roman - sem ii

DREPT ROMAN SUCCESIUNI & OBLIGAŢII – PARTEA A II-a

SEMESTRUL AL II-LEA, 2015 PROF. EMIL MOLCUŢ

DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015

1

SUCCESIUNILE

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează

transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi. În epoca foarte veche,

transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi NU IMPLICA IDEEA DE

SUCCESIUNE deoarece în concepţia vechilor romani nu există patrimoniu fără titular astfel

încât la moartea persoanei drepturile sale patrimoniale se sting, iar moştenitorul nu

dobândeşte acelaşi drept, ci un drept nou prin luarea în stăpânire a bunurilor succesorale.

Această concepţie cu privire la succesiuni s-a oglindit şi pe plan terminologic, dovadă că cel

mai vechi termen prin care era desmenat succesorul este heres (provine de la herus, cuvânt

care înseamnă stăpân). Mai târziu, tot în epoca veche, pornind de la principiul continuităţii

persoanei defunctului, romanii au admis că drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) trec

asupra moştenitorilor. Din acel moment, în terminologia juridică romană au apărut termenii de

succesiune şi de succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:

1. Tendinţa decăderii formalismului

La origini, actele succesorale presupuneau respectarea unor condiţii de formă foarte

complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman îmbrăca forma unei legi pe care o

vota poporul. Cu timpul, însă, asistăm la decăderea formalismului, iar în dreptul evoluat

testamentul se putea întocmi prin simpla manifestare de voinţă a persoanei.

2. Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge

Timp de aproape 5 secole, rudenia civilă a fost unicul fundament al succesiunii încât rudele de

sânge care nu erau şi rude civile nu aveau vocaţie succesorală (nu puteau veni la succesiune),

dar spre sfârşitul Republicii organizarea familiei romane a suferit o serie de transformări

începând cu emanciparea fiului de familie şi sfârşind cu generalizarea căsătoriei fără

manus. Faţă de această evoluţie, pretorul a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care

a chemat la succesiune şi rudele de sânge care nu erau în acelaşi timp şi rude civile. Aceste

reforme au fost completate mai târziu prin reforme imperiale, iar în vreme împăratului Justinian

rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiunii.

Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale:

A. Succesiunea ab intestat (succesiunea legală)

Este cea mai veche formă de succesiune şi se deschidea atunci când nu exista testament sau

când acesta nu era întocmit în mod valabil. Ea este denumită şi succesiune legală deoarece

a fost reglementată prin dispoziţiile din L12T. Potrivit acelor dispoziţii, există trei categorii de

moştenitori legali:

o Heredes suii – din această categorie fac parte toţi aceia care, în momentul morţii lui

pater familias, deveneau persoane sui iuris. Ne referim aici la fiii şi fiice, femeia

căsătorită cu manus în calitate de fiică, adoptatul şi adrogatul.

Nepoţii din fii făceau parte din prima categorie a moştenitorilor numai dacă tatăl lor

predecedase bunicului. Acei nepoţi din fii veneau la succesiune prin reprezentare căci

urcau în rangul succesoral al tatălui lor şi dobândeau partea din succesiune care s-ar

fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit.


2

Spre exemplu, dacă veneau la succesiune doi fii şi doi nepoţi de fiu, succesiunea se

împărţea la trei căci fiecare dintre fraţi dobândea câte o treime, iar cei doi nepoţi de fiu

dobândeau ÎMPREUNĂ 1/3 fiindcă atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă ar mai fi trăit.

o Agnatus proximus – din această categorie fac parte colateralii cu precizara că, în

materie succesorală, prin cuvântul agnaţi sunt desemnaţi numai colateralii. Această

categorie de moştenitori NU ESTE FIXĂ, ci este mobilă, deoarece în absenţa unor

agnaţi mai apropiaţi, erau agnatus proximus agnaţii foarte îndepărtaţi.

Spre exemplu, dacă existau fraţi, ei erau agantus proximus. Dacă aceştia nu existau,

agnatus proximus erau verii primari, iar în lipsa acestori verii de-al doilea sau copiii

acestora. Totodată, potrivit L12T, dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea,

acea succesiune nu trecea la următorea categorie de moştenitori, ci devenea vacantă

întrucât, cf. L12T colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare. În lipsa

colateralilor veneau la succesiune membrii ginţii care îşi împărţeau succesiunea în părţi

egale ca o amintire a epocii în care memrbii ginţii exercitau proprietatea colectivă

asupra pământului.

o Gentiles

Sistemul succesoral consacrat prin L12T s-a dovedit anacronic, inaplicabil spre sfârşitul epocii

vechi având în vedere, în primul rând, transformările care au intervenit în organizarea familiei

de vreme ce emancipatul nu putea veni la succesiune în familia de origine întrucât nu mai era

rudă civilă în acea familie. De asemenea, mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără manus nu

se puteau moşteni reciproc deoarece nu erau rude civile.

Acest sistem a fost de natură să afecteze coeziunea familiei romane. De aceea, pretorul

a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care a ocrotit rudenia de sânge pe plan

succesoral, iar sistemul creat prin reformele preoturlui a fost denumit bonorum possessio

sau moştenire pretoriană.

Potrivit reformelor pretoriene, există patru categorii de moştenitori pe care îi denumim

moştenitori pretorieni:

1. Bonorum possessio unde libeli – din această categorie fac parte toţi fiii de familie

inclusiv fiul de familie emancipat care venea la succesiune în calitate de rudă de

sânge;

2. Bonorum possessio unde legitimi – fac parte agnaţii şi gentilii. La prima vedere s-ar

părea că prin această reformă, pretorul a confirmat dispoziţiile L12T. În realitate, şi de

data aceasta pretorul a făcut o inovaţie deoarece în sistemul său dacă cel mai apropiat

agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacantă ca în L12T, ci trecea asupra

următoarei categorii de moştenitori.

3. Bonorum possessio unde cognati – această categorie cuprinde anumite rude de sânge

care nu erau şi rude civile, ca de exemplu mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără

manus care se moşteneau reciproc în calitate de rude de sânge.

4. Bonorum possessio unde vir et uxsor – includem în această categorie bărbatul şi

femeia căsătoriţi fără manus care se moşteneau reciproc dacă nu existau cognaţi.

Aceste reforme au fost completate şi dezvoltate mai târziu prin reforme imperiale. Astfel, în

vremea împăratului Hadrian, s-a dat senatusconsultul tertulian, iar în vremea lui Marc Aureliu

s-a dat senatusconsultul ortilian.

Prin senatusconsultul tertulian mama a fost chemată la succesiunea copiilor ei rezultaţi din

căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce înseamnă că a fost ridicată din a

treia categorie de moştenitori pretorieni în categoria a doua.


3

Prin senatusconsultul orfitelian, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus au fost chemaţi la

succesiunea mamei lor în calitate de fii, ceea ce înseamnă că ei au fost ridicaţi din a treia

categorie de moştenitori pretorieni în prima categorie.

Împăratul Justinian, în spiritul său unificator, a iniţiat o amplă reformă prin care a creat patru

categorii de moştenitori.

- Din prima categorie de moştenitori făceau parte descendenţii care îi eliminau pe toţi

ceilalţi;

- Din a doua categorie făceau parte ascendenţii, fraţii şi surorile şi copiii lor;

- Din categoria a treia făceau parte fraţii şi surorirle consangvini şi uterini şi copiii

acestora. Aceia care proveneau din acelaşi tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. Fraţii şi

surorile uterini erau cei care proveneau din aceeaşi mamă, dar nu şi din acelaşi tată;

- Din ultima categorie de moştenitori făceau parte colateralii mai îndepărtaţi;

B. Succesiunea testamentară

Pe lângă succesiunea legală, romanii au cunoscut şi succesiunea testamentară deferită pe

baza unui testament. Acesta este actul solemn prin care o persoană denumită TESTATOR

instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima voinţă. Deşi

în definiţiile lor jurisconsulţii clasici, în frunte cu Ulpian, nu se referă şi la instituirea de

moştenitori, ci numai la caracterul solemn şi la caracterul de ultimă voinţă ale testamentului cu

toate că instituirea de moştenitori este trăsătura definitorie a testamentului.

Jurisconsulţii romani s-au referit în repetate rânduri la instituirea de moştenitori, dar nu au

menţionat-o atunci când au definit testamentul.

La origini puteau fi instituiţi moştenitori numai herezii (moştenitorii legali din prima categorie).

Mai târziu s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi colateralii mai îndepărtaţi, iar în final, în

dreptul evoluat, s-a admis să fie instituite şi persoane străine de familie. Regula este că cei

instituiţi moştenitori sunt executori testamentari în sensul că trebuie să execute ultima voinţă

a testatorului şi să distribuie bunurile succesorale în conformitate cu acea voinţă. Pe de altă

parte, prin testatment puteau fi favorizaţi unii dintre moştenitorii instituţi care puteau fi grenaţi

cu executarea unor legate prin care transmiteau bunuri individual determinate din succesiune

unor persoane străine de familie denumite legatari.

Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.

În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:

1) Testamentul callatis comitiis – este cel mai vechi şi îmbrăca forma unei legi pe care

o vota comitia curiata denumită şi comitia calata în senul că testatorul îşi exprima

ultima voinţă în faţa comitiei curiata care aproba sau nu acea manifestare de voinţă.

Acest testament prezintă mai multe inconveniente:

- El era accesibil numai patricienilor, nu şi plebeilor de vreme ce numai patricienii

participau la lucrările comitiei curiata;

- Comitia curiata nu era convocată în fiecare zi, ci numai de două ori pe an;

2) Testamentul in procinctu

Faţă de această inconveniente s-a creat testamentul in procinctu sau testamentul în faţa

armatei gata de luptă care presupunea o declaraţie solemnă şi de ultimă voinţă a soldatului

roman în faţa unităţii militare din care făcea parte. Membrii centuriei îndeplineau rolul unui


4

martor legiuitor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar numai

acelora care făceau parte din legiunile de juniori care erau combatante. Aceşti soldaţi aveau o

vârstă cuprinsă între 17 şi 46 de ani. Cei mai în vârstă dintre soldaţi făceau parte din legiunile

de seniori necombatante şi nu aveau acces la această formă de testament.

3) Testamentul per aes et libram

Aşa se explică crearea testamentului per es et libram sau testamentul prin aramă şi balanţă

care este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi care a evoluat în trei faze:

a) mancipatio familiae

În prima fază testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin

mancipaţiune unui executor testamentar denumit emptor familiae (*EF) sau cumpărător al

bunurilor succesorale după care între testator şi emptor familiae se încheia o convenţie de

bună credinţă (pact fiduciar) prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum se distribuie

bunurile succesorale. Însă, executarea acestui testament depindea de buna-credinţă a lui

emptor familiae deoarece pactele fiduciare care se încheiau între testator şi emptor familiae

nu erau sancţionate juridiceşte încât dacă emptor familae era de rea credinţă şi nu executa

ultima voinţă a testatorului, moştenitorii instituiţi nu aveau acţiune împotriva lui emptor familiae

şi nu îl puteau constrânge pe cale judiciară să execute ultima voinţă a testatorului.

b) testamentul per es et libram public

În a doua fază, testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de prorprietate, ci cu

titlu de detenţiune astfel încât EF devenea un simplu detentor şi dacă nu executa ultima voinţă

a testatorului, moştenitorii instituiţi aveau o acţiune împotriva lui şi îl puteau constrânge pe cale

judiciară să execute testamentul. Totuşi, şi în această fază testamentul prezintă dezavantajul

că pactele fiduciare se încheiau sub formă verbală de faţă cu martorii astfel încât numele

moştenitorilor instituiţi erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului. Unii dintre

moştenitorii instituiţi puteau fi interesaţi să grăbească moartea testatorului şi de aceea s-a

trecut la a treia fază.

c) testamentul per es et libram secret

Pactele fiduciare nu se mai încheie sub formă verbală, ci în formă scrisă, iar înscrisul purta

sigiliile martorilor (de regulă 7), urmând să fie deschis numai după moartea testatorului când

se aflau şi numele moştenitorilor.

FORMELE TESTAMENTULUI ÎN DREPTUL CLASIC

În dreptul clasic, romanii au cunoscut trei forme nesolemne de testament:

1) Testamentul nuncupativ – se întocmea în formă verbală în prezența a șapte martori;

2) Testamentul pretorian – se întocmea în formă scrisă şi purta sigiliile celor şapte

martori;

3) Testamentul militar – nu presupunea respectarea unor condiţii de formă, ci numai

exprimarea clară a voinţei testatorului. În acest sens, jurisconsulţii clasici spuneau că

putea fi făcut şi cu sânge de pavăză sau cu sabie pe nisip.

Pentru ca un testament să fi întocmi în mod valabil, era necesar ca testatorul, martorii,

moştenitorii şi legatarii să aibă capacitate testamentară care este denumită testamenti factio

şi este de două feluri:


5

- Testamenti factio activa – este capacitatea persoanei de a-şi întocmi testamentul sau

de a asista, în calitate de martor, la întocmirea unui testament. Regula era ca în

această formă de testament toţi aceia care sunt capabili de fapt şi de drept. Cu toate

acestea, au fost admise mai multe excepţii de la regulă. Spre exemplu, fiul de familie

care avea un peculiu în calitate de soldat şi care era denumit peculium castresse avea

posibilitatea să dispună de acel peculiu prin testament cu toate că era persoană sui

iuris. De asemenea, sclavii aflaţi în proprietatea statului (servii publici) puteau dispune

prin testament de jumătate din peculiul lor.

La origine, femeia sui iuris nu-şi putea face testamentul, ea aflându-se sub puterea

perpetuă a agnaţilor. Împăratul Hadrian a hotărât ca femeia sui iuris să îşi poate face

testamentul cu autoritatis tutoris;

- Testamenti factio pasiva – reprezintă aptitudinea persoanei de a veni la succesiune

fie în calitate de moştenitor, fie în calitate de legatar. În mod simetric, regula era în

testamenti factio pasiva toţi aceia care sunt capabili de fapt de drept. Dar şi în această

materie s-au admis excepţii. Astfel, s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi fiii de familie

şi sclavii (cu toate că erau asimilaţi lucrurilor şi nu aveau capacitate). Aceştia puteau

dobândi succesiunea numai cu aprobarea expresă a lui pater sau a lui nominus.

Femeia putea fi instituită moştenitorilor, dar … a propus o lege prin care s-a prevăzut

că femeia nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu în valoare mai mare de

100.000 de aşi.

De asemenea, pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil, era necesară instituirea

de moştenitori despre care Gaius afirma că este fundamentul juridic al oricărui testament.

Această condiţie presupunea respectarea unor condiţii de formă şi de fond. Astfel, orice

testament începea cu instituirea de moştenitori care, spunea Gaius, se făcea în fruntea

testamentului în termeni imperativi şi solemni. Spre exemplu, dacă era instituit Octavian, în

fruntea testamentului era scris Octavius heres estor.

Condiţiile de fond ale instituirii şi-au găsit expresia în două principii fundamentale ale

dreptului succesoral roman.

I. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri

în parte cu testament şi în parte fără testament). Prin efectul acestui principiu,

moştenirea legală nu se putea deschide alături de moştenirea testamentară, iar

dacă testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, el dobândea totuşi

întreaga succesiune, deoarece altminteri ar fi însemnat să se deschidă

succesiunea legală alături de cea testamentară ceea ce nu este permis;

II. Semel heres semper heres – odată moştenitori, pentru totdeauna moştenitori.

Acest lucru înseamnă că instituirea de moştenitori nu se putea face cu termen, ci

se face pentru totdeauna întrucât succesiunea este un mod de dobândire a

proprietăţii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.

Pe lângă instituirea de moştenitori, romanii au cunoscut şi substituirea de moştenitori care

este tot o instituire, dar de gradul doi sau condiţională pentru ipoteza în care cel instituit

moştenitor nu dobândeşte succesiunea. În acest caz vine la succesiune cel substituit. Ea poate

fi de 3 feluri:

1) Substitutio vulgaris – este vorba de forma obişnuită a substituţiei şi se făcea pentru

ipoteza în care cel instituit moştenitor nu voia sau nu putea să accepte succesiunea;

2) Substitutio pupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit moştenitor

ar fi murit înainte de vârsta pubertăţii deoarece el era incapabil de fapt şi nu putea să

îşi facă testamentul;


6

3) Substitutio quasi pupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit

moştenitor şi-ar fi pierdut minţile (mente captus) întrucât şi nebunul este incapabil de

fapt;

C. Succesiunea deferită contra testamentului

Romanii au cunoscut şi moştenirea deferită contra testamentului. Acest sistem succesoral

este expresia principiului simetriei căci în concepția vechilor romani, aşa cum testatorul îşi

poate institui descendenţii ca moștenitori, tot aşa de bine el poate să-şi dezmoştenească

descendenţii cu condiţia să respecte anumite forme solemne. Astfel, fiul de familie era

dezmoştenit prin utilizarea formulei solemne Ocatvius filius meus exheres esto (Octavian, fiul

meu, să fie dezmoştenit). Întrucât dezmoştenirea fiilor se făcea individual, dacă se

dezmoştenea şi un altul, trebuia să se menţioneze expres.

Fiicele şi nepoţii din fii erau dezmoşteniţi prin formula solemnă ceteri omnes exheredes sunto

(toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi).

Dacă un fiu de familie era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne, testamentul era

ruptum (era nul), nu îşi producea efectele. Dacă erau dezmoşteniţi fără respectarea formelor

solemne fiice sau nepoţi, testamentul nu era nul, ci se rectifica astfel încât cei dezmoşteniţi

fără respectarea formelor solemne să dobândească, totuşi, o parte din succesiune.

Aceleaşi efecte juridice se produceau şi în cazul omisiunii, aceasta apărând atunci când

descendenţii nu erau nici insituiţi, nici dezmoşteniţi, ci pur şi simplu omişi (nu erau menţionaţi

în testament). Prin urmare, dacă era omis un fiu, testamentul era nul. Dacă erau omişi fiice

sau nepoţi, acesta era rectificat.

Cu timpul, însă, spre sfârşitul Republicii, ideile romanilor în materie succesorală au evoluat

astfel încât în noile condiţii s-a impus ideea de officium, ideea de iubire pe care testatorul o

datorează rudelor sale apropiate. Din această categorie făceau parte descendenţii,

ascendenţii, fraţii şi surorile. Dacă testatorul dezmoştenea o rudă apropiată dintre cele

menţionate chiar cu respectarea formelor solemne, acea rudă avea posibilitatea să atace

testamentul în justiţie printr-o acţiune specială denumită querela inofficiosi testamenti

(plângere pentru testamentul inoficios adică pentru testamentul lipsit de officium). Această

acţiune era intentată în faţa tribunalului centumvirilor. Aceştia anulau testamentul spunând că

testatorul a fost nebun (deci incapabil de fapt) atunci când şi-a întocmit testamentul întrucât

numai un nebun îşi poate dezmoşteni rudele apropiate.

Existau anumite cauze care justificau dezmoştenirea rudelor apropiate. De exemplu tentativa

de omor justificată. Însă acele cauze sau acele motive nu erau prevăzute sau enumerate în

textele din legi, ci erau lăsate la aprecierea tribunalului. În decursul timpului, s-a constatat că

acea practică a centumvirilor nu era unitară, ci era contradictorie. De aceea, împăratul

Justinian a întocmit o listă cu cauzele care justifică dezmoştenirea rudelor apropiate şi o altă

listă cu cauzele care justifică intentarea querelei inofficiosi testamenti în vederea anulării

testamentului.


7

DOBÂNDIREA MOŞTENIRII

Alte texte romane se referă la dobândirea succesiunii, iar în funcţie de aceasta moştenitorii se

clasifică în 3 categorii:

1) Heredes sui et necesarii – din această primă categorie fac parte toţi aceia care din

partea lui pater familias deveneau persoane sui iuris adică prima categorie de

moştenitori legali. Ei sunt numiţi moştenitori necesari întrucât succesiunea le revine de

drept, automat şi de aceea, în cazul acestor moştenitori, nu se pune nici problema

acceptării moştenirii căci nu treuie acceptată, nici problema repudierii succesiunii

pentru că nu putea fi repudiată, le revenea de drept.

Aceşti moştenitori puteau veni şi la succesiunea legală, dar şi la succesiunea

testamentară;

2) Heredes necesarii – fac parte sclavii instituiţi moștenitori întrucât din raţiuni de ordin

practic romanii au admis şi instituirea sclavului propriu, dar şi instituirea sclavului altuia.

Dacă era instituit sclavul propriu atunci clauza de instituire era urmată de clauza

dezrobirii sclavului astfel încât la moartea testatorului, sclavul instituit moştenitor

dobândea succesiunea în calitate de dezrobit. Spre exemplu: dacă testatorul era

insolvabil şi nu voia ca după moartea sa bunurile sale să fie scoase la licitaţie şi vândute

în numele său, el dezrobea sclavul, bunurile treceau în patrimoniul acestuia şi erau

vândute pe numele sclavului.

Nici aceşti moştenitori nu puteau repudia succesiunea, le revenea de drept. Însă,

sclavii instituiţi puteau veni numai la succesiunea testamentară;

3) Heredes extranei/voluntarii – din această ultimă categorie făceau parte persoane

străine de familie cu precizarea că în materia dobândirii succesiunii, colateralii erau

consideraţi şi ei străini de familie. Aceşti moştenitori erau denumiţi şi moştenitori

voluntari întrucât ei aveau posibilitatea fie să accepte succesiunea, fie să o repudieze.

Dacă acceptau succesiunea, atunci era necesar să recurgă la una din formele

acceptării moştenirii. Acestea erau în număr de 3:

a. Cretio – formă de acceptare a succesiunii care presupunea pronunţarea unor

cuvinte solemne, iar testatorul avea posibilitatea de a impune moştenitorului

instituit să accepte succesiunea în această formă;

b. Pro herede gestio – înseamnă administrarea în calitate de moştenitor astfel

încât dacă moştenitorul face un act de administrare a bunurilor succesorale, se

interpretează că a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit. Spre exemplu:

dacă moştenitorul vinde un bun din succesiune se interpretează că a acceptat

succesiunea în mod tacit;

c. Nuda voluntas – formă de acceptare a moştenirii nesolemnă, dar expresă.

CONDIŢIILE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII

Acceptarea moştenirii presupune întrunirea anumitor condiţii:

1. Cel ce acceptă moştenirea trebuie să aibă capacitatea de a se obliga deoarece o

moştenire nu cuprinde numai lucruri corporale şi drepturi de creanţă, ci cuprinde şi

datorii care trebuie să fie plătite de moştenitori. De aceea fiul de familie şi sclavul, dacă

sunt instituiţi moştenitori, nu pot accepta succesiunea fără aprobare expresă a lui pater

familias sau a lui dominus, aprobare denumită iussu patris sive domini.

2. Cel instituit moştenitor trebuie să aibă ius capiendi sau dreptul de a culege o

succesiune. Acest drept a fost creat prin legile Iulia şi Papia Poppaea date în vremea


8

împăratului Augustus şi cunoscute sub denumirea de legi caducare, legi care cuprind

două categorii de dispoziţii denumite pars nuptiaria şi pars caducaria.

Prin dispoziţii din pars nuptiaria s-a prevăzut, la sugestia lui Octavian Augustus, ca femeile

între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între 25 şi 60 de ani să trăiască în regimul căsătoriei şi să aibă

copii.

Dacă cei instiuiţi moştenitori erau celibatari, nu primeau nimic din succesiune. Aceia care erau

căsătoriţi, dar nu aveau copii primeau numai jumătate din succesiunea pentru care au fost

instituiţi. Partea caducă (partea nedobândită) din succesiune revenea acelora care erau

instituiţi în acelaşi testament şi întruneau condiţiile legilor caducare. Dacă nu existau

asemenea moştenitori, atunci întreaga succesiune devenea caducă şi revenea statului roman.

