CURS MASTER TEOLOGIE SISTEMATICĂ

AN II, SEM. I, ANUL UNIVERSITAR 2012-2013

Legătura interioară a Sfintei Treimi cu cultul creştin (aspecte dogmatice)

Sfânta Liturghie este o epifanie a iconomiei divine şi o comunicare a lucrării ei oamenilor

şi de aceea este mărturisită ea în mod esenţial – credinţa creştină în Sfântă Treime. Ea prezintă pe

Dumnezeul credincioşilor într-un mod personal şi de aceea noi mărturisim şi trăim credinţa, că

tot darul vine de la Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Această realitate apare în

anaforalele Liturgice în care realitatea Sfintei Treimi este unită cu doxologia persoanelor.

În privinţa structurii Sfintei Liturghii trebuie arătat faptul că Biserica a creat această

structură a Sfintei Liturghii nu numai prin rugăciunile ei, ci şi prin referinţa la întreaga revelaţie a

Vechiului Testament şi a Noului Testament. Astfel întreaga lucrare a lui Dumnezeu este făcută

cunoscută prin ,,mâinile Lui”, adică prin Hristos şi Duhul Sfânt ( Irineu de Lyon).

În Sfânta Liturghie referinţele trinitare se regăsesc din toate cărţile Vechi Testamentare.

Rugăciunea către Dumnezeu prezentă în Psalmi este în acelaşi timp prezentă în slujbe de la

începutul lor până la sfârşitul lor, aşa cum arată Origen, Sfântul Atanasie, Sfântul Epifanie,

Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ilarie de Pictavium.

Cântările din Sfânta Liturghie prin care se face trimitere la vedenia de la Isaia 6, 3 implică

doxologia adresată lui Hristos, aşa cum o va arăta şi Evanghelistul Ioan la cap. 12,41. Aceste

formule par să fie cele mai vechi formulări liturgice fiind atestate de Tertulian.

Israeliţii exprimă în Vechiul Testament mărturisirea credinţei lor în Dumnezeu care S-a

descoperit şi care lucra în istorie. Credinţa creştină mărturiseşte pe Dumnezeu descoperit în

Hristos care a adus mântuirea oamenilor. De aceea mărturisirile creştine sunt în primă formă

formulări doxologice aşa cum se arată de pildă la I Corinteni 13,13. Aceste mărturisiri stabilesc

formula doxologică şi trinitară. Ea începe prin Hristos ca centru al istoriei mântuirii, mijloc şi

cale de acces către Tatăl. Hristos descoperă iubirea Tatălui către creaţie aducând şi comuniunea

Duhului Sfânt. Această structură va duce la apariţia anaforalelor liturgice care sunt primele

forme ale Litrughiei Răsăritene.

De la întretăierea dintre formulele doxologice şi trinitare se ajunge la formulele simbolului

baptismal, aşa cum mărturiseşte Sfântul Justin Martirul şi Filosoful.

O rugăciune a Sfântului Irineu de Lyon privitoare la mărturisirea de credinţă îl situează

pe Duhul Sfânt în mişcarea dintre Tatăl şi Fiul. Linia este una apostolică care îl aşează pe Sfântul

Duh în aceiaşi poziţie dintre Tatăl şi Fiul, aşa cum avea să arate şi Simbolul de credinţă.

Origen relatează faptul că cele mai vechi mărturisiri de credinţă au adoptat din sinagogă

tradiţia de a încheia o rugăciune prin doxologie, ca recunoaştere a atributelor dumnezeieşti şi în

mod deosebit a puterii şi a slavei Lui, iar aceasta sunt arătate şi descoperite în formulele liturgice

din creştinism.

Origen afirmă că părinții anteriori folosesc astfel de formule doxologice alocând lor cinstea

și puterea. Această slavă este dată Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Doxologia se adresează lui

Hristos, cum se arată la Rm 9,5 „Ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel

ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” și la II Ptr 3,18: „Ci creşteţi în har

şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în

ziua veacului! Amin.” Fiind exprimată și sub forma unei chemări așa cum se arată la Apoc 5,

13: „Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în

acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi

slava şi puterea, în vecii vecilor!”

Tertulian este cel ce arată că cele mai vechi formulări liturgice, sunt și formulări

doxologice și mărturisiri.

