curs tgd carmen popa

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Capitolul I

ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL SISTEMULUI ŞTINŢELOR. LOCUL ŞI ROLUL TEORIEI

GENERALE A DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

1. Noţiuni introductive

Prin ştiinţă în general înţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitate exterioară verificabilă (direct sau indirect) şi care sunt exprimate într-un limbaj propriu sub formă de principii, concepte şi teorii perfectibile în timp.

Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor, compus din subsisteme aflate în interacţiune, interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:a) veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima sau a părea

că exprimă adevărul despre obiectul său de cercetare;b) verificabilitatea, ce dă posibilitatea de a controla, examina

ori confirma că enunţurile formulate corespund realităţii, adevărului;c) raţionalitatea, adică enunţările, cunoştinţele, judecăţile sale

sunt corecte sub aspect logic;d) perfectabilitatea, în sensul că cercetările, studiile

întreprinse pot fi desăvârşite, perfecţionate şi apoi integrate sistemului său de cunoştinţe, prin acumulările, descoperirile noi ce apar.

Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat domeniul său dinstinct de cercetare cunoscut sub denumirea de obiect

3

CARMEN POPA

de cercetare, să uziteze de un limbaj propriu şi să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele cercetate.

Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude existenţa unor graniţe fixe, rigide între diferitele ştiinţe şi presupune dimpotrivă, posibilitatea apariţiei de noi ştiinţe, uneori de graniţă, de interferenţă cu cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privim ştiinţa nu doar ca un sistem static de idei, teorii şi reprezentări, ci ca un sistem dinamic, în permanentă dezvoltare, care întreţine procesul de investigare a lumii înconjurătoare cu noi cunoştinţe şi teorii.

Din numeroasele clasificări ale ştiinţelor realizate de-a lungul timpului o reţinem pe cea trihotomică, de largă generalizare în:

- ştiinţe despre natură;- ştiinţe despre societate;- ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii).

2. Clasificarea ştiinţelor juridice

În funcţie de obiectul lor, de gradul de generalitate al investigaţiei, de scopurile urmărite, ştiinţele juridice se pot clasifica în următoarele categorii:

a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui: teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică

b) ştiinţele juridice istorice care studiază dreptul şi concepţiile juridice în evoluţia lor istorică concretă, cum ar fi spre exemplu dreptul roman, istoria dreptului românesc, istoria doctrinelor juridice

c) ştiinţele de ramură care studiază diferite categorii de norme juridice grupate după obiectul lor comun, cum sunt: dreptul civil, comercial, familiei etc.

d) ştiinţele ajutătoare sau participative care nu fac parte propriu-zis din categoria ştiinţelor juridice, dar sunt indispensabile cunoaşterii unor fenomene juridice.

4


A) Ştiinţele juridice istorice Ştiinţele juridice istorice studiază aşa după cum am arătat,

dreptul în evoluţia lui concretă istorică, în mod cronologic. Istoric vorbind, dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe anumite ramuri sau instituţii juridice. În cazul în care este cercetat dreptul, fenomenul juridic în dezvoltarea sa generală, incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă de organizare juridică ori statală, vorbim despre istoria generală a dreptului, iar atunci când este cercetat dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, disciplina va purta în mod firesc denumirea acelui stat: istoria dreptului românesc, francez, canadian, etc.

.Importanţa cercetării ştiinţelor juridice istorice este evidentă

dacă avem în vedere că acestea oferă Teoriei generale a dreptului materialul necesar unor fundamentări şi concluzionări teoretice în plan general.

Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus continuitatea poporului nostru pe acest teritoriu prin utilizarea în Ţara Românească, Moldova sau Transilvania a unor instrumente juridice asemănătoare.

Totodată istoria dreptului românesc, extrăgând şi fixând din epocile istorice parcurse, noţiuni, concepte, instituţii juridice transmise de la o perioadă istorică la alta, a conferit dreptului românesc o identitate, o personalitate distinctă faţă de dreptul altor popoare.

Ştiinţele juridice istorice pot cerceta un domeniu mai limitat, grefat pe o singură ramură de drept (spre exemplu, istoria dreptului civil) ori chiar a unei instituţii juridice (proprietatea, căsătoria).

În subgrupa ştiinţelor juridice istorice, intră şi istoria ideilor (doctrinelor) juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice care studiază diferitele concepţii, curente, şcoli care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin drept. În prezent,

5

CARMEN POPA

programa de învăţământ nu mai prevede studiul acestei discipline dedicate analizei istoriei (gândirii) doctrinelor juridice.

B). Ştiinţele juridice de ramurăRamura de drept este totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţii sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unor metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.

Prin obiect al reglementării juridice înţelegem un anumit grup de relaţii sociale care au anumite trăsături comune.

Prin metodă de reglementare este desemnată modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul unor relaţii sociale.

Principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului normelor juridice.

Criteriile în baza cărora sunt structurate ramurile de drept sunt: obiectul propriu de reglementare, metoda şi principiile comune ramurii respective. Caracterul autonom, distinct al unei ramuri de o alta este determinat în principal de obiectul de reglementare şi metoda sau metodele de cercetare ale acesteia.

Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme ale sistemului ştiinţelor juridice, iar totalitatea ramurilor de drept formează sistemul dreptului.

În ceea ce privesc ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au format treptat, pe măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice din cele mai diverse domenii sociale şi constituirea ramurilor (şi apoi a subramurilor) de drept.

Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect de cercetare totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept precum şi raporturile şi instutuţiile juridice constituite în baza lor. Aşa spre exemplu, dreptul penal, are drept obiect de reglementare relaţiile de apărare socială, relaţii care iau naştere între stat pe de o parte şi cei ce încalcă normele penale pe de altă parte. Ştiinţa care studiază normele şi raporturile juridice care iau naştere în cadrul apărării sociale, este

6


ştiinţa dreptului penal. Este important de remarcat că în mod curent nu se foloseşte terminologia completă (de ex. ştiinţa dreptului comercial) ci doar aceea a ramurii de drept (drept comercial) pentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă.

Ansamblul lucrărilor ştiinţifice, monografiilor, tratatelor, studiilor în legătură şi despre normele juridice, care formează o ramură de drept constituie ramura ştiinţei respective. Ramurile de drept sau ramurile ştiinţei respective pot fi privite pe plan mondial sau la nivelul unei singure ţări. Spre exemplu, ramura ştiinţei dreptului familiei care poate fi privită ca ramură a ştiinţei universale, cuprinzând totalitatea lucrărilor, monografiilor, tratatelor etc. din toate ţările în această materie, ori, ca ramură a ştiinţei dintr-o singură ţară (spre exemplu dreptul familiei francez).

Ramurile ştiinţei dreptului sunt mai numeroase decât ramurile dreptului, cu motivaţia că nu oricărei ştiinţe a dreptului îi corespunde o ramură a dreptului. Exemplu în acest sens, ar fi teoria generală a dreptului sau disciplinele juridice istorice.

Aşa cum am exemplificat deja, ramurile de drept şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi privite pe plan mondial, ori pe plan naţional.

În cele mai numeroase cazuri, în sistemul de drept al unui stat, ramurile de drept naţional şi ramura ştiinţei dreptului din ţara respectivă au corespondent în programele din învăţământul juridic superior, sub forma unor discipline didactice. Între ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică respectivă există o strânsă legătură şi corespondenţă, însă ramura ştiinţei este mai largă ca sfera de cuprindere decât disciplina didactică în mod constant, întrucât aceasta din urmă conţine numai o parte a problematicii juridice din cadrul ştiinţei respective. Disciplina didactică este de fapt o sinteză a dreptului pozitiv, a ramurii de drept studiate, conţinând cele mai semnificative reglementări şi cuprinde în acelaşi timp şi o parte a ştiinţei din ramura de drept cercetată, problemele teoretice de bază din ramura acelei ştiinţei juridice.

7

CARMEN POPA

Ştiinţele juridice de ramură pot fi studiate ca şi discipline didactică pe parcursul unuia sau mai multor ani de studiu, fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al acelei ştiinţe. Spre exemplu, dreptul familiei este studiat pe parcursul unui an, iar dreptul civil este plasat în 2, 3 sau chiar 4 ani de învăţământ.

Pe măsură ce reglementările juridice au în vedere noi domenii de activitate, ca urmare a progresului rapid din epoca contemporană a ştiinţelor, a tehnologiei etc. - se cristalizează şi dobândesc autonomie noi discipline ştiinţifice: dreptul afacerilor, dreptul mediului, dreptul consumatorilor etc.

În literatura juridică se consideră a fi ramuri ale dreptului românesc actual: dreptul constituţional, administrativ, financiar, civil, familiei, comercial, muncii, penal, procesual penal, procesual civil, un loc aparte avându-l dreptul internaţional. Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi de alte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat prin tratate, convenţii şi alte izvoare de drept. Normele de drept internaţional se creează în baza acordului voinţelor statelor care compun societatea internaţională şi în care relaţii, acestea apar ca titulare ale drepturilor lor suverane.

C). Ştiinţele juridice auxiliare ştiinţelor juridice sau ştiinţele participative

"Înţelegerea dreptului care condiţionează cunoaşterea sa, implică recurgerea la ştiinţe auxiliare dreptului. Fără îndoială, acestea nu au doar o virtute documentară, nici doar cognitivă. Ele ţintesc mult mai departe spre viitor, în sensul ameliorării dreptului. Rămâne ca înainte de a schimba, dacă este cazul, ordinea vieţii juridice, să o înţelegem mai bine. Şi atunci putem, în cadrul unei transdisciplinarităţi bine înţeleasă, să ne felicităm pentru dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale dreptului în epoca noastră".1

Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice nu sunt parte a acestora, dar se află în strânsă legătură şi conexiune cu acestea, fiind discipline

8


indispensabile cunoaşterii fenomenului juridic ori aplicării corecte a dreptului. Aceste ştiinţe ajutătoare sau participative, cum mai sunt denumite, uzează de metode proprii şi specifice altor ştiinţe cum ar fi ale chimiei, fizicii, psihologiei etc.

Rolul acestor ştiinţe este de a ajuta activitatea juridică derulată de unele organe jurisdicţionale. Astfel de ştiinţe participative la fenomenul juridic sunt medicina legală, criminalistica, psihologia juridiciară, cibernetica juridică, etnologia şi antropologia juridică, lingvistica, semantica şi semiotica juridică, economia juridică, dreptul comparat ş.a.m.d.

În literatura juridică s-a atras atenţia asupra faptului că prin recurgerea

3. Teoria generală a dreptului, parte integrantă a ştiinţelor juridice

1). DefiniţieTeoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică şi

didactică care studiază dreptul în ansamblul său, formulând conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului.

Pentru a avea o imagine clară a disciplinei teoria generală a dreptului, va trebui încă de la început să facem disctincţiile ce se impun privitor la conceptul de drept.

Termenul de drept poate fi înţeles în sens filosofic, redând ideea de echitate, justeţe şi în sens juridic - urmând a deosebi aici dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.

Conceptul de drept are de fapt trei accepţiuni şi anume: „drept obiectiv”, „drept subiectiv” şi de „ştiinţa dreptului”.

Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor, colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite condiţii şi la nevoie, chiar prin forţa de constrângere a statului. Pe scurt, dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind, totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor conduită.

9

CARMEN POPA

Asupra acestei accepţiuni a conceptului de drept, vom reveni într-o altă parte a cursului.

Prin drept subiectiv se înţelege îndrituirea, prerogativa, facultatea, posibilitatea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, de a pretinde ceva celorlalţi subiecţi participanţi.

Deci sensul de drept subiectiv desemnează posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o prestaţie sau să obţină de la un alt subiect conduita de abţinere de la o anume activitate. Reiese că "dreptul" ca prerogativă a unei persoane, este atributul acesteia de a fi titularul sau subiectul acelui drept. De aici şi denumirea de drept subiectiv al titularului sau al subiectului. Exemplu de drepturi subiective sunt: dreptul la pensie, dreptul la nume, dreptul la concediu, dreptul de proprietate etc.

Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Acesta din urmă exprimă faptul că normele de conduită, normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente de subiectele raporturilor juridice concrete. Sensul cel mai răspândit al conceptului de "drept" este cel de drept obiectiv şi de aceea ori de câte ori se foloseşte expresia „drept” fără vreun alt atribut, se înţelege dreptul în sensul său de "obiectiv". Acest drept este menit a reglementa viaţa indivizilor grupaţi în societate.

Al treilea sens al termenului de "drept" este cel de ştiinţă a dreptului şi aceasta are ca obiect de cercetare normele, raporturile juridice, izvoarele dreptului precum şi tehnica elaborării, aplicarea şi respectarea dreptului.

Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură ramură, ci esenţializează şi extrage ceea ce este comun tuturor ramurilor sistemului de drept. Ea elaborează instrumentele esenţializate cu care dreptul este gândit. Conceptele de „izvor de drept", „normă juridică", „raport juridic", „răspunderea juridică", etc. aprofundate la această disciplină, vor fi studiate cu particularităţile lor specifice la fiecare ramură de drept (normă de dreptul familiei, de dreptul muncii sau izvor al dreptului civil, penal ori raport juridic de

10


drept procesual penal, civil etc., sau răspunderea penală, disciplinară ş.a.m.d.)

are un caracter fundamentat, iar în absenţa conceptelor, categoriilor, noţiunilor studiate al această disciplină nu ar fi posibilă.

Teoria generală a dreptului are rolul de iniţiere în cunoaşterea rezultatelor cercetării fenomenului juridic.

2). Obiectul de cercetareObiectul de cercetare specific al teoriei generale a dreptului îl

constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice precum şi a categoriilor şi a noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridică.

3). Trăsăturile teoriei generale a dreptuluiTrăsăturile acestei ştiinţe juridice2 sunt pe de o parte comune

cu ale celorlalte ştiinţe despre societate iar pe de alta, specifice.Dintre trăsăturile comune enumerăm:- caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social)- caracterul filozofic (abordează fenomenul juridic pe baza

unei anumite concepţii despre lume şi viaţă)- caracterul deschis, permeabil la cercetările noi efectuate de

celelalte ştiinţeTrăsăturile proprii ale acestei discipline şi care o plasează în

rândul ştiinţelor juridice sunt următoarele:- caracterul juridic (cercetează dreptul în ansamblul şi în

legătură cu condiţiile care îi determină esenţa, conţinutul, structura şi formele exterioare de manifestare

- caracterul general (formulează categorii juridice valabile pentru întregul sistem de drept)

- caracterul introductiv (este punctul de plecare pentru studiul celorlalte ştiinţe juridic, este "alfabetul" acestora)

11

CARMEN POPA

- caracterul interdiciplinar juridic (se află la confluenţa tuturor ramurilor de drept de unde extrage şi esenţializează conceptele, noţiunile, principiile etc.).

Teoria generală a dreptului a fost apreciată ca fiind nu doar o ştiinţ ă care operează cu concepte, teorii, principii şi legităţi, dar şi ca o artă în măsura în care a pretins organului de aplicare a dreptului (juristului, judecător, procuror) pe lângă cunoştinţe şi talent şi măiestrie în a sesiza, a cerceta şi a aplica corect, în sensul şi spiritul legii, litera acesteia.

Concluzionând, putem constata că teoria generală a dreptului poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului fiecărui stat.

4). Importanţa studierii teoria generală a dreptuluiScopul său este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea

fenomenului juridic, iar necesitatea studierii ei este dictată nu doar de considerente teoretice cât şi de cerinţe practice.

S-a afirmat3 că într-o epocă suprareglementată, cum este cea pe care o trăim, apare necesar să ne amintim că pentru un jurist este mai bine să aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin" - deoarece memoria umană poate să joace feste, ea poate fi înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept, fără un raţionament şi fără o metodă adecvată. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală corect organizată şi care poate explica diversele sisteme juridice care poate construi şi aplica dreptul. Ea stimulează gândirea, fapt ce este preferabil acumulării mecanice de cunoştinţe. Deşi este o perioadă de profunde prefaceri sociale, cu o tendinţă de sporire necontenită a numărului de acte normative care reglementează diverse aspecte ale vieţii sociale, cu toate acestea pot apărea situaţii noi, neprevăzute şi chiar nereglementate - acel "vid legislativ" într-o anumită problemă de rezolvat. După cum pot apărea şi contradicţii între prea numeroasele

12


reglementări succesive. Pentru amândouă cazuri este imperios necesar ca juristul să soluţioneze aceste carenţe, inadvertenţe prin recurgerea la principiile generale ale dreptului, la diverse metode de raţionament juridic, la procedee juridice generale şi consacrate.

Deşi s-ar putea susţine la o apreciere superficială că această disciplină pe care o studiem nu ar avea aplicaţii practice, la o analiză mai atentă se ajunge la concluzia opusă. Astfel, cunoştinţele dobândite la teoria generală a dreptului privitoare, spre exemplu, la cele referitoare la litera şi spiritul legii, la metodele de interpretare a normelor juridice, la limbajul juridic ori la raţionamente - pot duce la soluţii corecte, la calificarea justă a unei anumite stări sau fapte, la cercetarea textelor legale ori a practicii judiciare.

4. Metodele cercetării ştiinţifice

1) Noţiuni generalePrin metodă de cercetare înţelegem modalitatea de

investigare a fenomenelor abordate în cadrul obiectului de studiu dintr-o ramură a ştiinţei.

În cazul ştiinţelor despre societate, deci şi a celor juridice, se disting metode generale de cercetare a fenomenelor sociale şi metode concrete, specifice de investigare a acestora.

Prin metode de cercetare a ştiinţelor juridice desemnăm ansamblul de procedee, de mijloace tehnice folosite pentru investigarea fenomenelor juridice fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen.

Teoria generală a dreptului fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice, are rol metodologic în sensul că, prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul tuturor acestor discipline.

Definim metodologia juridică ca fiind ansamblul normelor, principiilor, criteriilor metodologice care explică raporturile şi

13

CARMEN POPA

legăturile care se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic.

2) Principalele metode de cercetare în dreptDintre metodele cercetării juridice vom studia metoda logică,

itorică, comparativă sau comparatistă şi sociologică.

Metoda logică de cercetare juridicăMetoda logică este larg utilizată în orice demers al gândirii

ştiinţifice, iar în drept, ea reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice4 specifice prin care se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului juridic precum şi interelaţiile acestor componente.

Metoda logică este cea mai uzitată în drept, fiind practic utilizată în orice act de gândire elementară şi ştiinţifică, întrucât permite analiza fenomenului juridic, elaborarea şi aplicarea dreptului, toate acestea având caracter logic. Logica este aplicabilă aşadar unei sfere largi de probleme, cum sunt definiţiile legale, metodele de clasificare a conceptelor, interpretarea normelor juridice, aplicarea acestora.

Făcând abstracţie de ceea ce este neesenţial şi întâmplător în drept, uzitând logica, cercetătorul ştiinţific tinde a găsi esenţialul, caracteristica, definitoriul în drept.

Există o disciplină denumită logică juridică care priveşte în sens restrâns logica normelor juridice iar în sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. Ea ajută şi practicianul dreptului în opera de aplicare a normelor juridice.

Metoda istoricăEvenimentele istorice, succesiunea lor, a determinat

modificări şi în conţinutul reglementărilor juridice, de aceea metoda istorică de cercetarea a dreptului este strâns legată de istoria dezvoltării sociale şi permite analiza evolutivă în timp şi spaţiu a

14


fenomenelor juridice, în succesiunea dezvoltării lor istorice şi în contextul social politic dat, favorizând elucidarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat apariţia, dezvoltarea sau dispariţia unui tip istoric de drept sau a unei instituţii juridice ori evoluţia unui concept juridic.

Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate decât pe baza datelor istorice.

În egală măsură, metoda istorică scoate în relief permanenţele dreptului, constantele acestuia, factorii de configurarea ai lui, categoriile şi normele juridice care şi-au menţinut existenţa pe parcursul mai multor perioade istorice.

Metoda comparată sau comparatistăComparaţia se defineşte a fi operaţiunea prin care se stabilesc

şi fixează elemente identice sau divergente la două fenomene analizate.

Prin studiul comparat al diferitelor sisteme de drept sau instituţii juridice, a normelor juridice etc., de la o ţară la alta, se pot concluziona trăsăturile comune şi cele specifice.

Este utilizată această metodă la nivelul cercetării dreptului prin abordarea spre exemplu, simultană a aceleiaşi instituţii juridice sau concepţii existente în acelaşi timp sau succesiv în aceeaşi societate, în societăţi diferite sau chiar în sisteme de drept diferite.

Cunoaşterea dreptului altor state este un imperativ al organelor legiuitoare.

În vederea efectuării unui demers comparativ, cercetătorul fenomenului juridic de analizat, trebuie să ţină seama de cele patru reguli ale comparaţiei şi anume:

- se compară numai ce este comparabil în sensul că, se va verifica dacă cele două sisteme de drept sunt sau nu aparţinătoare aceluiaşi tip istoric de drept

- niciodată nu se face o comparaţie a două instituţii juridice în afara contextului legal în care acestea sunt încadrate - cu alte

15

CARMEN POPA

cuvinte termenii de comparat să nu fie izolaţi, ci luaţi în consideraţie în conexiunilor lor reale şi în contextul social, politic, economic şi cultural din care fac parte

- cercetarea trebuie realizată avându-se în vedere toate izvoarele de drept din sistemele comparate, ţinând cont de forţa juridică a izvoarelor de drept, de ierarhia lor, de raporturile lor şi modul în care acestea se completează unele pe altele

- termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama de sensul său iniţial şi de evoluţia în timp a acestuia pe parcursul aplicării normei juridice (cum este spre exemplu cazul termenului din codul nostru penal de „avut obştesc” existent în reglementarea anterioară anului 1989 şi înţelesul acestuia până la modificarea textului în cel de "avut public" şi apoi ulterior acestui moment)5.

Metoda sociologicăMetodele sociologice sprijină cercetarea dreptului, în

principal în următoarele direcţii: legiferare, cercetarea cauzelor care determină încălcarea normelor juridice, stabilirea formelor extrajudiciare de influenţare a conduitelor umane, poziţia destinatarilor normelor juridice faţă de reglementările în vigoare sau în curs de elaborare, etc.

În zilele noastre cele mai multe măsuri legislative ce urmează a fi adoptate de statele democratice sunt fundamentate ţinând cont şi de concluziile studiilor, investigaţiilor ori cercetărilor sociologice.

Metoda cantitativăCercetarea ştiinţifică apelează din ce în ce mai mult la

metodele cantitative pentru analizarea unor fenomene juridice comensurabile, cum ar fi rata fenomenului infracţional ori frecvenţa acestuia - metode care permit formularea de observaţii şi concluzii pertinente, privind cauzele ori tendinţele unor fenomene juridice precum şi formularea de propuneri orientative pentru politica legislativă şi judiciară.

16


Se resimte din ce în ce mai acut şi în domeniul juridic necesitatea prelucrării cu mijloace moderne de calcul a cantităţii considerabile de informaţii localizate în actele normative, utilizându-se pe scară largă ordinatoarele. Informatica pune la dispoziţie cercetătorului ştiinţific, a analistului, a organului de aplicare a dreptului (magistrat, poliţist, funcţionar public) bănci de date cu informaţii utile (evidenţa cauzelor, evidenţa populaţiei, evidenţa autorilor faptelor penale după modul de operare, după amprentele digitale, evidenţa practicii judiciare, a legislaţiei etc.).

Ca o concluzie putem reţine că metodele de cercetare ale dreptului prezentate (precum şi altele asupra cărora nu am mai insistat, cum ar fi metoda experimentală, analizei structurale, sistemice şi funcţionale, prospective, etc.) nu trebuiesc înţelese izolat şi nici utilizate ca atare, ci în interdependenţă şi complementaritate, cercetătorul ştiinţific procedând astfel, putând avea garanţia obţinerii de rezultate fructuoase, valoroase şi totodată utile demersurilor sale.

APLICATII

1. Definiti si caracteriyati stiintele juridice, istorice si de ramura.

2. Definiţi teoria generală a dreptului si enumeraţi trasaturile acesteia

3. Care sunt metodele de cercetare in drept4. Principiile generale ale dreptului -enumerare,

caracterizare5. Stiintele auxiliare ştiintelor juridice

17

CARMEN POPA

Capitolul II

GENEZA ŞI ESENŢA DREPTULUI. CONCEPTUL DREPTULUI

1. Etimologia cuvântului

Pentru a putea defini şi a vedea ce este dreptul, vom porni de la etimologia acestui cuvânt şi vom reveni asupra accepţiunilor în care este utilizat.

Cuvântul drept vine de la adjectivul latinesc "directum-directus" care înseamnă drept şi care provine din verbul "dirigere", adică a îndrepta, a se conformă, a fi conform cu regula. Acest termen evocă sensul de direct, rectiliniu, respectiv o regulă de conduită, fără a specifica conţinutul acesteia. În înţelesul etimologic al acestui termen, prin drept se înţelege aşadar ceva ce este conform cu regula.

Expresia "directum" care e derivat al verbului „dirigere” nu o întâlnim la romani. Aceştia numeau dreptul "jus", care în latină înseamnă fie "drept", fie "lege" dar şi "justiţie". Această nuanţă se bănuieşte că este cea care a dat naştere la confuzia dintre drept-lege şi justiţie.

Există şi alte păreri exprimate. Astfel, unii autori consideră că acest cuvânt "jus"ce la noi echivalează cu "drept" ar proveni de la verbul "jubere" şi care înseamnă a porunci; Ihering a susţinut că "jus" provine din limba sanscrită, din cuvântul "ju" care înseamnă „legătură” şi de aici şi definiţia dreptului că ar fi "ceea ce leagă pe toată lumea".

Am afirmat că acest cuvânt "drept" a fost confundat uneori cu cele două noţiuni, respectiv cu "lege" şi "justiţie". Etimologic cuvântul lege provine din limba latină şi anume din "lex". Sunt însă autori care susţin provenienţa acestui cuvânt din verbul "legere" care

18


înseamnă a citi, a lua cunoştinţă, a face o lectură prin formularea de interpretări.

Termenul de „justiţie” ca noţiune se confundă adesea cu dreptul şi provine de la latinescul "juristare" ceea ce înseamnă "a se baza pe drept".

Indiferent care este corectă explicaţia privind etimologia cuvântului "drept", este unanim recunoscut că sensul acestui cuvânt, este acela de „conform cu regula”, „ceea ce este obligatoriu”. Toate limbile au în vocabularul lor acest cuvânt şi uneori cu multiple sensuri, mai mult sau mai puţin apropiate.

În franceză acest cuvânt se traduce prin "droit", în spaniolă „derecho”, în germană „recht”, în italiană „diritto”, în engleză „law” sau „right” după cum desemnează dreptul obiectiv, respectiv dreptul dreptul subiectiv.

2. Valenţele juridice ale termenului "drept"

a) Am arătat cu alt prilej că într-un prim sens, cuvântul drept este utilizat în accepţiunea sa de drept obiectiv, fiind definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii sociale. Aceste reguli de conduită au caracter general, ordonează viaţa indivizilor şi au un caracter obligatoriu putând fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazul încălcării, ori neaplicării lor de bună voie. Normele juridice, dreptului obiectiv, cuprind norme impersonale şi abstracte.

După cum dreptul cuprinde norme juridice de interes public, dintre o autoritate de stat (legislativă, executivă sau judecătorească) şi o persoană fizică sau juridică situate pe o poziţie de subordonare, ori cuprinde norme juridice dintre părţi aflate pe poziţii egalitare, dreptul obiectiv se divide în drept public şi respectiv drept privat.

b) Accepţiunea de drept subiectiv desemnează aşa cum s-a precizat deja, prerogativa sau posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.

19

CARMEN POPA

Între cele două accepţiuni de „drept obiectiv” şi „drept subiectiv” există o relaţie logică în sensul că, „drepturile subiective” se pot exercita, în măsura în care sunt recunoscute şi reglementate de „dreptul obiectiv”.

c) Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară. Se mai numeşte şi drept „actual” sau drept obiectiv în vigoare.

d) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui anumit stat şi exemplificăm cu: dreptul românesc, american, canadian, italian, francez ş.a.m.d.

e) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în acordurile de voinţă, tratatele încheiate de două sau mai multe state, prin care acestea reglementează anumite domenii din sfera relaţiilor lor internaţionale.

f) Dreptul comunitar cuprinde ansamblul normelor juridice conţinute de tratatele Comunităţii Europene şi a celorlalte acte fundamentale prin care statele Comunităţii Europene reglementează relaţiile economice, politice, militare, monetare etc. dintre ele.

3. Factori de configurare ai dreptului

Dreptul se înfăţişează ca o componentă a realităţii sociale, din partea căreia este influenţat şi care îi configurează trăsăturile esenţiale. Aceşti factori sociali inerenţi dezvoltării dreptului şi care-i configurează existenţa sunt denumiţi în teoria generală a dreptului, factori de configurare şi sunt grupaţi în trei categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.

a) Cadrul naturalMediul sau cadrul natural, prin toate componentele sale:

mediul geografic, factorii biologici, demografici, fiziologici etc. influenţează dreptul. Analizat din punct de vedere al influenţelor sale asupra fenomenului juridic, mediul geografic înseamnă mediul

20


înconjurător, respectiv spaţiul aerian, pădurile, marea teritorială, terenurile forestiere, agricole etc.

Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială, dezvoltarea politică, economică etc. Prin aceşti factori specifici, mediul natural are influenţă asupra vieţii sociale în ansamblu, conferind acesteia specificitate şi originalitate în funcţie de rolul şi ponderea lor în teritoriul geografic al statului respectiv.

b) Cadrul social politicCadrul social politic influenţează dreptul, constituindu-se ca

o forţă motrice de natură a-i determina şi orienta reglementările juridice. Are în compunerea sa domeniul economic, politic, ideologic şi cultura, fiecare factor la rândul lui cu un puternic impact şi de o mare complexitate, cu o acţiune specifică.

Analizând cronologic evoluţia dreptului, se poate observa cum, una sau alta din componentele cadrului social-politic au avut tendinţe de a-şi subordona dreptul, pentru a-l transforma exclusiv în interesul puterii de stat. Într-un stat de drept, democratic, dreptul trebuie să joace un dublu rol: acela de receptor, dar şi de tampon, de filtru dinspre trebuinţele, semnalele, mesajele venite de la sistemul social.

Ca element component al factorului analizat, economicul condiţiile vieţii materiale, ale societăţii îşi impune autoritatea asupra celorlalţi factori amintiţi. Economicul nu este însă factorul dominant, aşa cum a susţinut teoria marxistă. Dreptul are o relativă autonomie în relaţia cu factorul economic. Aceasta se manifestă prin supravieţuirea unor norme juridice, chiar după dispariţia agenţilor cauzali de natură economică care le-au generat. Apoi, independenţa relativă a dreptului se manifestă şi prin aptitudinea acestuia de a pregăti legislativ condiţiile favorabile ale formării şi dezvoltării unor procese economice.

Grupurile etnice îşi spun de asemenea cuvântul într-un fel sau altul asupra dezvoltării sociale. În unele state acestea sunt

21

CARMEN POPA

organizate în partide politice, uniuni, asociaţii şi sunt recunoscute de autorităţile etatice.

c) Factorul umanÎntr-un stat democratic, factorul uman reprezintă principala

preocupare a activităţii legislative. Dreptul nu ar trebui să intervină în viaţa şi gândurile intime ale omului, dar prin funcţia sa normativă trebuie să reglementeze comportamentul acestuia şi să-i ofere reguli de conduită obligatorii pentru protecţia celor mai importante valori. Studierea factorilor de configurare a dreptului impun analiza pe scurt şi a valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea civilă şi în slujba căreia se află dreptul. Capitolul din filozofia dreptului care detaliază acest studiu, poartă denumirea de axiologie juridică.

Încă de la începuturi, curentele, şcolile juridice au încercat să prezinte fundamentat conceptele generale pe care le-au apreciat a fi valori de ocrotit şi anume justiţia, binele comun, securitatea juridică, egalitatea, proprietatea, libertatea, progresul, esenţa şi drepturile fundamentale ale omului etc.

În dreptul nostru, idealurile proclamate de Revoluţia din decembrie, sunt completate cu noi valenţe, cu noi valori ce implică instaurarea democraţiei, securitatea juridică, statul de drept, proprietatea, suveranitatea naţională, demnitatea omului, dreptului şi libertăţile fundamentale ale acestora ş.a.m.d.

6. Esenţă, conţinut şi formă în drept

Dreptul, ca fenomen, reprezintă o unitate a laturilor sale cantitative şi calitative. Noţiunile filozofice de „esenţă” – „conţinut” şi „formă” aplicate dreptului ne vor ajuta să determinăm trăsăturile fundamentale ale dreptului, modul de organizare internă şi externă a conţinutului acestuia.

a) Prin esenţa oricărui fenomen, înţelegem unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor interne necesare şi relativ stabile care formează natura internă a fenomenului.

22


A cerceta care este esenţa dreptului, presupune cercetarea laturilor sale, interioritatea fenomenului, sesizarea legăturilor care-i asigură stabilitatea şi a calităţilor inerente, interne ale acestuia.

Dreptul are calitatea de a fi expresia voinţei şi interesului. În drept, rolul voinţei are dublă semnificaţie: voinţă generală şi voinţă individuală.

Ca expresie a unor interese şi a voinţei sociale generale, trebuie înţeles cum dreptul nu dă curs nici voinţelor şi intereselor individuale, şi nu este suma aritmetică a voinţelor a acestora. Societatea nu operează cu interesul comun şi corolarul utopic, voinţa comună; ea produce o sinteză a intereselor şi voinţelor individuale: interesul general şi voinţa generală.

Interesul general nu trebuie înţeles ca oprimatorul intereselor personale ori de grup şi nici ca sumă a intereselor individuale, care după cum se ştie, pot fi opuse sau contradictorii într-o societate dată. Interesul general nu dă curs tuturor nevoilor individuale şi tuturor intereselor şi motivaţiilor formate în baza lor, ci trebuinţelor sociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică, nu abstractă şi nu iluzorie, a societăţii.Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală oficializată, devine voinţă juridică exprimată în norme juridice edictate şi apărate de stat. Voinţa juridică este unul din elementele conştiinţei juridice. Ea nu se identifică cu conştiinţa juridică, dar reprezintă o parte activă a acesteia.6

b) Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul laturilor, elementelor şi conexiunilor care dau expresie voinţelor şi intereselor sociale şi care sunt oficializate şi garantate de stat. Conţinutul este mai stufos decât esenţa, nu se reduce la aceasta şi nu este la fel de profund ca esenţa.7 Conţinutul dreptului este mai aproape de realităţile sociale, este mai mobil, avându-şi o dinamică proprie.

Vorbind despre conţinut în drept, ne raportăm la două planuri: conţinutul normativ şi conţinutul social. Prin conţinutul normativ este relevată însăşi conduita sau comportamentul prescris

23

CARMEN POPA

subiectelor de drept, respectiv drepturile şi obligaţiile concrete ale acestora în situaţiile date. Conţinutul social al dreptului, este dat de voinţa şi interesele pe care dreptul le consacră prin intermediul normelor juridice edictate. În principiu, dreptul exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat.8 Se poate vorbi despre elemente, laturi, conexiuni ale conţinutului dreptului, dar nu despre mai multe conţinuturi ale acestuia (normativ, voliţional, social, politic etc.). Este în afara oricărei discuţii că latura normativă a dreptului reprezintă elementul cel mai pregnant şi această latură, conferă dreptului pozitivitate.

c) Forma dreptului are în vedere modul de exprimare a normelor juridice. Ea desemnează aspectul exterior al conţinutului, a modului său de a se exterioriza prin norme. Se distinge forma internă, de forma externă.

Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, sistemul de drept, gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri.

