MIHAELA N. PALADE

ESTETICAO abordare teologică

Mihaela N. PALADE

ESTETICAO abordare teologică

2008

Referenţi ştiinţifici: Preot Prof. univ. dr. VASILE RĂDUCĂProf. univ. dr. LUCREŢIA VASILESCU

Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti – 050663; Telefon/Fax: 021.410.23.84E-mail: editura_unibuc@yahoo.com

Internet: www.editura.unibuc.ro

Tehnoredactarea computerizată: Emeline-Daniela Avram

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPALADE, MIHAELA N.Estetica – o abordare teologică / Mihaela Palade – Bucureşti: Editura

Universităţii din Bucureşti, 2009Bibliogr.ISBN 978-973-737-606-0

111.852:2

INTRODUCERE

Conform părerii general admise azi, estetica este disciplina al cărei conţinut se referă la artă, creaţie, frumos, fiind un "studiu filosofic al artei"1 cu variata sa gamă conotativă. Estetica indică fie gândirea filosofică cu privire la experienţa simţurilor, fie gândirea filosofică asupra operelor de artă şi asupra faptului artistic.2 Dacă termenul a apărut destul de târziu în vocabularul de specialitate, în schimb, preocupările estetice au vechimea celor artistice, confundându-se uneori cu acestea.

Toţi făuritorii de artă sunt, la urma urmei, nişte esteticieni, doar că puţini dintre ei simt nevoia să teoretizeze, or, din acest punct de vedere, problemele esteticii se pot grupa în două domenii majore: cel al creaţiei şi cel al percepţiei estetice. Dacă metafizica priveşte în special fenomenul creator, estetica, cu deosebire de la Kant încoace, are în vedere teoria percepţiei artistice, "judecata de gust".3

Estetica s-a născut şi a crescut la sânul filosofiei, rămânând până în ziua de azi tributară acesteia, ce-i drept nu total. Etimologic, ea îşi are rădăcinile în vocabularul grec, , aísthēsis însemnând facultatea de a percepe prin intermediul simţurilor, senzaţie, facultate de a percepe prin intermediul intelectului, percepţie, senzaţie, ceea ce cade sub simţuri4 iar , aisthētón: capabil de a fi perceput prin simţuri, obiectul simţurilor, sensibilul (opus lui noeton).5 Ea constituia o încercare a primilor physikoi6 de a explica procesele fiziologice ce au loc în momentul perceperii unui obiect, motiv pentru care Heraclid şi Parmenide au avut serioase îndoieli epistemologice7, refuzându-i orice relaţie cu adevărul.8

Oricum, gânditorii secolelor următoare, nu bănuiau câtuşi de puţin că, peste aproximativ două milenii, scrierile lor referitoare la frumos şi la căile de "producere" al acestuia vor fi grupate sub numele generic de ESTETICĂ. Ei discutau despre

1 ANTONY FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, traducere de D. Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 118.

2 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. ALL Educational, Timişoara, 2004, p. 296.3 JULIA DIDIER, Dicţionar de filosofie, traducere Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1999, p. 102. 4 M. A. BAILLY, Abrégé du dictionnaire grec-français, p. 22.5 FRANCIS E. PETERS, Termenii filozofiei greceşti, traducere de Dragan Stoianovici, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 24-33.6 Physikós era cercetătorul lui physis (natură), un filosof al naturii. 7 Epistemologia, (gr. epistemé), este teoria cunoaşterii ştiinţifice, studiind metodele de

cunoaştere practicate de ştiinţe. 8 F. PETERS, op. cit., p. 24.

frumos sau artă, încadrându-le epistemologic, ontologic9 sau axiologic10, ca pe nişte categorii "metafizice". Primii mari filosofi care au fost preocupaţi de problematica veridicităţii artei şi pe care le-au abordat în operele lor au fost, bineînţeles, Platon şi Aristotel, motiv pentru care sunt socotiţi a fi, într-un anume sens, întemeietorii studiilor estetice; se năştea o disciplină, deocamdată fără un statut aparte şi fără nume.

De fapt, mai toţi marii filosofi ai antichităţii au avut preocupări estetice, chiar şi cei mai puţin familiarizaţi cu întreţeserea ideilor şi a cuvintelor. Astfel că, în istoria disciplinei apar nume celebre, din cele mai diverse domenii: Hesiod, Confucius, Plotin, Cicero, Horaţiu, Fericitul Augustin, Sfântul Dionisie Areopagitul, Toma d'Aquino, Alberti, Leonardo da Vinci, Kant, Schiller, Hegel, Baudelaire, Nietzsche, Croce, Wölfflin, Lipps şi alţii.

*

Meritul de a fi "botezat" această ramură a culturii i-a revenit unui filosof german, Alexander Baumgarten, care, în 1750, publică lucrarea Aesthetica. Tot el a fost cel care a efectuat, pentru prima dată, deosebirea dintre logică şi estetică, numind-o pe aceasta din urmă drept "ştiinţa cunoaşterii senzoriale": "estetica (ca teorie a artelor libere, ca logică a capacităţii de cunoaştere, ca artă a gândirii frumoase şi ca artă a cunoaşterii intuitive, analogă cu cea raţională) este ştiinţa cunoaşterii senzoriale."11 Şi astfel, disciplina consacrată desluşirii legilor frumosului şi-a căpătat un nume ce urma să o diferenţieze în cadrul celorlalte ramuri ale cunoaşterii umane.

Procesul de fixare al unei individualităţi clare şi distincte nu avea cum să ducă la unitate şi coerenţă; astfel că, în prezent, se poate vorbi despre o mulţime de estetici, purtând numele unor gânditori sau curente sociale, culturale, religioase. Sunt întâlnite estetica platoniciană, aristotelică, plotiniană, kantiană, hegeliană, sau estetica existenţialistă, fenomenologică, "a formei", informaţională ori estetică biblică, bizantină, scolastică sau zen.

Fiecare dintre ele are ca preocupare comună desluşirea legităţilor frumosului în artă, diferenţiindu-se apoi după viziunea proprie asupra acestui complex proces. De aceea este dificilă o definire exhaustivă a domeniului esteticii, orice încercare de fixare în concepte clare fiind sortită preţiozităţii şi sterilităţii, fapt demonstrat de enunţarea unor definiţii ale esteticii ce se doresc a fi cât mai lămuritoare: "disciplină filozofică care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor

9 Ontologia (gr. on, ontos = fiinţă şi logos = ştiinţă) reprezintă partea filosofiei care studiază existenţa ca atare sau "existenţa ca existenţă" (Aristotel).

10 De la axia=valoare şi logos=ştiinţă. Axiologia este teoria generală a valorii, studiind geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea funcţiilor valorile în viaţă, dinamica sistemului de valori.

11 MARIA FÜRST, JÜRGEN TRINKS, Manual de filozofie, traducere de Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 217.

6

omeneşti (artistice). Aceste trăsături îşi capătă caracterul prin structurarea armonioasă, colorată sau expresivă, legată de semnificaţia umană pe care ea o include".12

*

În vederea dobândirii şi aprofundării unei culturi teologice complexe, ce îmbrăţişează şi domeniul artistic, cultură necesară specializării Artă sacră, se impune cunoaşterea câtorva puncte cruciale ce au marcat drumul sinuos al încercărilor de a defini arta, dar mai ales frumosul. Dacă Estetica este, vorbind în mare, disciplina ce vizează arta ca mijloc de materializare a frumuseţii, în viziunea creştină ea este teologia frumuseţii, ce încearcă desluşirea acestei taine, născută o dată cu crearea lumii, aceea a frumosului ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Popularitatea scrierilor lui Dostoievski a dus la conştientizarea faptului că frumuseţea este un mijloc de mântuire a lumii. Pe de altă parte, artele plastice şi-au câştigat un statut aparte în universul culturii, fără a fi scutite însă de pericolul degenerării sau al "morţii", în paralel cu dispariţia voită a celei mai populare categorii estetice: frumosul.

Estetica teologică, disciplină cu caracter sintetic, apărută nu de mult timp în programa Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, propune lămurirea câtorva aspecte privitoare la menirea frumosului artelor plastice în dobândirea mântuirii:

1. Începutul manifestărilor artistice: Dumnezeu, primul artist al lumii, dar şi primul critic, singurul obiectiv, Care recunoaşte perfecţiunea estetică a lumii create.

2. Frumuseţea lumii, mijloc de cunoaştere şi preamărire a Creatorului, dar şi capcană pentru omul care poate ajunge să se închine creaţiei, iar nu Celui care a făurit-o.

3. Iubirea – calea către vederea şi cunoaşterea frumuseţii celei adevărate.4. Frumuseţea virtuţii şi urâţenia păcatului.5. Mântuirea – operă de restaurare artistică a omului şi, prin el, a întregii lumi.

*

Lucrarea de faţă este structurată în trei părţi, prima cuprinzând analiza manifestărilor artei, rolul artistului, importanţa frumosului şi a podoabei (raportate la domeniul spiritual), toate prezente în scrierile Sfintei Scripturi. A doua parte cuprinde o prezentare o esteticii antichităţii, privită din punctul de vedere al unui teolog. Majoritatea filozofilor au avut în centrul preocupărilor, sau măcar au abordat, problema frumosului, a artei şi a artistului, precum şi a implicării lui Dumnezeu sau a zeului, cum era numit, în actul artistic.

Dar, după cum este de aşteptat, cele mai multe scrieri referitoare la coordonata divină a creaţiei artistice apar în operele scriitorilor creştini şi ale Sfinţilor Părinţi, culminând cu sfinţii capadocieni. Concepţia acestora este analizată în partea a

12 Dicţionar de estetică generală, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 110.

7

treia a lucrării, care cuprinde prezentarea antichităţii târzii şi a sfinţilor capadocieni, încheindu-se apoi cu opera sfinţilor Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul.

Cartea are ca scop clarificarea faptului că Dumnezeu este şi rămâne izvorul oricărei forme de căutare manifestare a frumosului, aproape întotdeauna asociat cu binele şi cu adevărul, în Persoana lui Iisus Hristos împlinindu-se idealul antic, kalokagathon. Dacă în filosofia antică frumosul, binele şi adevărul sunt o idee, la care omul încearcă să ajungă prin forţele proprii, în concepţia creştină Frumosul, Binele şi Adevărul sunt o Persoană, Iisus Hristos, Care se împărtăşeşte omului, pentru a-l determina şi ajuta ca să se împărtăşească de ele.

8

PRIMA PARTE

ELEMENTE ESTETICE SPECIFICE SCRIERILOR SFINTEI SCRIPTURI

DUMNEZEU ŞI CREAŢIA SA

Considerente generale

În ceea ce priveşte geniul artistic al Israelului, el "s-a manifestat în arhitectura religioasă şi decoraţia sa, în dans, dar suprema exprimare a înclinării către frumos în mod sigur se află în darul limbajului", indiferent dacă este vorba despre descrieri narative, rugăciuni sau psalmi.13 Este vorba despre o exprimare deosebit de plastică, de o frumuseţe aparte a limbajului, care diferă da la un autor la altul, dovadă că, deşi toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, totuşi, fiecare s-a exprimat într-un mod cât se poate de personal.

Sub impresia citirii superficiale a celei de-a doua porunci a Decalogului, cea care interzice făurirea oricărui chip cioplit, la care s-a adăugat problematica iconoclasmului bizantin, în mai toate scrierile referitoare la acest subiect apare ideea că ideologia Vechiului Testament ar fi fost una ce se opunea oricărei manifestări artistice, deci şi estetice. Şi totuşi, după cum vom vedea, în scrierile scripturistice există o sumedenie de relatări ale frumuseţii, în diversele ei forme de manifestare – vizuale, auditive, olfactive.

Nicăieri, în Vechiul, dar nici în Noul Testament, nu aflăm vreo teorie sau vreo doctrină a frumosului, expusă clar, aşa cum se întâmplă cu ideile morale, soteriologice, eshatologice sau de altă natură. În schimb, întâlnim multe menţionări şi chiar descrieri ale oamenilor, lucrurilor sau locurilor frumoase. Este ceea ce s-ar putea numi frumosul explicit, adică frumuseţea prezentă în scrieri şi descrisă în chip clar. Întâlnim, după cum vom vedea, frumuseţea creaţiei, a oamenilor sau a creaţiei artistice a acestora, exprimată cât se poate de clar.

Dar, o contribuţie estetică nu mai puţin importantă o aflăm, după cum am spus mai devreme, în limbajul aparte al Scripturii, în melodicitatea sa, şi în toată încărcătura sa artistică. Este ceea ce am putea numi frumosul implicit, întrucât el nu se lasă citi de la prima lectură, se ascunde şi se lasă descoperit numai de către cei care au trecut de faza prunciei duhovniceşti. Acest gen de frumuseţe, mai subtil, apofatic în esenţa sa, este mai bogat în mesajul său estetic, lăsându-se desluşit mai greu. El poate fi aflat îndeosebi în toate scrierile biblice, cu modulaţiile rezultate din manifestarea personalităţii creatoare a fiecărui autor.

*

13 The Interpreter's Dictionary of the Bible, Nashville, SUA, 1980, p. 372.

Capitolele care urmează cuprind o prezentare a frumosului explicit, cu referiri la prezenţa frumosului şi a frumuseţii în Cartea Facerii şi în alte scrieri biblice, la creaţia artistică precum şi la creaţia artistică în viziunea Sfintei Scripturi, în timp ce frumosul implicit apare în capitolele referitoare la Cărţile poetice ale Vechiului Testament, precum în Poezia imnografică prezentă în cultul creştin.

Crearea lumii

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul." (Fac. 1,1) BEREŞIT BARA ELOHIM.Acest zguduitor act şi-a pus amprenta asupra spiritualităţii iudaice, după

cum era şi firesc: "Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta." (Ps. 103, 1-6 şi 25)

Toate popoarele din sfera orientală considerau pământul o divinitate, cerul o divinitate, zeii sunt pretutindeni în natură, deificând-o. Dar din acest psalm, ce rezumă gândirea iudaică, rezultă că există un singur Dumnezeu, incontestabil deasupra naturii pe care El însuşi a creat-o. Ne află astfel, în faţa unei "alterări a vechilor valori şi în faţa evenimentului unei noi concepţii a universului. Avem de a face cu criza forţelor naturale, cu desprinderea lor de divinitate, situarea divinului în transcendenţă. Dar Dumnezeul Israelului nu este numai transcendent, ci şi imanent..."14

Mai mult, La început, BEREŞIT, In principio nu înseamnă "început" în sensul temporal al cuvântului, nu semnifică o creaţie în timp, ci actul divin care precede crearea lumii în timp. Iar a făcut, BARA, Creavit, termen care apare frecvent în Cartea Facerii15, înseamnă a chema, a aduce la existenţă ceva nou, nemaiîntâlnit.16

14 SABATINO MOSCATI, Vechi imperii ale Orientului, traducere Adriana Lăzărescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 271.

15 "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul." (Fac. 1,1); "A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape..." (Fac. 1,21); " Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie." (Fac. 1,17); "Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut." (Fac. 2,3)

16 DAMASUS BULLMANN şi Diac. IOAN I. JR. ICĂ, Biblia vie, Ed. Thansib/Deisis, Sibiu, 1994, p. 22.

12

Încă de la începutul Scripturii aflăm că cel Care a creat toate este Dumnezeu – "Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute", după cum mărturiseşte şi Simbolul de credinţă creştin, Cel care a creat din nimic "cerul şi pământul". Prin cer se înţelege lumea nevăzută, cea spirituală iar prin pământ lumea văzută, cea materială.

La început doar Duhul Domnului se purta pe deasupra tuturor – acoperind totul asemenea unei păsări care îşi întinde aripile peste toate: "Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1,2).

La un moment dat, Dumnezeu a rostit zguduitoarele cuvinte: Să fie lumină!, lucru ce s-a înfăptuit îndată, după cum îndată mărturiseşte Scriptura: "Şi a fost lumină" (Fac. 1,3). Din acel moment începea crearea lumii, cu derularea celor şase zile.

Etapele creaţiei

După cum aveau să tălmăcească exegeţii referatului biblic, Dumnezeu a procedat asemenea unui artist. El Şi-a întocmit un plan, pe care l-a evaluat periodic, dar şi în final, declarându-Se foarte mulţumit de opera Sa. În toate scrierile biblice care se referă la Dumnezeu sau la momentele Facerii lumii, autorii lor Îl recunosc pe Dumnezeu ca singurul şi marele Ziditor şi Creator al lumii.

Lumea nu a fost creată dintr-o dată, ci treptat. După cum remarca Fericitul Augustin, procesul de creaţie are două faze, cele şase zile împărţindu-se în două grupe de câte trei – opus distinctionis şi opus orantionis.17 Ziua a patra împodobeşte ceea ce s-a creat în prima zi, ziua a cincea cele create în ziua a doua iar ce-a de-a şasea pe cele create în a treia zi.

Dumnezeu deosebeşte Dumnezeu împodobeştePrima zi Ziua a patra

"Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină»! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi" (Fac. 1, 3-5).

"Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (Fac. 1, 14-19).

Ziua a doua Ziua a cincea

17 DAMASUS BULLMANN şi Diac. IOAN I. JR. ICĂ, Biblia vie, Ed. Thansib/Deisis, Sibiu, 1994, p. 26.

13

"Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua" (Fac. 1, 6-8).

"Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea (Fac. 1, 20-23).

Ziua a treia Ziua a şasea"Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (Fac. 1, 9-13).

"Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie... Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (Fac. 1, 24-31).

La rândul ei, fiecare zi are 4 elemente distincte:1. Cuvântul lui Dumnezeu zice;2. urmează contemplarea şi evaluarea; Dumnezeu vede că este bine şi frumos; 3. are loc separarea, diferenţierea şi specificarea, adică Dumnezeu desparte;4. urmează numirea, în sensul că Dumnezeu dă nume fiecărui lucru creat,

fixându-le identitatea şi autonomia.18

După cea de-a şasea zi, Dumnezeu S-a odihnit de toate: "Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială" (Fac. 2, 2-3).

De-a lungul scrierilor biblice, de multe ori se va sublinia faptul că "Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Ieş. 20,21) sau "Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Acesta este

18 DAMASUS BULLMANN şi Diac. IOAN I. JR. ICĂ, Biblia vie, Ed. Thansib/Deisis, Sibiu, 1994, p. 26.

14

semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit" (Ieş. 31, 16-17).

"Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul" (Fac. 2,4).

Crearea omului – act special al creaţiei

Înaintea actului creaţiei din fiecare zi, Dumnezeu a spus "să fie", şi toate s-au înfăptuit cu Cuvântul. Dar când a fost să-l creeze pe om, au intervenit câteva noutăţi:

1. creării omului i-a premers un sfat divin: " Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Fac. 1, 26-27).

2. omul nu a mai fost creat numai cu Cuvântul, ci Dumnezeu l-a făcut cu mâinile Sale: "Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om..." (Fac. 2,7).

3. ţărâna din care a fost modelat omul a fost însufleţită cu suflarea de viaţă divină, prin aceasta el deosebindu-se radical de toate celelalte făpturi create de Dumnezeu: "... şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac. 2,7).

Mai mult, omul a fost creat pentru a fi cununa creaţiei, împăratul întregii creaţii, menit să o admire, să se bucure de ea şi să o conducă, el însuşi lăsându-se condus de Împăratul suprem – lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat. Contemplarea ameţitoarei creaţii a lui Dumnezeu nu poate umple decât de mirare şi admiraţie sufletul omului, mai ales când compară făptura sa, aparent atât de neînsemnată cu uriaşa creaţie: "Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor" (Ps. 8,3-9).

Aşa cum a subliniat şi Mântuitorul în predicile sale, nimic din lume aceasta nu se poate compara cu sufletul omenesc: "pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Mt. 16,26).

*

Deşi Dumnezeu a spus „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…” (Fac. 1, 26), în final, omul a fost creat doar după chipul, urmând ca,

15

prin conlucrarea dintre harul Duhului Sfânt şi strădania proprie, să ajungă la asemănare: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Fac. 1,27). În această mişcare către asemănare omul putea pune în valoare coordonata creativă a fiinţei sale, precum şi permanenta înfrumuseţare a sa şi a lumii, urmând traseele deja creionate în cadrul planului divin al Creatorului.

Munca sa consta în actualizarea potenţialei frumuseţi a chipului său, dar şi a lumii, activitate în cadrul căreia era vitală păstrarea direcţionării ontologice a chipului către ajungerea la asemănare, întrucât „chipul, prin fundament obiectiv, prin însăşi structura sa dinamică, cere asemănarea subiectivă, personală. Germenele – «a fi fost creat după chip» – duce firesc către această deschidere: «a exista după chip»".19

Creat printr-un act special, omul urma să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, între alte însuşiri având-o şi pe aceea de a fi artist după chipul Artistului suprem, făuritor de opere de artă spre slava lui Dumnezeu, iar nu spre cea proprie, cum avea să se întâmple în urma căderii.

Creatio ex nihilo

Atotputernicia lui Dumnezeu s-a manifestat la crearea lumii din nimic, aspect cu atât mai important de precizat cu cât zeităţile păgâne, îndeosebi demiurgul lui Platon a creat dintr-o materie preexistentă, neavând puterea de a porni şi de a crea din nimic, de la zero. "Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău şi Care te-a zidit din sânul maicii tale: "Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, şi cine Mi-a fost într-ajutor? (Isaia 44,24).

Precizarea aceasta nu apare în cele două referate biblice din Cartea facerii, ci în perioada elenistică, în cartea a doua a Macabeilor: "Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut" (2 Macabei 7,28).

Aceeaşi mărturie o aflăm şi în cartea Înţelepciunii lui Solomon: "Nu era cu anevoie mâinii Tale atotputernice, care a zidit lumea din nimic" (Înţel. 11,17) şi în Epistola către evrei: "Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd" (Evrei 11,3).

Cu toate că termenul a crea din nimic nu apare decât târziu în scrierile biblice, trebuie precizat faptul că termenul ebraic bārā înseamnă "a izvorî din neant, a plăsmui, a chema din nimic", rezervat exclusiv pentru lucrările lui Dumnezeu, în scrierile vechi el fiind mai rar întâlnit.20 Dar apare foarte des în cele exilice şi post-exilice: "Eu am făcut pământul şi pe om şi vieţuitoarele cele de pe faţa pământului cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu cel puternic şi l-am dat cui am vrut" (Ier. 27,5).

19 PAUL EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere de Arh. Vicar Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, 1996, p. 92.20 NCE, vol. 4, Washington, 1967, p. 418.

16

Dumnezeu este singurul creator al întregii lumi, pe de o parte El a creat asemenea unui artist dar, pe de altă parte, şi altfel decât artiştii oameni, El neavând nevoie de ajutoare, de îngeri sau duhuri care să-L slujească şi să-L ajute în munca creaţiei: "O, Doamne Dumnezeule, Tu ai făcut cerul şi pământul cu puterea Ta cea mare şi cu braţ înalt şi pentru Tine nimic nu este cu neputinţă" (Ier. 32,17).

Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului

"Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120,2).Primul referat biblic asupra creaţiei este aşezat între două precizări: "La

început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" (Fac. 1,1) şi "Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul" (Fac. 2,4). Prin aceasta se precizează, printre altele, şi faptul că toate cele create, cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută, lumea spirituală şi cea materială, sunt opera lui Dumnezeu cel atotputernic.

Practic, superioritatea cosmogoniei mozaice e incontestabilă faţă de cea a tuturor popoarelor antichităţii, înălţimea descrierilor ei deosebind-o de cea a celor din jur. Superioritatea ei constă în aceea că, pe când la toate popoarele vechi întâi sunt creaţi sau apar zeităţile care vor crea apoi lumea, în Cartea Facerii, chiar în primul verset, ni se spune "simplu şi totuşi mai înalt decât în oricare concepţie a acelor vremuri îndepărtate: «La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul»; deci Dumnezeu, făcătorul lumii, e o realitate cu existenţă absolută, necreat de nimeni, nenăscut din ceva."21

Această referire va apare ca un lait-motiv pe parcursul scrierilor biblice, îndeosebi în Cartea psalmilor: " Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" (Ps. 113,23); "Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" (Ps. 120,2); "Ajutorul nostru este în numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul" (Ps. 123,8); "Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul" (Ps. 133,3); "Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui, în Domnul Dumnezeul lui, Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele; Cel ce păzeşte adevărul în veac" (Ps. 145, 5-6).

După cum aflăm din Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel (luată de la sfârşitul cărţii lui Daniel), acesta nu se închina decât Dumnezeului său, întrucât el nu credea in idolii făcuţi de mâini, ci "în Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul şi pământul şi are stăpânire peste tot trupul".

Atotputernicia mai apare şi în ruga regelui Iezechia "Doamne Dumnezeul lui Israel, Cel ce şezi pe heruvimi, numai Tu singur eşti Dumnezeul tuturor regatelor pământului, Tu ai făcut cerul şi pământul" (4 Regi 19,15) sau cea a lui Marhodeu care s-a rugat Domnului, pomenind toate lucrurile Acestuia şi zicând: "Doamne, Doamne, Împărate Atotţiitorule, toţi sunt în puterea Ta şi nu este cine să se

21 Pr. IOVA FIRCA, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 153.

17

împotrivească ţie când vei voi să izbăveşti pe Israel. Tu ai făcut cerul şi pământul şi toate cele minunate de sub cer. Tu eşti Domnul tuturor şi nu este cine să se împotrivească ţie, Doamne" (Est. 4,17).

Toate aceste recunoaşteri ale atotputerniciei lui Dumnezeu au loc în momentele de cumpănă ale celor care o mărturisesc, în momentele de grea încercare, din care numai puterea şi mila lui Dumnezeu îi mai pot scăpa. În acest sens, cutremurătoare este rugăciunea regelui Manase: "Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, ai lui Isaac şi al lui Iacov, şi al seminţie celei drepte a lor, Cel care ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel înfricoşător şi slăvit, Înaintea căruia toate se tem şl tremură din pricina atotputerniciei Tale, Pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoşi..." (Manase 1-5).

Dar Dumnezeu este recunoscut şi de către cei proveniţi din rândul popoarelor păgâne, după cum a recunoscut Hiram: "Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi a dat regelui David fiu înţelept, cu minte şi pricepere, care are de gând să înalţe templu Domnului şi casă regală pentru sine" (2 Cron. 2,12).

Dar atotputernicia lui Dumnezeu nu s-a manifestat numai la crearea lumii, ci şi de-a lungul istoriei, El fiind Creatorul şi Făcătorul poporului său ales, Israel: "Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea. Şi acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti!»" (Isaia 43,1); "Pe toţi acei care poartă numele Meu şi pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit şi i-am pregătit" (Isaia 43, 7).

Acest atribut divin a fost reaminti poporului evreu în momentele în care el uita de aceasta, fiind nevoie de o accentuare a faptului că Dumnezeu este cel Care l-a ales şi l-a zidit: "Aşa zice Domnul, Făcătorul şi Ziditorul tău din pântecele maicii tale, şi Ocrotitorul tău: «Nu te teme, sluga Mea Iacov şi tu Israele, pe care te-am ales»" (Isaia 44,2).

Foarte des apare sublinierea faptului că Dumnezeu este Făcătorul cerului şi al pământului, idee ce străbate ca un fir roşu atât primele capitole ale Cărţii Facerii, cât şi restul scrierilor scripturistice. "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" deschide primul referat biblic, "Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul" (Fac. 2,4) îl încheie. Iar în Faptele apostolilor, Sfântul Pavel şi Barnaba, dorind a stăvili elanul celor care se închinau lor asemenea unor zei, le-au zis: "Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele" (Fapte 14,15).

Iar în ceasul final, îngerul Domnului va zice cu glas puternic: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14,7).

18

Concluzii

Cosmologia timpurilor prezente este, de fapt, un amalgam de experimente conceptuale, existând o mare varietate de teorii cosmologice care, deşi pleacă de la premise distincte – uneori opuse, precum veşnicia universului dar şi lumea schimbătoare a realităţii vii, crearea continuă a universului dar şi curgerea ireversibila a timpului care descoperă un univers cu un sfârşit – au dincolo de diferenţe şi puternice afinităţi între aceste. Aceste cosmologii, deşi beneficiază de o impresionantă bază de informaţii din fizica teoretică dublată de o aparatură ultrasofisticată, au în comun faptul că nu pot cunoaşte şi explica originea absolută a timpului, lăsând pe unii şi pe alţii fără răspuns în faţa acestei întrebări.

Problematica cosmogoniei actuale nu este departe de una dintre problemele fundamentale ale tuturor religiilor, ca şi ale tuturor sistemelor de gândire, aceea de aflare a modului în care a luat naştere universul în general şi pământul în special. Dar, pe când "cosmogoniile păgâne, ca produse intelectuale fireşti pentru îndepărtatele vremuri în care au fost concepute şi a căror expunere e îngreuiată prin amănuntele fantastice ale devierilor mitice, nu au putut ajunge decât la soluţii astăzi complet perimate şi oricând «mulţumind doar curiozitatea credulilor», învăţătura biblică despre creaţie reprezintă o trăsătură remarcabilă şi specifică a ei, liberă de oricare din scăderile de care sunt pline toate celelalte cosmogonii vechi. Superioritatea şi unicitatea cosmogoniei mozaice în raport cu cele păgâne a fost multă vreme ceva de la sine înţeles pentru gânditorii europeni şi singura conformă cu realitatea."22

22 Pr. IOVA FIRCA, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 149-150.

19

LUMEA, CREAŢIA LUI DUMNEZEU CEA FRUMOASĂ

Frumuseţea Creatorului

Nu apar multe scrieri biblice în care să fie accentuată textual frumuseţea divină dar, în mod firesc, întrucât Dumnezeu este creatorul frumuseţii, începătorul şi izvorul frumuseţii, El nu poate fi decât frumos: "ei, care, desfătaţi de frumuseţea acestora, le-au luat drept dumnezei, să ştie acum cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care Însuşi este începătorul frumuseţii, este făcătorul lor" (Înţel.13,3).

Foarte dese sunt referirile la podoaba şi frumuseţea slavei în care S-a îmbrăcat Domnul Dumnezeu, îndeosebi în Cartea Psalmilor: "Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină" (Ps. 103, 1-2); "Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins" (Ps. 92, 1).

Dintre persoanele treimice, după cum este şi firesc, apar îndeosebi referiri estetice cu privire la înfăţişarea celei de-a doua Persoane, cea a Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Această accentuare a frumuseţii apare mai ales în Cântarea Cântărilor, o lucrare cu înţeles alegoric, în care Mirele este socotit a fi Hristos. Pe lângă frumuseţea miresei, în capitolul 5 este lăudată şi frumuseţea mirelui: "Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul" (Cânt. Cânt. 5, 15).

Referiri la frumuseţea divină întâlnim mai ales în Cartea Psalmilor: "Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul, De la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui" (Ps. 49, 1-2); "Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui" (Ps. 26, 7-8). El este înconjurat de frumuseţe: "Laudă şi frumuseţe este înaintea Lui, sfinţenie şi măreţie în locaşul cel sfânt al Lui" (Ps. 95,6).

Îndeosebi în Ps. 44, apare subliniată frumuseţea lui Hristos: "Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale. Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine Dumnezeu, în veac, Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice, Cu frumuseţea ta şi cu strălucirea ta. Încordează-ţi arcul, propăşeşte şi împărăţeşte" (Ps. 44, 3-5).

În psalmul respectiv, chiar şi frumuseţea împărătesei este, de fapt, un reflex al frumuseţii Împăratului, dat fiind faptul că, dacă împăratul este împodobit cu frumuseţea, nici împărăteasa nu poare rămâne mai prejos: "Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată" (Ps.44,11). Podoaba de aici nu se referă la altceva decât la frumuseţea Bisericii lui Hristos, îmbrăcată în haină aurită, adică ţesută din dogme spirituale, după cum a tâlcuit Sfântul Vasile cel Mare.

Actul creaţiei, un act estetic, de împodobire a lumii

Din primul referat biblic aflăm cum la sfârşitul fiecărei zile Dumnezeu Şi-a evaluat opera, constatând că este "frumos/frumoasă", iar la finalul celor şase zile a evaluat-o în totalitatea ei, constatând aceeaşi calitate. Practic, se poate spune că Dumnezeu este primul critic din istoria artei, cu toate că El nu apare menţionat în nici o istorie a criticii de artă23, deşi este singurul critic cu adevărat obiectiv şi imparţial.

În traducerile actuale ale Sfintei Scripturi, "frumos" din Septuaginta este tradus prin "bun". Dar, în traducerile omiliilor la Hexaemeron ale Sfântului Vasile cel Mare, Preot D. Fecioru a înlocuit "bună" cu "frumoasă", motivându-şi gestul astfel: "în traducerea acestui verset, ca şi în traducerea versetelor 8, 10, 12, 18, 21 şi 25 din acest capitol al Facerii, Sfântul Vasile mă sileşte să părăsesc traducerea înaintaşilor noştri, începând cu traducătorii Bibliei de la Bucureşti din 1688 şi până la ultima ediţie a Bibliei, Bucureşti, 1982 şi să înlocuiesc: bună, bine şi bune cu frumoasă, frumos şi frumoase. Aş fi dorit să păstrez lectura tradiţională, dar nu mă lasă comentariul la aceste versete ale Marelui Vasile. Poate că viitorii revizuitori ai Bibliei, dacă vor citi comentariile sfinţilor părinţi la textul scripturistic, atunci când vor face revizuirea vechii traduceri a Bibliei, îmi vor da dreptate; vor accepta inovaţia şi mă vor urma.24 O trimitere la această notă de subsol apare şi în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur: "cu privire la această traducere: «că lumina este frumoasă», depărtată de traducerea veche a Bibliilor româneşti, să se vadă ce am spus în nota 18 de la Omilia a II-a la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare".25 Într-adevăr, prin înlocuirea lui "frumos" cu "bun" s-a denaturat sensul aprecierilor făcute de Dumnezeu la adresa creaţiei Sale.

Elementele analizate

Constatarea lui Dumnezeu

Versetele bibliceSeptuaginta

Traducerea românească

Biblia 1988Ediţia jubiliară

2001Lumina

Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă.26

Fac. 1,4.

Despărţirea Tăria a numit-o Şi a văzut Fac. 1,8.

23 LIONELLLO VENTURII, Istoria criticii de artă, traducere de Constanţa Tănăsescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

24 Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, traducere, introducere şi note de Preot D. Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 93-94, nota 18.

25 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere (I), traducere, introducere şi note de Preot D. Fecioru, PSB nr. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 49, nota 12.

26 "«Lumina frumoasă» este opţiunea exegetică a Sfântului Vasile cel Mare. «Frumos» şi «bine», laolaltă, induc ideea de «armonie»", BIBLIA sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, 2001, versiune diortosită după Septuaginta de Bartolomeu Valeriu Anania, nota h), p. 22.

21

apelor celor de sub tărie de cele de deasupra tăriei.

Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Adunarea apelor de sub cer şi arătarea uscatului.

Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Fac. 1,10.

Rodirea şi împodo-birea pământului.

Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Fac. 1,12.

Luminătorii pe care i-a Dumnezeu pe tăria cerului.

Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Fac. 1,18.

Mamiferele marine şi păsările.

A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Fac. 1,21.

Toate vieţuitoa-rele

A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi

Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Fac. 1,25.

22

terestre.

animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Toate cele create în cele şase zile

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase.

Fac. 1,31.

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.

Aşa s-au împlinit cerul şi pământul şi toată podoaba lor.27

Fac. 2,1.

Pe de altă parte, raiul sau paradisul (grădină) au rămas în memoria colectivă a omenirii ca fiind un loc de o neasemuită frumuseţe, putând fi înţeles ca un loc sensibil dar şi spiritual în acelaşi timp.28 Căci după cum "omul a fost creat în acelaşi timp corporal şi spiritual, tot astfel şi locaşul preasfinţit al acestuia a fost creat în acelaşi timp şi corporal şi spiritual şi avea o înfăţişare dublă. Căci, după cum am istorisit, omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc şi foarte frumos, iar cu sufletul locuia într-un loc foarte înalt şi incomparabil de frumos."29

În Vechiul Testament, nu apare cuvântul frumos/frumuseţe cu sensul pe care el îl are azi, ci tov/tob care înseamnă şi bun şi frumos, el fiind întâlnim în toate citatele scripturistice de mai sus. Verbul a crea este conjugat în ebraică la modul perfect, lumea a fost, este şi va fi creată până la desăvârşirea ei. Ieşind din mâinile lui Dumnezeu, germenele ei este deja frumos, dar îşi cere împlinirea.30

Dar traducerea grecească a Septuagintei a preluat cuvântul grecesc iar nu agathon care înseamnă doar bun, pe când kalos înseamnă şi

27 În textul ebraic "şi toată oştirea lor" are înţelesul de totalitate a fiinţelor care populează cerul şi pământul. Vulgata păstrează nuanţa din Septuaginta: "er omnis ornatus eorum (şi toată podoaba lor) traducându-l astfel pe grecescul kosmos, al cărui înţeles mai complet ar fi: cu toată armonia (ordinea, frumuseţea, perfecţiunea) lor", BIBLIA sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, 2001, versiune diortosită după Septuaginta de Bartolomeu Valeriu Anania, nota h), p. 23.

28 JEAN DELUMEAU, Grădina desfătărilor – o istorie a paradisului, traducere de Horaţiu Pepine, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

29 Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, ediţia a treia, traducere Preot D. Fecioru, Ed. Scripta, 1993, p. 68.

30 PAUL EVDOCHIMOV, Arta Icoanei, traducere Grigore Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane, 1993, p. 10.

23

bun şi frumos ( = frumuseţe, frumuseţe sufletească, = frumos, în ceea ce priveşte frumuseţea morală, frumos, nobil, onest, onorabil).

Binele – frumosul

Acest cuvânt grecesc, kalon, exprima mult mai bine înţelesurile pe care le poate avea cuvântul frumos, cu interpretări, din păcate, adesea simpliste. O lectură paralelă a textelor româneşti şi a celor din Septuagintă pot convinge cu privire la acest aspect:

SeptuagintaTraducerea românească

Biblia 1988Versetele

biblice

Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui (frumosului) şi răului.

Fac. 2,9.

Aurul din tara aceea este bun/frumos; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix.

Fac. 2,12.

Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele/frumosul şi răul.

Fac. 3,5.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.