EFECTELE ACCEPTĂRII SUCESIUNII

Pe de altă parte, acceptarea succesiunii produce şi anumite efecte juridice pe care le denumim

efectele acceptării moștenirii.

Un prim efect al acceptării îl reprezintă confuziunea patrimoniilor. În virtutea acestui efect,

patrimoniul defunctului se contopește cu patrimoniul moștenitorului. Acest efect poate avea

consecinţe păgubitoare şi pentru moștenitori, dar şi pentru creditori defunctului. Consecinţele

păgubitoare pentru moştenitori se produc atunci când succesiunea este încărcată de datorii

deoarece, la origine, moştenitorul răspundea pentru datoriile succesorale ultra vires hereditatis

(dincolo de limitele activului succesoral), ceea ce înseamnă că după ce se epuiza activul

succesiunii, moştenitorul trebuia să plătească datoriile succesorale din propriile bunuri. De

aceea, pretorul a intervenit şi a creat ius abstinendi (dreptul de a se abţine) în virtutea căruia

moştenitorul răspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis (numai în

limitele activului succesoral). Tot pe această linie împăratul Justinian a decis ca acel moştenitor

care face un inventar al bunurilor succesorale să răspundă pentru datoriile succesiunii numai

intra vires hereditatis. Acest drept a fost denumit beneficium inventarii (beneficiul de inventar).

Acceptarea moştenirii poate genera consecinţe păgubitoare şi pentru creditorii defunctului

atunci când moştenitorul este insolvabil deoarece, prin confuziunea patrimoniilor, patrimoniul

defunctului se contopeşte cu patrimoniul moştenitorului, iar creditorii defunctului vin în concurs

cu creditorii moştenitorului. Întrucât moştenitorul este insolvabil, creditorii defunctului nu vor

putea să îşi valorifice drepturile de creanţă integral, ci numai în parte (proporţional cu cele de

creanţă). Din această cauză pretorul a intervenit şi a creat separatio bonorum astfel încât ori

de câte ori moştenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile

moştenitorului, iar creditorii defunctului îşi valorificau drepturile de creanţă integral pe seama

bunurilor defunctului şi numai după aceea se producea confuziunea patrimoniilor.

Al doilea efect al încetării moştenirii este dobândirea dreptului de proprietate, iar în

legătură cu acest efect trebuie să distingem între situaţia în care există un singur moştenitor

instituit şi situaţia în care există mai mulţi moştenitori. Dacă există un singur moştenitor, acesta

va dobândi toate lucrurile corporale, toate creanţele şi toate îndatoririle succesorale. Dacă

există mai mulţi moştenitori, se pune problema stabilirii raporturilor dintre ei.

Cât priveşte creanţele şi datoriile, acestea se împart de drept între comoştenitori, pe când

lucrurile corporale sunt dobândite în indiviziune. Dacă acei moştenitori doresc să obţină ieşirea

din indiviziune, aceia au la dispoziţie o acţiune denumită actio familiae herciscundae sau

acţiunea ieşirii din indiviziune.


9

Al treilea efect al acceptării este collatio bonorum (raportul bunurilor) – în virtutea acestui

efect, dacă unul dintre moştenitori a dobândit un anumit bun de la defunct în timpul vieţii

acestuia şi vrea să vină la succesiunea lui, trebuie să facă raportul bunurilor, adică trebuie să

adauge acele bunuri la masa succesorală. Un caz tipic de collatio bonorum este collatio dotis

sau raportul bunurilor dotale, căci femeia căsătorită fără manus venea în căsătorie cu anumite

bunuri pe care le dobândea de la pater familias. Însă, o asemenea femeie avea vocaţii

succesorale faţă de pater familias din familia de origine întrucât rămânea sub puterea acestuia

cu condiţia să facă raportul bunurilor şi să adauge la masa succesorală toate bunurile totale.

REPUDIEREA SUCCESIUNII

Aşa cum moştenitorul era instituit ca să accepte succesiunea, tot aşa de bine, în virtutea

principiului simetriei, el putea să o şi repudieze, proces care se făcea printr-o simplă

manifestare de voinţă, acesta nepresupunând îndeplinirea anumitor condiţii de formă. Dacă

era stabilit un anumit termen pentru acceptarea moştenirii şi moştenitorul nu se pronunţa pânăl

a acel termen se interpreta că a repduiat succesiunea. Şi repudierea succesiunii generale

producea anumite efecte:

- Dacă erau mai mulţi moştenitori şi unul dintre ei repudia succesiunea, atunci veneau

la moştenire substituitul dacă exista unul. Dacă nu exista un substituit, atunci se

producea acrescământul, ceea ce înseamnă că partea neacceptată din succesiune

revenea celor care au acceptat. Acest efect se producea de drept.

- Chiar dacă exista un singur moştenitor instituit care repudia succesiunea, venea la

moştenire substituitul dacă exista unul. Dacă nu exista un substiuit, se instituia

succesiunea legală. Dacă nu exista nici moştenitor legal, succesiunea devenea

vacantă şi trecea asupra statului;

SANCŢIUNEA MOŞTENIRII

în legătură cu sancţiunea moştenirii treuie să facem distincţie între moştenirea civilă şi

moştenirea pretoriană căci cea dintâi era sancţionată prin hereditatis petitio (petiţiunea de

hereditate), iar moştenirea pretoriană era sancţionată prin interdictul quorum honorum.

Petiţiunea de hereditate era o acţiune cu titlul universal deoarece ea avea ca obiect o masă

de bunuri spre deosebire de acţiunea în revendicare care era dată cu titlu particular întrucât

ea purta asupra unor lucruri individual determinate. Pentru intentarea petiţiunii de ereditate

erau necesare anumite condiţii:

1) Era necesar ca reclamantul să nu posede bunurile succesorale;

2) Reclamantul trebuia să facă dovada calităţii sale de moştenitor civil spre deosebire

de cel ce intenta acţiunea în revendicare şi care trebuia să facă dovada dreptului de

proprietate al tuturor autorilor săi, probă pe care Cicero o denumea probatio diabolica;

3) Pârâtul trebuia să fie posesor al bunurilor succesorale şi le putea poseda fie pro

herede, fie pro possessore. Pârâtul poseda bunurile succesorale pro herede atunci

când avea convingerea că el este adevăratul moştenitor civil şi le poseda pro

possessore atunci când ştia că nu este moştenitor civil, dar îi opunea reclamantului

calitatea sa de posesor prin cuvintele possideo quia possideo.

De asemenea, petiţiunea de ereditate putea fi intentată şi împotriva posesorilor fictivi denumit

fictii possessores. Din această categorie făcea parte acela care se oferea procesului simulând


10

că este posesor pentru ca între timp adevăratul posesor să poată deveni proprietar prin

uzucapiune.

Al doilea caz este cel al distrugerii bunurilor succesorale cu intenţie. Întrucât acela care

simulează că este posesor precum şi acela care distruge bunurile succesorale sunt de rea

credinţă. Prin senatusconsultul juvenţian s-a prevăzut că reaua credinţă ţine loc de posesiune

astfel încât posesorii fictivi puteau fi chemaţi în justiţie prin petiţiunea de hereditate. Acelaşi

senatusconsult prevede în ce condiţii răspunde pârâtul de bună-credinţă şi pârâtul de rea-

credinţă. Primul va răspunde numai în limitele îmbogăţirii sale, pe când al doilea va răspunde

pentru tot ce lipseşte din succesiune.

Moştenirea pretoriană este sancţionată prin interdictul quorum bonorum care presupune o

procedură în două faze (ambele faze se petrec în faţa pretorului):

1. În prima fază reclamantul afirmă că este moştenitor pretorian, iar pretorul îi recunoaşte

această calitate fără să verifice dacă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi

moştenitor pretorian, însă această recunoaştere are numai o valoare teoretică

deoarece reclamantul nu este pus în posesia bunurilor succesorale;

2. În a doua fază, pretorul verifică dacă reclamantul întruneşte condiţiile necesare pentru

a fi moştenitor pretorian. Dacă se convinge că întruneşte aceste condiţii, atunci acesta

eliberează interdictul quorum bonorum prin care reclamantul este pus în posesia

bunurilor succesorale;

Însă, sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară sancţiunii moştenirii civile deoarece prin

interdictul quorum bonorum, reclamantul dobândeşte numai lucrurile corporale din succesiune,

nedobândind şi drepturile de creanţă. De aceea pretorul a enunţat o nouă reformă prin care a

pus la dispoziţia moştenitorului pretorian toate acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva

debitorilor săi astfel încât moştenitorul pretorian putea să valorifice şi drepturile de creanţă din

succesiune.

LEGATE ŞI FIDEICOMISE

Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, grevând pe moştenitorul

instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat în profitul unei persoane

care este denumită legatar. Din această definiţie rezultă că legatul este o clauză curpinsă în

testament care trebuie să fie formulată în termeni imperativi şi solemni şi crează pentru

moştenitori obligaţia de a transmite un bun individual determinat din succesiune unei persoane

care este denumită legatar.

La romani, legatul figura în fruntea testamentului, imediat după instituirea de moştenitori. În

funcţie de formele solemne pe care le presupuneau, legatele se clasificau în patru categorii:

1. Legatul per vindicationem

Prin acest tip de legat, testatorul transmitea un bun individual determinat cu titlu de proprietate

direct legatarului şi de aceea, în mod excepţional, prin legatul per vindicationem nu figura şi

numele moştenitorului de vreme ce dreptul de proprietate asupra lucrului legat era transmis

direct de la testator la legatar. Acest lucru înseamnă că în momentul deschiderii succesiunii,

legatarul devenea automat proprietarul lucrului legat.

Dacă moştenitorul îl împiedică pe legatar să intre în posesia bunului legat, atunci legatarul, în

calitatea sa de proprietar, va intenta împotriva moştenitorului acţiunea în revendicare.


11

2. Legatul per damnationem

Prin acest legat, testatorul îl obligă pe moştenitor să transmită legatarului un anumit bun din

succesiune. Dacă moştenitorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, legatarul are împotriva lui

o acţiune personală (pentru că este vorba despre o obligaţie) denumită actio ex testamento.

La începutul dreptului clasic, s-a dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevăzut că un

legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor condiţii de formă sau de fond poate fi

considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisconsulţii au făcut un pas mai departe şi au

spus că de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per

damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi conisderat valid ca

şi legat per damnationem. Această interpretare a jurisconsulţilor a avut consecinţe pe planul

sancţiunii legatelor căci în funcţie de interesele sale, beneficiarii unui legat per vindicationem

se putea conisdera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel, dacă

beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se conisdera

legatar per vindicationem, intenta acţiunea în revendicare şi intra în posesia lucrului legat

deoarece acţiunea în revendicare este arbitrară şi duce la condamnarea în natură.

Dacă beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bani, atunci se considera legatar

per damnationem, intenta actio ex testamento care era o acţiune personală şi obţinea sentinţa

de condamnare asupra unei sume de bani.

3. Legatul per praeceptionem

A fost creat în vederea favorizării unuia dintre moştenitori deoarece unul dintre moştenitori

avea în acelaşi timp şi calitatea de legatar. În acest caz, se executa mai întâi legatul per

praeceptionem şi numai după aceea succesiunea se împărţea în părţi egale între toţi

moştenitorii astfel încât moştenitorul care avea în acelaşi timp şi calitatea de legatar era

favorizat.

Această formă de legat a fost sancţionată prin actio familiae herciscunde.

4. Legatul sinendi modo

Prin acest legat, moştenitorul avea obligaţia de a nu-l împiedica pe legatar să intre în posesia

bunului legat.

Era sancţionat prin actio ex testamento ca şi legatul per damnationem.

Legatele presupun şi respectarea unor condiţii de fond:

a) Legatarul trebuia să aibă testamenti factio pasiva deoarece urma să dobândească

un bun din succesiune;

b) Obligaţia executării legatelor apasă asupra moştenitorului, el fiind cel care trebuia să

execute legatele. Iniţial, legatele erau impuse în testament în vederea favorizării unui

dintre moştenitorii instituiţi. Cu timpul, însă, au fost introduse legate şi în favoarea unor

persoane străine de familie, iar unele testamente erau încărcate cu atât de multe

legate, încât după executarea lor, activul succesiunii se epuiza, iar moştenitorul trebuia

să plătească datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea s-a constatat că spre

sfârşitul epocii vechi, moştenitorii voluntari au început să repudieze succesiunile

încărcate cu multe legate în paguba creditorilor defunctului care nu îşi mai putea

valorifica drepturile de creanţă (moştenirea era repudiată).

De aceea, către sfârşitul republicii s-au dat trei legi prin care a fost îngrădită libertatea de a

dispune prin legat. Este vorba despre:


12

1. Legea furia Testamentaria – prin această lege s-a prevăzut că lucrul legat nu poate avea

o valoare mai mare de 1000 de aşi;

2. Legea Voconia – a prevăzut că legatarul nu poate primi mai mult decât moştenitorul, însă

cele două legi nu s-au dovedit eficiente pentru că testatorul putea include în testament un

număr foarte mare de legate mici, a.î. în final se ajungea la acelaşi rezultat (epuizarea

titlului succesoral) care a dus la adoptarea celei de-a treia lege;

3. Legea Falcidia – prin intermediul acesteia s-a prevăzut că moştenitorul trebuie să

dobândească cel puţin ¼ din moştenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale.

Dacă acea pătrime nu se forma, legatele erau reduse în mod proporţional până la

formarea acelei pătrimi;

c) A treia condiţie de fond şi-a găsit expresia în regula catoniană potrivit căreia un legat

care este nul în momentul întocmirii testamentului va rămâne nul pentru totdeauna.

Prin efectul acestei reguli, judecătorul nu mai putea lua în considerare noile împrejurări

ivite în intervalul de timp cuprins între momentul întocmirii testamentului şi momentul

morţii testatorului. Spre exemplu, dacă testatorul dispunea prin legatul per

vindicationem de un bun care nu îi aparţinea, acel legat era nul deoarece nimeni nu

poate transmite ceea ce nu are. Dar, ulterior era posibil ca testatorul să devină

proprietar al acelui lucru. În noua situaţie, testamentul lega poate fi executat deoarece

testatorul a devenit proprietar şi cu toate acestea legatul va rămâne nul pentru că a

fost nul încă din momentul întocmirii testamentului.

FIDEICOMISIA

Definită ca fiind actul de ultimă voinţă prin care o persoane denumită disponent / dispunător

roagă o altă persoană denumită fiduciar să transmită un lucru individual determinat sau o

parte din succesiune altei persoane denumită fideicomisar.

Fideicomisul putea fi inclus în testament, dar el putea fi întocmit în mod valabil şi în afara

testamentului. Dacă fideicomisul era cuprins în testament, atunci calitatea de fiduciar o avea

chiar moştenitorul instituit. Dacă fideicomisul era întocmit în afara testamentului, atunci puteau

fi rugate întrunite toate condiţiile de formă şi de fond ale testamentului.

Iniţial, fideicomisul a fost sancţionat numai pe plan moral şi pe plan religios. Dar, începând din

vremea lui Octavian Augustus el a fost sancţionat şi pe plan juridic.

Pe lângă fideicomisul obişnuit, romanii au cunoscut şi fideicomisul de familie. În cazul acestui

fideicomis, disponentul îl roagă pe fiduciar să transmită un bun din succesiune altei persoane

din aceeaşi familie care are calitatea de fideicomisar şi care la rândul ei are aceeaşi obligaţie.

Acest lucru înseamnă că prin fideicomisul de familie, fideicomisarul devine la rândul lui fiduciar

şi trebuie să transmită lucrul altei persoane din aceeaşi familie. Pe această cale s-a asigurat

păstrarea lucrurilor de valoare în aceeaşi familie.

Romanii au cunoscut şi fideicomisul de ereditate care purta asupra unei părţi din succesiune

sau chiar asupra întregii succesiuni încât dacă prin fideicomisul obişnuit se transmitea un lucru

individual determinat, prin fideicomisul de ereditate se transmitea o masă de lucruri, chiar

întreaga succesiune. Acest fideicomis a generat o serie de complicaţii atunci când era inclus

în testament, iar calitatea de fiduciar o avea chiar moştenitorul instituit.

Deoarece moştenitorul fiduciar trebuia să transmită o parte din bunurile succesorale sau chiar

toate bunurile succesorale fideicomisarului, după care avea obligaţia să plătească datoriile

succesorale din bunurile proprii. De aceea, moştenitorii voluntari repudiau succesiunile


13

încărcate cu fideicomise de ereditate. Aşa se face că romanii au adoptate două

senatusconsulte: pegasian şi trebelian. Prin acestea, relaţiile dintre moştenitorul fiduciar şi

fideicomisarul au fost reglementate de aşa manieră încât moştenitorul să dobândească, totuşi,

o parte din succesiune.


14

OBLIGAŢIILE

Materia obligațiilor prezintă o importanţă cu totul deosebită. Sunt importante pentru că

oglindesc pe plan juridic economia de schimb şi pentru că noțiunile, principiile şi instituțiile pe

care romanii le-au creat în materia obligațiilor au fost receptate, au fost preluate în dreptul

modern în formă pură, adică fără adaptări sau modificări semnificative.

Această materie cuprinde două părţi:

I. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;

a. Regulile

b. Principiile

II. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor;

DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

Textele romane ne-au transmis două definiţii ale obligaţiei. Prima îi aparţine lui Iulius Paulus,

iar cea de-a doua lui Justinian. Întrucât definiţia lui Justinian este mai apropiată de cea

modernă, ne vom opri asupra ei.

Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius

solvendae rei secundum nostrae civitatis iura. Prin urmare, obligaţia este o legătură de drept

prin care suntem constrânşi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre. Din această definiţie

rezultă că obligaţia este un raport juridic pe care noi, modernii, îl denumim raport juridic

obligaţional, iar romanii îl denumeau vinculum iuris sau legătură de drept.

Acest raport juridic presupune întrunirea a trei elemente:

1. Subiectele – creditorul şi debitorul

Creditorul este subiectul activ al obligaţiei întrucât el are dreptul să pretindă o plată, drept care

este denumit creanţă sau drept de creanţă. Debitorul este subiectul pasiv al obligaţiei întrucât

el poate fi constrâns pe cale judiciară să facă o plată.

2. Obiectul

Este desmnat în definiție prin cuvântul plată care poate consta fie în dare (desemnează

obligația de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real), fie în facere (obligaţia

de a presta un serviciu pentru creditor), fie în prestarae (obligaţia de a procura folosinţa unui

lucru fără a constitui un drept real. În dreptul modern, cuvântul prestare sau prestaţiune

desemnează orice obiect al obligaţiei, ceea ce înseamnă că în dreptul modern, între cuvântul

prestaţiune şi plată se pune semnul egalităţii).

Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții:

o Obiectul trebuie să fie conform cu cerinţele normelor de drept şi cu cerinţele bunelor

moravuri (să fie licit şi moral);


15

o Obiectul trebuie să fie posibil, iar imposibilitatea este de două feluri: fizică (apare

atunci când se promite ceea ce nu există în natură) şi juridică (apare atunci când se

promite un lucru extrapatrimonial);

o Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil;

o Obiectul trebuie să constea într-o prestaţiune pe care debitorul o face creditorului

său pentru că, aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt guvernate de principiul relativităţii

astfel încât ele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele persoane;

o Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor. Nu îi poţi promite acestuia ceea

ce are pentru că nu are niciun interes;

3. Sancţiunea – se declanşează atunci când debitorul nu face plata de bunăvoie sau nu

îşi execută obligaţia de bunăvoie. În acest caz, creditorul poate intenta împotriva

debitorului o acţiune personală de drept strict sau de bună-credinţă pentru a-l

constrânge pe cale judiciară să îşi execute obligaţia.

Pe lângă sensul generic de raport juridic, cuvântul obligaţie mai are şi alte sensuri. Astfel,

acesta poate desemna şi dreptul de creanţă al creditorului după cum desemnează şi datoria

pe care trebuie să o plătească debitorul. Sensul cu care este utilizat cuvântul obligaţie rezultă

întotdeauna din context.

Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligațiilor dintre care cele

mai importante sunt în număr de 3:

o Izvoarele

Cea mai veche clasificare a obligaţiilor în funcţie de izvoare a fost făcută de Gaius, care spunea

iniţial că obligaţiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto (din contracte şi din delicte). Mai

târziu, însă, Gaius şi-a dat seama că există şi alte izvoare de obligaţii care nu sunt nici

contracte, nici delicte, ci pe care le-a denumit quarie causarum figurae, adică alte izvoare de

obligaţiuni.

Împăratul Justinian le-a transmis o clasificare cvadripartită a izvoarelor de obligaţii, căci potrivit

acestuia, obligaţiile izvorăsc din contracte, din cvasicontracte, din delicte şi din cvasidelicte.

Cel mai important izvor de obligaţii este contractul. Acesta este o convenţie generatoare de

obligaţii sau o convenţie care generează drepturi de creanţă şi datorii. În dreptul roman,

contractele se clasifică în funcţie de 3 criterii:

→ Sancţiunea – contractele sunt de drept strict (sunt interpretate de judecător ad

litteram, ceea ce înseamnă că acesta nu ia în considerare intenţia părţilor, ci

numai litera contractului) şi de bună-credinţă (sunt interpretate de judecător cu

scopul de a stabili care a fost intenţia părţilor, voinţa reală a acestora atunci

când au încheiat contractul);

→ Efectele – contractele se clasifică în unilaterale (una dintre părţi are numai

calitatea de creditor, iar cealaltă parte are numai calitatea de debitor. Spre

exemplu contractul de comodat) şi bilaterale (ambele părţi au în acelaşi timp şi

calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor. De exemplu contractul de

vânzare. Dar romanii şi-au dat seama că există şi contracte bilaterale

imperfecte, cum ar fi depozitul deoarece acesta se formează unilateral de

vreme ce numai depozitarul are obligaţia de a restitui lucrul dat în păstrare la

cererea deponentului. Dacă, însă, depozitarul face cheltuilei pe cont propiru de

ne cesitate sau de conservare a lucrului dat în păstrare, atunci are dreptul la

despăgubiri pe care trebuie să le plătească deponentul, iar din acel moment

depozitul devine un contract bilateral);


16

→ Forma sau modul de formare – contractele se clasifică în solemne (sunt

convenţii ale părţilor îmbrăcate în anumite forme solemne, iar în funcţie de

aceste forme se clasifică la rândul lor în conctracte în formă religioasă, în formă

verbală, în formă autentică şi în formă scrisă) şi nesolemne (sunt convenţii care

nu presupun respectarea unor condiţii de formă şi la rândul lor se clasifică în

trei categorii: contracte reale, contracte consensuale, contracte nenumite)

Contractele reale iau naştere prin convenţia părţilor însoţită de remiterea

materială a lucrului. Aceste contracte sunt în număr de 5: mutuum (împrumutul

de consumaţiune), fiducia, gajul, comodatul (împrumutul de folosinţă) şi

depozitul.

Contractele consensuale se formează prin simpla convenţie a părţilor. Apariţia

contractelor consensuale marchează momentul de maximă abastractizare a

tehncii juridice prin care se creează o obligaţie. Aceste contracte sunt în număr

de 4: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.

Contractele nenumite se formează prin convenţia părţilor însoţită de

executarea obligaţiei de către una dintre părţi, ceea ce înseamnă că în cazul

contractelor nenumite pentru una dintre părţi, naşterea contractului se confundă

cu executarea sa. Spre exemplu contractul de schimb este un contract nenumit

ce presupune o înţelegere din part5rfea unei dintre părţi şi remiterea din partea

celeilalte.