Forma externă sau exterioară a dreptului poate fi analizată pe mai multe paliere:

- ca formă a modalităţilor de exprimare a puterii legiuitoare a regulilor de drept, prin izvoarele dreptului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri, obiceiuri, precedent judiciar);

- din punct de vedere a modalităţilor de sistematizare a dreptului pozitiv, prin codificări ori încorporări;

- din punctul de vedere al procedeelor specifice tehnicii juridice de exprimare a dreptului prin, concepte, clasificări, tipare logice (substanţa intelectuală a normei juridice).

7. Funcţiile dreptului

Prin funcţiile dreptului înţelegem direcţiile, orientările fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic.

24


Deptul arei patru categorii de funcţii:a) funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării

social politice. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Prin această funcţie dreptul ocroteşte şi garantează ordinea constituţională, proprietatea statului şi a persoanei, rolul individului în viaţa socială şi totodată prin ea se stabilesc principiile de bază ale convieţuirii în societate şi se asigură securitatea persoanei şi drepturile sale fundamentale.

b) funcţia de conducere a societăţii. Actul normativ juridic este în fapt, un act de conducere a societăţii prin drept, fiind reglementate relaţiile interne şi internaţionale, prin el fiind modelate raporturile sociale conform nevoilor sociale în armonie.

c) funcţia normativă. Această funcţie apare ca una de sinteză a celorlalte. Dreptul are menirea de a ordona şi asigura subordonarea acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă de normă. Această funcţie exprimă de fapt poziţia sa specifică în societate de a fi un mijloc real şi eficace de organizare şi conducere a societăţii civile.

8. Definiţia dreptului

.Vom defini dreptul ca fiind ansamblul de norme

elaborate sau recunoscute etatic, prin care se orientează şi disciplinează conduita umană, prin care se urmăreşte atingerea valorilor şi scopurilor societăţii civile şi a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

9. Principiile fundamentale ale dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei fundamentale, postulate călăuzitoare, directoare, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului

25

CARMEN POPA

sistem de drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale, ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate.9

Principiile generale ale dreptului nu sunt create de cercetători, filosofi sau legiutori, ele sunt doar descoperite şi formulate de către aceştia, aceste principii fiind produsul nevoilor societăţii omeneşti. Ele se caracterizează prin mobilitate. Unele principii generale ale dreptului sunt incluse în textul normelor, iar la altele, legea face referire la ele. Atunci când nu sunt incluse în norme, principiile fundamentale ale dreptului devin aplicabile prin recunoaşterea şi deducerea lor, din conţinutul unor norme de drept.

Cunoaşterea principiilor de drept are importanţă deosebită întrucât asigură coerenţa procesului de elaborare a normelor juridice şi apoi sprijină organele de aplicare, în procesul realizării dreptului.

Clasificarea principiilorDin punct de vedere al conţinutului lor, principiile pot fi de

inspiraţie filozofică, socială, politică10, juridică sau pot să aibă preponderent caracter juridic sau tehnico juridic ori pot avea exclusiv acest caracter (exemplu: principiul "lex speciali derogat principali" - legea specială derogă de la cea generală).

După criteriul importanţei şi sferei de acţiune, principiile pot fi principii generale sau fundamentale şi principii de ramură, teoria generală a dreptului fiind cea care studiază pe cele din prima categorie, iar ştiinţele juridice de ramură, pe celelalte.

Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului:- în fiecare tip istoric de stat şi drept se întâlnesc principii

proprii;- principiile fundamentale sunt mobile, în sensul că

schimbările intervenite în procesul evolutiv al societăţii îşi pun amprenta asupra conţinutului lor, fiind permanent regândite;

26


- de regulă îşi au sorgintea în legile fundamentale ori constituţionale ale statului, motiv pentru care principiile generale se mai numesc şi constituţionale;

- au rol valorizator, prin ele fiind exprimate cerinţele obiective ale societăţii;

- principiile generale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură existând între ele relaţii de corespondenţă;

- în unele sisteme de drept sunt folosite în practica juridică când nu există reglementări exprese ori apropiate sitauţiei deduse judecăţii.

Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului Principiul legalităţii în conformitate cu care, toţi destinatarii

normelor juridice sunt obligaţi să respecte legea. Acest principiu se referă, pe de o parte, la faptul că în activitatea lor, organele etatice trebuie să-şi exercite atribuţiile conform cu legile statului, iar pe de altă parte, are în vedere faptul că, activităţile desfăşurate de toate subiectele de drept au circumscrise drepturile şi obligaţiile în lege, având îndatorirea fundamentală de a o respecta.

Aceste aspecte fundamentale sunt consacrate în art. 16 din Constituţia României care stipulează că "Nimeni nu este mai presus de lege".

Principiul libertăţii şi egalităţii presupune faptul că, într-o societate modernă, democratică, statul ca organism politic ce deţine forţă de constrângere, impune şi garantează manifestarea libertăţii şi egalităţii tuturor persoanelor. Principiul enunţat străbate întreaga gândire juridică universală actuală, fiind înscris şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului: "toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii".

Principiul egalităţii juridice a cetăţenilor români este şi el înscris în Constituţie şi are în vedere egalitatea juridică, atât în

27

CARMEN POPA

relaţiile dintre ei, cât şi în faţa legii, a organelor etatice indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere (art. 16 din Constituţie).

Concept complex, libertatea, are în vedere suma libertăţilor religioase, a presei, de exprimare, de asociere, de întrunire, etc.

În articolul 4 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Consiliului Europei recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi dintre care, enumerăm: dreptul de a i se respecta fiecăruia bunurile sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât în condiţiile prevăzute de lege; oricine are dreptul să circule în mod liber, să-şi aleagă în mod legal reşedinţa în oricare din statele membre; orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa; nimeni nu poate fi expulzat de pe teritoriul al cărui cetăţean este etc.

Principiul responsabilităţiiNumai dacă omul acţionează liber el poate deveni

responsabil. În felul acesta, principiul responsabilităţii este legat nemijlocit de principiul libertăţii şi este un principiu fundamental al dreptului. Un individ este socotit responsabil din punct de vedere juridic şi moral, numai dacă acţiunile sale voluntare, respectiv pentru acţiunile pe care şi le poate controla, pe care le-a săvârşit cu voinţă, liber. Din punct de vedere juridic, viaţa socială înseamnă acceptarea coexistenţei libere a propriei voinţe cu alte voinţe libere; aşa după cum remarcau Hegel, Spinoza şi alţii, libertatea este necesitatea înţeleasă.

Responsabilitatea juridică nu trebuie însă confundată cu răspunderea juridică: dacă răspunderea implică un raport juridic de constrângere, impus din afară, responsabilitatea reprezintă actul de conştiinţă al individului prin care el se raportează la normele şi valorile societăţii; ea desemnează subordonarea conştientă a omului faţă de lege.

Principiul echităţii şi justiţiei

28


Principiul echităţii priveşte atât activitatea de elaborare a dreptului cât şi pe cea de aplicare şi interpretare a acestuia. Justiţia socială ca principiu fundamental al dreptului exprimă acea stare generală a societăţii care asigură pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună, realizarea drepturilor şi intereselor lor conforme cu legea.

Alţi autori adaugă acestor principii şi altele, cu motivaţia că, deşi se manifestă pregnant într-o ramură sau alta a dreptului, totuşi ele sunt reprezentative pentru întregul sistem de drept, sens în care se mai reţin şi următoarele principii:

- principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca nerecunoaşterea sau ignora dreptul, exprimat sub forma adagiului: „nemo censetur ignorarem legem” (nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii);

- principiul incriminării comportamentelor neconforme cu prescripţia juridică;

- principiul autorităţii lucrului judecat, care desemnează situaţia juridică rezultată prin soluţionarea definitivă a unei cauze deduse judecăţii şi care numai poate fi reluată dacă există identitate de părţi, obiect şi cauză;

- principiul pluralismului politic în conformitate cu care se pot constitui şi funcţiona legal mai multe partide politice şi prin care să fie exprimată voinţa politică a cetăţenilor;

- principiul separaţiei puterilor în stat , în temeiul căruia cele trei sisteme de organe: legiuitoare, executive şi judecătoreşti, sunt autonome şi independente unele faţă de celelalte;

- principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor în interesul securităţii astfel încât nici un grup sau persoană să nu-şi poate aroga suveranitatea în nume propriu.

APLICATII

29

CARMEN POPA

1. Etimologia cuvântului drept2. Factorii de configurare ai dreptului3. Esenţă , conţinut şi formă in drept4. Definiţi dreptul5. principiile fundamentale in drept

6 A se vedea N. Popa, op. cit., p. 76.7 Ibidem.8 A se vedea I. Ceterchi şi I. Craiovanu, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, p. 219 I. Craiovanu, Teoria generală a dreptului, Editura Militară, Bucureşti, 1997, p.12610 Spre exemplu, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic

30


Capitolul III

DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

1. Consideraţii generale

Relaţiile sociale contemporane sunt extrem de complexe, iar în acest context de structuri şi relaţii, figura centrală este omul. Acesta îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă, ceea ce conferă dinamică vieţii sociale.

Dreptul este cel chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care îi poate apoi obliga să o respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca destinatarii normelor juridice să facă ceva, să nu facă ceva, sau să se abţină de a face ceva. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie, la serviciu, la şcoală, pe stradă, etc.

Norma socială este cea care reglementează conduita umană, iar norma juridică este o normă socială care, alături de toate celelalte (morale, tehnice, etice, religioase etc) întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale, dar totodată se şi diferenţiază de acestea, prin trăsături specifice, proprii care îi conferă un loc aparte şi care o autonomizează.

Superioritatea omului faţă de regnul animal constă tocmai în faptul existenţei unei programări conştiente în care acesta îşi prefigurează rezultatul final al activităţii sale, îşi gândeşte viitorul, cântărind valoric deciziile de luat funcţie de acest scop final.

În categoria normelor sociale sunt cuprinse:- normele morale (etice)- norme obişnuielnice- norme tehnice- norme politice

31

CARMEN POPA

- norme religioase- norme juridice- norme de convieţuire socială.

2. Clasificarea normelor sociale

În literatura juridică au fost făcute de-alungul timpului mai multe clasificări a normelor sociale, pornind de la criterii diferite, cum ar fi obiectul, sfera de cuprindere, sancţiunea, autorul etc. Au fost distinse astfel:

- după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice etc.;

- după valorile încorporate: norme etice, juridice, politice, religioase;

- după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut);

- după modul de manifestare: explicite şi implicite sau tacite, intime sau colective, spontane sau organizate12.

3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale

1) Corelaţia normelor juridice cu normele moraleAşa cum arătam, organizarea societăţii nu are la bază doar

normele juridice ci şi alte categorii de norme sociale, din care, în primul rând enumerăm pe cele morale.

Morala reprezintă ansamblul ideilor, preceptelor, regulilor privitoare la corect - incorect, just - injust, bine - rău. Ca sistem de norme, morale se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei, mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membrii ai colectivităţii umane. Sancţiunile normelor morale pot fi interioare subiectului (păreri de rău, regrete, mustrări de conştiinţă

32


etc.) sau exterioare acestuia (principala formă de manifestare fiind oprobiul public).

Moralitatea poate fi o însumare de virtuţi sociale: justiţie, altruism, milă, iubire, calitate, generozitate, sinceritate, devotament, respectul faţă de ceilalţi.

Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ură, egoism, minciună, orgoliu, dispreţ, răutate, perfidie, ipocrizie etc. Ea este contrazisă de interesul general societăţii, de nomativitatea ce trebuie să caracterizeze relaţiile interumane.

Amoralitatea este o stare neutră şi intermediară, caracterizată a exista, la graniţa dintre moralitate şi imoralitate. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şi cea de sus a imoralităţii, însemnând individualism, indiferenţă, izolare socială.

Între normele morale şi juridice, între drept şi morală pot fi sesizate asemănări dar şi deosebiri.

Atât normele juridice cât şi cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii, prin aceea că pot fi încălcate.

Pe de altă parte, morala şi dreptul se deosebesc prin aceea că, în timp ce morala provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse), dreptul îşi are sorgintea în prescripţiile edictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Se mai deosebesc aceste norme şi prin sancţiunile pe care le prevăd (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic, în celălalt caz).

Cu toate că reprezintă sisteme normative distincte, dreptul şi morala sunt strâns legate între ele: dreptul conţine majoritatea peceptelor morale sau altfel spus, morala stă la baza dreptului. Acest lucru înseamnă pe de o parte, că legea nu poate fi imorală, iar pe de altă parte mai semnifică faptul că ceea ce este imoral nu trebuie ocrotit prin lege. Sunt valori (justiţia spre exemplu) care sunt promovate şi de drept şi de morală. Idealurile de dreptate, echitate îşi găsesc oglindire juridică prin normele juridice de drept care le

33

CARMEN POPA

garantează existenţa. Spre exemplu, infracţiunile sunt fapte repudiate şi de morală (furtul, minciuna incriminată juridic ca mărturie mincinoasă sau ca denunţ calomnios etc.).

Nu trebuie să înţelegem că toate normele morale sunt consacrate de norme juridice. Dacă ar fi să privim cele două sisteme ca fiind două cercuri concentrice, cercul mai mare ar aparţine moralei, normele sale fiind mult mai numeroase. Cu toate acestea există norme juridice care nu au incidenţe morale directe (spre exemplu, normele procesual penale sau procesual civile).

Între normele juridice şi normele morale se constată existenţa unei corelaţii specifice care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze, să se împrumute una de la cealaltă cu cele mai valoroase idealuri. De altfel, o înaltă moralitate a societăţii, este conferită de educaţia morală a cetăţenilor, de factorii educaţionali eficienţi care contribuie şi la educaţia juridică a acestora.

Pot exista şi situaţii de opoziţie între drept şi morală, dar într-un stat democratic, nu se pune problema opoziţiei lor totale, ci eventual, între unele norme şi nu în principiu între dreptul şi morala acelei societăţi. În cazuri de acest fel, rezolvarea se realizează prin lupta forţelor politice, în raportul lor cu puterea etatică. Exemplificativ putem aminti fenomenul "nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege" cunoscut de societatea americană şi caracterizat prin formele neviolente, publice de acţiune justificate printr-o autoritate morală superioară, prin care se urmăreşte abrogarea, schimbarea unei legi neacceptabile din punct de vedere moral.

Spre deosebire de drept, morala a existat de la începuturile societăţii umane şi va continua să se menţină atâta timp cât va dăinui societatea civilă indiferent de soarta, apariţia ori dispariţia dreptului.13

2) Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului)

Normele obiceiului reprezintă o categorie importantă de norme sociale. Istoric, dreptul s-a desprins nu doar din morală ci şi din obiceiuri şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu acestea. În mod

34


curent, obiceiul îl definim ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat.

Obiceiul a apărut în mod spontan ca urmare a acţiunii oamenilor în mod repetat şi pe o perioadă îndelungată şi care s-a transformat apoi în deprinderi considerate obligatorii. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale, a unor situaţii de durată, care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. Legătura dintre drept şi obiceiul nejuridic provine din faptul că membrii colectivităţilor au dobândit obişnuinţa de a se supune aceleaşi reguli, ori de câte ori, se aflau într-o situaţie dată.

Obiceiul devine normă juridică - sau cutumă - în momentul în care a fost recunoscut de stat, de puterea publică. În acel moment - spunea profesorul E. Speranţia - el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu, iar încălcarea sa va atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept.14

Aplicarea obiceiului se realizează ca urmare a consensului membrilor colectivităţilor umane ale căror exigenţe şi necesităţi le ordonează. Ele au corespuns cel mai bine societăţilor caracterizate prin lentoarea dezvoltării sociale (compuna primitivă, sclavagism, orânduirea feudală), în societatea modernă având mai puţină şi neimportantă aplicabilitate.

În societăţile arhaice, sclavagiste şi feudale, obiceiurile reglementau un evantai larg de relaţii sociale, începând cu cele de familie, rudenie, obiceiuri legate de vestimentaţie, alimentaţie, de purtarea războaielor, comercializarea bunurilor etc.

Prima formă de apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obişnuielnic sau cutumiar, aşa după cum am precizat deja. Apoi este de reţinut că nu orice obicei sau uzanţă a devenit normă de drept cutumiar decât dacă era practicat(ă) regulat, constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.

Obiceiul se diferenţiază de obişnuinţe care apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport, lectură, de a merge la

35

CARMEN POPA

spectacole) sau de “uzuri” care sunt cu caracter convenţional, de datini ori de mode.

În privinţa tratamentului juridic, menţionăm că uzurile trebuiesc dovedite în faţa instanţelor de judecată, dat fiind caracterul lor convenţional, pe când obiceiurile, pot fi invederate direct, ca drept

Obiceiul poate fi izvor de drept, aspect asupra căruia vom reveni într-un capitol viitor.

3) Corelaţia normelor juridice cu normele tehniceÎn sens larg, prin norme tehnice se înţeleg normele sociale

care reglementează relaţii dintre om şi natură în procesul producerii de bunuri materiale şi spirituale.

Numeroase norme tehnice (sau tehnologice) vor deveni obiect al reglementării juridice şi norme juridice, atunci când, nevoile sociale impun acest lucru.

Normele tehnice se înmulţesc ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice, a dezvoltării ştiinţelor, iar scopul lor este acela de a obţine cu minimum de efort, maximul de rezultat.

Normele tehnice pot dobândi şi caracterul juridic prin implementarea lor în acte normative, a căror respectarea va fi asigurată prin forţa coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice, normele de protecţia muncii

Normele de folosire a unei maşini sau ale unui utilaj trebuie să fie cunoscute şi aplicate corect, o societate modernă fiind ce neconceput în absenţa normelor tehnice.

Într-o societatea superinformatizată şi supertehnologizată, dereglările cu efecte catastrofale pot fi preîntâmpinate tocmai prin aceste norme tehnice de interes vital. Spre exemplu, domeniul producţiei şi utilizării computerelor trebuie pus la adăpost prin norme juridice speciale. În acest domeniu, normele tehnice devin rapid şi norme juridice, dreptul implicându-se activ.

Normele tehnice aproape că nu mai pot fi uneori detaşate de cele juridice; astfel de exemple fiind normele de tehnică contabilă,

36


juridică, normele de protecţie a mediului, normele de protecţie a băncilor de date etc.

Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii, cu norme de tehnică juridică: norme de procedură penală sau civilă, contencioasă, norme de tehnica elaborării, sau de tehnica interpretării dreptului, etc.

Normele tehnice sunt inserate nu doar în reglementările interne ci şi în cele internaţionale, fiind cuprinse în tratate sau convenţii internaţionale. Un fascicol important de astfel de norme sunt cele din cadrul contractual al relaţiilor comerciale dintre state. Normele tehnice inserate în contractele concrete încheiate, devin obligatorii pentru părţile semnatare.

4) Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială

Termenul de regulă de convieţuire socială are o largă întrebuinţare atât în legislaţie cât şi în doctrina şi literatura politică.

Regulile de conveiţuire socială sunt reguli sociale elementare, fără de care, viaţa în comun nu ar fi posibilă. Acestea permit membrilor unor colectivităţi să fie feriţi de excesele care le pot ameninţa liniştita convieţuire: de certuri, jigniri, lipsa de respect faţă de cei mai vârstnici, tulburarea ordinii şi liniştii publice, etc.

Această categorie de norme sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale şi includ normele de bună cuviinţă, norme protocolare, de curtoazie etc.

5) Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice sau normele de deontologie profesională

Prin deontologie profesională înţelegem totalitatea normelor de conduită în care se evidenţiază minimul de moralitate cu privire la exercitarea unei profesii (de avocat, medic, judecător, procuror, poliţist, comerciant, cadrul militar, cadrul didactic, funcţionar public etc.).

Aceste norme nu sunt o creaţie imediată a vreunei organizaţii ci ele se formează ca o sinteză a experienţei unei profesiuni; ele ţin

37

CARMEN POPA

mai mult de convieţuire socială de cât morală sau de drept şi este adevărat că, uneori, sunt colectate şi înscrise într-o instrucţiune, statut etc.

6) Corelaţia normelor juridice cu normele specifice organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale

Normele elaborate de organizaţiile neguvernamentale (O.N.G) sau nestatale reglementează drepturile şi obligaţiile membrilor lor, sancţiunile aplicabile în cazul încălcărilor acestor norme.

Sunt astfel de organizaţii nestatale: partidele politice, alianţele politice, organizaţiile apolitice, fundaţiile, asociaţiile, ligile, cluburile sportive, organizaţiile ştiinţifice, asociaţiile culturale, asociaţii civile etc.

Ele reprezintă o formă de organizare în care subiecţii îşi materializează drepturile lor într-o zonă în care statul dă dovadă de rigiditate sau imobilism şi reprezintă, definesc, conceptul de societate civilă.

Normele elaborate de aceste organizaţii nu sunt norme juridice, întrucât în caz de încălcare a lor, nu au asigurată aducerea la îndeplinire prin forţa coercitivă etatică. În schimb, toate aceste organizaţii neguvernamentale funcţionează într-un cadrul legal, fiind înfiinţate şi desfăşurându-şi activitatea conform dispoziţiilor din legi sau alte acte normative, emise de organele cu competenţă legislativă, de edictare a normelor în stat. Pe de altă parte, activitatea desfăşurată de aceste organe, organizaţii, nu poate contraveni şi nu pot afecta ordinea de drept.

Sancţiunea cea mai gravă care o poate aplica organizaţia neguvernamentală, este excluderea din organizaţie. Unele norme ale organizaţiilor politice au caracterul de norme politice.

Societatea cunoaşte alături de alte norme juridice şi alte categorii de norme sociale, faţă de care, prezintă o poziţie

38


proeminentă. Împreună cu acestea este asigurată ordinea social politică şi economică dintr-un stat.

APLICATII

1. CORELAŢIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE MORALE.

2 CORELAŢIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE OBIŞNUIELNICE

3. CORELAŢIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE DE CONVIEŢUIRE SOCIALA

4 CORELAŢIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE DE DEONTOLOGIE PROFESIONALA

5 CORELAŢIA NORMELOR JURIDICE CU NORMELE SPECIFICE ORGANZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE

11 A se vedea B. Pinto, M. Grawitz, Methodes des scientes sociales, Paris, Dalloz, 1967, p.812 S. Rădulescu, Homo Sociologicus, Raţionalism şi iraţionalitatea în acţiunea umană, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.913 I. Santai, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p. 4414 E. Speranţia, op. cit., p.396

39

Capitolul IV

NORMA JURIDICĂ

1. Definiţia normei juridice

Activitatea socială nu se poate derula haotic, ci în baza unor reguli care să stabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru ca acţiunile să fie apreciate ca pozitive. Normele nu sunt altceva decât reguli care prefigurează comportamente viitoare indiferent de natura lor: morală, politică, juridică, artistică etc. Normele juridice nu pot exista în sine, rupte de condiţiile materiale ale vieţii sociale pe care le reflectă. Ele constituie structura internă a dreptului, elementele sale constitutive.

După părerea aproape unanim acceptată în literatura juridică, norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţă de constrângere a statului.

2. Trăsăturile normelor juridice

Dintr-o perspectivă socială mai largă, norma juridică se deosebeşte de alte reguli-legalităţi (spre exemplu, cele care exprimă legile naturii) prin faptul că poate fi încălcată, nerespectată, ignorată, adică prin aceea că este violabilă.15

Norma juridică are un caracter prescriptiv (şi nu descriptiv) întrucât stabileşte, impune o conduită care poate consta într-o acţiune

sau inacţiune îndreptată într-un anume scop şi direcţie dorite de legislator şi totodată prestabilite de către acesta.

Norma juridică are un caracter volitiv (sau voliţional) deoarece deosebit de legităţile sociale, ori ale naturii, care există independent de voinţa colectivităţii şi exprimă determinismul obiectiv al fenomenelor - legile juridice, sunt produsul voinţei umane, iar normele de drept întruchipează şi oficializează tocmai această voinţă socială. În statele democratice această voinţă coincide cu voinţa majoritară.

Caracterul voliţional al normei nu presupune arbitrariul sau subiectivismul, existând o rezonanţă între voinţa manifestată prin materializarea raporturilor juridice şi voinţa legiuitorului care le-a prefigurat conţinutul.

Norma juridică este o expresie valorică, instituind un model de comportament care exprimă exigenţele societăţii care a creat-o sau a recunoscut-o, ca o aspiraţie a unor interese şi idealuri de comportament.

Norma juridică este regulă de conduită generală şi impersonală.

Aceste trăsături implică faptul că norma juridică prescrie o conduită standard, destinată unui subiect generic. Faptul că este generală, nu înseamnă că se adresează întotdeauna şi tuturor subiecţilor şi nici că ar cuprinde toate situaţiile în care aceştia s-ar putea afla.

Norma juridică se aplică la un număr nelimitat şi nenominalizat de cazuri, atâta timp cât este în vigoare. Ca regulă de conduită ea prescrie modul în care trebuie să se comporte orice subiect care se află sub incidenţa ei; din acest motiv ea se aplică în mod continuu şi ori de câte ori este cazul şi se întâlnesc împrejurările stipulate de ipoteza ei. Ea nu îşi pierde forţa sa juridică după cum se aplică la una, sau la o infinitate de situaţii.

Unele norme juridice se aplică tuturor cetăţenilor şi persoanelor pe teritoriul statului, indiferent de sex, domiciliu, funcţie,

naţionalitate etc. Art. 22 din Constituţie prevede că "dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei, sunt garantate."

O altă categorie de norme juridice pot avea în vedere numai anumite persoane. De exemplu, normele care se referă la protecţia persoanelor handicapate, a copiilor, sau normele care condiţionează antrenarea răspunderii juridice de calitatea de funcţionar sau a celei de tutore, salariat, administrator etc.

Unele norme juridice au un grad şi mai redus de generalitate şi privesc doar anumite organe, organizaţii, autorităţi publice etc. Spre exemplu, normele juridice care reglementează organizarea şi funcţionarea Parlamentului, Administraţia Publică Locală, fundaţiile ş.a.m.d.

În sfârşit, există norme juridice care se adresează strict unor organe unipersonale (Preşedintele statului, Ministrul Sănătăţii, Procurorul General, Primul Ministru, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie etc.). Chiar dacă au în vedere o singură persoană, nu se poate afirma că aceste norme juridice nu ar avea caracter general, deoarece ele se referă la instituţia respectivă, la funcţia nominalizată, indiferent de ocupantul acesteia.

Concluzionând, caracterul general şi impersonal al normei juridice nu semnifică faptul că ea ar cuprinde toate situaţiile şi toate persoanele precum şi faptul că ea s-ar aplica în acelaşi mod, unitar, tuturor situaţiilor reglementate, ci are în vedere împrejurarea că ea "conţine un model abstract de conduită pentru un agent posibil".16

Hegel caracteriza norma juridică ca o determinare universală care trebuie aplicată cazului concret.

Norma juridică este abstractă în sensul că, priveşte conduita de urmat în modul cel mai esenţializat cu putinţă, fiind rezultatul trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, în cadrul procesului de elaborare a dreptului.

Norma juridică este tipică, întrucât prescrie conduita standard, etalon pe care trebuie să o urmeze destinatarii ei, prevede drepturile şi obligaţiile generice în cadrul raporturilor juridice

ipotetice. Norma juridică impune un tip de comportament care reduce şi egalizează diferenţele individuale nesemnificative. În felul acesta societatea apreciază conduita membrilor ei în anumite situaţii concrete, caracterizând-o ca fiind licită (atunci când este conformă normelor create) sau ilicită (când contravine acestora).

O trăsătură importantă a normei juridice o reprezintă obligativitatea ei.

Potrivit acestei caracteristici, normele juridice nu reprezintă doar indicaţii sau recomandări, ci constituie dispoziţii obligatorii impuse de puterea publică şi a căror respectare este garantată la nevoie prin forţa de coerciţiune a statului. Obligativitatea normei reprezintă condiţia stabilităţii relaţiilor sociale în acord cu voinţa generală. Sunt obligatorii de urmat atât normele permisive de conduită, cât şi cele prohibitive sau onerative, dacă sunt îndeplinite condiţiile fixate de legiuitor. Din acest caracter obligatoriu al normei juridice nu trebuie să se concluzioneze că norma ar cuprinde numai obligaţii de conduită. În situaţia în care subiectelor le este permisă o anume libertate de a acţiona, odată încheiate raporturile juridice (de vânzare-cumpărare, închiriere, încheierea unui contract de muncă etc.) şi opţiunea juridică fiind exprimată, obligativitatea normelor este de necontestat şi ea nu îşi pierde valabilitatea. Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice sunt exigibile 17 , adică beneficiază de garanţii exterioare, oferite de stat pentru aducerea lor la îndeplinire prin mijloace şi organe specializate de constrângere. Obligativitatea normei juridice se referă şi la faptul că acestea se aplică continuu, de la intrarea la ieşirea sa în vigoare, în mod necondiţionat şi imediat. Din acest punct de vedere se poate aprecia că toate normele juridice sunt la fel de obligatorii, fie că sunt inserate în legi, hotărâri de guvern, dispoziţii ale primarilor sau ordine ale prefecţilor şi indiferent de frecvenţa cu care sunt aplicate.

Norma juridică este de aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de situaţii, ori de câte ori sunt prezente împrejurările,

condiţiile stipulate de ea, iar în cazul în care asemenea situaţii sau împrejurări nu sunt întrunite, norma nu se aplică.

O reglementare juridică care ar stipula spre exemplu, condiţiile ce s-ar cere îndeplinite pentru cumpărarea de parcele pe Marte, s-ar aplica în atâtea situaţii în câte ar exista astfel de cereri, după cum, în caz contrar, norma respectivă nu şi-ar găsi aplicabilitatea. Ea există şi este de aplicabilitate repetată, chiar dacă nu s-a aplicat niciodată.

Norma juridică este publică18 în sensul că, pentru repetarea comportamentului stipulat de ea trebuie adusă la cunoştinţa destinatarilor ei, adică trebuie făcută publică. Acest lucru se realizează prin intermediul voinţei legiuitorului, transpusă într-un text, care se dă spre publicare, iar rezultatul tipizant al normei depinde de înţelegerea comună a majorităţii subiecţilor. Publicitatea normei constă în faptul că ea se bazează pe conştiinţa destinatarilor ei, cel puţin la fel de mult ca şi pe voinţa legiuitorului.19

Normele juridice determină anumite efecte pentru subiectele intrate în raporturile juridice reglementate. În anumite cazuri, aceste efecte sunt rezultatul voinţei subiecţilor de drept, iar alteori sunt consecinţa unor fapte sau împrejurări care se produc independent de voinţa acestora (naşterea, decesul, inundaţiile etc.). Dar chiar şi în acest ultim caz, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge tot ca urmare a manifestării de voinţă a subiectelor raporturilor juridice (acceptarea sub beneficiu de inventar a unei moşteniri etc.).

Încălcarea normei juridice atrage răspundere juridică a celui vinovat de încălcarea ei, răspundere care diferă în funcţie de natura juridică a normei încălcate (penală, civilă, administrativă etc) putându-se da naştere astfel, unor raporturi juridice de răspundere (penală, civilă, administrativă etc.).

Declanşarea răspunderii juridice este însoţită în cele mai numeroase cazuri de aplicarea coerciţiunii statale, deoarece nerespectarea voluntară a unei norme juridice poate duce în final, la aplicarea constrângerii etatice prin organe specializate. De aici se

poate reţine ca şi trăsătură a normelor juridice, aducerea lor la îndeplinire, în caz de nevoie prin constrângere exercitată de stat.

4. Structura normei juridice

Structura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume: internă şi externă. În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică, cel de-al doilea, priveşte modul de exprimare a normei în cadrul actului normativ sau a altui izvor de drept din care face parte, şi poartă denumirea de structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei juridice.

A. Structura internă sau logico-juridică a normei juridiceStructura internă a normei juridice alcătuieşte partea stabilă a

regulii de conduită prescrisă. Ea arată din ce elemente componente şi reciproc dependente este organizată prescripţia normei, indiferent de modul de formulare sau de ramura de drept căreia îi aparţine. Structura logico-juridică a normei, înseamnă componentele sale şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Componenţa trihotomică a normei juridice corespunde cerinţei logice de a enunţa condiţiile în care anumite categorii de destinatari vor avea o anumită conduită, va preciza care este acea conduită dorită de legiuitor şi care vor fi urmările nerespectării ei.

Schematic, structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub forma: în cazul în care, dacă (ipoteza) ... atunci trebuie (dispoziţia) ... altfel (sancţiunea) ... ..

Dacă ipoteza răspunde la întrebarea: în ce împrejurări sau căror categorii de subiecţi li se aplică norma juridică - dispoziţia răspunde la întrebarea: ce trebuie să facă sau să nu facă destinatarul normei?, iar sancţiunea răspunde la întrebarea: care sunt urmările nerespectării dispoziţiei prescrise?

1). Ipoteza

Concept

Ipoteza este acea parte a normei juridice prin care sunt stabilite condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice precum şi categoria de subiecţi la care se referă prevederile dispoziţiei.20

Ea stabileşte starea de fapt prin care anumite fapte dobândesc relevanţă juridică şi prin a cărei realizare se declanşează incidenţa dispoziţiei.

Clasificarea normelor juridice în funcţie de ipoteză

Ipotezele se pot clasifica după mai multe criterii:a) După modul în care sunt determinate împrejurările în

prezenţa cărora operează dispoziţia, ipotezele pot fi determinate, relativ determinate şi nedeterminate.

Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate. Ipotezele sunt relativ determinate atunci când împrejurările de aplicare a normei sunt circumscrise cu relativitate, nefiind descrise în toate detaliile lor. Exemplu: art. 72 din Codul familiei: "Autoritatea tutelară va putea încuviinţa înfierea numai dacă va constata că cel care înfiază poate asigura o normală dezvoltare fizică şi morală precum şi că înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii, ori regulilor de convieţuire socială."

Ipotezele nedeterminate sunt ipotezele în care împrejurările în prezenţa cărora se aplică dispoziţia nu sunt circumstanţiate, nici măcar în mod relativ. Aceste norme în care nu este determinată ipoteza, se mai numesc şi "norme în alb".

b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipotezele pot fi simple (atunci când prevăd o singură împrejurare în prezenţa căreia dispoziţia normei

devine operantă, exemplu art. 30 din Codul familiei: bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune) şi ipoteze complexe care prevăd mai multe situaţii sau împrejurări care, fie împreună, fie fiecare în parte condiţionează aplicarea dispoziţiei.

Ipoteza complexă poate fi la rândul ei, cumulativă şi alternativă.

Este complexă cumulativă, ipoteza în care sunt stipulate două ori mai multe împrejurări care trebuie să existe pentru aplicarea normei. Exemplu, art. 81 din Cod penal: "Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni şi se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei".

Este ipoteză complexă alternativă, ipoteza în care sunt avute în vedere de legiuitor mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară fie existenţa uneia, fie a celeilalte sau celorlalte. Exemplu: art. 71 din Codul familiei: "Consimţământul la înfiere se dă prin declaraţie făcută direct în faţa autorităţii tutelare, fie prin înscris autentic".

c) După un alt criteriu, cel al numărului împrejurărilor avute în vedere la aplicarea dispoziţiei, ipoteza poate fi unică atunci când este prevăzută o singură împrejurare care duce la declanşarea normei şi alternativa când sunt stipulate mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii. Exemplu de ipoteză unică: art. 114 din Codul familiei: "Tutela se exercită numai în interesul minorului", iar de ipoteză alternativă: desfacerea contractului de muncă se poate face ca urmare a iniţiativei angajatorului (art. 130 din Codul muncii), a angajatului (art. 135 din Codul muncii, instituţie juridică cunoscută şi sub denumirea de demisie), ori a ambelor părţi (art. 129 Codul muncii sau încetare a raporturilor de muncă cunoscută sub denumirea de desfacere prin acordul părţilor).

d) După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare21 ipoteza poate fi generică când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare

prin a cărei realizare se aplică legea şi cauzală când enumeră limitativ sau exemplificativ împrejurările în care este incidentă legea.