Rolul Sfintei Liturghii a fost unul uriaș și anume de a păstra mărturisirea iconomiei

mântuirii și a persoanelor care o împlinesc în ordinea învățată de Biserică ( de la Tatăl prin Fiul

în Duhul Sfânt), dar și legătura între aceste personae. Aceasta pentru faptul că ereticii și gnosticii

aveau tendințe subordinațianiste. Și în formulările baptismale cât și-n cele teologice persoanele

sunt strâns legate unele de altele în procesul mântuirii.Cadrul liturgic ne ajută să descoperim

cadrul dogmatic, ca de pildă Duhul Sfânt se mișcă între Tatăl și Fiul iar pe de altă parte că este

păstrată ordinea trinitară și-n același timp și perihoreza între persoanele divine.

În acest fel se arată și legătura dintre dogmă și viața Bisericii prin cult.Cu privire la cult

trebue arătat că ce are loc prin Taina Sf Botez trebue să se împlinească și-n Sf Euharistie și

anumedoxologia adusă Sfintei Treimi de Biserică și binecuvântarea Bisericii de Sf Treime.

În partea a V-a din „Adversus Haeresis” a Sf Irineu de Lyon acesta arată că prin Duhul

Sfânt urcăm la Fiul iar prin Fiul urcăm la Tatăl. E lucrarea despre care vorbește și Sfântul Vasile

cel Mare, lucrarea descendentă a lui Dumnezeu către om cât și cea ascendentă om- Dumnezeu,

așa cum arată în tratatul „ Despre Duhul Sfânt” cap 18: „ Bunătatea și sfințenia sunt denumite

împărătești pentru că trec de la Tatăl prin Fiul și ajung la Sfântul Duh”. Această lucrare a

Sfintei Treimi ca și prezența persoanelor are loc în Sfânta Liturghie prin care este transmisă

omului iubirea dintre Tatăl și Fiul prin Sfântul Duh.

Biserica este plină de Sfânta Treime conform Origen: e un loc al împărtășirii oamenilor

de lucrarea persoanelor dumnezeiești prin Duhul Sfânt. Acest aspect e exprimat în cultul creștin

ca de pildă în Sfânta Euharistie ce are character liturgic și trinitar.

În spatele acestor formule trinitare este explicată teologia Noului Testament comună

tuturor Evangheliilor și Epistolelor Pauline. Istoria mântuirii apare ca o desfășurare a iconomiei

trinitare prin care se exprimă acțiunea personal a celor trei personae divine.

Liturghia primelor secole creștine nu se îndepărtează de această perspectivă în

formulările ei doxologice. Prima formulare explicit trinitară o găsim la Sfântul Iustin Martirul și

Filozoful. Aceasta își are practica în Tradiția Apostolică ca și în Actele Martirice. Formularea

iconomică a doxologiei creștine a fost explicată de eretici în sens subordinațianist. De aceea

Liturghia combate aceste tendințe arătând acțiunea celor trei personae divine în unitatea lor de

natură. Autenticitatea acestor formule trinitare e incontestabilă, la fel și împlinirea ei datorită

botezului în numele Persoanelor divine. Tradiția Apostolică și Didahia celor 12 Apostoli

mărturisesc credința în ea.

Mărturisirea baptismal primară este hristologică iar dimensiunea apostolic a Sfântului

Irineu de Lyon este legată de regula de credință în esența ei trinitară. Aceasta o mărturisește

chiar credința apostolic. Celor 3 întrebări puse la botez nașului, le corespund 3 părți din Simbolul

Apostolic și astfel e prezentă fiecare persoană în istoria mântuirii. Astfel a înțeles Biserica

primară ordinea de a boteza în numele Sfintei Treimi.

A vorbi despre dimensiunea trinitară a Sfintei Euharistii înseamnă a descoperi faptul că

de la întruparea lui Hristos, de la pogorârea Sf Duh nu există o distanță între Taina Sfintei Treimi

și destinul uman, de aceea iubirea Sfintei Treimi primește și dă partiularitate Bisericii în aspectul

ei sobornicesc, adică o armonie a unirii oamenilor într-un cuget. Fapte Ap 1, 14: „Toţi aceştia,

într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu

fraţii Lui.” ; dar în acelș timp înseamnă o iubire către ceilalți, o milostivire.