Cvasicontractele sunt fapte licite care generează efecte juridice similare cu cele ale

contractelor. De altminteri, cuvântul cvasicontract vine de la quasi ex contractu (ca şi din

contract). Spre exemplu, negotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea

bunurilor unei persoane fără ştirea ei. Acest fapt licit produce efecte juridice similare cu cele

ale contractului de mandat deoarece se interpretează că cel ce administrează bunurile altuia

fără ştirea acelei persoane s-a comportat ca şi când ar fi primit o împuternicire şi atunci efectele

sunt similare cu cele ale contractului de mandat.

Obligaţiile izvorăsc şi din delicte, iar acestea sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care

generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.

În fine, cvasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi generează efecte identice

cu cele ale delictelor, ceea ce înseamnă că în dreptul roman spre deosebire de dreptul modern

nu există criterii de formă sau de fond pentru a distinge între delicte şi cvasidelicte. Termenul

de cvasi delict a apărut datorită mentalităţii conservatoare a romanilor care aveau obiceiul să

întocmească anumite liste cu lucruri, cu acte sau cu fapte juridice după care acele liste erau

închise. Tot astfel, ei au întocmit o listă cu delictele şi au închis-o, considerând că în viitor,

viaţa socială nu o să scoată la iveală şi alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

o Sancţiunea

Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de sancţiunea lor în:

- Obligaţii civile – sunt sancţionate prin acţiuni în justiţie astfel încât dacă debitorul nu

face plata de bunăvoie, creditorul are la dispoziţie o acţiune personală de drept strict

sau de bună-credinţă pe care o intentează împotriva debitorului cu scopul de a-l

constrânge să-şi execute obligaţia pe cale judiciară prin proces.

- Obligaţii naturale – nu sunt sancţionate pe cale de acţiune, ci pe cale de excepţiune,

astfel încât dacă debitorul obligat natural nu plăteşte de bunăvoie creditorul, nu are

acţiune împotriva lui şi nu îl poate constrânge să îşi execute obligaţia. Dacă, însă,

debitorul obligat natural face plata de bunăvoie, el nu mai poate repeta, adică nu

poate intenta cu succes acţiunea în repetire pentru a cere restituirea plăţii pe care a


17

făcut-o de bunăvoie întrucât creditorul se va apăra cu succes pe cale de excepţiune,

opunându-i debitorului excepţiunea lucrului datorat şi plătit prin care îi arăta

judecătorului că debitorul nu se află în situaţia aceluia care a făcut plata lucrurlui

nedatorat, ci se află în situaţia aceluia care a executat o obligaţie şi de aceea

jurisconsulţii spuneau că obligaţiile naturale nu sunt sancţionate pe cale de acţiune,

ci pe cale de excepţiune.

o Subiectele sau numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional

Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional.

Aşa cum s-a văzut, împăratul Justinian ne înfăţişează cea mai simplă obligaţie, aceea în care

există un singur creditor şi un singur debitor. Însă, pe lângă obligaţiile simple există şi obligaţii

complexe, inclusiv obligaţii cu pluralitate de subiecte în care există fie mai mulţi creditori, fie

mai mulţi debitori. Dacă părţile sunt pe picior de egalitate, obligaţiile cu pluralitate de subiecte

se clasifică la rândul lor în:

- Obligaţii conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor

astfel încât dacă există mai mulţi creditori, fiecare creditor va putea valorifica numai

partea sa din creanţă, iar dacă există mai mulţi debitori, fiecare dintre acesta va putea

fi ţinut (urmărit) numai pentru partea lui din datorie de unde rezultă că în cazul

obligaţiilor conjuncte, există mai multe obiecte şi un singur raport juridic obligaţional

care se va stinge numai după ce şi ultimul dintre creditori îşi va fi valorificat partea sa

din creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, obligaţia se va stinge numai după ce şi ultimul

dintre debitori îşi va fi plătit partea lui din datorie.

La romani, regula era că obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte, adică

divizibile, dar, cu timpul, s-a admis că părţile pot încheia o convenţie specială prin care

obligaţia conjunctă se transformă în obligaţie solidară;

- Obligaţii coreale (solidare) – dacă sunt mai mulţi creditori, ORICARE dintre ei poate

valorifica întreaga creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, oricare debitor poate fi ţinut

pentru întreaga datorie. Prin urmare, la obligațiile coreale avem UN SINGUR OBIECT

şi MAI MULTE RAPORTURI JURIDICE OBLIGAŢIONALE. Dacă unul dintre creditori

îşi valorifică dreptul de creanţă, toate celelelate raporturi juridice obligaţionale se sting

din cauza lipsei obiectului

În concluzie, obligaţiile conjuncte se caracterizează prin unicitate de raport juridic şi

pluralitate de obiecte, iar obligaţiile coreale se caracterizează prin pluralitate de

raporturi juridice şi prin unicitate de obiect.

ELEMENTELE CONTRACTELOR

Pentru ca un contract să se formeze în mod valabil este necesar să fie întrunite anumite

elemente pe care le denumim elementele contractelor şi care sunt de două feluri:

1. Elemente esenţiale

Sunt denumite astfel deoarece în lipsa lor contractul nu se poate forma şi sunt în număr de 3:

obiectul, consimțământul şi capacitatea.

Conceptul de obiect al contractului este utilizat cu două sensuri: în primul sens (restrâns),

obiectul contractului se confundă cu efectele sale, adică se confundă cu obligaţia pe care o

generează, iar în al doilea sens (mai larg), obiectul contractului se confundă cu obiectul

obligaţiei şi constă în dare, facere sau praestare.


18

În legătură cu obiectul obligaţiei, trebuie să reţinem că în dreptul roman contractele nu sunt

translative de proprietate, ci numai generatoare de obligaţii care se execută prin acte

ulterioare şi distincte. Spre ex, dacă vânzătorul se obligă prin contractul consensual de vânzare

să transmită proprietatea asupra unui lucru, în executarea acelei obligaţii, el va trebui să

recurgă la alt act (spre ex la mancipaţiune). Pe când în dreptul modern, contractul este

translativ de proprietate astfel încât în momentul încheierii contractului de vânzare,

cumpărătorul dobândeşte calitatea de proprietar. Vânzătorul are numai obligaţia de a-i

transmite posesia.

Consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte. La

romani, existau cauze care conduceau la inexistenţa sau la distrugerea consimţământului şi

cauze care duceau la viţierea sa.

Cauzele care conduceau la inexistenţa consimţământului sunt:

- Violenţa fizică – ducea la inexistenţa consimţământului deoarece victima violenţei se

afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa;

- Neseriozitatea – apărea atunci când consimţământul era dat în glumă. De asemenea,

neseriozitatea apare atunci când consimţământul este dat în împrejurări care exclud

intenţia persoanei de a se obliga;

- Eroarea – greşita reprezentare a unor împrejurări. Regula era că eroarea nu afectează

consimţământul, dar, în patru cazuri determinate eroarea ducea la inexistenţa sau la

distrugerea consimţământului. Este vorba despre error in negotio, error in corpore,

error in substantiam, error in persona.

Error in negotio înseamnă eroare asupra naturii juridice a contractului şi apare atunci

când una dintre părţi intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte

crede că este vorba despre alt contract. Spre ex, Primus intenţionează să vândă un

lucru, iar Secundus crede că i se donează. În acest caz, nu există nici consimţământ,

nici contract.

Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre părţi. Spre exemplu,

Primus intenţionează să încheie contractul cu secundus în considerarea calităţilor sale

excepţionale (intuitu personae) şi în realitate încheie contractul cu Tertius. Şi în acest

caz, nu există consimţământ şi nici contract.

Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului.

Spre exemplu, Primus intenţionează să cumpere fondul cornelian, iar Secundus crede

că este vorba despre fondul claudian (alt teren).

Error in substantiam este eroarea cu privire la calităţile esenţiale ale lucrului şi se

numesc esenţiale acele calităţi ale lucrului care determină părţile să încheie contractul.

Spre exemplu, Primus inteţionează să cumpere un candelabru pentru că este

confecţionat din argint, iar Secundus crede că este vorba desre un candelabru

confecţionat din aramă.

Pe lângă elementele care duc la inexistenţa contractului, romanii au cunoscut şi viţiile de

consimţământ. Acestea nu duc la inexistenţa contractului, ci numai la posibilitatea anulării

sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Există două tipuri de viţii:

1) Teama – în textele juridice romane teama mai este denumită şi vis psihica adică

violenţă psihică şi constă în ameninţarea cu un rău pentru a determina o persoană să

încheie contractul.

La origini, violenţa psihică nu afecta consimţământul întrucât vechii romani spuneau

coacta voluntas setarem voluntas (o voinţă constrânsă este, totuşi, o voinţă). Pe de

altă parte, în epoca foarte veche toate contractele romane erau solemne, iar încheierea


19

lor presupunea respectarea unor condiţii de formă, prezenţa martorilor, împrejurări care

făceau imposibilă exercitarea violenţei psihice.

Cu timpul, însă, către sfârşitul Republicii au apărut şi contractele nesolemne care se

încheiau prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, iar în noile condiţii violenţa psihică

a devenit posibilă şi s-a practicat pe tărâm contractual, de aceea pretorul a venit în

sprijinul victimei violenţei psihice prin două mijloace procedurale: actio metus şi

exceptio metus.

Actio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a lua iniţiativa procesului cu scopul

de a anula contractul încheiat sub imperiul ameninţărilor.

Exceptio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a se apăra cu succes atunci când

autorul violenţei îi cerea să îşi execute obligaţia asumată sub imperiul ameninţărilor

astfel încât indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, victima este aceea care

câştiga întotdeauna procesul şi astfel se ajungea la anularea contractului încheiat sub

imperiul ameninţărilor.

2) Dolul (dolus) – constă în manoperele dolozive (mijloacele viclene) prin care una dintre

părţi o determină pe cealaltă să încheie contractul. Şi dolul a fost sancţionat către

sfârşitul Republicii de către prietenul lui Cicero prin actio de dolo şi prin excepio doli.

Capacitatea constă în aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a încheia un contract. În dreptul

roman aveau deplină capacitate de a contracta persoanele sui iuris care aveau şi capacitate

de fapt, nu numai de drept. Persoanele alieni iuris aveau o capacitate de a contracta limitată.

Spre exemplu, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, ci numai

împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin intermediul acelor contracte

situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial.

2. Elemente accidentale

Sunt denumite elemente accidentale deoarece contractul se poate încheia în mod valabil şi în

lipsa lor. Cele mai importante elemente accidentale ale contractelor sunt termenul şi condiţia.

a. Termenul

Este evenimentul viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Din

această afirmaţie rezultă că termenul este de două feluri. Astfel, evenimentul viitor şi sigur de

care depinde exigibilitatea unui drept se numeşte termen suspensiv. Evenimentul viitor şi

sigur de care depinde stingerea unui drept se numeşte termen extinctiv.

Prin urmare, termenul suspensiv nu afectează exigenţa dreptului de creanţă, ci numai

exigibilitatea sa, adică posibilitatea valorificării sale pe cale judiciară, căci un drept de creanţă

este exigibil atunci când poate fi valorificat prin proces. Acest lucru înseamnă ca la contractul

încheiat cu termen suspenis, dreptul de creanţă se naşte în momentul încheierii contractului.

El devine exigibil numai după îndeplinirea termenului. Spre exemplu, Primus îi promite lui

Secundus să îi plătească o sută la calendele lui aprilie. În acest caz, dreptul de creanţă ia

naştere la încheierea contractului, dar devine exigibil numai la 1 aprilie. Dacă creditorul

intentează acţiune în justiţie înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, acea acţiune va fi

respinsă întrucât dreptul de crenaţă, deşi există, nu este exigibil. Dacă după îndeplinirea

termenului suspensiv creditorul va intenta o nouă acţiune, aceasta va fi respinsă din lipsă de

obiect deoarece dreptul de creanţă s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv al

lui litis contestatio. Aşadar, cine făcea imprudenţa să intenteze acţiunea înainte de îndeplinirea

termenului suspensiv pierdea nu numai procesul, ci şi dreptul de creanţă. Dacă debitorul îşi

plăteşte datoria din propria iniţiativă înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, el nu va


20

putea intenta cu succes acţiunea în revenire şi nu va putea cere restituirea plăţii pe care a

făcut-o de bunăvoie deoarece el nu se află în situaţia aceluia care a făcut plata lucrului

nedatorat, ci se află în situaţia debitorului care şi-a executat obligaţia.

Termenul extinctiv duce la stingerea unui drept de creanţă. De exemplu, debitorul promite să

plătească o sumă de bani anuală până la moartea creditorului.

b. Condiţia

Este evenimenul viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept. Prin

urmare, evenimentul viitor şi nesigur de care depinde naşterea unui drept se numeşte condiţie

suspensivă, iar evenimentul viitor şi nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeşte

condiţie rezolutorie.

Prin introducerea unei condiţii suspensive în contract se suspendă chiar existenţa dreptului de

creanţă în sensul că dreptul de creanţă nu se naşte în momentul încheierii contractului, ci

numai dacă se îndeplineşte condiţia. Spre exemplu, Primus promite să îi plătească o sută lui

secundus dacă se va întoarce din Egipt cu corabia lui Tertius. Dacă creditorul sub condiţie

suspensivă intentează acţiunea înainte de îndeplinirea condiţiei, acea acţiune va fi respinsă

din lipsă de obiect. Dacă după îndeplinirea condiţiei suspensive creditorul va intenta o nouă

acţiune, acea nouă acţiune va fi admisă deoarece prima acţiune, neavând obiect, nu a avut

drept de creanţă.

EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Obligaţiile generează efecte normale şi efecte accidentale.

Efectele normale ale obligaţiilor constau în executarea lor astfel încât creditorul să îşi poată

valorifica dreptul de creanţă. În legătură cu executarea obligaţiilor trebuie să distingem între

obligaţiile contractuale şi obligaţiile delictuale deoarece primele sunt guvernate de principiul

relativităţii sau principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit acestuia, res inter alios acta

alis neque nocere neque prodese potest (contractele încheiate între unii nici nu vatămă, nici

nu profită altora). Contractele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele persoane.

Prin noţiunea de părţi trebuie să înţelegem:

1. Persoanele care au încheiat contractul;

2. Moştenitorii acelor persoane;

3. Creditorii chirografari (simplii creditori care nu şi-au constituit o garanţie) ai persoanelor

care au încheiat contractul;

Din principiul general al relativității efectelor contractelor se desprind alte trei principii cu

aplicaţiune specială:

1. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – s-a impus în legătură cu utilizările pe

care le-a avut stipulaţiunea în dreptul roman. Aceasta este un contract solemn încheiat

în formă vebală prin întrebare şi răspuns şi îmbracă două forme:

a. Stipulaţiunea obişnuită: Gaius afirmă că această stipulaţiune este valabilă

întrucât ea urmează să-şi producă efectul între părţi;

b. Stipulaţiunea pentru altul: Primus îl întreabă pe Secundus „Promiţi să îi dai

100 lui Tertius?”, iar Secundus răspunde „Promit”. Acesată stipulaţiune este

nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Ea este nulă faţă de Primus întrucât

el nu are interes în contract. Operaţiunea este nulă şi faţă de Tertius deoarece

acesta nu a participat la încheierea contractului.


21

Operaţiunea prezintă o serie de avantaje practice, în special pe plan comercial.

Spre exemplu, dacă Primus are o creanţă de 100 faţă de Secundus şi o datorie

de 100 faţă de Tertius, prin plata făcută de Secundus lui Tertius se sting două

datorii.

Romanii au creat un procedeu prin care, deşi stipulaţiunea pentru altul rămânea

nulă, ea devenea executorie. Procedeul era denumit stipulatio poene sau

stipulaţia unei penalităţi. Potrivit acestui mecanism, după ce se încheia

stipulaţiunea pentru altul, se mai încheia o stipulaţiune, cea a penalităţii, ocazie

cu care Primus îl întreabă pe Secundus „Dacă nu-i vei plăti 100 lui Tertius,

promiţi să îmi plăteşti mie 500?”, iar Secundus răspunde „Promit”. Această

stipulaţiune este valabilă astfel încât dacă secundus nu execută stipulaţiunea

nevalabilă, va trebui s-o execute pe cea valabilă şi să plătească de 5 ori mai

mult. De aceea, Secundus preferă să execute stipulaţiunea nevalabilă.

Prin efectul lui stipulatio poene, stipulaţiunea pentru altul rămâne nevalabilă,

dar devine executorie.

2. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul – în cazul promisiunii pentru altul sau a

promisiunii pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da o

sumă. Această promisiune este nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Este nulă

faţă de Primus întrucât acesta nu a promis fapta sa. Ea este nulă şi faţă de Tertius

întrucât acesta nu a promis nimic.

Şi promisiunea pentru altul prezintă interes practic şi de aceea jurisconsulţii romani i-

ai schimbat modul de formare astfel încât promisiunea pentru altul să devină valabilă.

Potrivit formei modificate, Primus îi promite lui Secundus că va proceda de aşa manieră

încât să-l determine pe Tertius să îi dea o sumă. O asemenea promisiune este valabilă

deoarece Primus a promis fapta sa. Dacă Tertius nu îi plăteşte lui Secundus ceea ce

i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta o acţiune împotriva lui Primus cu succes.

3. Principiul nereprezentării în contracte – reprezentarea este procedeul juridic prin

care un pater familias denumit reprezentat se obligă prin contractul încheiat de un alt

pater familias denumit reprezentant. Multă vreme reprezentarea în contract nu a fost

admisă pentru că se opunea principiului relativităţii.

Către sfârşitul Republicii, odată cu înflorirea afacerilor, a comerţului, cetăţenii romani

erau interesaţi să încheie contracte în acelaşi moment, în locuri diferite astfel încât

reprezentarea în contracte a devenit o necesitate juridică. Din această cauză au fost

iniţiate o serie de reforme prin care s-a admis mai mult reprezentarea imperfectă în

contracte, iar mai târziu chiar şi reprezentarea perfectă.

În funcţie de efectele pe care le generează, reprezentarea în contracte este perfectă şi

imperfectă. În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar

efectele contracutului se produc direct asupra reprezentatului în sensul că deşi

reprezentantul este acela care a creat contractul, reprezentatul va deveni fie creditor,

fie debitor.

La reprezentarea imperfectă reprezentatul se obligă alături de reprezentant, iar

creditorul are doi debitor: pe reprezentant şi pe reprezentat. Dacă intenţionează să-l

urmărească în justiţie pe reprezentant, creditorul va intenta împotriva lui acţiunea

directă izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat cu reprezentantul. Dacă

intenţionează, însă, să-l urmărească pe reprezentat, va intenta împotriva lui o acţiune

utilă care va avea formula redactată cu transpoziţiune deoarece în intentio a formulei

figurează numele reprezentantului pentru că acesta a încheiat contractul, iar în

condamnatio va figura numele reprezentatului pentru că acesta participă la proces şi

urmează să suporte efectele sentinţei.


22

Creditorul nu poate intenta ambele acţiuni, ci treuie să aleagă între acţiunea directă şi

acţiunea utilă. Această alegere se justifică se explică prin faptul că dreptul său de

creanţă se va stinge prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.

În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea în contracte poate fi activă

(reprezentatul are calitatea de creditor) şi pasivă (reprezentatul are calitatea de

debitor). Reprezentarea imperfectă în contracte este ÎNTOTDEAUNA PASIVĂ de

vreme ce şi reprezentatul şi reprezentantul sunt debitori.

Primul pas în direcţia reprezentării în contracte s-a făcut prin sistemul acţiunilor cu caracter

alăturat.

Acţiunile cu caracter alăturat au fost create de pretori în vederea sporirii capacităţii de a se

obliga a fiului de familie. În epoca veche, fiul de familie nu putea contracta în nume propriu, ci

numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor

contracte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial. Acest

sistem a putu funcţiona numai câtă vreme contractele au fost unilaterale deoarece numai în

cazul acestora una dintre părţi are calitatea de creditor, iar cealaltă parte are calitatea de

debitor.

Către sfârşitul epocii vechi au apărut şi contractele bilaterale în cazul cărora ambele părţi

aveau în acelaşi timp şi calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor astfel încât în noul

stadiu al evoluţiei, fiul de familie nu putea să facă situaţia lui pater mai bună fără să i-o facă în

acelaşi timp şi mai rea. S-a constatat astfel că fiul de familie nu mai putea încheia contracte

chiar împrumutând capacitatea lui pater. De aceea, pretorul a intervenit şi a admis ca în 5

cazuri determinate fiul de familie să se poată obliga în nume propriu obligându-l în acelaşi

timp cu caracter alăturat şi pe pater familias, astfel încât creditorul avea doi debitori şi pe filius

şi pe pater, iar dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, intenta împotriva lui acţiunea

directă izvorâtă din contractul încheiat cu fiul de familie, iar dacă intenţiona să-l urmărească

pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter alăturat, acţiune care avea o

formulă redactată cu transpoziţiune, ceea ce înseamnă că în intentio figura numele fiului de

familie pentru că el încheiase contractul.

În sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, creditorul avea doi debitori şi pe fiul de familie şi

pe pater familias. Dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, creditorul intenta împotriva

lui acţiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl încheiase cu fiul de familie, iar dacă

intenţiona să-l urmărească pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter alăturat

care avea o formulă redactat cu transpoziţiune.

Aceste acţiuni cu caracter alăturat sunt în număr de 5:

1. Actio quod iusu -. Era dată de pretor împotriva lui pater familias atunci când îl

împuternicise pe fiu să încheie un anumit contract (de ex un contract de vânzare).

2. Actio exercitoria – se dădea împotriva lui pater atunci când îl împuternicise pe filius

să exercite un comerţ maritim;

3. Actio institoria – se dădea împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicise pe

fiu să exercite un comerţ pe uscat;

4. Actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la îmobgăţire)

– se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul făcea acte de comerţ cu bunurile

din peculiul său fără ştirea şi fără aprobarea lui pater familias;

5. Actio tributoria – se dădea împotriva lui pater atunci când fiul făcea acte de comerţ

cu bunurile din peculiul său fără aprobarea expresă a lui pater familias, deşi pater

familias a cunoscut şi a tolerat acele acte de comerţ;


23

Din fizionomia acestor acţiuni rezultă că sistemul acţiunilor cu caracter alăturat întruneşte

unele din condiţile necesare reprezentării în contracte de vreme ce pater familias se obligă

printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuşi, ci fiul său. Totuşi, nu sunt întrunite toate

condiţiile necesare reprezentării în contracte deoarece acest sistem nu funcţionează în relaţiile

dintre doi patres familiae, ci numai în relaţiile dintre pater şi filius. De aceea, pretorul a mai

iniţiat o reformă prin care a dat actio exercitoria şi actio institoria împotriva acelui pater familias

care l-a împuternicit pe un alt pater familias să exercite un comerţ pe mare sau pe uscat. În

acest stadiu, sistemul reprezentării în contracte este gata elaborat de vreme ce un pater

familias se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias.

Însă, acest sistem al reprezentării nu se aplică pe scară generală (nu se aplică tuturor

contractelor), ci numai la acele contracte care au fost încheiate în legătură cu un comerţ pe

mare sau pe uscat. Pasul următor a fost făcut de jurisconsulţi care au creat o nouă acţiune

denumită actio quasi institoria care era acordată împotriva acelui pater familias care l-a

împuternicit pe un alt pater familias să încheie un contract indiferent de domeniu. Din acel

moment, reprezentarea în contracte s-a aplicat pe scară generală, dar numai în formă

imperfectă, deoarece şi reprezentantul şi reprezentatul erau debitori, iar creditorul putea să

îl urmărească în justiţie fie pe reprezentant, fie pe reprezentat. Dacă inteţiona să-l urmărească

pe reprezentant intenta împotriva acestuia acţiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl

încheiase cu reprezentantul, iar dacă dorea să-l urmăreasc pe reprezentat intenta împotriva

lui actio quasi institoria care avea o formulă

Cu timpul, însă, romnanii au admis şi reprezentarea perfectă în contracte, dar numai în

anumite cazuri. Astfel, ei au admis un caz de reprezentare perfectă activă şi două cazuri de

reprezentare perfectă activă şi pasivă.