2). Dispoziţia

Concept

Dispoziţia normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezenţa stării descrise de ipoteză, sau altfel spus, este elementul normei juridice care precizează care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de norma sau care arată ce conduită să urmeze acestea. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice, este "miezul" ei, elementul său esenţial şi care formează de fapt conţinutul normei. Dispoziţia poate să prevadă obligaţia de a comite anumite acţiuni (exemplu: de a înregistra o societate comercială), de a se abţine de la săvârşirea acestora (exemplu: interdicţia construirii fără autorizaţie) după cum, ea poate să permită, să recomande, să stimuleze o anume conduită prescrisă.

Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei, având caracter dinamizator şi un rol atât de important încât, nu este de conceput ca o normă juridică să fie eliptică de dispoziţie.

Clasificarea normelor juridice în funcţie de dispoziţii

a) Ţinând seama de modul cum este formulată, prescrisă conduita de urmat, dispoziţia poate fi determinată şi relativ determinată.

Ea este determinată când stabileşte strict, categoric conduita subiecţilor, fără vreo posibilitatea de derogare. Exemplu: art. 127 din Codul de procedură civilă: "Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa de judecată."

Drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi pot fi formulate astfel: trebuie, este interzis, este autorizat, este îndreptăţit, este obligat etc..

Dispoziţia relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduită sau limite ale conduitei de urmat, iar subiecţii pot să aleagă una dintre aceste posibilităţi, ori în cadrul acestor limite să aleagă conduita dorită. Exemplu: art. 136 lit. b C.p.p.: "dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală pentru alte fapte, dar cere trimiterea cauzei la procuror, instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror".

Uneori dispoziţia poate fi subînţeleasă.b) După criteriul modului de conformare a subiecţilor faţă de

conduita prescrisă, sau după caracterul acestei conduite, dispoziţiile pot fi imperative sau categorice şi dispoziţii permisive. Cele imperative pot fi onerative, prohibitive şi interpretative, iar cele permisive pot fi dispozitive (care la rândul lor sunt dispoziţii de împuternicire, de recomandare şi de stimulare) şi dispoziţii supletive.

Dispoziţiile imperative impun o anumită acţiune sau inacţiune şi de aceea se mai numesc şi categorice. Dispoziţiile onerative sunt dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni.

Dispoziţiile interpretative ca şi normele de acest gen, au drept scop explicarea unor reglementări anterioare, cu care fac corp comun şi care se aplică retroactiv, de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

Dispoziţiile permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care să o urmeze. Spre exemplu, dispoziţiile procesuale care permit părţii să declare sau nu căi de atac împotriva hotărârilor instanţelor. Prin aceste dispoziţii legiuitorul recunoaşte subiecţilor dreptul de a acţiona sau nu într-un anumit fel, lăsând posibilitatea

liberei folosiri a facultăţii recunoscute, respectiv a dreptului de a alege liber conduita de urmat.

O varietate a normelor permisive o alcătuiesc normele dispozitive care stipulează conduita de urmat, conduită pe care nu o impune cu caracter absolut. De exemplu, dispoziţia prin care angajatorul poate lua avizul consultativ al consilierului juridic al societăţii, fără a fi însă sancţionat pentru nesolicitarea acestui aviz.

Dispoziţiile permisive pot fi: de împuternicire22 când îndrituiesc un subiect, îi stabilesc drepturi (exemplu: instanţa poate înlătura pedeapsa complimentară privativă de drepturi, dacă există circumstanţe atenuante - art. 76, alin. final C.p.p.); dispoziţii de recomandare când se dă un sfat cuiva, o recomandare ce nu este obligatoriu de a fi respectată (exemplu: se recomandă acordarea unei prime de aport sau de emisiune asociaţiilor societăţilor comerciale care doresc să-şi majoreze capitalul social, pentru a nu-i defavoriza pe ceilalţi acţionari); dispoziţii de stimulare, prin care se prevăd posibilităţi de recompensare a unei conduite deosebite sau de stimulare a iniţiativei creatoare (exemplu: acordarea de prime celor angajaţi care au brevetat invenţii sau inovaţii).

Dispoziţiile supletive ca varietate a dispoziţiilor permisive, sunt dispoziţiile care lasă la latitudinea persoanelor interesate conduita de urmat, însă dacă acestea nu se hotărăsc, atunci organul etatic competent va suplini voinţa lor. De exemplu, în art. 36 din Codul familiei este prevăzută dispoziţia că soţii se pot învoi asupra partajării bunurilor comune, dar dacă aceştia nu se învoiesc şi sesizează instanţa, aceasta va hotărî în locul lor.

c) Ţinând seama de gradul de generalitate şi de sfera aplicării lor, dispoziţiile pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dispoziţiile generale au o sferă largă de aplicabilitate şi guvernează în general o ramură de drept. Cele speciale cuprind numai o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept (spre exemplu: dispoziţiile părţii generale şi speciale ale codurilor penale şi de procedură penală). Este de remarcat că această grupare trebuie văzută dialectic, în sensul că în

funcţie de elementul de raportare a dispoziţiei aceasta poate fi considerată specială faţă de altă dispoziţie de aplicabilitate mai mare, dar poate fi în acelaşi timp o dispoziţie generală faţă de o altă, cu o sferă de aplicabilitate mai restrânsă decât a ei.

Dispoziţiile de excepţie reprezintă o completare fie a celor generale, fie a celor speciale. Aceste dispoziţii sunt cunoscute şi sub denumirea de dispoziţii derogatorii (de exemplu, în codul familiei se prevede că vârsta căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei; cu toate acestea, pentru motive întemeiate se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de15 ani).

3). Sancţiunea

Concept

Sancţiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conţine, indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept de către organele împuternicite de stat şi prin care se urmăreşte atât stabilirea ordinii juridice încălcate cât şi prevenirea unor noi violări a normelor juridice. La nevoie, aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. Toate normele sociale sunt asigurate într-un fel sau altul printr-o sancţiune. Aceste sancţiuni reprezintă răspunsul pe care societatea îl dă conduitei ilicite, este modalitatea de reacţie împotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept. Prin aplicarea de sancţiuni se urmăreşte de asemenea îndreptarea subiectului vinovat de încălcarea normei juridice şi reinserţia acestuia în societate.

Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai în conformitate cu legile în vigoare conform dictonului "nulla poena sine lege" şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative. Deşi este o latură importantă a normei juridice, sancţiunea ţine de domeniul

general al constrângerii de stat, dar nu trebuie confundată, identificată cu coerciţia statală. Sunt sancţiuni care nu implică exercitarea vreunei constrângeri şi care se execută de bună voie. Sunt de asemenea expres prevăzute sancţiuni pentru a căror aplicare se cere, alături de actul de putere statal, o condiţie a manifestării voinţei subiectului ale cărui drepturi au fost încălcate (spre exemplu: instituţia plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea unei sancţiuni sunt condiţionate de depunerea unei plângeri din partea persoanei vătămate).

Clasificarea normelor juridice în funcţie de sancţiune

Se pot distinge mai multe feluri de sancţiuni, funcţie de criteriul de delimitare uzitat.

a) După modul de determinare distingem sancţiuni absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.

Sancţiunile absolut determinate sunt formulate exact şi nu pot fi majorate sau micşorate de organul abilitat cu aplicarea normelor juridice. Exemplu: art. 30 din Codul familiei prevede că "orice convenţie prin care bunurile dobândite în timpul căsătoriei nu ar fi bunuri comune, este nulă".

Sancţiunile relativ determinate stabilesc limitele minime şi maxime, iar sancţiunea concretă urmează a fi stabilită de organul de aplicare a dreptului. În cazul infracţiunii de omor calificat, prevăzut de art. 175 Cod penal, limita minimă a pedepsei este de 15 ani, iar cea maximă de 25 ani.

Sancţiunile alternative sunt cele care oferă posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni.

Sancţiunile cumulative prevăd mai multe feluri de sancţiuni care se aplică împreună şi în mod obligatoriu. Spre exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de piraterie, prevăzută de art. 212 Cod penal care a avut ca urmare moartea victimei, alături de pedeapsa cu

închisoare se va aplica şi pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor civile prev de art.64 C.pen.

b) După criteriul naturii raporturilor sociale reglementate şi încălcate, sancţiunile pot fi: penale, administrative, civile, disciplinare.

Exemple de sancţiuni penale sunt: pedeapse principale (detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda penală), pedepsele complimentare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) care se aplică ulterior executării pedepsei principale şi pedepsele accesorii ale interzicerii unor drepturi, care se aplică pe perioada executării pedepsei principale.

Sancţiunile administrative se aplică mai ales în cazul contravenţiilor şi pot fi privative de libertate (închisoarea contravenţională), pecuniare (amenda administrativă), ori de altă natură (mustrare, avertisment, interdicţia exercitării unor profesii, închiderea unor societăţi comerciale etc.).

Sancţiunile civile constau în: despăgubiri la care poate fi obligat cel care este răspunzător de prejudiciul cauzat, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea unui act etc. Sancţiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul încălcării unei norme de drept al muncii şi pot avea caracter patrimonial (retrageri de gradaţii, retrogradări în funcţie, suspendări din funcţie, desfaceri disciplinare ale contractelor de muncă) sau cu caracter nepatrimonial (mustare, avertisment).

În dreptul internaţional cele mai eficace sancţiuni sunt blocada, ruperea relaţiilor diplomatice, embargoul, intervenţia armată, represalii, declararea războiului - sancţiuni aplicate de state altor state. Este de remarcat că în dreptul internaţional public sancţiunea prezintă caracteristici determinate de poziţia specifică a dreptului internaţional faţă de dreptul intern, dar acest lucru nu pune sub semnul îndoielii calitatea juridică a nomelor internaţionale, ori a rolului acestui element al normelor juridice.

c) După numărul sancţiunilor aplicate distingem: sancţiuni unice (exemplu: infracţiunea de trafic de stupefiante prevăzut de art. 312 Cod penal care prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani) şi multiple, când sunt prevăzute mai multe categorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă (exemplu: infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 Cod penal, care stipulează obligativitatea aplicării pedepsei principale a închisorii alături de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

În general, pentru comiterea unei fapte se poate aplica o singură sancţiune de aceeaşi natură, de acelaşi gen, conform adagiului "non bis in idem".

d) După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actului încheiat în dispreţul normei juridice, sancţiuni reparatorii (adică de reparare sau de desdăunare pentru paguba produsă) şi sancţiuni coercitive sau represive (adică de constrângere exercitată asupra subiectului vinovat de violare a normei juridice).

B. Strucura tehnico-juridică sau tehnico-legislativăStructura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre

deosebire de structura logică, la forma exterioară de exprimare a conţinutului normei şi la modul ei de redactare, care trebuie să fie clar, concis şi concret.

Pentru a percepe structura tehnico-juridică a normei juridice, trebuie înţeles faptul că normele de drept nu se întâlnesc singure sau pure şi nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci ele fac parte dintr-o lege, hotărâre, ordin, statut etc., iar

Sub aspectul tehnicii legislative, o normă juridică este cuprinsă de regulă, în acte normative. Actul normativ poate fi structurat pe capitole, secţiuni, articole, paragrafe. Articolul reprezintă elementul structural, de bază al actului normativ şi conţine prevederi de sine stătătoare. Nu orice articol de lege va coincide cu o regulă de conduită, într-o situaţie putând conţine mai multe reguli de

conduită, în alta, printr-un articol exprimându-se un singur element al normei juridice. Există şi situaţii când mai multe articole cuprind o singură normă.

Pentru a stabili corect conţinutul unei norme cu toate elementele sale, trebuie să se coroboreze texte din articole şi chiar din legi diferite. Faptul că unele norme juridice apar în cuprinsul mai multor acte normative, poate fi explicat şi prin aceea că reglementarea unor relaţii sociale se realizează la intervale diferite de timp sau de alte organe (Parlament, Guvern, administraţie locală etc.). Structura tehnico legislativă trebuie să răspundă unor cerinţe de oportunitate şi rapiditate pe care le presupune activitatea legislativă, strâns legată de condiţiile şi etapele dezvoltării sociale. Ea trebuie să ţină pasul cu cerinţele impuse de accesibilitatea înţelegerii normelor juridice de către destinatarii acestora. Structura tehnico-legislativă are aşadar în vedere modul în care sunt formulate prin acte normative normele juridice, iar tehnica legislativă reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative care ajută la determinarea unor soluţii legislative judicios alese şi la exprimarea normelor în texte corespunzătoare redactate.

APLICAŢII1. Definiţia normei juridice2. Structura externă a normei juridice3. Clasificarea ipotezelor si exemple4. Clasificarea dispoziţiilor si exemple5. Clasificarea sancţiunilor cu exemple.6 .Modelul oricărei norme juridice7 .Trăsăturile normei juridice8 .Formulaţi exemple de norme juridice

9 .Structura internă a normei juridice .Elementele sale. Enumerare si definiţiile elementelor normei juridice.

Capitolul V

DELIMITAREA APLICĂRII DREPTULUI PE COORDONATELE TIMP-SPAŢIU ŞI PERSOANE

1. Privire generală

Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor, urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilor interumane prin asigurarea realizării lor, prin garanţii etatice.

Coordonatele sau vectorii pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunt timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, regula este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil, în cadrul acestui teritoriu. Naşterea, modificarea sau stingerea oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Din punct de vedere al timpului, normele juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, coexistă. Între legi şi diverse situaţii juridice există raporturi de concomitenţă sau anterioritate, în ceea ce priveşte vectorul timp şi raporturi interne ori externe, dacă ne

raportăm la spaţiu. Cunoaşterea şi delimitarea acţiunii dreptului pe aceste trei coordonate, prezintă importanţă în procesul de aplicare a dreptului, pentru o corectă şi justă încadrare în lege a multitudinii de situaţii juridice şi sociale.

Sunt autori care vorbesc de aplicarea legii, iar alţii despre aplicarea sau acţiunea actelor normative. Vorbind despre aplicarea dreptului, avem în vedere atât aplicarea legii cât şi a celorlalte acte normative emise în baza şi în vederea executării acestora, în general, aplicarea tuturor normelor juridice.

Între graniţele statale fiinţează dreptul intern, iar conduitele statelor în interrelaţiile lor, sunt obiect de reglementare al dreptului internaţional; normele interne au efect în interiorul statului care le-a edictat. Timpul normei juridice este delimitat de intrarea sa în vigoare ("terminus a quo") şi încetarea efectelor acesteia ("terminus ad quem"), fiind măsurat în funcţie de anumite unităţi: ore, zile, luni, ani. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu sunt studiate şi cu prilejul introducerii în dreptul civil, după cum sunt analizate şi în cadrul disciplinei de drept internaţional privat. La teoria generală a dreptului, vom discuta despre acţiunea normelor juridice pe cele trei coordonate: timp, spaţiu şi persoane, cu scopul de a ajuta la o înţelegere de ansamblu a dreptului, a fenomenelor juridice în general.

2. Aplicarea dreptului în timp (sau acţiunea normelor juridice în timp)

1). Noţiuni generaleTimpul normei juridice defineşte durata acesteia, respectiv

perioada în care aceasta produce efecte juridice. Aplicându-se numai faptelor săvârşite, petrecute în timpul cât norma juridică era în vigoare, înseamnă că aceasta nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează. Perioada cât este în fiinţă o normă juridică, o denumim perioada activă a normei. Nimănui nu-i este imputabil că nu a avut în vedere o normă viitoare, sau să-i fie impusă o lege care

nu există. Apariţia normelor noi îşi găseşte explicaţia în faptul că cele vechi încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi pentru acest motiv, ele trebuie înlocuite. Succesiunea în timp a normelor juridice a impus un set de reguli care să guverneze acţiunea lor. Din acest punct de vedere au relevanţă juridică: momentul intrării în vigoare, ieşirii din vigoare şi perioada acţionării normei juridice.

Intrarea în vigoare a unei norme juridice are loc la data aducerii ei la cunoştinţa publicului. Acest lucru se poate realiza odată cu publicarea normei, cu afişarea ei, sau după o anumită perioadă de timp necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţa destinatarilor ei, momente stabilite diferit în legislaţiile contemporane.

În sistemul nostru de drept, legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea in Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin art. 78 din Constituţie s-a statuat că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la data ulterioara prevăzută în textul de lege.

Aceasta reprezintă regula în materie. Pot exista acte normative care să intre în vigoare pe anumite părţi, titluri, capitole sau chiar unele dispoziţii din cuprinsul lor, la date diferite. Există însă şi unele excepţii.

O primă excepţie o reprezintă situaţia acelor normative care prevăd în însăşi conţinutul lor, într-un articol, de regulă final, o altă dată de intrare în vigoare: după trecerea unei perioade de timp (30 de zile, 2 luni) sau la o dată precisă (1 aprilie 2001). Când nu există o astfel de menţiune, legea va intra în vigoare, aşa după cum am arătat deja, la 3 zile de la publicare.

O a doua excepţie o reprezintă art. 114 alin. 4 din Constituţie, care prevede că, în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, iar acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.si la momentul publicarii lot in Monitorul Oficial al României..Ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră in vigoare la 3 yile de la publicare in monitorul oficial, le fel ca si legile.

Termenul de 3 zile se calculează incepând cu data publicarării şi expiră la orele 24 ale celei de a 3 a zi de la publicare.

Din momentul intrării în vigoare, norma juridică devine obligatorie pentru toţi destinatarii ei, existând prezumţia legală şi absolută în sensul că este cunoscută, astfel încât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii ca scuză a conduitei sale contrarii, cunoscută sub adagiul "nemo censetur ignorarem legem" (nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii). Această prezumţie este mai degrabă, sau poate fi apreciată ca o ficţiune juridică, întrucât este cert că din momentul publicării nu are cum să fie cunoscută o lege tuturor celor cărora li se adresează. Dacă s-ar accepta ca moment al intrării în vigoare al unui act normativ, nu de data publicării ei, ci data difuzării Monitorului Oficial, am asista la momente diferite de recepţionare şi respectiv la momente distincte de intrare în vigoare a actelor normative, ceea ce ar avea incontestabile consecinţe nedorite în ordinea juridică. Legalitatea implică cu necesitate şi aplicarea uniformă a legilor, numai în spaţiu dar şi în timp. Evoluţia alertă a întregului sistem normativ ar putea pune sub semnul întrebării justeţea acestei prevederi, dar pe de altă parte, este de neignorat eficienţa acesteia.

Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin mai multe modalităţi: abrogarea, ajungerea la termen, decădere, desuetudinea. De regulă, norma juridică iese din vigoare, prin una din cele două modalităţi:

- când norma a fost emisă pentru un timp nedeterminat, încetarea efectelor are loc prin abrogare, în oricare din fomele ei;

- când durata de timp a fost limitată şi în această situaţie (vorbim aici de cazul legilor temporare) actul normativ îşi încetează aplicabilitatea prin ajungerea la termenul fixat, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate, încetarea efectelor ei operând "ope legis".

Abrogarea este procedeul prin care este scoasă din vigoare o normă juridică care îşi încetează efectele ca urmare a faptului că s-a adoptat un alt act legislativ ulterior şi contrar ei.

Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea. În timp ce abrogarea exclude orice aplicare a normei respective, derogarea instituie doar unele excepţii putând face ca anumite dispoziţii, sau chiar actul normativ integral să fie inaplicabil unor categorii de subiecţii şi putând în acelaşi timp, să rămână în vigoare, pentru alţii. Derogarea nu scoate o normă din vigoare, ceea ce înseamnă că, înlăturându-se această excepţie, norma redevine aplicabilă. Deosebit de aceasta, abrogarea încetează definitiv efectele normei, iar pentru a putea fi din nou aplicată se impune o readoptare a ei.

Abrogarea se poate realiza printr-un act de aceeaşi forţă juridică, eventual în poziţie superioară normei abrogate, în ierarhia izvoarelor dreptului şi înseamnă desfiinţarea efectelor pentru viitor.

Tehnica juridică românească cunoaşte mai multe forme de abrogare pe care, din punct de vedere al criteriului întinderii abrogării, o clasificăm în abrogare totală sau parţială, iar după modul de manifestare al voinţei celui ce operează abrogarea, distingem abrogarea expresă de cea totală sau implicită.

Abrogarea totală presupune ca actul nou să scoată din vigoare integral pe cel anterior, iar cea parţială, doar anumite dispoziţii, celelalte rămânând în vigoare.

Abrogarea expresă cunoaşte la rândul ei două forme: abrogarea expresă directă şi expresă indirectă. Abrogarea este expresă directă atunci când prevede explicit că vechiul act normativ (sau parte a acestuia) este abrogat şi este expresă indirectă când, noul act nu numeşte expres actul (sau partea din el) care se abrogă, limitându-se doar a stipula că toate actele normative contrare dispoziţiilor noului act, se abrogă. Abrogarea totală sau implicită cum mai este cunoscută ca denumire, este acea formă a abrogării care nu abrogă direct sau indirect actul anterior, dar reglementarea nouă este atât de diferită de reglementarea veche încât aceasta nu se mai poate

aplica şi implicit se consideră abrogată. Contradicţia dintre textele celor două reglementări trebuie să fie incompatibilă, de neconciliat. Acest act normativ va fi considerat abrogator, chiar dacă nu conţine vreo dispoziţie în acest sens, dat fiindcă o lege posterioară, desfiinţează orice dispoziţie contrară, dacă este anterioară. "Lex posterior derogat priori" spuneau romanii.

Într-un sistem de drept cu o tehnică legislativă bine pusă la punct, este uzitată modalitatea abrogării exprese directe.

În dreptul internaţional, abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită. Cea expresă, poate rezulta ca manifestare de voinţa a părţilor semnatare. Abrogarea tacită are în vedere succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că un nou tratat încheiat evocă o altă intenţie a părţilor, sau este diferit şi incompatibil cu prevederile tratatului anterior.

Cea de-a doua modalitate de încetare a efectelor normelor juridice este ajungerea acestora la termen

O altă formă de încetare a acţiunii normelor de drept o constituie desuetudinea sau căderea în desuetudine. Acest caz priveşte actele normative sau reglementările care au fost total depăşite de relaţiile sociale reglementate, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută. Această modalitate mai poartă denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Odată încetat temeiul normei ("ratio legis") încetează de fapt şi acţiunea sa. În perioada de trecere de la dictatură la democraţie, o serie de acte normative ale vechiului regim au căzut în desuetudine întrucât, nefiind abrogate nici nu mai corespundeau noilor realităţi ca să mai poată fi aplicate.

Desuetudinea nu trebuie confundată cu cutuma "contra legem"23. Ea presupune inaplicare, dar acest simplu fapt nu duce automat la desuetudine. Alături de această împrejurare, se mai cere să se adauge un element psihologic: convingerea că neaplicarea normei este în contradicţie cu ideea de just ce stă la baza întregii legislaţii, că este inutilă. Fără acest element nu este suficient comportamentul

contrar normei, nici chiar unul tolerat de stat, întrucât, oricând se poate reveni şi să se aplice în continuare norma considerată desuetă. Această neaplicare a normei trebuie să aibă la bază convingerea juridică că sistemul de drept se reorientează, are în vedere alte convingeri şi raţiuni.

Caducitatea. La edictarea normelor se au în vedere anumite relaţii sociale ce se impun a fi reglementate. Dispariţia acestor relaţii atrage şi dispariţia normei, care, formal în vigoare, nu mai are aplicabilitate. Aceasta înseamnă că deşi reglementarea a fost concepută în termeni generali însă pentru anume circumstanţe determinate, dispariţia acestora atrage caducitatea normei. Spre exemplu, norme care reglementează reguli de conduită într-un anume imobil care, dispărând, fac ca efectul obligatoriu al actului normativ să înceteze.

2). Principiul aplicării normei juridice în timpArticolul 78 din Constituţie prevede că "legea intră în

vigoare la 3 zile data publicării în Monitorul oficial al României sau la data prevăzută în textul ei" şi se prevede că se aplică pentru viitor, ceea ce înseamnă că o lege se va referi numai la situaţiile ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi celor anterioare apariţiei sale.

Principiul fundamental al acţiunii normelor juridice în timp şi care reprezintă regula în materie este cunoscut sub denumirea de principiul neretroactivităţii legii. Acest principiu dă glas regulii juridice potrivit căreia, legea nu se aplică decât pentru viitor. El este înscris şi în Constituţie.24 Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie absolută, legală care nu poate fi în vreun fel înlăturată decât doar de legiuitor, în mod excepţional şi expres.

În lumina acestui principiu, art. 1 din Codul civil stipulează că "legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", iar art. 10 din Codul penal dispune că "legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare" şi se mai

prevede în continuare că "ea nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni" (art. 11 C.p.).

3). Excepţii de la principiul neretroactivităţii legiiUnele necesităţi practice au determinat admiterea unor

excepţii de la acest principiu şi anume:a) principiul retroactivităţiiAcesta se referă la împrejurarea că unele norme juridice intră

în vigoare la o dată anterioară publicării lor; ele se aplică pentru trecut şi acest lucru trebuie prevăzut expres. Dacă neretroactivitatea legii este regula, retroactivitatea este excepţia.

Asemenea excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii sunt:

- legea penală mai favorabilă sau mai blândă, iar aparente excepţii sunt şi legile interpretative şi legile de competenţă sau de procedură.

Tot legi penale mai favorabile sunt amnistia şi graţierea, ale căror dispoziţii retroactivează. Raţiunea aplicării legii penale mai favorabile este evidentă: dacă legiuitorul consideră că o faptă nu mai este periculoasă pentru societate şi o dezincriminează, sau dacă îi reduce limitele de pedeapsă, apare normal ca de prevederile ei să beneficieze şi cei care nu au fost condamnaţi definitiv.

Dacă această lege apare după condamnarea definitivă a inculpatului şi până la executarea integrală a pedepsei, aplicarea legii mai favorabile este o facultate, putându-se dispune fie menţinerea, fie reducerea ei.

Legile interpretative pot da o interpretare retroactivă a legii în vigoare dacă prin aceasta se urmăreşte spre exemplu, a îndrepta o nedreptate făcută unor persoane sau pentru a se apăra interese legitime ale cetăţenilor (acordarea de pensii invalizilor care au fost pe front). Asemenea cazuri de legi interpretative care să retroactiveze, se întâlnesc foarte rar în practică.

b). O a doua excepţie de la principiul aplicării în viitor a legii o reprezintă excepţia ultraactivităţii legii. Acest principiu se referă la faptul că actul normativ ultraactivează, supravieţuieşte şi după ieşirea lui din vigoare, producând efecte juridice şi după acest moment. Practic actul normativ se aplică după abrogarea lui. Potrivit art. 16 din Codul penal, "legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare chiar dacă fapta a fost săvârşită şi judecată în acel interval de timp". Legile temporare se emit în timpul calamităţilor naturale, a stării de război etc. Raţiunea ultraactivităţii o găsim în necesitatea de a se asigura eficacitatea legilor temporare. Dacă nu ar exista această excepţie de la regulă şi legea penală temporară s-ar aplica numai faptelor săvârşite, descoperite şi judecate sub imperiul ei, ar exista posibilitatea ineficienţei ei, făptuitorii sustrăgându-se judecăţii şi aşteptând împlinirea termenului stabilit, în scopul de a nu mai putea fi traşi la răspundere.

3. Aplicarea dreptului în spaţiu (sau acţiunea normelor juridice în spaţiu)

1) Noţiuni generaleEfectele spaţiale ale dreptului sunt strâns legate de principiul

suveranităţii, de noţiunea de teritoriu şi populaţia ce ocupă acest teritoriu cu referire la conceptul de cetăţean.

Suveranitatea statului implică obligativitatea normelor de drept asupra tuturor cetăţenilor săi şi tuturor instituţiilor sociale aflate pe teritoriul etatic.

Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă accepţiune, o altă semnificaţie, decât ceea ce se înţelege prin acest concept din punct de vedere geografic.

Norma juridică penală defineşte noţiunea de teritoriu prin articolele 142 şi 143 din Codul penal. Astfel, prin teritoriu se înţelege

întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.

2) Principiul aplicării normei juridice în spaţiuDin punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu

trebuie reţinut principiul care operează în această materie şi anume principiul teritorialităţii normelor juridice. Acest principiu exprimă faptul că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita tuturor acelora care se află pe acel teritoriu.

Problema nu trebuie privită simplist întrucât complexitatea relaţiilor interumane actuale poate duce la conflicte de legi pe acelaşi teritoriu. Dintr-un prim punct de vedere se impune să facem distincţie între aspectul intern şi aspectul internaţional al aplicării normelor juridice.

În statele unitare unionale, în principiu, actele emanate de la organele centrale se aplică pe întreg teritoriul, iar cele edictate de către organele unităţilor administrativ teritoriale, au obligativitate în aceste unităţi.

În cazul statelor federale suntem în prezenţa a două ordini juridice: dreptul federal, aplicabil întregului teritoriu, alături de dreptul statelor federale, propriu fiecărui stat federal; în caz de conflict, între legea unui stat federativ şi legea federală, are prioritate cea federală. Acest principiu al preeminenţei legii federale operează doar dacă puterea federală nu a depăşit limitele ce i-au fost conferite prin Constituţie.

3) Excepţii de la principiul teritorialităţiiTeritorialitatea normelor juridice nu este absolută, principiul

teritorialităţii având mai multe excepţii cunoscute în literatură juridică sub denumirea de excepţiile extrateritorialităţii. Acestea pot fi privite în dublu sens, fie că legea naţională nu se aplică asupra unor bunuri ori persoane, fie că legea internă are reverberaţii în afara

teritoriului etatic. Efectul extrateritorial al dreptului poate apărea ca urmare a autonomiei de voinţă a subiectelor, a părţilor, fie independent de voinţa acestora. În aceste situaţii pe teritoriul unui stat, pot existe persoane sau bunuri asupra cărora nu se aplică legea statală sau când se recunoaşte aplicarea legii străine pe teritoriul altui stat.

În corecta interpretare a problemei supuse atenţiei, trebuie pornit de la principiul egalităţii juridice a subiectelor de drept internaţional public, potrivit căruia statele, pe bază de reciprocitate, pot să-şi asigure îndeplinirea în condiţii normale a activităţii misiunilor diplomatice, fără ca vreunul din ele să îşi aibă încălcată suveranitatea. Aceste limitări ale aplicării legilor statelor în spaţiu, se bazează pe reciprocitatea intereselor şi a voinţei de a-şi face concesii unul altuia, renunţând la aplicabilitatea jurisdicţiei proprii; acest lucru pare normal, întrucât diplomaţii cărora li se acordă imunităţi, inclusiv pentru pătrunderea în incinta misiunii numai cu acordul lor, sunt de natură a conferi garanţii pentru a-şi îndeplinii optim misiune încredinţată în străinătate.

Imunitatea se extinde asupra lor personal (nu pot fi arestaţi, urmăriţi, percheziţionaţi) cât şi asupra clădirilor ocupate de sediile reprezentanţelor, mijloacelor de transport (autoturisme, ambarcaţiuni etc.), asupra corespondenţei etc.

Statul român acceptă aplicarea legii străine pe teritoriu său când norma conflictuală prevede acest lucru şi condiţionat de principiul reciprocităţii.

Dacă personalul diplomatic săvârşeşte infracţiuni el nu va fi răspunzător faţă de dreptul intern al statului acreditar, ci va fi declarat de către acesta "persona non grata", ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.

Excepţiile extrateritorialităţii se mai referă la regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara teritoriului statului său, recunoaşterea efectelor juridice ale unor acte

săvârşite pe teritoriul altui stat şi aplicarea legii interne unor fapte săvârşite în afara graniţelor statului de origine.

Deşi suveranitatea se întinde între limitele frontierelor de stat, există situaţii când legea statului are aplicabilitate şi în afara acestora.

Legea română va avea efecte şi faţă de cetăţenii români aflaţi cu reşedinţa în străinătate în ceea ce priveşte regimul juridic al capacităţii juridice şi al stării civile. De asemenea, legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite de cetăţenii români în afara teritoriului nostru, sau dacă sunt comise de apatrizi cu domiciliul în România. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principul personalităţii legii penale şi este înscris în art. 14 din Codul penal.

Principiul realităţii legii penale are în vedere faptul că legea română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României dacă sunt îndreptate împotriva statului, vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român şi dacă au fost comise de români sau apatrizi cu domiciliul în România (art. 5 din Codul penal). În fine, art. 6 alin. 1 din Codul penal, prevede că legea română se aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute în articolul 5 din Codul penal, dacă fapta este incriminată şi de legea penală a ţării unde ea a fost săvârşită şi dacă făptuitorul se află în România la data tragerii sale la răspundere penală.

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul universalităţii legii penale.

4. Aplicarea dreptului asupra persoanelor (sau acţiunea normelor juridice asupra persoanelor)

1) Noţiuni generaleÎn ceea ce priveşte modul de acţionare a actelor normative în

spaţiu şi asupra persoanelor, se va putea constata cu uşurinţă şi din cele ce urmează că sunt modalităţi foarte strâns legate între ele: pe de

o parte, datorită suveranităţii puterii de stat manifestată sub aspectul suveranităţii teritoriale şi apoi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie, pe de altă parte25.

Datorită interferenţelor existente între coordonatelor aplicării legii în spaţiu şi asupra persoanelor, sunt autori26 care consideră că acestea ar trebui tratate împreună datorită caracterului inseparabil al lor, întrucât aplecându-te asupra problemelor legate de aplicarea legii asupra teritoriului, invariabil sunt atinse şi problemele referitoare la persoanele care trăiesc în acel teritoriu, fie că au sau nu cetăţenia acelui stat, fie că sunt apatrizi sau că au cetăţenie dublă sau multiplă.

2) Principiile aplicării normei juridice asupra persoanelorPrincipiile care guvernează aplicarea dreptului asupra

persoanelor sunt principiul personalităţii normelor juridice şi al egalităţii juridice în faţa legii.

Principiul personalităţii normelor juridice se referă la faptul că persoanele aflate pe teritoriul unui stat, se supun legilor statului respectiv. Aceste persoane pot fi cetăţeni ai acestui stat, sau străini aflaţi pe teritoriul etatic (fie apatrizi, fie cu cetăţenie dublă sau multiplă, fie ceţăţeni ai altor state). Faptul că normelor juridice se adresează persoanele aflate pe teritoriul unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna, tuturor destinatarilor actelor normative. Există legi care reglementează relaţiile sociale ale unui grup sau unei categori de subiecţii (ex.: categorii profesionale, societăţilor comerciale, cetăţenilor, minorilor etc.) sau care sunt destinate numai titularilor unor funcţii (Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele ţării, etc.).

Dacă sfera persoanelor pe care le vizează poate varia (naţionali, apatrizi, străini) ceea ce trebuie reţinut este principiul fundamental al egalităţii lor în faţa legii.

Potrivit Constituţiei, în România "cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români", excepţie făcând drepturile politice. Drepturile civile precum şi orice alte drepturi pot

fi recunoscute de lege sau prin acorduri internaţionale la care România este parte.

Constituţia României mai prevede în articolul 18 că cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Atâta timp cât aceştia locuiesc în ţara noastră, au obligaţia de a respecta legile noastre.

Pe de altă parte, tot legea fundamentală prevede că cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu excepţia acelora care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară27. Este de la sine înţeles că îndeplinindu-şi obligaţiile faţă de România, excepţie făcând doar cele incompatibile cu absenţa lor din ţară, cetăţenii români aflaţi în străinătate trebuie să se supună şi legilor statului pe teritoriul căruia se află.