Pentru Sfântul ioan Gură de Aur iubirea de aproapele, milostivirea înseamnă prelungirea

tainei lui Hristos trăită în Sfânta Euharistie. El arată astfel că grija pentru cei sărmani e înscrisă în

însăși structura Tainei Euharistice. Hristos se află în Sfânta Euharistie în stare de jertfă și înviere

dăruindu-ne libertatea și capacitatea de a ne jertfi și de a-l iubi pe aproapele.

Întrucât rugăciunea Euharistică e aceea prin care ne adresăm Tatălui și către care se

îndreaptă Biserica prin rugăciunea arhierească a lui Hristos rugăciunea cuprinde și pe Fiul și pe

Sfântul Duh. În această rugăciune Hristos e arătat ca mijlocitor în stare de jertfă și înviere în

plinătatea trupului Său. Astel drumul cunoașterii și trăirii lui Dumnezeu pleacă de la Duhul Sfânt

prin Fiul către Tatăl. În rugăciunea euharistică Tatăl e ținta principiul mântuirii și al cultului la

care ajungem prin Fiul în Duhul Sfânt.

Biserica va invoca venirea Duhului Mângâietor și va vesti în Duhul Sfânt venirea

Domnului înviat, Ap 22,17: „Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel

însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii.” ; Ap 22,20: „Şi Duhul şi mireasa zic:

Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii.

;„Vino Doamne” – rugăciunea aflată în anaforalele vechi.

Origen relatează faptul că cei mai vechi scriitori creștini au preluat din sinagogă tradiția

de a încheia orice rugăciune prin doxologie. Aceasta înseamnă o recunoaștere a atributelor

dmnezeiești și a slavei lui Dumnezeu arătate și descoperite în formulările liturgice.

Când vorbim de caracterul trinitar al binecuvântării din Liturghie Pr. Prof D. Stăniloae,

descoperă în aceste înțelesuri ale cuvântului 6 sensuri:

1. Lauda Împărăției Sfintei Treimi implică voința comună de a înainta în această

împărăție

2. Împărăția Tatălui ceresc este cea a unui Tată iubitor, a Fiului devenit prin întrupare

fratele cel mai iubitor și a Sfântului Duh cel care curățește păcatele

3. Împărăția Tatălui, Fiului și Sfântului Duh e o împărăție a iubirii având un sens al

comuniunii celor ce participă la ea și care sporește prin lucrarea Sfântului Duh.

4. Împărăția aceasta va dura veșnic deschizând perspective eshatologice, dând siguranță

că noi nu vom înceta prin moarte

5. Împărăția aceasta ni s-a deschis prin Fiul lui Dumnezeu deoarece biruind moartea pe

Crucea sau prin Crucea suportată pentru noi a biruit-o pentru noi și prin aceasta ne-a deschis

iubirea veșnică a lui Dumnezeu în Treime

6. Caracterul de sărbătoare al Sfintei Euharistii și al Sfintei Liturghii vine din faptul că

aceasta e opusă total întunericului fiind o sărbătoare a învierii deoarece aceasta e arătată prin

învierea lui Hristos

Locul central ce se atribuie Dogmei Trinitare în Teologie după ce ajungem să vedem în

ea specificul creștinismului, are ca idee de bază faptul că nu trebuie să existe nici un părinte

bisericesc la care să nu se întâlnească printer altele și o confruntare directă sau indirectă, mai

mult sau mai puțin dezvoltată cu problema Sfintei Treimi. Chiar acesta este cazul când facem o

privire generală într-un context foarte larg în întregul edificiu teologic al Bisericii. Tocmai

această poziție centrală a adevărului trinitar a făcut ca problema trinitară să preocupe Biserica

creștină în cel mai înalt grad, nu numai pe scara valorilor, ci și a încadrării ei în timp. Ține de

logica interioară a lucrurilor faptul că părinții mai vechi ai Bisericii au devenit hotărâtori pentru

problema trinitară.

Primele scrieri din perioada apostolică au prezentat adevărul trinitar în formule simple

având la bază o credință clară. Formulele trinitare concise și totuși complete exprimau raportul

dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl ca și cel dintre Duhul Sfânt și Tatăl și Iisus Hristos. Ele îl

arătau pe Hristos ca fiind Fiul unic, Cel unul născut, așa cum se poate vedea în Simbolul

Apostolic : „ Cred în Dumnezeu Atotputernicul și în Iisus Hristos unicul Fiu al Acestuia,

Domnul nostrum care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria…cred și în Duhul

Sfânt.” Această formulă apare și la Rufin în comentariul lui la Simbolul Apostolic.