Reprezentarea perfectă activă a fost admisă sub influenţa dreptului egiptea în cazul

reprezentatului insolvabil deoarece în sistemul nereprezentării dacă reprezentantul devenea

creditor, dreptul de creanţă intra în patrimoniul său (patrimoniul reprezentantului), urmând ca

reprezentantul, prin acte distincte, să transmită valoarea acelei creanţe asupra reprezentatului.

Dar dacă reprezentantul devenea insolvabil? El era supus executării silite asupra bunurilor, iar

bunurile sale erau scoase la vânzare de creditorii reprezentantului printre care şi reprezentatul.

Întrucât reprezentantul era insolvabil, reprezentatul nu putea valorifica dreptul de crenaţă

integral, ci numai în parte. De aceea, s-a admis ca ori de câte ori reprezentantul devine

insolvabil, dreptul de creanţă să nu mai intre în patrimoniul său, ci să treacă direct în

patrimoniul reprezentantului. În acest caz, deşi contractul a fost încheiat de reprezentanţi,

dreptul de creanţă intră în patrimoniul reprezentatului astfel încât reprezentatul (titularul

creanţei) nu mai vine în concurs cu creditorii reprezentantului şi îşi valorifică dreptul integral

pe seama debitorului.

Din cele expuse rezultă că pe tărâm contractual, fiul de familie are o capacitate limitată de a

se obliga în nume propriu, pe când în materie delictuală fiul de familie are deplină capacitate

de a se obliga în nume propriu în sensul că el răspunde în nume propriu pentru delictul comis.

Dacă această răspundere, deşi este proprie, are loc în condiţii speciale întrucât fiul de familie

nu are patrimoniu propriu, iar această răspundere în condiţii speciale a fuzionat în două

sisteme pe care le denumim:

A. Sistemul noxalităţii

Dacă fiul de familie comitea un delict, pater familias avea două posilibităţi:


24

- Să îl abandoneze pe fiul delincvent în mâinile victimei pentru ca victima să îşi exercite

dreptul de răzbunare, dovadă că fiul răspundea în nume propriu;

- Să îi plătească victimei o sumă de bani cu scopul de a răscumpăra dreptul de

răzbunare al victimei, situaţie în care fiul de familie rămânea sub puterea lui pater

familias şi era exonerat de răspundere;

B. Sistemul acţiunilor noxale

Cu timpul romanii au constatat că mai există şi a treia posibilitate, aceea de a se face dovada

nevinovăţiei presupusului delincvent. De aceea, au fost create acţiunile noxale.

Acțiunea noxală era pusă la dispoziţia victimei delcitului pentru a o intenta împotriva lui pater

familias al presupusului delincvent cu scopul de a verifica dacă pater familias intenţionează

sau nu să facă dovada nevinovăţiei presupusului delincvent. Însă, pater familias nu era obligat

să se judece. Dacă nu accepta să se judece, se revenea la sistemul noxalităţii cu cele două

variante ale sale. Dacă, în schimb, pater accepta să se judece şi pierdea procesul (nu putea

face dovada nevinovăţiei presupusului delincvent) se aplica din nou sistemul noxalităţii. Dacă

pater familias accepta să se judece şi câştiga procesul făcând dovada nevinovăţiei

presupusului delincvent, fiul de familie era exonerat de răspundere.

Însă, în vederea intentării acţiunilor noxale era necesare anumite condiţii:

a) Era necesar să fie vorba despre un delict privat deoarece numai delictele private

puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani (nu şi cele publice);

b) Era necesar ca presupusul delincvent să se afle sub puterea aceluiaşi pater

familias întregul intreval de timp cuprins între momentul intentării acţiunii şi

momentul lui litis contestatio întrucât dacă în acel interval de timp presupusul

delincvent trecea sub puterea altui pater familias, era necesar ca victima să intenteze

o nouă acţiune împotriva noului pater familias deoarece noxa caput sequitur (delictul îl

urmează pe delincvent în sensul că răspunderea delincventului este proprie, iar pater

familias era chemat în justiţie nu pentru că răspunderea apăsa asupra lui, ci pentru că

fiul de familie nu avea patrimoniu;

c) Era necesar ca victima să nu îl fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun

moment în intervalul de timp cuprins între momentul comiterii delictului şi momentul

intentării acţiunii în justiţie întrucât dacă victima l-ar fi avut sub puterea sa pe

presupusul delincvent un singur moment în acel interval de timp, şi-ar fi putut exercita

dreptul de răzbunare, iar dacă nu l-a exercitat înseamnă că a renunţat la dreptul de

răzbunare, iar în acest caz înseamnă că a renunţat şi la acţiunea noxală, căci aceasta

nu este altceva decât reflexul pe plan juridic al dreptului de răzbunare. Cu alte cuvinte,

cine renunţă la dreptul de răzbunare înseamnă că renunţă şi la acţiunea noxală).

Pe lângă efectele normale, obligaţiile generează şi EFECTE ACCIDENTALE.

Prin efectele accidentale ale obligaţiilor înţelegem neexecutarea lor. În legătură cu

neexecutarea obligaţiei romanii au creat şase figuri juridice care sunt denumite cazul fortuit,

forţa majoră, culpa, dolul, mora, custodia. Aceste figuri juridice sunt atât de bine elaborate

încât acela care nu îşi execută obligaţia se va încadra în una din cele şase figuri juridice (altă

posibilitate nu există). În unele cazuri, debitorul care nu îşi execută obligaţia va trebui să

plătească despăgubiri pentru neexecutare, iar în alte situaţii debitorul care nu îşi execută

obligaţia va fi exonerat de răspundere.


25

CAZUL FORTUIT

Este evenimentul neprevăzut care face imposibiliă executarea obligaţiei cu toate că debitorul

a luat măsurile obişnuite de pază. Cazul fortuit poate fi prevenit dacă debitorul ia măsuri

excepţionale de pază, însă de regulă debitorul nu este obligat să ia aceste măsuri. De aceea,

debitorul va fi exonerat de răspundere pentru intervenţia cazului fortuit.

Ex: furtul sclavului datorat este un caz fortuit. Acest furt ar putea fi prevenit dacă debitorul ar

pune 10 paznici, dar el nu are acesaă obligaţie de regulă.

FORŢA MAJORĂ

Este evenimentul neprevăzut şi de nestăvilit care face imposibilă executarea obligaţiei. Forţa

majoră nu poate fi prevenită, indiferent de ce măsuri de pază s-ar lua. De aceea, debitorul va

fi exonerat de răspundere întotdeauna, fără excepţie, pentru intervenţia forţei majore.

CULPA

Îmbracă două forme în dreptul roman:

- Delictuală – presupune un fapt, o acţiune prin care delincventul îi aduce victimei un

prejudiciu. Din acea acţiune se naşte pentru delincvent obligaţia de a repara prejudiciul

cauzat sau de a plăti o amendă. La culpa delictuală, vinovăţia se poate manifesta fie

sub forma greşelii, fie sub forma intenţiei, iar jurisconsulţii afirmau că judecătorul trebuie

să ţină seama de cea mai mică greşeală a delincventului;

- Contractuală – este vinovăţia debitorului obligat prin contract, vinovăţie care se

manifestă în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi

momentul în care obligaţia trebuia să fie executată.

Vinovăţia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijenţei, fie sub forma

neîndemânării. Prin urmare, în cazul culpei contractuale, vinovăţia nu se poate

manifest sub forma intenţiei. În dreptul lui Justinian, pe tărâm contractual, s-a făcut

distincţie între culpa lata şi culpa levis.

Culpa lata era definită ca o neglijenţă grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai

neglijent administrator.

Culpa levis este o neglijenţă mai puţin gravă. Ea poate fi apreciată de judecător fie in

abstracto, fie in concreto, apreciere care se face prin comparaţie căci la aprecierea in

abstracto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul

datorat cu comportarea unui bun administrator (bonus vir), pe când la aprecierea in

concreto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul

datorat cu felul în care îşi administrează bunurile proprii.

Pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece în cazul

acestei aprecieri debitorul va fi găsit vinovat ori de câte ori manifestă cea mai mică

neglijenţă faţă de bunul datorat, deoarece un bun administrator nu este neglijent.

La aprecierea in concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai dacă este neglijent faţă

de bunul datorat, dar este diligent cu bunurile proprii. Dacă, însă, debitorul este

neglijent şi faţă de bunul datorat, dar şi faţă de bunurile proprii, atunci nu mai este

culpă. Judecătorul va face o apreciere a culepi levis in abstracto sau in concreto în

funcţie de dispoziţiile legii.


26

DOLUL

Este vinovăţia debitorului obligat prin contract care se manifestă sub forma intenţiei. De

aceea, răspundere pentru dol este mai gravă decât răspunderea pentru culpă, căci debitorul

distruge lucrul cu bună ştiinţă. Astfel, debitorul va răspunde pentru dol şi la contractul în care

are un interes, dar şi la contractele în care nu are interes. Spre exemplu, la contractul de

comodat, debitorul are interese în contract, pe când la contractul de depozit debitorul nu are

interese în contract, căci nu poate folosi lucrul dat în păstrare. Chiar dacă nu are interes, el

răspunde pentru dol, dar nu răspunde pentru culpă. Prin urmare, debitorul va răspunde pentru

culpă numai în contractele în care are un interes, ceea ce înseamnă că depozitarul spre

exemplu nu va răspunde pentru culpă.

MORA

În sens juridic, mora înseamnă întârziere vinovată şi este de două feluri:

- Mora debitoris – este întârziere vinovată a debitorului şi pentru ca acesta să fie pus

în întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă şi să nu fie plătită din vina

debitorului.

În vremea lui Justinian, s-a mai cerut şi o interpelatio, adică o somaţie de plată din

partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis sau

perpetuarea obligaţiilor, ceea ce înseamnă că din momentul punerii sale în întârziere,

debitorul răspunde în mod obiectiv şi nu mai poate invoca intervenţia cazului fortuit,

ceea ce înseamnă că trebuie să ia măsuri excepţionale de pază;

- Mora creditoris – este întârzierea vinovată a creditorului care refuză să primească

plata cu toate că îi este oferită în conformitate cu clauzele cuprinse în contract. Dacă

debitorul constată cu martori refuzul creditorului de a primi plata, are dreptul să

abandoneze lucrul datorat într-un loc public cu efectul că datoria sa se stinge.

CUSTODIA

Este o forma de răspundere obiectivă în sensul că debitorul nu poate să invoce intervenția

cazului fortuit, ci trebuie să ia măsuri excepționale. Această răspundere obiectiva putea fi

stabilită fie prin convenția părților, fie prin dispozițiile legilor. Spre exemplu la romani corăbierii

si hotelierii răspundeau în mod obiectiv întrucât ei nu puteau spune că bagajele călătorilor s-

au furat ci erau obligați să ia măsuri excepționale de pază.

Debitorul nu răspunde pentru intervenția forţei majore deoarece forța majoră nu poate fi

prevenită indiferent ce măsuri de pază s-au luat. Dacă acesta este găsit în culpă, dacă a comis

un dol, dacă a fost pus in întârziere şi dacă s-a obligat să răspundă pentru custodia şi nu si-a

executat obligația trebuia sa plătească despăgubiri pentru neexecutarea obligației,

despăgubiri care erau denumite daune interese si erau de două feluri:

- Judecătorești – erau stabilite de judecător cu ocazia judecării procesului, iar

judecătorul putea stabili valoarea despăgubirilor fie in mod obiectiv, fie in mod

subiectiv.

Daca debitorul nu își executa obligația de a preda un anumit lucru, judecătorul îl condamna să

plătească valoarea acelui lucru, ceea ce înseamnă ca valoarea despăgubirilor se stabilea in

mod obiectiv la valoarea lui. Dacă însă debitorul nu își executa obligația de a face, spre ex de

a presta un serviciu, atunci judecătorul stabilea valoarea despăgubirilor ăn mod subiectiv căci


27

lua in considerare si paguba efectivă suferită de creditor prin neexecutarea obligației precum

si câștigul de care creditorul a fost privat prin neexecutarea obligației. Paguba efectivă suferită

de creditor era denumita damnum, iar câștigul de care a fost privat era denumit lucrum. Mai

târziu in evul mediu pornind de la acești termeni comentatorii au creat expresiile damnum

emergens (paguba care se arată) si lucrum cesans (câştigul care lipseşte).

- Convenționale – erau stabilite de părți printr-o stipulațiune denumită stipulatio poene

prin care părțile stabileau de comun acord ce sumă de bani trebuie sa plătească

debitorul daca nu își va executa obligația din vina sa.

STINGEREA OBLIGATIILOR

Drepturile reale sunt in principiu perpetue deoarece ele nu se sting prin exercitare, ci

dimpotrivă se consolidează, pe când drepturile personale sau drepturile de creanță sunt prin

excelenţă temporare deoarece ele se sting prin exercitare.

În dreptul roman existau moduri voluntare si moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor.

Modurile voluntare sunt denumite astfel deoarece ele presupun manifestarea de voință a

părților si sunt in număr de 5.

1. PLATA (SOLUTIO)

Este modul firesc de stingere a obligațiilor şi poate consta fie în dare, fie în facere, fie in

prestare. Plata poate avea ca obiect remiterea unei sume de bani, transmiterea proprietatii

asupra unui lucru, prestarea unui serviciu sau procurarea folosinței unui lucru.

Pentru ca plata să fie făcută in mod valabil sunt necesare anumite condiții:

- plata poate fi făcută de debitor sau de altă persoană deoarece pe creditor nu-l

interesează cine face plata ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanță. Totuși,

în două cazuri poate fi făcută numai de debitor: atunci când se obligă să transmită prop

numai debitorul poate plăti întrucât numai el este proprietar si de-asemenea atunci

când oblig este contractată intuitu personae adică în considerarea calităților

excepționale ale debitorului.

- Plata poate fi primită de creditor sau de reprezentantul său, reprezentant

convențional sau legal. Reprezentantul convențional este mandatarul, iar

reprezentantul legal este tutorele. Dacă un pupil primește plata fără auctoritatis tutoris,

acea plată este valabilă, dar nu este si liberatorie în sensul că debitorul poate fi

constrâns sa mai plătească o data;

- Plata trebuie să fie integrală încât debitorul nu poate face plata in rate fără aprobarea

expresă a creditorului;

- Locul plații este stabilit de regulă prin contract. Dacă nu este stabilit prin contract atunci

locul plăţii se deduce din natura obligației, iar dacă nu poate fi dedus nici din natura

obligației plata se poate face oriunde cu condiția să nu fie un loc nepotrivit. Dacă

debitorul nu face plata la termen, creditorul va intenta acțiunea la domiciliul debitorului;

- Dacă debitorul are mai multe datorii fata de același creditor si face o singură plată, se

pune problema imputației plăţii, adică se pune întrebarea care dintre datorii se va stinge

prin plata făcută. Daca D precizează ce datorie intenționează sa stingă prin plată,

atunci se va stinge acea datorie. Dacă nu face nicio precizare, se va stinge datoria cea

mai oneroasă şi este considerată cea mai oneroasă datoria care produce cele mai mari

dobânzi;


28

- Proba plătii se făcea in epoca veche fie cu martori fie prin jurăminte, iar începând din

epoca clasică se făcea si prin acte scrise denumite chitanțe care puteau fi redactate fie

in mod obiectiv, fie in mod subiectiv. Chitanțele redactate in mod obiectiv proveneau

de la debitor, care utiliza cuvintele solemne: a spus că are. Cu alte cuvinte, titularul a

primit plata. Acele chitanțe îi erau opozabile creditorului numai dacă purtau sigiliile

martorilor, pe când chitanțele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor care

utiliza formula: am scris ca am primit. Acele chitanțe îi erau opozabile creditorului

chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce erau scrise chiar de creditor;

- Forma plăţii era guvernată de principiul simetriei sau principiul corespondentei

formelor potrivit căreia o obligație se stinge prin utilizarea unor forma identice cu cele

care au creat-o dar întrebuințate in sens invers.

Spre exemplu daca obligația s-a născut prin arama si balanța ea se va stinge tot prin

arama si balanță. Sau daca obligația s-a născut printr-un contract în formă scrisă, ea

se va stinge tot prin intermediul formei scrise. Dacă ea s-a născut prin întrebare si

răspuns, ea se va stinge tot prin întrebare si răspuns.

Spre exemplu, în vederea nașterii oblig primus îl întreabă pe secundus „promiți sa-mi

dai o sută?”, iar secundus răspunde „promit”. Pentru ca aceasta obligație sa se stingă,

este necesar ca secundus sa-l intrebe pe primus.

Dacă principiul simetriei era respectat, obligația se stingea chiar dacă nu se făcea plata

efectiva, iar dacă se făcea plata efectivă dar principiul simetriei nu era respectat,

obligația nu se stingea. Această regulă s-a aplicat până in epoca clasica în care pe

fondul decăderii formalismului plata efectivă a devenit liberatorie chiar dacă nu se

respecta principiul simetriei.

2. DAREA IN PLATA/ DATIO IN SOLUTUM

Presupune schimbarea obiectului obligației căci ea se face prin remiterea de către debitor a

altui lucru decât cel stabilit prin contract. Cu alte cuvinte este o plată cu schimbare de

obiect. Daca obiectul era schimbat prin convenția părților, darea in plata se numea voluntară,

iar daca obiectul oblig se schimba pe baza dispozițiilor din legi atunci darea in plata se numea

necesară.

3. NOVATIUNEA/NOVATIO

Constă in înlocuirea unei obligații vechi cu o obligație nouă. Această operațiune juridica

este denumita si novarea unei obligatii, însă ea nu are o formă proprie întrucât ea se

realizează fie prin stipulațiune, fie prin contractul literis, iar stipulațiunea si contractul literis nu

au fost create in vederea novării unei obligațiuni, ci în alte scopuri, dar au fost astfel adaptate

încât sa poată fi utilizate si pentru realizarea novațiunii. De aceea jurisconsulții clasici spuneau

că nu există novațiune consensuală în sensul că o obligație izvorâtă dintr-un contract

consensual nu poate fi înlocuită prin alt contract consensual, ci numai prin stipulațiune sau prin

contractul literis.

Pentru realizarea novațiunii sunt necesare anumite condiții:

- o obligație veche

- o obligație nouă

- același obiect

- un element nou

- intenția părților de a nova obligația


29

Obligația veche nu presupune condiții speciale, ea poate fi civilă, pretoriană, de dr strict sau

de bună-credință, pe când obligația noua este întotdeauna o obligație de dr strict deoarece si

stipulațiunea si contractul literis sunt contracte de dr strict astfel încât prin efectele novațiunii,

de regulă, situația debitorului se înrăutățește.

Novațiunea presupune idem debitu, aceeași datorie, întrucât dacă noua obligație ar avea alt

obiect nu s-ar realiza o novațiune ci s-ar naște o nouă obligație alături de cea veche. Nu

întâmplător jursiconsulţii clasici spuneau că prin novațiune, obiectul vechii obligații este

transmis in noua obligație. Cu toate acestea in dr pretorian s-a admis in anumite cazuri chiar

si novațiunea cu schimbare de obiect, cu titlu de excepție.

Novațiunea presupune aliquit novi, element nou prin care vechea oblig sa se poată deosebi

de oblig nouă, iar in legătură cu acest element nou trebuie sa distingem intre novațiunea care

se realizează intre aceleași persoane si novațiunea care se realizează inter novas personas,

adica novațiunea cu schimbare de creditor/debitor. Daca novațiunea se realizează intre

aceleași părţi, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei condiții sau in

suprimarea lor, iar dacă se face o novatio inter novas personas, elementul nou poate consta

fie in schimbarea creditorului fie in schimbarea debitorului. Novațiunea cu schimbare de

creditor presupune si consimțământul vechiului creditor deoarece în spatele novațiunii cu

schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanță adică transmiterea unui dr de creanță

către noul creditor care nu se poate face fără consimțământul vechiului creditor pe când

novațiunea cu schimbare de debitor nu presupune si consimțământul vechiului debito. Cu alte

cuvinte, novațiunea cu schimbare de debitor se poate face chiar si fără știrea vechiului debitor,

deoarece plata poate fi făcută de oricine.

Novațiunea presupune intenția părților de a nova, animus novandi. In epoca veche intenția

părților de a nova rezulta din forma actului întrucât… In vederea novării de obligații aveau o

formă specială din care rezulta o forma speciala din care rezulta intenția (?????). Mai târziu in

dr clasic si postclasic pe fondul decăderii formalismului in materie contractuală, intenția părților

de a nova era prezumată, dedusă din prezumții dacă erau întrunite primele 4 cond ale novației,

se prezuma ca este îndeplinită si condiția intenției părților de a nova. Justinian a cerut părților

să-şi manifeste expres intenția de a nova o oblig

4. COMPENSATIUNEA/COMPENSATIO

Consta in cumpănirea a doua creanțe si datorii reciproce astfel încât executarea să se

poată face numai asupra diferentei.

Compensațiunea prezinta avantajul că doua oblig distincte se sting printr-o singură plată. Spre

exemplu, dacă Primus îi datorează lui Secundus, iar Secundus ii datorează o suta lui Primus,

prin efectuarea compensațiunii Secundus ii plătește lui primus dif adică 50 si astfel se sting

ambele obligații.

Modestinus: este scăderea unei datorii si a unor creanțe unele din altele.

In dr roman compensațiunea îmbracă două forme:

- voluntara/conventionala

- judiciară

Compes convenţională s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri pe baza înțelegerii părților

deoarece nimic nu se opune ca dr de creanță si datoriile reciproce sa fie compensate prin conv

părților. Dacă părțile nu ajungeau la o înțelegere, atunci se putea recurge la compensaţiunea

judiciară care era făcută de jud cu ocazia soluţionării procesului, însă in ep veche

compensațiunea jud nu a fost posibila deoarece in proced legisact se aplica principiul unit


30

de chestiune potrivit căruia în același proces numai reclamantul își poate valorif pretențiile,

iar dacă pârâtul are la rândul lui anumite pretenții, trebuie sa declanșeze un nou proces.

La începutul dr clasic, însă, a fost admisă compensațiunea judiciară in cazul creanțelor si

datoriilor reciproce care izvorau din același contract de bună-credință. În vremea lui Marc

Aureliu s-a inițiat o reformă prin care s-a admis compensațiunea judiciară in cazul crenatelor

si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de dr strict. Această

reformă s-a întemeiat pe regula conform căreia acela care pretinde ceea ce trebuie să restituie

comite un dol, înșelăciune.

Spre exemplu dacă reclamantul are o creanță de 100 faţă de pârât şi pârâtul la rândul lui are

o creanță de 50 faţă de reclamant care pretinde 100, pârâtul îi va cere pretorului să introducă

in formulă excepțiunea de dol întrucât reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. In faza

a doua a procesului judecătorul, ca sclav al formulei verifică dacă excepțiunea este întemeiată

şi constată că este întemeiată astfel încât el pronunță sentința de absolvire, deoarece in

procedura formulară excepțiunile aveau caracter absolutoriu si nu era posibilă condamnarea

la mai puțin, în sensul că ori de cate ori excepțiunea se dovedea întemeiată, judecătorul trebuia

să pronunțe sentința de absolvire astfel încât reclamantul va pierde si procesul si dr de creanță

in întregime, întrucât prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, dr său de creanță s-a stins si

nu poate intenta o noua acțiune pentru a cere numai diferența.