3) Excepţiile de la aceste principii De la cele două principii enunţate putem reţine şi excepţiile

de la ele, unele dintre acestea fiind aceleaşi ca şi cele ale extrateritorialităţii:

a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilorb) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără

cetăţeniec) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătated) recunoaşterea efectelor actelor şi efectelor juridice ale

raporturilor juridice încheiate pe teritoriul altor state28.Asupra problemelor tratate nu înţelegem să mai insistăm

oprindu-ne asupra regimului juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie, regim care se manifestă de regulă sub trei forme:

Regimul naţional care în principiu acordă, recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi ca şi românilor. Regimul naţional sau egalitatea de tratament nu acordă însă identitate de tratament cu cea a cetăţenilor români. Aceasta se explică prin faptul că străinul păstrează

legătura cu statul său, ceea ce face ca el să nu beneficieze de toate drepturile cetăţenilor statului pe teritoriul căruia se află. În general străinii se bucură, aşa cum am văzut de drepturile care le garantează integritatea morală şi corporală, care le garantează orice alte drepturi legate de persoana lor, precum şi de drepturi civile. Ei pot fi reclamanţi sau pârâţi în procese recunoscându-li-se calitatea procesuală activă sau pasivă. Cele mai importante obligaţii pe care străinii le au faţă de statul pe teritoriul căruia se află, sunt cele legate de respectarea legilor statului în care se găsesc, să nu întreprindă acţiuni duşmănoase împotriva acestui stat şi să respecte îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor29.

Pe cale de reciprocitate şi statele pe teritoriul cărora se află cetăţeni români, vor acorda acestora aceleaşi drepturi şi în condiţii similare recunoscute de România cetăţenilor acestor state străine.

Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate ca atare în acorduri internaţionale sau în legislaţiile naţionale.

Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - prin care se înţelege acordarea străinilor, cetăţenilor altei ţări, a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate de stat cetăţenilor oricărui stat terţ. În temeiul acestui principiu, în baza unor acorduri, tratate, înţelegeri internaţionale se acordă un regim juridic, un tratament la fel de avantajos ca acela acordat cetăţenilor unui alt stat terţ, considerat ca favorizat.

APLICAŢII

1. Aplicarea normei juridice in timp.2. Aplicarea normei juridice în spaţiu

3. Aplicarea normei juridice asupra persoanei4. Principiul neretroactivităţii legii 5. Excepţiile de la principiul neretroactivităţii legii6. Excepţiile de la principiul teritorialităţii legii7. Regimuri juridice aplicabile străinilor

Capitolul VI

IZVOARELE DREPTULUI

1. Privire generală. Clasificare

Conceptul de izvor de drept este utilizat în mai multe sensuri, iar o analiză a izvoarelor dreptului în funcţie de diferite criterii pune în lumină mai multe accepţiuni a acestei noţiuni.

a) Astfel, după criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim izvorul în sens material şi izvorul de drept în sens formal.

Prin izvoare materiale sau izvoare în sens material sunt desemnaţi factorii care configurează dreptul. După unii autori30

izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile materiale ale vieţii care, direct sau indirect îl determină În ştiinţa juridică s-a generalizat noţiunea de izvor de drept în celălalt sens, aşa numit "formal" şi care are în vedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune individului sau colectivităţilor; el este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material. Această accepţiune este deosebit de importantă, avându-se în vedere că normele juridice nu se prezintă sub formă nudă, ci având o anumită formă exterioară de exprimare; pentru acest considerent, izvoarele formale mai sunt cunoscute sub denumirea de forme de exprimare a normei de drept şi reprezintă de fapt forme de adaptare sau sancţionare a normelor juridice.

Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la întrebarea "cine creează dreptul?", pentru "noţiunea de izvor formal" vom răspunde la întrebarea "cum şi în ce forme sunt create normele juridice?".

La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce se exprimă sau cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, respectiv prin ce se exprimă reglementarea juridică (prin lege, decret, hotărâri guvernamentale, tratat internaţional, cutuma etc.).

Nu excludem folosirea termenului de izvor de drept în sensul de "sursă" a dreptului şi care are în vedere modalităţile de creare şi de expresie a dreptului, indicând sursele de cunoaştere a unui sistem de drept.

b) după caracterul sursei normative, distingem izvoare directe sau imediate şi izvoare indirecte, mediate sau complexe. Prin izvor direct se înţeleg în general actele normative (legea, decretul, hotărârea guvernamentală etc.), acte care sunt elaborate de organele etatice după o anume procedură; izvoarele indirecte sau mediate (obiceiurile, regulile de convieţuire socială, actele unor organizaţii nestatale etc.) sunt reguli juridice care nu sunt cuprinse expres în actele normative dar, la care acestea fac trimitere, iar pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie de a fi recunoscute şi sancţionate de către autoritatea publică. Spre exemplu, obiceiul sau norma obişnuielnică este izvor de drept indirect sau complex, întrucât este alcătuit din norma obişnuielnică şi din actul juridic de stat care-i recunoaşte forţa juridică. El nu este un izvor de drept, nu are valoare juridică decât dacă un act normativ face trimitere la el.

Exemplu: Art. 600 din Codul civil prevede că "înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc", obicei ce astfel devine izvor de drept întrucât reglementarea juridică a făcut expres trimitere la el.

c) În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere se face distincţie între izvoarele scrise (documente, inscripţii etc.) şi izvoare nescrise (date arheologice, tradiţionale, norme cutumiare etc.).

d) După criteriul ierarhiei sursei, a normelor, putem deosebi surse suverane (care pot reglementa orice domeniu cum sunt spre exemplu Constituţia, legea), subordonate (surse care sunt limitate a reglementa anumite domenii, de exemplu actele administrative reglementative) şi surse subsidiare (care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu însă, dacă apare contradicţie între ele şi surse

superioare din punct de vedere juridic, se vor subordona acestora; spre exemplu, un statut profesional sau un regulament de ordine interioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei legi, hotărâri de guvern etc.).

Concluzionând, putem defini în termeni foarte largi noţiunea de izvor sau sursă a dreptului ca fiind forma de exprimare a normelor juridice dintr-un sistem de drept dat, respectiv modalităţile de instituire sau de recunoaştere a normelor juridice de către puterea de stat în procesul de creare al dreptului.

2. Sistemul izvoarelor de drept

De-a lungul istoriei a existat o multitudine de forme de exprimare a dreptului; toate tipurile de drept au cunoscut o pluraritate de izvoare de drept impusă de evoluţia relaţiilor sociale care au necesitat reglementare juridică.

Sisteme de drept asemănătoare s-au exprimat în forme diferite aşa după cum, un sistem de drept concret de-a lungul existenţei sale s-a reprodus în mai multe forme: acte normative ale autorităţilor etatice, cutume, precedente judiciare, doctrină etc. Pluraritatea izvoarelor de drept este proprie tuturor tipurilor de istorice de drept. Ea este rezultatul complexităţii relaţiilor sociale reglementate dar şi varietăţii formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a ierarhiei organelor de stat şi a competenţelor autorităţilor publice.

Este anevoios şi dificil a stabili un sistem unic al surselor dreptului care să fie valabil pentru toate tipurile istorice de drept. De aceea unele izvoare de drept au fost recunoscute spre exemplu în statele de tip sclavagist sau feudal, dar li s-a negat această calitate în dreptul contemporan, după cum şi ponderea unuia sau altuia dintre izvoare s-a modificat pe de-o parte, în raport cu gradul de dezvoltare al societăţii, iar pe de altă parte, funcţie de varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii organizate.

Se poate astfel observa cum anumite izvoare de drept se întâlnesc în toate epocile (de ex. legea) şi izvoare care există preponderent sau care există numai în anumite perioade sau popoare (de exemplu doctrina în Roma antică care a făcut ca la un moment dat să fie declarate obligatorii ideile juridice ale unor vestiţi jurisconsulţi).

Izvoarele formale ale dreptului intern impuse de-a lungul istoriei sunt:

- obiceiul juridic sau cutuma- practica judecătorească sau jurisprudenţa - doctrina- contractul normativ- actul normativ.În ceea ce privesc izvoarele internaţionale ale dreptului, în

lumina prevederilor art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, putem aminti următoarele:

- convenţiile şi tratatele internaţionale- cutuma internaţională- principiile generale şi alte surse auxiliare.Privitor la jurisprudenţa internaţională, aceasta nu are în

principiu decât valoarea relativă a lucrului judecat. Totuşi este de remarcat că efectul relativ al sentinţelor, consacrat în art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu împiedică jurisprudenţa să aibă o influenţă decisivă asupra evoluţiei dreptului internaţional. La fel ca şi în dreptul intern, doctrina, operele publiciştilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni, nu constituie izvor de drept în sens formal, însă nu este mai puţin adevărat că ele pot fi considerate izvoare reale, având în vedere influenţa pe care curentele de idei o au asupra evoluţiei dreptului131.

3. Izvoarele dreptului românesc contemporan

Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare:

- actele normative emise de organele de stat (fie aparţinând puterii legislative, fie puterii executive)

- actele normative care provin de la organizaţii, asociaţii, persoane juridice, toate având caracter privat, nestatal (statute, regulamente interne etc.)

- alte categorii de izvoare de drept: obiceiul juridic sau cutuma şi regulile de convieţuire socială în măsura în care legea le invocă şi face trimitere expresă la ele, şi aceasta în mod excepţional

- jurisprudenţei sau practicii judiciare şi doctrinei juridice, dreptul românesc nu le recunoaşte calitatea de sursă a dreptului.

Izvoarele dreptului românesc se integrează într-un sistem unitar, care implică o anume ierarhie şi caracteristici.

Astfel, forma dominantă şi determinantă o reprezintă dreptul scris care se exprimă prin acte normative. Comparativ cu celelalte izvoare de drept, actele normative prezintă avantajul că permit o mai precisă exprimare a voinţei legiuitorului, o mai lesnicioasă înţelegere a lor de către destinatarii reglementărilor juridice şi o premisă a conformării la normă. De asemenea este considerabil restrânsă posibilitatea interpretării şi aplicării greşite a dreptului scris.

În ierarhia surselor dreptului, actele normative se constituie într-un sistem ordonat în funcţie de forţa juridică a organului emitent şi au rolul hotărâtor datorită avantajelor menţionate şi a faptului că permit adaptarea rapidă la nevoile prezente sau viitoare ale societăţii.

A. Actele normativeDacă din punct de vedere cronologic, obiceiul juridic se află

pe primul loc, în ceea ce priveşte importanţa, în sistemul izvoarelor

de drept, actele normative se află pe prima treaptă în ierarhia acestora.

Legea ca izvor de drept

Locul central în sistemul actelor normative în ocupă legile, iar o primă distincţie care se face în cadrul sistemului surselor scrise ale dreptului, este acea între lege şi acte normative subordonate legii.

Pentru a defini noţiunea de lege vom avea în vedere faptul că acest concept este folosit în mai multe accepţiuni.

În sens larg, prin lege se înţelege orice act normativ, orice act cu putere obligatorie care provine de la un organ de stat, investit cu o anume autoritate şi competenţă şi care pretinde a-i fi respectată dispoziţia32.

Într-un sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ adoptat de Parlament potrivit unei proceduri dinainte stabilită, care reglementează cele mai importante relaţii sociale şi care are forţa juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe aceasta.

Din definiţia dată, pot fi reţinute trăsăturile specifice legii şi anume:

a) emană de la puterea legislativă, care în cazul României este Parlamentul bicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul. Dacă în statele unitare, există un singur organ legislativ (indiferent dacă acesta este uni sau bicameral), în toate ţările federative sau federale, alături de organul legislativ federal sunt şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente ale căror legi trebuie să fie conforme legilor federale;

b) legea reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod originar, primar; relaţiile sociale importante vor fi normate prin legi şi nu prin conţinutul altor acte normative, care de fapt nu fac altceva decât să nuanţeze sau să completeze reglementările primare

cuprinse în legi. Această trăsătură a legilor explică şi rolul ei de bază, poziţia superioară pe care o ocupă în sistemul izvoarelor de drept. Prin lege sunt consacrate juridic forma de guvernământ, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, infracţiunile etc.;

c) legea este adoptată cu respectarea unei anumite proceduri, ceea ce o deosebeşte de toate celelalte acte normative şi care presupune mai multe etape. Iniţiativa legislativă este actul de sesizare al Parlamentului în vederea discutării unei legi. Au dreptul de a iniţia legi cetăţenii cu drept de vot, guvernul, deputaţii şi senatorii.

Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin 1/4 judeţe din judeţele ţării, să fie în număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot şi în fiecare judeţ să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în favoarea iniţiativei legislative. Nu pot face obiectul iniţiativei cetăţenilor problemele fiscale, amnistia, graţierea sau cele cu caracter internaţional.

Propunerea sau proiectul de lege va fi discutată la camera la care a fost depusă, apoi va fi înaintată comisiei parlamentare competente şi care după examinare, va întocmi un raport ce va cuprinde propuneri în vederea adoptării, respingerii sau modificării proiectului primit.

Urmează apoi dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative, etapă care este precedată de prezentarea (motivaţiei) motivelor care a dus la promovarea proiectului de lege făcută de către iniţiator precum şi a raportului comisiei permanente.

După votare, legea este trimisă spre aprobare celeilalte camere. şi urmează procedura promulgării.. Promulgarea este ultimul act al procedurii legislative prin care preşedintele investeşte legea cu formulă executorie, dipune publicarea în Monitorul Oficial al României

Preşedintele poate cere o singură dată Parlamentului reexaminarea legii, dacă este readoptată, promulgarea devine obligatorie în termen de 10 zile de la primirea legii de către Preşedinte.

d) legea are forţă juridică superioară celorlalte acte normative emise de stat, supremaţia ai fiind depăşită doar de Constituţie. Ca o consecinţă a acestei trăsături, orice alt act normativ subordonat legii, trebuie să fie conform acesteia;

e) legea are întotdeauna un caracter normativ, spre deosebire de alte acte normative (ale organelor executive) care pot avea şi caracter individual33;

f) efectele legii pot fi "a quo" (numai pentru viitor) cât şi "ad quem" (atât pentru trecut cât şi pentru viitor).

Normativitatea legii presupune generalitate, impersonalitate, tipizare, abstractizare, obligativitate şi permanenţă, iar în absenţa acestor trăsături nu ar fi decât o doleanţă, o petiţie, o declaraţie de principii fără vreo eficienţă34.

Clasificarea legilor

1) În funcţie de forţa, de autoritatea lor juridică, doctrina distinge între legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare (sau obişnuite)35.

Art. 73 din Constituţie prevede că "Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare".

a) Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia ca lege fundamentală precum şi legile modificatoare ale acesteia) stabilesc: principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separării puterilor în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia şi legile de modificare ale acesteia dispun de o forţă juridică superioară faţă de orice alt act normativ datorită, pe de o parte a conţinutului reglementărilor, iar pe de altă parte, procedurii speciale de elaborare şi adoptare a sa.

Se poate dace distincţie între constituţia cutumiară şi cea scrisă.

Exemplele de constituţie cutumiară întâlnim în cazul Marii Britanii şi aceasta conţine ansamblul regulilor cutumiare referitoare

la transmiterea şi exercitarea puterii.Constituţia reprezintă ansamblul regulilor celor mai

importante în stat referitoare la instaurarea, exercitarea şi menţinerea puterii de stat.

Pentru adoptarea legilor constituţionale este necesar un cvorum de 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere. Iniţiativa aparţine Preşedintelui României la propunerea Guvernului, sau a 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, ori a cetăţenilor.

Legile Constituţionale şi cele de modificare a Constituţiei au ca obiect de reglementare principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

b) Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele reglementează domenii de activitate expres şi limitativ prevăzute de art. 73 alin. 3 din Constituţie (sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Consiliului Suprem de Apărare a ţării, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării pedepselor, acordarea amnistiei, graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi Curţii de Conturi; organizarea generală a învăţământului, cultelor, administraţiei locale etc).

Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută). Ele au forţă juridică superioară legilor ordinare şi nu pot fi modificate prin ordonanţe ale Guvernului sau ordonanţe de urgenţă, abilitarea fiind exclusă în acest caz.

c) Legile ordinare sunt emise pentru reglementarea oricărui domeniu al relaţiilor sociale, excluzând pe cele rezervate legilor constituţionale şi organice. Iniţiativa legislativă pentru adoptarea legilor ordinare poate aparţine oricărui deputat, senator ori Guvernului. Pentru adoptarea legilor ordinare este suficientă o majoritate relativă, respectiv majoritatea senatorilor sau deputaţilor prezenţi.

În sfârşit, un loc distinct îl ocupă şi codurile care constituie un sistem unitar de norme organizate potrivit unor principii şi care constituie o formă sistematizată într-un domeniu dat. De exemplu: Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.

2) După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate al reglementărilor juridice, distingem legi generale, speciale şi excepţionale.

3) În funcţie de conţinutul lor normativ, legile pot fi legi de reglementare directă, legi cadru, legi de abilitare şi legi de control36.

4) După caracterul obiectului de reglementare37, legile pot fi legi materiale şi procedurale.

5) După ramura de drept pentru care reprezintă principalul izvor de drept, legile pot fi: penale, civile, comerciale, financiare etc.

6) În statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor componente, legi care trebuie să fie conforme primelor enunţate.

În categoria legilor trebuie să amintim ca izvor de drept sui generis decretul lege. Acesta are un caracter hibrid întrucât deşi nu emană de la legislativ ci de la executiv, totuşi are caracter de lege. De aici, şi denumirea sa complexă: "decret" întrucât îşi are originea în executiv şi "lege", întrucât posedă forţa juridică a normelor emise de organul legiuitor.

Acest izvor de drept asigură continuitatea funcţionării puterii în condiţii de criză când Parlamentul, fie că nu se poate întruni în termen optim, fie a fost desfiinţat în condiţiile precipitării unor evenimente politice şi sociale (lovituri de stat, revoluţie). Într-un stat de drept, însă decretul lege se aplică cu titlu de excepţie.

În situaţii provizorii, Guvernul poate edicta acte normative cu putere de lege în baza legislaţiei delegate şi în cazuri expres prevăzute de Constituţie şi au caracter provizoriu.

Acte normative subordonate legii

Cele mai importante trăsături ale acestor categorii de izvoare de drept sunt următoarele:

- actele emise sunt conforme legilor şi nu pot conţine dispoziţii contrare acestora şi cu atât mai puţin Constituţiei;

- ele nu pot fi emise pentru domeniile de reglementare rezervate legilor constituţionale;

- actele normative edictate trebuie să se circumscrie competenţei materiale şi teritoriale a organelor de la care provin;

- toate aceste acte urmează o procedură de elaborare şi o formă anume stipulată pentru fiecare dintre ele;

- ele trebuie respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare, cărora trebuie să se conformeze.

Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite, în sisteme de drept diferite.

În România distingem următoarele categorii de acte normative subordonate legii, pe care le vom clasifica în funcţie de organul emitent, după cum urmează:

1). Acte normative ale şefului statului care se numesc "decrete" şi care, pentru a fi izvor de drept trebuie să aibă caracter normativ. Astfel de acte pot fi elaborate în situaţii prevăzute de Constituţie: instituirea stării de urgenţă, declararea de mobilizare generală şi declararea de război. În cazul acestor acte normative, responsabilitatea Preşedintelui României este asumată şi de Guvern al cărui premier contrasemnează actul emis. Alte acte emise de Preşedinte sunt actele individuale care privesc acordări şi avansări în grade militare, numiri şi rechemări din funcţii etc. şi care acte, referindu-se la o anumită persoană sau grup de persoane determinate, nu sunt izvoare de drept în sensul strict al noţiunii, ele neavând caracter normativ.

2). Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe . Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele, în temeiul unei legi speciale de abilitare. Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului sunt fundamentate pe Constituţie. Ele prevăd măsuri pentru organizarea executării legilor şi a Constituţiei şi sunt elaborate în cele mai diferite domenii (exemplu: organizarea administrativă, reglementarea unor contravenţii etc.)

În baza unor împuterniciri exprese ("lege specială de abilitare") şi pentru o durată limitată, Guvernul poate adopta ordonanţe. Fiindcă sunt emise pentru domenii rezervate legii, ele trebuiesc supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, prin lege. Aceste ordonanţe nu sunt acte administrative, ci acte cu caracter legislativ emise în baza delegării funcţiei legislative a Parlamentului către Guvern. Această delegare a funcţiei este în realitate o excepţie de la principiul separaţiei puterilor în stat, conform căruia executivul poate doar să aplice legea nu să o şi creeze, iar actele lui rămân acte administrative.

Guvernul poate emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţe de urgenţă.

Dacă ordonanţele obişnuite presupun împuternicirea Guvernului prin intermediul unei legi speciale de abilitare să exercite funcţia legislativă, cu privire la care art. 72 alin. 3 din Constituţie prevede sau impune reglementarea prin legi organice, ordonanţele de urgenţă sunt adoptate de Guvern, în cazuri excepţionale şi fără a mai fi necesară abilitarea parlamentară.-vezi art 115 din Constituţie

3). Ordinele cu caracter normativ, regulamentele şi instrucţiunile miniştrilor şi a celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat, ori ai altor autorităţi administrative autonome cum ar fi: Banca Naţională, Direcţia Naţională de Statistică, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională de Valori Mobiliare, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică etc. Aceste autorităţi, organe administrative autonome sunt din ce în ce mai numeroase, iar

acţiunea lor tot mai complexă, acestea putând emite în vederea aplicării legilor, acte de reglementare în domeniul propriu.

Aceste acte apar necesare, în condiţiile în care, actul la nivel superior reclamă prin însuşi natura şi conţinutul său, emiterea unui act subordonat care să-i asigure o bază unitară de executare38.

4). Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind hotărâri, dispoziţii şi,ordine:

- hotărârile normative ale consiliilor locale;- hotărârile normative ale consiliilor judeţene;- deciziile delegaţiei permanente;- dispoziţiile normative ale primarilor;- ordinele prefecţilor.B. Alte izvoare ale dreptului

1. Actele normative ale organizaţiilor nestatale

Există numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private, corporaţii şi instituţii private sau publice, cărora statul le recunoaşte dreptul de a-şi regla autonom ordinea internă. Organizarea şi funcţionarea acestora se realizează în general prin elaborarea de statute şi regulamente adoptate în conformitate cu legile statului. Astfel de organizaţii nestatale pot fi de tipuri şi profiluri din cele mai diverse:bănci, cooperative, asociaţii, fundaţii etc. Este de remarcat că uzual, actele emise nu au caracter juridic şi sunt respectate în mod benevol de către membrii lor.

Sub incidenţa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu caracter normativ care reglementează raporturile juridice proprii acestor organizaţii39.

Statutele profesionaleSunt cunoscute două categorii de statute profesionale: unele

aprobate de lege şi care nu comportă discuţii referitoare la natura lor juridică de a fi izvoare ale dreptului, şi altele, adoptate de organele corpurilor profesionale, cu privire la care, se poate face afirmaţia că

sunt deopotrivă astfel de surse, întrucât fiind acte de reglementare generală, se aplică la un număr indefinit de subieţi, sunt obligatorii pentru aceştia, iar în caz de încălcare a normelor este exercitată acţiunea de constrângere.

Astfel de statute le întâlnim în cazul profesiilor libere cum ar fi cea de notar, avocat, expert contabil sau medic40.

Pentru raţiuni identice, sunt considerate izvoare de drept şi regulamentele de ordine interioară sau normele de protecţia muncii ori cele referitoare la controlul medical.41

Statutele organizaţiilor economice şi fundaţiileLa fel ca şi în cazul precedent, sunt tot surse de drept

autonome şi subsidiare legii şi actele constitutive ale organizaţiilor economice, societăţile comerciale şi regiilor autonome precum şi ale fundaţiilor ori asociaţiilor.

Actul constitutiv al acestora este izvor de drept întrucât stabileşte în mod generic drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, conţin reguli de conduită obligatorii, aplicabile prin constrângere. Actele lor constitutive sunt publicate în Monitorul Oficial42.

2. Obiceiul juridic sau cutuma

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă primul loc.

Obiceiul sub forma diferitelor uzuri, datini, tradiţii, practici cu caracter religios sau moral a reprezentat modalitatea prin care au fost ordonate relaţiile sociale în comuna primitivă pentru a se asigura existenţa şi securitatea colectivităţilor umane. Aplicând inconştient, pe cale de repetiţie aceleaşi practici, uzuri, oamenii au ajuns la convingerea că regulile respective sunt utile şi necesar a fi urmate în viaţa de zi cu zi.

Obiceiul juridic sau cutuma este aşadar o regulă de conduită care s-a format spontan, urmare a aplicării repetate într-o perioadă de

timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană.Evoluţia cutumei a parcurs un drum lung şi anevoios.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept fiind rodul unei experienţe de viaţă al unei comunităţi, al repetării unor practici. Apărând în epoca primitivă ca o necesitate legată de conservarea valorilor importante în colectivitate, prin trecerea la organizarea statală, normele obişnuielnice au fost consfinţite şi adaptate potrivit nevoilor claselor conducătoare. Înaintea apariţiei dreptului scris, aceste norme cutumiare au existat la toate popoarele şi s-au manifestat ca cele mai vechi norme juridice create spontan, într-un proces evolutiv de durată.

Normele obişnuielnice recunoscute de stat au format dreptul obişnuielnic, cutumiar sau consuetudinar şi a jucat un rol important în dreptul sclavagist şi feudal. La început normele obligatorii statale stabilite pe baza practicii îndelungate au fost strâns legate de normele religioase. Codul lui Hammurabi, Legile lui MU, Cartea sfântă a perşilor - atestă acest lucru.

Procesul trecerii unui obicei din sistemul normelor sociale în cel al surselor dreptului s-a realizat în principal pe următoarele căi:

- fie statul prin organele sale legiuitoare a recunoscut sau a sancţionat un astfel de obicei pe care l-a încorporat într-o normă statală;

- fie că, atunci când obiceiul a fost invocat de părţi litigante ca normă de conduită în faţa unei instanţe judecătoreşti acesta a validat-o ca şi regulă juridică143.

Este de precizat că nu orice uzură, obicei, datină, obişnuinţă create de societate au devenit izvoare de drept. Doar obiceiurile recunoscute de puterea statală şi dotate cu forţă juridică au devenit obiceiuri juridice sau cutume şi sunt izvoare de drept.

În evul mediu, cutuma era principalul izvor de drept în Franţa, Anglia, ţările de limbă germană etc., astfel încât numărul lor fiind atât de mare s-a ajuns la necesitatea încorporării, sistematizării, culegerii lor şi apoi publicarea acestora.

Cele mai cunoscute culegeri de cutume sunt "Oglinda saxonă" (1230 - Sachsenspiegel), "Oglinda Svaba" (Schwabenspiegel 1273 - 1282) sau culegerea de obiceiuri franceze cunoscută sub denumirea de "Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt" 1270).

În anul 1453 în Franţa, regele Carol al-VII-lea a dispus să se redacteze şi să se publice un cod al obiceiurilor tocmai pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare a acestora. Se poate observa cum procesul de culegere şi publicare a cutumelor a transformat dreptul nescris în drept scris. Hegel nota cum "prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc, atunci culegerea acestora constituie Codul de legi". Această tendinţă de codificare s-a generalizat după Revoluţia franceză când s-a impus supremaţia legii şi separarea puterilor în stat. În Codul lui Napoleon s-a menţinut instituţia obiceiului juridic în foarte rare reglementări (spre exemplu cele referitoare la contracte, dobândirea de proprietate etc.).

Dacă în antichitate şi în evul mediu cutuma era principalul izvor de drept, în epoca modernă şi contemporană, rolul obiceiului juridic s-a redus cu precădere în ţările europene. De remarcat este faptul că în sistemul anglosaxon, cutuma s-a menţinut şi este "în zilele noastre unul din principalele izvoare de drept. Are un rol încă ridicat în fostele colonii devenite independente .

Cutuma a avut şi are şi în prezent un rol important, în dreptul internaţional public contemporan (de exemplu în materia uzanţelor diplomatice) şi în dreptul comerţului internaţional.

Dat fiind specificul formării normelor comerţului maritim şi fluvial în special, al activităţilor portuare în decursul timpului, cutuma care cuprinde în general norme tehnice practicate, continuă să fie izvor al dreptului maritim şi fluvial şi constituie cadrul juridic general144.

În ceea ce priveşte poziţia obiceiul în dreptul românesc, se remarcă faptul că, acesta a avut un rol important în cadrul izvoarelor

de drept până la începutul secolului al-XIX-lea (în dreptul geto-dac, după cucerirea romană, în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului). Este cunoscut Jus valachicum sau obiceiul Jus Valahorum, adică dreptul valah (românesc) sau dreptul valahilor (românilor) ca reglementare obişnuielnică proprie populaţiei româneşti din [ările Române. Odată cu forma statelor feudale, Jus valachicum este recunoscut ca "lex terrae" - adică legea ţării sau obiceiul pământului. Primele legiuiri româneşti ale lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu sau Matei Basarab, conţineau obiceiuri juridice. Foarte cunoscută a fost aplicarea cutumei în reglementarea relaţiilor agro-pastorale. Cu timpul ia şi denumirea de "zakon - lege", "legea bătrână" dar aceasta este diferită de legea scrisă. În perioada de descompunere a feudalismului normele obişnuielnice sunt introduse în actele normative, obiceiul pământului, fiind sursă de inspiraţie pentru Pravilnicea-Condică (1780). Codurile Calimach (1817) şi Caragea (1818) se refereau direct la dreptul cutumiar245.

Codul civil român din 1864 care a intrat în vigoare în iulie 1865, a eliminat în mare măsură rolul obiceiului ca izvor de drept. El face trimitere la obicei ca izvor de drept, la situaţii de fapt exprese, cum ar fi cele referitoare la relaţiile de vecinătate (spre exemplu art. 600 Cod civil, care stipulează că "înălţimea îngrădirii se va stabili după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc", art. 607 în care se precizează că "nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau obiceiurile constante şi recunoscute". Prin trimiterea pe care Codul civil o face la obiceiurile locale determină calitatea acestora de izvoare de drept. Aşadar, cutuma reprezintă numai în mod excepţional pe plan intern izvor al dreptului românesc şi numai atunci când legea face trimitere expresă la obicei.

În dreptul penal român, obiceiul este exclus, întrucât aici fiinţează principiile legalităţii pedepsei şi incriminării ("nulla poema sine lege" şi "nullum crimen sine lege") ceea ce presupune

întotdeauna că izvor formal al dreptului penal este numai legea scrisă.

În ceea ce priveşte proba cutumelor, ea nu este necesară în situaţia celor generale, instanţele fiind prezumate că le cunosc; pentru obiceiurile juridice particulare, proba incumbă celui ce le invocă putând fi utilizate toate mijloacele de probă.

3. Contractul normativ

Este şi el unul din izvoarele dreptului, dar având o sferă mai restrânsă de aplicabilitate.

Deosebit de contractul concret care stabileşte drepturi şi obligaţii între subiecţi de drept identificaţi, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor juridice, situaţie în care drepturile şi obligaţiile acestora se manifestă ca reguli de conduită, ca norme juridice obligatorii.

Dacă în Codul civil - Cartea III Titlul III, termenul de contract este identic cu cel de convenţie, capitolul intitulându-se "Despre contracte şi convenţii", doctrina a remarcat o anume distincţie care trebuie avută în vedere. În acest sens, prin convenţie s-ar înţelege acordul de voinţă apt de a naşte, modifica, stinge sau transmite drepturi sau obligaţii" iar prin "contract", doar acea manifestare, acord de voinţă, care ar fi apt să nască sau să transmită un drept sau o obligaţie46.

Aşa cum este el definit în art. 942 C.civ., ca "acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic" contractul nu este acceptat în doctrină ca izvor de drept.

Cu toate acestea, contractul normativ este izvor de drept dar nu în general, ci numai în cazul unui anumit gen de contracte47:

1. în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării statelor federative; exemple de astfel de contracte normative devenite apoi constituţii ale statelor federale, sunt cele ale SUA, Elveţiei, Braziliei etc. prin care s-au statornicit principiile

fundamentale convenite de statele membre pentru a constitui federaţia sau statul federal.

2. în dreptul muncii cel mai cunoscut izvor de drept recunoscut ca atare de întreaga doctrină, este contractul colectiv de muncă. El reprezintă de fapt "o normă convenţională negociată".

Potrivit art. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron şi organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţii reprezetaţi de sindicat ori în alt mod prevăzut de lege pe de altă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de salarizare precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Contractele colective de muncă sunt izvoare de drept întrucât au caracter general, sunt aplicabile la un număr nedefinit de persoane, sunt obligatorii iar nerespectarea lor atrage intervenţia statului.

Contractul colectiv de muncă derogă de la principiile generale ale contractelor, întrucât permite aderarea ulterioară la convenţia colectivă încheiată a unui sindicat sau a unui grup de salariaţi care nu au fost prezenţi la întocmirea acestuia şi fără a fi necesar consimţământul părţilor contractante; apoi, orice patron semnatar al unui astfel de contract trebuie să-l aplice întregului personal, fie că angajatul este sau nu membru al sindicatului semnatar48.

3. În dreptul internaţional public, tratatul internaţional bilateral sau multilateral (alături de acordurile internaţionale) este considerat un izvor tradiţional fundamental şi primordial ca însemnătate faţă de cutumă. Tratatul reprezintă forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre state, prin care se creează norme noi de drept internaţional sau se modifică ori se abrogă cele existente". În epoca contemporană, neexistând acte internaţionale cu caracter legislativ (constituţii, legi etc.) care să constituie izvoarele dreptului internaţional public, tratatele sau acordurile sunt

considerate a fi izvoarele acestuia, întrucât creează norme valabile şi obligatorii în raporturile dintre state.

4. Regulile de convieţuire socială

Aceste reguli constituie izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea face trimitere la ele. Spre exemplu: Legea nr. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a normelor de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, sau art. 321 din Codul penal, care reglementează infracţiunile de ultraj la bunele moravuri.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 31/1954, drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute de stat, dacă sunt în acord cu regulile de convieţuirea socială, ori art. 2 din Codul familei în care sunt reglementate raporturile de familie (dintre soţi, dintre părinţi şi copii) bazate pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei datori a-şi acorda unul altuia sprijin moral şi material. Avem de-a face în aceste cazuri cu reguli juridice care au ca izvor de drept actul normativ care le consacră.

5. Practica judiciară (judecătorească) sau jurisprudenţa şi precedentul judiciar

Practica judiciară denumită şi jurisprudenţă, este formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele,49 iar precedentul judiciar reprezintă hotărârea judecătorească dată într-o cauză concretă în absenţa unei reglementări legale aplicabile şi care devine obligatorie pentru toate cauzele similare ulterioare ce vor fi judecate, constituindu-se ca o regulă obligatorie50.

Problema stabilirii naturii juridice a jurisprudenţei şi precedentului judiciar de a fi sau nu izvor de drept, este pe de-o parte controversată (unii doctrinari răspunzând afirmativ, alţii dimpotrivă), iar pe de altă parte, este diferită în sisteme de drept diferite.

Jurisprudenţa a jucat un rol important ca izvor de drept în dreptul roman, prin aşa numitul drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi au devenit obligatorii iniţial pentru cel care le-a dat, apoi şi pentru ceilalţi magistraţi. Soluţiile creatoare ale pretorilor au reprezentat o sursă importantă de creare a unor noi norme şi instituţii juridice în dreptul roman.

Practica judiciară a avut mare importanţă ca izvor de drept şi în feudalism, mai ales în secolele XV - XVII odată cu recepţionarea dreptului roman. Centralizarea puterii de stat şi formarea monarhiilor absolute au crescut importanţa actelor normative emise de monarh, ceea ce a determinat scăderea treptată din importanţă a precedentului judiciar. Revoluţiile burgheze au creat sisteme de drept diferite în ceea ce priveşte rolul practicii judecătoreşti şi recunoaşterea sau nerecunoaşterea ca izvor de drept, a precedentului judiciar.

Dreptul continental burghez nu a recunoscut practici judiciare un rol şi loc între izvoarele de drept. Astfel, este cazul Codului civil austriac din 1811 (art. 12) sau a Codului penal german din 1794 în care se stipula că "în hotărârile care urmează să fie pronunţate nicidecum nu trebuie luate în considerare nici părerile oamenilor de ştiinţă, nici hotărârile precedente aduse de tribunale".

