Politica monetara si de credit Cap. 4

Componentă esenţială a politicii economice, politica monetară,

are acelcaşi biective finale, ca şi celelalte componente ale

politicii economice: rata creşterii onomice, rata inflaţiei, rata

şomajului. Pentru realizarea acestor obiective ' generale de

politică economică, politica monetară acţionează ca un

instrument de cţiune prin monedă şi reprezintă ansamblul

măsurilor exercitate de autoritatea nonetară (banca centrală)

pentru a influenţa dezvoltarea economică şi pentru a sigura

stabilitatea preţurilor.

Este important de subliniat că politica monetară are un

dublu caracter: onetar, urmărit la nivelul băncii centrale prin

modificarea volumului emisiunii nonetare şi de credit, urmărit la

nivelul băncilor comerciale prin modificarea | volumului

creditelor acordate economiei.

Politica monetară - componentă a politicii economice. Obiective

Deciziile agenţilor economici sunt influenţate de numeroşi

factori dintre carc iii depind direct de politica guvernului.

Pentru a avea eficacitate, această politică onomică a guvernului

trebuie să fie coerentă, adică nu putem vorbi de politică.

nonetară independent de ansamblul acţiunilor guvernamentale,

independent de olitica bugetară, de politica de venit şi de

politicile structurale. Politica monetară ebuie să acţioneze ca un

element al ansamblului, însă arc punctele sale privi- şiate de

acţiune.

Asigurarea unei creşteri puternice şi durabile, cu o repartiţie

echitabilă, care dea posibilitatea fructificării aceste creşteri, este

scopul principal al politicii economice a unei ţări.

Pornind de la această constatare, moneda, ca intermediar al

tranzacţiilor, dacă se găseşte într-o cantitate insuficientă,

împiedică expansiunea. Economisirea investiţia nu sqnt definite

ex-ante, dar rezultă dintr-un echilibru dinaţpic, la care olitica

monetară contribuie, astfel încât acesta să se realizeze la un

nivel cât mai licat posibil, ţinând cont de celelalte echilibre ce

trebuie realizate.

Dimpotrivă, o cantitate mare de bani, cu alte cuvinte o politică

monetară|| expansionistă, este mai devreme sau mai târziu asociată

cu inflaţia. Tolerând| inflaţia ridicată, într-o economie deschisă şi

concurentă, aceasta conduce la politica || „stop and go”

costisitoare, cu şanse slabe de investiţii şi, în final, inegalităţi

sociale. |

Pe termen scurt, o creştere a ofertei de monedă alimentează

cererea interioară, iar productivitatea internă nu ajunge să

răspundă cererii de produse priii»| produse; se va dezvolta o

economie deschisă spre exterior. Inflaţia prin cerere se vaj

repercuta asupra costurilor şi va determina o pierdere a

competitivităţii internaţionale. Cu alte cuvinte, exporturile devin

mai puţin competitive, importurile c|9 devenind mai ieftine,

deoarece oferta interioară este insuficientă pentru a răspunde

cererii. Dezechilibrul balanţei de plăţi care se manifestă nu poate

fi corectat, printr-o reducere brutală a cererii interne. în acelaşi

timp, o finanţare prea accg| sibilă prin care costurile sunt

artificial scăzute, permite supravieţuirea întreprind derilor

neviabile şi determină o alegere defectuoasă a investiţiilor. în

final mai putem constata că tot inflaţia este sursa dezechilibrelor

determinate de transferurile „oculte”, antrenate în favoarea

debitorilor şi în detrimentul creditorilor.

însumând, cred că sunt suficiente argumente pentru a susţine

generalizarea? ideii potrivit căreia inflaţia este obiectivul

prioritar al politicii monetare. De fapt, chiar tratatul de la

Maastricht precizează că „obiectivul principal al politicii®

monetare unice este de a menţine stâbilitatea preţurilor şi, fară a

prejudicia acest obiectiv, de a susţine politicile economice

generale ale comunităţii”. Analizai monetaristă (prezentată deja)

consideră, de asemenea, că inflaţia reprezintă! obiectivul

prioritar al politicii economice, iar împotriva inflaţiei trebuie să

sŞ acţioneze prin intermediul masei monetare.

Mai mult, politica monetară nu are o influenţă stabilă asupra

ratei şomajului, fapt dovedit de evoluţia curbei lui Philips, care

şi-a arătat limitele în anii ’70i Obiectivul prioritar al politicii

monetare rămâne rata inflaţiei, stabilitatea preţurilor,' obiectiv

care este de altfel înscris în deschiderea statutului majorităţii

băncilor | centrale.

Unele ţări dezvoltate (Canada, Suedia) utilizează chiar ca

obiectiv directa);; politicii monetare un nivel de inflaţie

preanunţat, fără a urmări acest obiectiv prirtl alte obiective

intermediare. Dacă inflaţia constatată este mai mare, banca

centrală." acţionează prin instrumentele sale specifice, respectiv

pentru a reveni la inflaţia; dorită. O politică monetară fară

obiective intermediare se poate, însă, realiza doar; în condiţiile

de independenţă a băncii centrale, astfel încât aceasta să poatj

interveni atunci când inflaţia nu este generată pe cale monetară.

4.1 Obiectivele specifice ale politicii monetare şi-de-credit

Obiectivele generale ale politicii economice sunt prea

imprecise pentru a Servi ca obiective operaţionale autorităţilor

monetare; acestea au nevoie de obiective intermediare. Aceste

obiective, în număr de patru, pot fi din păcate în contradicţie, în

sensul că rezultatele bune obţinute în realizarea unui obiectiv pot

să acţioneze negativ asupra realizării altui obiectiv. Pe scurt,

acţiunea autorităţilor monetare vizează un „bun” nivel de creştere

al masei monetare, un „bun” nivel al dobânzii, un „bun” nivel al

cursului de schimb, toate acestea facilitând o „bună” alocare a

resurselor financiare ale naţiunii. Pentru realizarea acestor

obiective, banca centrală (autoritatea monetară) trebuie să ţină

cont de patru constrângerir^la prevină panicile financiare, să evite

instabilitatea „excesivă” a ratei dobânzii, să prevină ca anumite

sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive şi să

câştige sau să menţină încrederea investitorilor străini .

Ceşterea masei monetare

Stabilirea gradului de creştere al masei monetare la un nivel cât

mai apropiat potrivit de gradul de creştere al economiei reale

constituie pentru monetarişti obiectivul central al autorităţilor

monetare. Revoluţia monetaristă a condus autorităţile monetare ale

tuturor ţărilor dezvoltate către fixarea, în mod progresiv, a obiecti-

velor politicii monetare în acest sens, mai întâi discret, iar apoi în

mod deschis: Sistemul Rezervelor Federale în 1972, Banca

Germaniei Federale în 1974, Banca Marii Britanii şi Banca Franţei

în 1976, iar băncile centrale ale ţărilor din centru şi estul Europei

în anii.