Iată de ce reclamantul are tot interesul să facă compensațiunea din proprie inițiativa, iar in

exemplul nostru sa ceară numai 50 pentru ca altminteri riscă sa piardă şi procesul şi dr de

creanță in întregime.

5. REMITEREA DE DATORIE

Înseanmă iertarea de datorie. Actul voluntar de stingere al obligațiilor. Se realizează prin

moduri civile şi pretoriene.

Modurile civile sunt aplicațiuni ale principiului simetriei sau corespondenţei formelor, în sensul

că părțile respectă toate condițiile de formă ale plătii, dar nu se face şi plata efectivă si cu toate

acestea obligația se stinge. Ele sunt în număr de 3: solutio per es et libram, acceptilatio literis,

acceptilatio verdis.

→ Solutio per es et libram – plata prin aramă si balanță. Este o aplicațiune a principiului

simetriei la obligațiile care izvorăsc din mancipațiune astfel încât acest procedeu juridic

presupune prezenţa părților, prezenţa a cel puțin 5 martori cetățeni romani, prezenta

lui libripens, precum si a balanței de alama. In acest cadru debitorul face o declarație

solemnă simulând ca plătește, deși in realitate nu plătea nimic, dar obligația se stingea;

→ Acceptilatio literis – aplicarea principiului simetriei la obligațiile izvorâte din contractul

încheiat in forma scrisă deoarece obligația izvorâtă dintr-un contract încheiat în această

formă se va stinge tot prin utilizarea formei scrise;

→ Acceptilatio verbis – aplicaţia principiului simetriei la obligațiile izvorâte din

contractele solemne in forma verbală încheiate prin întrebare si răspuns, căci așa cum

spune Gaius, obligația izv prin intrebare si răspuns se stinge tot prin întrebare si

răspuns;

Modurile praetoriene sunt:

1. Pactum de non petendo – pactul pentru ca să nu ceară. Este o simplă convenție prin

care creditorul declară că renunță la dr său de creanță. După încheierea acelei

convenții creditorul îl cheamă totuși in justiție pe debitor cerându-i să-şi execute

obligatia. Debitorul se va apăra cu succes pe cale de excepție căci el va paraliza

acțiunea creditorului prin exceptio pact/exceptio pacti de non petendio


31

2. Contrarius consensius – acord în sens contrar, este o aplicațiune a principiului

simetriei la obligațiile izvorâte din simpla convenție întrucât obligația izvorâtă din simpla

convenție se va stinge tot prin simpla convenție

Însă pe lângă modurile voluntare de stingere a obligațiilor, romanii au cunoscut si moduri

nevoluntare care sunt numite si moduri forțate/necesare deoarece nu presupun manifestarea

de voință a părților si sunt in număr de 5.

a) Imposibilitatea de executare

Apare atunci când debitorul datorează un lucru individual determinat care piere fără vina sa.

Pentru ca obligația sa se stingă prin imposibilitatea de executare este necesar ca debitorul sa

nu fie în culpă, să nu fi comis un dol, sa nu fie in întârziere si să nu fie obligat pentru custodie,

ceea ce înseamnă ca debitorul este exonerat de răspundere numai atunci când datorează un

lucru individual determinat care piere fie prin intervenția forței majore, fie prin intervenția

cazului fortuit.

În legătură cu cazul fortuit trebuie sa precizăm că debitorul care s-a obligat sa răspundă

pentru custodie, nu poate să invoce intervenția cazului fortuit deoarece el răspunde în mod

obiectiv si prin urmare trebuie sa ia masuri excepționale de pază pentru a preveni intervenția

cazului fortuit. Firește, problema imposibilității de executare nu se poate pune atunci când

debitorul datorează un lucru de gen, de vreme ce lucrurile de gen nu pier.

b) Confuziunea/confusio

Întrunirea calităților de creditor si de debitor asupra uneia dintre parți fie prin moștenirea

creditorului de către debitor, fie prin moștenirea debitorului de către creditor.

În legătura cu acest mod de stingere al obligațiilor sunt necesare anumite precizări cu privire

la obligațiile cu pluralitate de subiecte:

- dacă titularul creanței îl moștenește pe debitorul principal se va stinge si datoria

garantului;

- dacă, însă, creditorul îl moștenește pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.

La obligațiile cu pluralitate de subiect in care părțile sunt pe picior de egalitate trebuie să

distingem intre obligațiile conjuncte si obligațiile coreale/solidare. In cazul obligațiilor conjuncte

care sunt divizibile, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori se va stinge datoria

acestuia iar ceilalți debitori vor rămâne obligați şi pe mai departe pentru partea lor din datorie.

În cazul obligațiilor coreale, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori ceilalți debitori

vor rămâne obligați in continuare pentru tot

c) Moartea.

În concepția vechilor romani, obligațiile sau creanțele si datoriile sunt intransmisibile deoarece

in viziunea lor obligația este oglinda juridica a dr de răzbunare care nu se poate transmite la

romani prin urm si oblig.

Cu timpul însă, pornind de la princ continuității pers defunctului, romanii au decis ca ele sunt

transmisibile astfel încât în epoca clasică transmiterea obligațiilor a devenit regula, iar

netransmiterea lor a fost o excepție. Spre exemplu in dr clasic nu puteau fi transmise urm oblig

izvorâte din delictele de vătămare corporală întrucât, spuneau romanii, aceste delicte respira

răzbunare si nu pot fi transmise la romani. De asemenea Gaius menționează ca obligațiile

anumitor garanți nu pot fi transmise urmașilor.


32

d) Capitis deminutio/desfiintarea personalitatii

Se referă numai la cazul abrogațiunii. Aceasta este actul prin care o pers sui iuris denumită

abrogat trece sub puterea altei pers sui iuris denumita abrogant.

Prin efectele abrogațiunii, abrogantul devine pers alieni iuris iar bunurile sale trec in patrimoniul

abrogantului astfel încât datoriile abrogatului se sting, iar consecința este ca după abrogațiune,

creditorii abrogatului nu își pot valorifica drepturile de creanță nici pe seama abrogatului, nici

pe seama abrogantului deoarece se opune principiul relativ efectelor contractului.

Pretorul a considerat că nu este echitabil ca abrogantul să dobândească dr de creanță ale

abrogatului, dar să nu ii preia si datoriile si de aceea a dat o restitutio in integrum ob capitis

deminutiorem sau restitutio in integrum din cauza desființării personalităţii, prin care actul

abrogațiunii era desființat dar numai in relațiile dintre abrogat si creditorii săi, astfel încât

creditorii abrogatului își puteau valorifica dr de creanță pe seama abrogatului si numai după

aceea dacă mai rămâneau bunurile abrogatului treceau in patrimoniul abrogantului si astfel se

ajungea la o soluție echitabila.

e) Prescripţia extinctivă

Prin cuvântul prescriptio romanii înţelegeau efectele pe care trecerea timpului le avea asupra

unor raporturi juridice sau asupra unor drepturi. Atunci când prin trecerea timpului o stare de

fapt se transformă într-un drept, prescripţia este denumită achizitivă, ca de exemplu

uzucapiunea (dobândirea dreptului de proprietate prin îndelunga folosinţă a lucrului). Atunci

când prin trecerea timpului un drept se stinge, prescripţia este denumită extinctivă.

Fireşte, vechii romani nu au putut admite ideea de stingere a obligaţiilor prin trecerea timpului

deoarece se aplica principiul simetriei, căci aşa cum s-a putut observa în epoca veche,

obligaţiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei şi nu prin alte căi.

Cu timpul, către sfârşitul Republicii, au apărut obligaţile pretoriene sancţionate prin acţiuni

create de pretor, care se stingeau dacă nu erau valorificate în termen de un an, deoarece şi

edictul pretorului era valabil numai pe termen de un an.

În dreptul postclasic, în anul 424, a fost creată prescripţia extinctivă generală de 30 de ani,

astfel încât dreptul de creanţă care nu era valorificat în termen de 30 de ani de la scadenţă se

stingea prin efectul prescripţiei extinctive.

TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR

Aşa cum s-a putut vedea de mai multe ori, vechii romani nu au adus ideea de transmitere a

obligaţiei nici între vii, nici pentru cauză de moarte de vreme ce obligaţia era concepută ca o

expresie juridică a dreptului de răzbunare care era intransmisibil. Pe de altă parte, în epoca

foarte veche, în condiţiile economiei naturale închise când contractele se încheiau foarte rar,

creanţele şi datoriile ocupau un loc nesemnificativ în patrimoniul cetăţeanului. De aceea, în

practică nici nu se punea problema transmiterii obligaţiei. Cu timpul, însă, în condiţiile revoluţiei

economice, creanţele şi datoriile ocupau locul central în patrimoniul cetăţeanului, iar din acel

moment transmiterea obligaţiilor a devenit o necesitate juridică astfel încât romanii au recurs

la procedee juridice indirecte prin care au putut realiza şi transmiterea drepturilor de creanţă,

dar şi transmiterea datoriilor.

Transmiterea drepturilor de creanţă era denumită cesiune de creanţe şi consta în

transmiterea unui drept de creanţă de la vechiul creditor la noul creditor. Cel dintâi era denumit


33

cedant sau cedent, în timp ce noul creditor este denumit cesionar, iar debitorul este denumit

debitor cedat.

Iniţial, cesiunea de creanţă s-a realizat prin novaţiunea cu schimbare de creditor, însă acest

procedeu juridic adaptat prezintă anumite inconveniente:

a. Prin utilizarea novaţiunii cu schimbare de creditor NU se realizează propriu-zis o

cesiune de creanţă întrucât cesionarul nu dobândeşte acelaşi drept de creanţă, ci un

drept nou izvorât dintr-o nouă obligaţie de vreme ce prin novaţiune obligaţia veche este

înlocuită cu o obligaţie nouă (cesionarul dobândeşte un alt drept, nu acelaşi);

b. Prin efectele novaţiunii, accesoriile vechii creanţe se sting. Astfel, se sting şi

garanţiile, dar şi excepţiunile vechii creanţe. Cesionarul dobândeşte astfel un drept de

creanţă mai puţin sigur;

c. Novaţiunea cu schimbare de creditor NU se poate realiza fără consimţământul

debitorului care trebuie să se oblige faţă de noul creditor, fie prin stipulaţiune, fie prin

contractul litelis;

Faţă de aceste inconveniente, romanii au recurs la alt procedeu juridic mai bine adaptat

cerinţelor pe care le presupune cesiunea de creanţă. Procedeul juridic este denumit

mandatum in rem suam sau mandatul în propriul interes. Acest procedeu este o aplicaţiune

a mandatului judiciar.

Mandatul judiciar este un contract care se încheie în interesul mandantului deoarece acesta

îl împuterniceşte pe mandatar să intenteze o acţiune împotriva debitorului în vederea

valorificării unui drept de creanţă, după care mandatarul are obligaţia să transmită valoarea

acelei creanţe asupra mandantului.

La mandatul in rem suam, mandatarul este împuternicit de către mandant să valorifice un drept

de creanţă, iar creanţa valorificată rămâne în patrimoniul mandatarului astfel încât mandatul

in rem suam, prin excepţie de la regulă, nu se încheie în interesul mandantului, ci în interesul

mandatarului. Acest tip de mandat a evoluat în trei faze pe care le denumim:

1. Sistemul cesiunii de acţiune

În prima fază nu se realizează propriu-zis o transmitere a dreptului de creanță, ci numai o

transmitere a dreptului de a intenta acțiune în vederea valorificării acelei creanțe, acțiune care

va avea o formulă redactată cu transpoziţiune, căci în intentio a formulei este menționat

numele mandantului pentru că acesta este titularul dreptului de creanţă, iar în condemnatio

este menţionat numele mandatarului deoarece mandatarul participă la proces şi suportă

efectele sentinţei în sensul că dacă va câştiga procesul, valoarea creanţei va intra în

patrimoniul său.

Contractul de mandat este prin excelenţă revocabil, iar dacă mandantul revoca mandatul,

mandatarul nu-l mai putea urmări în justiţie pe debitor deoarece temeiul juridic al acţiunii sale

care era contractul de mandat nu mai exista, se revocase. De aceea, în primă fază, situaţia

mandatarului ca cesionar se consolida abia în momentul lui litis contestatio când dreptul iniţial

al cărui titular era mandantul se stingea şi se năştea un drept nou al cărui titular era

mandatarul, de aceea s-a trecut la a doua fază.

2. Sistemul acţiunilor utile

După încheierea contractului de mandat, mandatarul dobândea o acţiune proprie denumită

acţiune utilă care nu mai depindea de soarta mandatului în sensul că mandatarul îşi păstra


34

acţiunea utilă chiar dacă mandatul era revocat (revocara mandatului nu atrăgea după sine şi

revocarea acţiunii).

Şi în acest stadiu există inconvenientul că mandantul rămânea titular al unei acţiuni directe pe

care o putea intenta împotriva debitorului. În acest stadiu, debitorul are doi creditori (mandatar

şi mandant). Mandatarul îl poate urmări pe debitor prin acţiunea utilă, iar mandantul prin

acţiunea directă. Dacă mandantul intentează primul acţiunea, iar debitorul plăteşte, acţiunea

utilă a mandatarului rămâne fără obiect. De aceea, împăratul Justinian a iniţiat o reformă prin

care a perfecţionat sistemul.

3. Sistemul perfecţionat prin reforma împăratului Justinian

Potrivit reformei lui Justinian, din momentul în care mandatarul îl somează pe debitor să îi

plătească datoria, obligaţia debitorului se va stinge numai prin plata făcută către mandatar,

întrucât dacă debitorul îi plătea mandantului, rămânea mai departe dator. De aceea, după

somaţiune, debitorul avea tot interesul să îi plătească mandatarului. Astfel, mandatul in rem

suam a devenit un procedeu juridic perfect elaborat în vederea realizării operaţiunii juridice a

cesiunii de creanţe.

GARANŢIILE

Sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a-i pune la adăpost pe creditori faţă

de consecinţele eventualei imputabilităţi a debitorilor. Ele sunt de două feluri:

I. GARANŢIILE PERSONALE

Sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alătură debitorului

principal, promiţându-i creditorului ceea ce i-a promis şi debitorul principal. Dacă acesta din

urmă se dovedeşte insolvabil, creditorul îşi valorifică dreptul de creanţă pe seama garantului.

În epoca veche, romanii au creat două garanţii personale denumite sponsio şi fideicomisio.

Prima garanţie personală cunoscută de romani este sponsio. Aceasta se formează prin

întrebare şi răspuns şi poartă denumirea de sponsio deoarece la întrebarea creditorului

garantul răspunde prin verbul „Spondeo!”. După ce se încheie contractul dintre creditor şi

debitorul principal, se mai încheie un contract între debitor şi garant (deci două contracte),

ocazie cu care creditorul îl întreabă pe garant „Idem dai spondes?”, iar garantul răspunde cu

„Spondeo”. Întrucât se obliga prin pronunţarea verbului spondeo, cel mai vechi garant roman

a fost denumit sponsor.

În concepţia vechilor romani, verbul spondeo avea o vocaţie specială şi anume aceea de a

atrage favoarea zeilor Romei şi de aceea el putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu

şi de peregrini. Aşa se explică faptul că multă vreme, în epoca veche, peregrinii nu au putut

deveni garanţi.

Odată cu dezvoltarea economiei şi comerţului, romanii au fost interesaţi ca şi peregrinii să

poată deveni garanţi şi de aceea s-a creat o nouă garanţie personală care se forma tot prin

întrebare şi răspuns, cu deosebirea că la întrebarea creditorului, garantul răspundea prin

verbul „fide promito” (promit cu legalitate). Acest verb putea fi pronunţat şi de către peregrini,

iar garanţii care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fidecomisori.

Vechii autori afirmă că situaţia era ingrată, foarte grea deoarece garantul putea fi urmărit în

justiţie înaintea debitorului principal şi dacă plătea, nu se putea întoarce împotriva debitorului

principal şi nu se putea despăgubi pentru plata făcută. Dacă erau mai mulţi garanţi, oricare


35

dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie şi dacă o plătea, nu se putea întoarce împotriva

co-garanţilor pentru a le cere partea contributivă din datorie. Faţă de acest vechi regim juridic,

vechii garanţi au prostestat în repetate rânduri, iar consecinţa a fost că spre sfârşitul

republicii s-au adoptat patru legi favorabile garanţilor.

→ Legea Publilia – s-a prevăzut că garantul care a plătit datoria se poate întoarce

împotriva debitorului principal pentru a se despăgubi;

→ Legea Apulea – s-a prevăzut că dacă sunt mai mulţi garanţi şi unul dintre ei plăteşte

întreaga datorie, se poate întoarce împotriva co-garanţilor pentru a le cere partea

contributivă;

→ Legea Cicereia – creditorul a fost obligat să declare valoarea creanței sale şi numărul

garanţilor, iar comentatorii spun că această lege a fost dată pentru a se facilita

aplicarea primelor două legi;

→ Legea Furia de sponsu – este CEA MAI IMPORTANTĂ şi cuprinde două dispoziţii.

o Dacă sunt mai mulţi garanţi, datoria se împarte de drept, automat,

în momentul scadenţei între toţi garanţii indiferent dacă sunt sau nu

sunt solvabili. Spre exemplu, dacă existau trei garanţi dintre care doi

erau solvabili şi unul insolvabil, în momentul scadenţei datoria se

împărţea de drept la trei, iar creditorul valorifica numai 2/3 din creanţa

sa. Aşadar, potrivit legii furia de sponsu, consecinţele insolvabilităţii unor

garanţi nu erau suportate de garanţii solvabili, ci de creditor;

o Prin cea de-a doua dispoziţie s-a prevăzut că datoriile contractate de

sponsor de fidecomisori se sting dacă nu sunt valorificate în doi ani de

la scadenţă. Şi acesată dispoziţie este favorabilă garanţilor întrucât se

prevenea acumularea de dobânzi pe seama garanţilor.

Faţă de aceste dispoziţii cu adevărat profitabile garanţilor, a venit rândul creditorilor să

protesteze şi de aceea, la sfârşitul epocii vechi sau la începutul epocii clasice s.-a creat o nouă

garanţie denumită fideiusio care se forma tot prin întrebare şi răspuns, dar la întrebarea

creditorului, garantul răspundea prin verbul „fideiudeo” (consimt pe cuvântul meu). Garanţii

care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fideiusori.

Între regimul fideiusorilor şi cel al vechilor garanţi sunt mai multe deosebiri:

a. Prin sponsio şi prin fidecomissio puteau fi garantate numai obligaţiile care

izvorau din contracte verbale, pe când prin fideiusio putea fi garantată orice

obligaţie;

b. Datoriile lui sponsor şi ale lui fideicomisor nu treceau la urmaşi, pe când

datoriile lui fideiusor erau transmisibile;

c. Faţă de faptul că fideiusio s-a creat după adoptarea celor patru legi favorabile

garanţilor, dispoziţiile lor nu i se aplicau şi astfel, fideiusorii se aflau în situaţia

ingrată pe care au avut-o sponsorii şi fideicomisorii înainte de adoptarea celor

patru legi;

În mod firesc, fideiusorii au protestat vehement faţă de regimul lor şi de aceea, în dreptul clasic

şi cel postclasic s-au creat trei beneficii în favoarea fieiusorilor. Beneficiile sunt drepturi

acordate în mod excepţional. Este vorba despre:

→ Beneficiul de cesiune de acţiune

În virtutea acestui beneficiu, garantul care era chemat în justiţie şi declara în faţa pretorului că

este dispus să facă plata avea dreptul de a-i cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe


36

care le avea împotriva debitorului principal pentru ca intentând acelea acţiuni împotriva

debitorului principal să se poată despăgubi.

Dacă creditorul îi ceda garantului acele acţiuni, garantul plătea, iar litigiu se stingea. Dacă,

însă, creditorul refuza să îi cedeze garantului acele acţiuni, atunci garantul îi cerea pretorului

să introducă în formulă o excepţiune de dol întrucât creditorul care urmează să fie plătit, dar

refuză să-i cedeze acţiunile garantului înseamnă că vrea să-l înşele. În faza a doua a

procesului, judecătorul verifica dacă excepţiunea de dol este întemeiată. Constatând acest

lucru, acesta pronunţa sentinţa de absolvire, căci în procedura formulară excepţiunile au

caracter absolutoriu. Creditorul pierde astfel şi procesul, dar şi dreptul de creanţă. Procesul îl

pierde prin efectul excepţiunii de dol, iar dreptul de creanţă îl pierde prin efectul extinctiv al lui

litis contestatio.

Iată de ce creditorul are tot interesul să-i cedeze garantului acţiunile pe care le are împotriva

debitorului principal pentru că altminteri pierde şi procesul şi creanţa.

Unele complicaţii pot să apară atunci când creditorul îşi asigură dreptul de creanţă şi printr-o

garanţie personală, dar şi printr-o garanţie reală. Spre exemplu, el îşi asigura creanţă prin

fideiusio şi printr-o ipotecă. Dacă acel creditor valorifica garanţia personală, atunci îl chema în

justiţie pe fideiusor, pe garant. Acesta din urmă declara că plăteşte datoria dacă creditorul îi

va trasnmite acţiunea ipotecară pe care o avea împotriva debitorului principal. Creditorul îi

transmitea acea acţiunea. Se pune astfel întrebarea de a afla cum putea să valorifice garantul

acţiunea ipotecară după ce făcea plata de vreme ce ipoteca este un drep accesoriu şi se stinge

odată cu obligaţia ăe care o garantează. În ipoteza noastră, obligaţia s-a stins prin plata făcută

de garant astfel încât ipoteca se stinge, iar acţiunea ipotecară nu mai are obiect. De aceea,

jurisconsulţii au spus că ori de cât ori creditorul îşi asigură dreptul de creanţă şi printr-o garanţie

personală şi printr-o ipotecă şi preferă să valorifice garanţia personală, atunci se consideră că

garantul nu plăteşte o datorie, ci cumpără dreptul de ipotecă. Cu alte cuvinte, suma de bani

plătită de garant reprezenta preţul ipotecii. Astfel, ipoteca nu se stingea căci era cumpărată de

garant care putea intenta acţiunea ipotecară împotriva debitorului principal şi se putea

despăgubi.

→ Beneficiul de diviziune

A fost creat de împăratul Adrian printr-o constituţiune imperială denumită epistula Hadriani.

Potrivit acestei constituţiuni, dacă sunt mai mulţi garanţi, garantul care este urmărit în justiţie

are dreptul de a-i cere creditorului să împartă datoria între garanţii care sunt solvabili în

momentul lui litis contestatio de unde rezultă că între sistemul introdus prin legea Furia de

sponsu şi sistemul introdus prin beneficiul de diviziune există mai multe deosebiri:

a) Potrivit legii furia de sponsu, datoria se împărţea de drept între garanţi pe când la

beneficiul de diviziune ea se împărţea numai la cererea expresă a garantului urmărit în

justiţie. Dacă acel garant omitea să ceară diviziunea datoriei, atunci el trebuia să

plătească întreaga datorie şi dacă o plătea nu se putea întoarce împotriva cogaranţilor

pentru a le cere partea;

b) În sistemul legii furia de sponsu, garantul urmărit în justiţie nu putea renunţa la

diviziunea datoriei, ci trebuia să plătească numai partea sa întrucât dacă creditorul i-ar

fi cerut să plătească toata datoria, ar fi pierdut procesul. La beneficiul de diviziune,

garantul urmărit putea să renunţe;

c) Potrivita legii furia de sponsu, datoria se împărţea între toţi garanţii, indiferent dacă

erau solvabili sau insolvabili, pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea între

garanţii solvabili. Consecinţa insolvabilităţii unor garanţi nu mai era suportată de

creditori, ci de garanţii solvabili care plăteau şi pentru cei insolvabili;


37

d) Conform legii furia de sponsu, datoria se împărţea între garanţi în momentul scadenţei,

pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea în momentul lui litis contestatio,

iar în intervalul de timp cuprins între momentul scadenţei şi momentul lui litis contestatio

puteau să treacă luni de zile şi puteau să devină insolvabili şi alţi garanţi în paguba

celor care rămâneau solvabili şi care plăteau şi pentru cei insolvabili;

→ Beneficiul de discuţiune

Dacă creditorul îl chema pe garant în justiţie, acesta avea dreptul de a-i cere creditorului să se

îndrepte mai întâi împotriva debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se dovedeşte

insolvabil, să intenteze o nouă acţiune împotriva sa. Bună vreme, acest beneificiu nu s-a putut

valorifica deoarece se opunea efectului extinctiv al lui litis contestatio (dacă creditorul îl

urmărea mai întâi pe debitorul principal, iar acesta se dovedea insolvabil, mai putea creditorul

să îl cheme în justiţie pe garant? Nu, deoarece dreptul de creanţă s-a stins prin efectul extinctiv

al lui litis contestatio). De aceea s-a admis ca între creditor şi garant să se încheie o simplă

convenţie prin care garantul îi promitea creditorului că nu se va prevala de efectul extinctiv al

lui litis contestatio în ipoteza în care debitorul principal se va dovedi insolvabil. Creditorul putea

intenta astfel o a doua acţiune împotriva garantului dacă garantul nu se prevala de efectul

extinctiv astfel încât creditorul putea intenta şi cea de-a doua acţiune îndreptată împotriva

garantului numai dacă garantul era de bună credinţă şi respecta convenţia încheiată.