Codul civil francez din 1804 a interzis tribunalelor să se pronunţe pe cale de dispoziţii generale.

O altă situaţie se întâlneşte în Anglia, SUA sau Canada unde practica judiciară, precedentul judiciar au avut şi au un rol important între izvoarele dreptului.

Dreptul englez este alcătuit din dreptul comun (common law) format din hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice şi dreptul statutar (statutory law) format din actele Parlamentului. Judecătorul nu este un simplu interpret al legii, ci o autoritate care stabileşte cutuma, iar hotărârea dată reprezintă un precedent obligatoriu, nu numai pentru instanţa respectivă în viitor, dar şi pentru toate instanţele inferioare. În acest mod, judecătorul ceează dreptul (juge made law). O cauză poate fi soluţionată conform unui precedent

judiciar pronunţat cu mulţi ani înainte (uneori chiar sute de ani). Legea poate să formuleze sau să modifice precedentul, dar dacă pentru o anume împrejurare nu există reglementare se aplică dreptul comun (common law). Acest lucru faptul că, legea are un rol secund, auxiliar faţă de dreptul comun.

Pe parcursul mai multor ani s-au adunat un număr foarte mare de precedente, cu multe necorelări şi contradicţii, ceea ce face dificilă cunoaşterea acestora chiar şi pentru specialişti, accesul la justiţie fiind greu imaginabil fără asistenţă juridică din partea celor calificaţi, a avocaţilor.

Nu trebuie însă înţeles că în sistemul de "common law", orice hotărâre judecătorească reprezintă izvor de drept. În Anglia spre exemplu, această funcţie o au deciziile pronunţate de Privy Council al Cameri Lorzilor, iar în SUA, cel puţin în ceea ce priveşte dreptul federal, au forţă de precedent pentru instanţele inferioare, numai deciziile Curţii Supreme şi ale Curţii de Apel pentru teritoriile în care se judecă litigiul51; celelalte decizii au însă rol de ilustrare, dacă având forţă de convingere, argumentele şi raţionamentele folosite sunt convingătoare.

Mai trebuie apoi remarcat faptul că decizia unui judecător trebuie să fie conformă regulii de drept rezultată din totalitatea deciziilor pronunţate anterior52. Precedentul nu este decizia în totalitatea sa, ci principiul în virtutea căruia a fost soluţionată o cauză, motivele care au stat la baza deciziei, esenţa raţionamentului juridic, "ratio decidenti". "Ratio decidenti" este diferit de "obiter dicta" - adică ceea ce declară judecătorul fără a fi strict necesar, iar ceea ce este obligatoriu în acest precedent judiciar este "ratio decidenti" şi nu "obiter dicta" (care are doar valoare persuasivă)53.

Doctrina juridică continentală se pronunţă defavorabil menţinerii jurisprudenţei printre izvoarele dreptului. Spre exemplu: şcoala finalistă a dreptului (Ihering), curentul "liberii cercetări" din Franţa (F. Geny), a "dreptului liber" din Germania (Erlich, Fuchs), curentul existenţialist (G. Cohn) ş.a.

Valoarea jurisprudenţei şi a precedentului judiciar în dreptul romano-germanic, este redusă , dar nu anihilată, circumscriindu-se unor reguli fundamentale ale sistemului: obligaţia judecătorului de a judeca, acesta neputând refuza sub motiv că legea este neclară sau neîndestulătoare (art. 3 din Codul civil şi care numeşte denegare de dreptate); interzicerea judecătorului de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale sau reglementare, apreciindu-se astfel, că prin aceasta, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă şi judecătorească (art. 4 Cod civil român); relativitatea lucrului judecat, în sensul că, în aceste sisteme de drept o hotărâre judecătorească se bucură doar de o autoritate relativă, nefiind obligatorie decât în cauze în care s-a pronunţat şi pentru părţile litigiului. Aceasta înseamnă că judecătorul nu este obligat să dea aceeaşi soluţie într-o altă cauză, nefiind legat în viitor nici de practica sa, nici a instanţelor superioare.

În sistemul dreptului socialist, practicii judiciare nu i s-a recunoscut în principiu rolul de izvor de drept, discutabile fiind din acest punct de vedere deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem; acestea nu erau decizii de speţă, ci îndrumări de principiu pentru soluţionarea unor cauze care au fost diferit şi neunitar soluţionate de către instanţe, decizii care erau pronunţate în scopul de a se asigura aplicarea şi interpretarea unitară a legilor şi a altor acte normative.

În prezent, în ţara noastră, unii doctrinari neagă jurisprudenţei calitatea de izvor de drept54, alţii55 au o atitudine rezervată, considerându-l un izvor subsidiar al dreptului, iar alţii56

recunosc această calitate considerându-l incontestabil izvor de drept formal.

În teoria dreptului, după revoluţie s-a produs o mutaţie prin posibilitatea impunerii legiuitorului de către Curtea Constituţională a respectării Constituţia. Până la apariţia Constituţiei din 1991, nu se putea vorbi de o sursă a dreptului care să fie desfiinţată prin practica vreunei instanţe. Legea nu putea fi infirmată de practica

judecătorească. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor (art. 144 lit. a. din Constituţie) şi poate astfel să creeze o jurisprudenţă care poate nesocoti norme juridice emise de Parlament. Articolul 145 prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, iar în art. 144 lit. c din Constituţie, se prevede atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărâ asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor. Opinia părţilor devine astfel "cauza initialis" pentru formarea jurisprudenţei, Constituţia română deschizând prin aceste articole o cale specifică statului de drept de formare a jurisprudenţei57.

Este fără putinţă de tăgadă că Parlamentul este unica putere legiuitoare în stat, iar organelor judecătoreşti le revine sarcina de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete. A recunoaşte însă practicii judiciare dreptul de elaborare normativă ar însemna a perturba echilibrul puterilor în statul de drept. Practica face ca să se ajungă de nenumărate ori la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege, iar în fixarea jurisprudenţei, un rol important revine Curţii Supreme de Justiţie care tranşează conflictele dintre instanţele inferioare, impunând o anume interpretare. Chiar şi atunci când aceste soluţii repetate, unitare sunt invocate în activitatea judecătorească ca precedente judiciare, practica judiciară nu poate fi privită ca izvor de drept, întrucât instanţele se pronunţă numai în cazurile concrete în care au fost sesizate, fără a putea emite soluţii cu caracter general şi permanent pentru ca acestea să poată fi considerate izvoare de drept.

În ceea ce privesc soluţiile Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie, acestea au fost considerate în doctrină ca eventuale izvoare subsidiare ale dreptului, atunci când se pronunţă în recursuri în interesul legii sau când se constată neconstituţionalitatea , valitatea unor legi sau ordonanţe.

6. Doctrina sau ştiinţa juridică

Doctrina juridică este un ansamblu de păreri, opinii şi interpretări ale teoreticienilor şi practicienilor jurişti referitoare la diferite instituţii de drept, reglementări juridice sau cazuri concrete58.

Doctrina cuprinde: monografii juridice59, reviste, repertorii60, comentarii, tratate etc.

În istoria dreptului doctrina a avut un rol creator. În dreptul roman a avut valoarea unei surse formale a dreptului. În perioada Împăratului August, jurisconsulţii nominalizaţi puteau da consultaţii juridice judecătorilor (care nu erau magistraţi de profesie, ci cetăţeni aleşi de părţi să le judece pricina) - care deveneau obligatorii pentru rezolvarea cauzei. Doctrina avea valoare obligatorie pentru cauza dedusă judecăţii. În timpul Împăratului Hadrian s-a extins practica consultaţiilor oficiale, răspunsul dat de jurisconsulţi fiind obligatorii în toate speţele similare. În timp, s-a realizat o ierarhie a jurisconsulţilor, păreri formulate de Papinian, Paul, Ulpian Modestin sau Caius, fiind considerate ca având putere de lege în baza unei hotărâri emise de Teodosin al-II-lea şi Valentin al-III-lea.61

Doctrina crea astfel dreptul. Până la apariţia dreptului scris, doctrina a jucat în evul mediu şi epoca modernă un rol important, juriştii fiind cei care stabileau sau interpretau dreptul62.

În dreptul actual romano-germanic şi anglosaxon, ca şi în alte sisteme de drept63, doctrina nu constituie izvor de drept, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu ar juca un important rol în procesul de formare al dreptului.

Ea influenţează acest proces prin autoritatea intelectuală pe care o exercită argumentat şi convingător asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe care le face ca urmare a unei analiza critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte normative. Doctrina juridică exercită influenţă o considerabilă şi asupra judecătorilor care, recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează motivarea soluţiilor.

Doctrina îşi dovedeşte utilitatea în procesul de creare al dreptului prin formarea de juriştii chemaţi să aplice sau să interpreteze legea. Să nu uităm că o bună parte a senatorilor şi deputaţilor s-au format în şcoli juridice şi ei sunt aleşi şi chemaţi a crea dreptul.

În concluzie, se impune a reţinere că în fiecare epocă istorică, diferit de la o ţară la alta, sau de la un sistem de drept la altul, unul sau altul din izvoarele de drept au cunoscut o importantă sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanţe proprii ori aspecte specifice.

În cadrul aceluiaşi stat, izvoarele dreptului se completează şi subordonează unul altuia, creând împreună un tot unitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselor dreptului este de menţionat că au aceeaşi finalitate şi anume, să creeze ordine socială şi de drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice.

APLICAŢII

1 .Legea ca izvor de drept2. Definiţi izvorul formal şi material3. Obiceiul juridic sau cutuma4 Contractul normativ5. Doctrina si jurisprudenţa6. Actele normative subordonate legii7 .Trăsăturile legilor8. Clasificarea legilor

15 A se vedea I. Craiovanu, Teoria generală a dreptului, Editura Militară, Bucureşti, 1997, p. 13416 A se vedea L. Habib, L'impur objet de la sience du droit, in Droits, Revue Francaise de theorie juridique, nr. 11/1990, p. 101.

17 A se vedea C. Voicu,Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, Bucureşit, 2000, p. 142.18 A se vedea I. Dogaru ş.a., Op. cit. p. 238-239.19 Idem, p. 238.20 A se vedea I. Ceterchi, M. Luburici, Introducere în studiul dreptului, Editaura ALL, p. 329.21 A se vedea I. Santai, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p. 68.22 A se vedea S. Popescu, Op. cit. p. 195.23 A se vedea I. Dogaru s.a., Op.cit. p. 36524 "Legea nu poate dispune decât pentru viitor."25 A se vedea O. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ed. Militară, Bucureşti, 1997, p.15626 A se vedea I. Hună, Gh. Boboş, G. Vrabie, I. Craiovan, C. Voicu, ş.a.27 Art. 17 din Constituţie28 În acest sens a se vedea V. Daghie şi I. Apostu , Elemente de drept public şi privat, 1998, Editura Naţional, p. 38, şi I. Craiovan, op. cit., p.15929 A se vedea G. Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagorică, 1981, p.10830Note bibliografice

? A se vedea în acest sens Anita Naschitz - Teorie şi tehnică în procesul de elaborare al dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.31 I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Buc. 1999, p. 17332 A se vedea Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Arogant, 1999 Cluj Napoca, p. 18833 A se vedea N. Popa - op. cit., p. 21334 Ghe. C. Mihai şi Radu I. Motica - Fundamentele dreptului - Teoria şi filozofia dreptului, Ed. All, 1997, p. 10635 A se vedea I. Santai - Introducere în studiul dreptului - Ed. a-VI-a nerevizuită 1996, p. 66Alţi autori şi Genova Vrabie - Sofia Popescu - susţin că dacă, până la intrarea în vigoare a noii Constituţii, distincţia se făcea între Constituţie şi legi ordinare, această distincţie trebuie revăzută, în sensul că există pe de o parte legi constituţionale şi de modificare ale acesteia şi legi organice şi ordinare, pe de altă parte, reţinând că ultimele două, constituind categorii dinstincte, pot fi totuşi înglobate unei singure structuri, atunci când sunt comparate cu Constituţia.

36 În acest sens a se vedea I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor op. cit., p. 19537 A se vedea A. Popescu, Teoria dreptului, Editura Fundaţiei România de Mâine, p. 5238 A se vedea I. Santai - op. cit., p. 6739 În acest sens a se vedea I. Humă op. cit., p. 87. Pentru opinii diferite referitoare la natura acestora ca aceste acte de reglementare a se vedea I. Hanga40 L. 74/1995 pentru profesia de medic, Legea nr. 36/1995 privind organizarea profesiei de notar, Legea nr. 51/1995 privind organizarea avocaturii.41 Regulamentele de ordine interioară pot privi instituţii publice sau private (Regulamentul de organizarea şi funcţionare a Camerei Deputaţilor şi a Senatului - art. 64 şi art. 74 din Constituţie).42 Societăţile comerciale sunt reglementate de Legea 31/1991 modificată de O.G. 32/1997 şi Legea 95/1997, regiile autonome prin Legea 15/1990, iar fundaţiile şi asociaţiile prin O.G. 26/2000.43 N. Popa - op. cit., p. 19744 A se vedea G. Geamănu - Dreptul internaţional contemporan - Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 135-145.45 A se vedea istoria dreptului românesc - Ed. Academiei române, Buc. 1980, p. 34-36; 172-189; 202-207 D-tru Firoiu - Istoria statului şi dreptului românesc - Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1976, p. 116-12046 A se vedea Ghe. Boboş, op. cit., p. 19647 Idem48 art. 11 din L. 130/199649 În acest sens N. Popa, op. cit., p. 20550 Vezi I. Santai, op. cit., p. 7151 D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, 1992, p. 2752 I. Dogaru ş.a., p. 13453 A se vedea I. Ceterchi, I. Craioveanu, op. cit., p. 6354 A se vedea I. Craiovanu - Teoria generală dreptului - Editura Militară, Bucureşti 1997, p. 190; I. Santai, op. cit., p. 7155 A se vedea A. Popescu - op. cit., p. 6356 Ghe. Boboş, op. cit., p. 6357 Idem, p. 192-19358 A se vedea I. A. Popescu, op. cit., p. 65

59 lucrări consacrate unui domeniu particular60 repertoriile sunt compilaţii alfabetice ori pe domenii61 Vl. Hanga şi M. Jacotă - Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 45-5062 A. Popescu, op. cit., p. 6663 exclusiv cel musulman

Capitolul VII

ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI

1. Activitatea normativă a statului. Tehnica juridică şi tehnica legislativă

Crearea dreptului se realizează prin activitatea normativă a organelor statului care se materializează în adoptarea de acte normative. Această activitate are loc în primul rând, prin elaborarea de acte normative de către organele statului, în cazul statelor democratice, prin activitatea normativă a Parlamentului şi Guvernului desfăşurată în conformitate cu atribuţiile şi competenţele legal stabilite şi cu respectarea unor proceduri, metode şi principii care să corespundă cerinţelor unei reglementări clare, coerente, precise.

Conţinutul tehnicii juridice apare ca fiind deosebit de complex şi cuprinde mai multe momente: momentul receptării de către legislator a comenzii sociale, momentul oportunităţii şi eficienţei selective a acesteia şi momentul transpunerii în viaţă a realizării conţinutului normei prin tehnica interpretării şi realizării efective a normei.

Pentru acest motiv unii autori64 au definit acest concept complex de tehnică legislativă ca fiind ansamblul de metode, reguli, principii, procedee, operaţii folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor juridice.

Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică, prima fiind doar o parte ce intră în componenţa celei din urmă. Tehnica legislativă priveşte strict elaborarea soluţiilor normative de către legiuitor. Ea cunoaşte două momente:

CARMEN POPA

- constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică

- stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.

Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului care receptând comandamentele sociale, hotărăşte soluţiile de reglementare juridică.

Ca parte constitutivă a tehnicii juridice, tehnica legislativă reprezintă elementul central şi definitoriu al formei de guvernământ a statului. Ea se întemeiază pe norme juridice specifice, care se mai numesc şi norme de tehnică legislativă şi pe principii proprii, cunoscute sub denumirea de principiile legiferării.

Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice legate de modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ. Sediul materiei privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este Legea nr. 24/27.03.2000.

2. Principiile procesului de elaborare a actelor normative

Transformarea principiilor de politică juridică în norme de drept pozitiv nu este întâmplătoare, ci este guvernată de anumite principii care fac din activitatea de legiferare, un proces amplu şi pe deplin ancorat în realităţile sociale şi care are în vedere toţi factorii politici, morali, economici, sociali, naturali, istorici, internaţionali.

a) Un prim principiu al tehnicii legislative este principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice. La baza activităţii normative a statului stau datele ştiinţei contemporane. Raportarea la scara valorilor contemporane a procesului de elaborare a actelor normative, estimarea efectelor sociale a noilor reglementări, presupune înainte de toate un demers ştiinţific interdisciplinar care să utilizeze datele folosite de

102

sociologie, economie, psihologie, cibernetică, informatică, statistică etc. Legiuitorul care poate fi, în sens larg, Parlamentul, Guvernul, ministerele, organele administrative de stat, ale administraţiei publice locale - constată la un moment dat un domeniu al vieţii sociale care reclamă reglementare normativă. Activitatea de legiferare reclamă cunoaşterea nu numai a realităţilor sociale ci şi a celor juridice şi pentru acest motiv, la redactarea proiectelor de acte normative se cere o strictă specializare a organismelor însărcinate cu elaborarea lor. Pentru fundamentarea corectă a proiectelor de acte normative se cere a fi analizate motivaţiile şi determinările sociale care implică apariţia noului act normativ, stabilirea oportunităţii lui, anticiparea efectelor posibile şi a costului social al adoptării şi punerii în aplicare a acestuia şi nu în ultimul rând, descrierea cu exactitate şi detaliat a situaţiilor de fapt ce urmează a îmbrăca "haina" juridică.

b) Principiul supremaţiei legiiÎn conformitate cu acest principiu, legea, ca act normativ cu

forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor de drept, trebuie să fie respectată de toate actele normative inferioare acesteia şi să se întemeieze pe ea. Supremaţia legii este întrecută doar de Constituţie, cu care trebuie să fie conforme toate actele normative din sistemul de drept. Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei.

c) Principiul echilibrului sau asigurării unui raport just între dinamica şi statica dreptului

Sistemului de drept trebuie să fie un sistem deschis care să asigure un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi schimbare. Valorile permanente în drept nu trebuie să fie înlocuite printr-o legislaţie precipitată, dictată de dorinţa de novaţie normativă şi revendicările imediate ale vieţii sociale, economice ori politice. Dreptul trebuie să aibă din acest punct de vedere mai multă maturitate decât propunerile ce vin din sfera politicului. De aceea spunem că dreptul are o parte statică, reprezentată de tradiţie şi care-i

CARMEN POPA

conferă originalitate, personalitate şi stabilitate şi o parte dinamică, reprezentată de ansamblul normelor juridice ce reglementează domenii noi şi care vin ca răspuns la cerinţele şi pasiunile societăţii.

Legiuitorului îi revine sarcina de a menţine echilibrul în drept, asigurând printr-o politică legislativă înţeleaptă stabilitatea firească a relaţiilor sociale, astfel încât, raportul dintre componentele statice şi dinamice să nu fie doar o chestiune de politică juridică, ci să fie însăşi raţiunea de a fi a dreptului, atingându-şi menirea sa socială.

"Poporul" spunea Jean Jacques Rousseau - "ajunge să dispreţuiască legile ce se schimbă în fiecare zi."

d) Principiul accesibilităţii actelor juridiceLegiuitorul, trebuie să procedeze, aşa după cum foarte plastic

sugera Ihering "să gândească profund ca un filozof, dar să se exprime clar ca un ţăran."

Conţinutul normei juridice, caracterul clar şi fără echivoc, fac dovada calităţii tehnice legislative a edictorului actului normativ. La elaborarea normelor juridice, legiuitorul trebuie să aibă în vedere împrejurarea că cei cărora li se adresează sunt indivizi cu posibilităţi diferite de prelucrare şi receptare a mesajului normativ şi pentru acest motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie clar, concis, precis, pe înţelesul acestora. Fără respectarea acestor cerinţe, actul normativ va putea da naştere la controverse, la interpretări eronate, la confuzie.

Cerinţele principale pe care le presupune realizarea acestui e) Principiul corelării sistemului actelor normativeActele normative sunt integrate într-un sistem de drept ceea

ce înseamnă că, normele juridice fixate în legi, decrete, hotărâri de guvern etc. formează un întreg în cadrul căruia, se distribuie ierarhic potrivit forţei lor juridice şi poziţiei emitentului în sistemul organelor statului. Un nou act normativ nu se adaugă, ci se integrează în sistemul de drept existent datorită compatibilităţilor de principii, finalitate şi structură. Legea nu exclude ci presupune existenţa altor categorii de acte normative edictate în vederea executării şi aplicării legilor. În momentul apariţiei unei reglementări noi realizată printr-o

104

lege spre exemplu, se impune ca actele normative cu forţă juridică inferioară acesteia, să fie puse de acord cu noua reglementare iar, în caz de neconcordanţă, să fie abrogate sau modificate.

3. Etapele elaborării actelor normative

Legiferarea în sens restrâns se referă la procesul de elaborare a legilor, iar această atribuţie revine organului legislativ. În temeiul legilor sunt apoi emise toate celelalte acte normative, fiecare dintre acestea resprectând cele patru principii ale activităţii normative menţionate deja.

Legislaţia românească, procesul elaborării actelor normative parcurge cinci etape.

a) Iniţierea proiectului. b) Dezbaterea proiectului de lege. c) Adoptarea proiectului de leged) Promulgarea legii. e) Publicarea legii.

4. Părţile constitutive ale actului normativ.

Orice act normativ cuprinde de regulă, următoarele părţi constitutive:

a) Expunerea de motiveb) Titlul actului normativ .

CARMEN POPA

c) Preambulul d) Formula introductivă e) Dispoziţiile sau principiile generale f) Dispoziţii finale şi tranzitorii g) Anexele .h) Semnăturai) Locul, data semnăturii şi numărul actului normativj) Decretul de promulgare

5. Elementele structurale ale actului normativ

Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolul. El cuprinde de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Articolul poate fi alcătuit dintr-unul sau mai multe aliniate, când dispoziţia este exprimată prin mai multe propoziţii. Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.

Articolele se numerotează în continuare prin cifre arabe, iar dacă actul normativ conţine un singur articol, acesta se va defini prin expresia "articol unic". Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea "art.".

Articolul alcătuit din unul sau mai multe aliniate, de regulă, nu se numerotează, însă există şi excepţii. Spre exemplu, Constituţia României numerotează articolele cu cifre: 1, 2, 3, ... iar aliniatele cu cifre în paranteză: (1), (2), (3) ... Chiar dacă nu sunt numerotate, atunci când se face trimitere la ele, se indică aliniatul (prim, al doilea, penultim, ultim).

Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează o expresie care are în contextul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acestuia, trebuie definit în cadrul unui aliniat subsecvent. Pentru claritatea, concizia şi caracterul unitar al textului, se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de aliniate.

106

Dacă textul conţine enumerări, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. În cazul în care o normă este complementară altei norme, se va face trimitere la acesta.

În cazul în care actele normative au ca obiect modificări sau completări ale unor acte normative numerotarea se va face cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele rămase nemodificate sau completate. În unele acte normative articolele au note marginale în care, în formă sintetică se face un rezumat al conţinutului textului. Spre exemplu, în Codul penal , de procedură penală sau civilă, sunt menţionate instituţiile juridice sau problemele la care se referă articolul (exemplu: "procedura prelungirii arestării preventive", "furtul", etc.).

În funcţie de întinderea şi de natura reglementării, articolele se pot grupa în paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi. Codul penal şi de procedură penală conţin părţi: "partea generală" şi "partea specială".

6. Evenimente legislative

a) Modificarea şi completarea actelor normativeb) Suspendarea actului normativc) Republicarea d) Rectificarea actului normativ

7. Stilul şi limbajul actelor normative

Textul actelor normative trebuie să fie redactat clar, simplu şi accesibil, iar termenii uzitaţi să aibă înţelesul pe care cuvintele le au în mod curent în limba română. Neologismele vor fi folosite numai atunci când acest lucru apare ca strict necesar. Atunci când un termen sau concept ar putea avea mai multe înţelesuri, este recomandabil ca în textul actului normativ să se explice sensul utilizat. Deşi conţinutul

CARMEN POPA

reglementărilor trebuie să aibă înaltă ţinută ştiinţifică, exprimarea este necesar să fie înţeleasă de destinatarii acestora.

La opera de elaborare a dreptului, legiuitorul trebuie să găsească expresia justă dintre limbajul juridic pe care îl foloseşte şi modul în care acesta este perceput de către cetăţenii cărora se adresează. Pentru a realiza acest deziderat se uzitează un ansamblu de procedee intelectuale prin care să se elaboreze legi care să exprime cât mai clar posibil regulile juridice pe care le întruchipează.

Dintre cele mai cunoscute procedee întâlnite în drept, amintim ficţiunea juridică şi prezumţiile.

a) Ficţiunea juridică este un procedeu la îndemâna legiuitorului sau judecătorului prin care se consideră un fapt sau o situaţie juridică altfel, diferit de cum este în realitate, în vederea deducerii anumitor consecinţe juridice determinate. Altfel spus, un fapt se consideră că există sau că este stabilit, cu toate că, nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Cu ajutorul ficţiunilor considerăm în mod fictiv că ceva este exact cu toate că despre acel ceva avem cunoştinţe insuficiente sau imperfecte. Spre exemplu, pentru a reglementa statutul juridic al mobilelor care sunt fixate pe imobile, utilizăm o ficţiune juridică şi considerăm că aceste mobile sunt şi ele imobile şi pentru aceasta considerăm şi aplicăm acestora regimul juridic al imobilelor. Un alt exemplu: copilul nenăscut, dar conceput se consideră că există, cu toate că, acesta nu s-a născut, dar astfel, prin această ficţiune juridică el devine capabil a-l moşteni pe tatăl său, care posibil să decedeze până la naşterea lui (cu condiţia însă ca fătul să se nască viu). În dreptul roman, acest principiu era cunoscut sub denumirea de "infans conceptus". Un alt exemplu de ficţiune ne este cel al persoanei pusă sub interdicţie. Cu toate că această persoană nu este incapabilă permanent, având şi momente de luciditate, printr-o ficţiune juridică, ea este considerată a fi permanent incapabilă.

b) O altă modalitate tehnică folosită pentru reglementarea juridică este cea a prezumţiilor. Prezumţia consideră că ceva, fără să

108

fie dovedit există cu adevărat şi fără să-i fie probată existenţa. În acest sens se operează cu prezumţia cunoaşterii legii din momentul publicării ei, ori cu prezumţia că minorul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, sau prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului. Prezumţiile se diferenţiază în prezumţii relative (jus tantum) şi absolute (juris et de jure) care sunt irefragabile. Dacă prezumţiile relative pot fi infirmate prin proba contrară (că nu soţul este tatăl copilului ori că făptuitorul este vinovat) prezumţiile absolute nu pot fi atacate prin nici un fel de dovadă (prezumţia de necunoaştere a legii) că minorul sub 14 ani nu are discernământ pentru a răspunde penal pentru faptele lor).

Prezumţiile pot fi legale sau judiciare: cele legale sunt determinate în special prin lege (art. 1200 din Codul civil), în timp ce prezumţiile judiciare sunt lăsate "la lumina şi înţelepciunea magistratului" (art. 1203 din Codul civil). Procedeul prezumţiilor trebuie să fie utilizat de legiuitor cu prudenţă, iar la baza lor să stea o atentă judecare a normalităţii unei situaţii sau a probabilităţii ei. Trebuie ca prezumţiile irefragibile să fie excepţionale faţă de pretenţia lor de a reflecta adevărul absolut, adevăr care în realitate se bazează pe o probabilitate ridicată.

8. Sistematizarea actelor normative

Tehnica sistematizării legislaţiei nu este un proces uşor, întrucât sistemul de drept, sistemul actelor normative are o structură complexă cu interferenţe şi conexiuni, fapt ce impune în mod necesar o sistematizare a lui. A sistematiza actele normative înseamnă de fapt tocmai a le înscrie într-un anumit sistem. Sistematizarea legislaţiei răspunde unei îndoite cerinţe: pe de o parte, ajută la cunoaşterea mai uşoară a reglementărilor juridice, iar pe de altă parte, elimină sau preîntâmpină contradicţiile dintre diverse acte normative. Sistematizarea reglementărilor juridice este de natură a pune ordine

CARMEN POPA

în noianul de acte normative şi realizează o reducere, o simplificare şi o concentrare superioară a legislaţiei.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea şi codificarea.

a) Încorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criterii exterioare acestora: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii juridice.

Ea este de două feluri: oficială, realizată de organele de stat, în cea mai bună parte a celor care le şi elaborează (Parlament, Guvern, Ministere) şi care crează diferite colecţii de legi, hotărâri de guvern pe care le publică periodic, repertorii, index-uri etc.; şi neoficială - interpretare care este realizată de persoane particulare, edituri, barouri de avocaţi, birouri notariale etc.

b) Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative, diferită de încorporare prin obiectul ei, subiectele care o realizează şi forţa sa juridică. Codificarea realizează o cuprindere unitară a unor norme, de regulă a principalelor reglementări dintr-o ramură de drept sau dintr-un domeniu de activitate (de exemplu: Codul penal, civil, vamal, aerian etc.). Codificarea este înfăptuită numai de către organe competente, de regulă de organul legislativ suprem. Codurile sunt de fapt legi şi pe acest considerent au o forţă juridică superioară acelorlalte acte normative constituind codul juridic general şi dreptul comun în materie. Calitatea şi poziţia specială de cod este conferită de calităţile acestuia: claritate, precizie, pragmatism, logică, stil elevat de exprimare etc. Codurile au o durabilitate mare de timp, caracterizându-se şi prin stabilitate în raport cu alte reglementări: Codul civil român spre exemplu, a fost adoptat în 1864 şi este în mare parte şi astăzi în vigoare. Codificarea a fost cunoscută încă din perioada dreptului roman, evoluând cu lucrările de sistematizare înfăptuite apoi de Justinian, Theodosian şi continuând cu adoptarea Codului Civil Francez, Codului Penal Francez etc.

110

Prin legea nr. 24/2000 au fost prevăzute reguli care să reglementeze cu mai multă rigoare procesul de elaborare a codurilor şi al altor legi complexe. Astfel, se pot institui comisii de specialitate care, pe baza studiilor şi documentării ştiinţifice, să elaboreze proiecte de coduri la iniţiativa Guvernului sau a Parlamentului; aceste comisii vor întocmi tezele prealabile care vor reflecta concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii de reglementare preconizate. După ce au fost supuse spre aprobare Guvernului, tezele prealabile vor fi redactate sub forma textului noului cod sau viitoarei reglementări complexe. Acest proiect însoţit de un raport va fi înaintat Parlamentului sau Guvernului pentru declanşarea procedurii legislative (dezbatere, semnare, promulgare şi publicare). În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, de procedură penală, civil, de procedură civilă, familiei, comercial, codul vamal, codul silvic.

APLICAŢII

1. Principiile procesului de elaborarea dreptului

2 .Etapele procesului de elaborare a dreptului

3. Părţile constitutive ale actului normativ4. Elementele structurale ale actului normativ5. Evenimentele legislative6. Stilul şi limbajul actelor normative7. Sistematizarea actelor normative

CARMEN POPA

112

Capitolul VIII

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării

A interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei juridice alese de legiuitor. Uneori legea poate crea neclarităţi şi dă naştere la interpretări diferite, situaţie faţă de care se ridică întrebarea legitimă care anume a fost intenţia legiuitorului. Legea - se spune ca are un "spirit" şi o "literă". Spiritul legii este tocmai intenţia legiuitorului, scopul pe care acesta l-a urmărit editând norma juridică, iar litera legii este forma în care legiuitorul a înţeles să-şi exprime intenţia şi scopul avut în vedere. Întrucât nu de puţine ori litera legii nu este suficient de clară, se cercetează spiritul ei.

Dată fiind generalitatea normelor juridice, procesul intelectiv de interpretare este necesar din mai multe motive, şi anume:

a) Norma juridică are un caracter general, impersonal, de aplicabilitate repetată, la un număr nedefinit de persoane. Pentru acest motiv, oricât de riguroasă ar fi exprimarea ei nu poate avea în vedere toate situaţiile posibile care pot apărea în viaţa socială şi de aceea, pentru aplicarea la cazuri concrete este necesară interpretarea prevederilor ei de către cei chemaţi a aplica dreptul.

Pentru acest motiv, actele normative trebuie să rămână la un anumit nivel de generalitate, iar pentru implementarea lor corectă, revine un rol important interpretării juridice.

b) Necesitatea interpretării normelor juridice rezidă în modul concis, concentrat la maximum de exprimare a conţinutului lor, fapt ce face necesară dezvăluirea scopului normelor şi a sferei de aplicare a acestora. Legiuitorul foloseşte o formulare a normei care permite

CARMEN POPA

organului de aplicare să dezvăluie întreaga gamă de situaţii avute în vedere la elaborarea acesteia

c) Interpretarea apare necesară datorită modului de redactare a textelor normative. Stilul, limbajul, conceptele utilizate de legiuitor pot crea nelămuriri, adeseori anumite cuvinte sau expresii având un alt înţeles decât acestea îl au în vorbirea curentă. Spre exemplu, în limbajul curent a avea, a deţine sau a poseda exprimă acelaşi lucru însă, în înţelesul codului civil semnificaţia fiecăruia are un alt sens: "a avea" presupune toate cele trei prerogative (posesia, folosinţa, dispoziţia), "a poseda" înseamnă a deţine lucrul altuia şi a te comporta faţă de acesta ca proprietar, iar " a deţine" semnifică stăpânirea unui lucru pentru altcineva. "Teritoriu", "familie", "funcţionar" etc., în vorbirea curentă şi din punct devedere juridic au înţelesuri diferite. Uneori conceptele pot avea semnificaţii cu consecinţe juridice diferite în ramuri de drept diferite, spre exemplu noţiunile de culpă, victimă, leziune, etc. în dreptul penal şi în dreptul civil.

Necesitatea interpretării derivă şi din problemele care apar legate de redactarea gramaticală a textului, de poziţia cuvintelor în text, de folosirea semnelor de punctuaţie, topica frazei având semnificaţii juridice.

Când legiuitorul utilizează termenii într-un sens diferit de cel uzual este obligat a-i defini, reformulându-i spre a corespunde voinţei interne: spre exemplu conceptul de competenţă semnifică uzual "capacitatea care conferă autoritate într-un anumit domeniu", iar din punct de vedere juridic este "totalitatea atribuţiilor unui organ". Aşadar se prezumă că termenul folosit are înţelesul uzual, iar în cazul în care acesta are alt sens, legiuitorul trebuie să-l definească pentru orice abatere de la sensul comun.

Atunci când termenii sau expresiile au un înţeles perimat, în vederea actualizării lor, în conformitate cu terminologia consacrată de dispoziţiile legale în vigoare şi pentru corelarea cu normele

114

ortografiei române, legiuitorul poate să-i înlocuiască tocmai pentru a nu da naştere unor interpretări diferite.

d) În momentul edictării unei norme juridice nu este posibil a fi prevăzute situaţiile noi care vor apărea şi cărora trebuie să li se aplice reglementări juridice. Un principiu fundamental al sistemului de drept este că acesta nu poate avea lacune, în sensul că, orice situaţie de fapt are întotdeauna o normă ce-i corespunde în ordinea juridică. Potrivit art. 3 din codul civil român, judecătorul nu poate refuza judecarea unei cauze pe motiv că legea nu o prevede sau este lacunară, neclară sau tace, întrucât s-ar face vinovat de denegare de dreptate. Interpretarea este obligatorie şi este datoare să acopere "lacunele" legii.

e) Necesitatea interpretării normelor juridice este dictată şi de tendinţa excesivă de normare a noilor relaţii sociale, în numele ideii de creare a statului de drept, tendinţă ce a dus la o inflaţie legislativă.

f) Interpretarea normelor juridice apare strict necesară în contextul în care în procesul de realizare a dreptului se impune a stabili dacă norma nouă a abrogat expres sau tacit, total sau parţial o normă anterioară.

g) Interpretarea normelor juridice mai este necesară atunci când trebuie determinată natura şi caracterul unei norme juridice spre a stabili dacă aceasta este prohibitivă, onerativă sau permisivă, dacă termenul stipulat de ea este de decădere sau este extinctiv, supus întreruperii sau suspendării.

