ.

Virgil Roşală.

Iniţiatorul şi organizatorul primului institut superior de educaţie fizică în România,

primul rector al INEF, prof. Virgil Bădulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcantă în

domeniul educaţiei fizice şi sportului.

După absolvirea Institutului de Educaţie Fizicădin Stockholm în anul 1913, a fost

profesor la Liceul Mănă stirea Dealul, iar în primul război mondial a condus primul batalion

de Vânători de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educaţie fizică, ale cărui concepţii

şi conţinut le-a promovat. Pe lângă gimanstica suedeză sub conducerea lui la INEF au fost

introduse şi alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmică, unele

jocuri sportive, gimnastica medicală şi practica pedagogică, istoria, teoria şi organizarea

educaţiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica şi statistica.

Prezenţa la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate ştiinţifică(la anatomie,

fiziologie, igiena şi psihologie, culturăfizicămedicală, teoria educaţiei fizice şi metodica

jocurilor de mişcare şi altele), a asigurat de la început un proces de pregătire al studenţiilor la

un nivel universitar.

134

Înzestrat cu o mare capacitate de muncă a reuşit să transforme terenul de instrucţie al

elevilor şcolii militare de infanterie din Dealul Spirii într-un stadion modern care a fost

inaugurat în anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de înot pentru

studenţi în tabăra de la Eforie şi a început editarea primei reviste ştiinţifice de specialitate din

România “Analele Educaţiei Fizice".

De la înfiinţare şi până astăzi, institutul din Bucureşti şi-a schimbat de mai multe ori

denumirea, în funcţie de modul cum era integrat în sistemul de învăţământ şi social al

timpului:

1922 - INEF (Institutul Naţional de Educaţie Fizică) ;

1929 - ISEF (Institutul Superior de Educaţie Fizică) ;

1937 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;

1942 - SSEF (Şcoala Superioarăde Educaţie Fizică) ;

1945 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;

1948 - IEF (Institutul de Educaţie Fizică) ;

1950 - ICF (Institutul de Cultura Fizică) ;

1968 - IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) ;

1990- AEFS (Academia de Educaţie Fizică şi Sport);

1992 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;

Învăţământul superior de educaţie fizică din România s-a extins începând cu anii '60

ai secolului al XX-lea prin înfiinţarea facultăţilor şi secţiilor de profil din alte centre

universitare: Cluj, Timişoara, Bacău, Galaţi, Constanţa, Oradea, Braşov, Piteşti, Craiova.

ÎNTREBĂRI1. Sub influenţa căror culturi şi civilizaţii s-a desfăşurat activitatea de educaţie fizică în antichitate ? Cum s-a

manifestat această influenţă?2. Care sunt izvoarele care permit o investigaţie reală asupra formelor de practicare a exercţiilor fizice pe

teritoriul ţării noastre în Evul Mediu ?3. Ce documente atestă existenţa unor jocuri cavalereşti ?4. Descrieţi jocul denumit "geridul".5. De ce este pomenit Alexandru Ipsilante (1774-1782) ca un deschizător de drumuri în dezvoltarea

educaţiei fizice şcolare pe teritoriul ţării noastre ?6. Când a apărut prima programa şcolarăde gimnastică?7. Prin ce s-a remarcat contribuţia lui G. Moceanu la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea ? Dar a lui D. Ionescu ?8. În ce calitate a contribuit Spiru Haret la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare ? Enumeraţi câteva dintre

acţiunile sale.9. Din ce perioadă se poate vorbi despre o activitate sportivă în Romania şi care au fost primele nuclee ale

sportului românesc ?

135

10. Cum s-a numit prima organizaţie înfiinţată pentru a creea cadrul organizatoric necesar dezvoltării activităţiisportive ?

11. Care a fost rolul "Societăţii Academice Petru Maior“ în dezvoltarea activităţii sportive studenţeşti din ţaranoastră?

12. Când şi unde s-a înfiinţat primul club sportiv studenţesc din România ?13. Datorită cui, educaţia fizică a fost introdusă în învăţământul superior din ţara noastră? Unde şi când.14. În ce an şi unde s-a înfiinţat primul institut superior de educaţie fizicăde la noi din ţară?

136

Bibliografie

Alexandrescu, H., 1985, Olimpiada californiană, Editura “Sport-Turism”, Bucureşti Alexianu, A., 1963, Vechi jocuri, lupte şi întreceri la români, Revista EFS, nr.4. Almă şan, D., 1972, Câteva date despre educaţia fizicădin universităţile clujene, Revista

EFS nr.10 Bănciulescu, V., 1964, Jocurile Olimpice de-a lungul veacurilor, Editura U.C.F.S.,

Bucureşti Bănciulescu, V., 1976, Acest straniu secol al sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti Bănciulescu, V., 1983, Sport şi cultură, Editura Facla, Timişoara Bănciulescu, V., 1989, Orele astrale ale sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti Bucur-Ionescu, Maria (coord.), 1975, Jocurile Olimpice.Participarea Sportivilor Români,

Editura Sport-Turism, Bucureşti Ghibu, E., Todan, I., 1970, Sportul românesc de-a lungul anilor, Editura Stadion,

Bucureşti Goga, I., Vilara, E., 1969, Tokio,olimpiada recordurilor, Editura U.C.F.S., Bucureşti Goga, I., Bănciulescu, V., 1973, Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, Editura Stadion,

Bucureşti Goga, I., 1976, Olimpiada - Montreal, Editura Sport-Turism, Bucureşti Kiriţescu, C., 1942, Palaestrica-Istoria Educaţiei Fizice, Casa Şcoalelor Lucas, J., 1992, Future of Olympic Games, Human Kinetics Champaign-Illinois Maroti, Ş., Dan, Mirela, Marcu, V., 2000, Mişcarea Olimpicădin România, Editura

Imprimeriei de vest, Oradea Matei, I., 1985, Ramul de mă slin al Olimpiei, Editura Albatros, Bucureşti Matei, H., 1995, Enciclopedia antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti Mitra, Gh., 1984, Constelaţia Olimpiadelor, Editura Sport-Turism, Bucureşti Neţa, G., Rusu, Flavia, 1998, Istoria milenarăa Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca Postolache, N,1979, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea Iaşi Todan, I., 1966, Exerciţiile fizice practicate de poporul român, oglindite în baladele

populare, Revista EFS nr.2. Urziceanu, R., Vornicu, T., 1962, Jocurile Olimpice de la Roma, Editura U.C.F.S.

Bucureşti Zamarovsky, V., 1988, Renaşterea Olimpiei, Editura Sport-Turism, Bucureşti * * * * * 1924, Encyclopedie des Sport, Librairie de France, Boulevard S'Germain, Paris