Întrucât acest sistem este echivoc (depinde de buna-credinţă a garantului), împăratul Justinina

a dat o constituţiune imperială în 531 prin care a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis contestatio

astfel încât creditorul putea foarte bine să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal, iar

dacă acesta se dovedea insolvabil, putea intenta o nouă acţiune, de data aceasta împotriva

garantului. Beneficiul de discuţiune a putut astfel să fie valorificat.

În 535 s-a mai dat o constituţiune prin care s-a prevăzut că titularul dreptului de creanţă este

obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal.

Romanii au cunoscut şi garanţii personale nesolemne care nu prezentau o importanţă

deosebită.

II. GARANŢIILE REALE

Sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului său fie sub forma

transmiterii prorprietăţii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul că la

scadenâă dacî debitorul nu îşi plăteşte datoria, creditorul îşi poate valorifica dreptul de creanţă

pe seama lucrului atribuit cu preferinţă faţă de creditorii chirografari. Din aceste consideraţii

rezultă indirect că garanţiile reale sunt în număr de 3:

a. Fiducia

Sau fiducia cum creditore se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de prorpietate prin

mancipație sau in iure cessio de către debitor creditorului său, transmitere însoţită de o

convenţie prin care creditorul promite să retransmită debitorului proprietatea asupra acelui

lucru dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scandeţă.

Din această definiţie rezultă că fiducia este o convenţie grefată fie pe mancipaţiune, fie pe in

iure cessio.

Mai rezultă că prin fiducie, creditorul devine proprietar al lucrului dat în garanţie, dac în acelaşi

timp el devine şi debitor condiţional al acelui lucru întrucât după ce debitorul îşi plăteşte

datoria, creditorul se transformă în debitor, iar debitorul devine creditor având la dispoziţie o


38

acţiunea personală prin care îi poate cere fostului său creditor să îi restituie lucrul dat în

garanţie.

Prin referirile sale, fiducia este convenabilă pentru creditori de vreme ce el devine proprietar

al lucrului dat în garanţie cu toate consecinţele care rezultă de aici. Pentru debitor, însă, fiducia

prezintă mai multe inconveniente:

→ În primul rând, după ce debitorul îşi plăteşte datoria, el devine titular al unei acţiuni

personale prin care îi poate cere creditorului să îi restituie lucrul. Însă titularul lucrurilor

personale nu se bucură nici de dreptul de preferinţă, nici de dreptul de urmărire, spre

deosebire de titularul acţiunilor reale. Astfel dacă debitorul devine insolvabil, debitorul

care şi-a plătit datoria va veni în concurs cu creditorii creditorului său şi nu îşi va putea

valorifica întregul drept, ci numai o parte din valoarea lucrului dat în garanţie.

→ Dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unei terţe persoane, debitorul nu poate

urmări lucrul în mâinile terţilor pentru că nu are dreptul de urmărire;

→ Valoarea bunului dat în garanţie este de regulă mai mare decât valoarea datoriei, iar

debitorul nu mai poate garanta şi altă datorie cu acelaşi lucru. Fiind o convenţie grefată

pe mancipaţie sau in iure cessio care sunt acte de drept civil, fiducia nu este accesibilă

şi peregrinilor, ci numai cetăţenilor roman. De aceea a fost creată o nouă garanţie reală,

mai evoluată, pe care modernii o denumesc gaj, iar romanii o denumeau piglus.

b. Gajul

Se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru prin tradiţiune de către debitor creditorului

său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită posesiunea

asupra lucrului dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen. Prin urmare, gajul este o convenţie

grefată pe tradiţiune şi prezintă pentru debitori avantajul că rămâne proprietar al lucrului dat

în garanţie, iar după ce îşi plăteşte datoria în calitatea sa de proprietar, debitorul se va bucura

atât de dreptul de preferinţă, cât şi de dreptul de urmărire, astfel încât el nu va veni în concurs

cu creditorii creditorului său şi va putea urmări lucrul dat în garanţie în mâinile terţilor achizitori.

Gajul prezintă unele inconveniente pentru creditori:

→ Creditorul gagist nu poate înstrăina lucrul dat în garanţie dacă debitorul nu îşi plăteşte

datoria;

→ Creditorul gagist nu poate folosi lucrul dat în garanţie;

Faţă de aceste inconveniente, romanii au creat o nouă garanţie reală, perfect adaptată

cerinţelor unei economii care se întemeia pe marfă şi pe credit şi care se numeşte ipotecă.

c. Ipoteca

Faţă de fiducie şi de gaj, ipoteca este o garanție reală mult mai bine adaptată la cerințele unui

sistem economic întemeiat pe marfă şi pe credit. Cu atât mai mult cu cât ipoteca satisface pe

deplin şi interesele debitorului şi interesele creditorului, de vreme ce lucrul grevat cu ipoteca

rămâne in posesia debitorului si este folosit conform destinației sale economice. Numai dacă

la scadenţă debitorul nu-şi plătește datoria, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului

ipotecat şi de a-l vinde pentru a-şi valorifica dreptul de creanță.

Multă vreme s-a afirmat, în mod greșit, că ipoteca romană nu ar fi originală şi că ar fi fost

preluată într-o formă gata elaborată de la greci. În acest sens s-au adus două argumente:

→ Primul este de ordin lingvistic căci cuvântul "ipotichi" este grecesc, dar acest

argument nu rezistă criticii, deoarece, multă vreme după apariția sa, ipoteca romană

a fost desemnată prin cuvântul "piglus" (ca si gajul);


39

→ În al doilea rând s-a afirmat ca romanii au împrumutat ipoteca de la greci întrucât

ipoteca greacă este cu mult mai veche. Dar nici acest argument nu rezista deoarece

pe baza textelor jurisconsulților de la începutul epocii clasice s-a putut constitui

procesul formării ipotecii romane, proces care a evoluat in 4 faze distincte: dreptul

de retenție, interdictul salvian, acțiunea serviană, actiunea quasiserviană.

a. Dreptul de retentie a apărut in legătura cu relațiile dintre latifundiari si arendași

Avem in vedere faptul că, începând din vremea lui Octavian Augustus, între moșieri si arendași

se încheiau contracte de locațiune in baza cărora arendașii se obligau să plătească fie o sumă

de bani, fie o parte din recolta in schimbul pământului primit spre folosință. Firește, datoria

arendașului trebuia garantată cumva, dar ea nu putea fi garantată prin gaj, deoarece arendașul

se instala pe moșie numai cu inventarul său agricol, alte bunuri nu avea. Daca ar fi dat acele

bunuri in gaj, nu ar fi avut cu ce lucra pământul. De aceea s-a admis in mod excepțional ca

inventarul agricol să rămână in stăpânirea arendașului si, numai daca la scadență arendașul

nu plătea datoria, moșierul putea exercita dreptul de retenție, intrând in stăpânirea acelui

inventar agricol.

Însă dreptul de retenție prezinta unele inconveniente: el se putea exercita numai câtă vreme

inventarul agricol se afla pe moșie. Dacă acesta se muta sau transporta inventarul agricol in

afara moșiei, dreptul de retenție nu mai putea fi exercitat, cu atât mai mult nu putea fi exercitat

împotriva terților dobânditori. Si de aceea s-a trecut la faza a doua.

b. Interdictul salvian

Moșierul putea reţine inventarul agricol chiar dacă era transportat in afara moșiei, dar nu-l

putea urmări in mâinile terților dobânditori, încât s-a trecut la faza a treia.

c. Acțiunea serviana

Moșierul putea urmări inventarul agricol al arendașului oriunde şi în mâinile oricui, ceea ce

înseamnă ca, din acel moment, moșierul a devenit titularul unui veritabil drept real, de vreme

ce se bucura atât de dreptul de urmărire, cat si de dreptul de preferință. Dar acest nou drept

real nu se putea exercita pe scara generala, ci numai in relațiile dintre moșieri si arendași. Si

de aceea s-a trecut la faza a patra.

d. Acțiunea quasiserviana

Pe baza unei simple convenții creditorii puteau intra in posesia unui bun al debitorilor si îl

puteau vinde daca debitorii nu-si plăteau datoria la scadenţă, ceea ce înseamnă ca noul drept

real, creat in relațiile dintre moșieri si arendași, s-a extins la relațiile dintre orice creditor si orice

debitor.

In secolul I, acest nou drept real a fost denumit piglus, iar de la sfârșitul sec al II-lea a fost

denumit ipotecă. Inițial, acțiunea prin care era sancționat acest nou drept real a fost denumită

actio quasiserviana, iar mai târziu ea a fost denumită actio ipotecaria. Cele patru faze s-au

succedat in prima jumătate a sec 1 d.Hr. deoarece marele jurisconsult Clavero(?) a cunoscut

numai dreptul de retenție, iar Gaius a cunoscut acțiunea quasiserviana.


40

Textele clasice ne înfățișează mai multe feluri de ipoteci, fiind astfel menționate:

1. Ipoteca născuta din convenția parților sau convențională

Multă vreme, la romani, ipoteca a fost convenționala, in sensul ca ea se năștea din simpla

convenție, înțelegere a părților. Prin abaterea de la principiul conform căruia drepturile reale

nu se nasc din simple convenții, ci din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure cesio.

2. Ipoteca tacită

Ipoteca tacita se formează pe baza textelor din legi sau pe baza obiceiurilor juridice si nu

presupune o convenție a părţilor. De aceea, in cazul ipotecii tacite, voința debitorului de a

ipoteca un lucru este prezumată. In zilele noastre ea se numește ipoteca legală.

3. Ipoteca privilegiata

Ipoteca privilegiata are întâietate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii

lor. O asemenea ipotecă privilegiată exercita statul asupra bunurilor cetățenilor impozabili.

4. Ipoteca testamentara

Ipoteca testamentara se constituia printr-o clauză inclusă în testament pentru a se asigura

executarea unor legate sau a unor fideicomise, căci anumite bunuri din succesiune erau

grevate cu ipoteci pentru a-l constrânge pe moștenitor să execute legatele si fideicomisele.

5. Ipoteca autentică sau publică

Ipoteca publica a apărut in legătură cu faptul că la romani același lucru putea fi ipotecat de mai

multe ori. Faţă de această practică s-a pus întrebarea: "care este rangul ipotecilor?", cu alte

cuvinte care dintre ipoteci are prioritate atunci când există mai multe ipoteci care poartă asupra

aceluiași lucru şi care au fost constituite la date diferite. La această întrebare s-a răspuns prin

adagiul: "primul in timp, mai tare in drept" (prior tempore potior jure). Astfel încât, conform

acestui adagiu, avea prioritate titularul ipotecii cu cea mai veche dată. Însă, constituindu-se

prin simpla convenție, ipoteca nu presupunea respectarea unor forme de publicitate, astfel

încât terțele persoane nu aveau de unde să știe dacă un lucru a mai fost sau nu ipotecat.

Profitând de aceasta situație, unii debitori au început sa antedateze ipotecile, datând in mod

fraudulos o ipotecă mai recentă înaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a se combate această

posibilitate de fraudă, a fost creată ipoteca publică. Această ipotecă presupunea

respectarea unor forme de publicitate, constând fie in transcrierea convenției de ipoteca intr-

un registru public, fie in constituirea ei prin înscris privat contrasemnat de cel puțin 3 martori.

Această ipotecă publică, autentică trecea înaintea ipotecii convenționale indiferent de data

constituirii ei, încât, din acel moment, antedatarea ipotecilor nu a mai fost posibilă, deoarece

ipoteca publică trecea oricum înaintea ipotecii convenționale, iar ipoteca publică nu putea fi

antedatată.

Ipoteca prezinta anumite caractere:

1. Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar poate exercita atât dreptul de

preferință, cat si drept urmăririi, drept sancționat printr-o acțiune reala.

2. Este convențională, căci ea se naște din simpla convenție a părților, prin abatere de

la legea generala.

3. Poate fi generală – la origine, ipoteca a fost specială, in sensul că ea purta numai

asupra unor lucruri individual determinate mobile sau imobile, spre deosebire de

ipoteca burgheză care purta numai asupra imobilelor. Cu timpul însă, ipoteca romană


41

tinde să devină generală. Si de aceea, pe vremea lui Papinian se afirma ca "tot ceea

ce se poate vinde se poate si ipoteca". Astfel se putea ipoteca o recoltă viitoare, dreptul

de servitute, nuda proprietate, drepturile de creanța sau chiar o universalitate. Așa cum

afirma jurisconsultul Modestin, in sec III d.hr. ipoteca generala se aplica de regula, iar

ipoteca speciala devenise o excepție.

4. Ipoteca prezintă un caracter indivizibil

În virtutea acestui caracter, ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părţi din lucru şi

garantează în întregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se

învederează atunci când lucrul ipotecat trece la moştenitor şi este împărțit între ei. Cu toate că

fiecare moștenitor dobândește numai o parte din lucrul ipotecat, totuși, oricare dintre ei va

putea fi urmărit întreaga datorie.

Al doilea aspect se învederează atunci când debitorul plătește o parte din datorie. Dacă la

scadență nu plătește întreaga datorie, creditorul va intra în posesia întregului lucru ipotecat.

5. Ipoteca romană are caracter clandestin

Acest caracter decurge din caracterul convențional al ipotecii. Aşa cum am observat, convenția

de ipotecă nu presupunea forme de publicitate astfel încât terțele persoane nu aveau de unde

să știe dacă un lucru a mai fost sau nu ipotecat. Din caracterul clandestin al ipotecii decurg

două posibilități de fraudă:

- Debitorul poate ipoteca același lucru de mai multe ori fără să declare ipotecile

anterioare. Această posibilitate de fraudă generează anumite consecințe:

o Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore va avea

prioritate titularul celei mai vechi ipoteci, iar ipotecile creditorilor ipotecari

posteriori în rang (cu ipoteci mai recente) se vor stinge în lipsă de obiect. Dacă

creditorul ipotecar posterior în rang cu o ipotecă mai recentă se grăbește să

valorifice primul dreptul de ipotecă, el va putea fi învins sau deposedat de lucru

pe cale judiciară de către creditorul ipotecar anteriori în rang.

Pentru a se combate această posibilitate de fraudă, s-au luat anumite măsuri: a fost creat

delictul de steliona şi astfel acela care ipoteca de mai multe ori același lucru fără să declare

ipotecile anterioare era pedepsit pe tărâm delictual la plata unei amenzi. De asemenea, s-a

creat ius offerende pecuni sau dreptul de a oferi o sumă de bani în vederea dezinteresării

creditorului ipotecar anterior în rang. Prin exercitarea lui ius offerende pecuni, creditorul

ipotecar posterior în rang îl dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior în rang plătindu-i dreptul

de creanţă în locul debitorului. Astfel, ipoteca creditorului ipotecar anterior în rang se stingea

prin plata făcută de creditorul ipotecar posterior. Creditorul posterior devenea titularul celei mai

vechi ipoteci şi urca în rangul creditorului anterior.

Exercitarea acestui drept prezenta unele inconveniente:

a. Creditorul ipotecar posterior în rang avea nevoie de bani lichizi pentru a-l dezinteresa

pe cel anterior;

b. Prin exercitarea lui ius offerende, creditorul ipotecar posterior în rang îşi mărea creanţa

în sensul că la valoarea creanţei sale se mai adăuga şi valoarea creanţei creditoului

ipotecar anterior în rang. Dacă lucrul ipotecat nu avea o valoare suficient de mare,

creditorul ipotecar posterior în rang nu putea valorifica ambele creanţe. De aceea, în

practică, creditorul ipotecar posterior în rang se prevala de ius offerende pecuni numai

atunci când lucrul ipotecat avea o valoare suficient de mare încât să acopere valoarea

ambelor creanţe. Într-o asemenea situaţie, creditorul ipotecar posterior în rang se

grăbea să exercite ius offerende pecuni deoarece el se temea că titularul ipotecii


42

anterioare va vinde lucrul la un preţ de nimic, dar suficient de mare încât să îi acopere

valoarea creanţei;

- A doua posibilitate de fraudă care decurge din caracterul clandestin al ipotecii constă

în antedatarea ipotecii prin datarea în mod fraduluos a unei ipoteci mai recente înaintea

unei ipoteci mai vechi, posibilitate de fraudă care a fost combătută prin ipoteca publică

6. Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odată cu obligația pe care o

garantează. Dar caraceterul accesoriu al ipotecii nu se verifică atunci când obligaţia se

stinge prin efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani întrucât în dreptul clasic, creanţa

care nu era valorificată într-un an şi făcea partea din dreptul pretorian, se stingea. În

dreptul postclasic s-a creat prescripţia extinctivă de 30 de ani şi s-a stabilit şi termenul

de prescripţie al ipotecii care era de 40 de ani. Astfel, dacă obligaţia se stingea prin

efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani, ipoteca îi supraviețuia vreme de 10 ani încât

ne aflăm în faţa unei ipoteci fără obiect, ceea ce nu se poate admite.

Pentru a soluţiona contradicţia de mai sus, Paul a spus că după trecerea termenului de 30 de

ani, obligaţia nu se stinge integral, ci se transformă într-o obligaţie naturală astfel încât vreme

de 10 ani ipoteca garantează o obligaţie naturală. Acest text este interpolat, modificat de

comisarii lui Justinian.

Ipoteca generează şi anumite efecte care sunt în număr de două:

1. Ius possidendi

Înseamnă dreptul de a poseda pe care creditorul ipotecar îl putea exercita dacă debitorul nu

îşi plătea datoria la scadenţă. întrucât creditorul ipotecar era titular de drepturi reale, el nu

venea în concurs cu creditorii chirografari şi putea urmări lucrul ipotecat în mâinile terţilor

achizitori.

Spre exemplu dacă debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul ipotecar se putea îndrepta

împotriva cumpărătorului şi-l putea deposeda de lucru pe cale judiciară.

Totodată, ius possidendi se putea exercita şi împotriva posesorilor fictivi adică cel ce se

oferă… multă vreme, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. În practică, s-a admis ca

părţile să încheie o convenţie specială din care se năştea pentru creditor dreptul de a vinde

lucrur ipotecat. Cu timpul, aceste convenţii speciale au devenit atât de frecvente încât prin

secolul III ele erau presupuse astfel încât convenţia specială fiind presupusă, dreptul de a

vinde al creditorului ipotecar se năştea din convenţia de ipotecă.

Dreptul de a vinde nu a fost niciodată la romani un efect esenţial al ipotecii deoarece părţile

puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul declara că renunţă la dreptul de a

vinde lucrul ipotecat. Ori, în dreptul roman, un efect esenţial al acutlui juridic nu poate fi

desfiinţat prin convenţia părţilor.

2. Ius distrahendi

Pe de altă parte, prin exercitarea lui ius distrahendi se încalcă un principiu fundamental al

dreptului roman deoarece creditorul ipotecar stăpâneşte lucrul ipotecat cu titlul de posesiune,

dar îl poate înstrăina cu titlu de proprietate încălcând principiul conform căruia nemo plus iuris

quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi).


43

Ipoteca se stinge prin stingerea obligaţiei pe care o garantează căci este un drept accesoriu,

prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat, prin confuziune, prin vânzarea lucrului ipotecat de

către creditorul ipotecar superior în rang şi prin renunţarea la dreptul de ipotecă.

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

Potrivit lui Justinian, obligaţiile izvorăsc din:

- Contracte

- Cvasicontracte

- Delicte

- Cvasidelicte

Dintre aceste izvoare, cele mai importante sunt contractele care, în funcţie de forma lor sau

modul lor de formare, se clasifică în:

- contracte solemne (normale)

o în formă religioasă

sponsio religiosa

jusiurandum liberti

o în formă verbală

sponsio laica

stipulaţiunea

dotis dictio

o în formă autentică – NEXUM

o în formă scrisă – LITERIS

- contracte nesolemne

Toate aceste contracte prezintă unele trăsături comune:

- Cu o singură execepţie, ele sunt orale;

- Toate sunt contracte unilaterale

- Toate sunt contracte de drept strict

CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ – SPONSIO RELIGIOSA

Cel mai vechi contract roman este sponsio religiosa care a apărut în epoca regalităţii pe când

romanii nu făceau încă distincţie între normele dreptului şi normele religioase, dovadă că

sponsio religiosa se forma prin întrebare şi răspuns însoţite de un jurământ religios deoarece

în concepţia vechilor romani, aceia care îşi respectau jurămintele se bucurau de favoarea

zeilor, iar aceia care le încălcau erau urmăriţi de mânia acestora.

Acest contract este denumit sponsio religiosa deoarece la întrebarea creditorului, debitorul

răspunde prin verbul spondeo (promit) şi pentru că părţile invocau graţia zeilor prin

pronunţarea jurământului religios.


44

JURISJURADUM LIBERTI

După modelul lui sponsio religiosa a fost creat un nou contract denumit jusiurandum liberti sau

jurământul dezrobitului, contract prin care dezrobitul se obliga să presteze anumite servicii

pentru patronul său, servicii care presupuneau o anumită calificare (spre ex cunoaşterea unei

meserii) şi care erau denumite operae fabriles.

Încheierea acestui contract presupunea pronunţarea a două jurăminte succesive:

a. Primul jurământ era pronunţat de sclav înaintea dezrobirii sale şi nu producea efecte

pe plan juridic, ci numai pe plan moral şi pe plan religios întrucât sclavul nu se putea

obliga în nume propriu conform dreptului civil;

b. Al doilea jurământ era depus după dezrobire şi producea efecte juridice întrucât

dezrobitul, aşa cum s-a văzut, se putea obliga în nume propriu. Acest străvechi contract

a supravieţuit până în vremea lui Gaius (ep. clasică), dar acesta îl clasifică în mod greşit

printre contractele sub formă verbală.

CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ – SPONSIO LAICA

Primul contract încheiat în formă verbală este sponsio laica. Acest contract presupune la

rândul său o întrebare şi un răspuns, dar spre deosebire de sponsio religiosa, nu presupune

şi pronunţarea unui jurământ religios, dovadă că el a apărut într-o epocă în care romanii au

început să facă distincţie între drept şi religie. Cu toate acestea, sponsio laica păstrează unele

urme ale caracterului religios întrucât vechii romani considerau că verbul spondeo pe care îl

pronunţa debitorul avea vocaţia specială de a atrage graţia zeilor Romei. De aceea, verbul

spondeo putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu şi de pelegrini, astfel încât la origine

peregrinii nu putea contracta la Roma.