Procesul aplicării dreptului este la rândul său piatra de încercare a justeţei normei şi a eficienţei normei.65

Definind conceptul interepretării normelor juridice vom reţine că reprezintă operaţiunea logică raţională care se desfăşoară conform anumitor reguli şi cu metode specifice dreptului şi care constă în clarificarea conţinutului normelor juridice, în vederea aplicării unitare pe întreg teritoriul ţării şi în mod echitabil faţă de toţi destinatarii.66

CARMEN POPA

2. Obiectul interpretării

Sunt supuse interpretării toate elementele normelor juridice: atât ipoteza, cât şi dispoziţia şi sancţiunea, pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma, precizarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoanelor fizice sau juridice stabilite de dispoziţie, ori pentru a se preciza caracterul, modul de executare sau întinderea ei.

3. Formele interpretării normelor juridice

A. Interpretarea oficială şi neoficială.

a) Interpretarea oficială. Interpretarea oficială este forma interpretării realizate de către autorităţile cu atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice.

În cadrul interpretării oficiale deosebim interpretarea autentică de interpretare cazuală.

Interpretarea autentică este interpretarea realizată de organul care a emis actul normativ respectiv şi pentru acest motiv şi forţa juridică a actului care interpretează este aceeaşi cu cea a actului interpretat.

Interpretarea cazuală (nu cauzală) denumită şi judiciară este interpretarea dată de instanţele judecătoreşti interpretarea administrativă este cea în care autorul este o autoritate administrativă.

Interpretarea cazuală este aşadar acea interpretare care se realizează în procesul de aplicare a normelor juridice şi care este făcută de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluţionării unor cauze sau speţe concrete şi care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză.

b. Interpretarea neoficială (facultativă) sau doctrinară

116

Este interpretarea care se produce în afara procesului de edictare sau aplicare a dreptului realizată de persoane private, de analişti în domeniul dreptului, practicieni sau teoreticieni, de conducători ai unor organe de autoritate publică, deputaţi, alte persoane oficiale. Ea mai poartă denumirea de interpretare doctrinară sau oficioasă în funcţie de cine anume o realizează (doctrinari sau persoane oficiale) şi comună (realizată de cetăţeni, mass media, factori politici etc.).

Această formă de interpretare nu are un caracter obligatoriu, nu se concretizează în acte juridice a căror garantare să fie asigurată de stat. Are o valoare juridică întrucât reprezintă opiniile unor persoane avizate şi dat fiind caracterul convingător al argumentelor folosite este neîndoios că interpretarea doctrinară are autoritate ştiinţifică. Ea poate fi luată în considerare de organele de aplicare a dreptului sau poate fi respinsă, însă dezvoltându-se într-un climat de efervescentă cercetare ştiinţifică, interpretarea neoficială este mai liberă, mai imaginativă şi mai îndrăzneaţă decât cea oficială.

B. Interpretarea literară, extensivă şi restrictivăÎn urma interpretării textului se poate ajunge la situaţii

diferite, după cum urmează:a) Interpretarea literală („interpretatio ad literam” sau

„interpretatio declarativă”) când interpretul constată că formularea textuală a normei exprima întocmai conţinutul ei real şi voinţa legiuitorului. Aceasta este ipoteza ideală, când în urma interpretării juridice, reiese că textul normei a avut în vedere sfera completă a cazurilor la care face referire actul normativ, că aceasta "se mulează" corespunzător conţinutului raporturilor sociale pe care le reglementează. În această ipoteză organul de interpretare nu are altă misiune decât de a aplica textul legal, întrucât el corespunde întrutotul voinţei legiuitorului. Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie şi această ipoteză este cea ideală.

CARMEN POPA

b) Interpretarea extensivă („interpretatio extensiva” sau „in extensso”). Printr-o cercetare mai aprofundată a textului legal, interpretul poate constata că voinţa legiuitorului are în realitate un caracter mai general decât care apare în cadrul interpretării primare a unei norme şi atunci textul se va aplica extensiv şi la acele cazuri la care se referă norma, dar care nu rezultă din modul de redactare. Spre exemplu, prin art. 51 din Constituţie s-a stipulat obligativitatea "respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor". Aici termenul de lege este folosit în sens larg nu restrâns, ceea ce înseamnă pe cale de interpretare extensivă că cetăţenilor şi persoanelor aflate pe teritoriul ţării noastre le revine obligaţia respectării tuturor actelor normative şi nu doar a celor elaborate de Parlament. Interpretarea extensivă se bazează pe un raţionament analogic („argumentum a simile”).67

În cadrul interpretării extensive sunt de remarcat două procedee: extinderea conceptelor (spre ex. extinderea conceptului de furt care are ca obiect un bun mobil şi asupra energiei electrice asimilate prin această ficţiune cu un lucru) şi analogia legii (conform dictonului "ubi eadem ratio, ibi idem ius" adică identităţii de scopuri îi corespunde identitatea de soluţii juridice68).

c) Interpretarea restrictivăÎn cazul interpretării restrictive interpretul constată că

formularea din textul legii este în mai largă decât conţinutul ei real şi care rezultă aparent din această formulare. Spre exemplu, infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C.p. stipulează "insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii", se pedepseşte. Printr-o interpretare restrictivă, doctrina şi practica judiciară au constat că numai în situaţia în care funcţionarul public nu şi-a depăşit atribuţiile legale este apărat de lege nu şi atunci când acesta şi-a îndeplinit funcţia în mod abuziv sau se află în afara

118

atribuţiilor legale. În această situaţie, el nu se va bucura de protecţia juridică conferită de acest articol şi în situaţia în care a fost „ultragiat” în timp ce îşi exercită atribuţiile abuziv, el va fi subiect pasiv doar al infracţiunilor de insultă, calomnie ori ameninţare, după caz.

4. Metodele interpretării normelor juridice

1) ConceptPrin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor

folosite pentru descoperirea conţinutului real al prevederilor normelor juridice, în scopul realizării dreptului la cazuri concrete.

2) Clasificare

a) Metoda gramaticală

Această metodă constă în lămurirea înţelesului normelor juridice apelând la analiza gramaticală a textului din punct de vedere morfologic şi sintactic. Procedeul de interpretare amintit reclamă clarificarea terminologiei juridice, înţelesul unor termeni; uneori, legiutorul defineşte el însuşi termeni sau expresii folosite în text, cum ar fi spre exemplu, definirea conceptelor de teritoriu, avut public, funcţionar, rude apropiate, înscris oficial etc. - realizat în partea generală a codului penal.

Interpretând din punct de vedere gramatical un text, se pleacă de la poziţia şi acordul cuvintelor în frază, de la legăturile ce există între cuvinte, a modului de îmbinare a acestora în propoziţie, se urmăreşte apoi sensul unor conjuncţii etc. Spre exemplu, utilizarea conjuncţiei "şi" are efecte juridice diferite faţă de utilizarea conjuncţiei "sau": în primul caz, exprimând un cumul al condiţiilor impuse de text, în cel de-al doilea, alternanţa lor, fiind suficientă împlinirea uneia singure.

CARMEN POPA

b) Metoda sistemică sau sistematică

Această metodă constă în lămurirea sensului unor norme juridice, a unui text, prin coroborarea cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept.

În cazul interpretării sistemice se urmăreşte a se stabili locul normei în sistemul izvoarelor de drept, felul normei (generală, specială sau de excepţie), felul actului normativ din care face parte actul normativ analizat, în sensul de a se constata dacă este vorba despre o lege generală sau specială. Necesitatea aplicării acestei metode rezidă în legătura sistemică dintre elementele componente ale sistemului de drept. Nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte, dacă nu este analizată în context, în legătură cu norme din aceeaşi ramură sau din altele. Spre exemplu, art. 176 din Codul penal reglementează omorul deosebit de grav, dar nu precizează ce trebuie să înţelegem prin omor; conţinutul acestei infracţiuni îl regăsim însă în art. 174 C.p., iar pentru înţelegerea corectă a infracţiunii prevăzute de art. 176 C.p. trebuie să se realizeze corelaţia cu art. 174 C.p.

Utilitatea acestei metode este elocventă în cazul normelor de trimitere şi a celor în alb cu care trebuie corelate normele incomplete.

c) Metoda istorică

Cu ajutorul acestei metode, interpretul stabileşte sensul actului normativ în funcţie de geneza lui. Are în vedere totalitatea împrejurărilor juridice care au stat la baza elaborării normei interpretate („occasio legis”) determinând astfel scopurile legislatorului („ratio legis”). Ceea ce se urmăreşte prin această metodă este stabilirea voinţei intime a legiuitorului, sens în care, trebuie să fie studiate lucrările preparatorii elaborării actului normativ, expunerile de motive, amendamentele propuse, intervenţiile parlamentarilor, reacţiile şi comentariile mass-media.

120

Uneori se impune a avea în vedere condiţiile sociale şi economice din momentul adoptării normei şi pe cele în care se aplică legea, condiţii care uneori pot fi diferite decât cele iniţiale. Spre exemplu, la momentul elaborării Codului civil (1864), a articolului privitor la răspunderea proprietarului pentru lucrul său, neexistând inventate autovehiculele, nu au putut fi avute în vedere de legiuitor, ori azi, la data aplicării acestor norme, interpretul în mod extensiv le va aplica şi cazurilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a proprietarului unui astfel de lucru.

Metoda istorică nu este criticabilă în sine, dar o exagerare a importanţei utilităţii ei nu este de dorit.

d) Metoda teleologică

Metoda teleologică („teleos”-scop) constă în lămurirea normei juridice prin determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat norma respectivă. Desigur că prin această metodă de interpretare se dă numai o orientare, pentru că ea trebuie să se coreleze cu celelalte metode. Spre exemplu, normele juridice care reglementează adopţia şi care sunt neclare trebuiesc interpretate prin scopul urmărit de legiuitor şi acesta este acela al interesului adoptatului, nu al adoptatorului; sau imunitatea parlamentară, care trebuie înţeleasă prin scopul ei, aceea de bună şi independentă funcţionare a forului legislativ şi nu al protejării intereselor senatorilor ori deputaţilor.

c) Metoda logică

Aceasă metodă trebuie utilizată în context cu celelalte metode tehnice întrucât orice lămurire a sensului actului normativ se sprijină pe raţionamente şi judecăţi logice. În vederea interpretării normelor juridice sunt folosite formele logicii fundamentale şi ale

CARMEN POPA

logicii formale. Ea este cea mai utilizată metodă, scopul ei fiind de a găsi „ratio legis" sau „mens legis."

Interpretarea logică a normelor juridice a fost cunoscută din cele mai vechi perioade istorice, dar a dobândit o importanţă deosebită în dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli, principii şi argumente de interpretare logică adesea exprimate în adagii.

A) Reguli de interpretare logică

Cele mai importante reguli de interpretare logică sunt următoarele:a) Excepţia este de strictă interpretare („exceptio est

strictissimae interpretationis”). b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o

facă ("ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", în traducere: unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem).

c) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei („actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”).69

d) Prin faptul că ceva a fost indicat, înseamnă că altceva a fost negat („qui dicit de uno de altero negat’)

e) Cu privire la aplicarea normelor juridice în timp, regula este că: legea ulterioară derogă de la legea anterioară („lex posteriori derogant lex anteriori”) iar privitor la acte juridice regula este că: actele juridice se emit conform legii existente la data respectivă („tempus regit actum”).

f) Cu privire la aplicarea în spaţiu a normelor juridice, regula logică de interpretare este că: legea se aplică actelor şi faptelor de pe teritoriul statului unde ea fiinţează (principiul teritorialităţii); o altă regulă este aceea că, legea străină nu se aplică în virtutea autorităţii ei proprii, ci în baza recunoaşterii efectelor ei prin norme conflictuale ale ţării forului, în care se găseşte instanţa ("lex fori"), în timp ce

122

privitor la forma actelor individuale încheiate se aplică legea ţării unde acestea sunt întocmite ("locus regit actum").

CARMEN POPA

B) Principii de interpretare

Literatura şi practica au evidenţiat şi unele principii de interpretare aplicabile tuturor domeniilor dreptului şi care fără a avea pretenţia că sunt infailibile alături de regulile de interpretare cu care se intercondiţionează, se presupun şi se completează reciproc, ajută interpretul a înţelege sensul legii în litera şi spiritul ei.

a) Procesul de interpretare a actelor normative este subsumat principiului respectării literei şi spiritului legii, fără exagerări, care să conducă la concluzii ori soluţii injuste. Vor fi eliminate variantele care conduc la rezultate absurde, indezirabile, injuste, antisociale, antieconomice etc.

b) În interpretarea legilor trebuie să fie urmărită voinţa legiuitorului, judecătorul având sarcina de a o aplica. Adagiul "optima lex quae minimum judice, optimus judex qui minimum sibi" semnifică că legea cea mai bună este cea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă se întemeiază în aşa fel pe lege încât aprecierea sa să fie cât mai redusă.70

c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în procesul de interpretare a acestelor normative, iar atunci când s-a cristalizat o practică anumită în desluşirea sensului unei norme, ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă.71 Această regulă se exprimă în adagiul "Minime sunt mutanda quae interpretationen semper habuerunt". Acest principiu trebuie înţeles în sensul că odată stabilită într-un sens interpretarea dată unei norme, nu ar trebui uşor modificată, previzibilitatea constrângerii, a jurisprudenţei constante fiind un deziderat al statului de drept.

d) Tot ceea ce nu este intezis, este permis.Acest principiu poate fi înţeles în sensul că tăcerile legii pot

fi interpretate ca permisive. El rezultă din fundamentul ordinii juridice care permite libertatea de acţiune cu condiţia de a nu face ceva ce legea interzice expres. Lipsa aplicabilităţii forţei de

124

coerciţiune etatică poate fi interpretată în favoarea indivizilor. Acest principiu este mai des întâlnit în dreptul privat unde sunt cunoscute principiile autonomiei de voinţă sau a libertăţii formelor, dar este valabil şi în dreptul public unde, spre exemplu, în dreptul penal sunt consacrate principiile legalităţii incriminării şi legalităţii pedepselor (nulla crimen sine lege şi nulla poena sine lege).

C) Argumente de interpretare logică a actelor normative

a) Argumentul "a pari" care înseamnă „deopotrivă”, „asemănător”, „în mod egal

b) Argumentul "a fortiori ratione" (cu atât mai mult). c) Argumentul "per a contrario" - se bazează pe legea logică

a terţului exclus "tertium non datur". Acest argument pleacă de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a treia posibilitate este exclusă, nu există

d) Argumentul "ad absurdum", cunoscut şi sub denumirea de "reductio ad absurdum" sau reducerea la absurd.

5. Analogia juridică - procedeu de completare a dreptului.

a) Analogia legii este procedeul la care se ajunge în cazul în care se constată lipsa normei sau a textului legal care să reglementeze cazul dat. Într-o asemenea situaţie se recurge la o normă care vizează un caz asemănător, analog. Dacă în cazul interpretării extensive există o normă care prin extensie devenea aplicabilă şi altor situaţii reglementate în cazul analogiei legii lipseşte însuşi textul. Înainte de evenimentele din decembrie 1989, în cazul livrării de produse între persoane juridice aplicabile erau prevederile contractului de vânzare-cumpărare şi nu dispoziţiile Codului comercial, care nu era aplicabil.

b) Analogia dreptului este procedeul prin care se rezolvă o cauză nereglementată juridic nici pentru situaţii asemănătoare, nici pentru cauza supusă soluţionării. În aceste situaţii, organele de

CARMEN POPA

aplicare a dreptului vor asigura soluţionarea cauzei concrete recurgând la principiile generale ale dreptului.

6. Responsabilitatea interpretului72

Aşa cum s-a remarcat deja, sunt situaţii în care interpretul nu se rezumă la ce anume reglementează legea ci o adaptează, o interpretează constructiv sau restrictiv. Jurisprudenţa poate oferi nenumărate exemple din acest punct de vedere.

Interpretul trebuie să fie responsabil de normele pe care le interpretează şi în cele din urmă chiar le creează şi le introduce în ordinea juridică. Judecătorul nu trebuie să se transforme într-un organ care creează legea, ci el este doar unul care o aplică, iar "din conflictul ce s-ar putea instaura între legiuitor şi judecător, doar primul poate şi trebuie să iasă învingător."73

APLICAŢII1. Noţiunea şi necesitatea interpretării2. Formele interpretării normelor juridice3. Metodele interpretării normelor juridice4. Reguli de interpretare logică5. Principii de interpretare logica6. Argumente de interpretare logica7. Analogia juridică8. Responsabilitatea interpretului

126

Capitolul IX

REALIZAREA DREPTULUI

1. Conceptul realizării dreptului

Putem defini realizarea dreptului ca fiind procesul de transpunere în viaţă a reglementărilor juridice în cadrul căruia, oamenii,ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele etatice, aplică dreptul potrivit competenţelor lor, în vederea binelui comun, putând interveni în cazul încălcării acestuia.

2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului, acest proces complex de transpunere în viaţă a prevederilor normative, are loc prin intermediul cetăţenilor, a unor organizaţii nestatale şi prin organele statului.

A) Realizarea (respectarea) normelor prohibitiveCea mai simplă situaţie, o reprezintă respectarea normelor

prohibitive. Din această categorie de norme, cele mai multe se întâlnesc în ramurile dreptului penal, civil, financiar şi administrativ. Pentru a realiza interdicţia normei, este suficient ca persoanele vizate de aceasta, să nu săvârşească fapta interzisă şi astfel, prohibiţia şi-a realizat finalitatea dorită. Această activitate nu presupune vreo operaţiune juridică, nu necesită elaborarea vreunui act şi nici nu crează în mod obligatoriu raporturi juridice concrete.

Astfel de norme dau naştere raporturilor juridice concrete, numai în cazul încălcării prohibiţiei stipulate, prin aplicarea de

CARMEN POPA

organele abilitate a sancţiunilor juridice prevăzute de actul normativ violat.

B) Îndeplinirea sau executarea normelor juridice permisive şi onerative

Ca o altă formă de realizare a dreptului (după unii autori fiind tratată alături de normele prohibitive şi împreună cu acestea) - reprezintă o cale de realizare a dreptului mai complexă şi necesită următoarele precizări.

Îndeplinirea sau executarea prevederilor acestor două categorii de norme, presupune o atitudine activă, de a da, sau de a face ceva, atitudine ce rezultă ori din prescripţiile normelor, ori dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care se întemeiază (în cele mai multe cazuri) pe acte juridice individuale, rezultate tot din lege.

În cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului (prin îndeplinirea ori executarea normelor legale ori a actelor individuale) se cere aceeaşi atitudine de respectare a legii, însă în cadrul unei conduite active, determinate de o regulă onerativă, ori de una permisivă. În acest caz, răspunderea juridică intervine, în comparaţie cu situaţia normelor prohibitive - atunci când destinatarul normei adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în realizarea actelor care-i incumbă; legea sancţionează în aceste ipoteze, nerealizarea conduitei active ce rezultă din lege sau din actul juridic individual.

Această formă de realizare a dreptului cuprinde cele mai frecvente situaţii, iar activităţilor juridice sunt mai simple şi rareori necesită încheierea vreunui act scris, în formă oficială ori participarea organelor de stat.

Este lesne de exemplificat cu situaţii în care intervenţia statului nu este implicată: îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către cei doi soţi în familie, cumpărarea de produse de mică valoare dintr-un magazin, manevre efectuate pentru a ajunge cu autoturismul la şi de la serviciu acasă etc.

128

C) Aplicarea dreptului de către organele statului

1) Noţiuni generale. Concept

Este a treia formă de realizare a dreptului, care constă în aplicarea normelor juridice de către organele de stat după o procedură oficială şi materializată în elaborarea de acte de aplicare concrete, ce constituie izvorul apariţiei de raporturi juridice.

Această activitate practică a statului constă în înfăptuirea de către organele etatice a prevederilor normelor juridice, proces complex în cadrul căruia acestea se manifestă ca titulari ai autorităţii de stat.

2) Deosebiri între actele normative şi actele de aplicare a dreptului

Actul de aplicare al dreptului nu se confundă cu actul normativ care are caracter general şi impersonal.

Distincţia dintre actele de aplicare şi actele normative ar avea în vedere următoarele:

- spre deosebire de actul normativ care este impersonal şi fiinţează de la adoptare şi până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat;

- deosebit de forma realizării dreptului prin executarea şi respectarea normelor juridice de către cetăţeni, forma aplicării dreptului, deşi se bazează şi ea pe dispoziţiile legale, ia fiinţă întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului;

- actele de aplicare sunt temeiuri pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi concrete, în timp ce actele normative publicate nu crează automat raporturi juridice;

- activitatea normativă este rezervată unor categorii de organe ale statului, activitatea de aplicare putând fi realizată de oricare din organele statului şi chiar de organizaţiile nestatale;

CARMEN POPA

- dacă actele normative sunt generale, impersonale, tipice, de aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de persoane, actele de aplicare a dreptului au caracter concret, individual, fiind strict determinate;

- actele normative sunt elaborate după o metodologie şi tehnică legislativă precis definite, în timp ce actele de aplicare a dreptului, fiind atât de diversificate, de variate, nu fac posibilă o astfel de codificare ori tehnicizare a lor, întrucât sunt diferenţe de la o ramură la alta şi uneori chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, ceea ce face imposibilă elaborarea unei tehnice comune;

- acţiunea în timp a actelor normative începe odată cu publicarea lor în Monitorul Oficial, în timp ce în cazul actelor de aplicare a dreptului, acţiunea lor în timp coincide cu data comunicării lor către părţi, dată de la care curge şi termenul pentru uzitarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute în normele juridice; încetarea acţiunii în timp a normelor juridice este momentul abrogării ori ajungerea la termen, în timp ce actele de aplicare, ca acte strict individuale îşi ating şi epuizează scopul, odată cu rezolvarea unor cazuri concrete.

Acte de aplicare a dreptului pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat. Astfel, Parlamentul poate face alături de acte de elaborare a dreptului şi care reprezintă activitatea principală a sa şi acte de aplicare a dreptului, potrivit atribuţiilor sale concrete. Spre exemplu, atunci când Parlamentul aprobă compoziţia Guvernului, realizează această activitate de aplicare a dreptului. Guvernul ca organ al puterii executive elaborează acte normative cât şi acte de aplicare a dreptului, ponderea celor din urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare ale Parlamentului.

Ministerele, organele locale fac acte de aplicare a dreptului prin dispoziţiile pe care le dau organelor ce le au în subordine, în scopul realizării unor sarcini concrete, dar acestea pot la rândul lor să emită şi acte cu caracter normativ.

130

Instanţele judecătoreşti nu fac decât acte de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti) neputând emite acte normative.

Prin acte de aplicare a dreptului se nasc, se modifică, ori se sting raporturi juridice concrete,ori se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecţi de drept individualizaţi.

Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de contravenţie, decizie de pensionare, decizie de sancţionare, decizie de imputaţie, hotărâri judecătoreşti etc.

Acte normative de aplicare a dreptului pot fi menţionate cu titlu de exemplu: norme, instrucţiuni, metolologii, regulamente.

Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului deciziile pe care le elaborează un organ de stat abilitate faţă de o persoană fizică sau juridică determinată.

3) Clasificarea actelor de aplicare a dreptului

În doctrina juridică au fost făcute mai mult propuneri de clasificare a actelor de aplicare, funcţie de diferite criterii.

a) În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în baza căreia s-a realizat actul de aplicare a dreptului, s-a făcut distincţie între acte de aplicare constituţionale, civile, administrative, de dreptul familiei, de dreptul muncii etc. Acestea vor face obiectul de studiu amănunţit al ştiinţelor de ramură.

b) În raport de structura normei juridice s-a făcut distincţie între actele de aplicare a dispoziţiei normei juridice (aceasta reprezentând cea mai mare parte a actelor de aplicare) şi actele de aplicare a sancţiunii prevăzute (şi aici s-au menţionat actele de constatare a contravenţilor, a altor abateri administrative, hotărârile judecătoreşti de condamnare etc.).

4) Fazele procesului de aplicare a dreptului

Activitatea concretă prin care se transpune în viaţă dreptul, constituie un proces complex care se desfăşoară după anumite faze,

CARMEN POPA

etape legate de necesitatea stabilirii împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia unei corecte aplicări a dreptului la situaţia de rezolvat.

Fazele procesului de aplicare a dreptului, etapele parcurse în acest complex proces, sunt următoarele:

- stabilirea stării de fapt;- alegerea normei juridice (critica acesteia);- interpretarea normei juridice;- elaborarea actului de aplicare.Aceste etape pot să nu aibă aceiaşi succesiune în timp, pentru

toate categoriile normelor juridice, dar acestea se întrepătrund şi condiţionează reciproc, făcând ca prin natura lui, să fie un proces unitar de aplicare a dreptului.

APLICAŢII

1. Formele realizării dreptului2. Clasificarea actelor de aplicare a dreptului3. Fazele procesului de aplicare a dreptului4. Deosebiri şi asemănări între actele de aplicare şi actele

normative

132

Capitolul X

RAPORTUL JURIDIC

1. Noţiuni introductive. Conceptul raportului juridic

Prin menirea lor, normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane. Simplele fapte ale indivizilor fără ca acestea să fie ocrotite legal, nu au semnificaţie din punct de vedere juridic, relaţiile dintre oameni devenind relaţii juridice numai condiţionat de reglementarea lor normativă. Neavând un scop în sine, dreptul are drept finalitate coordonarea şi influenţarea conduitei umane în sensul interesului general.

Zilnic, oamenii intră în relaţii unii cu alţii înfăptuind raporturi juridice, fără ca de multe ori aceştia să conştientizeze acest lucru. Astfel, atunci când fac cumpărături, când se deplasează la serviciu cu un mijloc de transport în comun, când respectă disciplina muncii, ei sunt de fapt subiecţii unor raporturi juridice de drept civil de (vânzare cumpărare) sau de asigurare, de dreptul muncii etc.

Normele juridice prevăd doar anumite posibilităţi, ipoteze, situaţii generice care pentru a deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecţi determinaţi, individualizaţi prin care aceştia urmăresc realizarea unor interese proprii: îndestularea unor trebuinţe, coexistenţa alături de alţi indivizi, cooperarea lor etc. Este de esenţa raporturilor juridice contactul cu o altă persoană, întrucât absenţa acestui element, al interacţiunii face să nu apară raportul juridic, relaţia socială rămânând la stadiul de intenţie. Orice raport juridic presupune aşadar, o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii, în care subiecţii individualizaţi au drepturi şi obligaţii concrete, personalizate. Pentru cei ce se află sub incidenţa

CARMEN POPA

normei juridice, găsesc în cuprinsul ei modelul comportamental care trebuie să-l urmeze, fie că li se impune o acţiune, fie o abstenţiune.

Cea mai lacunară definiţie a raporturilor juridice este aceea potrivit căreia, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

3. Trăsăturile raporturilor juridice şi definiţia acestora

Înţelegerea conceptului de raport juridic presupune abordarea trăsăturilor, caracteristicilor sale deifinitorii.

a) Caracterul social a raporturilor juridiceIndiferent de ramura de drept în care acţionează raportul

juridic are un caracter social, în sensul că se stabileşte de fiecare dată numai între oameni. Acest lucru presupune pe de o parte, faptul că prin reglementarea sa juridică relaţia dintre oameni nu îşi pierde trăsătura sa socială, iar apoi faptul că norma de drept se adresează numai indivizilor, conduitei acestora în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Din punct de vedere al subiecţilor raporturilor juridice, aceste relaţii sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau între persoane juridice.

b) Caracterul voliţional al raportului juridic se referă la faptul că întotdeauna el este un raport de voinţă

Corelaţia care se stabileşte între voinţa generală şi cea individuală prezintă particularităţi specifice raportate la ramura de drept în care acestea fiinţează. În domeniul dreptului civil, familiei, muncii, de regulă, raportul juridic, implică voinţa ambilor participanţi, în timp ce, în situaţia raporturilor juridice de drept fiscal, penal, constituţional etc, apariţia acestora de cele mai multe ori, se face în mod unilateral, din iniţiativa organului de stat abilitat.

c) Raportul juridic este un raport valoric întrucât prin el îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii care l-a generat. În conţinutul raporturilor juridice descifrăm valorile ocrotite de

134

legiuitor: viaţa şi sănătatea individului, proprietatea, inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, alte libertăţi şi drepturi fundamentale ale omului, ş.a.m.d.

d) Raportul juridice este un raport de suprastructură fiind prezent în toate domeniile vieţii economice, politice, administrative, de familie etc. Raporturile juridice intră în compoziţia suprastructurii juridice şi influenţează şi sunt la rândul lor influenţate, de celelalte categorii de raporturi sociale (materiale ori ideologice). Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale, putând fiinţa şi ca o creaţie a normei de drept.74

Pentru acest motiv, raporturile juridice pot influenţa dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă corespunde realităţilor sociale şi totodată ele pot deveni o frână atunci când, sunt în dezacord de conţinut cu acestea.

Unii autori reţin şi caracterul ideologic al raporturilor juridice, întrucât trec prin conştiinţa indivizilor, depind de voinţa acestora şi având caracter ideologic (nematerial) ele ţin de fapt de conţinutul de idei al suprastructurii sociale75.

În comparaţie cu norma de drept care păstrează aparenţele caracterului democratic al unei societăţi chiar şi atunci când de fapt exprimă o voinţă etatică antidemocratică, raportul juridic reflectă mai adecvat conţinutul şi caracterul sistemului juridic (democratic ori nedemocratic); în relaţia juridică concretă şi în modul de realizare a dreptului se evidenţiază contradicţia dintre conţinut şi formă, dintre spiritul şi litera legii.76

e) Raportul juridic este o categorie istorică în sensul că, fiecare epocă istorică a generat raporturi juridice proprii, cu o fizionomie distinctă, atât în ceea ce privesc subiecţii, drepturile şi obligaţiile acestora cât şi faptele evaluate din punct de vedere juridic, toate aceste elemente diferite putându-se constata atât de la ţară la ţară cât şi de la o etapă a dezvoltării la alta. Putem concluziona, după

CARMEN POPA

trecerea în revistă a caracteristicilor raporturilor juridice, că acestea sunt raporturi sociale, voliţionale, istorice, reglementate de norme juridice, în cadrul căror raporturi subiecţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii şi prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normelor de drept.

4. Structura sau elementele raporturilor juridice

Structural, raporturile juridice sunt formate din subiecte, conţinut şi obiect. Subiectele raporturilor juridice sunt părţile acestora, conţinutul este alcătuit din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor, iar obiectul îl reprezintă conduita părţilor. Aceste trei elemente constitutive ale raportului juridic trebuiesc întrunite cumulativ, absenţa unuia, echivalând cu inexistenţa raportului.

A. Subiectele raporturilor juridice

1) Noţiuni generale

Din caracteristicile raportului juridic am evidenţiat caracterul social al acestuia, din care a reieşit că, subiectele lui pot fi oamenii luaţi fie individual, fie organizaţi.

Prin subiect de drept înţelegem titularul unui drept, iar prin personalitate juridică, aptitudinea persoanei recunoscută de dreptul obiectiv de a fi titular de activ sau pasiv de drepturi. În sens juridic, prin persoană este desemnată orice entitate ce poate avea drepturi ori care îşi poate asuma obligaţii sau funcţiuni juridice.

Pentru existenţa unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. Din punct de vedere juridic, persoanele pot fi persoane fizice sau subiecte individuale sau persoane juridice subiecte colective, cele mai numeroase fiind persoanele juridice.

Unele subiecte ale raporturilor juridice pot fi titulare de drepturi, altele de obligaţii, ori se poate ca ambele părţi să fie titulare

136

de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ. Sunt apoi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat pe când titularul obligaţiei este nedeterminat şi este reprezentat de toate celelalte persoane, care trebuie să se abţină de a îngrădi în vreun fel, exercitarea de către titular, a dreptului subiectiv. De exemplu, într-un raport de proprietate, titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a-şi exercita neîngrădit prerogativele pe care acest drept i le conferă, în timp ce, toate celelalte persoane (erga omnes) sunt ţinuţi de obligaţia de abstenţiune de la orice acţiune care l-ar împiedica pe acesta să se bucure de bunul său. Se poate observa că în timp ce proprietarul este individualizat, celălalt subiect este nedeterminat, el individualizându-se numai în momentul în care îşi încalcă obligaţia de abstenţiune prescrisă de normă.

2) Clasificarea subiectelor de drept77

a) Subiectul individual de drept

Omul în sine nu este subiect de drept, aceasta calitate fiindu-i conferită de stat şi recunoscută ca atare, dându-i-se prin norme de drept capacitatea de a fi subiect de drept.

Persoana fizicăPentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă

capacitatea juridică . Prin capacitate juridică se înţelege aptitudinea generală şi

abstractă de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.

Ea este reglementată de normele juridice din cadrul fiecărei ramuri de drept şi din acest punct de vedere putem distinge între capacitatea juridică civilă, penală, administrativă, constituţională, de dreptul muncii, familiei etc. fără ca legea să condiţioneze existenţa lor de îndeplinirea unor calităţi.

Capacitatea juridică este generală şi specială.

CARMEN POPA

Capacitatea generală este aptitudinea cetăţenilor de a avea drepturi şi obligaţii juridice.

Capacitatea specială reprezintă posibilitatea unor persoane de a intra în anumite raporturi juridice ca urmare a unei calităţi pe care acestea o au (spre exemplu, în dreptul civil - subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat, în dreptul penal - funcţionarii sau militarii ş.a.m.d.).

Aceste concepte astfel formulate au calitatea de a pune în valoare însuşirile semnificative ale calităţii de subiect de drept, valabile în toate ramurile de drept, lăsând la o parte particularităţile, diferenţele individuale ale manifestării capacităţii juridice într-una sau alta din ramurile sistemului de drept.

În general, capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil însă, se face distincţie între capacitate juridică de folosinţă şi de exerciţiu. Este prezentă în literatura juridică tendinţa de a se generaliza şi această împărţire în capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, care este proprie dreptului civil şi să se atribuie întregului sistem de drept. Dar chiar şi pentru această ramură, împărţirea dihotomică propusă nu are valabilitate generală, întrucât în cazul persoanelor juridice sunt incluse ambele forme de capacitate, nefiind de conceput ca o persoană juridică să aibă capacitatea de folosinţă, fără a avea în acelaşi timp şi pe cea de exerciţiu.

Prin capacitate de folosinţă se înţelege capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 din Decretul nr. 31/1954). Ea începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei (art. 7).

Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice (art. 5). Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte de la data când persoana devine majoră (art. 8). Până la 14 ani, minorul şi cel pus sub interdicţie nu au capacitatea de exerciţiu. Împlinind vârsta de 14 ani minorul se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9), putând încheia anumite acte juridice personal, iar altele, cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor. Raţiunea legiuitorului pentru

138

acordarea unei capacităţi de exerciţiu restrânse minorilor, este aceea că, dezvoltarea lor biopsihosocială până la această vârstă, nu le-a oferit posibilitatea de a dobândi o experienţă de viaţă semnificativă, iar discernământul lor nu este maturizat. Capacitatea de exerciţiu implică încheierea de acte juridice în nume propriu. Spre exemplu, un minor poate fi proprietarul unui imobil, dar nu-l poate înstrăina. În dreptul penal minorul sub 14 ani, nu va răspunde pentru infracţiunile comise; între 14 şi 16 ani, îi va fi atenuată răspunderea penală dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, iar după împlinirea vârstei de 16 ani, legiuitorul a instituit prezumţia relativă că acesta a acţionat cu discernământ.

b) Subiectele colectiveConstituirea raporturilor juridice are loc nu numai prin

participarea persoanelor fizice ci şi a unor subiecte colective, după unii autori morale78, sau organizate. Din această categorie de subiecte de drept fac parte: statul, organele de stat şi persoanele juridice.