Fac. 3,6

O altă problemă care apare este cea referitoare la sensul pe care îl avea cuvântul tob şi la faptul că unii teologi şi esteticieni consideră că, deşi Cartea Facerii cuprinde referiri la frumuseţe ele sunt doar o intruziune a gândirii greceşti în cadrul scripturistic. Sensul originalului ebraic este diferit iar cuvântul pe care "traducătorii Septuagintei, savanţii evrei din Alexandria secolului al III-lea î. Hr., l-au tradus prin grecescul kalos, «frumos», era un adjectiv cu semnificaţii mai largi, denotând calităţi externe şi interne (îndeosebi calităţi morale: «vitejie», «folos», «bunătate»), dar nu neapărat de ordin estetic. Sensul real al cuvintelor din

24

Facere, în care Dumnezeu îşi apreciază opera, este că a fost izbutită. Aceste cuvinte conţin o aprobare generală, nu specific estetică a lumii, nu o valorizare specific estetică. Această concordă cu spiritul general al Vechiului Testament şi cu faptul că frumuseţea nu juca practic nici un rol în cultul şi religia biblică."31

Dincolo de această remarcă care denotă necunoaşterea adevăratei frumuseţi şi a rolului jucat de ea în viaţa iudaică – unde, după cum vom vedea, ea nu avea de loc un rol minor cu condiţia să fie pusă în slujba Domnului – se cuvine a remarca faptul că, în fragmentul citat, există o confuzie între un concept şi preluarea lingvistică a unui cuvânt. Oricât de impregnaţi de elenism ar fi fost cei şaptezeci de bătrâni, ei nu ar fi acceptat un cuvânt străin de gândirea iudaică.

Căci, după cum se va vedea în lucrare, majoritatea comentatorilor Sfintei Scripturi, sfinţii părinţi sau scriitorii bisericeşti, L-au considerat pe Dumnezeu marele şi singurul Artist, iar lumea o adevărată operă de artă.

În acest sens, mulţi esteticieni au remarcat faptul că "motivul biblic antic al facerii lumii de către Dumnezeu a devenit pivotul abordării ...cu precădere estetice a lumii. Primilor gânditori creştini Dumnezeu le apare ca un artist măreţ, care a zidit lumea ca pe o uriaşă operă de artă, după un plan dinainte stabilit."32 Însuşi procesul creaţiei este un act artistic, căci "a crea", "a înfăptui" semnifică "a înfrumuseţa" (kosmeo), şi reciproc.

Concluzii

Despre lumea în care trăim avem cunoştinţa naturală (din simţuri, din imaginaţie şi din minte) dar despre lumea ca întreg, adică despre originea şi scopul ei, despre noi înşine şi despre Dumnezeu ştim din învăţătura pe care ne-a dat-o Duhul şi pe care am primit-o prin credinţă.33 Aşadar, din învăţătura Duhului am aflat şi am învăţat că "numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevărat şi este pururea şi este neschimbat... că el a adus în şase zile cu cuvântul la existenţă cele ce sunt din cele ce nu sunt, mai bine zis le-a dat fiinţă tuturor, cu zice Moise."34

Am aflat că Dumnezeu a făcut la început cerul şi pământul ca pe o substanţă care cuprinde totul şi purta în potenţă toate, dezaprobând astfel pe toţi cei ce socotesc că materia a preexistat în vreun fel. Dar, totodată, din Cartea Facerii am aflat şi că, după aceea, "înfrumuseţând oarecum şi împodobind lumea, Cel ce a adus toate la existenţă din cele ce nu sunt, a împărţit fiecăruia rânduiala proprie şi cuvenită a însuşirilor sale, întregind lumea în şase zile, deosebind pe fiecare numai cu porunca şi scoţând ca din nişte vistierii ascunse la

31 WLADYSLAW TATARKIEWICZ, Istoria esteticii, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, vol. II, p. 12.

32 V. V. BÎCIKOV, Estetica antichităţii târzii, traducere Lucian Dragomirescu, Ed. Meridiane, 1984, p. 273.

33 Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Filocalia, vol. VII, traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, nota 682, p. 434.

34 Sfântul GRIGORIE PALAMA, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, în Filocalia, vol. VII, pp. 434-435.

25

forma lor văzută cele puse în ea, aşezând şi îmbinând în chipul cel mai armonios şi mai potrivit un lucru cu altul şi pe fiecare cu toate şi pe toate cu fiecare... Pe toate le-a rânduit ca pe o podoabă şi după legătura raţiunilor lor, ca să se poată numi pe drept cuvânt, întregul, podoabă (cosmos)."35

35 Sfântul GRIGORIE PALAMA, op. cit., pp. 435-436.

26

FRUMOSUL ŞI FRUMUSEŢEA PREZENTEÎN SCRIERILE BIBLICE

Nicăieri, în Vechiul ori Noul Testament nu întâlnim vreo teorie a frumuseţii ori a frumosului, în schimb, aflăm o sumedenie de relatări şi descrieri ale unor locuri, lucruri sau oameni frumoşi, dar mai ales ale măreţiei lui Dumnezeu Care a creat toate acestea.

Frumuseţea lumii, oglindă a frumuseţii divine şi semn al perfecţiunii sale

Prin contemplarea întregii creaţii omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom.1:20).

Dar, adânci sunt cu totul tainele lui Dumnezeu şi nu se poate ajunge la desluşirea lor, căci "Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit" (Eccles. 3,11).

Frumuseţea întregii creaţii se datorează bunei măsuri şi cumpătării. În acest sens este foarte des citată o idee prezentă în Cartea Înţelepciunii lui Solomon, în care se spune că toate le-a rânduit Dumnezeu "cu măsură, cu număr şi cu cumpănă" (Înţel. Sol. 11,20). Tot în acest sens, aflăm din cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah că Unul este înţelept, Domnul, Care a zidit înţelepciunea, "şi a văzut-o, şi a numărat-o şi a revărsat-o peste toate lucrările Sale" (Înţel. Is. Sir. 1,8).

După cum este de aşteptat, tot ceea ce Dumnezeu a creat este perfect dintru începuturile sale, astfel încât "nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora" (Eccles. 3,14). De aceea, şi omul, în tot ceea ce face, este bine să păstreze măsura sau dreapta socoteală: "Este bine şi frumos" (Eccles. 5,17) sau "nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumirea din munca sa. Şi am văzut că aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu" (Eccles. 2,24). Astfel că, poate fi socotit un dar de la Dumnezeu atunci când un om trăieşte bine de pe urma muncii sale (Eccles. 3,13).

Puterea lui Dumnezeu, vădită la facerea lumii atunci când pe toate le-a creat numai cu cuvântul, este un motiv bine întemeiat de laudă: "Lăudaţi pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântaţi-I Lui. Cântaţi-I Lui cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie. Să se teamă de Domnul tot pământul şi de El să se cutremure toii locuitorii lumii. Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit" (Ps. 32, 2-3 şi 8-9); "Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui. Lăudaţi-L pe El întru puterile Lui; lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui. Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă; lăudaţi-L pe El în psaltire şi în alăută. Lăudaţi-L pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi organe. Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudaţi-L pe El în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe Domnul!" (Ps. 150, 1-6).

Frumuseţea naturii şi a pământului

Din Epistola lui Ieremia aflăm că nimic din cele create de om, nici măcar zeităţile plăsmuite îmbrăcate în aur şi argint nu se pot compara cu "soarele, luna şi stelele, care strălucesc şi sunt orânduite spre un folos, sunt ascultătoare". Asemenea şi "fulgerul este frumos de văzut când izbucneşte; de asemenea, vântul bate în toată ţara; norii îndeplinesc porunca pe care le-o dă Dumnezeu de a străbate tot pământul; şi focul, trimis de sus să mistuie munţi şi păduri, face ce i s-a poruncit. Aceşti dumnezei însă nu le sunt asemenea nici în frumuseţe nici în putere" (Epist. Ier. 60-62).

Îndeosebi pământul făgăduinţei este lăudat pentru utilitatea sa şi pentru faptul că a fost un pământ foarte dorit şi disputat. În cuvântarea lui Moise către poporul evreu, el precizează că: "Domnul Dumnezeu S-a mâniat însă pe mine pentru voi şi S-a jurat că eu nu voi trece Iordanul acesta şi nu voi intra în acel pământ bun pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie de moştenire. Eu voi muri în pământul acesta, fără să trec Iordanul, iar voi veţi trece şi veţi lua în stăpânire acel pământ bun" (Deut. 4,21-22).

Poporul ales urma să beneficieze de toate bunătăţile, urmând a fi dus de Domnul Dumnezeu în pământul pentru care S-a jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca să i-l dea "cu cetăţi mari şi frumoase" pe care nu le zidise el: "cu case pline de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi cu măslini, pe care nu le-ai sădit tu, şi vei mânca şi te vei sătura, râuri, ca nişte cedri pe lângă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul" (Deut. 6, 10-11).

Faptul că acest pământ mănos urma să fie dat israelitenilor nu trebuia să-i determine pe aceştia să se mândrească: "Când îi va izgoni Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta, să nu zici în inima ta: Pentru dreptatea mea m-a adus Domnul să stăpânesc pe acest pământ bun", căci pentru necredincioşia popoarelor acestora le izgoneşte Domnul de la fata ta" (Deut. 9,14). Căci, după cum se va şi întâmpla, "va lovi Domnul pe Israel şi va fi el ca trestia, care se clatină în apă, şi va azvârli pe Israeliţi din acest pământ bun pe care l-a dat părinţilor lor şi-i va

28

spulbera dincolo de Eufrat, pentru că ei şi-au făcut dumbrăvi închinate Astartei, întărâtând la mânie pe Domnul" (3 Regi 14,15).

O ultimă rugă a lui Moise a fost aceea de a vedea Libanul, acel munte frumos: "Îngăduie-mi să trec şi să văd pământul cel bun care este peste Iordan şi acel munte frumos, Libanul" (Deut. 3,25), dar ruga i-a fost refuzată pentru neascultarea evreilor. Aceştia aveau să primească "ţara cea plăcută, care este moştenirea cea mai frumoasă a mulţimii poporului" (Ier. 3,19) dar, din păcate, aveau să-L înşele pe Dumnezeu.

Pentru a scoate în evidenţă importanţa binecuvântărilor paterne, patriarhul Iacob le compară frumuseţea naturii: "Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările munţilor celor din veac şi frumuseţea dealurilor celor veşnice. Aceste binecuvântări să fie pe capul lui Iosif, pe creştetul celui mai ales între fraţii lui" (Fac. 49,26).

În visul lui faraon, anii de belşug şi de bunăstare sunt comparaţi cu nişte vaci şi spice frumoase: "Şi iată că au ieşit din râu şapte vaci, frumoase la înfăţişare şi grase la trup, şi păşteau pe mal. Iar după ele au ieşit alte şapte vaci, urâte la chip şi slabe la trup, şi au stat pe malul râului lingă celelalte vaci; Şi vacile cele urâte şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la chip şi grase la trup; şi s-a trezit Faraon. Apoi iar a adormit şi a mai visat un vis: iată se ridicau dintr-o tulpină de grâu şapte spice frumoase şi pline; Şi după ele au ieşit alte şapte spice subţiri, seci şi pălite de vântul de răsărit; Şi cele şapte spice seci şi pălite au mâncat pe cele şapte spice grase şi pline. Şi s-a trezit Faraon şi a înţeles că era vis" (Fac. 41, 2-7 şi 19-24).

Referitor la frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, apare o menţiune extrem de convingătoare chiar în Noul Testament, socotit a avea şi mai puţine descrieri cu tentă estetică decât Vechiul Testament. Dorind a-i convinge pe oameni că nu trebuie a se agita mai mult decât trebuie pentru procurarea celor necesare traiului zilnic, Iisus Hristos vine cu argumentul frumuseţii crinilor: "Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia" (Mt. 6, 28-29).

Frumuseţea omului

În general, în scrierile biblice, există numeroase referiri la frumuseţea oamenilor, atât a celor proveniţi din rândul poporului ales, cât şi a celor proveniţi din rândul popoarelor înconjurătoare.

Bărbaţi frumoşi

Este subliniată frumuseţea lui Iosif, fiul cel mic al lui Iacob – din care pricină i s-a tras şi prigoana din partea fraţilor dar şi ispita din pricina femeii egiptence: "Şi a lăsat Putifar pe mâna lui Iosif tot ce avea şi, de când îl avea pe el, nu purta

29

grijă de nimic din câte avea, fără numai de pâinea ce mânca. Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă" (Fac.3,6).

Moise a fost salvat datorită frumuseţii sale, căci mama sa nu s-a îndurat ca să-l înstrăineze – "Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni" (Ieş. 2,2) – iar fiica faraonului a fost impresionată tot de frumuseţea pruncului găsit în apă.

Mai apare menţionată frumuseţea fără seamăn a lui Saul: "acesta avea un fiu, cu numele Saul, tânăr şi frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul" (1 Regi 9,2) şi, bineînţeles, cea a lui David, viitorul rege al Israelului: "şi a trimis Iesei şi l-au adus. Acela era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă. Atunci Domnul a zis: «Scoală de-l unge, căci acesta este»" (1 Regi 16,12). Iar filisteanul Goliat, căutând şi văzând pe David, "a privit cu dispreţ la el, căci acesta era tânăr, bălan şi frumos la faţă" (1 Regi 17,42).

Nici fiul său nu a fost mai prejos: "în tot Israelul nu era bărbat aşa de frumos ca Abesalom şi aşa de lăudat ca el; din tălpile picioarelor şi până în creştetul capului nu avea nici o meteahnă" (2 Regi14,25).

De la Proorocul Daniel aflăm de frumuseţea sa şi celor trei tineri: "şi a zis regele către Aşpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să aducă dintre fiii lui Israel, din neam regesc şi din cei din viţă aleasă, şi a altora. Patru tineri fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă, ca să slujească in palatul regelui, ca să-i înveţe pe ei scrisul şi limba Caldeilor" (Dan. 1, 3-4). Şi au fost aleşi dintre fiii lui Iuda: Daniel, Anania, Misael şi Azaria.

Femei frumoase

Este renumită frumuseţea Sarei, soţia lui Avraam, din pricina căreia el se temea să nu fie omorât de egipteni: "Când însă s-a apropiat Avram să intre în Egipt, a zis către Sarai, femeia sa: «Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip»" (Fac. 12,11); "Iar după ce a sosit Avram în Egipt, au văzut Egiptenii că femeia lui e foarte frumoasă" (Fac.12,14).

Nici Rebeca, soţia lui Isaac, nu era mai puţin frumoasă, lucru remarcat imediat de Eleazar, cel trimis să peţească soţie pentru Isaac: "dar nu sfârşise el încă a cugeta acestea în mintea sa, când iată că ieşi cu urciorul pe umăr Rebeca, fecioara care se născuse lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse încă un bărbat. Şi venind ea la fântână, şi-a umplut urciorul şi a pornit înapoi" (Fac. 24,15-16). Iar când a plecat Isaac de s-a aşezat în ţinutul Gherara, "locuitorii ţinutului aceluia l-au întrebat despre Rebeca, femeia sa, cine e şi el a zis: «Aceasta este sora mea!», căci s-a temut să zică: «E femeia mea!», ca nu cumva să-l omoare oamenii locului aceluia din pricina Rebecăi, pentru că era frumoasă la chip" (Fac. 26,7).

30

Pentru frumuseţea Rahilei, Iacob a slujit şapte ani, dar care i s-au părut a fi numai câteva zile, pentru că o iubea: "Laban însă avea două fete: pe cea mai mare o chema Lia şi pe cea mai mică o chema Rahila. Lia era bolnavă de ochi, iar Rahila era chipeşă la statură şi tare frumoasă la faţă. Lui Iacov însă îi era dragă Rahila şi a zis: «Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fata ta cea mai mică»" (Fac.29:16-18). 

În Vechiul Testament mai apar menţionate şi frumuseţea lui Abigail (1 Regi 25,3), a Tamarei: "şi i s-au născut lui Abesalom trei băieri şi o fată, anume Tamara. Aceasta a fost o femeie frumoasă la chip şi a ajuns soţia lui Roboam, fiul lui Solomon şi i-a născut pe Abia" (2 Regi 14,27) şi a altor femei.

Se remarcă faptul că soţiile celor trei patriarhi au fost foarte frumoase la chip, dar şi faptul că adevărata frumuseţe fizică însoţea întotdeauna şi un suflet frumos.

Frumuseţea veşmintelor în general şi a veşmintelor arhiereşti în special

Odinioară, în rai, protopărinţii noştri erau îmbrăcaţi de slava şi lumina divină în negrăită frumuseţe, care e adevărata natură a fiinţei umane. Acest prim veşmânt a fost pierdut în urma neascultării: "şi au văzut că sunt goi" (Gen. 3, 7).

De atunci, întotdeauna omul a căutat să-şi făurească nişte veşminte cât mai deosebite, ca o palidă licărire a strălucirii de odinioară. Dacă uneori aceste străluciri nu sunt decât semnul vanităţii, alteori ele sunt simbolul frumuseţii nevăzute.

De pildă, veşmintele arhiereşti şi cele preoţeşti, trebuia a fi alese cu grijă. Era necesară o strălucire aparte a lor, datorită faptului că ele simbolizau frumuseţea veşmântului de slavă divină, ştiut fiind faptul că: "Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins" (Ps. 92,1), iar aceste veşminte trebuiau să fie "veşminte sfinţite, spre cinste şi podoabă" (Ieş. 28,2).

Veşmintele ce trebuia să se facă – hoşen, efod, meil, hiton, chidar şi cingătoare – urmau a fi realizate din materiale preţioase şi lucrate cu grijă: "aur curat şi mătăsuri violete, purpurii şi stacojii şi în subţire", efodul fiind lucrat "cu iscusinţă din fire de aur, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită şi de în răsucit" (Ieş. 28,6). Hoşenul judecăţii urma să fie lucrat tot "cu iscusinţă, la fel cu efodul: din fire de aur, de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de în răsucit" (Ieş. 28,15). Pe el urma a fi aşezată "o înfloritură de pietre scumpe, înşirate în patru rânduri. Un rând de pietre să fie: un sardeon, un topaz şi un smarald; acesta e rândul întâi. În rândul al doilea: un rubin, un safir şi un diamant, În rândul al treilea: un opal, o agată şi un ametist, Şi în rândul al patrulea: un hrisolit, un onix şi un iaspis. Acestea trebuie să fie aşezate după rânduiala lor în cuibuleţe de aur" (Ieş. 28,18-20). Iar meilul de sub efod urma a fi tot din mătase vişinie, iar pe la poale de jur împrejur având ciucuri tot de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de în răsucit şi clopoţei.

Dar nici veşmintele din viaţa de zi cu zi nu erau mai prejos, uneori, frumuseţea lor stârnea gelozia celor din jur, aşa cum s-a întâmplat cu Iosif şi cu fraţii săi: "Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă" (Ieş. 37,3). Această haină, pe

31

care ei o citeau ca fiind ostentativă, le-a trezit toate sentimentele de invidie şi ură, motiv pentru care au dorit chiar să-l omoare pe purtătorul ei.

Frumuseţea cortului şi a templului din Ierusalim

În urma parcurgerii textelor biblice referitoare la realizarea cortului sfânt şi a celor dinăuntrul lui, precum şi a templului din Ierusalim, se citeşte cu uşurinţă grija cu care au fost realizate acestea, precum şi frumuseţea şi strălucirea lor.

Cât de minunat era cortul Vechiului Testament se poate vedea din descrierea pe care Dumnezeu a făcut-o în cartea Ieşire, cap. 26. Cortul sfânt avea 30 coţi în lungime, 10 coţi în lăţime şi 10 coti în înălţime şi era împărţit în doua parţi: partea de faţă, dinspre răsărit se numea Sfânta, şi era lungă de 20 de coţi; partea dinspre apus se numea Sfânta Sfintelor şi era lunga de 10 coţi. Pe cele trei laturi cortul era închis cu scânduri de salcâm ferecate cu aur. Acoperământul era alcătuit din trei rânduri de învelişuri, aşezate peste un schelet din lemn de salcâm, îmbrăcat în aur, şi având marginile lor lăsate peste cei trei părţi. Învelişul cel de dedesubt era de pânză albă de in răsucit şi de mătase violeta, stacojie şi vişinie, ţesută cu chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă. Al doilea înveliş era de păr de capră, iar al treilea de piele de berbec vopsite în roşu.

Sfânta Sfintelor era despărţită de Sfânta printr-o catapeteasmă, o perdea de mătase violetă, stacojie şi vişinie şi de in răsucit pe care fuseseră realizate chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă; iar la intrarea în Sfânta exista de asemenea o catapeteasmă, tot cu o perdea de pânză de in, însă aceasta nu mai avea chipurile heruvimilor pe ea.

În Sfânta Sfintelor, în dosul catapetesmei, se afla chivotul Legii, realizat din lemn de salcâm, lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate, îmbrăcat cu aur curat şi pe dinăuntru şi pe din afara, având în cele patru colţuri patru inele de aur prin care se vărau doua pârghii din lemn de salcâm, îmbrăcate cu aur, cu ajutorul cărora putea fi luat pe umeri şi purtat din loc în loc. Partea de deasupra chivotului Legii era de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate şi lat de un cot şi jumătate şi avea la cele două capete ale sale câte un heruvim de aur, ale căror aripi întinse acopereau chivotul. In chivot se aflau cele două table ale Legii, năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron.

În privinţa templului din Ierusalim, întâlnim două tipuri de frumuseţe, una spre slava lui Dumnezeu, iar cealaltă, după cum vom vedea, spre slava oamenilor. Templul construit de Solomon a fost făcut pentru slava lui Dumnezeu, fapt pentru care toate materialele întrebuinţate, oricât de preţioase au fost, au fost alese nu pentru a lua ochii celor care aveau să-l privească, ci pentru a fi un reflex al templului nevăzut.

Templul pe care l-a zidit regele Solomon Domnului era "lung de şaizeci de coţi, lat de douăzeci şi înalt de treizeci. Pridvorul de dinaintea templului era lung de douăzeci de coţi, răspunzând cu lăţimea templului, şi lat de zece coţi înaintea templului" (3 Regi 6,2-3).

Cu mult înainte de începerea zidirii, au fost alese cele mai preţioase metale de către tatăl lui Solomon, însuşi regele David, din toate puterile pregătite pentru templul lui Dumnezeu: "mult aur pentru lucrurile cele de aur, argint pentru cele de

32

argint, aramă pentru cele de aramă, fier pentru cele de fier, lemn pentru cele de lemn, pietre de onix şi pietre pentru încrustat, pietre frumoase de diferite culori şi tot felul de pietre scumpe şi multă marmură... trei mii de talanţi de aur, aur de ofir, şapte mii de talanţi de argint curat, pentru căptuşirea pereţilor în templu" (I Par. 29, 2-4).

Sfânta a fost căptuşită cu lemn de chiparos şi îmbrăcată cu aur de cel mai bun, pe el fiind săpaţi finici şi lănţişoare. Apoi Solomon a împodobit casa cu pietre scumpe şi cu aur de cel ales, cu care a acoperit pereţii casei, tavanul, uşorii, ferestrele şi uşile iar pe pereţi a sculptat chipuri de heruvimi. Până şi cuiele erau din aur. (II Par. 3, 5-4)

Templul a fost împodobit cu chipurile heruvimilor, prezenţi în Sfânta Sfintelor, doi heruvimi de lemn de măslin, înalţi de zece coţi: "o aripă a heruvimului era de cinci coţi şi cealaltă aripă a heruvimului era tot de cinci coţi. Zece coţi erau de la un vârf al aripilor lui până la vârful celeilalte aripi. Tot de zece coţi era şi celălalt heruvim; amândoi heruvimii aveau aceeaşi măsură şi aceeaşi înfăţişare. Înălţimea unui heruvim era de zece coţi; la fel şi celălalt heruvim. Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau însă întinse; şi atingea aripa unuia un perete şi aripa celuilalt heruvim atingea pe celălalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau în mijlocul templului aripă de aripă. Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur." (III Regi 6, 23-28; II Par. 3,10,13)

Practic, tot templul era îmbrăcat în aur curat: "şi a îmbrăcat Solomon templul şi pe dinăuntru cu aur curat; şi a întins lanţuri de aur pe dinaintea catapetesmei şi a îmbrăcat-o cu aur. Tot templul l-a îmbrăcat cu aur, tot templul până la capăt, şi tot jertfelnicul care este dinaintea altarului l-a îmbrăcat cu aur." (III Regi 6,21-22)

Nici intrarea în templu nu a fost mai puţin împodobită, Solomon realizând uşori din lemn de măslin în patru muchii, precum şi două uşi din lemn de chiparos, fiecare cu câte două canate. Iar înaintea templului au făcut doi stâlpi, fiecare înalţi de câte treizeci şi cinci de coţi. A mai făcut şi "lănţişoare, ca cele din Sfânta Sfintelor, şi le-a pus pe capetele stâlpilor. Apoi au făcut o sută de rodii şi le-au înşirat pe lănţişoare. În sfârşit au aşezat stâlpii înaintea templului, unul în dreapta şi altul în stânga şi le-a pus nume: celui din dreapta Iachin, iar celui din stânga Booz." (II Par. 3,15-17)

După cum era şi firesc, nici palatul regal al lui Solomon nu era mai prejos ca frumuseţe : "Iar Solomon a zidit şi a terminat casa sa în treisprezece ani.  Toate aceste clădiri au fost făcute din pietre alese şi frumos lucrate, cioplite după măsură, retezate cu fierăstrăul înăuntru şi în afară, de la temelie până la streaşină, şi din afară până la curtea cea mare" (3 Reg.7:9). 

Deşertăciunea frumuseţii sau despre frumuseţea cea înşelătoare

Încă din Cartea Facerii aflăm că frumuseţea lumii a fost o capcană pentru om, fiind poarta prin care păcatul a intrat în lume: "De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el" (Fac. 3,6).

33

Astfel, frumuseţea lumii a devenit o capcană pentru omul încă nestatornicit în bine, de-a lungul timpului constatându-se o constantă cădere în păcat datorită frumuseţii înşelătoare. De pildă, după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, "fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit; Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!» (Fac. 6,1-3) Ulterior, răutatea oamenilor avea să se înmulţească astfel că, văzând Domnul Dumnezeu că" răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ." (Fac. 6, 5-6)

După cum i-a mărturisit Acan lui Iosua, el s-a lăsat înşelat de frumuseţea trecătoare a bunurilor pradă de război: "Şi răspunzând Acan lui Iosua, a zis: "Adevărat, am păcătuit înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel şi iată ce am făcut: Am văzut printre prăzi o haină frumoasă pestriţă şi două sute de sicli de argint, un drug de aur, greu de cincizeci de sicli; acestea mi-au plăcut şi le-am luat şi iată sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu şi argintul este pus sub elen." (Iosua 7,20-21)

Atunci când doreau a descrie cât mai sugestiv căderea catastrofală pe care aveau să o sufere popoarele neascultătoare de Dumnezeu, profeţii recurgeau la prezentarea prin antiteză a strălucitoarei frumuseţi dar care avea să se vestejească, ea nefiind decât una părelnică: "Egiptul este o junincă preafrumoasă peste care s-a năpustit un tăune de la miazănoapte." (Ier.46,20); "Vai de cununa mândriei beţivilor din Efraim; vai de floarea veştedă din podoaba lor, care stă pe culmea de deasupra văii celei mănoase a celor beţi de vin!" (Isaia 28,1). Îndeosebi căderea fulgerătoare a Asiriei este sugerată prin exprimarea antitetică, prin compararea strălucirii de odinioară cu nimicnicia care o aştepta: "Iată Asiria era un cedru în Liban, cu ramuri frumoase, cu frunziş umbros şi cu trunchi înalt; vârful lui se ridicase până la nori; În lăstarii lui îşi împletiseră cuiburi tot felul de păsări de-ale cerului; sub ramurile lui îşi scoteau puii tot felul de fiare de ale pământului, iar la umbra lui trăiau numeroase şi felurite popoare. El era frumos prin înălţimea trunchiului său, şi prin lungimea ramurilor sale, căci rădăcinile  sale se aflau lângă nişte ape mari. Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu-l umbreau, chiparoşii nu se puteau asemăna cu crengile lui şi castanii nu erau la mărime ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu se asemăna cu el în frumuseţe. Eu îl împodobisem cu mulţimea ramurilor lui, încât toţi arborii Edenului din grădina lui Dumnezeu îl pizmuiau." (Iez. 31, 3-9)

În viziunea pe care a avut-o Nabucodonosor, el a văzut un copac în mijlocul pământului, înalt foarte, care creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului. Frunzişul lui "era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el. Sub el căutau umbră fiarele câmpului, iar în ramurile lui îşi făceau cuiburi păsările cerului şi din el se hrăneau toate vieţuitoarele", dar la porunca îngerului totul s-a năruit într-o clipită, ca "să cunoască cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, pe care o dă cui vrea şi poate să ridice peste ea pe cel mai de jos dintre oameni." (Dan. 4, 7-22)

34

Am văzut cu câtă strălucire urmau să fie îmbrăcaţi slujitorii Domnului, îndeosebi arhiereii Legii vechi. Dar, pe de altă parte, în scrierile biblice, pe lângă descrierea veşmintelor arhiereşti, aflăm şi descrierea unui alt gen de frumuseţe a veşmintelor şi a podoabelor, aceea plină de slavă deşartă. Această strălucire a veşmintelor nu avea să dureze mult timp în faţa Domnului. De pildă, la ieşirea din Egipt, datorită neascultării şi cerbiciei lor, evreii au fost pedepsiţi să-şi lepede toate podoabele lor. Dumnezeu le-a promis că va trimite pe îngerul său pentru a izgoni pe Canaanei, pe Amorei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Hevei şi pe Iebusei şi pentru a-i duce în ţara unde curge lapte şi miere, dar El nu va merge în mijlocul lor, ca să nu-i piardă pe cale, pentru că era popor îndărătnic. La auzul acestui cuvânt grozav, "poporul a plâns cu jale şi nimeni n-a mai pus pe sine podoabele sale! Căci Domnul zisese lui Moise: «Spune fiilor lui Israel: Voi sunteţi popor îndărătnic. De voi merge Eu în mijlocul vostru, într-o clipeală vă voi pierde. Dezbrăcaţi acum de pe voi hainele voastre cele frumoase şi podoabele voastre şi voi vedea ce voi face cu voi». Atunci fiii lui Israel au dezbrăcat de pe ei podoabele lor şi hainele cele frumoase când au plecat de la Muntele Horeb." (Ieş. 33, 2-7)

Frumuseţea femeii a fost nu o dată ispită şi pricină de cădere în păcat. David a căzut în păcatul desfrânării şi al uciderii datorită femeii lui Urie Heteul, Batşeba (II Regi 11, 2-3), iar Amnon, unul din fii lui David, a necinstit-o pe sora sa Tamara, fără a ţine cont de legile Israelului (II Regi 13,1-17).

Iar despre Adonia, unul din fiii lui David, ne putem face o impresie din alăturarea celor două detalii biblice, una referitoare la faptul că făcuse totdeauna ce voise – "Căci tatăl său niciodată nu-l oprise şi nu-i zisese: «Pentru ce faci aceasta?" – cealaltă referitoare la faptul că el era "şi foarte frumos la chip", ceea ce nu înseamnă că era şi foarte frumos la suflet, după cum s-a şi văzut din cele înfăptuite de el şi de pe urma cărora i s-a tras moartea (III Regi 1,5-6 şi 2,25).

*

În Noul Testament întâlnim referiri la deşertăciunea templului ridicat de Irod cel Mare, spre slava deşartă a sa şi pentru a fi lăudat de oameni. De aceea, atunci când ucenicii I-au atras atenţia Mântuitorului asupra frumuseţii şi măreţiei acestui templu, El a precizat imediat că nu va rămâne piatră peste piatră, ci totul se va nărui: "şi ieşind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri! Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească." (Mc. 13,1-2). La Sfântul evanghelist Luca măreţia templului nu se citeşte doar din admiraţia celor care îl priveau, ci apare precizarea că el este deosebit de împodobit: "iar unii vorbind despre templu că este împodobit cu pietre frumoase ( şi cu podoabe, El a zis Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească." (Lc. 21,6)

Despre adevărata frumuseţe

35

Aproape întotdeauna, în scrierile biblice, deşi există multe referiri la frumuseţea fizică, aceasta nu este despărţită de cea morală, absenţa acesteia din urmă putând conduce către pervertirea primei. De aceea, de multe ori, frumuseţea şi înfăţişarea fizică atrăgătoare este privită şi descrisă ca o dovadă a frumuseţii morale.

De pildă, haina cea mai frumoasă a lui Isav, fratele mai mare al lui Iacob, poate avea sensul de haină plină de cinstea celui întâi născut, cinste pe care el o vânduse pe un blid de linte. Astfel, veşmântul cel frumos a fost luat de la cel ce nu l-a preţuit şi dat celui care a luptat pentru cinstea şi binecuvântarea de întâi născut: "apoi a luat Rebeca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul ei cel mai mic." (Fac. 27,15)

Pentru a fi cât mai convingători în enunţarea stărilor de slavă sau dimpotrivă, a celor de maximă decădere, atât autorii sapienţiali cât şi profeţii au recurs la imagini plastice legate de împodobire sau, respectiv, de pierderea podoabei: "Ea va pune cunună de daruri pe capul tău şi te va împodobi cu diademă de mare cinste" (Pilde 4,9); "Spune regelui şi reginei: Smeriţi-vă şi şedeţi mai jos, deoarece a căzut de pe capul vostru cununa slavei voastre! Ridicaţi-vă ochii voştri şi priviţi pe cei ce vin de la miazănoapte! Unde este turma ce ţi s-a dat, turma ta cea frumoasă?" (Ier. 13, 18-20).

De asemenea, şi venirea mântuirii este anunţată tot în termeni estetici, iar pentru a fi cât mai sugestiv în proorocirea mântuirii, proorocii recurgeau la imagini pline de frumuseţe şi de podoabă materiale, simbol al celei spirituale: "Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu puterea ta, Sioane, înveşmântează-te în haine de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Că nu va mai intra în tine cel netăiat împrejur şi cel necurat!" (Isaia 52,1); "În ziua aceea se va arăta mlădiţa Domnului în podoabă şi în slavă şi roadele pământului în mărire şi în cinste pentru aceia din Israel care vor fi scăpat." (Isaia 4,2); "În ziua aceea Domnul Savaot va fi o cunună strălucitoare şi o strălucită găteală pentru cei ce au mai rămas din popor" (Isaia 28,5); "Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea." (Isaia 33,17).

Faptele bune pe care le-a săvârşit Rut nu au rămas trecute cu vederea, după cum a remarcat Booz: "Binecuvântată eşti tu de Domnul Dumnezeu, fiica mea! Această de pe urmă faptă bună a ta este încă şi mai frumoasă decât celelalte, căci nu te-ai dus să cauţi oameni tineri, săraci sau bogaţi". (Rut 3,10)

*

În scrierile Vechiului Testament apar multe chipuri de femei de o frumuseţe răpitoare, dar această frumuseţe a chipului era susţinută şi de una morală care a făcut ca ele să rămână de-a pururi înscrise în istoria veche. Una dintre ele este Iudita, "frumoasă la stat şi fermecătoare la chip", căreia Manase îi lăsase aur şi argint, robi şi roabe, vite şi ţarini, pe care ea acum le stăpânea (Iudit. 8,7) dar de care inima ei nu era stăpânită, fiindcă ea "se temea de Dumnezeu foarte." (Iudit. 8,8). Pentru a scăpa poporul său de năpasta adusă de Olofern, ea s-a împodobit în chip deosebit, fapt care i-a scos şi mai mult în evidenţă frumuseţea: "Când ei au văzut pe Iudita, căci faţa ei era schimbată şi veşmintele ei de asemenea, au

36

rămas uimiţi de frumuseţea ei şi i-au zis: «Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, să-ţi dea ţie har ca să-ţi ajungi ţelul tău, spre mândria fiilor lui Israel şi spre înălţarea Ierusalimului !»" (Iudit. 10,7-8)

Tot frumuseţea ei i-a fermecat pe străjerii lui Olofern şi i-a determinat să o lase să treacă: "şi ei se minunau de frumuseţea ei uimitoare, şi pentru ea ei se minunau de fiii lui Israel şi ziceau unii către alţii: «Cine poate să dispreţuiască un astfel de popor care are în el asemenea femei? Nu este cu cale să scape nici unul din ei, fiindcă dacă ar scăpa, ar putea să amăgească o lume întreagă!»" (Iudit. 10,19) iar cuvintele pe care ea le-a rostit în faţa lui Olofern au plăcut lui şi tuturor căpeteniilor lui, "încât ei s-au minunat de înţelepciunea ei şi au zis: "«O astfel de femeie frumoasă la chip şi înţeleaptă la vorbe nu se află nicăieri, de la un capăt şi până la celălalt al pământului!»" (Iudit. 11, 20-21)

Atunci când a fost chemată la ospăţul lui Olofern, Iudita s-a împodobit, dar nu cu alt scop decât acela de a-l înşela pe acesta şi a-l determina să-şi uite de sine pentru a putea duce la îndeplinire planul cu care intrase în tabăra lui, acela de a-l ucide şi a izbăvi pe poporul ei, Israel.

Faptul că el s-a lăsat ucis de slăbiciunea pe care o avea faţă de frumuseţea feminină este evidenţiat şi în cântarea pe care o înalţă Iudita după biruinţa asupra lui Olofern: "Domnul cel Atotputernic prin mâna unei femei i-a nimicit, Căci Olofern al lor n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii, ci Iudita, fiica lui Merari, l-a dezarmat cu frumuseţea feţei ei. Căci ea s-a dezbrăcat de veşmintele ei de văduvie pentru întărirea celor întristaţi ai lui Israel; ea şi-a uns faţa cu miresme, Şi-a prins pârul sub turban şi s-a îmbrăcat cu veşmânt de in, ca să-l ademenească. Cu sandalele ei i-a luat ochii, frumuseţea ei i-a robit inima, şi cu sabia i-a retezat capul." (Iudit. 16, 5-9)

O altă prezenţă feminină de o tulburătoare frumuseţe este Estera, remarcată atunci când trimişii regelui Artaxerxes au mers în imperiu ca să caute "pentru rege fete tinere şi frumoase" şi să le aducă la Suza, capitala regatului. (Est. 2,2-3) Aici trăia şi Marhodeu care "creştea pe Hadasa, adică pe Estera, fiica unchiului său, deoarece ea nu avea nici tată, nici mamă. Fata aceasta era mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip şi, după moartea tatălui ei şi a mamei ei, o luase Mardoheu ca fiică." (Est. 2,7)

După ce, la îndemnul lui Aman, regele a dat porunca ca să fie stârpiţi evreii, ca împotrivitori ai lucrărilor proprii poporului în mijlocul căruia trăiau, atunci Estera, care devenise regină în locul Vastei, şi-a dat seama că frumuseţea ei poate fi uşa prin care să poată pătrunde la rege, faptă neîngăduită protocolului de la curte care nu permitea accesul la rege decât dacă el era cel care chema pe cineva.