STIPULAŢIUNEA

S-a creat astfel un nou contract format tot prin întrebare şi răspuns cu deosebirea că la

întrebarea creditorului, debitorul nu mai răspundea prin verbul spondeo, ci prin alt verb cu

înţeles similar cum ar fi promito. Contractul încheiat prin întrebare şi răspuns la care aveau

acces şi peregrinii a fost denumit stipulaţiune.

După apariţia stipulaţiunii, sponsio laică a continuat să se aplice, dar numai în relaţiile dintre

cetăţenii romani. De la începutul epocii clasice, însă, se afirma în mod greşit că sponsio laică

ar fi o aplicaţiune a stipulaţiunii când de fapt stipulaţiunea a fost creată după modelul lui

sponsio laica. De aceea jurisconulţii clasici afirmau în mod eronat că stipulaţiunea ar fi cel mai

vechi contract roman. Totodată, ei afirmau în frunte cu Gaius că stipulaţiunea este cel mai

important contract roman.

Principiile care guvernează materia obligaţiilor contractuale au fost elaborate de jurisconulţi cu

ocazia cercetării stipulaţiunii, iar în epoca clasică s-a afirmat că a echivala este egal cu a

contracta. Pe de altă parte stipulaţiunea este foarte importantă deoarece ea îndeplinea o

funcţie generală, ceea ce înseamnă că prin stipulaţiune putea fi îmbrăcată în haină juridică

orice convenţie a părţilor. În acelaşi timp, prin stipulaţiune se puteau realiza mai multe

operaţiuni juridice.

Ex: prin stipulaţiune se putea constitui o garanţie personală, se putea realiza

novaţiunea, operaţia juridică a vânzării, împrumutul gratuit, împrumutul cu dobândă precum şi

alte operaţii juridice.


45

Ex: atunci când stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice a

donaţiunii, debitorul promitea să îi plătească o sumă de bani creditorului cu toate că în prealabil

nu primise nimic. Dacă stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice a

împrumutului gratuit, debitorul îi promitea creditorului să-i plătească suma de bani pe care o

primise în prealabil. Dacă se utiliza pentru realizarea împrumutului cu dobândă, atunci

debitorul promitea să îi plăteacă creditorului o sumă de bani cu toate că în prealabil primise

mai puţin.

Se putea realiza şi operaţiunea juridică a vânzării. În acest caz era necesar să se încheie două

stipulaţiuni.

Cu timpul, spre sf Republicii au apărut contractele cu funcţii speciale: contractele reale şi

contractele consensuale care erau utilizate pentru realizarea unei operaţiuni juridice

determinate. Spre exemplu, prin contractul consensual de vânzare se putea realiza numai

operaţiunea juridică a vânzări, nu şi altă operaţiune. Cu toate acestea, stipulaţiunea nu a ieşit

din uz şi a continuat să se aplice alături de contractele cu funcţii speciale astfel încât aceeaşi

operaţiune juridică se putea realiza şi printr-un contract cu funcţie specială, şi prin stipulaţiune.

Ex: operaţiunea juridică a vânzării – se putea realiza şi prin contractul consensual de

vânzare, dar şi printr-o stipulaţiune.

Stipulaţiunea prezintă anumite caractere:

1) Ea este un contract verbal de vreme ce se formează prin întrebare şi răspuns;

2) Este un contract solemn deoarece părţile trebuie să pronunţe anumite cuvinte într-o

anumită ordine, iar acela care formulează întrebarea se numeşte stipulant, iar cel care

promite este denumit promitent;

3) Presupune congruenţa, ceea ce înseamnă potrivire deoarece atunci când

stipulaţiunea avea ca obiect o sumă de bani, suma din răspuns trebuia să coincidă cu

suma de bani din întrebare. Spre exemplu, dacă stipulantul întreba „promiţi să dai

100?”, promitentul trebuia să răspundă fie „promit”, fie „promit 100”. Dacă răspundea

„promit 50”, nu exista congruenţă, iar actul era nul, stipulaţiunea nemaifiind valabilă;

4) Este un act continuu în sensul că răspunsul treuie să urmeze întrebările, iar între

întrebare şi răspuns nu trebuie să se interpună altă operaţiune juridică;

5) Este un contract unilateral de vreme ce stipulantul are numai calitate de creditor, iar

promitentul numai calitate de debitor;

6) Este un contract de drept strict care se interpretează ad litteram de către judecător

şi astfel, dacă stipulantul face dovada în faţa judecătorului că au avut loc întrebarea şi

răspunsul, va câştiga procesul, iar debitorul va trebui să plătească ceea ce a promis,

chiar dacă, în prealabil nu primise nimic. Pe judecătorul nu îl interesează decât litera

actului;

7) Presupune unitate de timp şi de loc ceea ce înseamnă că era necesar ca părţile să se

afle într-un anumit moment, într-un anumit loc pentru că altfel nu se putea încheia

contractul. Dacă promitentul dovedea în faţa judecătorului că una din părţi a lipsit din

localtiate un singur moment în ziua în care stipulantul afirma că ar fi avut loc întrebarea

şi răspunsul, actul era declarat nul. Nu era întrunită condiţia unităţii de timp şi de loc;

8) Prezintă un caracter abstract în virtutea căruia din modul de formare a actului (din

întrebare şi răspuns) nu rezultă motivul pentru care debitorul se obligă. De aceea,

jurisconsulţii spuneau că nu există o unitate organică între forma stipulaţiunii şi scopul

urmărit de părţi, unitate care există, însă, în cazul contractelor cu funcţii concrete.


46

Ex: contractul consensual de vânzare are o funcţie concretă deoarece din

modul său de formare sau din convenţia părţilor rezultă motivul pentru care părţile se

obligă. Din forma actului rezultă scopul urmărit de părţi.

În spatele stipulaţiunii se poate ascunde orice operaţie juridică din materia obligaţiilor, dar nu

ştim care. Spre exemplu, la donaţiune debitorul promite să plătească o sumă de bani, deşi în

prealabil nu primise nimic ceea ce nu rezultă, însă, din forma actului, ci doar din întrebare şi

răspuns. Profitând de acest lucru, bancherii au practicat pe scara largă împrumutul cu dobândă

ruinatoare pentru debitori. În virtutea caracterului abstract al stipulaţiunii, debitorul care avea

nevoie urgentă de bani primea o anumită sumă de la bancheri, dar promitea să plătească o

sumă de bani mult mai mare decât cea primită, ceea ce nu rezultă din contract.

Stipulaţiunea a cunoscut anumite transformări în dreptul clasic şi cel postclasic:

a. În dreptul clasic s-a admis ca stipulaţiunea să fie încheiată şi în altă limbă decât în cea

nativă;

b. În al doilea rând s-a renunţa la congruenţia, iar dacă suma de bani din răspuns nu

coincidea cu suma de bani din întrebare atunci stipulaţiunea era valabilă în cazul sumei

celei mai mici. S-a admis ca stipulaţiunea să fie menţionată printr-un înscris astfel încât

dacă într-un înscris se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul, stipulaţiunea

era valabilă. Acest sistem era avantajos pentru oamenii de afaceri căci stipulaţiunea

putea fi menţionată şi prin scrisoare. Menţionarea unei stipulaţiuni prin scrisoare

prezenta anumite dificultăţi deoarece s-a menţinut condiţia unităţii de timp şi de loc

încât dacă debitorul dovedea în faţa judecătorului că nu este întrunită această condiţie,

actul era considerat nul. De aceea, Justinian a atenuat această condiţie printr-o

constituţiune imperială în 531. În aceasta s-a prevăzut că debitorul va putea obţine

anularea stipulaţiunii numai dacă face dovada că una dintre părţi a lipsit din localitate

întreaga zi în ziua în care actul scris menţionează că ar fi avut loc întrebarea şi

răspunsul.

Proba stipulaţiunii s-a făcut la origine cu martori, iar mai târziu prin înscrisuri. Dacă

stipulantul nu credea că au avut loc întrebarea şi răspunsul, promitentul era condamnat

să plătească ceea ce a promis chiar dacă în prealabil nu primise nimic sau primise mai

puţin decât a promis.

Aşa cum am văzut, profitând de acest sistem, bancherii au transformat împrumutul cu dobândă

într-o activitate de natură să-i ruineze pe debitori. De aceea, pretorul a venit în sprijinul

debitorului prin două mijloace procedurale:

- O excepţiune de dol – era pusă la dispoziţia debitorului pentru a afirma în faţa

pretorului că a primit o sumă de bani mai mică decât cea promisă;

- O acţiune – putea fi intentată de debitor pentru a-i cere creditorului să-i restituie actul

scris în care se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul.

Acest sistem nu s-a dovedit, însă, a fi eficient deoarece în materia probaţiunii se aplică

principiul omnus probandi… (sarcina probei apasă asupra reclamantului). Atunci când

debitorul opunea excepţia de dol, se transforma din pârât în reclamant şi trebuia să facă

dovada celor afirmate pe cale de excepţiune. Cu atât mai mult debitorul trebuia să facă proba

atunci când intenta acţiunea pentru restituirea acelui înscris.

Proba pe care trebuia să o facă debitorul era cvasiimposibilă deoarece era o probă negativă

astfel încât debitorul trebuia să facă proba că a fost imposibil să primească o sumă de bani pe

care a promis-o în toate momentele anterioare încheierii stipulaţiunii.


47

De aceea, împăratul Caracalla a făcut un pas mai departe şi a venit în sprijinul debitorului

prin două mijloace procedurale denumite exceptio non numeratae pecuniae şi querela non

numeratae pecuniae. Prin aceste două mijloace procedurale el a răsturnat sarcina probei astfel

încât proba trebuia să fie făcută întotdeauna de creditor indiferent de calitatea procesuală

pe care o avea. Dacă debitorul îi opunea creditorului exceptio non numeratae pecuniaie

(excepţiune pentru o sumă de bani nepredată), el se transforma din pârât în reclamant şi cu

toate acestea sarcina probei nu apăsa asupra lui, ci asupra creditorului care avea calitatea de

pârât. Cu atât mai mult, atunci cânt intenta querela non numeratae pecuniae (plângere pentru

sumă de bani neplătită), debitorul avea calitatea de reclamant, iar creditorul calitate de pârât.

Totuşi, sarcina probei apăsa asupra creditorului.

Acestă reformă a afectat grav principiile care guvernează materia probaţiunii. Totuşi, ea se

justifică din punct de vedere moral pentru că a venit în sprijinul debitorilor. Din punct de vedere

juridic, răsturnarea sarcinii probei se justifică deoarece creditorul avea de făcut o probă pozitivă

care nu prezintă o dificultate.

DOTIS DICTIO

La romani, viitoarea soţie venea în căsătorie cu anumite bunuri denumite bunuri dotale sau

dotă. Dota viitoarei soţii se constituia prin dotis dictio care prezenta un caracter anormal

deoarece el se forma printr-o declaraţie unilaterală din partea constituantului dotei, iar dota

putea fi constituită din viitoarea soţie dacă era persoană sui iuris, de debitorul viitoarei soţii sau

de ascendenţii ei pe linie paternă dacă era alieni iuris şi nu avea deloc copii.

În dreptul postclasic, acest contract a ieşit din uz, iar funcţiile sale au fost preluate de pactul

de dotă care consta într-o simplă convenţie a părţilor.

NEXUM (contractul în formă autentică)

Natura juridică a acestui contract a fost controversată până când în anul 1966 prin studiul

nexum dei Cicero, publicarea reală, profesorul Constantin Pârvulescu a arătat că nexum este

o aplicaţiune al lui in iure cessio şi că se formează printr-un proces fictiv, simulat.

Acest contract era utilizat în vederea aservirii muncii debitorilor insolvabili şi a apărut în

condiţiile specifice procedurii legisacţiunilor căci în epoca veche pe când se aplică procedura

legisacţiunilor, executarea silită purta asupra persoanei debitorului insolvabil întrucât debitroul

care nu îşi plătea datoria era ţinut în închisoarea personală a creditorului timp de 60 de zile şi

dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav.

Pentru a se preveni executarea silită asupra persoanei în condiţiile în care la Roma se

manifesta criza forţei de muncă, s-a admis ca debitorul insolvabil să nu mai fie executat silit

asupra persoanei şi să muncească un număr de zile în contul datoriei pe care n-o puteau plăti.

În acest caz, părţile se prezentau în faţa pretorului, creditorul avea calitatea procesuală de

aşa-zis reclamant, iar debitorul avea calitatea de pârât. În acest cadru, pe baza unei înţelegeri

prealabile, creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru suma de X până la

data de Y. Debitorul confirma, nu îl contrazicea. Faţă de afirmaţiile creditorului şi faţă de

tăcerea debitorului, pretorul pronunţa cuvântul avivo ratificând astfel declaraţia creditorului.

Din acel moment, debitorul se transforma în nexus şi devenea un om liber cu o condiţiei juridică

specială în sensul că formau juridic nişte sclavi.


48

Aşa cum artă vechii istorici în frunte cu Titus Livius, situaţia nexilor era atât de grea încât s-au

răsculat în repetate rânduri afirmând că nu vor mai lupta pentru Roma şi că preferă să fie sclavi

la străini decât în propria cetate. Astfel, tribunatul plebei a fost creat în urma unei răscoale a

nexilor.

Faţă de aceste răscoale, în anul 326 î.Hr. s-a dat Legea Poeteleia Papiria prin care s-a

interzis transformarea în nexum a debitorilor insolvabili cu excepţia celora care datora în baza

legii.

CONTRACTUL LITTERIS

A apărut în legătură cu obiceiul bancherilor de a ţine anumite registre care aveau două

coloane:

- Cea a încasărilor (erau menţionate sumele primite de bancheri şi era denumită

accepta);

- Cea a plăţilor (se menţionau sumele plătite de bancheri şi se numea expensa. De

aceea, registrul bancherului era denumit codex accepti ex expensi);

Registrul bancherilor îndeplinea de regulă o funcţie probatorie în sensul că prin el să făcea

dovada existenţei unor creanţe şi datorii izvorâte prin alte acte juridice, dar numai în două

cazuri acest registru era autorizat în vederea creerii unor obligaţii şi îndeplinea o funcţie

generatoare de obligaţii. Este vorba despre cazul înlocuirii unui debitor cu alt debitor şi despre

cazul schimbării cauzei juridice a unei obligaţii. În primul caz, bancherul era interesat să-l

înlocuiască pe debitorul său Primus cu Secundus. În acest scop, la coloana încasărilor se

menţiona că bancherul a primit de la Primus suma de bani pe care acesta i-o datora cu toate

că în realitate nu primise nimic, dar din momentul acelei menţiuni, datoria lui Primus se stingea.

La cealaltă coloană se menţiona că i.a plătit aceeaşi sumă de bani lui Secundus, deşi în

realitate nu îi plătise nimic. Din momentul acelei menţiuni, Secundus devenea debitor în locul

lui Primus. Astfel, se poate realiza o novaţiune cu schimbare de debitor.

Şi în al doilea caz dacă debitorul îi datora bancherului o sumă de bani în baza contractului de

vânzare iar bancherul era interesat ca debitorul să îii datoreze, nu în baza vânzării, ci în baza

contractului litteris. În acest fel, la coloana încasărilor se menţiona că a primit de la debitor

suma de bani pe care o datora în baza contractului de vânzare, deşi în realitate nu primise

nimic, dar prin acea menţiune datoria izvorâtă din contractul de vânzare se stingea. La coloana

plăţilor bancherul menţiona că i-a plătit aceeaşi sumă de bani debitorului, deşi în realitate nu

îi plătise nimic, dar prin efectul acelei menţiuni, debitorul datora în baza contracutlui litteris care

era mult mai uşor de probat.

CONTRACTELE REALE

Contractele nesolemne se clasifică în: contracte reale, consensuale ţi nenumite.

Contractele reale se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a lucrului

şi sunt în număr de cinci: mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

Remiterea materială a lucrului nu se face la toate contractele reale cu acelasi titlu juridic. Astfel,

la mutuum şi la fiducie, lucrul este transmis cu titlu de proprietate. La gaj este transmis cu titlu

de posesiune, iar la comodat si la depozit, cu titlu de detenţiune.

Contractele reale sunt bilaterale imperfecte, cu excepţia lui mutuum, care este unilateral.


49

Ele sunt de bună-credinţă, cu excepţia lui mutuum, care este de drept strict.

MUTUUM

Mutuum este contractul prin care se realizează operaţiunea juridică a împrumutului de

consumatiune. Prin acest contract, debitorul promite să restituie creditorului lucrul de acelaşi

fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea

consumaţiunii. Intrucât lucrurile sunt destinate consumaţiunii, ele trebuie să fie transmise cu

titlu de proprietate, deoarece numai proprietarul poate dispune de un lucru, dar lucrurile

consumptibile fac parte din categoria lucrurilor nec mancipii. De aceea, proprietatea asupra

lor se transmitea prin traditiune, pe când, mutuum este o convenţie grefată pe tradiţiune şi

prezintă anumite caractere :

a) Este un contract nesolemn ;

b) Este un contract real ;

c) Este un contract unilateral ;

d) Este un contract de drept strict ;

e) Este un act de drept al ginţilor, de vreme ce convenţia părţilor este grefată pe

tradiţiune, act prin excelenţă de drept al ginţilor si de aceea mutuum a fost un contract

accesibil si peregrinilor ;

f) Contract cu titlu gratuit.

Cu toate acestea, vechii istorici afirmă că la romani, împrumutul cu dobândă a fost un adevărat

flagel, încă din cele mai îndepărtate timpuri, împrumut care s-a practicat şi înainte şi după

apariţia lui mutuum. Înainte de apariţia lui mutuum, împrumutul cu dobândă s-a realizat prin

stipulaţiune, deoarece în virtutea caracterului abstract al stipulaţiunii, bacherul îi remitea

debitorului o anumită sumă de bani, după care se încheia stipulaţiunea prin care debitorul

promitea sa plătească o sumă mai mare, diferenţa fiind dobânda de vânzare.

După apariţia lui mutuum, împrumutul cu dobândă se putea realiza fie printr-o stipulaţiune, fie

prin mutuum, însoţit de o stipulaţiune.

- Dacă se realiza prin stipulaţiune, aceea era denumită ‘’stipulatio sortis et usurarum’’

(=stipulatiunea capitatului si a dobinzilor)

- Dacă se realiza prin mutuum însoţit de o stipulatiune, mai intâi se încheia mutuum, care

era contract cu titlu gratuit şi prin care debitorul promitea să plătească suma pe care a

primit-o efectiv (capitalul), iar prin stipulaţiune se obliga să mai plătească o sumă de

bani, deşi în prealabil nu primise nimic. (dobânda)

Acea stipulaţiune era denumită ‘’stipulatio usurarum’’ (a dobinzilor).

Faţă de aceste situaţii de natură să-i ruineze, debitorii s-au răsculat şi de aceea au fost luate

anumite măsuri prin care s-a îngrădit împrumutul cu dobândă. Astfel, prin Legea celor XII Table

s-a prevăzut ca dobânda nu poate fi mai mare decat a 12a parte din capital, adică 8,33%

max. Dar, se pare că la acea epocă, dobânda curgea lunar, nu anual, astfel încât, intr-un an

de zile, capitalul se dubla.

La începutul sec IV i.Hr., prin Legea Licinia Sextia, s-a prevăzut că dobânda plătită trebuie

să fie scăzută din capital, iar pe la sf sec IV s-a dat legea Genucia, prin care, împrumutul cu

dobânda a fost interzis. Deci, cu timpul, au fost create o serie de procedee juridice prin care

dispozitiile legii Genucia au putut fi uitate.De altfel, către sf Republicii, această lege căzuse în

desuetudine. Unele complicaţii au apărut în legătură cu posibilitatea de a se împrumuta a fiului

de familie.


50

La romani, în epoca veche, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, dar către

sf Republicii s-a admis ca în cinci cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu,

obligându-l în acelaşi timp cu caracter alăturat şi pe pater familias. În această ipoteză,

creditorul putea să-l urmarească fie pe fiul de familie, fie pe pater familias. Daca însă fiul de

familie se împrumuta fără autorizaţia lui pater familias, atunci creditorul trebuia să aştepte până

la moartea lui pater familias, când fiul venea la moştenire, dobândea bunuri proprii şi putea fi

urmărit in jusţitie. Dar, acest sistem era riscant pentru bancheri, deoarece fiul putea să moară

înaintea lui pater sau pater să dea faliment, să se ruineze. În aceste condiţii, un fiu de familie

pe nume Macedo, înglodat în datorii şi urmărit insistent de numeroşii săi creditori, nu a mai

primit bani cu imprumut de la bancheri, motiv pentru care, tânărul Macedo şi-a ucis tatăl, pentru

a veni la moştenire. În acel moment, romanii şi-au dat seama că sunt ameninţaţi în propria

familie, că lucrurile se complică, astfel încât Senatul a adoptat o hotărâre denumită

‘’senatusconsultul Macedonian’’, prin care s-a prevăzut că fiul de familie care nu poate fi

urmărit în justiţie cât timp trăieste pater familias, fiindcă nu are bunuri sau autorizaţie, să nu

poată fi urmărit nici după moartea lui pater familias. Consecinţa este faptul că bancherii nu mai

acordau împrumuturi fiilor de familie care nu aveau bunuri proprii sau autorizaţie. Astfel, fiii de

familie nu mai aveau motive să-şi ucidă părinţii.

FIDUCIA

Fiducia este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi se formează prin transmiterea unui

lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, transmitere însoţită de o

convenţie prin care cel ce primeşte lucrul promite să-l restituie, fie la plata datoriei, fie la

termen, fie la cerere, de unde rezultă ca prin fiducie se puteau realiza mai multe operatiuni

juridice distincte:

1. Constituirea unei garanţii reale ;

2. Împrumutul în vederea folosinţei ;

3. Păstrarea sau depozitarea unui lucru;

Atunci când fiducia era utilizată în vederea constituirii unei garanţii reale, contractul se forma

prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, de către

debitor creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promitea să

retransmită proprietatea asupra acelui lucru, dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scadenţă.

Această aplicaţiune a fiduciei a fost denumită de catre Gaius ‘’fiducia cum creditore’’/ fiducia

cu creditorul său. Mai târziu, această operaţiune juridică a constituirii unei garanţii, a fost

preluată de gaj.

Atunci când fiducia era utilizată în vederea realizării împrumutului de folosinţă, contractul se

forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, de

către creditor debitorului său, în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin

care debitorul promitea să retransmită lucrul la termenul stabilit, iar atunci când fiducia se

utiliza în vederea realizării operaţiei juridice a păstrării unui lucru, contractul se forma prin

transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, în vederea

păstrării, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promitea să retransmită lucrul

la cererea creditorului.

Aceste două aplicaţiuni ale fiduciei au fost denumite de Gaius ‘’fiducia cum amico’’. Mai

târziu, spre sf Republicii, funcţia realizării împrumutului de folosinţă a fost preluată de comodat,

iar functia păstrării unui lucru a fost preluată de depozit.


51

Asa cum s-a putut constata, atunci când definim contractul real de fiducie, nu utilizăm termenii

de creditor si debitor, deoarece la fiducia cum creditore, lucrul este transmis de debitor

creditorului său, pe când la fiducia cum amico, lucrul este transmis de creditor debitorului său.

(Atunci cand definim aplicatiunile fiduciei, îi folosim în schimb)

Fiducia prezintă inconvenientul că cel ce transmite lucrul cu titlu de proprietate are la

dispoziţie numai o acţiune personală, astfel încât el nu poate exercita nici dreptul de urmărire,

nici cel de preferinţă, ceea ce înseamnă că vine în concurs cu alţi creditori şi că nu poate

urmări lucrul în mâinile terţilor achizitori.