Statul ca subiect de dreptStatul dobândeşte calitatea de subiect al raporturilor juridice

în două categorii de raporturi: interne şi de drept internaţional. Statul este subiect de drept direct şi în nume propriu, în

raporturile de drept constituţional şi de drept internaţional public, iar în raporturile civile, prin intermediul Ministerului Finanţelor şi organele financiare ale acestuia în teritoriu

În raporturile de drept internaţional el este principalul subiect de drept, calitate dobândită în virtutea situaţiei de entitate politică suverană. Această calitate există independent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea celorlalte state. Astfel, statele care militează pentru eliberarea şi emanciparea lor politico socială, se bucură de protecţie prin normele juridice de drept internaţional elaborate.

Organele de stat – ca subiecte de drept

CARMEN POPA

Realizând dreptul, organele statului (organele puterii, executive, judecătoreşti) se manifestă ca subiecte de drept în nume propriu, distingându-se de stat, în principal, în cadrul relaţiilor de putere sau de autoritate. Organele de stat pot apare ca subiecte de drept în raporturi juridice de drept constituţional, administrativ, procesual penal sau procesal civil, după cum ele, pot fiinţa ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturi civile, de dreptul familiei, de dreptul muncii, financiar, funciar etc.

Persoanele juridicePotrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 persoana

juridică este "orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc". Aşa după cum rezultă din text, elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: organizarea sa de sine stătătoare, existenţa unui patrimoniu distinct şi a unui scop bine delimitat şi care nu contravine interesului general al societăţii.

Principalele categorii de persoane juridice sunt:a) persoane juridice publice: statul şi organele sale, unităţile

administrativ teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), prefecturile, primăriile. Întrucât acestea pot participa şi ca persoane juridice în raporturi de drept civil şi comercial, capacitatea lor juridică este mai mare decât a celorlalte persoane juridice.

b) persoane juridice mixte create prin lege, dar care au competenţe şi structuri care ţin şi de dreptul privat: organizaţiile publice din sectorul economic la care iniţiativa creării aparţine statului dar care, prin modul de acţiune şi gestiune au natură privată, comercială, cum sunt spre exemplu, regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul este acţionar majoritar, asociaţii obligatorii din sectorul profesional constituite în baza activităţii profesionale de interes public şi instituite prin lege (asociaţii avocăţeşti, notariale, ale medicilor etc.).

140

c) persoane juridice constituite prin voinţa particularilor, cum ar fi partidele politice , sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile societăţile comerciale , organizaţiile cu caracter economic nestatal (cooperatist), precum şi cele meşteşugăreşti, de consum, de credit, constituite de către membrii lor prin punerea în comun în baza consimţământului liber exprimat a activităţii şi mijloacelor de producţie, ş.a.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii.

Ceea ce este însă de reţinut este faptul că, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este momentul dobândirii personalităţii juridice.

Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de scopul pentru care a fost înfiinţată. Aşa după cum stipulează prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, "persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut". Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice şi a fost definit ca fiind "acea regulă ... potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei"79.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice o întâlnim reglementată în art. 8 al Decretului nr. 31/1954, în care se precizează că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi exercită obligaţiile prin organele sale. Aceasta însemnă că organele persoanei juridice condiţionează existenţa capacităţii de exerciţiu de fiinţarea organelor sale proprii de conducere.

Cum organele de conducere sunt constituite odată cu înfiinţarea persoanelor juridice, deducem că dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc în acelaşi moment în care se dobândeşte de fapt şi capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiiu nu excede în timp

CARMEN POPA

sau ca sferă capacităţii de folosinţă ceea ce înseamnă că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este aplicabil şi propriu şi capacităţii de exerciţiu. Altfel spus, se înţelege că o persoană juridică nu poate să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii decât în condiţiile în care aceste coincid cu scopul pentru care a fost înfiinţată.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu capacitatea de folosinţă prin: comasare, divizare sau dizolvare.80

Legiuitorul nu a înţeles să facă distincţie între capacitatea de exerciţiu sau de folosinţă, menţionând doar că persoana juridică "încetează" prin una din cele trei modalităţi arătate mai sus.

Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea ca subiect distinct al raporturilor juridice şi se realizează prin nume sau denumire, sediu social, naţionalitate.

Denumirea sau numele persoanei juridice are rolul de a o individualiza faţă de ceilalţi participanţi ai raporturilor juridice. Este nu doar un drept conferit de lege, dar şi o obligaţie, întrucât sub acel nume sau denumire gruparea cu personalitate juridică îşi va exercita drepturile şi îşi va asuma obligaţiile juridice. Alegerea concretă a denumirii rămâne la aprecierea subiectelor de drept. În dreptul comercial denumirea sau numele persoanei juridice este bucură de o protecţie sporită, având nu doar valoare comercială dar şi una publicitară, aşa fel încât, nici o altă organizare legală nu poate împrumuta acest element de identificare.

Sediul social al persoanei juridice are aceaşi funcţiune juridică ca şi domiciliul pentru persoana fizică şi anume este mijlocul de identificare în spaţiu.

Sediul social are importanţă, de el fiind legate mai multe consecinţe juridice (ataşarea la un sistem de drept, determină competenţa teritorială a organului de aplicare a dreptului sau naţionalitatea persoanei juridice).

Toate persoanele juridice au o naţionalitate în funcţie de care vor fi cârmuite de regulile privind constituirea, organizarea, funcţionarea sau încetarea personalităţii morale. În dreptul nostru,

142

orice persoană juridică cu sediul social în România, este persoană juridică română, independent de naţionalitatea asociaţilor, locul derulării activităţii sau provenienţa capitalului.

B. Conţinutul raporturilor juridiceConţinutul raporturilor juridice este al doilea element

constitutiv al acestora şi este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la un raport juridic concret, în strânsa lor interdependenţă şi conexiune şi care sunt prevăzute în norma juridică.

1) Dreptul subiectiv. Noţiune. Clasificare

Din definiţia dată drepturilor subiective s-au desprins următoarele idei: faptul că orice raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor, că aceste drepturi şi obligaţii sunt corelative şi că în normele juridice sunt stipulate atât conduita posibilă cât şi cea datorată de a fi urmată de către părţile raportului juridic concret creat. Prevăzând în norma de drept, poziţia pe care o poate avea într-un raport juridic dat unul dintre subiecţi, emitentul acesteia a stipulat expres ce anume conduită va avea titularul dreptului, posibilitatea acestuia de a pretinde celuilalt subiect să asigure satisfacerea dreptului său subiectiv, iar în caz de nesocotire a acestui drept, posibilitatea de a i se cere conformarea cu sprijinul forţei coercitive a statului.

Dreptul subiectiv poartă această denumire pentru a-l deosebi de dreptul obiectiv, însă cele două noţiuni de "subiectiv" şi "obiectiv" nu au din punct de vedere juridic, înţelesul lor filozofic (ceea ce depinde sau nu de voinţa oamenilor).

După conţinutul drepturilor subiective distingem:a). Drepturi patrimoniale care sunt evaluate în bani şi care la

rândul lor sunt de mai multe feluri:

CARMEN POPA

- drepturi reale, în virtutea cărora titularii îşi exercită prerogativele fără concursul altcuiva, cum este cazul dreptului de proprietate;

- drepturi de creanţă în virtutea cărora un subiect activ - creditorul poate pretinde subiectului pasiv - debitorul să dea, să facă sau să nu facă ceva;

b) Drepturi nepatrimoniale, care nu au conţinut economic, nu se pot exprima în bani; ele se mai numesc drepturi strict personale şi sunt de mai multe feluri:

- drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă)

- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, la domiciliu)

- drepturi care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de autor al unei opere literare, ştiinţifice, artistice).

După criteriul corelaţiei dintre ele distingem:a) Drepturi principale care au o existenţă de sine stătătoare;b) Drepturi accesorii a căror existenţă este legată de existenţa

unui drept principal - de exemplu, dreptul de retenţie este accesoriu unui drept de creanţă.81

După gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective se împart în:

a) Drepturi eventuale, sunt drepturi care s-ar putea forma în viitor însă formarea sau transmiterea acestora rămâne nesigură, spre exemplu dreptul la moştenire

b) Drepturi în curs de formare - specifice asigurărilor şi securităţii sociale, cum ar fi spre exemplu, dreptul la pensie, la o rentă. Înainte ca aceste drepturi să devină scadente, titularul lor trebuie să fie asigurat, să fi plătit la timp obligaţiile sale (cotizaţiile) şi să depăşească o anumită limită de vârstă sau să intervină alte fapte cum ar fi invaliditatea, decesul.

c) Drepturi afectate de modalităţi şi a căror existenţă sau exerciţiu depind de un eveniment viitor: termen sau condiţie. În acest

144

caz ne aflăm în prezenţa unor drepturi pe deplin formate, dar ale căror efecte sunt condiţionate de cele două modalităţi: termenul sau condiţia. Dreptului afectat de termen îi sunt suspendate efectele până la împlinirea lui (şi vorbim de un termen suspensiv) sau îi este pus capăt la împlinirea acestuia (termen extinctiv). Exemple: îţi împrumut 1 milion de lei până la 1 iulie a.c. (termen suspensiv); mă oblig ca în schimbul casei pe care mi-o dai să-ţi plătesc lunar o sumă până la decesul tău(termen extinctiv).

În cazul condiţiei, dreptul poate fi deplin format, dar exerciţiul său este suspendat până la împlinirea condiţiei, care este un eveniment viitor şi nesigur (condiţie suspensivă - îţi vând autoturismul dacă voi fi transferat în provincie) sau dreptul poate fi provizoriu efectiv, dar se anulează retroactiv dacă condiţia nu se împlineşte (condiţie rezolutorie - dacă o să mă transfer, contractul de vânzare a autoturismului se va desfinţa).

d) Drepturi câştigate care sunt sinonime cu termenul de "drepturi", pe scurt; regula este că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul vechii reglementări. Ele se deosebesc de drepturile incerte analizate mai sus tocmai pentru că desemnează drepturi formate cert, complet.

Prin stare sau statut juridic înţelegem ansamblul de drepturi personale nepatrimoniale (necomensurabile în bani) de care se bucură o persoană. În antiteză cu aceste concepte, patrimoniul desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale cele care sunt evaluabile în bani. Situaţia juridică generală a unei persoane pentru a fi completă, trebuie să utilizăm complementar ambele noţiuni.

Pe lângă drepturile şi îndatoririle fundamentale prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative, statutul juridic al cetăţeanului cuprinde toate drepturile şi obligaţiile concrete rezultate din raporturile juridice în care el poate să intre: civile, financiare, comerciale etc.

CARMEN POPA

Categoria de statut juridic al cetăţeanului oferă imaginea clară a situaţiei juridice a acestuia ca subiect de drept. Putem distinge următoarele forme pe care le poate îmbrăca statutul juridic:

a) starea civilă (nume, filiaţie, legături matrimoniale etc.)b) statut de drept public: drepturile şi obligaţiile ce decurg

din calitatea de cetăţean, deputat, funcţionarc) statutul profesional care include drepturile şi obligaţiile

inerente profesiei: avocat, doctor, meseriaş.

2). Obligaţia juridică82

Obligaţia este celălalt element al raportului juridic corelativ dreptului subiectiv şi care constă în a face, a nu face sau în a da ceva. Atât dreptul cât şi obligaţia apar în baza normei juridice şi sunt garantate în realizarea lor de forţa de coerciţiune etatică. Obligaţia este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celuilalt subiect al raportului juridic: avocatul este obligat să apere interesele clientului său, furnizorul să remită bunurile contractate, executantul să efectueze lucrarea convenită etc. Deci obligaţia juridică este opusul dreptului subiectiv şi constă în îndeplinirea prerogativelor pe care le implică drepturile sau competenţa celuilalt subiect, sau poate consta în satisfacerea acestora. Ceea ce reprezintă protecţie juridică pentru subiectul activ, reprezintă constrângere în sarcina subiectului pasiv, care nu execută prestaţia corelativă a dreptului subiectiv.

Caracteristica cea mai importantă a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile ce îl alcătuiesc nu sunt rupte unele de altele, ci se presupun şi intercondiţionează reciproc în sensul că, ceea ce constituie dreptul unuia, respectiv ceea ce poate un subiect pretinde celuilalt este exact ceea ce constituie obligaţie juridică pentru celălalt. Faptul că sunt corelative determină conţinutul omogen al raportului juridic şi presupun analizarea lor împreună, nu izolate unele de altele.

Obligaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:83

146

În funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi de mai multe feluri:

a) Obligaţia de a da, a face sau a nu facePrin obligaţia juridică de a da, se înţelege îndatorirea de a

transmite sau a constitui drepturi reale cu privire la un bun.Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de

a preda un lucru sau de a presta un serviciuObligaţia de a nu face reprezintă obligaţia debitorului de a se

abţine, de a face o anume acţiune.b) Obligaţii pozitive şi negative. Cele pozitive constau într-o

acţiune a debitorului, iar cele negative consta în a nu face ceva, într-o abstenţiune a creditorului.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă; obligaţia de rezultat se mai numeşte şi obligaţia determinată şi are ca obiect un rezultat determinat; obligaţia se consideră realizată doar dacă rezultatul urmărit a fost atins, realizat.

Obligaţia de diligenţă sau de mijloace cum mai este denumită, constă în obligaţia debitorului de a-şi atinge scopul raportului juridic prin depunerea stăruinţelor, a tuturor diligenţelor pentru obţinerea rezultatului dorit. De pildă avocatul nu se obligă să câştige procesul, ci se angajează să facă toate demersurile juridice necesare în vederea obţinerii acestei finalităţi.

În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi:a) Obligaţii obişnuite - cele care revin în mod normal

debitorului în sarcina căruia s-au născut. Ele sunt opozabile faţă de părţi.

b) Obligaţii opozabile terţilor ("scriptae in rem") sunt acele obligaţii, legate de un bun în care creditorul îşi poate realiza dreptul său numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra aceluiaşi bun şi care la rândul lui, este ţinut de îndeplinirea unei obligaţii preexistente. De exemplu, cel ce cumpără un bun trebuie să

CARMEN POPA

respecte o închiriere anterioară a acestuia de către fostul titular al dreptului de proprietate asupra bunului (art. 1141 Codul civil).

c) obligaţii reale ("propter rem") sunt cele care revin celui ce deţine un bun, în considerarea importanţei acestuia pentru societate. Spre exemplu obligaţia ce revine celui ce deţine o pictură din patrimoniu naţional.

După criteriul sancţiunii aplicabile obligaţiile se clasifică în:a) Obligaţii perfecte a căror executare este asigurată în cazul

neexecutării de către debitorul lor, prin acţiune în justiţie.b) Obligaţii imperfecte sau naturale sunt obligaţiile a căror

executare nu poate fi obţinută pe calea executării silite, ci numai în mod voluntar de către debitorii ei, dar odată executată îl împiedică pe debitor să solicite restituirea lucrului, prestaţiei, (o plată achitată după prescripţie, o sumă de bani achitată în absenţa titlului executor imposibil de obţinut).

C. Obiectul raportului juridicObiectul raportului juridic este însuşi obiectul drepturilor şi

obligaţiilor care îi constituie conţinutul.Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă

teoretică şi practică: teoretică pentru că ajută la calificarea naturii juridice a relaţiei sociale supuse atenţiei precum şi a ramurii de drept căreia aparţin şi practică întrucât permite conturarea conduitei concrete pe care vor trebui să o realizeze subictele de drept în cadrul raportului juridic dat.

5. Faptele juridice

Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări, acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, adică acele fapte care produc aceste efecte juridice.

148

Din definiţia enunţată putem reţine clasificarea faptelor juridice în funcţie de criteriul voliţional, după cum ele se produc ca urmare a voinţei omului sau independent de aceasta, în două mari categorii - acţiuni şi evenimente.

După criteriul structurii lor, faptele juridice pot fi clasificate ca fapte juridice simple şi complexe.

a) Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale prevăzute în norma juridică) care se produc independent de voinţa omului şi de care norma leagă naşterea, modificarea sau dispariţia unor raporturi juridice concrete.

Exemple de astfel de evenimente: moartea, naşterea unei persoane, un cutremur, o inundaţie, trăsnetul etc. De unul şi acelaşi eveniment poate fi legată naşterea unui raport juridic dar şi stingerea altui raport juridic. Spre exemplu, decesul unei persoane duce la deschiderea succesiunii şi stinge raporturile juridice în care "de cuius" era titularul unor drepturi subiective ori obligaţii.

Evenimentele pot fi clasificate în evenimente naturale (naşterea, moartea, inundaţii, alunecări de teren, cataclisme) şi evenimente sociale (revoluţii, lovituri de stat etc.).

Un eveniment natural cum ar fi inundaţia, poate duce la naşterea unor raporturi juridice de asigurare, între proprietarul terenului asigurat pentru acest eveniment incert şi nesigur şi firma de asigurare, cu care s-a încheiat contractul de asigurare.

b) Acţiunile reprezintă actele oamenilor, manifestările de voinţă ale acestora care pot da naştere, modifica sau stinge anumite raporturi juridice.

Ele produc efecte juridice datorită faptului că menifestările de voinţă sunt reglementate în normele juridice, iar acţiunea umană manterializătă este expresia voinţei de a obţine aceste efecte juridice stipulate în norme. Acţiunile la rândul lor, sunt comise cu intenţia de a produce efecte juridice sau fără această intenţie. Acestea din urmă

CARMEN POPA

se clasifică în acţiuni licite şi ilicite, după cum sunt sau nu conforme normelor juridice.

În cadrul acţiunilor un loc important îl deţin actele juridice. Acestea sunt manifestări de voinţă făcute în scopul de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

Conceptul de act juridic poate fi folosit în două accepţiuni. Un prim sens se referă la actul juridic în sensul de înscris doveditor, prin care înscris se poate proba un fapt juridic. De exemplu un contract scris, o diplomă, o sentinţă, o declaraţie de învinuit sau martor etc.

Noţiunea de act juridic utilizată în acest sens, de "instrumentum" denotă orice fel de înscris sau alt instrument constatator al manifestării de voinţă, al operaţiei juridice. În timp ce substanţei actului juridic îi corespunde noţiune de "negotium juris", formei exterioare de manifestare îi corespunde noţiunea de "instrumentum probationis".

Celălalt sens al conceptului de act juridic, este cel pe care îl întâlnim în cadrul raportului juridic, ca varietate de fapte juridice şi prin care se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic, aşa cum s-a arătat deja.

APLICAŢII

1. CONCEPTUL DE RAPORT JURIDIC2. CONDIŢIILE RAPORTULUI JURIDIC3. TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC4. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC5. CONŢINUTUL SI OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC6. FAPTELE JURIDICE

150

Capitolul XI

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

. Conceptul răspunderii juridice

Răspunderea juridică este"acea formă a răspunderii sociale constând în complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept"84.

3. Formele răspunderii juridice

Există mai multe forme de răspundere juridică, fiecare din ele având condiţii de fond şi formă specifice. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă specifică de răspundere.

A. Răspunderea civilă Răspundere civilă este forma tipică şi totodată cea mai

dezvoltată a răspunderii juridice. Ea cunoaşte două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu creat prin fapta ilicită.

Răspunderea civilă delictualăDelictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune

comise cu intenţie sau din culpă (sub forma neglijenţei sau imprudenţei).

CARMEN POPA

Răspunderea civilă delictuală este forma cea mai pregnantă de răspundere civilă antrenată în cazul comiterii unui delict civil prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi rezultarea unui prejudiciu ca urmare a lezării unui drept subiectiv sau interes legitim al acestuia.

Această formă de răspundere cunoaşte mai multe feluri de răspundere:

1. răspunderea directă sau pentru fapta proprie - reglementată de prevederile art. 998 şi 999 Cod civil. Potrivit acestor texte "orice faptă a omului care cauzează un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."

2. răspunderea indirectă care include:a) răspunderea pentru fapta altuia (art. 1000, alin. 2, 3, 4

Cod civil) - răspundere pe care are o anumită persoană (care poate fi părinte, comitent sau institutor) pentru pagubele cauzate pentru fapta altei persoane a cărei supraveghere le revine din punct de vedere legal (copil minor, prepus, elev sau ucenic).

b) răspunderea pentru fapta animalului (art. 1001 Cod civil) care revine proprietarului sau celui în a cărui pază se află animalul respectiv, pentru paguba produsă de acesta.

c) răspunderea pentru ruina edificiilor (art. 1002 Cod civil) care revine proprietarului unei clădiri pentru pagubele produse prin ruinarea acesteia, ca urmare a unei lipse de întreţinere sau ca rezultat al unui viciu de construcţie.

d) răspunderea pentru lucruri (art. 1000, alin. 1 teza 2 Cod civil) răspundere ce incumbă supraveghetorului lucrurilor pentru pagubele cauzate de către acestea, altora.

Răspunderea civilă contractuală este cea ce-a doua formă a răspunderii civile şi desemnează obligaţia debitorului de a repara prejudiciul pe care l-a produs creditorului, ca urmare a unor fapte ilicite civile constând în neexecutarea (executare cu întârziere sau

152

executarea necorespunzătoare) a unei obligaţii rezultate dintr-un contract. Rezultă aşadar că, dacă răspunderea civilă delictuală îşi avea izvorul într-un delict civil, răspunderea contractuală îşi are sorgintea în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale.

Referitor la întinderea reparaţiei se poate remarca împrejurarea că în timp ce în cadrul răspunderii civile contractuale prejudiciul se stabileşte având în vedere clauzele contractuale prin care părţile pot conveni să mărească sau să diminueze cuantumul despăgubirilor, în cazul răspunderii delictuale, principiul operant este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat.

Pe de altă parte răspunderea civilă este antrenată cu condiţia ca anterior, creditorul să-l fi pus în întârziere pe debitor, cerinţă nenecesară în cazul celeilalte forme a răspunderii civile.

În materia probelor ce se cer administrate în cazul unui litigiu, condiţiile cerute, diferă. Astfel, în cazul răspunderii delictuale trebuie dovedită atât existenţa pagubei încercate cât şi culpa autorului, întrucât legea prezumă culpa doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 1000-1002 Cod civil. Ori, în situaţia răspunderii contractuale este suficientă dovada contractului şi a prejudiciului; pentru a fi exonerat de răspundere, debitorul va trebui să probeze că neexecutarea s-ar datora unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit, singurele situaţii care nu i-ar putea fi imputate şi care sunt exonerate de răspundere. Dacă în materie delictuală sunt în principiu, lovite de nulitate, convenţiile de nerăspundere intervenite anterior comiterii faptei ilicite, în cazul răspunderii contractuale, astfel de clauze de nerăspundere sunt în anumite limite, valabile şi produc efecte.

Trăsătura comună celor două forme de răspundere civilă este esenţa lor identică constând în scopul lor comun, acela de a repara un prejudiciu patrimonial cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită.

Dacă răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, răspunderea contractuală are un caracter special, derogator.

CARMEN POPA

B. Răspunderea penală Răspunderea penală este un raport juridic penal de

constrângere născut în urma comiterii unei infracţiuni. Acest raport juridic se stabileşte între stat şi infractor, statul în calitate de reprezentant al societăţii, având dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor, iar infractorul fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se supună pedepsei legal aplicate.

Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală (art. 17 Cod penal). Răspunderea penală constituie pe lângă infracţiune şi pedeapsă, una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal.

Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii cum ar fi: infracţiuni contra securităţii statului, contra persoanei, contra autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.

Formele de sancţionare în cazul comiterii de infracţiuni pot fi: privare de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi civile (ridicarea drepturilor părinteşti, de a fi tutore sau curator etc) confiscări etc. Pedepsele, ca sancţiuni tipice de drept penal se deosebesc de toate celelalte sancţiuni juridice, întrucât reprezintă forma cea mai dură de constrângere, vizând nu doar patrimoniul, ci însăşi libertatea persoanei. Ele nu au caracter reparator, ci scop preventiv educativ şi de înfăptuire a justiţiei. Constatarea şi antrenarea răspunderii penale se realizează de organe specializate ale statului. Principiile care domină această formă a răspunderii, sunt cele referitoare la legalitatea infracţiunilor "nullum crimen sine lege" şi legalitatea pedepselor "nulla poena sine lege".Acţiunea penală se promovează din oficiu, întrucât în restabilirea ordinii de drept şi a drepturilor subiective încălcate, este interesată întreaga societate.

Aşa cum remarca profesorul Mircea Djuvara "atunci când de pildă, un individ asasinează un altul, în realitate ne aflăm în faţa unei

154

fapte petrecute între doi particulari; totuşi, societatea se simte aşa de grav ameninţată încât se socoteşte direct lezată şi intervine ca parte. În faţa instanţelor penale aflăm o acţiune publică introdusă de procuror, urmărind aplicarea pedepsei şi care este în interesul societăţii, al statului şi o alta privată, introdusă de particularul lezat şi prin care acesta poate cere în faţa instanţei despăgubirile ce i se cuvin pentru prejudiciile ce le-a suferit. Cele două acţiuni sunt distincte, deşi ele se susţin de regulă, împreună”.85

În dreptul procesual penal operează principiul oficialităţii răspunderii penale, principiu înţeles în sensul că tragerea la răspundere are loc la iniţiativa autorităţilor publice. În mod excepţional, legea prevede, pentru anumite fapte de o gravitate mai mică, posibilitatea antrenării răspunderii numai după introducerea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate (exemplu: în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 Cod penal, calomnie prevăzută de art. 206 Cod penal, insultă prevăzută de art. 205 Cod penal, ameninţare prevăzută de art. 193 Cod penal etc.).

Răspunderea penală este întotdeauna atrasă când făptuitorul a acţionat cu vinovăţie, fie sub forma intenţiei, fie a culpei (atunci când legiuitorul a stipulat astfel), iar stabilirea şi individualizarea pedepsei are ca şi criterii de stabilire tocmai gradul de vinovăţie al acestuia.

Răspunderea penală este întotdeauna personală şi vizează pe autorul comiterii infracţiunii, ea nefiind transmisibilă altor persoane, cum este posibil în cazul răspunderii civile, spre exemplu: caracterul strict personal îşi extinde efectele şi asupra executării sancţiunii penale, legea nepermiţând înlocuirea condamnatului cu o altă persoană, motiv pentru care în cazul survenirii decesului, procesul va înceta sau nu va mai fi pornit, funcţie de momentul în care autorul faptei a decedat, sancţiunea penală nefiind transmisibilă urmaşilor.

Dat fiind acest caracter personal al răspunderii penale, subiectul acestuia poate fi numai o persoană fizică şi nu una juridică.

CARMEN POPA

În ceea ce priveşte dovada vinovăţiei făptuitorului, în favoarea acestuia operează prezumţia de nevinovăţie, prezumţie legală care nu poate fi răsturnată decât în baza probelor contrare de vinovăţie şi care cad în sarcina acuzării.

C. Răspunderea juridică de dreptul munciiÎn ramura dreptului muncii, răspunderea angajaţilor poate fi:- răspundere patrimoniala si răspundere disciplinară.Răspunderea patrimoniala este antrenată în cazul în care

angajatul încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă unităţii la care este angajat

Răspunderea disciplinară este antrenată când persoana încadrată, indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă, încalcă cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de muncă.

Aceste fapte se numesc abateri disciplinare şi presupun două condiţii: încălcarea unei îndatorii de serviciu şi calitatea de om al muncii. Subiectul abaterilor disciplinare nu pot fi decât persoane aflate în raporturi juridice de muncă cu angajatorul

D. Răspunderea administrativă Răspunderea administrativă nu este sinonimă cu răspunderea

contravenţională, având o sferă mai largă de aplicare. Ea cunoaşte trei forme: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-patrimonială, răspunderea administrativ-contravenţională.

Răspunderea administrativ-disciplinară, care este antrenată în situaţia producerii unor abateri care nu îmbracă caracterul de contravenţie (exemple de sancţiuni aplicabile: retrogradarea din funcţie, expulzarea unui străin, destituirea din funcţie, reducerea salariului etc.)

Răspunderea administrativ-patrimonială, care este antrenată în cazul în care statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare ale organelor sale specializate cu atribuţii judiciare, ori pentru pagubele rezultate din acte

156

administrative ilegale emise de administraţia de stat, ori prin nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a cererilor adresate autorităţilor publice. Unii autori denumesc această variantă a răspunderii administrative, răspundere a puterii publice86.

Răspunderea administrativ-contravenţională, care intervine în cazul săvârşirii unei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, care este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.

E. Răspunderea în dreptul constituţional87

Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor, deziderat existent în concepţia statului constituţional şi democratic modern.

Răspunderea membrilor Guvernului a reprezentat una dintre cele mai aprins discutate probleme după adoptarea Constituţiei, care a stipulat în art. 108 că Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului şi că fiecare membru al Guvernului este răspunzător solidar cu ceilalţi pentru activitatea Guvernului precum şi pentru actele acestuia

Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, conform prevederilor acestei legi, iar pentru infracţiuni comise în afara serviciului, răspund potrivit normelor dreptului comun.

Răspunderea şefului de stat este antrenată potrivit reglementărilor constituţionale (art. 84). Preşedintele României se bucură de imunitate, însă va răspunde penal pentru cazul săvârşirii unei infracţiuni de înaltă trădare. Pe plan politic, şeful statului nu răspunde pentru opiniile pe care le exprimă în această calitate, sau pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în îndeplinirea funcţiei pe care o ocupă.

Din perspectiva teoriei generale a dreptului, putem remarca faptul că există relaţii complexe de interdependenţă, între diferitele

CARMEN POPA

forme de răspundere. Este de precizat, apoi că nu fiecărei ramuri de drept îi corespunde o formă unică de răspundere: spre exemplu, în cadrul dreptului administrativ, putem întâlni răspundere contravenţională, civilă, penală, disciplinară etc.

Uneori există posibilitatea cumulului între formele răspunderii juridice, cum ar fi spre exemplu, cazul angajatului căruia i s-ar desface contractul de muncă (răspunderea disciplinară) pentru o infracţiune comisă în afara, sau chiar în timpul orelor de program (răspunderea penală). Se pot cumula forme ale răspunderii din cadrul aceleiaşi ramuri de drept (desfacerea contractului de muncă şi obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material produs angajatorului). Alteori, formele răspunderii juridice se exclud, nu pot coexista cu privire la aceeaşi faptă. Spre exemplu, răspunderea penală cu răspunderea contravenţională (diferenţa între infracţiune şi contravenţie fiind gradul diferit de pericol social, este exclus a susţine că aceeaşi faptă este în acelaşi timp şi infracţiune şi contravenţie, fiind în realitate doar una dintre acestea).

Formele răspunderii civile şi penale sunt însă compatibile. Astfel, un inculpat condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă, va suporta pe lângă pedeapsa legal aplicată şi plata despăgubirilor civile (materiale şi/sau morale) către părţile civile (soţ, persoane aflate în întreţinerea victimei).

Deşi au un conţinut divers şi dinamic, formele răspunderii sunt fundamentate pe principii comune, care presupun întrunirea unor condiţii pe care le regăsim în general, în oricare din formele răspunderii juridice.

4. Principiile fundamentale ale răspunderii

Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului şi cu principiile unor ramuri de drept şi se deosebesc de acestea, având o serie de particularităţi proprii tuturor

158

formelor de răspundere juridică. Ele nu au un caracter exclusiv juridic, conţinând şi aspecte politice, morale.

Dintre principiile consacrate de literatura juridică, amintim:1) Principiul legalităţii răspunderii potrivit căruia,

răspunderea operează în condiţiile şi cazurile prevăzute de normele juridice şi după o procedură stabilită. Astfel, organul care a stabilit o formă a răspunderii juridice şi a pronunţat spre exemplu o sentinţă, este obligat să procedeze după modul de reglementare a faptei şi a pedepsei88.

2) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are în vedere faptul că, răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în care autorul a acţionat cu vinovăţie, a avut posibilitatea de a decide asupra propriului comportament, precum şi conştiinţa violării normei juridice prin comiterea faptei ilicite. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică, chiar dacă toate celelalte condiţii ale răspunderii ar fi întrunită (faptă, prejudiciu, raport de cauzalitate). Cauzele de exonerare de răspundere acţionează în mod diferit, în funcţie de ramura de drept în care este reglementată respectiva formă de răspundere juridică.

.3) Principiul răspunderii personale: potrivit acestui principiu,

răspunderea revine aceluia care a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită.

.În cazul răspunderii solidare, aceasta operează faţă de mai

mulţi subiecţi, persoana păgubită putându-se dezdăuna de la oricare dintre aceştia urmând ca prin acţiunea în regres cel cea plătit să se desocotească cu ceilalţi codebitori.

4) Principiul justeţei sancţiunii implică existenţa unei proporţii între pedeapsă, sancţiune şi gravitatea faptei săvârşite. Acest principiu presupune o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii sau pedepsei penale raportat şi la

CARMEN POPA

pericolul social al acţiunii ilicite, a formei vinovăţiei sau a întinderii pagubei cauzate.

5) Principiul "non bis in idem". Acest principiu presupune aplicarea unei singure sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă. Cel ce a încălcat ordinea de drept o singură dată, printr-o singură faptă ilicită, îi va fi aplicată o singură sancţiune juridică. Acest principiu nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane, concomitente, a mai multor forme de răspundere juridică dacă, prin fapta sa autorul acţiunii ilicite a înfrânt o pluritate de norme juridice.

6. Principiul celerităţii reclamă oportunitatea sancţionării celui vinovat. Dacă reacţia socială la comiterea de acţiuni ilicite nu se realizează cu promptitudine, efectele urmărite nu se mai obţin nici în raport cu societatea şi nici cu făptuitorul. Tragerea la răspundere nu poate suferi amânare, întrucât s-ar crea un sentiment de insecuritate şi o stare de neîncredere în capacitatea organelor abilitate a restabili ordinea de drept.

7. Principiul umanismului răspunderii 89 în conformitate cu care, sancţiunile aplicate făptuitorului trebuie să exercite asupra acestora un rol educativ preventiv, să contribuie la reintegrarea lui în societate ulterior ispăşirii ei şi nu să-i provoace acestuia suferinţe inutile, sau să-i înjosească personalitatea şi demnitatea.

5. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuiesc întrunite cumulativ următoarele condiţii:

A. conduita ilicită a făptuitorului şi inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea sau caracterul ilicit al faptei;

B. rezultatul păgubitor produs;C. legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul

produs;

160

D. vinovăţia autorului faptei ilicite.După unii autori, acestor condiţii ale răspunderii juridice, li

s-ar mai adăuga existenţa autorului încălcării90 şi capacitatea juridică91 a acestuia, condiţii pe care le apreciem ca fiind superflue faţă de cele enunţate mai sus şi care rezultă implicit din acestea.Indiferent de forma concretă de răspundere pe care ar îmbrăca-o, aceste patru condiţii sunt general valabile, suficiente şi necesare, iar inexistenţa vreuneia duce la nedeclanşarea răspunderii juridice.

A. Conduita ilicită şi inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea sau caracterul ilicit al faptei

Este o primă condiţie care trebuie îndeplinită şi constă în comportamentul - fie acţiune, fie inacţiune, prin care s-a încălcat o normă juridică.