Deci "după trei zile de rugăciune Estera şi-a dezbrăcat hainele cele de jale şi s-a îmbrăcat în cele de regină şi, făcându-se strălucită şi chemând pe Dumnezeul cel atoatevăzător şi mântuitor, a luat cu ea două slujnice: una de care se sprijinea oarecum din alintare, iar alta care, urmându-i, îi ţinea hainele. Ea era minunată, în culmea frumuseţii sale şi faţa sa era veselă ca şi cum ar fi fost plină de iubire, iar inima ei era apăsată de frică." (Est. 5,1)

37

Concluzii

În virtutea ideii morale de Frumos-Bun-Adevăr, idee ce şi-a aflat întruparea în Hristos, în traducerea sau în redactarea grecească a scrierilor Noului Testament apare kalos pentru a defini legea cea bună (kalós nomos), păstorul cel bun sau preotul cel bun (kalós diákonos).

De asemenea, faptele, adică roadele sufletului sunt bune/frumoase: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune/ frumoase () şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri." (Mt. 5,16)

După cum pomul se cunoaşte după roadele lui, aşa şi sufletul după faptele sale: "Aşa că orice pom bun face roade bune/frumoase (), iar pomul rău face roade rele" (Mt. 7,17);

"Ori spuneţi că pomul este bun/frumos şi rodul lui e bun/frumos ( , ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul" (Matei 12,33).

Sămânţa semănată este bună/frumoasă: "Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună/frumoasă () în ţarina ta? De unde dar are neghină?" (Mt. 13,27). Asemenea şi în pilda semănătorului: "Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Iar sămânţa semănată în pământ bun ( este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci. (Mt. 13, 8 şi 23); "Iar cea de pe pământ bun/frumos () sunt cei ce, cu inimă curată şi bună (, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare." (Lc. 8,15)

38

CREAŢIA ARTISTICĂ ÎN VIZIUNEA SFINTEI SCRIPTURI

Meşteşuguri şi creaţii artistice

Încă din Cartea Facerii aflăm faptul că Adam, o dată aşezat în grădina raiului, nu a fost lăsat să stea degeaba, ci i s-a spus să lucreze pământul şi să aibă grijă de toată creaţia: "Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»" (Fac. 1,28) iar după ce l-a făcut pe om în afara grădinii raiului, a luat "Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească." (Fac. 2,15)

Munca aceasta nu era defel obositoare, ci era o adevărată bucurie – spre deosebire de cea care avea să urmeze după izgonirea lui Adam din rai. Referitor la acest aspect, se cuvine a aminti remarca Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tâlcuind "gol prin simplitatea şi prin viaţa nemeşteşugită", el crede că este vorba despre acel fel de viaţă ce nu are nevoie de meşteşuguri, întrucât omul, neavând trebuinţă de nimic, era liber de nevoia constrângătoare a meşteşugurilor. Adică, în rai, omul muncea sau purta de grijă creaţiei nu din obligaţia de a-şi duce zilele, ci făcea un fel de "artă pentru artă". După cădere însă, lucrurile s-au schimbat, Adam fiind nevoit să muncească din greu pământul care devenise neascultător.

*

Din Cartea Facerii aflăm şi date despre primele meşteşuguri, pe care omul le-a practicat în vederea îmbunătăţirii vieţii sale pe pământ. De pildă, Cain a fost ziditor de cetate: "După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh." (Fac. 4,17). Dintre fii lui Lameh, Iubal era "tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi" (Fac. 4,21), în timp ce Tubalcain "a fost făurar de unelte de aramă şi de fier" (Fac. 4,22).

Astfel, se conturează primele meşteşuguri, legate de viaţa casnică, cele legate de făurirea uneltelor necesare în munca câmpului, în acest sens remarcându-se frescele exterioare moldoveneşti, în care scenele iconografice ale Genezei referitoare la munca pământului cuprind toată gama de unelte şi obiecte agricole folosite în acea perioadă în Ţara Moldovei. Tot din Cartea Facerii aflăm că se practicau meşteşuguri similare cu arhitectura şi/sau construcţiile, a celor care

ţineau de prelucrarea metalelor, a uneltelor din diferite metale, dar şi a celor care nu aveau conotaţii practice directe, cum ar fi făurirea instrumentelor muzicale, din care se deduce faptul că se practica cântarea instrumentală şi vocală.

Creaţia artistică în slujba cultului

Atunci când este analizată creaţia artistică iudaică, în majoritatea lucrărilor este subliniat faptul că muzica şi poezia au fost domeniile în care evreii au excelat, aceasta întrucât orice formă de manifestare a artelor plastice, adică a celor vizual-picturale le-a fost interzisă cu desăvârşire.

Astfel, o citire superficială a interdictului din Vechiul Testament a determinat mulţi autori ca să considere că el se referă la arta cu caracter vizual şi orice rezultat al ei. Se crede că Dumnezeu a interzis orice fel de creaţie artistică în momentul în care a rostit următoarea poruncă: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele." (Ieş. 20,4-6)

Porunca este reluată apoi: "Atunci Domnul a zis către Moise: «Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi aşa să vesteşti fiilor lui Israel: Aţi văzut că am grăit cu voi din cer! Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi»" (Ieş. 20, 22-23)

Prea puţini cititori sau comentatori observă că în cadrul acestei porunci este cuprinsă interdicţia de a realiza orice fel de idol sau altar, ea repetându-se apoi şi în: "Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlpi să nu vă ridicaţi; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pământul vostru, ca să vă închinaţi la ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Levitic, 26,1) A fost interzisă şi adorarea stelelor: "Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer" (Deut.4,19).

Cei mai mulţi, mulţumindu-se cu o citire la suprafaţă, consideră că Dumnezeu, prin aceste porunci, a interzis orice fel de manifestare artistică. În realitate, Dumnezeu chiar a poruncit şi indicat în cele mai mici detalii cum să fie realizate nişte opere de artă ce urmau a fi integrate cultului, Aşadar, nu este vorba despre o interzicere sau blamare a artelor plastice, cum se crede la o lectură superficială, ci de o modalitate pedagogică de ferire din calea idolatriei.

În plus, Dumnezeu chiar a poruncit ca să fie realizat cortul (apoi templul din Ierusalim) cu toate obiectele cele necesare cultului iudaic, inclusiv veşmintele. Tot ceea ce participa în vreun fel sau altul la cultul Vechii Legi a fost realizat la porunca divină şi sub stricta respectare a indicaţiilor ce i le-a dat Dumnezeu lui Moise.

40

Obligativitatea respectării modelului divin

Astfel, la porunca lui Dumnezeu şi sub îndrumarea lui Moise, au fost realizate opere de arhitectură, sculptură şi pictură, dar toate aflate în slujba cultului divin. Din studierea modului în care s-au derulat lucrările, se constată faptul că tot ceea ce ţinea de cortul sfânt – alcătuirea proprie, vasele sfinte, veşmintele şi celelalte – trebuia să fie realizate strict numai după modelul pe care l-a văzut Moise. Înainte de a i se arăta, Dumnezeu îi spune lui Moise: "Cortul şi toate vasele şi obiectele lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta Eu; aşa să le faci!" (Ieş. 25,9), iar în final, îi atrage atenţia lui Moise ca să respecte întocmai modelul ce îl văzuse în muntele Sinai: " Vezi să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte" (Ieş. 25,40), iar aceasta nu o singură dată, ci de două ori: "Şi aşa să înjghebezi cortul după modelul care ţi s-a arătat în acest munte" (Ieş. 26,30.). Iar după ce i-a precizat lui Moise că până şi meşterii ce urmau a realiza toate au fost aleşi, Dumnezeu i-a atras încă o dată atenţia lui Moise ca toţi aceştia să aibă grijă ca toate să le facă ei aşa, "cum ţi-am poruncit Eu ţie" (Ieş.31,11)

Dar nici templul din Ierusalim, cel zidit de Solomon, fiul lui David, nu a fost realizat fără îndemnul şi sfatul lui Dumnezeu. David voise a ridica el însuşi acest templu, dar fusese oprit de Dumnezeu, căci vărsase mult sânge la viaţa lui şi purtase multe războaie (I Paral. 22, 8), iar templul nu se cuvenea a fi ridicat decât de un om paşnic, acesta fiind Solomon. Înainte de a muri, tatăl său i-a atras atenţia asupra acestui templu: "bagă de seamă însă, de vreme ce Domnul te-a ales să zideşti locaş sfinţeniei Lui, fii tare şi fă ceea ce a rânduit El" (I Paral. 28, 10). În continuare, el a dat fiului său, Solomon, "planul pridvorului şi al caselor lui, al cămărilor lui, al odăilor celor mari de primire, al odăilor celor mai dinăuntru de odihnă şi al casei chivotului legii. A dat, de asemenea, planul tuturor celor ce avea el în gândul său: Planul curţii templului Domnului, al tuturor cămărilor dimprejur, al vistieriilor lucrurilor sfinte. Al încăperilor preoţilor şi leviţilor, al tuturor slujitorilor din templul Domnului şi al tuturor vaselor sfinte din templul Domnului…" (I Paralip. 28, 11-13). În continuare, i-a indicat toate vasele de slujbă, precum şi aurul necesar în făurirea lor. "«Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul – a zis David –, cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii»" (I Paralip. 28, 19).

În final, după ce i-a dat toate indicaţiile privitoare la construirea templului, David l-a încurajat pe fiul său: "fii tare şi curajos şi păşeşte la lucru, nu te teme, nici te speria, căci Domnul Dumnezeul meu este cu tine. El nu se va depărta de tine, nici nu te va părăsi, până ce nu vei isprăvi toată lucrarea ce se cere la templul Domnului" (I Paralip. 28, 20).

Diversitatea meşteşugurilor ce slujeau cultului divin

La alcătuirea cortului prezent în cultul Legii Vechi, înfăţişarea, proporţiile precum şi materialele au fost arătate în chip cât se poate de amănunţit lui Moise. Indicaţiile respective se află în cartea Ieşire, cap. 25,26,27. În primul rând s-a cerut aducerea şi strângerea materialelor diverse din care urma a fi alcătuit cortul

41

şi cele dinlăntrul lui: "Spune fiilor lui Israel să-Mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine. Iar prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint şi aramă; Mătase violetă, purpurie şi stacojie, în şi păr de capră; Piei de berbec vopsite roşu, piei de viţel de mare şi lemn de salcâm; Untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns şi pentru miresmele de tămâiere; Piatră de sardiu şi pietre de pus la efod şi la hoşen; Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor." (Ieş. 25, 2-8).

Numai din enumerarea materialelor se deduce faptul că cei care urmau să lucreze la realizarea cortului şi a celorlalte obiecte sfinte trebuia să ştie să prelucreze cu fineţe metalele (aurul, argintul şi arama), dar şi să prelucreze pietrele preţioase, care urmau să împodobească mai ales veşmintele arhiereşti, şi anume hoşenul ce urma să poarte "o înfloritură de pietre scumpe, înşirate în patru rânduri. Un rând de pietre să fie: un sardeon, un topaz şi un smarald; acesta e rândul întâi. . În rândul al doilea: un rubin, un safir şi un diamant. În rândul al treilea: un opal, o agată şi un ametist. Şi în rândul al patrulea: un hrisolit, un onix şi un iaspis. Acestea trebuie să fie aşezate după rânduiala lor în cuibuleţe de aur." (Ieş. 28, 17-20).

De asemenea, meşterii trebuia să fie pricepuţi şi în ţeserea şi prelucrarea ţesăturilor, de pildă efodul urma a fi din aur curat şi mătăsuri violete, purpurii şi stacojii şi în subţire, "lucrat cu iscusinţă din fire de aur, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită şi de în răsucit" (Ieş. 28, 6), în timp ce hoşenul judecăţii trebuia să fie lucrat cu iscusinţă, la fel cu efodul, "din fire de aur, de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de în răsucit" (Ieş. 28,15)

Nici prelucrarea lemnului nu a fost lăsată mai prejos, întrucât Chivotul legii urma să fie făcut "din lemn de salcâm: lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate", ferecat cu aur curat, şi pe dinăuntru şi pe din afară, având şi deasupra cunună împletită de aur (Ieş. 25, 10-11).

În capitolul următor se continuă indicarea amănuntelor legate de construcţia cortului adunării, subliniindu-se din nou respectarea tuturor amănuntelor pentru o cât mai perfectă asemănare cu modelul văzut în munte. Nici veşmintele nu sunt lăsate la voia întâmplării, capitolul 28 din Ieşire fiind închinat lor.

Astfel, meşterii, precum şi toţi ceilalţi iscusiţi cărora le dăduse Domnul înţelepciune, urmau să facă toate câte îi poruncise lui Moise şi anume: "Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de deasupra lui şi toate lucrurile cortului; Masa şi toate vasele ei; sfeşnicul cel de aur curat cu toate obiectele lui şi jertfelnicul tămâierii; Jertfelnicul pentru arderile de tot cu toate obiectele lui; baia şi postamentul ei; ţesăturile pentru înveliş, veşmintele sfinţite pentru Aaron preotul şi veşmintele de slujbă pentru fiii lui; Mirul pentru ungere şi aromatele mirositoare pentru locaşul cel sfânt." (Ieş. 31, 7-11).

Iar mai departe aflăm că diversitatea lucrărilor pe care urmau să le realizeze meşterii cu ajutoarele lor era destul de mare, întrucât ei trebuia să "lucreze ţesături iscusite, să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă; Să cioplească pietrele scumpe pentru încrustat, să sape în lemn şi să facă tot felul de lucruri iscusite." (Ieş. 35, 32-33). Practic, ei trebuia să ştie "ca să facă pentru locaşul sfânt orice lucru de săpător şi de ţesător iscusit, de cusător pe pânză de

42

mătase violetă, stacojie şi vişinie şi de în, şi de ţesător în stare de a face orice lucru şi a născoci ţesături iscusite" (Ieş. 35,35).

Îndeosebi în alcătuirea cortului se remarcă alegerea cu grijă a materialelor, dintre cele mai scumpe şi mai frumoase, aur, argint, pietre preţioase, purpură, piele scumpă, dar şi o gamă cromatică aparte, având conotaţii împărăteşti, fiind indicată folosirea purpurei, un atribut regal (purpura violetă, vişinie şi stacojie). În combinaţie cu aurul şi cu celelalte materiale preţioase, rezultau un cort şi nişte veşminte de o strălucire ce doreau a fi un palid reflex al slavei lui Dumnezeu.

Artiştii, oameni înzestraţi cu har divin

Toate cele indicate lui Moise nu puteau fi realizate decât cu ajutorul unor oameni pricepuţi, altminteri zadarnice ar fi fost toate amănuntele date acestuia. În a doua carte a Pentateuhului, cea care cuprinde indicaţiile privitoare la locul de cult, aflăm faptul că cei care urmau să se ocupe de materializarea acestuia nu au fost aleşi de Moise, nici nu s-au propus ei înşişi, ci au fost aleşi chiar de Dumnezeu, Care i-a "chemat anume" (Ieş. 35,30) şi i-a înzestrat şi cu un har special: "Iată, Eu am rânduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda, Şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, Ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, Să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri." (Ieş. 31, 2-5)

În cadrul oricărei lucrări, mai ales a unei de o anvergură deosebită, meşterul sau cel mai priceput în conducerea şi administrarea lucrării nu poate lucra singur, ci trebuie să fie ajutat de un alt meşter, de aceea Domnul Dumnezeu i-a zis lui Moise: "Şi iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit." (Ieş. 31, 6) De aici reiese că nu doar aceştia doi au fost înzestraţi cu har şi pricepere de sus, ci Domnul a dat înţelepciune tuturor celor iscusiţi. Astfel se conturează o echipă aflată în subordinea celor doi meşteri. Cum nici ajutoarele lui Beţaleel nu pot fi lipsite de pricepere, în acest sens Sfânta Scriptură subliniază faptul că până şi ajutoarele au fost înzestrate de Dumnezeu cu har şi pricepere: "toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă şi pe toţi cei ce-i trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea" (Ieş. 36.2).

Acest har deosebit, dăruit de Creatorul suprem al tuturor celor văzute şi nevăzute, presupunea respectarea întocmai a modelului arătat lui Moise, fapt care echivala cu o poruncă dumnezeiască. Căci toţi cei chemaţi pentru a lucra "vor trebui să facă după cum poruncise Domnul" (Ieş. 36,1).

Din cele prezentate mai sus se desprinde clar ideea referitoare la harisma dăruită oricărui artist creator, cu atât mai mult cu cât acesta se pune în slujba cultului, de unde rezultă firesc şi faptul că îndatoririle sale sunt deosebite, el neputând crea la întâmplare, ci numai urmând un model, adică un fir călăuzitor, adică tradiţia.

43

SCRIERILE POETICE SAU LIRICEALE VECHIULUI TESTAMENT

Considerente generale

Mulţi esteticieni consideră că, dintre toate formele de manifestare ale artelor, cele ale cuvântului sunt cele în care evreii au dat dovada marii lor sensibilităţi. Pe lângă scrierile istorice şi profetice, în Vechiul Testament un loc important îl ocupă şi cărţile poetice, fiind practicate numai două genuri literare:

cel liric (Psaltirea, Cântarea Cântărilor şi Plângerile lui Ieremia). cel didactic, ele cuprinzând sfaturi practice necesare în viaţa de zi cu zi

(Cartea lui Iov, Pildele lui Solomon cu Eclesiastul (canonice) şi Înţelepciunea lui Solomon cu Înţelepciunea lui Isus Sirah (necanonice sau anaghinoscomena).

O caracteristică aparte a poeziei Vechiului Testament este conţinutul şi mesajul său profund religios, peste tot vorbindu-se despre binefacerile lui Dumnezeu, raportul Acestuia cu omenirea, despre răsplata celor care respectă legământul încheiat cu poporul Său sau despre pedeapsa celor care o ignoră.

O altă caracteristică este aceea că poezia ebraică se deosebeşte de proză nu doar prin fraze frumoase şi expresii alese, "ci ea îmbracă şi o formă exterioară proprie. Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, care leagă, după reguli determinate, silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, încât se poate vorbi despre o artă poetică."36 Din acest punct de vedere, poeţii evrei au creat un gen special, întrucât ei nu au potrivit silabele sau cuvintele pentru a rima sau ritma fraza, ci tehnica lor constă într-o dedublare a expresiei aceleiaşi idei, rima fiind practic necunoscută. Ceea ce conta pentru ei era ritmul ideilor, al sentinţelor, numit şi paralelismul membrelor (paralelismus membronum)37, adică acea modalitate de dezvoltare a cugetării sau a ideii în două stihuri paralele.38

Acesta presupune un anume ritm, el fiind cel care leagă silabele, cuvintele şi ideile. Poeţii ebraici nu s-au gândit la potrivirea silabelor şi a cuvintelor astfel încât ele să formeze rima sau metrul specific poeziei universale, ci au ales dedublarea aceleiaşi idei, de parcă le-ar fi plăcut să-şi asculte ecoul propriei

36 Preot Prof. VLADIMIR PRELIPCEAN, Preot Prof. NICOLAE NEAGA, Preot Prof. GHEORGHE BARNA, Preot Prof. MIRCEA CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 280.

37 Expresia aparţine episcopului anglican Lowth (1753).38 Preot Prof. VLADIMIR PRELIPCEAN, Preot Prof. NICOLAE NEAGA, Preot Prof. GHEORGHE

BARNA, Preot Prof. MIRCEA CHIALDA, op. cit., p. 280.

propoziţii formate de ei. Caracteristic pentru poezia ebraică este ritmul ideilor, al sentinţelor, ce se dezvoltă în două stihuri paralele, astfel că aceeaşi idee sau sentinţă se dezvoltă prin două, trei sau – mai rar – patru stihuri (membre), având aproape aceeaşi lungime. După relaţia stabilită între primul stih şi cele următoare – care o întăresc prin repetare, contrast sau adăugare – putem avea:

1. paralelismul sinonimic – exprimă aceeaşi idee de două sau de trei ori. Cel mai des întâlnite sunt exemplele de paralelism distih, mai ales în Cartea Psalmilor: "Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi." (Ps. 6,1) sau "Trimită ţie ajutor din locaşul Său cel sfânt şi din Sion să te sprijinească pe tine." (Ps. 19,2)  

Paralelismul tristih: "Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut." (Ps. 1,1).

Mult mai rar apare paralelismul tetrastih: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,  De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază." (Ps. 90, 5,6)

2. paralelismul antitetic (opus) – al doilea stih cuprinde antiteza primului stih, alegând calea contrastului. El apare mai ales în poezia didactică, în proverbe, fiind, prin însăşi structura sa antitetică, numai distih.

"Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui." (Pilde 10,1); "Dreptatea înalţă un popor, în vreme ce păcatul este ocara popoarelor." (Pilde 14,34)

3. paralelismul sintetic (progresiv) – stihul al doilea dezvoltă ideea prezentă în primul stih, şi tot aşa, astfel că atunci când are trei sau patru stihuri el se apropie de proză: "De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui." (Ps. 18,7) sau "Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui e urâciune" (Pilde 28,9).

Uneori stihurile sintetice se intercalează cu cele antitetice: "Că împăratul nădăjduieşte în Domnul şi întru mila Celui Preaînalt nu se va clinti; Află-se mâna Ta peste toţi vrăjmaşii Tăi, dreapta Ta să afle pe toţi cei ce Te urăsc pe Tine" (Ps. 20/19, 7-8).

Cărţile canonice lirice

Cartea Psalmilor sau Psaltirea

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este în mod cert cea mai populara. Ea a rămas ceea ce a fost de la început : o carte a sufletului credincioşilor. Mântuitorul însuşi a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativă, atunci când adresându-se Apostolilor, după Înviere, le-a adus aminte ca se cuvenea sa se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Luca 24, 44), psalmii fiind consideraţi a fi a treia grupă de cărţi din Biblia ebraica după Legea Veche şi Profeţii.

45

Încă dintru început aceasta scriere s-a aflat în centrul preocupărilor celor dornici de pocăinţă şi mântuire. Interesul prioritar de care s-a bucurat permanent este determinat de bogăţia şi, în egală măsură, de frumuseţea cuprinsului ei.

Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre sfinţii părinţi care au evidenţiat în mod deosebit aceste alese calităţi ale Psaltirii, în Comentariul său la Cartea Psalmilor : "într-adevăr, altceva ne învaţă profeţii, altceva istoricii, altceva Legea, altceva... Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea profetizează cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos". Iar în altă parte, Sfântul Părinte ne încântă cu alte invăţături duhovniceşti despre Psalmi: "Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire ? Măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se găsesc în Psaltire ca într-un mare şi bogat tezaur".

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea "cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa ca dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte". Pentru Sfântul Ambrozie, această frumoasă carte este "glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una", Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că "toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult", în timp ce Casiodor numeşte Psaltirea "fântână nestricată" care izvorăşte veşnic apa cea vie a mântuirii.

Fiecare psalm are specificul său, în ansamblul ei, Psaltirea fiind o bogăţie de teme religioase, fapt pentru care Sfântul Atanasie cel Mare considera că ea este asemenea unei grădini care cuprinde toate fructele celorlalte cărţi. Ei oglindesc întreaga fire omenească, cu extrem de bogata paletă de sentimente caracteristică acesteia. După cuprins ei pot fi împărţiţi în:

1. Psalmii de laudă şi mulţumire, unde sunt slăvite puterea lui Dumnezeu şi frumuseţea creaţiei Sale (Ps. 18, 33, 20, 133, 135, 145): "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18,1); "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea; În Domnul se va lăuda sufletul meu; să audă cei blânzi şi să se veselească; Slăviţi pe Domnul împreună cu mine şi să înălţăm numele Lui împreună; Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit" (Ps. 33,1-4); "Laudă, suflete al meu, pe Domnul. Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi." (Ps.145, 1-2)

2. psalmi de rugăciune şi de cerere, în care se imploră ajutorul lui Dumnezeu (Ps. 3,6,30,35,140): "Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea; Mulţi zic sufletului meu: «Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!» Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. Cu glasul meu către Domnul

46

am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui. Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am că Domnul mă va sprijini. Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară. Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit.  A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău, binecuvântarea Ta." (Ps. 3, 1-8)

3. psalmi de tânguire şi de căinţă (Ps. 50,22,37,42), dintre care cel mai cunoscut şi care se bucură de cinstea de a fi inclus în rugăciunile Sfintei Liturghii, fiind rostit în întregime: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea..."

4. psalmi istorici, în care se află o scurtă descriere a vieţii poporului evreu, cu accentuarea purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său (Ps. 78, 105, 106, 137): "Părinţii noştri în Egipt n-au înţeles minunile Tale, nu şi-au adus aminte de mulţimea milei Tale şi Te-au amărât când s-au suit la Marea Roşie. Dar i-a mântuit pe ei pentru numele Său, ca să Facă cunoscută puterea Lui." (Ps. 105, 7-8).

5. psalmi didactici (Ps. 15, 119).6. psalmi mesianici sunt extrem de numeroşi, din care cităm doar

Ps. 2, 16, 45, 72 (73), 110 (111).

Cântarea Cântărilor

Este un poem liric având ca subiect iubirea curată, care nu poate fi în nici un fel confundată cu iubirea pământească. Însuşi titlul ei arată că este vorba despre o cântare sublimă, care întrece prin frumuseţe toate celelalte cântări de acest gen. Autorul ei este Solomon, ea fiind redactată în prima parte a vieţii sale, la tinereţe. Într-un stil extrem de avântat şi sublim este descrisă iubirea curată dintre regele Solomon, mirele, şi o fecioară Sulamita, mireasa.

După cum este redată tema iubirii, Cântarea Cântărilor a dat naştere unor variate interpretări:

1. interpretarea literară, ce consideră că poemul ar descrie iubirea dintre regele Solomon şi fiica faraonului Egiptului, interpretare ce nu rezistă în faţa argumentului adus de unii exegeţi, acela că Dumnezeu nu poate inspira scrieri cu caracter erotic.

2. interpretarea tipică sau mistică, în care se susţine ideea iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său sau a Lui Hristos pentru Biserica Sa – interpretare ce nu păstrează însă sensul sacru.

3. interpretarea alegorică, acceptată atât în tradiţia creştină cât şi în cea iudaică. Conform ei, poemul biblic este esoteric, el preamărind în chip alegoric unirea tainică dintre Dumnezeu şi poporul Său, ideea fiind întâlnită şi în alte locuri biblice, mai ales în cărţile profetice. Pentru creştini poemul preamăreşte

47

iubirea dintre Hristos şi Biserica sa, aspect reluat şi în epistolele pauline, Apocalipsă.39

Plângerile lui Ieremia

Această carte, de mici dimensiuni, scrisă sub formă de poezie, după cum spune şi numele ei, se compune dintr-o serie de cântări de jale sau plângeri despre căderea Ierusalimului. Aflăm în ea cinci cântări diferite, aranjate în ordine alfabetică, alcătuind un acrostih. Cele douăzeci şi două de versete ale primei cântări de jale încep cu cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic în ordinea lor corectă. Aceasta este cazul şi la cântările doi şi patru. A treia cântare are trei versete, care încep cu prima literă din alfabet, trei cu a două literă, şi aşa mai departe prin tot alfabetul. Cântarea a cincea conţine tot douăzeci şi două de versete, dar din anumite motive nu sunt în ordine alfabetică.

Prima cântare descrie situaţia nenorocită a cetăţii după cucerirea sa de către babilonieni, iar a doua se vorbeşte despre motivele distrugerii Sionului sau ale Ierusalimului, adică păcatele poporului care au atras judecata lui Dumnezeu, iar în a treia cântare se clarifică planul lui Dumnezeu din spatele acestui necaz. Aici, în centrul acestei cărţi citim despre îndurarea şi credincioşia lui Dumnezeu (3:22-23). În cântarea a patra este prezentat Sionul, cum îşi aduce aminte de timpurile din trecut, deplânge contrastul dintre situaţia de atunci şi cea actuală şi descrie pe vrăjmaşul său. A cincea cântare, care formează încheierea cărţii, conţine rugăciunea emoţionantă a Sionului îndreptată spre Dumnezeu, când îşi reprezintă cauza înaintea Sa: "Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce!" (5,21).

În toate aceste cântări recunoaştem nu numai jalea profetului Ieremia, ci şi jalea lui Dumnezeu. El nu S-a bucurat pentru judecata pe care a trebuit să o aducă peste poporul Său, ci mai mult a folosit acest prilej pentru a-l chema la reîntoarcere şi la încredere în El.

Cărţile anaghinoscomena lirice

Rugăciunea lui Manase

Manase a fost rege al Iudeii (687-642 î. Hr.), luat prizonier în captivitatea babilonică. Dar pentru păcatele sale, dintre care cel mai greu a fost cel al idolatriei, a cerut iertare lui Dumnezeu şi astfel şi-a recăpătat tronul. Rugăciunea lui Manase este întâlnită în Biserica ortodoxă în cadrul slujbelor din Postul mare, citindu-se întotdeauna la Pavecerniţa mare: "...Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta, Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le

39 Preot Prof. VLADIMIR PRELIPCEAN, Preot Prof. NICOLAE NEAGA, Preot Prof. GHEORGHE BARNA, Preot Prof. MIRCEA CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, pp. 320-322.

48

cunosc, Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, Căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta. Şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!"

49

POEZIA IMNOGRAFICĂ PREZENTĂ ÎN CULT

Considerente generale

În cadrul cultului, cântarea este tot o rugăciune, "mai ales o rugăciune de laudă şi de slăvire, dar exprimată în forma avântată a inspiraţiei poetice, având de cele mai multe ori forma de poezie sau imn religios".40 După originea şi provenienţa lor, cântările bisericeşti pot fi de origine biblică (al căror text se află în cărţile Sfintei Scripturi, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament) şi de origine nescripturistică sau imne liturgice scrise de poeţi bisericeşti (imnografi şi melozi).

La rândul lor, cântările de origine biblică se împart în Psalmii biblici şi alte cântări biblice.

Cartea Psalmilor

Este de o mare importanţă, atât datorită conţinutului şi formei cât şi pentru că este foarte des întâlnită în cultul Bisericii Ortodoxe. Cuvântul "psaltire" provine de la ce denumea la începuturi un instrument muzical cu coarde, cu timpul sensul trecând asupra cântării acompaniate de acest fel de instrument. Pentru uzul ortodox, Psaltirea a fost împărţită în 20 de catisme sau şederi (întrucât, în timpul citirii lor, credincioşii pot sta jos).

Conform titlurilor pe care le au, se deduce faptul că cea mai mare parte a lor a fost compusă de regele David, cel cunoscut şi ca psalmistul David. Dar numărul autorilor este mai mare, el cuprinzându-i şi pe Moise, Solomon, Asaf, fiii lui Core – dar şi 50 de psalmi anonimi, numiţi "orfani". Conform relatărilor din cărţile Vechiului Testament, muzica a însoţit poporul biblic în toate împrejurările tulburatei sale istorii, atât în manifestările particulare, cât şi în cele publice.

Aşa au apărut cântecele de preamărire a lui Dumnezeu, atunci când poporul evreu a fost izbăvit din robia egiptenilor şi când a obţinut victorii răsunătoare asupra duşmanilor, sau când mâna Domnului l-a ocrotit, în timp ce cântecul de jale s-a folosit în vremuri grele de robie, secetă, foamete şi alte încercări, în necazuri şi supărări, în vreme de jale, de doliu şi de moarte.

Şi astăzi, o formă de rugăciune foarte cunoscută şi mult întrebuinţată în cult este cântarea bisericească, care după originea sa poate fi de asemenea:

40 Pr. Prof. Dr. ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, EIBMBOR, 1993, p. 706.

scripturistică şi nescripturistică. Dintre cântările scripturistice, cel mai des folosite sunt Psalmii care în trecutul Bisericii erau cântaţi fie responsoric, fie antifonic.

a) Cântarea responsorică era folosită foarte mult în Biserica veche, în special în sec. III-IV, ea fiind moştenită din tradiţia iudaică; cântăreţul principal (solistul) dădea tonul, începea şi conducea efectiv cântarea, executând el însuşi versetele din textul psalmilor, iar credincioşii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-l prin anumite refrene sau răspunsuri scurte, numite ipacoi (), ca de ex: Aliluia (Lăudaţi pe Domnul); Auzi-mă, Doamne! (la Ps. 140). Aşa se cântau, de exemplu, Psalmii 134 şi 135 ("Lăudaţi numele Domnului..." şi "Lăudaţi pe Domnul că este bun...") întrebuinţaţi până azi în cultul ortodox ca Polieleu la Utrenia sărbătorilor importante; după fiecare verset al primului dintre aceşti doi psalmi se repeta refrenul "Aliluia!", iar la al doilea, "Că în veac este mila Lui".

b) Psalmodierea sau Cântarea antifonică ( sau alternativă) consta în executarea întregului Psalm de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două cete, grupe sau coruri, care cântau alternativ versetele sau stihurile Psalmilor: deoparte cântau vocile groase (bărbăteşti), de alta cele subţiri (ale femeilor şi ale copiilor). La sfârşitul psalmului, ambele coruri se uneau şi cântau în comun un final sau un refren, care putea fi ori un verset din psalmi (cum se repetă de exemplu azi versetele 23 şi 25 la sfârşitul psalmului 103 de la Vecernie), ori o formulă doxologică (de ex.: Aliluia), ori o formulă imnologică nouă, de felul doxologiei de azi ("Slavă Tatălui şi Fiului...").41

Totuşi, astăzi puţini Psalmi se mai rostesc în întregime. Din ei au rămas însă câte un verset ca de exemplu: "Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale..." (Ps. 118,12), care se cântă între troparele de la Binecuvântările Învierii.

În trecut, în acel moment se cânta tot Psalmul. Frânturi din Psalmi mai avem astăzi înainte de citirea Apostolului şi a Evangheliei când cântăm Prochimenul (, aşezat înainte). Astăzi ele trebuie cântate maiestuos pe unul din cele opt glasuri, având pe lângă ele încă un stih (sau mai multe, în cazul Prochimenelor mari, praznicale).

Cântări de origine biblică

În afara psalmilor, atât în cultul iudaic cât şi în cel creştin, s-au întrebuinţat unele cântări având texte alese din Sfânta Scriptură, Vechiul Testament, la care s-au adăugat şi unele din Noul Testament.

Astfel, în Vechiul Testament avem:

Cântarea de mulţumire a lui Moise şi a surorii sale Mariam

După trecerea Israeliţilor prin Marea Roşie şi izbăvirea din robia Egiptului (Ieşire 15,1-19): "Atunci a luat Mariam proorociţa, sora lui Aaron, timpanul în mâna sa, şi au ieşit după dânsa toate femeile cu timpane şi dănţuind. Şi

41 Ibidem, p. 707.

51

răspundea Mariam înaintea lor: "Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!" (Ieş. 15, 19-20) 

Cântarea lui Moise

Prin care el mustră pe poporul său care căzuse în idolatrie, în pustia Sinai: "Ia aminte, cerule şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele ! Ca ploaia să curgă învăţătura mea şi graiurile mele să se coboare ca roua, ca bura pe verdeaţă şi ca ploaia repede pe iarbă. Căci numele Domnului voi preamări. Daţi slavă Dumnezeului nostru..." (Deuteronom 32).

Remarcabilă este formularea literară prin care este redată ghiftuirea lui Israel şi urmările ei idolatre: "L-a hrănit cu unt de vacă şi cu lapte de oi, cu grăsimea mieilor, a berbecilor de Vasan, a ţapilor şi cu grâu gras; a băut vin, sângele bobiţelor de strugure. A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale. Întărâtat-au râvna Lui cu dumnezei străini şi cu urâciunile lor L-au mâniat."

Cântarea de mulţumire a Sfintei Ana, mama lui Samuil

Atunci când aceasta a născut pe fiul său, după rugăciune îndelungată şi în care este evidenţiată puterea şi milostivirea lui Dumnezeu: "Bucuratu-S-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu şi gura mea s-a deschis larg asupra vrăjmaşilor mei, căci m-am bucurat de izbăvirea Ta. Nimeni nu este sfânt ca Domnul, căci nu e altul afară de Tine; şi nimeni nu e puternic ca Dumnezeul nostru... Domnul omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate. Domnul sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El smereşte şi El înalţă. El ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele..." (I Regi 2,1-10)

Cântarea lui Avacum (cu conţinut mesianic)

"Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru mânia Ta, adu-ţi aminte că eşti şi milostiv... Ci eu voi tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Domnul, Stăpânul meu, este tăria mea; El face picioarele mele ca ale căprioarelor, pe culmi poartă paşii mei! – Mai-marelui cântăreţilor, cu cântare din harpe." (Avacum 3,2-19).

52

Cântarea proorocului Isaia (Cântarea celor Răscumpăraţi)

"În ziua aceea se va cânta cântarea aceasta în pământul lui Iuda: «Avem o cetate întărită. Domnul ne vine într-ajutor cu ziduri şi întărituri... Nădejde neclintită, Tu ne vei păstra pacea noastră, că întru Tine ne punem nădejdea. Încredeţi-vă în Domnul pururea, căci Domnul Dumnezeu este stânca veacurilor. Că El a coborât pe cei ce locuiau pe înălţime, cetatea cea mândră El a supus-o până la pământ, a culcat-o în pulbere." (Isaia 26, 1-21).

Rugăciunea proorocului Iona (când se afla în pântecele chitului)

Este un strigăt de disperare, o jelanie a celui care nu vede nici o scăpare şi care ştie că el este pricina necazurilor prin care trece: "Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine. Şi gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău!... Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt!" (Iona 2,2-10)

Cântarea celor trei tineri (în cuptorul cu foc din Babilon)

Este o cântare de laudă adusă nemărginitei puteri şi milostiviri a lui Dumnezeu: "Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit numele Tău în veci! Că drept eşti în toate câte ai făcut nouă, şi toate lucrurile tale sunt adevărate, şi drepte căile Tale şi toate judecăţile adevărate... Să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după îndurarea Ta şi după mulţimile milei Tale. Şi ne scoate pe noi după minunile Tale, şi dă mărire numelui Tău, Doamne; şi să se ruşineze toţi cei ce arată robilor Tăi rele. Şi să se ruşineze de toată puterea Ta, şi tăria lor să se sfărâme, Şi să ştie că Tu eşti Domn, Dumnezeu singur, şi slăvit peste toată lumea!" (Cânt. 2-21)

Din Noul Testament sunt preluate următoarele texte:

Cântarea de mulţumire a Proorocului Zaharia

Rostită în momentul în care i s-a dezlegat limba după naşterea fiului său, proorocind despre acesta şi activitatea pe care avea să o îndeplinească:

53

"Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; Şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său,  Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac; Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt; De jurământul cu care S-a jurat către Avraam, părintele nostru, Ca, fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică, Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate, înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru Iertarea păcatelor lor, Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi  Răsăritul cel de Sus, Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii" (Luca 1, 68-79).