Faţă de faptul că funcţiile fiduciei au fost preluate de alte contracte reale, aceasta nu s-a mai

aplicat in ep clasică. Cu toate acestea, jurisconsulţii menţionează că la sf epocii clasice,

mancipaţiunea fiduciară, care este modelul contractului real de fiducie, se aplica şi la sfârsitul

epocii clasice în vederea realizării unor acte juridice cum ar fi adopţiunea sau emanciparea.

GAJUL

Gajul se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor

creditorului său, prin intermediul traditiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care

creditorul promite să retransmită posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul îşi plăteşte datoria

la termen.

Prin urmare, gajul îndeplineşte o singură funcţie juridică, în sensul că prin gaj se realizează

o singură operatie juridica, cea a constituirii unei garanţii reale şi prezintă avantajul că

lucrul este transmis cu titlu de posesiune, astfel încât debitorul rămâne proprietar al lucrului

dat in garanţie. În calitate de proprietar, după ce îşi plăteşte datoria, va putea intenta acţiunea

în revendicare şi poate exercita atât dreptul de urmărire cât şi cel de preferinţă. Dar gajul este

avantajos şi pentru creditor, deoarece debitorul nu poate intra în posesia lucrului înainte de

a-şi plăti datoria, întrucât daca ar intra în posesia bunului înainte de plata datoriei, ar comite

furtum posessionis si ar fi considerat delincvent.

Pe de altă parte, situaţia creditorului este asigurată şi în raport cu terţele persoane, deoarece

creditorul are calitatea de posesor şi se poate apăra faţă de terţi, faţă de pretenţiile terţelor

persoane, prin interdictele posesorii.

Un alt avantaj al gajului decurge din faptul ca părţile puteau încheia o convenţie specială,

denumită ‘’conventie de anticreza’’, pe baza căreia creditorul putea reţine fructele produse

de lucrul dat in garanţie, în contul dobânzii.

Cu toate că prin gaj se realizeaza numai operatiunea juridica a constituirii unei garanţii reale,

totuşi, contractul de gaj nu se confundă cu garanţia de gaj, deoarece sunt situaţii în care

contractul de gaj se formează în mod valabil, dar nu se formează si garanţia. Spre exemplu,

dacă debitorul transmite cu titlu de garanţie un lucru care nu-i aparţine, contractul de gaj se

formează, dar nu se formează si garanţia. Dacă o persoana transmite un lucru în vederea

garantării unei datorii inexistente, contractul se formează, dar nu si garanţia (nu are obiect).

Fiind un contract bilateral imperfect, gajul este sancţionat prin două acţiuni:

- Actio pigneraticia directa – este pusă la dispoziţia debitorului pentru a cere, după plata

datoriei, restituirea lucrului dat in garanţie;

- Actio pigneraticia contraria – este dată creditorului pentru a-i cere debitorului să-l

despăgubească pentru cheltuielile necesitate de conservarea lucrului dat in garanţie


52

COMODATUL

Comodatul este contractul real prin care se realizează operaţiunea juridică a împrumutului

de folosinţă. El se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune, prin tradiţiune,

în vederea folosinţei de către o parte denumită comodant, celeilalte părţi, denumită

comodatar, transmitere însoţită de o convenţie prin care comodatarul promite să restituie

lucrul la termenul stabilit. Prin urmare si comodatul este o convenţie grefată pe traditiune. Dar,

spre deosebire de gaj, lucrul nu se transmite cu titlu de posesiune, ci cu titlu de detenţiune şi

fiind un simplu detentor, comodatarul nu are mijloace proprii de apărare. Dacă este chemat în

justiţie de o terţă persoană, trebuie să se adreseze comodantului, pentru că acesta, în calitatea

sa de propriear, să-i asigure protecţia, faţă de pretenţiile terţilor.

Fiind un contract de folosinţă, comodatul are ca obiect bunuri neconsumptibile.

Totuşi, s-a admis că acest contract să aibă ca obiect şi lucruri consumptibile, cum ar fi

monedele rare. De asemenea, de regulă, comodatul purta asupra unor lucruri mobile. Totuşi,

s-a admis să aibă ca obiect şi bunuri imobile. In final este un contract cu titlu gratuit, caracter

prin care se deosebeşte de locaţiunea unui lucru.

Faţă de faptul că, comodatarul are interes în contract, el va răspunde atât pentru dol, cât şi

pentru culpă şi va trebui să se comporte faţă de lucrul luat cu împrumut ca un bun

administrator. Gaius spune că în anumite situaţii, comodatarul răspunde în mod obiectiv,

răspunde şi pentru custodie.

Şi comodatul este un contract bilateral imperfect, sancţionat prin ‘’actio comodati directa’’ si

‘’actio comodati contraria’’.

o Actio comodati directa este pusă la dispoziţia comodantului pentru a cere restituirea

lucrului la termenul stabilit.

o Actio comodati contraria este pusă la dispoziţia comodatarului pentru a cere

despăgubiri în ipoteza în care a făcut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de păstrarea,

conservarea lucrului.

DEPOZITUL

Depozitul se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune, prin tradiţiune, în

vederea păstrării de către o parte denumită deponent, celeilalte parti, denumită depozitar,

transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să restituie lucrul la cererea

deponentului. Încât şi depozitul, ca si comodatul este o convenţie grefată pe tradiţiune, iar

lucrul se transmite cu titlu de detenţiune. Prin urmare, nici depozitarul nu are mijloace proprii

de apărare în relaţiile cu terţii.

Dar, spre deosebire de comodat, depozitarul nu poate folosi lucrul dat în păstrare, întrucât

dacă l-ar folosi, ar comite furtul folosinţei (furtum usus). Pe de altă parte, depozitul poartă

numai asupra unor lucruri mobile si este un contract cu titlu gratuit.

Neavând interes în contract, depozitarul va răspunde numai pentru dol, prin urmare depozitarul

îşi poate permite să fie neglijent.

Operaţiunea juridică a depozitului s-a practicat şi înainte de apariţia contractului de depozit.

Pe baza unei simple convenţii, care însă nu era sancţionată pe tărâm contractual, ci pe tărâm

delictual, astfel încât acela care refuza să restituie la cerere lucrul dat în păstrare, era pedepsit

potrivit Legii celor XII Table la dublu : trebuia să plătească dublu valorii lucrului dat în păstrare.

Mai taârziu, operaţia juridică a depozitului s-a realizat prin fiducie, iar începând din vremea lui


53

Octavian Augustus, această operaţiune juridică s-a realizat prin contractul de depozit, care era

sancţionat şi el prin două acţiuni : actio depoziti directa si actio depoziti contraria.

o Actio depoziti directa era pusă la dispoziţia deponentului pentru a cere restituirea

lucrului dat în păstrare.

o Actio depoziti contraria era pusă la dispoziţia depozitarului pentru a cere despăgubiri

daca a făcut cheltuieli pe cont propriu, necesitatea de păstrarea lucrului transmis.

Pe lângă depozitul obişnuit, romanii au cunoscut şi trei forme excepţionale de depozit :

1. Depozitul necesar/mizerabil ;

Se formează în condiţii excepţionale când deponentul nu are posibiltiatea să se adreseze unei

persoane de încredere. Spre exemplu, în cazul unui incendiu proprietarul îşi depune lucrurile

în mâinile primului venit şi de aceea depozitul necesar este sancţionat mai grav, adică la

dublul valorii lucrurilor date în administrare.

2. Depozitul sechestru

A apărut în legătură cu unele exigenţe ale procedurii căci părţile care se aflau în proces cu

privire la proprietatea asupra unui lucru se înţelegeau cu anumite persoane să păstreze

obiectul litigios până la soluţionarea procesului, urmând ca depozitarul acelui lucru să-l remită

celui care a câştigat procesul. În acest caz, lucrul dat în păstrare este transmis cu titlu de

posesiune spre deosebire de depozitul obişnuit la care lucrul este transmis cu titlu de

detenţiune.

La depozitul obişnuit dacă depozitarul este chemat în justiţie de o terţă persoană, se adresează

deponentului pentru ca acesta să asigure protecţia juridică faţă de terţi. La depozitul sechestru

nu se poate urma această cale de vreme ce depozitarul nu ştie cine este proprietarul obiectului

litigios. De aceea i s-a recunoscut calitatea de posesor care conferă posibiltiatea de a se

apăra prin mijloace prorprii (interdicte posesorii).

3. Depozitul neobişnuit (neregulat)

A apărut în legătură cu operaţiunile bancare deoarece încă din epoca veche la romani

persoanele fizice obişnuiau să depună anumite sume de bani spre păstrare în mâinile

bancherilor cu titlu de proprietate, urmând ca bancherii să restituie acele sume de bani şi să

plătească în plus o dobândă.

La rândul lor, bancherii dădeau acele sume de bani drept împrumut altor persoane şi

percepeau o dobândă mai mare. Diferenţa dintre cele doua dobânzi reprezenta câştigul

bancherului.

Natura juridică a acestei operaţiuni a fost controversată între jurisconsulţi. Paul spunea că

această operaţiuni juridică este un mutuum (împrumut de consumaţiune) deoarece

operaţiunea juridică poartă asupra unor lucruri consumptibile şi lucrurile sunt transmise cu titlu

de proprietate. Pe de altă parte, Papinian a susţinut că această operaţiune juridică este un

depozit deoarece dacă am vedea în această operaţiune un mutuum care este contrar de drept

strict, atunci bancherul ar trebui să îşi asume obligaţia de a plăti dobânda tot printr-un contract

de drept strict, adică printr-o stipulaţiune alăturată lui mutuum. Dacă am vedea în această

operaţie juridică un depozit care este contract de bună-credinţă, atunci bancherul şi-ar putea

asuma obligaţia de a plăti dobânda printr-o simplă convenţie, ceea ce este mult mai practic.

În final s-a impus părerea lui Papinian din raţiuni de ordin practic.


54

CONTRACTELE CONSENSUALE

Sunt contracte care se formează prin simpla convenţie a părţilor şi de aceea jurisconulţii

clasici spuneau că apariţia contractelor consensuale a marcat momentul de maximă

abstractizare a tehnicii juridice prin care se creează obligaţia.

Ele sunt în număr de 4:

VÂNZAREA

Vânzarea consensuală este contractul prin care o parte denumită vânzător se obligă să

transmită posesiunea liniştită asupra unui lucru în schimbul preţului pe care cealaltă parte

denumită cumpărător se obligă să plătească.

Contractul consensual de vânzare a foste sancţionat relativ târziu, pe la sf. Republicii.

Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche, mai întâi prin

mancipaţiune, iar mai târziu prin două stipulaţiuni.

Aşa cum se ştie, la origini mancipaţiunea a fost utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice

a vânzării, dar mancipaţiunea prezintă un mare dezavantaj: decurgând din faptul că formarea

actului coincide cu executarea sa şi de aceea jurisconsulţii spuneau că la mancipaţiune există

o unitate organică între formarea actului şi executarea sa de vreme ce remiterea lucrului şi

plata preţului sunt condiţii de formă ale mancipaţiunii fără de care aceasta nu este valabilă.

Odată cu dezvoltarea comerţului, romanii au fost interesaţi să disocieze formarea atului de

executare. Prin urmare, atunci când se avea în vedere vânzarea unui lucru viitor sau când

cumpărătorul nu avea bani lichizi în momentul încheierii actului. Iată de ce s-a recurs la

realizarea operaţiunii juridice a vânzării prin două stipulaţiuni:

- Prin prima stipulaţiune vânzătorul se obliga să predea lucrul

- Prin a doua stipulaţiune cumpărătorul se obliga să plătească preţul

Astfel, formarea actului s-a disociat de executarea sa deoarece remiterea lucrului şi plata

preţului se făceau prin acte ulterioare şi distincte de stipulaţiunea în executarea obligaţiilor

care izvorau din acele stipulaţiuni. Spre exemplu, dacă vânzătorul se obliga prin stipulaţiune

să transmită proprietatea asupra unului lucru mancipii, el trebuia să recurgă la alt act, la

mancipaţiune pentru a putea să-şi execute obligaţia izvorâtă din stipulaţiune. Astfel, prin două

acte distincte, se realiza o singură operaţiune juridică, iar faptul că la un moment dat operaţia

juridică a vânzării s-a realizat prin două stipulaţiuni este confirmat şi de dubla denumire a

contractului consensual de vânzare care este denumit emptio venditio. Această denumire se

datorează faptului că vânzarea consensuală sau simpla convenţie a părţilor a rezultat din

contopirea a două stipulaţiuni, adică stipulaţiunea vânzării şi cumpărării prin care se realiza

anterior operaţia juridică a vânzării (la fel se întâmpla şi în cazul locaţiunii).

Contractul consensual de vânzare a apărut la sf Republicii. Mai întâi în dreptul public pentru

că statul roman vindea în fiecare zi mii de sclavi în pieţele publice.

Iniţial, simpla convenţie de vânzare se încheia numai între cetăţeni şi peregrini, iar mai târziu

s-a utilizat şi în relaţiile dintre cetăţenii romani. În mod sigur contractul consensual de vânzare

a fost sancţionat la începutul sec I î.Hr. Cicero ne-a transmis o listă a acţiunilor de bună-

credinţă în care figurau actio empti şi actio venditi (acţiunile prin care era sancţionat contractul

consensual de vânzare). Jurisconsultul roman mai spune că acea listă era cunoscută şi de

profesorul său care a predat de la începutul sec. I î.Hr.


55

Contractul consensual de vânzare presupune întrunirea anumitor elemente care sunt în

număr de 3:

a. Consimţământul – este manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul dorit de

cumpărător. Regula aplicabilă era că vânzarea consensuală se formează în momentul

în care părţile îşi dau consimţământul. Dacă părţile condiţionau formarea contractului

de respectarea unor forme solemne, atunci contractul lua naştere în momentul întrunirii

acelor condiţii de formă.

În practică, pentru a preciza cât mai bine momentul încheierii contractului, părţile îşi

remiteau reciproc lucrurile de mică valoare sau sume simbolice de bani, iar în vremea

împăratului Justinian a apărut venditio cum scriptura, adică contractul de vânzare

încheiat în formă scrisă care era considerat valabil numai în momentul redactării

actului scris;

b. Obiectul – consta în lucruri mobile, în lucruri imobile, în drepturi reale, în drepturi de

creanţă sau chiar într-o universalitate, deşi, de regulă, vânzarea purta asupra unor

lucruri corporale existente în momentul încheierii convenţiei.

Totuşi, s-a admis şi vânzarea unor lucruri viitoare denumită emptio rei speratae. Spre

exemplu, s-a admis vânzarea unei recolte viitoare. Mai mult decât atât, s-a admis chiar

şi emptio spei (vânzarea speranţei că va apărea un lucru). În acest sens, Cicero

relatează că a asistat la o scenă în care un cavaler a cumpărat peştele pe care

pescarul urma să îl scoată cu năvodul din mare. Contractul a fost încheiat înaintea

aruncării năvodului în mare. Pescarul nu a prins nimic, dar cavalerul a plătit preţul

speranţei de a fi pescuit ceva;

c. Preţul – presupune întrunirea anumitor condiţii:

i. Trebuie să fie in pecunia numerata, adică să constea într-o sumă de bani pentru

că dacă ar consta într-un lucru, vânzarea s-ar confunda cu schimbul;

ii. Trebuie să fie verum (real) întrucât dacă ar fi simulat, vânzarea s-ar confunda

cu donaţia;

iii. Trebuie să fie certum, să fie determinat sau cel puţin determinabil. În dreptul

postclasic s-a admis ca preţul să fie fixat de o terţă persoană;

iv. Trebuie să fie justum, să fie echitabil, deşi multă vreme lucrurile puteau fi

vândute la orice preţ, fie în paguba vânzătorului, fie în paguba cumpărătorului.

Mai târziu, însă, la începutul dreptului postclasic, împăratul Diocleţian a

prevăzut că în cazul vânzării imobilelor, preţul trebuie să reprezinte cel puţin

jumătate din valoarea acelor imobile, iar împăratul Justinian a generalizat

această condiţie în sensul că preţul treuie să fie justum la orice vânzare;

Pe de altă parte, contractul consensual de vânzare generează anumite efecte, anumite

obligaţii pentru părţi, care trebuie să fie executate. Astfel, vânzătorul are:

- obligaţia de a păstra lucrul

Prin urmare vânzătorul are obligaţia de a păstra lucrul deoarece în intervalul de timp cuprins

între momentul încheierii contractului şi momentul predării lucrului, acel lucru rămâne în

stăpânirea vânzătorului care trebuie să-l administreze ca un bonus vir, ceea ce înseamnă că

vânzătorul răspunde pentru culpa levis in abstracto.

Dacă lucrul este individual determinat şi piere fără vina vânzătorului, atunci riscurile sunt pentru

cumpărător potrivit adagiului emptoris est periculum (riscurile sunt pentru cumpărător), în

sensul că el trebuie să plătească preţul, deşi nu mai primeşte nimic în schimb. Regula nu este

corectă deoarece în acel interval de timp, lucrul vândut, aflându-se în proprietatea vânzătorului

(nu a fost încă transmis), îi revine vânzătorului să suporte riscurile potrivit adagiului res perit


56

domino adică lucrul piere pentru proprietar, ceea ce nu se întâmplă în cazul de faţă. Cum se

explică, totuşi, această regulă anormală? Se afirmă că statul a fost primul proprietar.

Regula a fost, însă, atenuată. Spre exemplu, la vânzarea sub condiţie suspensivă, dacă lucrul

pierea înainte de îndeplinirea condiţiei, lucrul pierea pentru vânzător şi riscurile reveneau

proprietarului. Un alt caz este cel al vânzătorului pus în întârziere când acest răspundea doar

obiectiv, deci suporta riscurile. Era posibil ca părţile să încheie o convenţie specială, alăturată

contractului de vânzare prin care vânzătorul îşi asuma riscurile în contract.

- obligaţia de a preda lucrul

Vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul, iar lucrul este predat nu cu titlu de proprietate, ci cu

titlul de posesiune liniştită denumită vacuam possessionem tradere (o posesiune care asigură

toate avantajele proprietăţii şi care nu poate fi pierdută prin interdictele posesorii). Mai mult

decât atât, Paul spune că vânzătorul trebuie să transmită posesiunea lucrului şi să se abţină

de la orice dol, ceea ce înseamnă că ori de câte ori vânzătorul are calitatea de proprietar,

trebuie să transmită chiar proprietatea astfel încât, în practică, atunci când vânzătorul nu avea

calitate de proprietar, transmitea numai posesiunea. Atunci când avea calitatea de proprietar,

trebuia să transmită chiar dreptul de proprietate. Raţiunea acestui element? Accesul

peregrinilor.

- obligaţia de a garanta pentru evicţiune

Prin evicţiune înţelegeme deposedarea pe cale juridică de un lucru. Cumpărătorul este evins

atunci când un terţ îl cheamă în justiţie, face dovada că el este proprietarul lucrului şi îl

deposedează. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul se adresează vânzătorului, cerându-i să

îl protejeze faţă de pretenţiile formulate de terţi.

Dacă vânzătorul nu vrea sau nu poate să protejeze cumpărătorul şi acesta din urmă este evins

de obiectul aflat în proprietate, el trebuie să garanteze pentru evicţiune. Obligaţa de garanţie

pentru evicţiune a evoluat în funcţie de formele prin care s-a realizat operaţiunea juridică a

vânzării. Astfel, la vânzarea prin mancipaţiune cumpărătorul care era evins avea la dispoziţie

actio auctoritatis prin care cerea de la vânzător dublul preţului pe care l-a plătit deoarece

această acţiunea avea un fundament delictual.

Dacă vânzarea se realiza prin două stipulaţiuni, atunci era necesar ca părţile să încheie o

stipulaţiune specială pentru evicţiune. Dacă lucrul era mancipii, atunci vânzătorul se obliga să

plătească în caz de evicţiune dublul preţului pe care l-a primit. Dacă lucrul era nec mancipii,

vânzătorul putea să restituie preţul pe care l-a primit.

După apariţia contractului consensual de vânzare era necesar ca părţile să încheie o

stipulaţiune specială pentru evicţiune alăturată contractului de vânzare. Cu timpul, acea

stipulaţiune a devenit obligatorie pentru vânzător şi era atât de frecventă încât a devenit

presupusă. Din acel moment, obligaţia de a garanta pentru evicţiune a vânzătorului izvora

chiar din contractul de vânzare, nemaifiind nevoie de stipulaţiune specială.

- obligaţia de a garanta pentru viţii

Prin viţii înţelegem defectele lucrului care îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat

sau îi micşorează valoarea. Obligaţia de garanţie pentru viţii a evoluat în funcţie de formele

prin care s-a realizat operaţia juridică a vânzării. De aceea trebuie să distingem între epoca

anterioară apariţiei vânzării consensuale şi epoca posterioară apariţiei vânzării consensuale.

La origine pe când vânzarea se realiza prin mancipaţiune, vânzătorul avea obligaţia de a

garanta pentru viţii numai dacă mancipaţiunea avea ca obiect o suprafaţă de pământ şi numai


57

în două cazuri. Atunci când vânzătorul transmitea o suprafaţă de pământ mai mică decât cea

declarată, atunci când vânzătorul declara că terenul este liber de orice sarcină şi în realitate

era grevat cu ipoteci sau cu servituţi. În primul caz cumpărătorul avea la dispoziţie actio de

modo agri prin care cere dublul valorii suprafeţei de pământ dată în minus. În al doilea caz

cumpărătorul avea la dispoziţie actio auctoritatis prin care cerea dublul preţului pe care l-a

plătit.

Dacă vânzarea se făcea prin mancipaţiune, dar avea alt obiect decât o suprafaţă de pământ,

atunci era necesar să se încheie o stipulaţiune specială pentru viţii alăturată mancipaţiunii.

Dacă vânzarea se realiza prin două stipulaţiuni, era necesar să se încheie o stipulaţiune

specială pentru viţii alături de stipulaţiunea specială pentru evicţiune (a patra stipulaţiune).

După apariţia contractului consensual de vânzare trebuie să facem distincţie între sistemul

dreptului civil şi sistemul introdus de către edili. În primul sistem vânzătorul răspundea pentru

viţii numai dacă atribuise lucrului calităţie pe care nu le avea şi atunci când era de rea credinţă

căci cunoştea defectele lucrului, dar nu le declara. În toate celelalte cazuri vânzătorul

răspundea pentru viţii numai dacă se încheia o stipulaţiune specială alăturată contractului de

vânzare.

Ulterior, însă, edilii au iniţiat două reforme prin care au introdus sistemul răspunderii

obiective pentru viţii, dar numai la vânzările făcute în târguri. Vânzătorul răspunde pentru

riscuri chiar dacă nu le cunoştea. În acest scop, s-a creat mai întâi actio redhibitoria care era

pusă la dispoziţia cumpărătorului pentru a obţine desfiinţarea contractului cu restituirea

reciprocă a prestaţiilor ori de câte ori constata că lucrul are anumite defecte (chiar dacă

vânzătorul nu le cunoştea). Această acţiunea prezenta dezavantajul că cel ce cumpăra lucrul

trebuie să renunţe la el chiar dacă defectul nu era foarte grav. De aceea s-a creat actio quanti

minoris prin care cumpărătorul obţinea diferenţa dintre preţul pe care l-a plătit şi preţul pe care

l-ar fi plătit dacă ar fi ştiut că lucrul prezintă acele defecte. În felul acesta, cumpărătorul păstra

lucrul la un preţ mai mic.

Cumpărătorul are simpla obligaţie de a plăti preţul.

Potrivit lui Gaius, vânzarea consensuală este convenţia părţilor cu privire la obiect şi la preţ.

LOCAŢIUNEA

SOCIETATEA

MANDATUL

roman - sem ii

Documents