Cauzele care înl ătur ă caracterul penal al faptei a) Legitima apărare (art. 44 Cod penal). Prin legitimă apărare

înţelegem fapta comisă de o persoană pentru a se apăra împotriva unui atac material, imediat, direct şi injust, îndreptat împotriva sa, sau a altuia, ori împotriva unui interes obştesc.

b) Starea de necesitate (art. 45 Cod penal) reprezintă împrejurarea în care o persoană, pentru a scăpa de un pericol grav, care ameninţă viaţa sau integritatea sa corporală sau a altora, ori pentru a salva anumite bunuri, produce altuia un prejudiciu patrimonial

c) Constrângerea fizică şi constrângerea morală (art. 46 Cod penal) constituie cauze de înlăturare a răspunderii, când conduita ilicită vătămătoare a fost consecinţa acestei(or) constrângeri.

Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă persoana respectivă nu i-a putut rezista. Spre exemplu, exercitarea unei energii fizice asupra corpului căruia i se imprimă o mişcare independentă de voinţă sau care nu poate fi înlăturată decât prin săvârşirea infracţiunii.

CARMEN POPA

Constrângerea morală înlătură caracterul ilicit al faptei dacă persoana autorului sau o altă persoană, este ameninţată cu un pericol grav care nu poate fi altfel înlăturat. Se cere ca cel care este ameninţat să nu aibă alternativă de scăpare decât să suporte acel rău cu care este ameninţat, ceea ce în realitate, nu ar reprezenta o alternativă de salvare ci de distrugere.

d) Cazul fortuit (art. 47 Cod penal) sau forţa majoră există în cazul în care conduita ilicită este rezultatul unei situaţii sau împrejurări care nu putea fi prevăzută, neaşteptată. Fapta autorului se suprapune unei întâmplări de neprevăzut (trăsnet, inundaţie etc.) şi care are un rezultat de neînlăturat.

e) Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care, din diverse motive (alienaţie mintală, debilitate, alte cauze) nu îşi dă seama de consecinţele faptelor sale. Pentru a fi înlăturată răspunderea, trebuie stabilită această stare în momentul comiterii faptei ilicite, întrucât schizofrenia spre exemplu, nu implică iresponsabilitate.

f) Beţia involuntară se datorează influenţei pe care alcoolul sau alte substanţe narcotice o au asupra făptuitorului şi care a ajuns în această stare de beţie completă independent de voinţa sa. Beţia voluntară completă nu înlătură răspunderea pentru conduita ilicită, ci doar poate fi avută în vedere ca o circumstanţă agravantă sau atenuantă, după caz

g) Minoritatea făptuitoruluiStarea de minorat înlătură răspunderea juridică atunci când

minorul până la o anumită vârsta săvârşeşte o faptă ilicită, întrucât potrivit reglementărilor în vigoare acesta nu are capacitatea legală de a răspunde. Minoritatea înlătură răspunderea penală şi administrativă nu însă şi pe cea civilă, întrucât prejudiciul material trebuie reparat fie de minor, fie de părinţii sau institutorii săi.

În ramura dreptului penal, minorul sub 14 ani este absolvit de orice penalitate (nu răspunde penal); între 14-16 ani, răspunde, dar numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, iar după 16

162

ani, răspunde pentru infracţiunile comise prezumându-se de legiuitor că acesta are discernământul faptelor sale. Această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei este prevăzută la art. 50 din Codul Penal.

h) Eroarea de fapt. Prin eroare de fapt înţelegem necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei situaţii, împrejurări, legate de fapta care se săvârşeşte. Trebuie făcută distincţie între eroarea de fapt (ce poartă asupra unui lucru, împrejurare, activitate, persoană), şi eroarea de fapt care este de fapt o necunoaştere sau cunoaştere greşită a unei norme juridice şi care potrivit principiului „ignorarem legem nocet” nu exclude antrenarea răspunderii juridice. În afara acestor cauze stipulate de la articolul 44 la 51 în Codul Penal mai există şi alte situaţii care însă, nu înlătură caracterul ilicit al faptei, ci înlătură fie răspunderea juridică, fie executarea unor măsuri rezultate din stabilirea răspunderii făptuitorului.

În dreptul penal aceste împrejurări sunt cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală sau alte consecinţe ale condamnării şi sunt reglementate de la art. 119 la 131 din Codul Penal. Acestea sunt:

- Amnistia (art. 119 Cod penal);- Graţierea (art. 120 Cod penal);- Prescripţia (art. 121 Cod penal);- Lipsa plângerii prealabile (art. 131 Cod penal);- Împăcarea părţilor (art. 132 Cod penal);- Retragerea plângerii prealabile (art. 131 Cod penal);- Reabilitarea (art. 133 Cod penal).

B. Rezultatul păgubitor produs sau consecinţa faptei ilicite Acesta reprezintă un alt element necesar antrenării răspunderii juridice. Această problemă a rezultatului produs prin conduita ilicită se pune diferit în ramuri de drept diferite. În dreptul civil sau în dreptul muncii, răspunderea civilă sau materială este direct legată de

CARMEN POPA

existenţa prejudiciului produs. În dreptul penal nu se cere ca rezultatul faptei ilicite să fie patrimonial, putând fi infracţiuni de pericol sau de punere în primejdie şi care să nu aibă o astfel de consecinţă materială (cum ar fi exemplu cazul infracţiunilor de ameninţare, de conducere a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare sau neînmatriculat etc.).

În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârşirii ei.

În cazul altor situaţii, mărimea prejudiciului creat poate atrage o răspundere sporită prin reţinerea unor circumstanţe agravante. Spre exemplu furtul, delapidarea etc. - care au avut consecinţe peste două miliarde de lei sunt fapte (în lumina art. 146 Cod penal modificat) considerate de legiuitor "cu consecinţe deosebit de grave" iar astfel de prejudicii atrag făptuitorului sancţiuni cu pedepse mult sporite faţă de forma tip a infracţiuniilor comise).

Deci rezultatul socialmente dăunător, este intrinsec legat de săvârşirea conduitei ilicite, cu care se află într-o strânsă legătură de cauzalitate.

C. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produsPentru a se declanşa răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie să fi acţionat cu vinovăţie, iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduitei sale sau, altfel spus, acţiunea sa să fie cauza producerii efectului negativ pentru ordinea juridică. Cauzele pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau secundare, directe ori indirecte, influenţate sau nu de anumite condiţii - iar stabilirea răspunderii juridice faţă de toate aceste împrejurări, este un proces deosebit de complex şi revine organului de stat însărcinat cu aplicarea legii.

164

D. Vinovăţia autorului faptei iliciteVinovăţia este o altă condiţie a răspunderii juridice şi

desemnează atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită faţă de acea faptă şi consecinţele ei, având în momentul executării reprezentarea acestora sau deşi nu a avut-o, putea să o aibă.

Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului.Ea cunoaşte două forme: intenţia şi culpa. Ştiinţele juridice

de ramură detaliază modalităţile de existenţă a acestor forme.În dreptul penal spre exemplu, intenţia este definită ca fiind

încălcarea dreptului cunoscând caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii, prevăzând consecinţele ilicite ale faptei sale, consecinţe pe care le-a dorit sau le-a admis.

Intenţia este de două feluri: intenţie directă şi intenţie indirectă.

Vorbim despre intenţie directă atunci când subiectul a acţionat în cunoştinţă de cauză, cunoscând consecinţele ilicite ale faptei sale, pe care le-a cunoscut şi dorit, iar intenţia este indirectă în situaţia în care subiectul nu a urmărit aceste consecinţe, însă a admis sau a acceptat posibilitatea producerii acestora.

În ramura dreptul penal şi procesual penal există prezumţia că persoana este nevinovată, iar principiul este cel al nevinovăţiei acesteia; consecinţa ce rezultă din acest principiul este că organul de cercetare penală sau organul de urmărirea penală (uneori şi partea vătămată) trebuie să dovedească vinovăţia autorului faptei ilicite. Răspunderea penală este personală şi operează numai faţă de autorul faptei ilicite a cărei vinovăţie, sub una din formele ei a fost dovedită.

Culpa este forma mai puţin gravă a vinovăţie şi îmbracă în dreptul penal două forme: culpa cu previziune sau imprudenţă şi culpa fără prevedere sau neglijenţă.

Culpa cu prevedere sau imprudenţă este acea formă a culpei când autorul acţiunii sau inacţiunii ilicite a prevăzut posibilitatea

CARMEN POPA

survenirii consecinţelor ilicite, pe care însă nu le-a dorit, nu le-a acceptat şi a crezut în mod uşurat că le-ar putea preveni.

Culpa fără prevedere sau neglijenţă este forma culpei în care persoana care a săvârşit acţiunea sau inacţiunea ilicită nu a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor ilicite, deşi putea şi trebuia să le prevadă.

În dreptul civil, vinovăţia îmbracă forma culpei, care poate fi:- culpă cu intenţie şi care atrage răspunderea civilă

delictuală;- culpa fără intenţie sau neintenţionată care îmbracă forma

culpei cu uşurinţă şi neglijenţa (ambele atrăgând răspunderea cvasidelictuală).

Diferenţierea formelor de vinovăţie permite organului de aplicare a dreptului stabilirea gradului de vinovăţie, aspect relevant în determinarea felului sau limitelor răspunderii juridice.

APLICAŢII

1. Definiţi răspunderea juridică2. Formele răspunderii juridice3. Răspunderea civila4. Răspunderea penală5. Principiile răspunderii juridice6. Condiţiile răspunderii juridice7. Vinovăţia 8. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei

166

64.65 A se vedea, S. Imre, Interpretarea normelor juridice, Editura Academiei Bucureşti, 1964, p.2166 A se vedea, I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Risoprint, 2000, Cluj Napoca, p.16567 A se vedea N. Popa, op. cit., p. 28468 A se vedea S. Popescu, op. cit., p. 29269 Idem70 A se vedea N. Popa, Op. cit., p. 249; I. Ceterchi şi I. Craiovanu, Op. cit. p. 10171 În acest sens S. Popescu, op. cit., p. 294 şi I. Dogaru colectiv, op. cit., p. 40372 A se vedea I. Dogaru - colectiv - op. cit., p. 40673 A se vedea I. Dănişor - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997, p. 15874 A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.29275 A se vedea I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p.10676 A se vedea I. Humă ,Teoria generală a dreptului, Editura Neuron, Focşani, 1995, p.13877 Ioan Santai, op. cit., p.11178 A se vedea I. Humă, op. cit., p.14279 A se vedea Ghe. Beleiu, Drept civil român, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p.38180 Art. 40 din Decretul 31/195481 Pentru clasificare drepturilor subiective a se vedea Ghe. Beleiu, Drept civil român, Editura Sansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.26; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Univ. Bucureşti, 1980, p.25; I. Apostu, Drept civil - Drepturi reale, Editura Zigotta, Galaţi, 1995, p.1682 Ca terminologie prin obligaţie juridică se înţelege într-un sens larg, elementul care configurează raportul juridic obligaţional, iar în sens restrâns, obligaţia subiectivului pasiv. Tot obligaţia are sensul de înscris constatator83 A se vedea pentru acestă clasificare, I. Dogaru - colectiv, op. cit., p.30384 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974, p. 32

CARMEN POPA

85 Mircea Djuvana citat de Radu I. Motica, Gheorghe Mihai - Introducere în studiul dreptului, vol. III, Editura "Alma Mater", Timişoara, 1995, p. 23986 I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe. Dănişor - Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 44287 I. Dogaru, D.C. Mănişor, Ghe. Mănişor – op. cit., p. 44388 N. Popa – op. cit., p. 32489 I. Santai - Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p. 20890 A se vedea I Humă – Teoria generală a dreptului, Editura Neuron, Focşani, 1995, p. 15891 A se vedea R. Motica şi Ghe. Mihai, op. cit, p. 254

168

CARMEN POPA

Capitolul XII

SISTEMUL DREPTULUI92

1. Consideraţii introductive. Noţiune. Componentele sistemului de drept. Importanţa studierii lui

Astăzi mai mult ca oricând putem privi universul - atât cel material cât şi cel ideal, ca fiind format dintr-o infinitate de sisteme. Orice fenomen, obiect, proces etc. poate fi considerat un sistem, un ansamblu de elemente aflate în relaţii legic determinate şi care nu se reduce la suma părţilor componente. Abordarea sistemică şi metodologică bazată pe conceptul de sistem, are în vedere prioritatea întregului asupra componentelor sale şi îl consideră punct de plecare pentru orice investigaţie realizată.

Teza universalităţii conceptelor de sistem şi structură priveşte întreg universul ca fiind format din conexiuni unitare de subsisteme şi oricât de simplistă ar putea părea această constatare ea este fundamentală în gândirea umană. Ştiinţa a privit secole de-a rândul, în mod izolat, părţile întregului, studiindu-le separat şi încercând să reconstruiască (rareori cu succes) comportamentul acestuia din acela al părţilor alcătuitoare.

Concepţiile mecaniciste spre exemplu, au privit sistemul ca un agregat mecanic sumativ de elemente componente care, fiecare, îşi păstra integral calităţile. Într-un sistem integrativ părţile îşi pierd individualitatea şi fiecare element capătă însuşirile proprii ale totalităţii, individualitatea apărând ca atribut al întregului sistem şi nu al componentelor. În această lumină apar eronate atât interpretările care dizolvă părţile în întreg şi-l readuc la un ansamblu de relaţii, cât şi acelea care reduc întregul la elementele sale. În timp s-a dovedit necesitatea unei sinteze între element şi sistem, între parte şi întreg.

168

168

Absolutizând un aspect sau altul se ajunge la reglementări unilaterale a imaginii universului, întrucât totalitatea nu poate fi redusă la elemente, dar nu se poate face abstracţie nici de determinările acestora. Dacă "partea" este cercetată de o singură ştiinţă, "întregul" formează obiect de studiu interdisciplinar. Apariţia conceptului de sistem şi elaborarea teoriei sistemelor a corespuns unei necesităţi pe care a simţit-o umanitatea de a rezolva problemele pe de-antregul lor. Cercetările din domeniul sistemelor au fost începând cu secolul al XX lea mai ample, mai bogate în conţinut şi au configurat o disciplină ştiinţifică - teoria sistemelor, care prin domeniul de cuprindere a devenit o materie pluridisciplinară cu vocaţie de aplicabilitate generală, fiind utilă demersurilor cognitive din chimie, fizică etc. dar şi din domeniile social, economic, juridic, politic etc.

În definirea conceptului de sistem nu există unanimitate de păreri, formulându-se mai multe opinii, curente care au surprins în general aceleaşi trăsături esenţiale, însă se deosebesc mai mult sub aspectul enunţării unor trăsături secundare ale sistemelor.

Cea mai generală definiţie a sistemului îl prezintă ca pe o colecţie de elemente legate între ele prin relaţii indentificabile, formând un singur tot.

Un sistem este suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor sisteme. El este totodată o totalitate constitutivă, dar nesumativă de elemente, întrucât nu se reduce la suma părţilor componente. Orice domeniu al existenţei poate fi reprezentat ca totalităţi, ca entităţi cu anumite structuri, iar prin structură înţelegem "o aşezare de elemente ce alcătuiesc un tot, format din elemente solidare care nu poate fi ce este decât în legătură cu ele"93.

Structuralitatea este proprietate pe care o au obiectele şi fenomenele în general de a se constitui în formaţiuni complexe, structurate ca totalităţi omogene şi relativ stabile. Din postularea structuralităţii ca proprietate a existenţei, putem deduce teza universalităţii conceptelor de „sistem” şi „structură”. Aşadar şi în

169

CARMEN POPA

cadrul existenţei unei societăţi sau al unei ţări, putem desluşi structuri juridice în cadrul cărora, sistemul dreptului ocupă un loc aparte ca fenomen social distinct.

În domeniul dreptului ca şi în oricare altul al existenţei distingem un sistem format din totalităţi, entităţi, cum sunt normele juridice ce formează sisteme cărora, la rândul lor, le sunt subordonate subsisteme.

Am precizat că prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente aflate în legătură între ele, în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile, formaţiune care se comportă ca întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Aplicată dreptului, această constatare se referă la faptul că dreptul se prezintă ca un ansamblu de norme juridice aflate în strânsă legătură între ele, în cadrul sistemului de drept, ce formează un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte de proprietăţile normelor juridice. Norma juridică se prezintă ca sistem faţă de ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea care o compun.

Normele juridice, ca elemente ale sistemului de drept se comportă ca părţi în raport cu sistemul de drept în care se integrează (instituţia juridică, ramura de drept şi în final sistemul dreptului) şi ca sisteme în raport cu propria lor structură. Relaţia existentă între elementele componente şi sistem, dintre părţile alcătuitoare şi întreg, este o relaţie între sisteme şi subsisteme. Pe această linie de gândire relaţia dintre normele de drept şi instituţiile juridice, ori între ramurile de drept şi sistemul dreptului, este relaţia dintre subsisteme şi sistem.

Ordinea interioară a sistemului de drept, organizarea normelor şi instituţiilor juridice şi ramurilor de drept în sistemul de drept al fiecărei ţări şi interacţiunile lor specifice dau structura acestuia, configurând-o în mod diferit, de la stat la stat. În raport cu sistemul dreptului, structura apare ca un complex unitar de interacţiuni care, integrează normele, instituţiile şi ramurile de drept în sistem. Trebuie remarcat că anumite trăsături ale sistemului de

170

170

drept nu le întâlnim la fiecare normă sau instituţie juridică alcătuitoare în parte, sistemul fiind determinat de relaţiile sociale ale unei societăţi şi serveşte acestor relaţii atâta timp cât ele există. Sistemul de drept acţionează asupra relaţiilor sociale prin toate normele, instituţiile şi ramurile sale, în mod concentrat şi nu prin fiecare normă sau instituţie privită izolat.

Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor, instituţiilor şi ramurilor de drept şi a relaţiilor dintre acestea. Sistemul de drept trebuie conceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care normele, instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară, se întrepătrund atât între ele, cât şi cu sistemul în întregul său.

Sistemul de drept nu reprezintă o contopire totală a elementelor lui şi nici suma aritmetică a acestora. Normele juridice din cadrul acestui sistem de drept nu trebuie privite ca neschimbătoare, imuabile; pe măsură ce societatea se dezvoltă, relaţiile sociale se schimbă, apar norme juridice noi, în timp ce altele îşi pierd valabilitatea, actualitatea şi sunt abrogate explicit sau tacit.

Sistemul de drept este aşadar unitatea dreptului şi diviziunea lui în părţi independente, ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul este un sistem complex şi deschis care interacţionează nu numai cu mediul social (exterior lui) dar şi cu fiecare din părţile lui constitutive. Sistemul de drept se autoorganizează adaptându-se permanent la schimbările mediului. Ca urmare a acestui proces de adaptabilitate asistăm la apariţia unor noi ramuri de drept şi la dispariţia altora (spre exemplu reapariţia dreptului comercial, ori a formării unei subramuri a dreptului afacerilor în ţările centrale şi est europene).

Dreptul privit ca o totalitate de norme implică concluzia că norma juridică este elementul de bază al sistemului de drept. Elementele componente ale oricărei norme juridice şi interacţiunile dintre acestea le imprimă atribute de sistem, respectiv de subsisteme

171

CARMEN POPA

ale ansamblului. La rândul lor, normele juridice alcătuiesc subsistem la nivel superior, care concură la ansamblarea sistemului de drept.

Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. S-a afirmat că sistemul de drept este alcătuit din norma juridică ca element de bază structural, având o minimă generalitate, instituţia juridică, element intermediar şi ramura de drept, element de maximă generalitate în cadrul sistemului94.

Elementul de bază îl reprezintă norma juridică pe care am definit-o ca fiind, o regulă de conduită care are caracter general, tipic, impersonal, de aplicabilitate repetată, la un număr nedefinit de persoane şi cu caracter obligatoriu.

Următorul element al construcţiei sistemului dreptului este instituţia juridică, care reprezintă sfera cea mai strânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice.

Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (grupă unitară) de relaţii sociale generând o categorie aparte de raporturi juridice. Între aceste norme există o legătură care le uneşte şi care le conferă o anume particularitate. În legislaţia oricărui stat, instituţiile juridice sunt alcătuite dintr-un complex de norme juridice, legate printr-o multitudine de conexiuni care le conservă individualitatea şi trăsăturile proprii şi în acelaşi timp, prin înglobarea lor în sistem, le transformă într-o entitate juridică de sine stătătoare. Instituţiile juridice, sunt: instituţia dreptului de proprietate publică, instituţia adopţiei, a arestării preventive, a căilor de atac etc. Unele instituţii juridice având o sferă mai largă se pot divide în mai multe subgrupe, care formează la rândul lor alte instituţii juridice.

Spre exemplu, instituţia juridică a contractelor în care se pot distinge cele ale contractului de leasing, de furnizare, de închiriere, de mandat etc.; sau în cadrul instituţiei juridice a succesiunii, putem distinge instituţia succesiunii legale şi testamentare. De precizat însă că aceste instituţii juridice cu o sferă de aplicabilitate restrânsă, nu trebuie însă confundate cu elementele componente ale instituţiei de

172

172

drept, concretizate în diferite norme juridice şi care, singure, nu pot forma o instituţie juridică, întrucât nu reprezintă un gen aparte de relaţii sociale. Acesta este cazul spre exemplu, a instituţiei căsătoriei în cadrul căreia, distingem numeroase norme juridice care stabilesc condiţiile încheierii, drepturile şi obligaţiile soţilor, modalităţi de încetare, desfacere etc; nici unul din aceste elemente şi nici una dintre aceste norme juridice, luate izolat, nu pot forma însă o instituţie juridică.

Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi din mai multe ramuri, instituţia având în acest caz un caracter complex95.

Al treilea element al construcţiei sistemului de drept, îl formează subramura de drept pe care o definim ca fiind alcătuită din totalitatea instituţiilor juridice care reglementează o categorie mai amplă de relaţii sociale şi care de regulă le găsim grupate sub formă de coduri. Sunt astfel de subramuri de drept: dreptul maritim, vamal, fiscal, execuţional penal, poliţienesc, fiscal, parlamentar, al consumatorilor etc. existând totodată coduri vamale, maritime etc.

Ramura de drept este cel de-al patrulea element al construcţiei sistemului de drept.

Ea este ca subsistem al unui sistem mai vast - dreptul şi reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, care sunt legate organic între ele prin obiectul lor comun, obiect, care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi care uzitează aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.

Structura sistemului apare ca o totalitate complexă şi unitară de interacţiuni între ramurile de drept, dar şi între acestea şi întregul sistem. Astfel, deşi fiecare ramură de drept îşi are propriile principii specifice obiectului ei de reglementare, toate aceste principii sunt subsumate principiilor sistemului de drept şi se manifestă în deplină concordanţă cu esenţa acestora. În fiecare sistem juridic în cadrul lui precum şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale

173

CARMEN POPA

şi comune tuturor normelor sistemului ori ramurii de drept respective: aceste idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice sunt tocmai principiile de drept.

Sistemul de drept nu este rezultatul împărţirii lui în ramuri, după cum nu este nici suma ramurilor de drept. Prin urmare, interrelaţiile dintre ramurile de drept, ca elemente componente ale sistemului, precum şi interrelaţiile dintre aceste ramuri şi sistem ca întreg, nu pot şi nu trebuie înţelese doar ca o simplă configuraţie, ca simplă alcătuire sau aranjare a ramurilor de drept respective, a instituţiilor juridice din sistem, ci ca o totalitate, ca fenomen ireductibil la părţile componente, cu proprietăţi noi, nelimitate la proprietăţile părţilor alcătuitoare.

Sistemul de drept se deosebeşte de toate celelalte fenomene ale suprastructurii. Principala caracteristică şi în acelaşi timp şi principalul criteriu de distinctibilitate faţă de toate celelalte fenomene ale suprastructurii, îl constituie faptul că, elementul său de bază este norma juridică, care reglementează o regulă de conduită şi care este susceptibilă a fi pusă la nevoie în aplicare prin forţa de constrângere a statului. Niciunde, în cadrul celorlalte elemente ale suprastructurii, în ansamblul ideilor politice, morale etc. precum şi în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor sociale corespunzătoare ideilor respective, nu se regăseşte această caracteristică a sistemului de drept, a posibilităţii implicării forţei coercitive a statului. În acelaşi timp, trebuie remarcat că nu toată această distinctibilitate a sistemului de drept faţă de celelalte sisteme ale suprastructurii, nu este exclus, ci dimpotrivă, există raporturi de intercondiţionare cu acestea; spre exemplu, sistemul de drept obiectivează prin normele juridice create ideile morale, politice etc., fără a se mărgini doar să le reflecteze, ci acţionând în sensul dinamizării lor.

Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică. Cunoaşterea sistemului de drept îi orientează pe legislatori în procesul de elaborare a normelor juridice să descopere şi să completeze cu reguli de conduită adecvate diferitele domenii ale

174

174

realităţii sociale, să elimine normele primate şi să asigure armonia şi concordanţa principială între normele dreptului în vigoare.

Cunoaşterea sistemului de drept este utilă întrucât stă la baza sistemului legislaţiei, fie sub forma încorporării, fie sub forma codificării ei. Totodată cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării corecte a normelor juridice, atenţionând asupra legăturilor şi interdependenţelor existente între norme şi instituţii juridice. Şi nu în ultimul rând, abordarea sistemică a dreptului, serveşte unor scopuri ştiinţifice şi didactice stând la baza clasificării ştiinţelor juridice de ramură şi sugerând noi piste pentru cercetarea juridică viitoare.

2. Criterii de structura a sistemului de drept

O problemă fundamentală în studiul sistemului dreptului, o reprezintă stabilirea criteriilor care stau la baza diviziunii dreptului în ramuri şi instituţii juridice.

a) În literatura juridică, majoritatea autorilor recunosc că prin criteriu de delimitare a normelor juridice, pe cel al obiectului de reglementare al unei ramuri de drept, prin care obiect se înţelege un anumit grup de relaţii sociale, raporturi sociale care au anumite trăsături specifice ramurii respective. Caracterul distinct şi unitar al acestor relaţii sociale, dintre oameni într-un anumit domeniu sau sector de activitate, fac posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme juridice. Criteriul obiectului reglementării juridice este criteriul fundamental, principal de delimitare a normelor juridice în instituţii juridice şi apoi în ramuri de drept, unii autori - cei mai mulţi - apreciind că acest criteriu are un caracter obiectiv96, iar alţii, considerându-l că are un caracter subiectiv97.

Dacă teoretic lucrurile par simple şi uşor de rezolvat, în mod practic, uneori, este dificil de a stabili cu exactitate apartenenţa unei norme la o ramură sau alta de drept şi pentru acest motiv, obiectul

175

CARMEN POPA

reglementării juridice nu este suficient prin el însuşi ca şi criteriu de delimitare a unei instituţii sau ramuri de drept. Pentru acest motiv alături de acest criteriu de bază, în literatura juridică s-au propus şi au fost reţinute şi alte criterii secundare sau auxiliare pentru delimitarea şi determinarea unei ramuri de drept de celelalte şi anume: metoda de reglementare, principiile fundamentale sau generale, interesul social, sancţiunile specifice şi calitatea subiectelor raporturilor juridice.

b) Metoda de reglementare reprezintă mijlocul uzitat de legiuitor pentru exercitarea unei anumite influenţe asupra diferitelor relaţii sociale, reprezintă de fapt modul de desfăşurare a raportului social prevăzut de norma juridică. Prin acest criteriu auxiliar, de natură subiectivă, legiuitorul dirijează conduita indivizilor pe o cale socialmente utilă de urmat. Astfel, în ramura dreptului civil, obiectul reglementării juridice îl formează relaţiile patrimoniale, însă, astfel de relaţii le întâlnim reglementate şi în alte ramuri de drept: dreptul administrativ, funciar, financiar etc.

În aceste condiţii criteriul principal al obiectului de reglementare se completează cu cel al metodei de reglementare şi dacă în prima ramură operează principiul egalităţii părţilor, care au autonomie în a intra sau nu în respectivele raporturi juridice, în celelalte ramuri de drept enunţate, raporturile juridice se formează în mod autoritar, metoda de reglementare fiind aceea a subordonării părţilor (metoda autoritaristă). Mai putem distinge existenţa şi a altor metode cum ar fi cea a autonomismului, a recomandării etc..

Ţinând seama de obiectul reglementării juridice (un anumit fascicol de relaţii sociale) şi de metoda utilizată de stat pentru ordonarea acestor raporturi sociale, se poate reprezenta construcţia sistemului de drept. Este de menţionat că o metodă poate fi folosită în cadrul mai multor ramuri de drept, după cum o ramură poate utiliza mai multe astfel de metode de reglementare. Spre exemplu, în ramura de drept administrativ, financiar, penal etc. în marea lor majoritate raporturile juridice sunt în cea mai mare parte raporturi de subordonare, metoda utilizată fiind cea autoritaristă, în timp ce, în

176

176

ramura dreptului comercial sau civil poziţia subiectelor este de egalitate, iar metoda folosită este aceea a egalităţii juridice.

c) Principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli generale de bază, comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic sau o ramură, ori instituţie de drept98. Fără îndoială că principiile pot avea o importanţă hotărâtoare pentru o anumită ramură de drept (spre exemplu, principiul legalităţii pedepsei şi incriminării în dreptul penal) dar ele singure nu pot servi drept criteriu distinctiv între ramuri sau instituţii de drept (întrucât spre exemplu, principiul bunei credinţe din dreptul civil îl întâlnim şi în dreptul administrativ, şi în dreptul internaţional, public, comercial etc.).

d) Interesul social poate determina desprinderea unor raporturi juridice dintr-o ramură de drept şi migrarea spre unele înrudite, ce fac parte dintr-o altă ramură, sau spre o ramură de drept în formare ca urmare a importanţei pe care o are la un moment dat în societate o anume realitate socială. Spre exemplu, desprinderea din dreptul civil a reglementărilor ce au format dreptul familiei ca urmare a nevoii, a interesului social sporit, acordat de legiuitor relaţiilor de familie. Alteori se pot forma ramuri mixte sau instituţii juridice cu natură complexă, ori ştiinţe juridice interdisciplinare care nu sunt altceva decât răspuns la interesul social de a fi reglementate relaţii sociale distincte şi separarea lor de grupul de norme ce diriguiau anterior aceste relaţii sociale într-o altă ramură de drept (spre exemplu: dreptul penitenciar, umanitar etc.).

e) În timp ce unii autori recunosc calitatea de criteriu de delimitare a sistemului de drept - sancţiunilor juridice99, alţii100 o neagă, considerând că nu poate fi reţinut acest criteriu, întrucât acelaşi raport juridic poate fi apărat prin mai multe mijloace specifice, prin sancţiuni aparţinând unor ramuri diferite. Spre exemplu, dreptul de proprietate încălcat poate fi restabilit prin mijloacele dreptului penal, civil etc., iar sancţiunile pot fi de

177

CARMEN POPA

asemenea de naturi juridice diferite (de drept penal, civil etc.) ceea ce înseamnă că pornind doar de la sancţiunea aplicabilă, nu putem delimita natura raportului juridic şi apartenenţa normei juridice încălcate.

f) Calitatea subiectelor raporturilor juridice, poate fi un criteriu auxiliar de delimitare a ramurilor de drept. Spre exemplu, în ramura dreptului civil subiectele nu trebuie să aibă calităţi speciale, singura lor calitate de persoană fizică ori juridică fiind suficientă pentru a participa la raporturi juridice civile. În schimb, în alte ramuri de drept se cere subiectelor anumite calităţi specifice, cum ar fi spre exemplu, în raportul de drept administrativ în care unul din subiecţi trebuie să aibă calitatea de organ administrativ, sau în raportul de dreptul muncii, unde e necesară calitatea de "unitate" în sens de angajator şi de "persoană încadrată" sau de angajat.

Ca o concluzie, se impune a reţine că principalul criteriu de delimitare a ramurilor de drept este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii auxiliare recurgându-se numai atunci când primul, cel fundamental, nu este suficient. Totodată, mai este de remarcat faptul că toate criteriile de delimitare prezentate nu trebuiesc privite trunchiat, izolat, ci în legătură între ele, astfel încât, împreună să poată ajuta la demarcarea cât mai exactă a instituţiilor juridice şi ramurilor de drept.

3. Ramurile sistemului de drept românesc actual

Ramurile dreptului românesc contemporan pot fi considerate următoarele: dreptul constituţional, administrativ, penal, procesual penal, civil, muncii, comercial, familiei, procesual civil, dreptul internaţional public şi privat.

178

178

Dreptul constituţional are ca fundament Constituţia României şi reglementează raporturile sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii în stat. Această ramură de drept cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază toate celelalte ramuri ale sistemului de drept. În general normele de drept constituţional se referă la orânduirea de stat şi socială, la cetăţenie, stipulează drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi categoriile de organe ale statului.

Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei statului precum şi activitatea îndeplinită de organele administrative.

Administraţia de stat este activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor şi a altor acte normative.

Dreptul financiar este ramura dreptului românesc care reglementează formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti (bugetul de stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice, creditul, asigurările sociale de stat, impozitele etc.).

Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc ce anume fapte socialmente periculoase sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni.

Dreptul procesual penal este ramura dreptului care reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei pentru descoperirea infracţiunilor şi infractorilor şi pentru pedepsirea lor. Prin normele sale dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a dreptului penal substanţial.

1Note bibliografice?, 2

3

4

5 179

CARMEN POPA

Dreptul civil reglementează totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea sunt reglementate şi relaţii sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă etc.

Dreptul muncii reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce izvorăsc din încheierea contractului individual şi colectiv de muncă precum şi alte raporturi sociale derivate din raportul juridic de muncă.

Dreptul comercial reglementează raporturile sociale ce se nasc în activităţile de tip comercial şi care se referă la faptele de comerţ.

Dreptul familiei reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei precum şi unele relaţii între aceştia şi alte persoane. Normele dreptului familiei privesc: căsătoria, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile născute din adopţie etc.

Dreptul procesual civil este alcătuit din normele juridice care reglementează rezolvarea de către justiţie a cauzelor civile precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. Scopul procesului civil este de a asigura o rezolvare justă şi operativă a cauzelor civile şi de a da posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate să obţină realizarea lor cu ajutorul puterii de stat.

Se constată în prezent tendinţa de reaşezare cât şi de apariţie a unor ramuri şi subramuri juridice noi cum ar fi: dreptul asigurărilor, dreptul bancar, dreptul consumatorilor, dreptul mediului, dreptul valutar, dreptul umanitar, dreptul funciar, dreptul transporturilor, dreptul de proprietate intelectuală, dreptul penitenciar, dreptul judiciar, dreptul execuţional penal, dreptul economic.

Apariţia acestora este determinată de apariţia unor domenii noi de relaţii sociale care reclamă reglementări adecvate. Problematica anumitor ramuri de drept, unele în curs de formare, cu caracter complex, pluridisciplinar, aflate la confluenţa cu ramurile de

180

180

drept consacrate, lasă loc unor viitoare confruntări, discuţii, abordări în literatura juridică din ţară şi din străinătate.

APLICAŢII1 .Componentele sistemului de drept2. Importanţa studierii sistemului de drept3 . Criterii de structurare a sistemului de drept4. Ramurile dreptului românesc actual 5. Ramura de drept şi criteriile de delimitare a ramurilor in cadrul sistemului de drept

92Note bibliografice

? A se vedea C. Popa, Sistemul Dreptului, Editura Universităţii "Lucian Blaga", Sibiu, 1999 p.3 şi urm.93 A se vedea A. Lalande, Vocabulaire Technique et critique de la philosophie, P.U.F. Paris, 1956, p.103194 I. Ceterchi, Unele aspecte privind norma juridică, R.R.P nr. 2/1964, p.6495 I. Deleanu, Dreptul constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.2696 A se vedea Ghe. Boboş - Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, 1999, p. 218 şi I. Santai - Introducere în studiul dreptului, editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p. 132.97 A se vedea G. Vrabie - Caracteristici ale sistemului de drept, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii, "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1987, p. 30.98 A se vedea I. Santai, op. cit., p. 134.99 A se vedea T. Joiţa, Teoria generală a dreptului, Braşov, 1995, p. 25.100 A se vedea I Santai, op. cit., p. 135.

181

curs tgd carmen popa

Documents