Cântarea de slăvire a fecioarei Maria (Magnificat)

Este lauda adusă de Fecioara Maria după aflarea veştii celei bune şi la întâlnirea cu vara sa, Elisabeta: "Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac." (Luca 1, 46-55)

Cântarea de slavă adusă de îngeri la Naşterea Domnului

"Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Lc. 2,14), lauda adusă de oştirea cerului la Naşterea Împăratului lumii a fost preluată în cultul ortodox la începutul Doxologiei mari sau Slavosloviei (de la Slavă...)

Rugăciunea dreptului Simion

Rostită de bătrânul Simion în momentul în care l-a primit în braţele sale pe Cel pe care Îl aşteptase atâta amar de vreme: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel" (Luca 2, 29-32). Este rostită întotdeauna în cadrul vecerniei.

54

*

Toate aceste cântări biblice (afară de rugăciunea dreptului Simeon) au fost întrebuinţate în cult în forma în care le găsim în locurile respective din cărţile Sfintei Scripturi; astfel, ele se citesc împreună cu Canoanele de la Utrenie, în zilele de rând din Postul Mare, precum se arată în învăţătura din Psaltire şi din Triod, luni în prima săptămână din Post, iar cântarea Sfintei Fecioare se cântă totdeauna la Cântarea a noua de la Canoanele (Catavasiilor) din serviciul Utreniei de duminica şi din sărbătorile Sfinţilor.42

42 Preot Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 711.

55

56

PARTEA A DOUA

CONCEPŢII ESTETICE SPECIFICE LUMII GRECEŞTI ŞI ROMANE

ESTETICA VECHILOR GRECI

Considerente generale

În timpurile vechi, artele aveau o sferă cu mult mai largă decât cea actuală. Pe lângă actualele arte frumoase, în vechime erau cuprinse şi meseriile sau meşteşugurile dintre cele mai variate. Prin artă era desemnată nu numai producţia calificată, ci mai ales, calificarea însăşi, cunoaşterea actului de producţie, ştiinţa în sine.

Pentru cei vechi, ceea ce unea artele frumoase şi meseriile era cu mult mai vizibil decât ceea ce le separa.43 Ei niciodată n-au împărţit artele în arte frumoase şi arte aplicate, ci în funcţie de cât efort fizic sau intelectual solicitau acestea. De aceea, în antichitate, erau arte liberale, adică cele libere de orice efort fizic, în timp ce artele actuale purtau numele de techné sau vulgares.

Nu se poate spune că toate operele de artă din toate timpurile au corespuns aceloraşi necesităţi pentru toţi oamenii. S-a încercat mult definirea şi clasificarea artelor, deşi acest lucru nu este important. Poate că eroarea esteticii constă tocmai în aceea că încearcă să le definească.

Cert este faptul că, în timp ce noţiunea de artă a evoluat funcţie de mentalităţi şi culturi, având nenumărate definiţii, ARTA a existat încă din timpurile preistorice. Termenul de techné era ambiguu, el desemnând, e fapt, meşteşugul, în această categorie intrând şi artiştii plastici. În scrierea sa, Amintiri, Xenofon, consacră acelaşi capitol pictorului, sculptorului, flautistului, dar şi aurarului, adică meşteşugarului din zilele noastre (III, 10, frag. 197-199).

În ceea ce priveşte clasificarea artelor, în nici una dintre diviziunile care urmează, artele frumoase nu apar separate de meserii, ci se află risipite printre ele:

1. sofiştii se bazau pe scopul artelor, considerând că arhitectura aparţine artelor utile în timp ce pictura ţine de artele care produc plăcere.

2. Platon şi Aristotel discutau funcţie de raportul artelor cu realitatea şi ei considerau arhitectura artă producătoare, iar pictura una de imitaţie.

3. la Plotin nu aflăm nici o clasificare precisă, el discutându-le funcţie de gradul de spiritualizare.44

43 WLADYSLAW TATARKIEWICZ, Istoria celor şase noţiuni, traducere Rodica Ciocan-Ivănescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981, p. 52.

44 W. TATARKIEWICZ, op. cit., pp. 101-102.

Terminologia antică

Grecii se ocupau cu "producerea" artei, nu cu definirea ei. Ei au creat opere sculpturale, picturale şi arhitecturale, dar nu au creat şi un vocabular pe măsură care să le definească. În plus, terminologia timpului, deşi prezentă în mare măsură în limbajul actual, avea uneori un cu totul alt înţeles decât cel actual. De aceea, se impune precizarea unor termeni şi a unor expresii din acele timpuri, pentru a se evita confuziile. În tabelul ce urmează sunt prezentate cuvintele vechi cu sensul lor grecesc şi cu cel actual, în cazul în care ele s-au mai păstrat în vocabularul actual.

Nr.Crt.

Termenul grecesc

Sensul lui originar(conform dicţionarului

redactat de M. A. Bailly)Termenul actual

Sensul lui actual

(conform DEX-ului)

1

(architekton)Maestrul sau conducătorul principal al unei lucrări.

Arhitect

Specialist în arhitectură. Arhitectură: ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri.

2

A conduce sau a fi primul într-o lucrare (, arho = a fi primul, a fi capul, a comanda, a lua iniţiativa)

3

De unde vine şi termenul dedemiourgos

A edifica, a construi o casă, o lucrare de zidărie.Făuritor, meşteşugar care exercită o profesie dar care nu este, totuşi, atotputernic.

Demiurg Creatorul divin

4

(Eurythmia)

Mişcare bine ritmată, cadenţă, armonie; prin extensie, proporţie armonioasă, demnitate, graţie. Corpul omenesc era cel mai perfect exemplu viu de symetrie şi eurythmie, servind ca sursă de inspiraţie arhitecturii.

Nici pentru eurythmia, nici pentru symmetria limba latină, asemenea altor limbi, nu a găsit ceva corespunzător.Totuşi, în limbajul actual, se regăseşte cuvântul Euritmie,

Armonie de sunete, de linii, de mişcări (în muzică, dans, vorbire); funcţionare regulată a unei activităţi organice ritmice

5 Bine ritmat, cadenţat, bine proporţionat, armonios, de unde şi sensul de graţios

EuritmicCare are un ritm armonios.

6

teoréo

A observa, a examina, a contempla; a trece în revistă; fig. a contempla raţional, a judeca lucrurile unele în raport cu altele.

Teoretiza

A extrage şi a sistematiza ideile generale din datele unei cercetări; a formula principii.

7

teorema

Spectacol, sărbătoare; fig. obiect de studiu sau de meditaţie, de unde şi înţelesul de regulă, principiu; contemplaţie, meditare, căutare, cercetare.

Teoremă

Afirmaţie al cărei adevăr se stabileşte prin demonstraţie.

60

8teoria

Actul de a observa; a vedea un spectacol, a asista la o sărbătoare; meditare, contemplare a spiritului.

Teorie

Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi şi concepte care descriu şi explică fapte sau evenimente.

9katártisis Direcţie bună. – –

10 (kátarsis)

Loc de debarcare, punct de abordare al unei coaste; prin extensie, Katársis-ul, (uşurare, purificare), are funcţii atât religioase cât şi morale, fiind o purificare a sufletului realizată prin mousike (la pitagoreici), idee preluată şi de Aristotel, extinde fenomenul şi la tragedie, ca realizatoare a unei kathársis homeopatice a emoţiilor de frică şi milă (Poetica 1449 b).Pe de altă parte, menirea artei nu este numai aceea de a fi oglinda epocii în care s-a născut, ci şi de a impresiona, acţionând asupra sentimentelor şi trăirilor, realizând kathársis-ul

– –

11 A aranja, a guverna, a dirija; a pune în ordine, a restaura (un stat, un popor).

– –

12

kosmeoA pune în ordine, a aranja, a orna, a se împodobi.

– –

13

kosmosOrdine, desăvârşită ordine, disciplină, organizare, construcţie; la pitagoricieni, univers, lume.

CosmosSpaţiu cosmic, univers

14

(mousai)

Muză; prin ext. ştiinţă, artă patronată de muze. În antichitate existau cele nouă muze: 1. Caliope (), muza poeziei epice; 2. Clio (), muza istoriei; 3. Erato (), muza poeziei erotice; 4. Euterpe (), muza poeziei lirice; 5. Melpomene (), muza tragediei; 6. Terpsihore (), muza dansului; 7. Thalia (), muza comediei; 8. Polimnia (), muza retoricii; 9. Urania () – muza astronomiei

Muză

Fiecare din cele nouă divinităţi alegorice ocrotitoare şi inspiratoare ale artelor şi ale ştiinţelor; inspiraţie poetică.

15 Templul muzelor, locul de Instituţie care

61

(mouseion)

şedere al muzelor; prin extensie, locul unde se exercită poezia, arta.

Muzeu

strânge, păstrează şi expune obiecte care prezintă interes istoric, ştiinţific, artistic; clădire în care sunt păstrate şi expuse astfel de obiecte.

16

Conform regulilor muzicii, adică armonios, cu artă, cu gust; Musiké era orice activitate ocrotită de cele 9 muze, desemnând, adiacent, şi arta muzicii. Prin musikos se înţelegea orice om educat, cu o instruire temeinică şi o cultură vastă, cunoscător al artelor dar şi practicant.

Muzică

Arta de a exprima sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor; ştiinţă a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului şi al armoniei

17

Acţiunea de a înfăptui, de a face; legat de artele manufacturiere, desemna orice lucrare manuală, confecţionare; poíesis nu însemna "poezie", ci venea de la Poiein ce însemna a crea, în sensul de a face, a acţiona, a fabrica, a produce. Verbul desemna orice tip de producţie.

Poezie

Modalitate a literaturii de a exprima mesajul artistic cu ajutorul unui limbaj anume, al rimei, al ritmului.

18 (Poietés)

În legătură cu operele manuale, artizan, fabricant; poietés era orice fel de producător, artizan. La Aristotel întâlnim deosebirea dintre ştiinţa productivă (techné) şi poietike techné, ştiinţa de a scrie opere literare, căreia îi consacră un tratat, Poetica.

Poet

Persoană care compune poezii; Persoană înzestrată cu imaginaţie şi sensibilitate de poet.

19

(symballo)

A aduce laolaltă, a reuni, a apropia; a uni pe calea gândirii, a condensa.

– –

20 (symbolon)

Semn de recunoaştere; la origine, un obiect tăiat în două din care fiecare jumătate era păstrată de câte o persoană, la despărţirea lor; în momentul regăsirii, apropierea celor două jumătăţi şi constituirea întregului serveau ca semn de recunoaştere a celor doi şi ca dovadă a indestructibilităţii relaţiei lor; prin extensie, semn de recunoaştere, indiciu.

Simbol

Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convenţional sau în virtutea unei corespondenţe analogice) un obiect, o fiinţă, o noţiune, idee, un sentiment etc.

62

21(Sym-

metréo)

A măsura prin comparare cu ceva; a fi măsurat sau calculat prin comparaţie; a măsura conform proporţiilor juste; a măsura un lucru după altul.Prin symmetria (symmetría) se înţelegea o aranjare ar-monioasă a părţilor. Oricum, termenul, asemenea altora specifici vocabularului estetic grec, era greu traductibil încă din acele timpuri – după cum scria Pliniu, non habet latinum nomen symmetria.

Simetrie

Proprietate a unui ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente şi de a prezenta regularităţi, concordanţă, armonie între părţile unui tot sau elementele unui ansamblu; proprietate a două puncte aparţinând aceleiaşi figuri geometrice de a fi aşezate la aceeaşi distanţă de un plan, de o dreaptă sau de un punct.

22

(Sym-metros)

De aceeaşi măsură cu ceva; proporţional, care răspunde, care se armonizează cu ceva; de o justă măsură, convenabil.

Simetric

Care prezintă simetrie, ale cărei părţi sunt aşezate într-o anumită ordine.

23

(symforeo)

A aduce împreună, a asambla; a construi din materiale aduse laolaltă.

– –

24

(symforisis) Asamblare. Simfonie

Ansamblu de sunete consonante; compoziţie muzicală instrumentală (cu solişti, cor); compoziţie muzicală amplă pentru orchestră care cuprinde de obicei trei sau patru părţi; Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concură la producerea unui anume efect; îmbinare armonioasă de culori.

25 A lucra lemnul, a construi – –

63

sau a fabrica din lemn.

26 Care ţine de dulgherie. – –

27

Operă de dulgherie sau de arhitectură, arta de a construi; tehnica artistului sau a artizanului, aranjarea cu artă

– –

28

(tékton)

Lucrător în lemn sau dulgher, teslar, tâmplar; prin extensie, lucrător sau artizan.

Tectonic

Care este legat de mişcările scoarţei pământului; Ramură a geologiei care studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor ei.

29 A fabrica cu artă, a practica o artă.

– –

30

(tehni)

Artă manuală, industrie, profesie, meserie; artă, abilitate de a face ceva; în general, toate cunoştinţele teoretice; produs de artă, operă.

Tehnică

Totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să transforme natura în scopul obţinerii de bunuri materiale; Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii a unei ştiinţe.

31

(harmoni)Bucurie, plăcere. Armonie

Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg; Bună înţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi; îmbinare melodioasă a sunetelor (în muzică sau în poezie); Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în

64

compoziţie.

32 Care este subiect de bucurie; care exprimă bucuria, plăcerea.

– –

33 (horeia)

Dans, prin analogie, mişcare măsurată a corpului, regulată, ce are loc după masă; în partic. Dans sau cor al tinerelor fete, în cerc; cântare în cor.

Horă

Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans.

34 Referitor la coruri şi dansuri; care se află în fruntea corurilor şi dansurilor.

–

35

(horeio)

A dansa în cerc; a sărbători sau a celebra prin cor şi dans.

A horiA cânta un cântec, de regulă o horă; A juca hora.

65

PITAGORA(cca. 571-496 sau 512 î.Hr.)

Viaţa

Pitagora s-a născut probabil în Samos, o insulă aparţinând Ioniei, dar a trăit la Crotona, în Sudul Italiei, unde a întemeiat şi a condus o comunitate de discipoli, bărbaţi, femei şi copii – o "şcoală" intelectuală şi religioasă în acelaşi timp. Aici se practicau ritualurile de purificare, ţinute secrete faţă de cei neiniţiaţi, motiv pentru care modul lor de viaţă precum şi doctrina erau greu de aflat.

Totuşi, Dicaearchos, elev al lui Aristotel, mărturisea că opiniile cele mai elogiate ale lui Pitagora erau: "că sufletul este nemuritor; că el migrează în alte fiinţe vii; şi pe deasupra că, după anumite intervale de timp, ceea ce s-a întâmplat o dată se întâmplă iarăşi şi nimic nu este absolut nou; de asemenea, că trebuie să socotim toate fiinţele însufleţite înrudite între ele."45

În timp ce filosofii Şcolii din Milet erau preocupaţi de originea şi mecanismul de funcţionare al universului sau de fenomenele fizice, Pitagora medita asupra sufletului omenesc – cu toate implicaţiile acestuia – sau rezolva probleme de geometrie. În acest sens, la Pitagora se poate remarca tendinţa către introspecţie, el putându-se număra printre primii introvertiţi.

Concepţia estetică

Numărul, principiul lumii

Pitagora a introdus conceptul Numărului ca dominator al Universului. El considera că fericirea supremă consta în contemplaţia ritmurilor universului (a "perfecţiunii Numerelor") şi că 10 este numărul perfect.

Aceste preocupări explică de ce principiile lumii nu mai sunt aerul, pământul sau focul, ci numerele. Întreaga lume este construită matematic, numărul fiind atât materia cât şi sensul cosmosului. Par şi impar laolaltă produc unitatea, din care izvorăsc toate celelalte lucruri.46 O diagrama numită tetraktys demonstrează

45 DIANÉ COLLINSON, Mic dicţionar al filozofiei occidentale, traducere Andrei Bantaş, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p. 13.

46 Numerele determinau şi forma lucrurilor; 1 reprezintă un punct, 2 o linie, 3 o suprafaţă iar 4 un corp geometric în spaţiu.

faptul că 10 este suma primelor patru numere întregi, 1,2,3 şi 4; ca atare 10 era considerat un număr sacru.

Tot Pitagora este cel care a inventat teorema ce-i poartă numele, numită de Kepler una din cele două bijuterii ale geometriei: într-un triunghi dreptunghic pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor.47

Diogene Laertes considera că Pitagora a fost primul care a susţinut că Pământul se mişcă pe orbita unui cerc sau potrivit unei mişcări circulare – fapt care putea însemna fie rotaţia în jurul propriei axe fie mişcarea de revoluţie în jurul unei axe exterioare pământului. La alt autor apare menţiunea despre Centrul Universului, numit şi "casa lui Zeus", "altarul" şi care era împrejmuit de un foc. Termenul de kentron arată că noţiunea fundamentală pe care se întemeia edificiul astronomic al kosmos-ului era aceea de centralitate a unui sistem de rotaţie, în jurul căruia gravitau toate corpurile cereşti cu orbitele respective, concentrice.48

Harmonia şi symmetria

Armonia este unitatea celor multe amestecate şi consensul celor diferite ca sens. Harmonia şi symmetria erau elementele importante ale unui lucru. Armonia constituia o dispoziţie matematică, ea fiind dependentă de

1. număr2. măsură3. proporţieAcestea trei vor deveni temelia considerentelor estetice specifice gândirii greceşti.Pitagoreicii considerau că armonia este o proprietate a cosmosului pe care

o putem contempla în cadrul cosmologiei. Nu foloseau termenul de frumos, ci pe cel de armonie, pe care se pare că l-au inventat chiar ei.

Întrucât universul sau lumea fizică era construit armonios, Pitagora l-a numit Kósmos, adică ordine, ornament. Fiecare mişcare regulată emite un sunet armonios de unde rezultă faptul că întregul univers emite o muzică a sferelor, pe care nu auzim, din păcate, întrucât ne-am obişnuit cu ea şi nu o mai putem percepe. Cele zece sfere emit sunete, ca orice corp aflat în mişcare. Fiecare sferă produce un sunet diferit, conform mărimii şi vitezei sale de mişcare. În acest fel ia naştere un sunet armonic produs de sferele în mişcare, muzica sferelor. Iar mişcarea sferelor cereşti este exprimabilă prin raporturi numerice necesare.

Dat fiind faptul că universul este un kosmos, atunci trebuia ca şi forma sa să fie perfectă, ceea ce conducea către cea de sferă.

Dintre ştiinţe, pitagoreii cinsteau muzica, medicina şi mantica (tâlcuirea semnelor). Căutau stabilirea semnelor unei distribuiri proporţionale (symmetria) a băuturilor şi a felurilor de mâncare, alternate cu odihna. Hrana trebuie dată cu

47 Teoremă care permitea să se traseze un unghi drept pe pământ numai cu ajutorul unei frânghii împărţită în 12 părţi egale, luându-se în calcul triunghiul lui Pitagora cu laturile de 3,4 şi 5.

48 Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea a 2-a, cap. Tropismul conştiinţei de sine a conştiinţei, traducere de Ion Banu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 139.

67

rost, căci "ordinea şi măsura celor împărţite proporţional (symmetria) sunt frumoase şi aduc folos, iar dezordinea (ataxía) şi o disproporţie în toate (asymmetría) sunt urâte şi păgubitoare" (Aristoxenos, Sentenţe pythagoreice, fr. 35 W).49

Printre cele mai cunoscute aspecte ale dorinţei vinovate sau păcătoase se numără şi lipsa de moderaţie (asymmetría). Se fereau a procrea când erau ghiftuiţi sau plini de băutură: "dintr-o asemenea unire tulbure (ca un amestec de sunete discordante) nu se pot naşte făpturile bine armonizate (eurythma) şi frumoase, ci – din principiu – asemenea fiinţe nu sunt bune" (Iamblichos, Despre viaţa pitagoreică, 163).50

Ei considerau că toate se întâmplă cu necesitate (anake) şi din armonie (harmonia), aceasta din urmă fiind forma prin care este actualizată legea cauzalităţii. Exista un concept armonico-geometric care punea în centru armoniei şi ordinii cosmice principiul numerelor.

Muzica şi purificarea prin kathársis

Pitagora considera că trupul era mormântul [sema = monument funerar] al sufletului, ca şi cum acesta s-ar afla îngropat în viaţa de acum. Totodată, prin el sufletul semnifică toate câte vrea să le semnifice, fapt pentru care se numeşte semn [sema]. Din punct de vedere etimologic, sema semnifica atât mormânt, cât şi semn, adică mijlocul prin care prindeau viaţă limbajul fonetic şi cel gestual mimetic, trupul fiind modalitatea de exprimare a sufletului. În textele lui Platon, şi el un adept al concepţiei de trup-închisoare, vocala sema se combină cu soma, adică trup.

De fapt, sufletul avea o menire soteriologică, rostul său fiind acela de a salva trupul. În relaţia trup-suflet, latura material-fiziologică era lăsată în umbră de cea spiritual-soteriologică. Odată "«înjugat» cu trupul, sufletul «ispăşeşte» o serie de fărădelegi şi păcate – inevitabile în traiul pământean – dar totodată el «semnifică» numai prin «trup» şi se «salvează» în cursul acestei convieţuiri somatice.51

Dată fiind teoria întemniţării sufletului în trup, Pitagora a emis şi o teorie a eliberării sufletului ce se putea înfăptui numai printr-o purificare. Scopul vieţii omului pe pământ consta în eliberarea şi purificarea sa. De aceea, pitagoreicii au văzut în muzică nu numai puterea etică, de educare, ci şi pe cea purificatoare, religioasă. Katharsis-ul era, deci, acea purificare a sufletului realizată prin mousike, singura în stare să redea sufletului armonia – adică ceea ce se obţinea, de obicei, prin filosofie.

Muzica era extrem de importantă în doctrina pitagoreică. Asociind-o cu studiul numerelor, ei au fost primii care au emis şi o teorie a muzicii. Muzica este armonizarea contrastelor, scopul ei fiind unificarea şi armonizarea lumii. Din această pricină, şi din altele, "pitagoreicii au numit filosofia muzică; ei spun că

49 Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea a 2-a, p. 38.50 Ibidem, p. 46.51 Filosofia..., vol. II, partea a 2-a, Mihai Nasta, note la Philolaos, p. 181-182.

68

universul a luat fiinţă din armonie, socotind orice gen muzical o operă a divinităţii. În acest fel, Muzele sunt divine, la fel şi Apollon care prezidează Muzele, şi întreaga poetică este un imn închinat divinităţii" (Strabon, Geografia, X,3,10).

Socoteau că muzica foloseşte mult sănătăţii, dacă cineva se pricepe să o folosească aşa cum se cuvine (Iamblichos, Despre viaţa pitagoreică, 163); de asemenea, rosteau din poemele lui Homer şi Hesiod, alese pentru îndreptarea sufletului. Ţineau la mare cinste memoria şi făceau exerciţii multe, îngrijindu-se ca să fie mereu trează.52

Simbolul

Iamblichos, în relatările sale privitoare la viaţa pitagoreică, ne dă o primă referire la symbol-ul de recunoaştere – specific frăţiei pitagoreilor.53 Este vorba despre desenul vestitei pentagrame, utilizată în accepţiunea de sym-bolon în accepţiunea lui proprie, aceea de a desemna figura sau obiectul simbolic, ca referire la un semn de recunoaştere.54

Conceptul de contemplare

Se pare că acest concept a fost creat tot de către pitagoricieni. Ei au pus în contrast contemplarea cu activitatea, poziţia spectatorului cu cea a executantului. Pitagora "asemuia viaţa cu o adunare sărbătorească. Aici unii vin să ia parte la concurs, alţii să vândă mărfuri, dar cei mai de seamă bărbaţi sunt spectatori; tot aşa şi-n viaţă, unii apar cu o natură slugarnică, vânători de glorie şi câştig, pe când filosofii caută numai adevărul" (Diogenes Laertios, Vieţile, VIII, ).

Concluzii

Pentru marele filosof Pitagora conceptul harmoniei nu era plin de semnificaţii şi însemnătate nu numai pentru lumea fizică, ci şi pentru cea morală. Scopul suprem al moralei pitagoreice era dobândirea virtuţii, adică armonizarea părţii raţionale cu cea neraţională. Iar modalitatea prin care poate fi împlinit acest deziderat este educaţia şi purificarea prin muzică, katharsis – fiindcă numai aceasta poate să înalţe şi să cureţe sufletele, să strunească pasiunile acestuia şi să vindece toate durerile cu care este încercat în această lume – dar şi viaţa sever ordonată şi continua autoexaminare.

52 Ibidem, p. 35.53 Ibidem, p. 42.54 Filosofia..., vol. II, partea a 2-a, Mihai Nasta, Note la Modul de viaţă pythagoreic, p. 55.

69

CONCEPŢIILE ESTETICE ALE SOFIŞTILOR

Considerente generale

Secolul de aur al lui Pericle nu a fost chiar atât de aurit pe cât a i-a rămas renumele în istorie. Au existat multe disfuncţionalităţi, dintre care înmulţirea numărului de procese a fost doar una. În aceste condiţii, interesul pentru retorică şi pentru meşteşugul vorbirii a crescut nespus de mult. De aici şi nevoia unor maeştri în arta de a învăţa poporul să se descurce verbal cât mai iscusit pentru a putea face faţă chestionărilor din tribunale. Aceştia au fost sofiştii.

Iniţial, numele de "sofist" îl purta orice învăţat sau înţelept, Cu timpul, din secolul V î. Hr., el a fost purtat numai de profesorii de elocvenţă. Îi cunoaştem pe cei mai celebri dintre ei datorită lui Platon, care i-a antipatizat profund, datorită faptului că erau, după exprimare sa, "negustori de cunoştinţe despre suflet", "oameni care vindeau propriile produse ale spiritului". Dar cel mai mare pericol pe care îl reprezentau era relativismul opiniilor lor.

Datorită faptului că, în vremea aceea, Socrate a fost considerat a fi sofist, se impune corectarea acestei eronate opinii şi precizarea unor aspecte legate de ideologia sofistă. Cei mai cunoscuţi au fost Protagoras din Abdera şi Gorgias din Leontioi – două dintre dialogurile lui Platon le poartă numele.

Protagoras

A profesor de filosofie la Atena, cel dintâi care a predat lecţii de retorică cu plată. Concepţia sa referitoare la om era aceea că "omul este măsura tuturor lucrurilor, şi a celor care există precum există, şi a celor care nu există precum nu există". O afirmaţia care a devenit celebră, dar a rămas la fel de obscură. Unii cred că ea se referă la faptul că totul urma să se învârtă în jurul omului, el fiind măsura şi elementul de raportare al tuturor proporţiilor. Alţii că raţiunea este singurul instrument de cunoaştere. De fapt, exprimarea vrea să spună că nimic nu este sigur, întrucât realitatea apare în chip divers diferiţilor oameni, funcţie de fiecare individ. Despre acelaşi lucru pot exista două păreri identice. Mai mult, acelaşi om poate percepe diferit aceeaşi realitate, în funcţie de starea schimbătoare a organelor sale de percepţie senzitivă. În plus, şi realitatea se află într-o continuă schimbare.

Din toate acestea, Protagoras deducea faptul că nu există adevăruri statornice şi universal valabile despre lume şi că despre acelaşi lucru pot fi afirmate opinii diametral opuse, dar la fel de adevărate pentru fiecare dintre cei care le susţin. Aşadar, constituirea unui sistem coerent de adevăruri universale şi permanent valabile este imposibilă. În planul vieţii religioase şi morale concluzia era catastrofală, întrucât relativismul logic conducea către nihilismul religios şi moral.55 Nu e de mirare că Protagoras s-a îndoit chiar şi de existenţa zeilor, ca urmare el a fost osândit la moarte, pedeapsă de care a scăpat doar prin fugă.

Gorgias

A fost şi mai radical, împingând scepticismul său şi mai departe, astfel că el considera că:

1. mai întâi, nimic nu există.2. chiar dacă ar exista ceva, el nu ar putea fi cunoscut oamenilor.3. iar dacă ar putea fi cunoscut, el nu ar putea fi comunicat celorlalţi oameni.O remarcă interesantă a lui Gorgias a fost cea referitoare la cuvinte.

Acestea sunt un "crai puternic", având o putere cvasimagică şi demonică.56 Ele pot face orice, pot convinge chiar şi că inexistentul există. Cuvintele pot otrăvi sufletul întocmai cum unele substanţe pot otrăvi trupul.

Concluzii

Conform învăţăturii sofiştilor, nu există ceva adevărat, totul este fals. Iar dacă adevărul şi binele sunt relative sau chiar inexistente, atunci nici frumosul nu stătea mai bine.

Sofiştii au reprezentat un factor de instabilitate şi de disoluţie al societăţii ateniene. Ei considerau că inteligenţa sau raţiunea umană poate demonstra orice, şi teza şi antiteza. Iar dacă Logosul (cuvântul şi raţiunea) poate orice, atunci omului îi este îngăduită orice atitudine morală.

Primul care a luat atitudine împotriva lor a fost Socrate. Ironia sorţii a făcut ca tocmai el să fie considerat de către unii dintre contemporanii săi sofistul sofiştilor.

55 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. ALL Educational, Timişoara, 2004, p. 866.56 W. TATARKIEWICZ, Istoria esteticii, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Meridiane, Bucureşti,

1978, vol. I, p. 153.

71

SOCRATE(469-399 î.Hr.)

Viaţa

Socrate reprezintă o figură aparte a filosofiei greceşti, fiind unul dintre cei mai populari filosofi, cunoscut în mai toată lumea. Este un filosof original, din mai multe puncte de vedere, primul fiind acela că nu a scris nimic, într-o epocă în care mai toţi se înghesuiau să-şi redacteze operele, în scopul de a deveni celebri şi nemuritori. Al doilea motiv ar fi acela că el nu a întemeiat propriu-zis o şcoală filosofică, cu toate că a avut discipoli şi a inovat radical gândirea vremii şi direcţia studiului filosofiei.

Cele mai multe dintre cunoştinţele pe care le avem despre el provin de la Platon, cel care i-a fost credincios până la moarte. Socrate a fost atenian şi a avut ocazia să trăiască în plină "epocă de aur", în timpul marelui Pericle. Într-o epocă fascinată de cultul frumuseţii fizice, Socrate era o figură şocantă, prin aspectul său fizic nu atât urât, cât dizgraţios, cu nuanţe groteşti. Nu se îngrijea deloc de felul cum arăta, ba mai mult, făcea caz de această ignorare a aspectului fizic.

Dar cel mai mare "păcat" al său era constituit de întrebările pe care le punea tuturor cetăţenilor Atenei. Se lansa în dezbateri publice, în principal cu sofiştii – de unde confuzia ce a apărut, că şi el ar fi fost sofist. Fiind de o integritate morală deosebită, a refuzat să participe la nişte acţiuni publice, ce ar fi contravenit concepţiilor sale sociale şi morale.

Acestea, precum şi faptul că era prea supărător cu întrebările, i-au atras judecarea şi condamnarea la moarte de către un tribunal atenian, pe motiv că ar fi ateu şi corupător al tineretului. Nu a fugit, aşa cum au făcut-o alţii, ci şi-a trăit ultimele clipe cu demnitatea cu care şi-a trăit întreaga viaţă. A murit bând cupa cu otravă (cucută) după ce, în prealabil, filosofase despre nemurirea sufletului.

Opera

După cum am spus şi mai devreme, Socrate nu a scris absolut, nimic, un aspect asupra căruia se poate vorbi de unanimitate în lumea filosofiei, nimeni nu a îndrăznit vreodată să-i atribuie vreo lucrare. Şi totuşi, el apare foarte des în dialogurile lui Platon57, care i-a dezvoltat ideile în aşa fel încât este dificil de sesizat care sunt ideile lui

57 SOCRATE ocupă un prim loc în: Charmides, Hippias major, Protagoras, Gorgias, Menon, Apologia lui Socrate, Criton, Phaidon, Phaidros, Symposion, Republica, Theaitetos, Parmenide.

Socrate şi cere sunt cele ale lui Platon. Totuşi, din analiza lor putem ghici anumite idei fundamentale precum şi o metodă specifică, ce pot fi atribuite lui Socrate. Îi mai putem cunoaşte concepţiile din opera lui Xenofon, Amintiri despre Socrate (Memorabilia). Dacă, în cazul lui Platon, avem serioase dubii cu privire la autenticitatea opiniilor emise, în situaţia lui Xenofon, lucrurile sunt mult mai clare.

Concepţia estetică

Considerente generale

Socrate nu a creat o filosofie proprie, ci o metodă, întrucât el nu preda, ci tindea să-l determine pe discipol ca să găsească în fondul înnăscut al conştiinţei sale drumul către adevăr-virtute. Aceasta s-ar putea numi metodologia "neştiinţei"58. Încercând să creeze în discipol conştiinţa propriilor sale posibilităţi, el creează antropofilosofia "neştiinţei". Filosoful considera că ceea ce este necesar a fi cunoscut la un lucru este esenţa sa, fapt care conduce către explicarea ei şi în faţa altora. Altfel, Xenofon, în Amintiri, dezvăluie care ar fi definiţia noţiunilor de pietate, înţelepciune, curaj etc.

Socrate era convins de faptul că, după ce un om află că nu ştie, va căuta bucuros să afle (Platon, Menon, 84,b9).59 Că lucrurile nu au stat aşa s-a văzut şi în felul în care a fost condamnat şi a murit. Dar toată viaţa lui a fost fidel concepţiei că Zeii au înzestrat oamenii cu inteligenţa care, cu ajutorul judecăţii şi al memoriei, dau putinţa de a judeca folosinţa lucrurilor pe care le cunosc (Xenofon, Amintiri despre Socrate, IV, 3,3-12).60 Ignoranţa nu era de nici un folos omului.

Dar, obiectul cunoaşterii nu mai era universul-cosmosul, nici numerele, ci obiectul cunoaşterii trebuia să fie omul, de aceea înţelepţii au scris pe templul din Delfi cuvintele pe care toată lumea le venerează: cunoaşte-te pe tine însuţi şi totul cu măsură (Platon, Protagoras 343 b).61 Cel care se cunoaşte pe sine ştie ce-i este folositor, deosebeşte ceea ce poate face şi ceea ce nu poate, lucrând numai ce-i stă în putinţă; face rost de cele de trebuinţă şi trăieşte fericit, ferindu-se de cele ce sunt peste puterile lui. Fiind destoinic în a-i judeca pe ceilalţi oameni el se foloseşte de ei pentru a-şi agonisi ce este bun şi se feri de rele (Xenofon, Amintiri IV,2, 24-27).62 Cugetarea se aseamănă cu ceva divin, iar cel care-şi aţinteşte privirea spre Zeu, "va avea parte de cea mai aleasă oglindă a rosturilor omeneşti, întru a sufletului virtute" (Platon, Alcibiade I, 130 e).63

58 Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea 1, cap. Tropismul conştiinţei de sine a conştiinţei, traducere de Ion Banu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 120-121.

59 Ibidem, p. 122.60 Ibidem, p. 117.61 Ibidem, p. 135.62 Ibidem, p. 135.63 Ibidem, p. 136.

73

Maieutica şi ironia socratică64

Filosoful atenian a crescut într-o epocă în care preocuparea primordială a filosofiei începuse să nu mai fie studierea fenomenelor fizice ale universului. Pitagora a fost cel care a atras atenţia asupra numerelor. Dar Socrate s-a îndreptat cu studiul asupra omului, acest microcosmos ce analiza de toate dar care nu se ştia a se analiza pe sine însuşi.

Socrate considera că omul trebuie să înveţe atâta astronomie cât să-şi dea seama de părţile nopţii, ale lunii sau ale anului, când va fi să facă o călătorie pe uscat sau pe mare. Tainele după care se mişcă planetele sunt cunoscute numai zeilor, care nu trebuie supăraţi. În fragmentul 103 sunt enumerate motivele pentru care nu este necesară cercetarea filosofică a Universului fizic, dedicându-se în schimb studiului celui omenesc (Xenofon, Amintiri, 7, 4-10).

Deviza sa urma să fie cunoaşte-te pe tine însuţi. Faptul că el a abătut atenţia de la studiul fizic al naturii înconjurătoare la cel psihologic al naturii umane avea să constituie o direcţie nouă în curentele filosofice ce-i vor urma. Atâta timp cât urmăm binele, de îndată ce avem cunoştinţe temeinice asupra sa, "nu putem face nici un rău: aşadar, toate relele făcute sunt o eroare, cunoaşterea este virtute şi nimeni nu face rău cu bună ştiinţă".65

Înţelepciunea şi a fi înţelept constă şi "în a se cunoaşte pe sine: să ştii ce ştii şi ce nu ştii" (Platon, Charmides, 167 a). Tocmai prin aceea se considera Socrate înţelept, şi anume tocmai prin aceea că dacă nu ştia ceva, măcar nu-şi închipuia că ştie (Platon, Apărarea lui Socrate). 66 Învăţaţi sunt rapsozi şi actorii, precum şi cei ale căror poeme le recitaţi, "pe când eu nu ştiu să spun altceva decât adevărul, cum e şi firesc pentru un om de rând ca mine" (Ion, 532 e).67

Daimonul-ul socratic

După mărturia sa, în el vorbea ceva divin, un Zeu. Încă de mic copil, exista un glas care îl oprea să facă ceva ce ar fi avut de gând, dar niciodată nu îl îndemna la ceva anume (Platon, Apărarea lui Socrate, 31 c). Acesta avea să fie explicat ca fiind un fel de instinct, o apreciere obscură dar concretă a aptitudinilor celui în cauză şi care răsare din subconştientul sau inconştientul vieţii psihice. 68

La urma urmelor toate discuţiile despre frumos şi relaţia sa cu binele nu sunt decât "praf şi vorbe deşarte, fir tăiat în patru", după opinia lui Hippias. Pe Socrate însă, o soartă demonică pare să-l stăpânească, făcându-l să rătăcească

64 moaşă, iar referitor la moşit = prefăcută ignoranţă, întrebare ironică, Bailly, Anatole, Abrégé du dictionnaire GREC FRANÇAIS, Librairie Hachette, Paris, 1901, p. 544.

65 DIANÉ COLLINSON, Mic dicţionar al filosofiei occidentale, Ed. Nemira, 1995, p. 24.66 Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea 1, p. 120.67 Arte poetice – Antichitatea, culegere îngrijită de D. M. Pippidi, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 60.68 Filosofia greacă..., p. 138.

74

încoace şi încolo, pradă veşnicelor îndoieli, dar întotdeauna copleşit atunci când le arată învăţaţilor nedumeririle sale.

Kalokagathon

Termenul de semnifica la vechi greci mai mult decât frumos în accepţiunea modernă, referindu-se la ceea ce place, adică încântarea generată de artele plastice, cele muzicale dar şi de utilitate, de adecvare la scopul final ca şi de nobleţe spirituală.

Socrate, cu toate că nu a rămas insensibil la frumuseţile plastice ori auditive, a pus mai mult accentul pe frumuseţea sufletului. Atributul de (frumos şi bun), des uzitat de Socrate, a devenit . concept în care se contopesc încântarea estetică generată de bine dar şi elevaţia morală a frumosului.69 Nu a avut prea mare succes, astfel că în cadrul culturilor tributare concepţiilor antice, frumuseţea exterioară avea să rămână un punct de atracţie, eclipsând, uneori total, calităţile spirituale.

Socrate considera că cel doritor de lucruri frumoase este doritor şi de lucruri bune (Platon, Menon 77b). Cei cu adevărat demni de a purta atributul sau calificativul de frumos şi bun nu este dintre aceia cu chip frumos şi suflet nedemn (Xenofon, Oiconomicul VI,12).70

*

Contemporanii săi puneau un accent deosebit pe frumuseţea fizică, considerând că un om frumos este automat şi bun sau, cu alte cuvinte, că frumuseţea fizică este dovada vie şi de netăgăduit a frumuseţii morale – ceea ce s-a dovedit prea adesea a fi un fals. Erau nişte îndrăgostiţi de frumuseţea corporală, cea transpusă în forme ideale atât pe tablourile pictorilor cât şi în marmurele sculptorilor. Socrate, în schimb, dacă ar fi fost pus să aleagă între frumosul corporal şi cel spiritual, l-ar fi ales fără dubiu pe cel din urmă, el demonstrând a fi, de fapt, un sculptor al sufletului omenesc.

Nimic din rândul celor frumoase, în măsura în care are parte de frumuseţe, nu este rău şi nimic din rândul celor urâte, în măsura în care are parte de urâţenie, nu este bun… Constatăm deci din nou că frumosul şi binele sunt una (Platon, Alcibiade I 115-116c).71

Frumuseţea şi utilitatea

Xenofon, în Banchetul, ne face cunoscută părerea lui Socrate privitoare la frumos. El în determină pe Critobulos să recunoască faptul că, dacă atâtea lucruri deosebite între ele sunt totuşi frumoase, toate, se explică prin aceea că,

69 Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea 1, p. 156.70 Ibidem, p. 154.71 Ibidem, p. 153.

75

"dacă sunt bine lucrate pentru întrebuinţarea la care le-am ales, sau bine făcute pentru lucrul la care avem nevoie de ele, sunt frumoase" (Banchetul V,3).

Astfel, între bun şi frumos nu există deosebire, întrucât tot ce poate fi folositor e "bun şi frumos cu privire la folosinţa ce o putem trage din el". În asemenea condiţii, şi coşul de dus gunoiul e un lucru frumos, în timp ce un scut din aur poate fi urât dacă nu corespunde scopului pentru care a fost făcut, adică nu este util (Xenofon, Amintiri, III,8,4).

În acest sens, într-un dialog purtat cu un meşteşugar de platoşe, Socrate ajunge la concluzia că acesta le execută mult mai bine şi arată frumos şi bine chiar pe trupuri pocite, întrucât el aplică principiul utilităţii.

Conceptul despre frumos

Frumosul ar putea să fie ceea ce este şi folositor; "pe toate le numim frumoase, fiecare potrivit firii, alcătuirii şi funcţiei lui, spunând despre cel folositor, întrucât e folositor şi slujeşte anumitor scopuri şi în anumite împrejurări, că e frumos. În timp ce urât numim pe cel ce nu foloseşte…" (Hippias Maior, 295 d-e).72

Într-o zi Socrate vizită pe pictorul Parasios. Din dialogul purtat cu acesta, fireşte sub forma interogativă, rezultă că pictura sare rolul de a reda toate amănuntele volumetrice şi cromatice. Iar când se doreşte a înfăţişa o frumuseţe desăvârşită, fiind greu pictorilor a găsi un om fără cusur, ei adună partea cea mai frumoasă de la fiecare şi aşa alcătuiesc un frumos întreg (Xenofon, Amintiri III, 10, 1-2).73

În acelaşi dialog, Socrate l-a întrebat pe Parasios cum ar fi cu putinţă pictorilor ca să reprezinte şi "ceea ce este mai ademenitor, mai ispititor, mai plăcut, mai amăgitor şi mai cuceritor, adică felul sufletului? Pictorul l-a întrebat la rându-i cum este cu putinţă, când nu are nici proporţie, nici culoare, nici vreuna din însuşirile înşirate, adică nu se poate vedea? Dar filosoful atenian a venit cu o nouă provocare: "dar nu vedem, în priviri, când ura, când iubirea?… Aşadar, trebuie să daţi ochilor aceste înfăţişări…" (Xenofon, Amintiri III, 10, 4-5).74

Iar în dialogul purtat cu sculptorul Cliton, după ce a remarcat că întruchiparea îngrijită a mişcărilor trupului pricinuieşte privitorilor o deosebită plăcere, Socrate a continuat: "aşadar trebuie să facem să se vadă în ochii luptătorilor ameninţarea şi pe chipul biruitorilor, bucuria?… Deci şi sculptorul trebuie să înfăţişeze prin forme toate mişcările sufletului", în (Xenofon, Amintiri III, 10, 7-8).75

În concluzie, în dialogul purtat cu pictorul Parrhasios, Socrate constată că pictura e înfăţişarea a ceea ce se vede, astfel că prin culori apar toate, şi umbrele şi luminile, "scobiturile şi ieşiturile", tinereţea şi bătrâneţea. Filosoful se întreba în continuare de ce nu pot pictorii reprezenta şi "ceea ce este mai ademenitor, mai ispititor, mai plăcut, mai amăgitor şi mai cuceritor, adică felul sufletului? Pictorul i-

72 Arte poetice..., pp. 84-85.73 Filosofia greacă..., p. 155.74 Ibidem, p. 155. 75 Ibidem, p. 156.

76

a răspuns că acesta nu poate fi realizat, întrucât nu are nici culoare şi nici vreuna din însuşirile înşirate mai devreme.

Dar, se întreba Socrate, "nu vedem în priviri când ura, când iubirea?" Concluzia dialogului a fost aceea că se pot reda stările sufleteşti prin mijloacele artistice şi că ceea ce are importanţă în artă nu este atât skenographia ori skiagraphia, cât transpunerea în materie a sufletului şi a trăirilor sale (Xenofon, Amintiri, III, 10,1).

*

Oricum concluzia dialogului închinat frumosului, Hippias Major nu există. În final, Socrate crede că a şi tras un folos de pe urma dialogului purtat cu Hippias, abia acum începând să înţeleagă ce vrea să spună proverbul "sunt tare grele cele frumoase" (Hippias Maior, 304 d).76 Sau cu alte cuvinte, este greu, dacă nu imposibil, de definit frumosul.

Dacă la Pitagora termenul de frumos se definea ca o categorie a domeniului cosmic, la Socrate el aparţine universului antropologic. Platon va merge mai departe, conducând frumosul către lumea transcendentă.

Concluzii

Cât de greu este de precizat moştenirea lui Socrate când, la urma urmei, "toată civilizaţia occidentală este moştenitoarea gândirii lui Socrate şi a creştinismului!"77 Dincolo de moştenirea lăsată în cadrul filosofiei greceşti, mai este ceea ce Étienne Gilson numea "socratism creştin" cu referire la acel "cunoaşte-te pe tine însuţi". Căci ceea ce omul găseşte în sine îl copleşeşte, îl înspăimântă şi-l lămureşte.

Practic, Socrate nu mai aparţine Greciei, ci a devenit un personaj universal, prezent în cultura tuturor epocilor. O dată cu răspândirea creştinismului, filosoful a fost "recunoscut ca un fel de maestru religios precreştin. Descoperirea sufletului ca esenţă a omului, ca fundament al personalităţii sale intelectuale şi al conştiinţei morale, cât şi rezistenţa nonviolentă la acuze au prefigurat trăsăturile relevante ale mesajului creştin."78 Dar mai mult decât toate acestea, filosoful a căutat toată viaţa un ideal, ce ţinea de acea cunoaştere interioară.

Făcând permanent dovada unei urâţenii fizice legendare, Socrate a fost toată viaţa preocupat de căutarea şi găsirea unui alt fel de frumuseţe. Trăind într-o lume ce idolatriza frumuseţea fizică şi îşi antropomorfiza zeităţile, Socrate a fost mereu în căutarea mijloacelor prin care omul se putea cunoaşte cât mai bine pe sine, pentru a şti apoi ce să facă în vederea dobândirii frumuseţii sufleteşti. În acest sens, semnificativă este o rugă pe care Platon o pune în gura lui Socrate şi care poate fi privită ca un testament al său: "iubite Pan şi voi, zeităţi de aici, câte

76 Arte poetice, p. 96.77 JEAN BRUN, Socrate, traducere de Walter Fotescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 118.78 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. ALL Educational, Timişoara, 2004, p. 1032.

77

sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică. Iar din afara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate şi să o poarte şi să o mâne" (Phaidros 279 b-c).79

79 Phaidros (sau Despre frumos; dialog etic), traducere, lămuriri preliminare şi note de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 1993, p. 152.

78

PLATON(427-347 î.Hr.)

Viaţa

Platon s-a născut la Atena, într-o familie aristocratică, numele său adevărat fiind Aristokles – porecla de Platon ("lat în umeri") i-a fost dată mai târziu, de către un instructor de gimnastică, impresionat de frumuseţea şi armonia staturii sale fizice. Mândru de locul şi epoca în care a văzut lumina zilei, se spune că el ar fi mulţumit zeilor pentru trei lucruri: că s-a născut bărbat, în Atena şi că a fost contemporanul lui Socrate. Înaintea întâlnirii cu acesta, Platon se ocupase cu poezia, reuşind să obţină şi ceva succese dar, pe la 20 de ani, a întors spatele acestor preocupări, considerând că numai înţelepciunea şi căutarea Ideii pot conduce către nemurirea sufletului.

Tot Socrate l-a influenţat şi în viziunea sa politică, acesta trăind într-o permanentă polemică cu sofiştii, adepţii relativismului moral. Martor al decadenţei morale şi religioase, Platon încearcă învăţarea dialecticii şi arta descoperirii adevărului, pentru a se transforma, după cum spune Zeller, dintr-un "poet diletant într-un filosof autentic"80 – toate acestea sub directa influenţă a lui Socrate, fapt care explică de ce acesta este principalul personaj al dialogurilor de mai târziu. O lovitură puternică a primit Platon la moartea lui Socrate, drama pe care a trăit-o determinându-l să renunţe complet la această lume, considerând că singura salvare constă în evadarea într-o lume suprasenzorială. După moartea mentorului său, ideea care l-a chinuit cel mai mult pe Platon – după cea a nemuririi sufletului – a fost aceea a găsirii unui stat ideal.

După peregrinări prin Grecia Mare şi Egipt – unde a putut cunoaşte filosofia pitagoreicilor, filosoful s-a întors la Atena (pe la 360), unde a cumpărat grădina unui anume Akademos. Aici a înfiinţat o comunitate aparte, întemeiată pe dialogul dintre maestru şi învăţăcei, vestita Academie platonică, ce avea ca scop aflarea înţelepciunii şi a ştiinţei. Ideile erau împărtăşite fie sub forma unui dialog, fie sub cea a unui expozeu. O dată pe lună profesori şi elevii se adunau într-un symposion, de felul celui descris într-unul din dialogurile sale. În cadrul acestei Academii exista şi un altar închinat muzelor şi zeului Eros, reprezentantul năzuinţei general umane către Adevăr, Frumos şi Bine.81

80 E. ZELLER, Die Philosophie der Griechen, 1920, apud Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, Istoria filozofiei antice, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 149.

Cu excepţia unor călătorii în Sicilia, el s-a ocupat de elaborarea dialogurilor sale, fixându-şi un sistem filosofic, accesibil însă numai celor aleşi.

Opera

Scrierile lui Platon sunt cuprinse în celebrele sale Dialoguri, grupate de către urmaşii săi (prima dată în sec. III î.Hr.). Majoritatea Dialogurilor lui Platon poartă ca titlu numele unui personaj care, în dialogul respectiv, este, cel mai adesea, singurul interlocutor al lui Socrate.

Filosoful german Schleiermacher a fost cel care a pus pentru prima dată problema ordinii în care acestea au apărut. S-a ajuns la următoarea împărţire:

1. dialogurile socratice sau de tinereţe (apărute în urma confruntării cu sofiştii); în cadrul lor se caută definirea unor noţiuni sau problematici, aplicându-se metoda critică. El pune interlocutorul în contradicţie cu sine însuşi, demonstrând poeţilor sau politicienilor că nu ştiu nimic despre poezie ori despre cârmuirea cetăţii. El pune problema, demolează opiniile false, dar nu dă soluţii : Criton; Lysis (sau Despre iubire şi prietenie, gen maieutic); Ion (sau Despre Iliada); Gorgias; Protagoras.

2. dialogurile critice sau de maturitate (scrise în epoca maturităţii sale creatoare); în cadrul lor este expusă teoria ideilor, adică concepţia sa despre lume, om şi viaţă, în general. Apologia (Apărarea) lui Socrate; Hippias major (sau Despre frumos); Phaidros82 (sau Despre frumos; dialog etic), în care este expusă

concepţia despre idei; Symposion (Banchetul) – teoria despre "eros" sau despre metoda prin

care pot fi intuite ideile, prototipurile eterne ale lucrurilor; Republica (Statul sau Politeia) – teoria despre statul ideal; lucrarea

este considerată a fi cea mai matură operă platoniciană.3. dialogurile apărute la bătrâneţe; el descoperă insuficienţa primei teorii

a ideilor, încercând remedierea situaţiei. Rezultă, de fapt, o "metafizică a cunoaşterii", în care nu se pune problema temeiului cunoaşterii, ci a raportului şi participării ideilor la lumea sensibilă. Timaios83 (filosofia platonică a naturii) – considerat a fi drept opera

fundamentală a lui Platon; Legile (Nomoi).

81 Academia avea să dureze 900 de ani, până în 529 d. Hr., an în care împăratul bizantin Justinian avea să desfiinţeze acest focar al culturii păgâne.

82 El mai apare în transcrierea fonetică Fedru.83 Sau Timeu.

80

Concepţia estetică

Conceptul de frumos

Conform opiniei lui Platon, cauza oricărui amestec bun/frumos constă în măsură, căci "un amestec, oricare şi oricum ar fi el, dacă nu are parte de măsură, şi proporţie, e necesar să nimicească elementele amestecate şi pe sine cel dintâi. Căci aşa nu mai este vorba despre un amestec, ci fiind o punere confuză laolaltă, el ajunge mereu o nenorocire pentru ingredientele amestecate… puterea binelui a alergat îndreptându-se către natura frumosului. Căci măsura şi proporţia par pretutindeni să devină frumuseţe şi virtute (s.n.). (Philebos 64e)84

În acest dialog, Platon a expus esenţa viziunii întregii esteticii greceşti asupra frumosului, el depinzând direct de proporţie (), care îl produce, de fapt. Dar frumosul este asociat întotdeauna şi cu adevărul. Această triadă, frumos, proporţie (symmetria)85, adevăr avea să domine întreaga gândire greacă. Abia Plotin va interveni cu o nouă viziune, considerând frumosul o problemă de calitate, şi nu doar una de relaţie între părţile constitutive ale întregului.

*

În orice om este sădită goana sau dorinţa de plăcere, întrucât în "fiecare dintre noi există două principii care ne mână şi ne stăpânesc şi pe care le urmăm oriîncotro ne-ar duce; unul din ele e sădit în noi din naştere, şi anume dorinţa de plăceri; celălalt e o încredinţare dobândită, şi anume gândul că trebuie să tindem spre tot ce e mai bun." Când biruie primul îl numim desfrânare, iar când biruie celălalt îl numim cumpătare. (Phaidros 237d-238a)86

Nu toate plăcerile reprezintă o încetare a suferinţei. Cele adevărate sunt cele "legate de culorile socotite frumoase, de forme, de majoritatea mirosurilor, de sunete" (Philebos, 51 b). Frumuseţea formelor nu stă în relaţie cu picturile sau vietăţile, iar pentru dobândirea plăcerii, trebuie preferate, în primul rând, "măsura, măsurabilul, oportunul şi toate câte sunt asemănătoare" (Philebos 66a-b).87 Apoi urmează "ceea ce se aleagă de proporţie de frumos, de desăvârşit, de adecvat", urmând "intelectul şi cugetarea". Abia pe locul al patrulea, în raport cu cele dinainte, se află "ştiinţele, artele şi opiniile socotite drepte" (Philebos 66a-d).88

Este indicată contemplarea frumuseţii luminoase, curate, neprihănite, nu cea plină de carne şi coloraţie omenească: "dragostea adevărată e prin firea ei făcută să iubească rânduiala şi frumosul, cu măsură şi armonie" (Statul 403 a).89

84 În vol. PLATON, Opere, vol. VII, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 91.

85 Sau măsură.86 Phaidros (sau Despre frumos; dialog etic), traducere, lămuriri preliminare şi note de Gabriel

Liiceanu, Ed. Humanitas, 1993, p. 68.87 PLATON, Opere, vol. VII, ed. cit., p. 93.88 Ibidem, p. 93.89 Arte poetice – Antichitatea, p. 119.

81

Platon consideră că "vorbirea potrivită, armonia potrivită, tonul potrivit şi ritmul ţin de simplitatea sufletului, nu fireşte de simplitatea nătângă… ci de cugetul ce rânduieşte bine şi cum trebuie firea noastră morală" (Statul 400 e)90, adică tot ceea ce este realizat cu multă cumpătare.

Unele plăceri sunt înşelătoare, ele neavând, de fapt, existenţă. Plăcerile cele adevărate sunt, în viziunea lui Socrate (Platon), "cele legate de culorile socotite frumoase, de forme, de majoritatea mirosurilor, de sunete; lipsa acestora nu e resimţită, nici nu-i dureroasă, iar prezenţa lor ne umple de senzaţii plăcute şi pure de amestecul durerii" (Philebos 51b).91 Socrate (Platon) încerca să explice "frumuseţea formelor" nu aşa cum o văd cei mulţi, referindu-se la "niscaiva vietăţi sau picturi", ci la linia dreaptă, cercul şi toate suprafeţele şi corpurile care apar în urma acţiunii strungului (Philebos 51c).92 Ele sunt "frumoase, nu în raport cu altceva, precum e cazul altora, ci sunt mereu frumoase, prin ele însele şi aduc anumite plăceri proprii… În acelaşi fel sunt frumoase şi culorile şi aduc plăceri" (Philebos 51d).93

Referitor la modalitatea de a pune în armonie mai multe obiecte, Platon a făcut o constatare extrem de interesantă şi rămasă valabilă până astăzi: "este imposibil să alcătuieşti în chip frumos două lucruri fără un al treilea, căci este necesar să existe ceva la mijloc care să le lege" (Timaios 31b-c).94

*

Încercând a da o definiţie frumuseţii, Platon recurge la o prezentare apofatică, întrucât aceasta era cel mai potrivit mod de a o defini, ea fiind greu de definit prin afirmaţii pozitive. De pildă, în Banchetul, iniţierea în misterele dragostei sau ale aflării frumosului este privită ca un drum sau ca o scară ce cuprinde mai multe trepte; după descoperirea frumosului fizic, urmează cel sufletesc, apoi frumosul cunoştinţelor, pentru ca, abia în final, la finalul iniţierilor în cele ale dragostei, să întrezărească deodată o frumuseţe de un caracter miraculos. Este vorba despre acel "frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfârşit, într-o privinţă frumos, într-alta urât; câteodată da, alteori nu; faţă de unul da, faţă de altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu: Frumos ce nu se-nfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât în sine; nu rezidă într-un vieţuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuşi întru sine, pururea identic sieşi ca fiind de un singur chip; frumos de care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire" (Banchetul, 211 a-b).95

90 Ibidem, p. 117.91 PLATON, Opere, vol. VII, ed. cit., p. 74.92 Adică toate corpurile cu forme pur geometrice; după remarca traducătorului, probabil că lui

Platon – cel care vorbeşte prin gura lui Socrate – i-ar fi plăcut artele abstracte, sculptura lui Brâncuşi sau pictura lui Mondrian, PLATON, Opere, vol. VII, ed. cit., nota 68, p. 100.

93 PLATON, Opere, vol. VII, ed. cit., p. 74.94 Ibidem, p. 145.95 Banchetul, traducere Cezar Papacostea, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 69.

82

Ca atare, cineva se poate ridica de la cele de jos către acea frumuseţe prin "dreapta îndrăgire a tinerilor", adică a frumuseţii lor, iar atunci când începe a o întrezări, abia atunci poate spune că e pe punctul de a atinge ţinta urmărită. Practic, drumul către frumos este asemănat cu o scară, iar calea cea dreaptă a dragostei sau modul în care putem fi călăuziţi în ea, este "să începem prin a iubi frumuseţile de aici de dragul frumosului aceluia, păşind ca pe o scară pe toate treptele urcuşului acestuia." (Banchetul 211c). Adică Platon ne recomanda să trecem de la iubirea unui singur trup, la iubirea a două, iar de la iubirea acestora la iubirea tuturor celorlalte. În continuare ne îndeamnă "să ne ridicăm de la trupuri la îndeletnicirile frumoase, de la îndeletniciri la ştiinţele frumoase, până ce ajungem, în sfârşit, de la diferitele ştiinţe la una singură, care este de fapt însăşi ştiinţa frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum e." (Banchetul 211c)96

Practic, avem de parcurs patru trepte: de la frumuseţea fizică la frumuseţea morală, apoi la frumuseţea cunoştinţelor, pentru ca, în final, să ajungem la frumosul absolut, la ideea de frumos.

*

Dacă frumosul este armonie, atunci urâtul este genul, "peste tot aducător de stricăciune, al lipsei de măsură potrivită" (Sofistul, 228 a).97 Pentru vindecarea suferinţelor trupului s-au ivit două arte: "în ce priveşte urâţenia, gimnastica; pentru boală, medicina", iar în materie de neştiinţă arta cea mai nimerită este învăţătura (Sofistul, 228 e-229 a).98

Dintre toate simţurile omeneşti, Platon considera că vederea este cel mai răzbătător, dar, cu toate acestea, înţelepciunea nu poate fi supusă prin vedere. La acestea se adaugă faptul că numai frumuseţii i-a fost sortit să se înfăţişeze atât de limpede privirii. De aceea, pe cel neiniţiat sau ticăloşit, numai frumuseţea de aici îl poate mişca. (Phaidros 250d-e).99

*

Şi Platon considera că forma circulară, sferică este cea perfectă. În dialogul referitor la crearea universului, el consideră că forma cea mai potrivită pentru univers a fost cea "care cuprindea în sine toate celelalte forme. De aceea, Demiurgul a făurit universul în formă de cerc şi de sferă, având peste tot extremele la fel de depărtate de centru – dintre toate formele, cea mai desăvârşită şi mai asemănătoare cu sine (Timaios 33b). După ce a pus sufletul în mijlocul universului, Demiurgul a făcut ca, în final, să rezulte "un univers care

96 Ibidem, pp. 69-70.97 PLATON, Sofistul, traducere Constantin Noica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1989, p. 329.98 Ibidem, p. 330.99 Phaidros (sau Despre frumos; dialog etic), traducere, lămuriri preliminare şi note de Gabriel

Liiceanu, Ed. Humanitas, 1993, p. 93.

83

se roteşte în cerc, unic, fără pereche, singuratic şi având prin propria sa virtute puterea de a coexista cu sine, neavând nevoie de nici un altul, pe deplin conştient şi iubitor de sine însuşi. Din aceste motive, Demiurgul a zămislit universul ca pe un zeu fericit" (Timaios, 34b).100

*

Totuşi, oricât de multe s-ar rosti despre frumos, el rămâne o noţiune greu de cuprins în cuvintele omeneşti. După ce, de-a lungul întregului dialog Hippias major este analizată esenţa frumosului şi relaţia sa cu binele, în final Socrate nu poate trage o concluzie clară şi decisivă, constatând că "simt că încep să ştiu ce înseamnă proverbul «sunt tare grele cele frumoase»" (Hippias major 304d).101

Hippias nu este singurul dialog care nu sfârşeşte cu o concluzie limpede, poate şi datorită faptului că nici lui Platon nu-i era clar dacă frumosul determină binele sau binele frumosul. Identificarea frumosului cu binele (sau cu utilitatea morală) este desfiinţată în argumentele şi contraargumentele finale.

Şi totuşi, într-un alt dialog, Timaios, Platon consideră că "binele este întotdeauna frumos, iar frumosul nu este niciodată disproporţionat. O fiinţă vie deci, care este frumoasă, trebuie să fie şi proporţionată." (Timaios 87c).102 Orice faptă nu-i nici bună, nici rea, "numai prin modul cum le săvârşim ele pot deveni frumoase; adică procedând frumos şi drept" (Banchetul, 181 a).103 Iar adevărata frumuseţe constă în dobândirea virtuţii şi desăvârşirea cu toată râvna (Banchetul, 185 b).104

Kalokagathon

În viziunea lui Platon, nimic nu conduce mai bine de la aparenţe către esenţă, decât spectacolul frumuseţii. Dialogul Lysis se deschide cu invitaţia făcută lui Socrate de a veni în mijlocul unor tineri frumoşi. Asemenea Symposion-ului, dialogul acesta arată "cât de evocator e caracterul frumuseţii trupeşti şi cum ea însăşi nu este decât o treaptă către frumuseţile de ordin superior".105

Deşi interpretarea care s-a dat pasiunii către frumuseţea tinerilor a căpătat de multe ori conotaţii necreştine – ştiindu-se patima de care suferea lumea antică greacă şi pe care a condamnat-o şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani – totuşi, nu trebuie ignorat faptul că, în dialogurile sale, Platon a ales frumuseţea trupească ca argument în favoarea demonstrării frumuseţii sufleteşti sau a celei ideale. În virtutea principiului kalokagathiei, frumuseţea fizică se cerea a fi însoţită de Bine şi Adevăr.

100 PLATON, Opere, vol. VII, p. 147-148.101 Arte poetice, p. 96.102 PLATON, Opere, vol. VII, p. 209-210. 103 PLATON, Banchetul, ed. cit., p. 25.104 Ibidem, p. 30.105 CONSTANTIN NOICA, Interpretarea unui dialog platonic, în vol. PLATON, Lysis, traducere

şi note de Alexandru Cizek, Ed. Humanitas, 1996, p. 19.

84

Dacă acum totul se desfăşoară în jurul lui Lysis, un tânăr deosebit de frumos, în altul este vorba despre Charmides. Cu privire la acesta, Socrate avea să propună: "ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întâi sufletul?" (Charmides, 154d-e) În privinţa tânărului Lysis, o dată intrat în palestră, Socrate a simţit că are şi cealaltă frumuseţe. Astfel, "frumos şi ales, cum îi apare tânărul de la prima vedere, înţelegi că până şi kalokagathia era văzută (s.n.) la greci, că ea nu cerea o cunoaştere specială a moralului, ci apărea ca o înzestrare evidentă şi ochiului, ca tot ceea ce era valabil la ei".106

*

Noi nu putem înţelege nemurirea cu ajutorul minţii, cât despre divinitate, numai ne-o putem închipui. Iar despre Divin se poate spune că este "frumos, înţelept, bun (s.n.) şi în toate celelalte chipuri la fel de minunate" (Phaidros 246 e).107 Iubirea nu se îndreaptă nici către jumătate şi nici către întreg, întrucât nu există decât un singur lucru de care oamenii să se simtă îndrăgostiţi, acela fiind Binele (Banchetul, 205 a-206 a).

Omul este dator şi chiar trebuie să se deschidă către contemplarea Ideii, pe care a avut ocazia să o vadă o dată, de mult, pe vremea când, fiind în tovărăşia vreunui zeu, el ţintea numai către cele înalte şi abia dacă privea lucrurile de acum, cele pe care mai toţi oamenii le socotesc a fi reale. (Phaidros 249c).108 Oricare dintre sufletele omeneşti a avut ocazia să contemple adevăratele realităţi, dar fiecare altfel. Iar dintre toate cele contemplate, numai frumuseţii i-a fost sortit "să se înfăţişeze atât de limpede privirii, ea singură menită pentru iubirea noastră" (Phaidros 250 e).109

Omul trebuie să se fie permanent deschis către "Idee", aceasta fiind reamintirea lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva or, tocmai aici întâlnim o formă a nebuniei: când privim frumuseţea de aici, aducându-ne aminte de frumuseţea cea adevărată, simţim cum ne cresc aripi şi, reînaripaţi astfel, ardem de nerăbdare să ne ridicăm în zbor, dar nu putem, şi-atunci, asemenea păsării, privirea ne rămâne aţintită în înalt, iar nepăsarea ce ne cuprinde faţă de lumea de aici dă celorlalţi temei să creadă că am fost robiţi smintelii." (Phaidros, 249 e)110 Omul tânjeşte după vederea Fiinţei.

*

În Banchetul, Platon emite ideea, extrem de interesantă, a celor două jumătăţi. Astfel că, fiecare suflet îşi caută jumătatea, "fiecare dintre noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi" (Banchetul, 191 d).111

106 C. NOICA, op. cit., p. 26.107 PLATON, Phaidros, ed. cit. p. 85.108 Ibidem, p. 90.109 Ibidem, p. 93.110 Ibidem, p. 91.111 Banchetul, p. p. 39.

85

Eros este cel care împreunează frânturile vechii naturi, el nefiind decât numele acestui dor, al năzuinţei către unitate (Banchetul, 193 a). Eros este fiul Peniei (sărăcie), şi al lui Poros (belşug), ca atare el este pururi sărac şi, "departe de a fi delicat şi frumos", el este aspru şi murdar. Semănând cu tatăl său, el stă gata să prindă tot ce frumos şi bun (Banchetul, 203, d-e).

Artele şi creaţia artistică

După Platon procesul de creaţie este de origine divină. Timaios a fost prezentat, în dialogul care îi poartă numele, ca fiind cel mai bun astronom şi ca unul care s-a străduit cel mai mult să cunoască natura universului. Fapt pentru care, el este invitat ca să vorbească cel dintâi, începând cu naşterea lumii şi sfârşind cu natura oamenilor (Timaios 27a).112 În felul acesta aflăm şi noi că lumea ideilor a fost creată de Zeu, iar Demiurgul a creat lumea materială, adică această lume în care trăim, având ca model lumea ideilor. Este un proces de imitare a unor imagini sau icoane.

Trebuie precizat faptul că Demiurgul nu a creat din nimic, nu avem de a face cu o Creatio ex nihilo, întrucât el, nefiind atotputernic, nu a putut crea decât dintr-o materie preexistentă.

Fiecare din creaţiile zeului e însoţită de o imagine, dincolo de propria ei realitate, cum ar fi visele sau umbra sau oglindirea. În privinţa meşteşugului omenesc, pe de o parte facem casa însăşi, prin arta constructorului, în timp ce, prin arta pictorului, facem o alta, un fel de vis omenesc. În concluzie, putem stabili două specii de creaţie, fiecare îndoită la rându-i: "cea divină şi cea umană, după una din diviziuni, iar după cealaltă, creaţia a ce sunt lucrurile în ele însele sau, pe de altă parte, reproducerea lor în imagini" (Sofistul, 266 d-e).113 Poiesis, adică creaţia, este "cauza ce stârneşte orice lucru să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de fiinţă."

*

Faptul că acest cosmos este frumos arată limpede că Demiurgul, în timp ce-l făurea, privea la modelul veşnic. Un argument în plus al faptului că Demiurgul a avut ca model fiinţa, este adus de faptul că, "dintre cele născute, Universul este cel mai frumos, iar dintre cauze, Demiurgul este cea mai bună" (Timaios, 29b).114

În referatul privitor la crearea lumii, aflăm şi opinia lui Platon cu privire la procesul creaţiei şi la aspectele sale. Demiurgul nu poate fi decât bun şi, ca atare, el nu poate crea decât ceva frumos: "Demiurgul a luat tot ce era vizibil, lipsit de repaus şi aflat într-o mişcare discordantă şi haotică şi l-a condus din dezordine în ordine, considerând că ordinea este întru totul mai bună decât

112 PLATON, Opere, vol. VII, p. 141.113 PLATON, Sofistul, Sofistul, traducere Constantin Noica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1989, pp. 382-383.114 PLATON, Opere, vol. VII, ed. cit., p. 143.

86

dezordinea. Celui bun nu-i este şi nici nu i-a fost îngăduit vreodată să facă altceva decât ceea ce este cel mai frumos (s.n.)" (Timaios, 30a-b).115

Pentru a realiza ceva frumos, "Demiurgul priveşte neclintit la ceea ce este identic cu sine şi se foloseşte de un asemenea model în realizarea formei şi specificul înfăptuirii sale… Când însă Demiurgul priveşte la ceea ce se află în devenire şi se foloseşte de acest model supus devenirii, el va săvârşi totul ca ceva departe de a fi frumos". Termenul de model () apare de mai multe ori în cadrul dialogului. Copia este numită imagine () sau imitaţie (). De mai multe ori este făcută precizarea că Demiurgul a făcut copia cât mai asemănătoare cu modelul ei.116

*

În ceea ce priveşte locul şi importanţa artiştilor, în concepţia lui Platon aceştia se situează pe trepte inferioare. Treptele existente în lume, şi în care se pot încarna sufletele, sunt: 1-iubitorii de înţelepciune sau de frumuseţe, închinători la Muze şi îndrăgitori de Eros; 2-regii, închinători la legi sau buni războinici; 3-oameni de stat, chibzuitori de bunuri ori negustori; 4-iubitori ai exerciţiilor corporale sau medici; 5-proroc sau iniţiator în mistere; 6- este pentru "făurari de versuri sau oricine s-ar îndeletnici cu arta imitării"; 7-meşteşugar sau lucrătorul gliei; 8-sofist sau "cel priceput să-i fie mulţimii pe plac"; 9-tiran. În toate aceste încarnări, sufletul care duce o viaţă cuviincioasă are parte de o soartă mai bună, iar după o serie de etape străbătute, în urma unei judecăţi el se eliberează de povara trupului, în timp ce celelalte, au parte de o viaţă rea.

Acela dintre suflete care a apucat să vadă cel mai mult e hotărât să meargă într-un făt ce-i hărăzit să ajungă "iubitor de înţelepciune sau de frumuseţe, închinător la Muze şi îndrăgitor de Eros", al doilea va fi războinic, al treilea un om de stat sau neguţător, al patrulea atlet sau medic iar al cincilea proroc sau iniţiator întru mistere. Abia acum vine rândul artiştilor, căci al şaselea "va fi bun pentru un făurar de versuri sau pentru oricine s-ar îndeletnici cu arta imitării", al şaptelea meşteşugar sau lucrător al gliei, al optulea sofist iar al nouălea tiran. (Phaidros, 248 d).

Meşteşugurile sunt, în mare, de două feluri, unele de luare în stăpânire (arta de a câştiga bani de a purta lupte atletice), altele de producere. Cel de a produce poate fi încadrat în meşteşugul mimeticii sau al imitaţiei şi, la rându-i, poate fi împărţit în două, divin şi omenesc. Creatoare este orice forţă care poate fi cauză de existenţă a ceea celor ce nu existau în prealabil. Or, în acest sens, "lucrurile aşa-zis naturale sunt create printr-o artă divină, pe când cele alcătuite din ele de om sunt create printr-una omenească" (Sofistul, 265 b-e).117

*

115 Ibidem, p. 144.116 Ibidem, p. 240. 117 PLATON, Sofistul, ed. cit., p. 380-381.

87

Artiştii, nefiind altceva decât nişte tălmaci ai zeilor, operele lor datorându-se numai puterii divine, nu sunt deloc bine văzuţi. Arta, în concepţia lui Platon, este inferioară filosofiei, ea neputând realiza decât reproduceri, còpii, umbre ale realităţii, umbre ale umbrelor. De aceea, artiştii erau socotiţi a fi nişte impostori, aşezaţi pe ultima treaptă a lucrătorilor.

De pildă, în Republica, filozoful constată că "vorbirea frumoasă, armonia, ţinuta frumoasă, ritmul frumos" sunt lucruri pe care tinerii ar trebui să le aibă permanent în faţa ochilor, pentru a putea face "ceea ce le este propriu" (Republica 400d).118 Aceste calităţi se găsesc în pictură în meşteşugurile asemănătoare, în arta ţesutului şi în broderie, precum şi în arhitectură. Din această pricină, nu numai poeţilor trebuie să li se prescrie ce anume să compună, ci şi celorlalţi artizani. Ei trebuie opriţi ca să mai redea "caracterul urât, nesăbuit şi meschin, şi în imagini de animale, şi în clădiri sau în vreo altă lucrare, ori altminteri să nu poată şi să nu fie lăsaţi să lucreze… Aceasta pentru ca nu cumva paznicii, fiind crescuţi cu ajutorul imaginilor în urâciune, culegând şi păscând, ca într-o păşune rea, în fiecare zi, câte puţin din întregul ei, să primească pe nesimţite un mare rău în sufletele lor. Ci trebuie ca ei să-i caute pe artizanii (adică artiştii, n.n.) în stare, prin firea lor, să meargă pe urmele naturii frumosului şi a frumoasei ţinute…"(Republica 401 b-d).119

Procesul inspiraţiei

După cum s-a văzut şi mai devreme, creaţia artistică nu este un meşteşug aplicat cu iscusinţă, ci este o inspiraţie divină. Fapt pentru care şi rolul artistului este minimalizat, creaţia sa fiind pusă pe seama inspiraţiei şi fiind anulată orice contribuţie personală.

Pictura însăşi are nevoie de aşa ceva, ca oricare altul dintre meşteşuguri, cum ar fi cel al dantelarului sau al ţesătorului, sau arta de a construi case ori ce se află în case (Republica 401 a).120

În vremurile de demult, după spusa lui Socrate, "cei ce dădeau nume nu socoteau că nebunia (mania) e un lucru sau ocară. Altminteri, de ce ar fi legat ei numele acesta de cea mai mândră dintre arte, de arta de a străvedea în viitor, spunându-i «arta nebuniei» (manike)? Ei socoteau că nebunia, când hărăzită-i de zei, este ceva frumos… În schimb, oamenii de astăzi, neştiind ce e frumosul, au strecurat aici un t şi au numit arta de a vedea cu duhul – mantike" (Phaidros 244c).121

Dar există un chip al nebuniei şi al "sfintei posedări" ne vine de la Muze. Dacă acesta se face stăpân asupra unui suflet curat şi sensibil, el îl stârneşte şi îl exaltă,

118 PLATON, Opere, vol. V, traducere, interpretare, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 176.

119 PLATON, Opere, vol. V, p. 177.120 Arte poetice – Antichitatea, p. 117.121 PLATON, Phaidros (sau Despre frumos; dialog etic), traducere, lămuriri preliminare şi note

de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 1993, p. 81.

88

mânându-l către "cântări şi felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veşmântul frumuseţii (s.n.) şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aici prin nimic altceva decât meşteşugul său, este un poet nedesăvârşit, iar poezia lui – numai cumpătare – păleşte în faţa celei hrănite de sfânta nebunie" (Phaidros 245a).122 În acest context al inspiraţiei, se cuvine filosofului a trage concluzia asupra adevăratei naturi a sufletului uman şi divin deopotrivă (Phaidros 244c).

*

Darul de a vorbi bine nu este un meşteşug, ci "ţine de o putere divină, una care te pune în mişcare". Muza e cea care "inspiră cu har divin pe câte unii, iar după aceşti inspiraţi se prind apoi în lanţ alţii. Căci nu cu meşteşug îşi alcătuiesc frumoasele lor poeme poeţii epici – toţi cei buni – ci pradă inspiraţiei şi sub stăpânirea unei puteri divine, şi la fel cu ei marii poeţi lirici.123 Aşa cum cei cuprinşi de delirul coribanţilor dansează numai atunci când îşi pierd judecata, tot astfel şi poeţii lirici nu cu mintea limpede îţi compun prea frumoasele lor cântece; ci, în clipa când intră pe făgaşul armoniei şi al ritmului, sunt prinşi şi stăpâniţi de delirul bahic, asemenea bacantelor care, sub exaltarea sacră, scot lapte şi miere din râuri, spre a pierde acest har de îndată ce-şi vin în fire" (Ion 533e-534b).124

În asemenea momente poetul este uşor ca un fulg, înaripat şi sacru, în stare să creeze doar atunci când, încins de un har divin, e descumpănit la cuget şi cu judecata scoasă din rostul ei. Altminteri nici un om cu judecata la locul ei n-ar putea să înalţe cânt, nici să dea oracole" (Ion, 534 b).125

După ce Ion a recunoscut că este mult mai frumos a fi inspirat de zei, Socrate concluzionează: "atunci revină-şi din parte-ne ce e mai frumos, Ion, anume că eşti inspirat de zei, iar nu stăpân pe meşteşug, în clipa când îl slăveşti pe Homer" (Ion, 542 a).126 Ca atare, dialogul se încheie sec cu această constatare, deloc măgulitoare la adresa artiştilor, care nu au prea mare merit în munca lor.

122 Ibidem, p. 82.123 Dezlănţuirea spontană care însoţeşte inspiraţia, adesea necontrolată şi necontrolabilă, a

fost supralicitată de esteticele mistice, abisale, ea fiind socotită a fi vecină cu starea de extaz mistic în care divinitatea dictează, iar artistul ascultă orbeşte. În explicarea fenomenului complex al inspiraţiei, există două extreme: "curentele clasice, iluministe, neoclasice au subordonat inspiraţia faţă de raţiune în teoria creaţiei şi a funcţiei educative a artei, în timp ce romanticii i-au exaltat virtuţile onirice şi imaginative, urmată, în epoca noastră, de adepţii poeziei pure (în interpretare religioasă), ai suprarealismului (în varianta «dicteului automat»), ai romanului introspectiv (prin recursul la fluxul memoriei afective şi involuntare), ai literaturii psihanalitice (apelul la sugestiile inconştientului), ai simbolismului (prevalarea reveriei şi a lirismului pur, muzical), ai expresionismului (afirmarea primatului tensiunilor interioare)", Dicţionar de estetică generală, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 178.

124 Arte poetice..., p. 61.125 PLATON, Ion, în vol. Arte poetice – Antichitatea, pp. 61-62.126 Ibidem, p. 70.

89

Mimesis-ul sau arta imitaţiei

După Platon, pictura, şi în general arta imitativă, îşi vede de treaba sa, care se află departe de adevăr; ea având de a face cu "o entitate din noi, aflată şi ea departe de judecată şi nu se însoţeşte şi nu se împrieteneşte cu ceva sănătos şi adevărat… Arta imitaţiei, inferioară fiind, se însoţeşte cu ceva inferior şi zămisleşte lucruri inferioare" (Republica 603a-b).127

Poetul şi pictorul se află pe aceiaşi treaptă a imitatorilor, producând "lucruri nevrednice în raport cu adevărul" (Republica 605b).128 Arta se opune astfel ştiinţei, al cărei obiect în constituie examinarea acelui lucru, iar nu producerea lui (Politica 261a-b). În fond, Platon era un căutător al adevărului or, pictura şi arta timpului său nu-i puteau oferi satisfacţiile oferite doar de gândirea filosofică.

*

Ce este imitaţia, în general, se dovedeşte a fi o întrebare extrem de grea. Poţi să devii creator degrabă, luând o oglindă şi întorcând-o pe toate părţile. Astfel, "vei crea degrabă soarele şi pe cele din cer, tot degrabă pământul, după cum pe dată te vei produce pe tine şi toate celelalte vieţuitoare, mobilele, plantele şi cele de care era vorba" (Republica 596e).129 Adevăratul creator este divinitatea, cea care creează ideea, în cazul dat de Platon, ideea de pat, cea care reprezintă firea patului. Un alt pat este făcut de tâmplar, în timp ce pictorul imită doar pe cel făcut de meşteşugar, adică tocmai o imitaţie de imagini nu de adevăr – căci imitatorul nu se pricepe la ceea ce este cu adevărat, ci la ceea ce pare. (Republica 595a)130

Pictorul, dacă e unul bun, poate amăgi pe copii şi pe oamenii fără multă judecată (Republica 601c). De aceea Platon concluzionează că "poetul imitator statorniceşte o proastă cârmuire în fiecare dintre suflete, făcând pe placul firii lui iraţionale, una ce nu face deosebire între cele superioare şi cele inferioare, ci care judecă despre aceleaşi lucruri că sunt de preţ când ele sunt neînsemnate, sub înşelarea nălucirilor mult departe de adevăr" (Republica 605c). Dar învinuirea cea mai gravă constă în faptul că "imitaţia e în stare să vatăme sufletul oamenilor de treabă, cu excepţia câtorva în stare să se împotrivească". Acesta este poate "lucrul cel mai înspăimântător" (Republica 605c).131

Cu privire la imitaţie, Platon tratează tema patului în Republica. Zeul a făurit Ideea de pat. La rândul său, tâmplarul, privind spre Idee, făureşte patul ca obiect de mobilier, o copie a originalului. Pe când pictorul este meşterul unor obiecte aparente, al patului care este o copie a copiei, el fiind asemenea celui care produce obiecte cu o oglindă pe care o poartă pretutindeni şi în care reflectă

127 PLATON, Opere, vol. V, p. 422.128 Ibidem, p. 424.129 Arte poetice..., p. 123.130 Ibidem, p. 121.131 Ibidem, p. 134.

90

toate obiectele acestei lumi – dar el nu este un creator adevărat, ci un impostor. El nu încearcă să imite Ideea, ci un obiect făcut de alţii (Republica 595d-598d).132

*

Cât priveşte imitaţia, Platon considera că nu există vreo specie de joacă mai artistică şi mai plăcută decât arta imitaţiei. Oferind imitaţii şi echivalenţe ale realităţilor, prin arta sa de a zugrăvi, artistul va fi în măsură, "înfăţişând de la distanţă cele zugrăvite tinerilor necopţi la minte, să-i facă a crede, pe nesimţite, că orice ar dori el să spună pe lume poate să şi realizeze în fapt" (Sofistul, 234 b).133

Există două feluri de mimetică, prima fiind meşteşugul redării întocmai, care are loc atunci când "cineva execută imitaţia potrivit proporţiilor modelului, în lungime, lăţime şi adâncime, adăugând culorile corespunzătoare fiecărui lucru." Dar ei nu copiază întocmai, ştiind că dacă ar reda proporţiile adevărate, partea de sus ar părea mai mică iar cea de jos mai mare şi, ca atare, ei introduc în imaginile lor, "nu proporţiile reale, ci pe cele care sunt aparente" (Sofistul, 235 d-236 b).134 De aceea, acest fel de reproducere am putea-o numi icoană. Al doilea fel de mimetică este cel care nu produce icoana, ci plăsmuieşte. Astfel, am avea două specii ale artei imaginilor, "meşteşugul redării întocmai şi cel de plăsmuire" (Sofistul, 236 c).

Condamnarea artiştilor

La Pitagora termenul de frumos era definit ca o categorie a domeniului cosmic, iar la Socrate ca una ce ţinea de universul antropologic Deşi a păstrat ideea kalokagathiei, Platon "a transpus obiectul teoriei etico-estetice în planul metafizic transcendent (Symposion 211 a-c)"135, pentru ca, ulterior, să refuze frumosului plastic orice drept de rezidenţă în cetatea sa ideală.

Artiştii sunt condamnaţi întrucât, prin operele lor, ei corup tineretul şi distrug astfel viitorul Statului sau al Republicii ideale, a celei imaginate de Platon – dar şi a oricărui alt sistem politico-social. În acest sens, nu numai poeţii ar trebui supravegheaţi şi siliţi să înfăţişeze în operele lor imaginea bunei purtări, ci şi ceilalţi creatori de artă. Iar dacă careva dintre aceştia n-ar fi în stare să o facă, atunci ar fi mai bine dacă i s-ar interzice de a crea în mijlocul oraşului, pentru ca nu cumva "tinerii străjeri, crescuţi printre imaginile viciului ca prin nişte ierburi rele, culegându-le şi hrănindu-se cu ele zi de zi dar timp îndelungat să ajungă a cultiva pe neştiute, în sufletul lor, cine ştie ce mare rău." (Republica 401c)136

De aceea, nu ar trebui, dimpotrivă, să fie căutaţi acei meşteşugari "din firea lor îndemnaţi să meargă pe urmele frumosului şi a naturii armonioase, astfel încât tinerii noştri, aidoma celor ce locuiesc în ţinuturile sănătoase, să tragă foloase de la toate, de oriunde li s-ar arăta vreun rod al creaţiei frumoase, fie că

132 PLATON, Opere, vol. V, p. 412-416.133 Sofistul, ed. cit., p. 337.134 Ibidem, p. 339.135 Filosofia greacă până la Platon, partea 1, vol. II, p. 157.136 Arte poetice, p. 117.

91

le-ar trece pe dinaintea privirilor, fie că le-ar cădea sub auz, aducându-le sănătate, întocmai unei adieri bune de pe meleagurile prielnice, şi îndemnându-le tainic, încă din copilărie, să redea, să îndrăgească şi să se armonizeze cu rostul cel bun?" (Republica 401c-d).137

*

Astfel că, Platon avea să dea verdictul, fără nici un drept de apel: "îl vom ruga pe Homer, ca şi pe ceilalţi poeţi, să nu se supere dacă vom şterge aceste versuri şi pe toate aidoma lor, nu pentru că n-ar fi poetice şi plăcute la auz mulţimii, ci pentru faptul că, pe măsură ce sunt mai reuşite, pe atât se cuvine mai puţin să fie ascultate de copiii şi bărbaţii hărăziţi libertăţii şi pe care-i sperie mai degrabă sclavia decât moartea" (Republica 387 b).138

Platon avea să deschidă astfel linia tuturor acelora care, de-a lungul timpului, au negat artei orice drept de apel la o existenţă nobilă, rămânând undeva, la periferia domeniilor culturii.139

În viziunea sa asupra Statului sau a Republicii ideale, Platon a refuzat dreptul artiştilor de a sta în cetate, întrucât ei sunt făuritori de falsuri. Însă viziunea sa asupra artei şi artiştilor nu a fost consecventă în negativismul ei, aceasta poate din pricina faptului că rolul benefic al artei nu putea fi ignorat cu totul.

Cu mici excepţii, antichitatea a continuat să-l dispreţuiască pe artist, deşi, paradoxal, avea o extrem de mare admiraţie faţă de arta sa. Doar Empedocle (c.490-c.430 î. Hr.), anticipând un (loc comun) de mai târziu, anume acela al lui Deus pictor, Deus statuarius, Deus artifex, a comparat naşterea cosmosului cu aceea a unei picturi140, iar Dio Chrysostomus (c.50-c.117 d.Hr.) a fost unul dintre puţinii trăitori ai antichităţii care i-au apreciat pe artişti, elogiindu-i până la a stabili "o apropiere între actul artistic pe care majoritatea contemporanilor săi îl dispreţuiau, şi crearea lumii."141

Concluzii

În hora celor nouă muze ale mitologiei greceşti niciodată nu a dănţuit vreo muză a artelor plastice sau a arhitecturii, căci grecii nu le considerau pe acestea din urmă arte nobile, artiştii respectivi depinzând mult prea mult de materia pe care o aveau de prelucrat, pentru a fi situaţi în acelaşi plan "cu cei care armonizează sunete şi cuvinte. Oricâtă admiraţie s-ar fi nutrit pentru rezultatele muncii sale, artistului nu i se recunoştea câtuşi de puţin privilegiul inspiraţiei divine, asemenea favoriţilor Muzelor: artistul este socotit înainte de toate un meşteşugar."142 Iar în

137 Ibidem, p. 117.138 Arte poetice, p. 100.139 ALAIN BESANÇON, Imaginea interzisă – Istoria universală a iconoclasmului de la Platon la

Kandinsky, traducere Mona Antohi, Ed. Humanitas, 1996.140 ERWIN PANOFSKY, Ideea, traducere de Amelia Pavel, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, nota 21, p.

81.141 UDO KULTERMANN, Istoria istoriei artei, traducere de Gheorghe Székely, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1977, vol. I, p. 40.142 FRANÇOIS CHAMOUX, Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică, traducere de Mihai

Gramatopol, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 353.

92

această privinţă Platon a fost vehementul purtător de cuvânt al societăţii în care a trăit, condamnându-l şi el definitiv pe artist la exil. Mersul istoriei avea să arate că acesta a fost unul din punctele în care gânditorul s-a înşelat amarnic.

Dar dincolo de toate acestea, Platon rămâne unul dintre cei mai de seamă filosofi idealişti, a cărui influenţă nu doar asupra filosofiei, ci şi a culturii ulterioare a fost enormă. Practic, se poate vorbi despre doi stâlpi ai filosofiei antice, iar aceştia doi sunt Platon şi Aristotel. Primul a fost interesat numai de lumea ideilor, pe care o socotea perfectă143, în timp ce lumea aceasta este o copie imperfectă şi rea a lumii spirituale, iar artele sunt cópii ale cópiilor, minciuni, ca atare vrednice de tot dispreţul.

Relaţia dintre eide-le eterne, invizibile şi fenomenele sensibile (aistheta) trecătoare este descrisă de Platon ca fiind una complexă, în multe din dialogurile sale, printre care Phaidon (100b-101c). Fenomenele sensibile, materiale sunt o copie (eikon) a modelului (paradeigma) său etern, eidos. Acest act de creaţie artistică (mimesis) este opera unui meşteşugar divin, suprem (demiourgos). Eide-le sunt identificate de Platon când cu Binele (în Republica 504e-509c) când cu Frumosul (în Banchetul 210a-212b), conceptul de frumos având un caracter aprioric, imuabil, atemporal şi aspaţial, el identificându-se pe ultima treaptă cu binele (kalokagathon) şi fiind ţinta către care trebuie să tindă fiecare, ultima treaptă a scării pe care urcă sufletul însetat de adevărata Frumuseţe, aşa acum a fost şi Platon, în aceeaşi măsură îndrăgostit şi de Adevăr.

143 De unde şi termenul de "ideal", "idealist", adică ceva greu sau imposibil de atins, dar după care năzuim toată viaţa.

93

ARISTOTEL(384-322 î.Hr.)

Viaţa

Filosoful s-a născut în Stagira – motiv pentru care i s-a mai spus şi Stagiritul – ca fiu al medicului regelui Filip al Macedoniei. Rămas orfan de ambii părinţi, s-a dus la Atena, oraş în care, pe la 17 ani, a devenit membru al Academiei platonice, unde a rămas până la moartea lui Platon. Prin 343 î Hr. a fost invitat de Filip pentru a-l instrui pe fiul său, cel care-şi va câştiga celebritatea sub numele de Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare.

După ce acesta a devenit rege al Macedoniei, Aristotel s-a întors la Atena, unde, împreună cu prietenul său Teophrast, a întemeiat o şcoală filozofică numită Lyceum sau Lykeion144, dar şi peripatetică – întrucât filosoful obişnuia să discute cu discipolii săi plimbându-se pe aleile de plopi (peripatein). Conferinţele sale erau nuanţate în funcţie de pregătirea auditorilor. Înainte de masă erau cele numite acroamatice (rezervate numai celor iniţiaţi, secrete) iar după prânz cele exoterice, destinate publicului larg.

După moartea lui Alexandru Macedon (323 î. Hr.), Aristotel a fost acuzat de asebie, fapt pentru care a preferat să fugă din Atena, murind un an mai târziu. Se spune că ar fi exclamat: "nu voi da prilej atenienilor ca să păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei".

Opera

1. Scrieri cu caracter logic; ele au fost adunate în perioada bizantină sub numele de Organon (unealta spirituală). Ele au avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării filosofiei din Evul Mediu, în principal asupra scolasticii. A clarificat deducţia (concluzia ce rezultă din premize, de la general la particular)145 şi inducţia (generalizare, de la totalitate de indivizi la proprietate generală, adică de la particular la general).

2. Scrieri din domeniul ştiinţelor naturii, cea mai cunoscută fiind Fizica.

144 Numit aşa întrucât se afla amplasat lângă templul lui Apolo Lykios.145 Descoperind şi analizând silogismul (dacă a = b şi b = c, atunci şi a = c, adică o concluzie

rezultând din două premize).

3. Scrieri etice, Etica nichomachiană146, fiind preluată de către Eudemos, un elev al lui Aristotel, a apărut Etica Eudemică. În schimb, Politica, o lucrare de etică practică, a rămas neterminată. În aceasta din urmă există câteva idei novatoare alături de unele retrograde. Interesantă este accentuarea rolului mediului geografic, economic şi social asupra individului. Din păcate, Stagiritul a accentuat necesitatea sclavajului precum şi ideea existenţei unor rase inferioare, socotind sclavul "o unealtă vorbitoare".147

4. Scrieri estetice, Retorica şi Poetica. 5. Scrieri cu caracter filosofic general, celebră fiind Metafizica (numită

aşa întrucât a fost aşezată înaintea cărţii numită Fizică). Aici el explică originea mişcării în univers, ca pornind de la Dumnezeu, actul suprem. Pentru Aristotel, problema nerezolvată a fost aceea dacă Dumnezeu este imanent sau transcendent. Noţiunile de bază ale filosofiei lui Aristotel sunt conceptele de materie-formă, substanţă, precum şi cele de potenţă-act.

Tot aici el elaborează problema raportului materie-formă, în care materia este obiectul pasiv şi indeterminant al formei, în timp ce forma este principiul activ, determinant al trecerii de la potenţă la act. Materia nu poate exista fără formă, nici forma fără materie, dar forma rămâne principiul ideal. Dualismului materie-formă se asociază postulării unei forme supreme pure, identificată cu divinitatea – concepută ca izvor al mişcării (primul motor mişcător) şi ca principiu al ordinii în univers.

Concepţia estetica

Frumosul şi plăcerea estetică generată de artă

Aristotel considera că "toţi oamenii poartă în fire [] aspiraţia de a şti. Ca semn al ei stă iubirea de senzaţii [, aisthiseis]: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar şi fără să aducă vreun folos. Cel mai mult însă dintre toate este iubită senzaţia ce vine prin văz… Motivul pentru această [preferinţă] este că vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi că ea lămureşte multe trăsături distinctive [ale lucrurilor] (Metafizica 980a).148

Indiferent ce ar fi frumosul, de orice fel ar fi, alcătuit sau nu din părţi, "frumosul, ca să-şi merite numele, trebuie nu numai să-şi aibă părţile în rânduială, dar să fie şi înzestrat cu o anumită mărime. Într-adevăr, frumosul stă în mărime şi ordine, ceea ce şi explică pentru ce o fiinţă din cale-afară de mică n-ar

146 Numită aşa după Nichomachos, fiul lui Aristotel din a doua căsătorie.147 Cât priveşte plăcerile trupeşti, de ele "se poate bucura oricine, un sclav nu mai puţin decât

omul cel mai desăvârşit; fericirea însă nimeni n-ar atribui-o unui sclav, decât dacă i-ar atribui şi o existenţă umană", Etica nicomahică 1177a5, introducere, traducere, comentarii de Stella Petecel, Ed. IRI, Bucureşti, 1998, p. 218.

148 ARISTOTEL, Metafizica, traducere, comentarii şi note Andrei Cornea, Ed. Humanitas, p. 49.

95

putea fi găsită frumoasă… şi nici una dina cale-afară de mare (în cazul căreia viziunea nu s-ar realiza dintr-odată, iar privitorul ar pierde sentimentul unităţii şi al integrităţii obiectului, ca înaintea unei lighioane mari de zeci de mii de stadii" (Poetica 1450b-1451a).149

Conform părerii lui Aristotel, frumosul poate fi 1. natural;2. artistic;3. moral;4. matematic.Şi Aristotel împărtăşea opinia antichităţii referitoare la kalokagathon, aceea

că Frumos=Bine=Adevăr. Dar el neglijează fondul problemei, accentuând în mod exagerat condiţiile formale ale contemplării estetice. Să nu uităm că el era de părere că materia constituie obiectul pasiv, în timp ce forma este principul activ, al trecerii de la potenţă la act. Din această pricină, contemplarea formei era cu mult mai importantă decât actul artistic în sine.

Într-o tragedie important e subiectul, el fiind sufletul. Aristotel recurge la o comparaţie cu pictura: "ceva asemănător se observă şi în cazul picturii, în care, oricâte culori ar pune cineva laolaltă, n-ar izbuti să dea privitorului atâta desfătare cât cel mai simplu desen necolorat. Căci tragedia e imitarea unei acţiuni, şi numai în măsura în care e imitarea unei acţiuni e şi imitarea celor ce o săvârşesc." (Poetica 1450a-b). După cum observăm, Aristotel se situează în tabăra celor care au pus mereu desenul şi construcţia deasupra culorii.

*

Stagiritul remarcase faptul că darul imitaţiei este înnăscut. Dar nu aceasta este cea mai importantă contribuţie a sa la problema contemplării artistice a unei opere de artă ce a rezultat în urma mimesis-ului. Filosoful grec a remarcat faptul că plăcerea dată de imitaţii e resimţită de către toată lumea şi că "lucrurile pe care în natură nu le putem privi fără scârbă – cum ar fi înfăţişările fiarelor celor mai dezgustătoare şi ale morţilor – închipuite cu oricât de mare fidelitate ne umplu de desfătare"(Poetica 1448 b).150

Explicaţia constă în faptul că imitaţia produce o plăcere deosebită pe care o dă numai cunoaşterea, atât înţelepţilor cât şi oamenilor de rând. Acesta este şi motivul pentru care se bucură cei ce privesc o plăsmuire, "pentru că au prilejul să înveţe privind şi să-şi dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare înfăţişează pe cutare. Altminteri, de se întâmplă să nu fi ştiut dinainte, plăcerea resimţită nu se va mai datora imitaţiei mai mult sau mai puţin izbutite, ci desăvârşirii execuţiei, ori coloritului, ori cine ştie cărei alte pricini" (Poetica 1448 b).151

În aspectul admirării unei opere de artă există deci aspectul cognitiv, idee reluată de Aristotel, care va spune că, în cadrul contemplării unei opere de artă,

149 Arte poetice..., p. 160.150 Ibidem, p. 154.151 Idem, Ibidem.

96

pictură sau sculptură, "plăcerea nu stă în model, ci în reflecţia că cutare imitaţie înfăţişează cutare lucru, de pe urma căreia de fiecare dată învăţăm câte ceva" (Retorica I 11, 1371 b4).

Conceptul de artă şi rolul artiştilor în făurirea artei

Legat de plăcerea contemplaţiei estetică stă însăşi opera de artă. Se ştie cât preţ puneau grecii pe cumpătare, una dintre cele patru virtuţi cardinale. Dar, în privinţa contemplării artistice, aici nu existau limite. Referitor la acest aspect, Aristotel considera că nu pot fi socotiţi necumpătaţi cei ce "resimt plăcere datorită senzaţiilor vizuale, de exemplu în faţa culorilor, formelor sau imaginilor; nu sunt numiţi nici cumpătaţi, nici necumpătaţi" (Etica nicomahică 1118a).152

Termenul de () sophia, aplicat la artă, exprimă simpla abilitate tehnică, acesta fiind sensul ei originar, prezent pe lângă cel având conotaţii morale şi intelectuale. În domeniul artelor, "«înţelepciunea» este măiestria pe care o atribuim celor ce au atins, în arta respectivă, culmile desăvârşirii; de pildă, pe Phidias îl numim maestru al artei sculpturale, pe Polykleitos maestru al statuariei. Deci termenul de sophia nu semnifică aici nimic altceva decât excelarea într-o artă" (Etica nicomahică 1141 a7-10).153

Apărea, deja, o altă viziunea asupra artei şi artistului, diferită de cea a lui Platon. Totuşi, ceea ce se petrece în domeniul artelor nu este similar cu cel al virtuţilor, căci "produsele artei poartă în sine perfecţiunea ca pe o valoare intrinsecă, fiind suficient ca aceasta să li se imprime de când sunt create" (Etica nicomahică 1105a).154

Tot filosofia rămânea arta superioară. Aristotel a subliniat întotdeauna caracterul dezinteresat al filosofiei, cea care nu este în mod necesar practică, fapt pentru care Aristotel a subliniat caracterul ei divin (Metafizica 982 b20-983 a11).

*

Platon îi considera mincinoşi pe artişti, întrucât sunt nişte copişti ai còpiilor. Aristotel vine cu o altă concepţie, interesantă ca mod de percepere al muncii artistului şi al scopului ei: "datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri… ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea şi poezia e mai filosofică şi mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul" (Poetica1451 b).155

Ideea este reluată în continuarea lucrării, Aristotel considerând că, într-o tragedie, trebuie căutat elementul miraculos, element plăcut, "dovadă că toţi câţi

152 ARISTOTEL, Etica nicomahică, introducere, traducere, comentarii de Stella Petecel, Ed. IRI, Bucureşti, 1998, p. 79.

153 Ibidem, p. 131.154 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. cit., p. 52.155 ARISTOTEL, Poetica, în vol. Arte poetice, p. 161.

97

au de povestit ceva o fac adăugând şi de la ei, ca să-şi desfete ascultătorii" (Poetica 1460a).156

În acest sens, Stagiritul a remarcat un aspect extrem de important al actului artistic, acela că imitaţia nu este servilă, ci presupune un aport creativ al celui care se ocupă cu ea.

Şi din acest punct de vedere, "întâmplări posibile anevoie de crezut trebuie preferate mai curând întâmplărilor imposibile cu înfăţişarea de a fi adevărate" (Poetica 1460a). Dacă în viaţă adevărul este cel care contează şi se află deasupra tuturor principiilor, în artă se poate întâmpla ca rostirea mecanică a unui adevăr să-l facă să devină sec, fără vlagă, neconvingător, motiv pentru care e de preferat o minciună convingătoare şi plină de personalitate creatoare.

În concluzie, referitor la imitaţie, se cuvine a ţine cont de faptul că, de vreme ce poetul e un imitator, asemenea pictorului sau oricărui alt artist, imitaţia lui trebuie să redea neapărat lucrurile într-unul din aceste trei chipuri:

1. fie cum au fost sau sunt;2. fie cum se spune sau par a fi;3. fie cum ar trebui să fie (Poetica 1460 a). În acest sens, dacă cineva înfăţişează lucruri imposibile, se poate spune că

săvârşeşte o greşeală. Dar ea dispare, îşi încetează existenţa din momentul în care poetul şi-a atins scopul urmărit sau dacă, în acest fel, a izbutit să "facă mai impresionantă partea unde se găsesc imposibilităţile".157

Conceptul de Kathársis

Deşi el era cunoscut de cei dinaintea lui – cei care l-au aplicat în mod deosebit fiind pitagoreicii – totuşi, pe seama lui Aristotel este pusă sublinierea rolului purificării prin artă. Numai că, în acest sens, el nu a lăsat decât câteva rânduri, în cadrul lucrării sale închinate tragediei (Poetica).

Kathársis-ul, (uşurare, purificare), are funcţii atât religioase cât şi morale, fiind o purificare a sufletului realizată prin mousike (idee întâlnită la pitagoreici). Concepţia avea să fie preluată şi de Aristotel, dar cu referire la tragedie, ca realizatoare a unei kathársis homeopatice a emoţiilor de frică şi milă (Poetica 1449 b).

Tragedia este imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, "în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi. Numesc «grai împodobit» graiul cu ritm, armonie, cânt…" (Poetica 1449 b).158

156 Ibidem, p. 184.157 Ibidem, p. 185.158 Ibidem, p. 157.

98

Actul imitaţiei (mímesis)

După Aristotel, una din cauzele care au dat naştere poeziei este "darul înnăscut al imitaţiei, sădit în om din vremea copilăriei (lucru care-l şi deosebeşte de restul vieţuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite şi cele dintâi cunoştinţe venindu-i pe calea imitaţiei" (Poetica 1448 b).

Imitaţia are un rol de seamă în actul devenirii, sau al aducerii de la potenţă la act. Lucrurile care se nasc sau devin pot avea această devenire fie în temeiul naturii, al artei sau spontan; dar "toate cele ce devin o fac având pe cineva drept autor, devin din ceva şi devin ceva anume" (Metafizica 1132a).159

Pentru a exemplifica devenirea sau aducerea de la potenţă la act, Aristotel se referă la devenirile sau creaţiile care au loc în baza artei. Or, acestea sunt dintre cele a căror configuraţie sau formă există în suflet (numesc «configuraţie» esenţa fiecărui lucru…), Metafizica 1032b.160 De pildă, casa se naşte din casă, adică din casa lipsită de materie se naşte cea având materie, întrucât "arhitectura din suflet" o reprezintă pe cea a casei (Metafizica 1032b).161

Practic, procesul creaţiei este unul de imitare al modelului interior, cel existent în suflet. Dar nu toţi realizează imitaţia la fel sau în acelaşi mod. Unii izbutesc "să imite tot soiul de lucruri (cu meşteşug învăţat, ori numai din deprindere)162 după cu mulţi imită cu glasul…" (Poetica 1447a)163 La rându-i, fiecare tragedie este împărţită în mai multe părţi – adică în mijloacele prin care se realizează imitaţia, chipul cum are loc imitaţia şi obiectele ei.

În final, trebuie remarcat faptul că, după cum este realizată imitaţia, aşa apar şi oamenii, deosebindu-se între ei fie prin răutate fie prin virtute. Personajele închipuite vor fi "ori mai bune ca noi, ori mai rele, ori la fel cu noi, cum fac şi pictorii: se ştie doar că Polignot înfăţişa pe oameni mai chipeşi, Pauson mai urâţi, Dionysios aşa cum sunt aievea. E limpede, prin urmare, că fiecare din imitaţiile amintite va păstra aceste deosebiri şi va fi după felul obiectului pe care-l imită…" (Poetica 1448 a)164

Concluzii

Cel care a ajuns la un moment dat, în Evul Mediu occidental, să fie cunoscut sub numele de "Filosoful", a rămas toată viaţa credincios crezului său, acela că întotdeauna dorinţa de cunoaştere este superioară oricăror alte trăiri şi năzuinţe specific umane: "toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte (eidenai). Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea

159 ARISTOTEL, Metafizica, traducere, comentarii şi note Andrei Cornea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 236.

160 Ibidem, p. 236-237.161 Ibidem, p. 237.162 Meşteşug, adică prin capacitatea de a obţine anumite rezultate întemeiate pe cunoştinţele asimilate

înainte, ia deprinderea presupune experienţa verificată prin practică, Arte poetice, nota 4, p. 191.163 Arte poetice, p. 151.164 Ibidem, p. 152.

99

simţurilor. Ei resimt această plăcere pentru ea însăşi, chiar când nu e vorba de urmărirea unui folos, şi lucrul se adevereşte mai ales cu privire la simţul ce se exercită prin ochi. Într-adevăr, noi preferăm acest simţ tuturor celorlalte, nu numai când avem în vedere un scop practic, ci chiar fără o asemenea intenţie, şi pricina e că acest simţ ne dă putinţa, mai mult decât oricare altul, să cunoaştem mai bine un lucru..." (Metafizica, I, 1, 980 a)

De aceea, datorită cunoaşterii superioare pe care o au, "în orice întreprindere, socotim mai vrednici de stimă, mai învăţaţi şi mai pricepuţi pe cei însărcinaţi cu conducerea lucrărilor (architektonas) decât pe simpli lucrători, pentru că cei dintâi cunosc cauzele lucrurilor ce le săvârşesc, pe când muncitorii, ca şi unele lucruri neînsufleţite, execută, dar nu ştiu ce fac, cum se întâmplă cu focul, care arde fără a şti. Lucrurile săvârşesc fiecare din acţiunile lor datorită unui anume fel firesc de a fi, iar lucrătorii datorită obişnuinţei, pe când conducătorii sunt mai învăţaţi nu pentru că exercită o activitate practică, ci pentru că stăpânesc teoria şi cunosc cauzele." (Metafizica I, 1, 981b)

Paradoxal, deşi mult mai puţin poetic decât Platon, el a formulat şi ne-a lăsat una dintre cele mai pertinente observaţii cu privire la destinaţia artei, aceea de a fi o minciună convingătoare şi, prin acest fapt, frumoasă. Nu exactitatea este cea care dă farmec operei de artă, ci modul în care ea intră în rezonanţă cu trăirile fiecăruia, cu ceea ce se aşteaptă de la ea.

Aristotel considera că "nu trebuie să respingem cu încăpăţânare copilărească cercetarea celor mai neînsemnate animale, căci în fiecare lucru natural se găseşte ceva miraculos. După cum se povesteşte, Heraclit s-a adresat cu bunăvoinţă străinilor dornici să-l cunoască. Aceşti oameni, intrând în casă, s-au sfiit să înainteze când l-au văzut încălzindu-se lângă cămin; atunci el i-a poftit să se apropie fără teamă, spunând că şi în acel loc se află zei; tot aşa, în cercetarea fiecărei fiinţe, trebuie să procedezi fără şovăieli, căci în toate există o parte naturală şi frumoasă. (s.n.)" (De partibus animalium I,5, 645a23)165

Aşadar, toate lucrurile sunt frumoase, dar câţi ştiu să le vadă această frumuseţe? Iar dintre aceştia, câţi vor dori şi câţi vor putea ca să o exprime în cuvinte?

165 JONATHAN BARNES, Aristotel, traducere de Ioan-Lucian Muntean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 137.

100

STAREA LUMII LA VENIREA MÂNTUITORULUI

"Iar când a venit plinirea vremii,

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,

născut din femeie, născut sub Lege,

Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere…"

(Gal. 4,4-5)

Considerente generale

În vremea Naşterii Mântuitorului, lumea se prezenta ca un mozaic de opinii şi ideologii, care spuseseră cam tot ceea ce era de spus, fără a reuşi să ajungă în miezul problemei sau să găsească răspunsul la câteva întrebări chinuitoare, ce făcuseră multe nopţi albe filosofilor.

Ce este adevărul sau Ce este frumosul, dar oare, Binele rezultă din Frumos sau Frumosul generează Binele, erau numai câteva din întrebările rămase fără răspuns. În domeniul esteticii, filosofii reuşiseră să înainteze pe drumul stabilirii conceptelor, se făcuse trecerea de la analiza universului la cea a omului, artele erau "producătoare" de frumos şi de armonie, dar artiştii nu o duceau mai bine.

Important pentru această perioadă este faptul că, atât în lumea iudaică, cât şi în cea greacă, se cristalizaseră câteva opinii clare privitoare la aspectele principale ale relaţiei Dumnezeu-om, creaţiei artistice, frumuseţii, situării omului în univers etc. Din acest motiv, este important a sublinia câteva trăsături caracteristice ale gândirii estetice iudaice şi greceşti, exprimate prin scrieri sau prin înseşi operele de artă realizate.

Analiză comparativă a principalelor deosebiri dintre concepţia estetică iudaică asupra lumii şi cea greacă166

Nr. crt.

Tematica sau domeniul de referinţă

Concepţia sau viziuneaiudaică

Concepţia sau viziuneagreacă (elenă)

1MODALITATEA DE

AFLARE A ADEVĂRULUI

Dumnezeu S-a revelat în diverse moduri, inexprimabile exclusiv raţional sau prin concepte omeneşti. Este vorba despre o Revelaţie supranaturală. Adevărul este o Persoană, răspunzând la întrebare Cine?

Înţeleptul cunoaşte viaţa trăind-o efectiv şi punând în practică poruncile divine revelate. Este vorba mai mult de o înţelegere psihologică a vieţii, decât de un comentariu savant asupra ei.

Aveau o filosofie practică, gândire concretă.

Filosoful ajunge la cunoaşterea adevărului prin el însuşi, prin efortul propriu al său şi al înaintaşilor. Grecii erau în căutarea adevărului, răspuns la întrebarea ce?

Există o filosofie a contemplării şi cunoaşterii universului, dar fără o participare emoţională, ci doar una raţională. Predomină logica.

Le era specifică gândirea metafizică.

2OMUL ŞI

RAPORTAREA SA LA DUMNEZEU ŞI LUME

Omul este creaţia lui Dumnezeu, constituind punctul culminant al acesteia, o încununare a sa. Fiecare existenţă umană este, de fapt, o persoană, unică şi irepetabilă.

Omul este un individ între atâţia alţii. Este un zoon politikon, un tip deosebit de animal, dar nu este unic. Filosofia conţine o secţiune, ontologia, închinată existenţei ca atare, dar nu exclusiv existenţei umane.

3SCOPUL

CUNOAŞTERII

Ceea ce interesa era etica, educarea practică a omului, nu logica, epistemologia sau axiologia.

Filosofiei faptei întâlnită în iudaism, i se opune filosofia logosului.

4CATEGORIILE

GÂNDIRII

Era importanţă cugetarea prin categorii temporale, existenţa fiind o participare la curgerea evenimentelor, a timpului. Omul era angrenat în curgerea timpului, participând activ, nu pasiv.

Importanţa categoriilor spaţiale, de unde şi preferinţa pentru artele plastice tridimensionale sau pentru imitarea volumetriei în pictură.

5CONCEPŢIA

REFERITOARE LA TIMP

Timpul este liniar. Lumea are un singur început. În privinţa sfârşitului, el există pentru lumea materială, în timp ce creaţia spirituală este fără de sfârşit.

Timpul are o finalitate, existând din totdeauna o orientare clară a creaţiei. Din momentul acelui Să fie lumină! creaţia a căpătat o orientare către Creatorul ei. După căderea în păcat, omenirea se afla în drum către Naşterea lui Mesia, iar după Întruparea, Moartea şi Învierea Domnului, ea se află în drum spre Parusie.

Timpul este ciclic. Alternanţa zi-noapte, iarnă-vară a condus către ideea eternei reîntoarceri, a metempsihozei sau a reîncarnării. Practic, exista credinţa în re-crearea lumii sau a segmentelor ei. Timpul este o categorie închisă, asemenea lui Cronos ce-şi devorează copiii.

De aici rezultă, la scara infinitului, spaima absurdului, ştiind că cele ce au fost vor mai fi.

166 Conceptele comentate aici reprezintă o extindere şi o interpretare proprie a celor prezente în lucrarea lui WLADYSLAW TATARKIEWICZ, Istoria esteticii, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, vol. 2, pp. 16-18.

102

6POSIBILITĂŢILE

PERCEPERIISENZITIVE

S-a spus că Revelaţia Vechiului Testament s-a bazat pe auz: ascultă Israel! De aceea, după cum consideră unii, a şi fost total înlăturată iconografia, ea adresându-se văzului – opinie unilaterală şi inexactă.

În Vechiul Testament Revelaţia s-a manifestat prin

1. cuvinte2. acte3. imagini.Dată fiind absenţa Întrupării

şi a oricărei posibilităţi de vedere a divinului, este lesne de explicat de ce simţul auzului avea un rol primordial.

Este o lume îndrăgostită de simţul văzului, toţi considerându-l simţul primordial. De aceea, şi lumea greacă manifesta a dragoste către formele văzute, de unde şi dezvoltarea genurilor plastice ale artelor, a celor care se pot contempla vizual.

Bineînţeles, aspectul lipsit de taină al acestui gen de contemplare nu avea să fie pe placul tuturor, de unde şi tendinţa către un anume misticism aducător de taină.

7EXPRIMAREA FRUMUSEŢII

Frumosul era inexprimabil, tainic, apofatic. El nu era absent sau inexistent ca preocupare, dar nu constituia centrul vieţii, nici scopul suprem.

Frumuseţea pământească avea un caracter dinamic, al permanentei schimbări impuse de stilul de viaţă iudaic şi de concepţia privitoare la rostul lor de pe pământ. Evreii nu aveau aici cetate stătătoare, ci erau în drum către pământul făgăduinţei sau către regăsirea raiului pierdut.

Se punea accentul pe frumuseţea spirituală, cea fizică neavând nici o valoare de una singură.

Frumuseţea era vizuală, clară, cu posibilitatea de a fi contemplată în plină lumină. Contemplarea presupunea stagnare, nemişcare şi chiar conceptul de posesiune prin cunoaştere.

Frumuseţea pământească era statică, datorită faptului că lipsa tainei o priva de orice dinamism al vreunei descoperiri ulterioare.

Accentul era pus pe frumuseţea fizică, cultivată prin diverse mijloace.

8MANIFESTAREA

CULTULUI

Cultul iudaic era unul tainic, la care participau preoţii şi arhiereii, în timp ce credincioşii aşteptau în curte – la Ziua Împăcării intra în Sfânta Sfintelor numai arhiereul şi numai o singură dată pe an. Numele Domnului nu era permis a fi rostit de către oricine, în orice împrejurare.

Toate acestea confereau cultului un caracter tainic aparte, el fiind situat într-o epocă a omenirii în care nu se arătase, încă, taina cea din veac ascunsă.

Cultul lumii greceşti şi romane avea loc afară, în văzul mulţimilor, în plină lumină a soarelui meridional.

Faptul că, din manifestările religioase, lipsea tocmai acel caracter inefabil, tainic şi misterios, a determinat apariţia şi proliferarea religiilor misterelor.

103

9PROBLEMATICA

SIMBOLULUI

Corelat caracterului tainic al cultului era şi preferinţa pentru exprimarea simbolică, inaccesibilă celor neiniţiaţi. Arta iudaică era una simbolică, în care cele materializate, văzute, erau simbolul celor nemateriale, nevăzute.

Arta greacă era o artă în cadrul căreia simbolul se transformase în semn, pierzându-şi caracterul tainic. Era o artă a reprezentării, a expozeului vizual, brutal uneori în informaţia afişată cu atâta ostentaţie.

10PROBLEMA

DESCRIERILOR

Vechiul Testament conţine, uneori, descrieri amănunţite ale unor opere de artă – ce urmau să fie realizate sau care existau deja. Se pare că era mai importantă tehnologia de lucru decât analiza estetică a obiectului respectiv.

Artistul iudeu nu lucra după cum îi era voia, ci se afla sub ascultare, arta sa urmând a fi integrată cultului. De aceea, nici operele sale artistice nu erau lăsate la voia întâmplării, ci se realizau conform amănunţitelor indicaţii date de către Dumnezeu.

În literatura greacă întâlnim acele ekfrasis, un anume gen de comentariu al unei opere de artă, în care mai importantă era plasticitatea şi redarea sentimentelor decât procedeul tehnic prin care se putea obţine respectiva operă de artă – deşi, uneori, şi aceste amănunte abundau, martori importanţi ai unor tehnologii dispărute.

11SEMIOTICA FORMELOR

Filon din Alexandria a observat o caracteristică de bază a textelor scripturistice şi anume polisemia lor, adică multitudinea de interpretări. Origen vorbea de doar trei trepte, cea a literei, cea morală şi cea mistică.

Din acest punct de vedere s-ar putea vorbi despre principiul formei deschise. În plus, arta iudaică nu era o artă pentru artă, ci o artă cu program, adică ea servea unui scop anume, cel religios.

Cu excepţia lui Pitagora, Platon şi a lui Plotin, filosofia greacă nu vedea lumea aceasta, percepută prin simţuri, ca pe un simbol al celei nevăzute. Ei analizau cosmosul cât se poate de conştiincios, închizându-l în forme şi noţiuni, căutând a-l defini cât mai exact.

Arta lor, cu toate că, în mare parte, avea un caracter religios, era o artă cu trimitere directă în această lume, fapt pentru care s-ar putea numi o artă a formelor închise.

12PROBLEMATICA

LUMINII

În lumea iudaică, lumina, or, avea certe conotaţii spirituale. Începând de la facerea lumii şi continuând cu facerea cortului sau a templului, lumina avea să fie un element mereu prezent în viaţa lor.

Unii consideră că, pentru evrei, lumina şi sunetul erau intermediari între om şi Dumnezeu. Dar o asemenea interpretare exclude înţelesul tainic al luminii asociate şi nedespărţită de slava dumnezeiască, ca şi de faptul că lumina este un palid reflex al luminii veacului ce va să vină dar mai ales al lui Iisus Hristos, Lumina lumii.

Nu dădeau importanţă luminii soarelui (pericol de idolatrie), ci luminii candelei, a celor aflate în menora, sfeşnicul cu şapte braţe.

În lumea mediteraneană, lumina nu era un element de neglijat. Ea era luată în calcul la proiectarea templelor şi la rezolvarea corecţiilor optice.

Dar nu era vorba despre lumina tainică a candelei, ci de cea puternică, a soarelui, lumina fizică. Ea nu apare consemnată alături de celelalte categorii ale frumosului, armoniei, proporţiei.

Oricum, ea este lipsită de conotaţii spirituale.

Lumina soarelui era folosită doar în obţinerea de efecte scenografice, în corectarea iluziilor optice.

104

13VIZIUNEA

CROMATICĂ

S-ar părea că roşu sau purpura era culoarea cea mai des întâlnită în scrierile vechi testamentare, cu variantele sale, vişinie, violetă.

Ea era culoarea imperială, dar şi simbolul vieţii, având culoarea sângelui. În fond, ascultarea sau neascultarea Legii era o problemă de viaţă şi de moarte.

Grecii erau fascinaţi de mare, thálassa, pe care o străbăteau în lung şi în lat. Nu erau mai puţin interesaţi de bolta cerului imens.

De aceea, s-ar putea spune că albastru era culoarea lor favorită.

Situaţia politico-istorică

Dintr-un stat maritim, Roma crease un imperiu ce se întindea pe trei continente. În vremea naşterii lui Iisus Hristos, Imperiul roman se afla la apogeu, fiind numit şi lumea sau . Era condus de Augustus (31 î.Hr.-14 d.Hr.), care se proclamase împărat. Imperiul era împărţit în provincii: imperiale, senatoriale şi speciale (cum ar fi Egiptul sau Palestina, conduse de un procurator – în cazul celei din urmă el era Pilat din Pont).

Oraşele se conduceau singure. Dintre ele, de departe cel mai important era Roma, centrul vieţii politice, economice, culturale şi religioase, către care duceau toate drumurile.

Al doilea ca mărime era Alexandria, oraşul fondat de Alexandru Macedon în Delta Nilului. Datorită poziţiei geografice era primul centru comercial al lumii, dar nici din punct de vedere cultural nu era mai prejos. Aici se aflau vestita Bibliotecă din Alexandria precum şi Museion-ul, centrul ştiinţelor vremii.

Se remarca şi Cartagina, al doilea oraş al lumii latine; el avea senat şi Capitoliu proprii şi o vestită Şcoală juridică, o adevărată pepinieră de avocaţi. Alte oraşe celebre erau Atena, Corint, Efes, Tesalonic, Antiohia, Lugdunum (Lyon).

Apartenenţa la acelaşi imperiu a condus către desfiinţarea graniţelor, aşadar către o circulaţie mult mai facilă atât a oamenilor, cât şi a ideilor. În plus, în timpul lui Augustus, s-a instaurat mult râvnita pax romana – nu este întâmplător faptul că Împăratul lumii S-a născut în timpul celui mai pacifist împărat roman.

Situaţia religioasă

Sistemul de ocupaţie roman permitea fiecărui popor al provinciilor cucerite să-şi păstreze religia proprie, cu excepţia celor socotite a fi periculoase pentru siguranţa imperiului. Aşa se explică persistenţa a numeroase culte care, în plus, aduceau cu ele nişte concepţii noi asupra omului şi a relaţiei sale cu divinitatea.

În plus, religia romană nu mai era pe placul credincioşilor mai interiorizaţi. Era o religie decadentă, un cult formalist, bazată pe o relaţie de genul do ut des (dau ca

105

să primesc), la care s-a adăugat cultul împăratului, o noutate introdusă de Augustus sub influenţa Orientului (împăraţii urmau să fie divinizaţi după moartea lor, numai că unii dintre ei au pretins acest lucru fiind încă în viaţă). Nici misterele Greciei nu mai săturau setea de transcendent a credincioşilor de la cumpăna mileniilor.

Circulaţia facilă a cetăţenilor romani a condus firesc la un amestec al populaţiilor, ideilor şi religiilor. Pe acest fundal, Orientul venea cu aspecte noi: ideea de păcat, de purificare, ideea nemuririi. Începea să se simtă nevoia misteriilor, a miracolelor. Influenţa vrăjilor a crescut, ca şi cea a astrologilor. În aceste condiţii bariera elen-barbar începea să dispară, apărând în chip firesc sincretismul religios.

După exprimarea lui Lucian (sec. II d. Hr.) Olimpul elenistic s-a umplut de masa veneticilor orientali. Zeităţile Olimpului, cu o faţă prea "umană" – atât la propriu, cât şi la figurat – nu mai satisfăceau necesitatea spirituală a omului acelor vremuri, ce avusese ocazia să cunoască şi fenomenul spiritualităţii orientale.

Într-o asemenea instabilitate a valorilor umane, atenţia se concentra către lumea spirituală lăuntrică, trăirea pasională, zbuciumul lăuntric şi iluminare. Divinităţile orientale recunoscute în Imperiul Roman sufereau, piereau şi reînviau, pretinzând că pot şterge păcatele oamenilor. Adonis (zeu al mitologiei greceşti, de origine feniciană) simboliza moartea şi renaşterea ciclică a vegetaţiei şi a naturii în general)167. Cultul său a fost identificat cu cel al lui Osiris şi cel al lui Tammuz (sau Dumuzi), amintit în Iez. 8,14.

O altă zeitate orientală adoptată în lumea romană a fost Mithra, un zeu arhaic iranian, născut într-o peşteră, pe 25 decembrie. Confundat cu zeul soarelui, în secolul I d. Hr. legiunile romane îl adoptă ca zeitate favorită. Zeul cunoaşte o răspândire ieşită din comun, fiind identificat cu zeul soarelui, deus sol invictus. În artele plastice apare reprezentat în luptă cu taurul pe care îl învinge, devenind un soi de mântuitor al omenirii – prin acesta satisfăcându-se nevoia oamenilor de zeităţi mereu învingătoare.

Cultura şi filosofiile timpului

La începutul erei creştine existau mai multe curente şi şcoli filosofice dar, despre nici una nu se putea susţine că ar fi deţinătoarea adevărului. Se putea vorbi despre o adevărată anarhie filosofică. Din acest motiv se simţea nevoia unei filosofii mai profunde, care să depăşească neputinţele celorlalte. Stoicii, epicurienii şi scepticii au ajuns la divinizarea lumii, ca atare salvarea de lume devine menirea şi scopul tuturor acelora care simţeau întreaga tragedie a vremurilor, precum şi neputinţa de a face ceva pentru a stopa decadenţa umană.

Filosofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai importante:1. epicureismul2. scepticismul3. stoicismul (care promova panteismul, socotea că lumea e condusă de

destin – admiţând chiar necesitatea răului – recomanda apatia şi

167 Se spunea că el s-a născut dintr-un arbore asiatic, a cărui coajă secretă smirna.

106

justifica sinuciderea. A fost sistemul cel mai interesant şi mai influent în societatea romană, numărând în rândurile ei pe Seneca şi pe Marc Aureliu. Considera că Natura este cel mai mare artist, de la ei rămânând expresia de pankalie, sau frumuseţe universală.

Dacă religia era sincretistă, nici filosofia nu era mai unitară, ea culegând idei din mai multe sisteme, pe care nu reuşea să închege într-un sistem unitar. Pe de o parte, filosofia antică lăsa creştinismului o moştenire bogată, pe care acesta o va adapta învăţăturii de credinţă, culegând din ea părţile bune. Pe de altă parte, filosofiile vremii au creat mari probleme creştinismului, perturbând prin ideologiile lor însuşirea corectă a noii învăţături de credinţă şi formularea ei cât mai corectă.

Între sistemele care au provocat cele mai mari greutăţi răspândirii creştinismului au fost gnosticismul, maniheismul şi neoplatonismul.

Gnosticismul

Este cunoscut mai ales din scrierile creştine care l-au combătut. El este un sistem de erezii, complicat şi straniu, periculos pentru creştinism mai ales datorită concepţiei referitoare la geneza universului. Este un curent sincretist, derivat din platonism şi din alte culte vechi.

Numele vine de la gnosis, cunoaştere, pe care adeptul credea că o deţine. Era o încercare de raţionalizare excesivă e religiei, crezând că asigură cunoaşterea adevărului şi obţinerea mântuirii exclusiv pe calea raţiunii.

Aplicau principiul dualismului, considerând că există două principii opuse veşnice. Materia se află din veşnicie în opoziţie cu spiritul şi ea este socotită a fi sediul răului. Crearea lumii nu a stat în sarcina lui Dumnezeu, ci a fost opera unui Demiurg, un eon inferior, emanat de divinitate. Astfel, Dumnezeu era înlăturat din creaţie. Mântuirea înseamnă dizolvarea lumii materiale, senzuale. Prin gnoză se urmăreşte eliberarea de lumea materială, abandonarea ei.168

Maniheismul

Reprezintă o nouă fază a gnosticismului, având un pronunţat caracter oriental. El se dorea fi mai mult decât un sistem filosofic pentru iniţiaţi. Se voia a fi o religie universală. Cel care l-a întemeiat a fost Mani sau Maniheos, un persan născut în Babilonia pe la 215.

Dualismul maniheic este extrem, cele două împărăţii, ale luminii şi ale întunericului aflându-se în maxima opoziţie. Ele sunt veşnice, necreate şi personificate. "Mântuirea" sau eliberarea are loc prin Iisus Hristos, Care a luat un

168 ANTONY FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, traducere de D. Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 154; Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. ALL Educational, Timişoara, 2004, pp. 399-400.

107

trup omenesc aparent şi a murit tot aparent. Învăţătura lui fiind "pervertită" de apostoli, Mani pretindea că o restabileşte el.169

În multe privinţe maniheismul s-a inspirat din creştinism, pe care l-a denaturat. El a constituit un pericol pentru creştinism şi prin aceea că morala sa extrem de severă şi ascetică tenta pe mulţi să i se alăture (Fericitul Augustin, Tertulian).

Neoplatonismul

În acele vremuri tulburi a apărut o năzuinţă către salvarea omului, a lui personală, problema centrală a filosofiei fiind căutarea drumului către realizarea acestui deziderat eshatologic. Apare ideea unei religii mântuitoare a lumii, universal valabilă. Se contura concepţia unei nostalgii religioase, Dumnezeu încetând a mai fi doar un principiu ordonator sau un prim motor mişcător. Cum putea fi umplută însă prăpastia ce separa omul de divinitate? În nici un caz pe calea raţiunii.

Exista doar calea supranaturală, intuiţia precum şi iluminarea misterioasă. Starea aceasta de unire a lumii cu Dumnezeu capătă accente pline de exaltare şi de entuziasm la gândul unirii cu temeiul ultim al lucrurilor. Este o stare ce "nu mai poate fi realizată cu ajutorul raţiunii naturale, ci numai într-un chip misterios, pe care-l pune la îndemână mistica (s.n.)".170

Aşa se explică de ce, în această perioadă a antichităţii târzii şi a creştinismului timpuriu, filosofia tinde să ia o formă ascetică şi ezoterică. Ea nu mai este o doctrină sau o expunere sistematică şi ştiinţifică, ci o teosofie sau o mistică religioasă.

Locul unde a apărut un asemenea curent, numit şi "platonism religios", a fost Alexandria, oraş aflat la graniţa a trei continente şi a mai multor mentalităţi. Toate religiile lumii antice şi toate concepţiile filosofice s-au întâlnit aici. Aşa se explică de ce, în neoplatonism s-a născut, "din logodirea spiritului antic grec cu spiritul orientului, floarea frumoasă a misticii greceşti".171

Unii istorici ai filosofiei consideră că neoplatonismul a condus către năruirea sistemelor vechi ale filosofiei greceşti prin discreditarea raţiunii şi a puterii nelimitate a intuiţiei. Pe de altă parte, filosofia păgână începuse o luptă deznădăjduită împotriva creştinismului – o "filosofie" ce începuse a se răspândi destul de repede.

Sprijinindu-se pe trecutul ei milenar, filosofia epocii respective a început să răspândească ideea că tot ceea ce aducea nou creştinismul în problema mântuirii sufletului nu-i aparţinea de drept, ci era un împrumut luat de la clasicii antici. Ca atare, "elenismul muribund mai face încă o dată încercarea mare, după cum vom vedea în mistica neoplatonismului, să facă dovada superiorităţii spiritului antic grec faţă de religia creştină, pentru ca apoi să apună definitiv".172

169 A. FLEW, op. cit., pp. 217-218; Enciclopedie de filosofie, pp. 637-638.170 Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, Istoria filosofiei antice, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 314.171 G. MEHLIS, Plotin, 1924, p. 3, apud Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, Istoria filosofiei antice,

EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 315.172 Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, op. cit., p. 316.

108

În acest sens, ultima şi marea încercare i-a aparţinut lui Plotin, cel care a dorit a făuri o religie filosofică superioară creştinismului. În acest sens el a încercat a uni filosofia şi religia într-o "sfântă alianţă" anticreştină. Precedat de trei secole de "speculaţie platoniciană resuscitată (numită «platonism mediu»), Plotin a combinat efectiv doctrine platoniciene cu doctrine pitagorice, aristotelice şi stoice, elaborând un sistem filozofic în consonanţă cu preocupările religioase din vremea sa."173

Dar truda sa a fost însă zadarnică. Plotin n-a mai putut salva şi mântui spiritul antic grec, de aceea şi "filosofia lui a fost cea din urmă opintire a unui luptător, care simţea în propriul său piept moartea. Acest erou muribund este elenismul, iar concepţia filosofică a lui Plotin, cea mai pură expresie a acestui suflet care moare eroic".174

Analiză comparativă a trăsăturilor caracteristice lumii greceşti şi a celei orientale

Elenismul declanşase poate cea mai mare confruntare dintre două lumi, cea greacă şi cea orientală. Alexandru Macedon făcuse să pătrundă ideologia greacă pe pământul Orientului, aducând cu sine, pe pământul grec concepţii orientale. A rezultat un mare schimb de idei dar şi ciocnirea unor concepţii ce nu s-au reconciliat niciodată în arta care a avea să se nască la confluenţa a trei continente şi anume arta bizantină.

Pentru mai buna înţelegere a procesului de gândire şi de abordare a complexei problematici privitoare la arta sacră şi la modalitatea de materializare a mesajului său spiritual, este necesară cunoaşterea principalelor caracteristici ale ideologiei elene şi orientale:

Elemente de referinţă

Tendinţe esteticeelene (greceşti)

Tendinţe esteticeorientale

SISTEMUL POLITIC

Democraţia, chiar dacă nu a funcţionat în chip ideal, şi-a pus amprenta asupra gândirii greceşti, conform căreia nu exista un for tutelar suprem de decizie, ci ea depindea de voinţa majorităţii.

În sistemul oriental funcţiona autocraţia, conform căreia un singur individ putea hotărî soarta a milioane de supuşi, având drept de viaţă de moarte asupra lor.

SCARA UMANĂ

Monumentele de arhitectură ridicate vizau respectarea dimensiunilor corpului uman, întâlnindu-se situaţia unor palate cu dimensiuni chiar modeste (cum ar fi cel din Cnossos).Se respecta principiul scării umane.

Nimic nu părea suficient de mare sau colosal pentru a putea preamări grandoarea suveranului şi a statului peste care stăpânea. Uneori, doar mobilierul se întâmpla să fie proiectat la dimensiunile cât se poate de umane ale suveranului suprem, în rest, atât palatele cât şi templele – adică clădirile ce deserveau instituţiile politice şi religioase – erau

173 A. FLEW, op. cit., p. 237.174 G. MEHLIS, Plotin, 1924, p. 20, apud Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, op. cit., p. 316.

109

supradimensionate.

CONCEPŢIAREFERITOAR

ELA

ECHILIBRU

Printre virtuţile cardinale promovate de lumea greacă se număra şi cumpătarea adică păstrarea echilibrului, orice abatere de la aceasta fiind privită ca o barbarie. Ca atare, cu toate că grecilor le plăcea să-şi vopsească statuile şi templele în culori nu tocmai potolite, s-au ferit de excese, pe care le socoteau a fi "barbare".

Pasiunea lor pentru excese de orice fel este legendară. Nimic nu părea suficient de mare sau de împodobit pentru a mulţumi setea lor de extravaganţă. Datorită lipsei de măsură şi pasiunii pentru tot ceea ce iese din tiparele măsurilor umane exacerbarea dimensiunilor, excesul cromatic, sau dezlănţuirea decorativismului au rămas constat caracteristicile stilisticii orientale.

EXPRIMA-REA

SENTIMEN-TELOR

În lumea clasicismului grec, reţinerea sentimentelor constituia o dovadă a tăriei caracterului şi a păstrării acelei cumpătări, virtutea atât de promovată de filosofii din toate curentele. Ca atare, manifestarea zgomotoasă a sentimentelor de orice natură nu era pe placul grecilor. De aceea, în arta elenă se poate vorbi – paradoxal, în paralel cu preferinţa către natura umană – şi despre menţinerea unui anume tip de hieratism, ce ţine de latura imperială şi "supraumană", sau de depăşirea condiţiei umane.

Nu existau bariere în manifestarea sentimentelor, de orice natură ar fi fost ele. O caracteristică a lumii orientale o constituia exprimarea zgomotoasă şi chiar exagerată a trăirilor specifice naturi umane, chiar dacă acestea nu erau dintre cele ce necesitau o asemenea vizualizare exagerată, încadrându-se în rândul sentimentelor mai puţin expansive. În plus, se remarcă preferinţa către alegerea acelei game de sentimente care, prin definiţie, să reclame o manifestare explozivă: ura, teama, deznădejdea, furia şi toate celelalte forme violente.

CONCEPŢIA REFERI-

TOARE LA EXPRIMAREA FRUMUSEŢII

Grecii au fost întotdeauna adepţii frumuseţii fizice, în special cea ilustrată de corpul uman. Tendinţa se vede cât se poate de clar în statuile zeităţilor care întruchipau ideea de frumuseţe, în forma sa "clasică", aceea întâlnită la vârsta "tinereţii fără bătrâneţe".

Orientalii au avut mereu o pasiune, uneori cu accente morbide, către urâţenie şi către aspectele mai puţin atrăgătoare ale fizicului uman. De aceea, artiştii orientali nu s-au dat în lături de la vizualizarea decrepitudinii, a bătrâneţii, a forţei fizice lipsite de orice graţie chiar plină de brutalitate, sau a oricărui alt aspect fizic respingător sau, din punctul de vedere al unui estet clasic, cu totul lipsit de aspect estetic armonios.

PROBLEMA REALISMULUI

Corpul omenesc a fost idealizat până la idolatrizarea sa. De aceea, reprezentările zeităţilor întruchipau idealul frumuseţii fizice umane, cel atât de greu de atins dar nu mai puţin râvnit. Din acest punct de vedere spiritul elen plutea în lumea ideilor platoniciene, visând la o lume ideală şi ireală fizic.

Din acest punct de vedere, brutalitatea cu care priveau fiinţa umană, destul de dispreţuită în esenţa ei, i-a ferit de idealism, conducându-i către un realism – opus idealismului şi adesea greu de asimilat de un "spirit pur clasic". Tendinţa către disecţia fiinţei umane în ce are ea mai puţin nobil, a făcut ca în arta orientală să se manifeste realitatea crudă, grotească şi, uneori, lipsită de eleganţă, dar manifestând un anume pitoresc al viziunii estetice.

*

110

În acest moment de trecere de la un mileniu la altul şi de la o lume la alta, se cuvine a menţiona numele şi contribuţia estetică a trei personalităţi ale căror scrieri sunt reprezentative pentru gândirea estetică a epocii istorice studiate. Despre unul nu se ştie nimic, numai opera s-a păstrat fragmentar, altul nu era filosof, ci arhitect roman (Vitruviu), al treilea este vestitul filosof Plotin. Îndeosebi opera celui din urmă trebuie subliniată şi reţinută, datorită puternicei influenţe pe care a avut-o asupra unor scriitori creştini de seamă.

111

VITRUVIU

Viaţa

Se cunosc destul de puţine date despre viaţa celui care ne-a lăsat o importantă lucrare despre arhitectură – importanţă ce a crescut şi mai mult datorită faptului că este singura operă de acest gen care ni s-a păstrat din perioada antichităţii.

Vitruviu s-a născut cam pe la începutul secolului I î.Hr., într-o familie destul de înstărită, care a avut posibilitatea materială de a-i oferi condiţiile optime în vederea însuşirii unei educaţii temeinice. A avut ocazia de a-şi însuşi cultura vremii, în special cea greacă, fapt care va fi menţionat în scrierea sa. Ea este cu atât mai importantă cu cât este singurul tratat de arhitectură ce ni s-a păstrat din perioada elenismului şi a antichităţii târzii, fiind o adevărată enciclopedie arhitecturală a vremii.

Opera

Importanta sa lucrare poartă numele de Zece cărţi despre arhitectură, fiind cunoscută, mai simplu, şi sub numele Despre arhitectură.

La redactarea ei Vitruviu a folosit bogatul material documentar şi bibliografic al vremii, folosindu-se de lucrările înaintaşilor săi, lucru pe care nu se sfieşte să-l menţioneze. Scopul lucrării sale este unul eminamente practic, prin aceasta dovedindu-se un adevărat estetician roman.

Prin conţinutul său, enciclopedic – precum şi prin condiţiile ce trebuia să le îndeplinească un arhitect şi pe care Vitruviu însuşi le menţionează – constatăm că profesia de arhitect a epocii respective era de natură enciclopedică: ştiinţifică, artistică şi morală.175

Concepţia estetică

În privinţa proiectării clădirilor şi a ansamblurilor, Vitruviu considera că ele trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. soliditate (fundaţii suficient de adânci şi alegerea "chibzuită, fără zgârcenie, a materialelor).

175 GRIGORE IONESCU, Introducere la Vitruviu, Despre arhitectură, traducere de G. M. Cantacuzino, Traian Costa şi Grigore Ionescu, Ed. Academiei R.P.R., 1964, p. 21.

2. utilitate (o împărţire corectă care să nu împiedice folosirea încăperilor şi o distribuţie corespunzătoare a fiecărui edificiu)

3. frumuseţe (aspectul lucrării să fie "plăcut şi elegant", iar relaţiile de mărime ale părţilor componente să corespundă "justelor norme ale simetriei" (Despre arhitectură, I, 6).176

Aceste principii sunt valabile şi în lumea artelor plastice, indiferent de tematica şi de menirea lor.

Discutabilă ar fi doar ordinea în care ele au fost expuse, lucru lesne de înţeles dacă ne gândim că Vitruviu era un arhitect roman, iar romanii au fost unii dintre cei mai pasionaţi de problemele de tehnică şi inginerie constructivă, pe care le-au rezolvat cu un succes greu de egalat. Soliditatea şi utilitatea au primat în faţa frumuseţii.

*

În plus, Vitruviu analizează problema symmetriei şi eurythmiei. După părerea lui, symmetria este "un acord armonios al părţilor operei înseşi şi o relaţie proporţională între aceste părţi şi ansamblul figurii".

Iar eurythmia este, în cadrul compoziţiilor, "aspectul graţios şi echilibrat al părţilor. Ea se realizează când, în părţile componente ale operei, înălţimea se armonizează cu lărgimea, lărgimea cu lungimea şi, într-un cuvânt, toate răspund propriei lor simetrii".177

Fidel concepţiei antice conform căreia symmetria constituia conceptul fundamental de rezistenţă estetică al unei opere de artă, el îi închină cartea a treia a tratatului său. El accentuează faptul că nici un edificiu nu poate fi în mod raţional compus fără simetrie şi proporţie, ci numai dacă membrele sale se găsesc într-un raport bine chibzuit, aşa cum e cazul şi cu un om bine făcut (urmează descrierea proporţiilor corpului omenesc).

Asemenea şi membrele edificiilor sacre trebuie să fie astfel dimensionate, încât între suma generală a întregilor mărimi şi părţile lor considerate separat să existe o corespondenţă de relaţii de măsuri foarte apropiată.178

În plus faţă de concepţiile precedente, Vitruviu considera că, pentru a crea impresia de symmetrie, nu este necesară aplicarea strictă a proporţiilor şi a raporturilor exacte, ci trebuie să se ţină cont de faptul că ochiul omenesc nu percepe lucrurile perfect geometric, ci le deformează.

Anticii se întrebau dacă sunt permise corecţiile optice – pe care arhitecţii de la Partenon le-au aplicat cu atâta succes – adică dacă ele se înscriu pe linia veridicităţii în artă.

Vitruviu susţine că aceste corecţii sau deformări intenţionate chiar sunt necesare, în vederea obţinerii symmetriei. În acest sens, eurythmia devine cea mai importantă, ea fiind acea aranjare a părţilor care provoacă o senzaţie plăcută. Deci, după ce arhitectul a hotărât că "raportul simetriilor şi corelaţiile dintre părţi

176 VITRUVIU, Despre arhitectură, traducere de G. M. Cantacuzino, Traian Costea şi Grigore Ionescu, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 46.

177 Ibidem, p. 43.178 Ibidem, p. 101.

113

vor fi fost deduse din calcul, rămâne o sarcină a agerimii minţii ca, ţinând seama de natura locului sau de menirea clădirii sau de înfăţişarea ei, prin [reduceri sau] adaosuri să se creeze unele compensaţii şi să se ajungă ca, deşi simetria, prin reduceri sau adaosuri, ar putea să fie modificată, lucrarea să pară totuşi corect alcătuită şi să nu lase nimic de dorit în ce priveşte înfăţişarea".179 În concluzie, pentru obţinerea symmetriei se impune punerea în practică a eurythmiei.

179 Ibidem, p. 269.

114

TRATATUL DESPRE SUBLIM

Date generale

Cea mai mare problemă care a apărut în faţa cercetătorilor a fost stabilirea paternităţii acestei lucrări, ce a ajuns la noi stingher, fără un titlu clar dăruit de autor şi fără ca el să mai fie pomenit în vreo lucrare a antichităţii. În manuscrise a circulat ca fiind "al Dionisie sau poate al lui Longinus" – adică Dionisie din Halicarnas şi Longinus, ministrul cărturar al Zenobiei, regina Palmirei şi care a fost decapitat în 272.

Totuşi, lucrarea nu poate fi atât de târzie, întrucât autorii citaţi nu depăşesc veacul I d.Hr., ca atare, lucrarea nu depăşeşte acest secol. Ea aparţine unui scriitor ce se consideră grec, dar care cunoaşte bine religia evreilor, având un respect deosebit pentru "barbari". Din aceste motive, el s-ar putea să fie un oriental, poate chiar "un evreu, crescut în spiritul culturii elene".180

Noutatea tratatului constă în faptul că, într-o epocă tributară conceptului de frumos-frumuseţe, apare preocuparea pentru ceea ce va deveni o nouă categorie estetică, sublimul, greu de definit dar uşor de exprimat şi de citit în entuziasmul autorului.

Este importantă studierea acestei categorii aparte a esteticii întrucât, mai ales în ultimele decenii, s-a susţinut faptul că artei bizantine i se potriveşte categoria estetică a sublimului, pe când frumosul rămâne specific artei greceşti181. Termenul de "sublim" provine din limba latină, având sensul, la propriu, de înălţime, elevaţie – de unde a derivat şi sensul său figurat, de perfecţiune şi grandoare a operei artistice, acea stare care nu convinge în mod propriu, ci care duce la extaz182. Termenul apare folosit, pentru prima dată, în acest eseu Despre sublim (peri hypsous) atribuit, cu rezerve însă, lui Longinus.183

Tratatul a fost regăsit şi publicat de către F. Robortelli, în 1554 şi a fost tradus în franceză de Nicolas Boileau, în 1674, care "a păstrat distincţia între sublimul psihologic şi sublimul stilistic, acordând însă o mai mare atenţie efectelor pe care opera sublimă o produce asupra subiectului."184

180 D. M. PIPPIDI, notă introductivă a lucrării, în vol. Arte poetice, p. 308.181 Este laitmotivul lucrării esteticianului grec PANAYOTIS MICHELIS, expus în lucrarea sa

referitoare la estetica artei bizantine, Ésthétique de l'Art bizantin, Flammarion, Paris, 1959.182 Dicţionar de estetică generală, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 340.183 A se vedea Tratatul despre sublim al unui autor necunoscut, în vol. Arte poetice –

Antichitatea, culegere îngrijită de D. M. Pippidi, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 307-362.184 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 1064.

Concepţia estetică

Dacă, la timpul său, tratatul fusese scris şi privit ca unul de retorică, cu timpul a ajuns să fie "citit şi recitit ca un tratat de estetică."185 Autorul său remarcase faptul că "natura nu l-a socotit pe om o fiinţă umilă şi fără nobleţe, ci ne-a adus la viaţă şi pe lume ca la o mare sărbătoare, ca să fim spectatori ai universului şi aprigi luptători, şi ne-a sădit în suflete de la început o neînvinsă dragoste pentru tot ce-i mare şi pentru tot ce-i minunat în faţa privirilor noastre.

De aceea lumea întreagă nu poate potoli setea de contemplare şi cugetare a omului; gândurile lui trec adesea dincolo de hotarele lumii înconjurătoare şi, dacă cineva ar cerceta cu privirea lumea în care trăim şi ar vedea câtă putere are asupra noastră în toate privinţele tot ce-i extraordinar, mare şi frumos (s.n.), va şti îndată pentru ce ne-am născut."186

*

Autorul exprimă o opinie a epocii sale, atunci când spune că unii socotesc că nu există o artă a sublimului sau a pateticului, considerând că el ia naştere de la sine, nefiind vorba despre o artă (adică meşteşug, ştiinţă, n.n.). Sublimul, zic ei, ia naştere de la sine, fiind suficient să te fii născut cu această înclinare. Însă după cum corăbiile dacă sunt lăsate în voia lor "fără nici un meşteşug, fără sprijin" sunt mai primejdioase, tot aşa se întâmplă şi cu sublimul dacă-i lăsat "în voia pornirii şi a neştiutoarei îndrăzneli a firii. Sublimul adesea are nevoie de îmboldire, dar şi de frâu".187

În mod deloc surprinzător, şi calităţile şi defectele au aceiaşi origine, adică goana după noutate în idei.188 În privinţa sublimului, trebuie să fim atenţi pentru ca nu cumva să ne lăsăm furaţi, iar locurile ce le socoteam a fi sublime – în poezie şi proză (dar şi în artele plastice, n.n.) – să se dovedească a fi adevărate nimicuri, vrednice de dispreţ iar nu de admiraţie. Sufletul nostru doreşte să se înalţe în faţa adevăratului sublim, dar dacă sentimentul nu durează mai mult atunci efectul se pierde.

Mai mult, sufletul trebuie pregătit pentru primirea sublimului, fapt pentru care "dătătorul de legi al iudeilor (adică Moise), care nu era de loc un om ca oricare altul, pentru că a înţeles cum trebuie puterea lui Dumnezeu, a şi arătat-o, scriind îndată la începutul Legilor189: «a spus Dumnezeu să se facă lumină şi lumină se făcu, să se facă pământul şi pământul se făcu".190

*185 Wl. TATARKIEWICZ, Istoria celor şase noţiuni, traducere Rodica Ciocan-Ivănescu, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1981, p. 247.186 Tratatul despre sublim, ed. cit., p. 348.187 Ibidem, p. 313.188 Ideea este mai mult decât actuală, de parcă ar fi fost scrisă în timpurile moderne. 189 Este vorba despre Moise şi Pentateuh.190 Tratatul despre sublim, ed. cit., p. 321.

116

Strălucire, măreţie şi vioiciune pot să dea nu numai vorbirea sau oratoria, ci şi imaginile, "căci aşa numesc unii reprezentările de chipuri. În general, însă, se cheamă imagine tot ce-ţi poate trezi în minte o idee care să dea naştere unei expresii. Cuvântul acesta se mai întrebuinţează şi atunci când, sub puterea unei mari emoţii, ţi se pare că vezi lucrurile de care vorbeşti şi când le pui sub ochii ascultătorilor". Nu trebuie uitat însă faptul că "una-i imaginea oratorică şi alta-i cea poetică: scopul celei poetice e uimirea, iar al celei din discursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor, amândouă urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare (s.n.)".191

O remarcă interesantă, întâlnită sub o altă formă şi la Aristotel, este aceea că mai mult preţuieşte sublimul cu defecte decât mediocritatea fără cusur. Talentele cele mai mari au şi cusururile cele mai mari întrucât exactitatea excesivă în făptuirea oricărui lucru e ameninţată de primejdia mediocrităţii. Or, spiritele de rând şi mediocre nu se primejduiesc şi nu se avântă niciodată către culmi (s.n.), rămân întotdeauna fără greşeli dar şi anoste, în timp ce spiritele măreţe pot greşi tocmai din pricina măreţiei lor. Ele nu sunt greşeli intenţionate, ci scăpări datorate tocmai imensului or talent.192

Pe de altă parte, în părţile sublime greşelile se pot ierta. Autorul tratatului consideră că "în artă se admiră exactitatea iar în lucrurile naturii, măreţia". Din punctul lui de vedere, vorbirea e un dar al omului, ca atare natural, în timp ce în artă, (adică în statui n.n.) se caută asemănarea cu omul.193 Dar în discursuri se caută ceea ce este mai presus de om.

Lipsa defectelor e pusă pe seama artei (meşteşugului) dar sublimul se datorează geniului, chiar când nu-i totuna de intens. Dar atunci se cuvine ca "arta să vină pe deplin în ajutorul naturii, căci se pare că numai strânsa legătură dintre ele izvorăşte perfecţiunea. Iată ce-am socotit necesar să spunem despre cele ce ne-am propus. Aleagă fiecare ce-i place."194

Concluzii

Autorul tratatului ia partea măreţiei sufleteşti pe care o preferă în locul corectitudinii formale, adesea seci. Chiar şi o înfăţişare plăcută şi corectă poate fi neconvingătoare, ratându-şi efectul. Sublimul este o stare ce nu convinge cu tot dinadinsul, ci care conduce la starea de ek-stasis. Forţa operei de artă nu constă în aplicarea seacă a regulilor compoziţionale.

Pasiunea, alături de un suflet mare "este unul dintre izvoarele sublimului, care are mai mult o valenţă psihologică decât una stilistică: este în fond, «cheia

191 Ibidem, 329.192 Ibidem, p. 346.193 Care în viziunea vremii ţinea de meşteşug sau de tehnică. Nici o eroare "sublimă" nu putea fi

acceptată în lumea artelor plastice a secolului în care a fost redactată lucrarea. 194 Arte poetice – Antichitatea, p. 349.

117

de boltă şi demnitatea artei de a rosti», a cărei condiţie originară trebuie căutată în grandoarea gândirii şi în nobilitatea sentimentului."195

Sublimul autentic depăşeşte întotdeauna nivelul emoţional al simplei plăceri estetice generate de contemplarea artei. El, pur şi simplu, copleşeşte, generând o stare de entuziasm. Însăşi tratatul este rezultatul entuziasmului, el nefiind o lucrare coerentă, ce urmează un fir logic, călăuzitor. Prin aceasta însă, el nu este mai puţin sublim.

195 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 1064.

118

PLOTIN(204?-269?)

Viaţa

Plotin s-a născut în 204 sau 205 în Egipt. Nu se ştie nimic despre familia sa, întrucât el nu a lăsat nici o mărturie în acest sens – dispreţuia aceste lucruri , fapt care aminteşte de filosofii stoici, pentru care patria, familia şi originea erau lucruri neesenţiale. A căutat să studieze filosofia în Alexandria, dar nu s-a declarat mulţumit de nici unul până când nu l-a întâlnit pe Ammonius.

Dorind să studieze religia şi filosofia persană, Plotin a participat la o expediţie împotriva lor, expediţie care s-a soldat cu un eşec. Ca atare, el a fost nevoit să se refugieze la Antiohia, apoi la Roma. Aici el şi-a format un cerc de elevi, ajunând repede vestit. A fost un bun cunoscător şi adept al filosofiei platoniciene – iar mai târziu, la bătrâneţe, şi a celei aristotelice.

Abia la vârsta de 50 de ani, la îndemnul stăruitor al discipolilor, Plotin a început să-şi expună în scris ideile în 54 de disertaţii. Mai târziu, Porfiriu196, unul dintre discipoli, a fost singurul căruia i s-a încredinţat cinstea de a ordona scrierile maestrului său.

Plotin suferea încă din tinereţe de o boală de stomac şi, întrucât considera că este nedemn pentru un filosof să se îngrijească de cel trupeşti, nu a făcut nimic pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. A murit pe la 66 de ani, împuţinat şi slăbit, retras din lume, în 269 sau 270.

Opera

Scrierile sale au fost rânduite de Porfir în 6 grupe de câte 6 cărţi, purtând titlul de Enneade, şi care tratează problemele înalte ale spiritului omenesc. Pentru domeniul esteticii, importante sunt Prima Enneadă, 6, "Despre frumos" şi Enneada a cincea, 8, "Despre frumuseţea inteligibilă".

Concepţia estetică

Concepţia despre divinitate şi univers

Dumnezeu este transcendent lumii, ideea lui Plotin despre Dumnezeu fiind structurată prin negaţia a tot ceea ce ţine de senzorial, antropomorf, mărginit şi trecător. Dumnezeu este "Marele Anonim", pe care nu-L poate numi nici unul din numele existente.197

196 PORPHYRIUS sau PORFIR (232-304) a fost cel mai celebru elev al lui Plotin. Păgân, convertit la creştinism, el s-a reîntors la păgânism căruia i-a rămas fidel până la moarte. Tratatul său Contra creştinilor a dat ceva vlagă păgânismului, constituind o piatră de încercare pentru creştini. În acest sens, el se deosebeşte de magistrul său, care nu a purtat război cu aceştia.

197 Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, op. cit., p. 324.

119

Dumnezeu este Unul (to ev) sau Binele (to agathón), Principiul (arhí) sau cel Dintâi (to próton). Dumnezeu fiind identic cu Binele, acesta este identic la rându-i cu cea mai înaltă formă de cunoaştere şi o dată ajuns la acest Bine setea de cunoaştere a sufletului se potoleşte. În acest proces al cunoaşterii, un rol de seamă îl joacă Erosul, de obârşie divină, dar fără a fi divin, ci aparţinând lumii demonice.198

Lumea aceasta a demonicului este "într-o nelinişte eternă şi mereu nedesăvârşită, căci Erosul este entuziasm şi pasiune mişcată de o nostalgie nemărginită după Bine şi Frumos, după cunoaştere şi eternă linişte. În timp ce Binele trebuie să fie privit ca principiul raţiunii, ca Logos, iubirea (eros) are o notă de iraţionalitate şi de neînţeles, ca şi lumea."199

Dumnezeu este centrul şi izvorul a toate, el neavând nici mărime nici formă senzorială. În jurul Său se mişcă toate şi se spre el se îndreaptă cele ce şi-au luat, de fapt, viaţă din El. În gândirea lui Plotin – deşi el s-a declarat împotriva gnosticilor – este întâlnit principiul emanaţiei, în care întâlnim mai multe trepte sau trei ipostaze – Dumnezeu, spiritul şi sufletul, şi materia:

1. Prima este cea a lui Dumnezeu, de la care pleacă toate. El creează totul, existenţa şi viaţa creaturilor, pe care le susţine, deşi el este transcendent (Enneade, VI,1,9 şi passim). Dumnezeu este Primul, Unul şi Binele, (arhi) sau Principiul începutului, prin care s-au făcut Raţiunea, spiritul, sufletul, lumea şi viaţa. Dumnezeu reprezintă eterna liniştire, fiind lipsit de voinţă sau de năzuinţe. Din el izvorăsc toate celelalte dar, pe măsură ce se depărtează de Unul, ele pierd din putere, energie şi frumuseţe, întrucât în afara lui nu există viaţă adevărată (Enneade III, 1,8). Numai Dumnezeu este prototipul etern al frumuseţii adevărate, fiind veşnica sa origine.

2. Din Unul se naşte, prin emanaţie, Lumea spiritului sau a Ideilor, care este adevărata lume. Materia şi universul fizic nu sunt reale, ci numai gândirea sau raţiunea. Din lumea Ideilor urmează, ca o a doua esenţă, sfera sufletului lumii sau a sufletului universal.

3. Lumea senzorială sau această lume este numai o copie a adevăratei esenţe, fiind un simbol sau/şi o metaforă a Eternului. Deosebirea dintre lumea senzorială şi cea inteligibilă vine din aceea că materia nu poate fi stăpânită de forma inteligibilă. Materia este adâncul lucrurilor şi originea oricărui rău, precum şi principiul negaţiei. Dacă materia lumii spirituale are viaţă, cea a lumii senzoriale – adică cea din care este alcătuit universul fizic în mijlocul căruia trăim – este moartă şi rea. De altfel, ea constituie şi ultima etapă în drumul emanaţiei, etapă în care energia infinită a Unului se loveşte de opacitatea şi de rezistenţa materiei.

Dacă spiritul este un principiu creator, activ, în schimb sufletul este unul pasiv. Spiritul reprezintă masculinul, iar sufletul femininul, fiind imanent acestei lumi din care pricină se află în opoziţie cu spiritul.

Toate lucrurile sunt constituite din formă şi materie, forma fiind putere formativă spirituală ce acţionează în spirit teleologic, în sensul că, cu toată opoziţia fenomenelor din lume, raţiunea conduce totul către o armonie desăvârşită (Enneada a treia III, 2,16).

Sufletul şi năzuinţele sale

Ideea urcuşului sufletului către lumea ideilor nu era nouă, ea fiind întâlnită şi în Banchetul lui Platon. Din acest motiv, pentru un cititor superficial, cartea Despre Frumos poate părea doar o reproducere a viziunii estetice emise de Platon. Ceea ce aduce nou Plotin sunt cele două viziuni privitoare la misiunea sufletului în atingerea frumosului:

1. rolul sufletului creator în artă.

198 A nu se confunda sensul pe care îl avea "demonicul" în antichitate cu cel pe care îl are astăzi. 199 G. MEHLIS, Plotin, 1924, p. 58, apud Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, op. cit., p. 321.

120

2. fenomenul psihologic al năzuinţei către Frumos; este vorba despre încercarea lui Plotin de a merge mai departe pe calea explicării năzuinţei sufletului după Frumos şi Bine. Prin aceasta, el trece la o etapă superioară a filosofiei platoniciene, încercând nu o descriere a fenomenului "scării", ci un răspuns la întrebarea de ce sufletul simte nevoia să-şi depăşească această stare, nefiind mulţumit de ea?

*

Credincios ideii că toate au izvorât din Unul şi că toate trebuie să se întoarcă la El, Plotin vorbeşte despre drumul sau pelerinajul sufletului în sus dar şi în jos.200 Sufletul a emanat din Unul, el fiind pe cea de-a treia treaptă a emanaţiei, prins în mlaştina materiei. El poate, totuşi, scăpa de aceasta, datorită Erosului. Din clipa în care sufletul este atras de către Eros către lumea ideală, el începe urcuşul către forme din ce în ce mai ideale, purificate şi frumoase. Dar, la cea mai înaltă treaptă, cea a unirii cu Unul sau cu Dumnezeu, sufletul nu poate ajunge prin dialectică ori prin vreo formă a gândirii discursive, ci numai prin ekstas201 (Enneade, VI, 9,10) stare în care copia s-a întors în patria părăsită şi s-a unit cu prototipul (Enneade, I, IV, VI).

Plotin considera că sufletul este chinuit permanent de nostalgia Binelui, dat fiind faptul că sufletul, în esenţa sa nu este rău, ci doar s-a murdărit la atingerea de materie, prin faptul că el sălăşluieşte în trup. Nu este imposibil sufletului să vadă Binele sau Frumosul, dat fiind că el se trage din acesta, este emanat de unul şi, ca atare, el simte mereu nevoia să se întoarcă în patria sa originară. Acesta este şi unul din motivele pentru care sufletul poate vedea Frumosul, el însuşi fiind frumos prin originea sa.

Plotin considera că, "dacă Sufletul dă peste Urât. El se agită în Sinea sa, îl refuză şi îl respinge de la el, deoarece nu consună cu el şi îi este străin", pe când frumosul este numit ca pe o cunoştinţă comună. Dând peste urât, Sufletul îl consideră un străin, întrucât el numai atunci când vede ceva înrudit cu sine sau chiar o urmă a înrudirii se bucură, "se umple de uimire şi se întoarce către sine, reamintindu-şi de sine şi de ceea ce-i este al său".202 Sau, într-o altă traducere, "corpurile devin frumoase prin participarea la o raţiune, care le vine de la Dumnezeu".203 Ca şi în cazul lui Platon, problema consta în a reface legătura dintre logos şi eros.

*

Dar, dacă cineva doreşte ca să vadă Binele şi Frumosul, atunci trebuie, mai întâi, să fie asemenea cu Dumnezeu (Enneade IV, 8,1). Pentru Plotin, unirea sau calea către Dumnezeu sunt constituite de artă, iubire şi filosofie. La vederea a ceva ce este frumos, se cade să avem simţăminte de "cutremur şi înfiorare plină de bucurie, cât şi dor, iubire şi uluire însoţite de plăcere" Numai sufletele îndrăgostite de aceste realităţi invizibile pot avea asemenea sentimente, după cum, în cazul când se vorbeşte despre trupuri frumoase, "de văzut le văd cu toţii, şi totuşi nu toţi oamenii sunt străpunşi de boldul frumuseţii în mod egal", ci numai aceia care le iubesc. (Enneada întâia 1,VI, 4).204

În funcţie de aceste dorinţe şi nostalgii ale sufletului, se poate defini şi urâtul, care însă nu vine din lumea Formei. Sufletul "slut, ticăloşit şi nedrept, plin de pofte, plin de zbucium din pricina laşităţii la clipe de teamă, şi pizmaş din micime sufletească" se gândeşte numai la cele

200 Ideea, genială, îşi va afla adevărata explicaţie şi aplicaţie în mistica creştinismului, unde întâlnim anabasis (urcuşul) şi catabasis (coborârea).

201 Pr. VASILE RĂDUCĂ, în prefaţa Teologiei mistice a lui Lossky traduce cuvântul grecesc ekstasis cu ekstas (statis însemnand "stare" şi ek "în afara") şi nu extaz, cuvânt care a căpătat şi oarecare conotaţii patologice.

202 PLOTIN, Opere, vol. I, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 161.

203 GRIGORE TĂUŞAN, Filosofia lui Plotin, Ed. Agora, Iaşi, 1993 p. 250.204 PLOTIN, op. cit., p. 165.

121

muritoare şi josnice, e strâmb pretutindeni şi iubeşte numai plăcerile impure, "trăind o viaţă mărginită numai la ce poate simţi prin intermediul trupului, socotind plăcută urâţenia" (Enneada întâia 1,VI, 5).205 Sufletul nu a fost creat aşa, ci urâtul acela a venit precum un "«frumos» adăugat", sau un rău adăugat. Această plăcere şi atragere către cele urâte a venit în urma pângăririi Sufletului de către urât, care l-a făcut impur şi l-a "«întrepătruns» cu mult rău".

Astfel, dintr-o însoţire cu răul, sufletul ajunge impur şi târât pretutindeni de către poftele sale senzuale, "amestecându-se mult cu elementul corporal, însoţindu-se cu multă materie şi primind la sine un aspect diferit de al său propriu, el se alterează datorită amestecului ce-l trage înspre mai mult rău. E ca şi când cineva s-ar vârî în mâl sau în noroi şi nu ar mai lăsa să apară frumuseţea pe care o avea (s.n.) şi s-ar vădi numai mâzga ce-i mânjeşte chipul" (Enneada întâia 1,VI, 5).206.

Aşadar, Binele şi Frumosul nu pot fi despărţite, iar sufletul, care din creaţie este dotat cu năzuinţa către frumos, poate ajunge să aibă înclinarea contrară firii sale, adică către urât, atunci când nu duce o viaţă morală corectă. El devine impur, după cum "pentru o cantitate de aur urâtul e să se fi impurificat cu tină". Chiar şi în această situaţie, există o rezolvare, aceea de a de a îndepărta impurităţile, Sufletul revenind la el însuşi şi înlăturând urâţenia provenită de la natura adversă (Enneada întâia 1,VI, 5).207

Iar purificările sunt, după cum spune o veche tradiţie, cumpătarea, curajul şi orice altă virtute (Enneada întâia 1,VI, 6).208 De aceea, misterele dau a înţelege că omul care nu s-a purificat va sta şi la Hades în noroi, "deoarece omul nepurificat îndrăgeşte noroiul din pricina viciului. După cum şi porcii, având trupul murdar, se bucură să se vâre în noroi" (Enneada întâia 1,VI, 6).209

*

Plotin se întreba care este motivul pentru care Sufletul tresară la vederea Frumuseţii sau a acelor frumuseţi aflate mai departe, ce nu au putut fi văzute material, dar pe care Sufletul le vede şi fără ajutorul organelor de simţ. Despre acestea ar trebui să se vorbească, lăsând în urmă, jos, senzaţia, adică ceea ce ţine de sfera senzorială.

După cum despre frumuseţile senzoriale sau materiale nu pot vorbi cei care nu le-au văzut, nici nu le-au perceput ca fiind frumoase – aşa cum e cazul orbilor din naştere – tot aşa nu pot vorbi despre frumuseţea ocupaţiilor cei care nu au acceptat că există cu adevărat o frumuseţe a îndeletnicirilor sau a ştiinţelor. Pentru a vedea asemenea frumuseţi, precum şi cele ale Luceafărului de seară sau a celui de dimineaţă, este absolut necesar ca cei care le văd să aibă şi Sufletul în condiţia adecvată pentru a le vedea. Adică trebuie ca sufletul lor să fie pregătit.

Este necesar ca sufletul să urce din nou spre Bine. "Dacă cineva L-a văzut, înţelege în ce sens El este frumos". El este dorit, dar dobândirea sa nu este cu putinţă decât acelora care urcă înspre părţile superioare şi leapădă veşmintele pe care şi le înfăşuraseră la coborâre.210 Este "ca atunci când celor care urcă înspre sanctuarele templelor le sunt impuse purificări şi depunerile veşmintelor pe care le purtau înainte, pentru a urca apoi înspre acestea; până când, după ce a abandonat în ascensiunea sa tot ce este străin de divin, cineva va putea singură şi numai cu sine Fiinţa pură, simplă, curată, de care toate depind şi înspre care se îndreaptă privirile tuturor"(Enneada întâia 1,VI, 7).211

Nu poate fi socotit nenorocit omul care nu a dat peste "frumuseţe de culori şi corpuri", nici cel "care nu întâlneşte puterea, demnităţile şi domnia este nenorocit", ci doar acela care "nu întâlneşte

205 Ibidem, p. 166.206 Idem, Ibidem.207 Ibidem, p. 167.208 Idem, Ibidem.209 Idem, Ibidem.210 Adică în acea primă etapă în care Sufletul a ieşti din Unul şi s-a amestecat cu Materia.211 PLOTIN, Enneade I.6(1)-Despre Frumos, traducere Vasile Rus, Ed. Antaios, 2000, p. 29.

122

acest frumos şi numai pe el".(Enneada întâia 1,VI, 7).212 Pe de altă parte, omul nu trebuie să alerge după frumuseţile trupeşti, "nu trebuie să dea buzna către ele, ci ştiind că ele sunt imagini, urme şi umbre, trebuie să alerge către Acela care le este model". Cel care, dând fuga, ar dori să pună mâna pe frumuseţile trupeşti ca pe ceva adevărat, ar putea să păţească precum tânărul care a vrut să-şi prindă nălucirea chipului frumos pe unda apei – se va scufunda în adâncul râului şi dus va fi. (Enneada întâia 1,VI, 8).213

*

La Plotin, Frumosul şi Binele pot fi cercetate similar, precum şi urâtul cu răul. Sufletul nu poate fi frumos decât prin mijlocirea intelectului. Ceea ce este interesant în viziunea lui Plotin este importanţa pe care el o acordă Sufletului în misiunea acestuia de a crea lucruri frumoase. Dacă Sufletul e frumos prin mijlocirea Intelectului, restul lucrurilor sunt frumoase deoarece sufletul le dă formă – fie în acţiuni ori în ocupaţii. Chiar şi corpurile frumoase sunt făcute de Suflet. Aceasta, întrucât el, "fiind divin şi parte a frumosului, el dăruieşte frumuseţe corpurilor pe care le-ar atinge şi le-ar lua în stăpânire – pe cât le este lor cu putinţă să participe la frumos." (Enneada întâi, 6,6).214

Frumosul, ca expresie a unei calităţi

Concepţiile precedente socoteau frumosul a fi o problemă de relaţie între părţile componente sau ale lor cu întregul, pe când Plotin a pus problema calităţii, căci frumoase puteau fi şi lucrurile simple, necompuse din elemente. Până la el, se considera că frumuseţea constă în simetrie şi că nici o fiinţă nu va fi frumoasă, dacă nu este compusă. Numai că Plotin considera a fi o adevărată "erezie estetică reducerea artei la o pură simetrie şi proporţionalitate."215

"Buna proporţie [] a părţilor între ele, cât şi în raport cu întregul, şi adaosul de culoare frumoasă produc frumosul din vedere. Şi pentru orice lucru vizibil... faptul de a fi frumos înseamnă a avea o bună proporţie şi a fi comensurabil. Pentru aceştia în mod necesar, nimic simplu, ci numai un compus va fi frumos. În ochii lor, în timp ce întregul va fi frumos, fiecare parte nu va avea de la sine capacitatea de a fi frumoasă; însă ea va contribui împreună cu toate celelalte la întreg, pentru ca acesta să fie frumos" (Enneade, 1, I,6-1).216

Unii au considerat că el ar putea fi numit "romanticul antichităţii"217, deoarece căuta frumuseţea în divin şi transcendent; frumuseţea lumii nu este decât un reflex, arta având menirea de a face să transpară ideea în materie. Dacă întregul este frumos, atunci şi părţile sale ar trebui să fie frumoase. Iar pentru toţi acei care gândesc că frumosul constă doar în symmetrie, culorile sau lumina soarelui, "care sunt simple şi nu-şi iau frumuseţea din proporţie ar trebui să fie în afara putinţei de a fi frumoase. Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci cum se face că aurul e frumos sau fulgerul sau stelele?"218

Dar, ce s-ar putea spune, atunci, despre culorile frumoase, lumina soarelui? În măsura în care ele "sunt simple şi nu-şi au frumuseţea provenită din simetrie, vor fi în afara fiinţării în

212 PLOTIN, Opere, vol. I, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 170.

213 PLOTIN, op. cit., p. 171.214 Ibidem, p. 169. 215 G. TĂUŞAN, op. cit., p. 256.216 PLOTIN, op. cit., p. 159.217 După expresia lui Zimmermann, apud PANAYOTIS MICHELIS, Ésthétique de l'Art bizantin, Flammarion,

Paris, 1959, p. 15.218 În vol. PLOTIN, Opere, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 159.

123

Frumos. Dar aurul, bunăoară, cum mai poate fi el frumos? Dar fulgerul care răzbate o clipă în noapte şi stelele, mai pot fi ele văzute în tărâmul Frumosului?" (Enneada întâia 1,VI, 1).219

*

Frumuseţea "culorii este ceva simplu, ivit din cauza Formei şi din biruinţa asupra întunericului Materiei, prin prezenţa luminii incorporale, care-i raţiune formatoare şi Formă". Din această pricină se poate spune că focul este frumos întrucât el ţine de ordinul Formei. Însă, elementul care nu domină materia, ajungând la lumină decolorat, nu-i deloc frumos, ca şi când nu ar fi părtaş la întreaga formă a culorii (Enneada întâi, 6,3).220

Plotin a purificat "ideea a cărei perfecţiune rezidă în plenitudine şi unitate… Frumuseţea operei de artă nu mai depinde de armonia proporţiilor (symmetria) sau a culorilor (eúforia, ), ci de unitatea ideii (s.n.)."221

Toate sunt frumoase prin participarea la Formă. Asemănarea dintre lucrurile frumoase ale acestei lumi şi cele ale lumii de acolo are loc prin participarea la Formă. Orice lucru lipsit de formă, dar capabil prin fire să primească Forma [] este deocamdată văduvit de raţiunea formatoare [], fiind în afara raţiunii formatoare divine şi, de aceea, urât. Dar, când Forma iese în întâmpinare, ea unifică ceea ce era alcătuit din mai multe părţi, conducând către desăvârşirea unică şi făcându-l unu prin asemănare cu sine. În acest lucru adus la unitate, Frumuseţea se aşează, dăruindu-se pe sine atât părţilor, cât întregului. Uneori, "o anume natură dăruie frumuseţe întregii case laolaltă cu părţile ei, alteori natura dăruie frumuseţe numai unei singure pietre, în vreme ce arta o dăruie numai casei (s.n.). Astfel ia naştere corpul frumos printr-o comuniune cu raţiunea formatoare sosită de la zei" (Enneada întâi I, 6,2).222

Cu alte cuvinte, corpurile devin frumoase prin participarea la o raţiune care le vine de la Dumnezeu. Numai prin participarea obiectului material la o formă inteligibilă, sau aparţinând lumii spiritului, se poate spune că acea formă este frumoasă.

Concepţia privitoare la artă şi artişti

Aşa cum a combătut părerea că symmetria ar fi singura modalitate de realizare a frumuseţii, tot aşa şi în artă Plotin s-a declarat împotriva celor considerau că, pentru ca un obiect să poată emoţiona estetic, el este suficient ca el să îndeplinească condiţia de a reda o idee-tip. În plus, el trebuie să posede anumite calităţi formale, tocmai pentru ca ideea-tip să poată fi evocată.

Prin urmare, arta, "pe lângă un ideal, trebuie să aibă şi o tehnică. Proporţionalitate şi simetrie, echilibru şi ritm, ordine şi varietate, unitate în varietate, toate aceste procedee concrete sunt elemente absolut necesare unei opere de artă. Plotin recunoaşte aceasta. Dar ceea ce combate el, – filosof idealist – e credinţa că aceste condiţii formale ar putea, ele singure, să formeze o operă de artă şi să deştepte în noi o adevărată emoţie estetică".223

Rolul artei este de a reda sau de a face vizibilă ideea de frumos. Dar, un corp sau obiect nu poate deveni purtător de Formă decât dacă manifestă o idee generală, iar acesta se poate realiza numai în urma unei prelucrări artistice sau "tehnice". În Enneada a cincea Plotin reia ideea aducerii Ideii în materie: "să ne închipuim două bucăţi de marmură, aşezate una lângă

219 PLOTIN, Enneade I.6(1). Despre Frumos, traducere de Vasile Rus, Ed. Antaios, 2000, p. 13.220 PLOTIN, Opere, vol. I, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.

163. 221 P. MICHELIS, op. cit., p. 15; este vorba despre mutaţia majoră pe care Plotin a introdus-o în viziunea despre

frumos. 222 PLOTIN, op. cit., p. 162.223 G. TĂUŞAN, op. cit., p. 254.

124

alta, una necioplită şi fără nici o urmă de artă, cealaltă modelată de dalta unui sculptor, care a realizat statuia unei zeiţe, unei graţii sau Muze, spre exemplu, sau statuia unui om, şi nu a unui anume individ, ci a unui om, în care arta ar fi reunit toate nuanţele de frumuseţe ce le oferă diferiţii indivizi. După ce a primit de la artă frumuseţea Formei, a doua marmură va apărea mai frumoasă, nu din cauza esenţei sale, care e o simplă piatră (dacă n-ar fi aşa atunci cealaltă bucată ar fi tot aşa de frumoasă) ci în virtutea Formei ce a primit-o de la artă" (VIII,1).224

Şi totuşi, tributar concepţiei privitoare la materia "rea" şi "păcătoasă", Plotin considera că frumuseţile senzoriale, "după ce au scăpat în afară, au dat fuga în Materie, au dichisit-o şi, cu strălucirea lor, au stârnit emoţie" (Enneada întâi, I.6,3). După el, Materia nu se uneşte veritabil cu formele, fiind cu mult inferioară decât fiinţa. Materia este descrisă ca un "cadavru dichisit" sau un "prizonier acoperit cu lanţuri de aur".225

*

Dacă Platon alunga artiştii din cetatea sa ideală, în concepţia lui Plotin, tocmai artistul este cel care, încet-încet, îndepărtează brutalitatea materiei sensibile, conducându-şi opera pe drumul către Frumosul pur. El alungă tot ceea ce umbrea strălucirea Frumosului etern, iar aceasta o face numai printr-o imitaţie personală a realităţii. Artistul are un mare rol, printre care şi acela de a nu fi un imitator servil al naturii.

O mare problemă a realizării artistice o constituia modalitatea de acordare a "frumosului ce ţine de trup" cu "frumosul ce este anterior trupului". Dar şi arhitectul, când construieşte o casă, el spune că e frumoasă casa exterioară după ce a pus-o de acord cu Forma sa de casă din mintea sa sau cu Forma internă a casei. Dacă ai face abstracţie de piatră, atunci "forma exterioară este Forma interioară". (Enneada întâi, I.6, 3)226

Artistul modelează nu după natură, ci după ideea care se află în mintea sa sau în sufletul său. El este creator numai în măsura în care nu reproduce realitatea automat, ci acea Formă internă după care sufletul tânjeşte. Ea nu este, de fapt, creaţia sa, ci reflexul unui model veşnic. Unicitatea artistului constă tocmai în interpretarea proprie a formei. Dacă materia este stăpânită şi subordonată formei, atunci rezultă un lucru frumos. Dacă nu, incapacitatea de stăpânire a materiei se transformă în urât.

Tocmai datorită rolului jucat de artist în vizualizarea Frumuseţii şi a Formei frumoase Plotin, spre deosebire de Platon, îi acordă o cinstire aparte.

*

La întrebarea "cum ar putea fi văzută frumuseţea unui Suflet bun?", Plotin găseşte un o soluţie prezentă în artele plastice: "chiar dacă nu te vezi pe tine frumos, fă precum sculptorul unei statui ce urmează să fie frumoasă; el mai înlătură ceva, mai şlefuieşte pe undeva, netezeşte, curăţă, până ce face vizibilă frumuseţea pe chipul statuii. La fel şi tu: înlătură prisosul, îndreaptă ceea ce este strâmb, ceea ce e întunecat curăţă şi fă-l să fie luminos şi nu conteni «meşterindu-ţi statuia ta», până ce nu ţi-ar străluci dumnezeiasca splendoare a virtuţii şi până ce nu ai vedea «cumpătarea urcând pe sacrul tron»! Dacă ai devenit aceasta, ai văzut această frumuseţea şi, pur fiind, te-ai unit cu tine însuţi, nemaiavând nici o piedică ca să devii, astfel, unul. Nu mai ai nimic altceva amestecat în interiorul tău, ci eşti în întregime numai lumină adevărată" (Enneada întâi, 6,9).227

224 Ibidem, p. 250.225 PLOTIN, op. cit., p. 164.226 PLOTIN, op. cit., p. 163.227 Ibidem, p. 172-173.

125

Dacă "ai devenit asta, ai devenit deja viziune. Prinzând inimă pentru tine însuţi şi ajungând aici, nu mai ai nevoie de călăuză ci, uitându-te, hai, aţinteşte-ţi privirea: numai acest ochi singur vede marea frumuseţe!" (Enneada întâi, 6,9).228

Dar, dacă omul s-ar îndrepta către acea viziune având ochii Sufletului slab din pricina viciilor şi fără să se fi purificat, sau fiind nevolnic şi incapabil de a privi ceea ce este prea strălucitor, atunci el nu vede nimic – chiar dacă altcineva din preajma sa ar încerca să-i arate această frumuseţe, el nu ar fi capabil să o vadă. Aceasta, deoarece "văzătorul este înrudit cu obiectul văzut" (Enneada întâi, 6,9).229 "căci nu va putea vreodată un ochi să vadă soarele dacă n-a devenit asemănător soarelui şi nici Sufletul n-ar putea vedea Frumosul dacă n-ar deveni el însuşi Frumosul" (Enneada întâi, 6,9).230

"Să devină, aşadar, mai întâi asemănător divinului şi frumos oricine are de gând să privească divinitatea şi frumosul. Mai întâi, după suiş, el va ajunge la nivelul Intelectului şi Acolo va cunoaşte toate Formele frumoase…"(Enneada întâi, 6,9).231 În acest moment, al cunoaşterii supreme, Sufletul ajunge să cunoască că, o dată ajuns la Inteligenţă/Intelect şi în interiorul ei, "va vedea Ideile frumoase şi va spune că acestea reprezintă Frumosul, adică Ideile-Formă; căci toate sunt frumoase datorită acestora, care sunt produsele şi însăşi Fiinţa Inteligenţei" (Enneada întâi, 6,9).232.

De aceea, artele nu pot fi înjosite, pe considerentul că ele doar imită natura şi numai aşa pot crea, întrucât, "natura existenţelor (reale şi sensibile) e ea însăşi imaginea altor esenţe; apoi, că artele nu se mărginesc la a imita obiectele ce apar înaintea privirilor noastre, dar că ele se ridică până la raţiunile ideale din care derivă natura obiectelor; în sfârşit, că ele creează multe lucruri, prin ele însele, şi că adaogă ceea ce lipseşte din perfecţiunea obiectului, deoarece posedă în ele însele frumuseţea. Fidias pare a fi reprezentat pe Zeus233 fără a arunca nici o privire asupra lucrurilor sensibile, închipuindu-l astfel ca şi cum ar apare, dacă ar sta vreodată înaintea ochilor noştri" (Enneada a cincea, VIII, 1).234

Tocmai motivul pentru care Platon exilase artele din republica sa ideală, îl face pe Plotin să le ia apărarea. Ele constituie un triumf al spiritului asupra materiei haotice, prin acesta ele fiind "producătoare" de frumuseţe. În plus, Plotin accentuează rolul artistului. Dacă, pentru Platon, frumosul, fiind o participare a ideii eterne în materia pasivă, e o creaţie divină, în care omul nu e decât un simplu mijloc, la Plotin, sufletul inspirat al artistului, natura rafinată a estetului produc monumentale operă de artă.

În locul concepţiei lui Platon, care forma din artă "un produs rece şi străin omului, Plotin, pune ca fundament al frumosului inspiraţia (s.n.) şi căldura sufletului încântat de visul frumuseţii. Autorul şi admiratorii în artă sunt cei ce simt în ei, inspiraţia propriului lor suflet şi fără de ei arta nici n-ar putea să existe. Forma «nu se găseşte în materia statuii. Era în gândirea artistului înainte de a intra în marmură, exista în el, nu pentru că avea ochi şi mâini, ci pentru că participa la artă» (Enneada a cincea, VIII, 1)".235

Concluzii

228 Ibidem, p. 173.229 Idem, Ibidem.230 PLOTIN, Enneade I.6(1). Despre Frumos, traducere de Vasile Rus, p. 35.231 PLOTIN, Opere, vol. I, traducere, lămuriri preliminare şi note de Andrei Cornea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.

174.232 PLOTIN, Enneade I.6(1). Despre Frumos, traducere de Vasile Rus, p. 35.233 În text era Jupiter, varianta romană, total necunoscută lui Fidias, fapt pentru care am înlocuit cuvântul cu cel

grecesc.234 G. TĂUŞAN, op.cit., p. 251.235 Ibidem, p. 253.

126

După Plotin, toate experienţele senzoriale depind de sufletul universului, care este un principiu de trecere de la lumea senzorială la cea suprasenzorială, sau a Ideilor. El are două feţe sau două direcţii:

1. una îndreptată către divin, unde sufletul este contemplativ, fiind o icoană a spiritului, mişcată de dorul după divin şi năzuinţa de a ajunge la el. Este o icoană a iubirii şi a nostalgiei după Prototipul ei etern.

2. una îndreptată către materie şi natură, fiind o activitate formativă a naturii. "Frumuseţea naturii se fundamentează pe acest suflet, fiindcă frumuseţea nu este altceva decât spiritul care luminează materia".236 Aici intervine rolul artistului, care modelează materia, dându-i o înfăţişare frumoasă, după prototipul Frumuseţii suprasenzoriale sau ideale.

Plotin preia îndemnul din Iliada, acela de a fugi către scumpa patrie, "Iar patria noastră este locul de unde am purces, iar tatăl este Acolo!". Iar această fugă nu este realizată cu care sau corăbii, ci se cuvine a deştepta "cealaltă vedere, pe care orice o are, dar puţini o folosesc"(Enneada întâia 1,VI, 8).237

Pentru Plotin, filosofia nu mai este o modalitate a speculaţiilor şi o cale către analiza concepţiilor teoretice asupra universului sau omului. Presocraticii au fost preocupaţi de univers, de la Socrate atenţia s-a îndreptat către om, fiind una antropologică.

Pentru Plotin era importantă nu filosofarea, ci unirea cu divinitatea. Filosofia era drumul către Dumnezeu, dar nu era cel exclusiv, aşa cum considera Platon. În afara ei mai existau două modalităţi: iubirea şi arta. Artele, în toate formele lor de manifestare, erau o modalitate de a ajuta sufletul omului în urcuşul sau zborul său ek-static () către Dumnezeu. De aceea, la Plotin, se poate vorbi despre o estetică a zborului238 către frumuseţea patriei pierdute.

Frumosul constă în învingerea materiei, greoaie şi amorfe, cu ajutorul Ideii sau Formei. Mişcarea sufletului de la frumuseţea senzorială, contemplată în realizările artelor plastice îndeosebi, către contemplarea Frumosului originar, este una din aspectele stării ek-statice.

236 Diac. Prof. Dr. NICOLAE BALCA, op. cit., p. 328.237 PLOTIN, Opere, 2003, p. 172.238 W. TATARKIEWICZ, Istoria esteticii, vol. I, p. 469.

127