Reproducând întocmai formula scripturisitică de la Mt 28, 19: „Drept aceea, mergând, învăţaţi

toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ”;

Didahia cere ca botezul să se facă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh:

„După ce ați spus mai înainte toate cele de mai sus botezați în numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh”. Astfel în această perioadă mărturisirile de credință în Sfânta Treime sunt legate

de caracterul baptismal. Teologia trinitară este deci teologie baptismală şi sacramentală.

Fără afirmarea unei subtilităţi teologice în problema trinitară Sf. Clement Romanul arată

în mod simplu unitatea creştină în Hristos şi o leagă de mărturisirea de credinţă în persoanele

Sfintei Treimi: „Nu avem oare un singur Dumnezeu şi un singur Hristos şi un singur Hristos şi

un singur Duh al harului revărsat peste noi”(I Corinteni 46).

Sf. Ignatie Teoforul foloseşte formula trinitară în locul în care efesenii sunt prezentaţi ca

pietre ale templului Tatălui, idee preluată şi de apologeţi: „sunteţi pietre ale templului Tatălui

pregătiţi pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicaţi la înălţime cu unealta lui Hristos, care este

Crucea, folosindu-vă de Duhul Sfânt ca de o funie.”(Efeseni, cap. 9).

În timpul Sf. Iustin Martirul şi Filozoful problema persoanelor trinitare nu era încă

dezbătută, de aceea cu toate că afirma existenţa unui Dumnezeu creator în care mulţi cercetători

au vrut să vadă corespondenţa cu demiurgul din platonism, Logosul la Sf. Iustin este un alt

Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul cugetării sau voinţei: „ Revenind la Scripturi

mă voi întoarce să vă conving că acesta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu creatorul

tuturor, şi când zic aşa înţeleg că este un altul cu numărul, iar nu cu voinţa personală.”(Dialog

cu iudeul Trifon).Dumnezeu Tatăl este cauza Logosului şi concepe planul creaţiei, dar Fiul îl

execută, Duhul Sfânt este Duhul profetic care e strâns legat de celelalte persoane trinitare.

Primul autor creştin care foloseşte termenul Treime, este Sf. Teofil al Antiohiei: „Cele

trei zile înainte de crearea luminătorilor sunt preînchipuiri ale trăirii lui Dumnezeu, ale

Cuvântului şi a înţelepciunii Lui.”(În 3 cărţi către Autolic).

Dumnezeu a născut pe Logosul Său în sânul Său împreună cu înţelepciunea, care este

înaintea tuturor lucrurilor. El este principiul a tot ceea ce a fost creat prin şi în El. Logosul este

doar Cuvântul lui Dumnezeu proferat în afară spre a crea lumea, iar Sf. Duh este numit

înţelepciune ca şi la Sf. Irineu.

În general apologeţii folosesc noţiunea Logosului pentru a explica relaţia Tată – Fiu. Au

fost şi tendinţe subordinaţianiste, totuşi au păstrat ordinea persoanelor în Sf. Treime de la tatăl

prin Fiul în Duhul Sfânt.

Tertulian este cel care vorbeşte despre existenţa unui singur Dumnezeu, care potrivit

iconomiei are un Fiu, Cuvântul Său, ieşit din El. Numai Fiul cunoaşte pe Tatăl, deoarece

Cuvântul este întotdeauna Tatăl, după cuvântul Scripturii: „Eu sunt în Tatăl”(In 14,17)

(Adversus Praxeas, cartea VIII). E cel ce foloseşte prima dată cuvântul Treime în Apus şi

prezintă pe Sf. Duh ca persoană.

Combătând unilateralismul monarhian, arată că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt numite

persoane, nu esenţe, spre a fi distincte, dar nu împărţite, admiţând o singură esenţă sau substanţă

în cei trei uniţi.

În faţa unei concepţii a Logosului marcată de literatura greacă şi care reducea lucrarea

Duhului Sfânt la o simplă lucrare de aducere aminte a mântuirii, Tertulian împacă teologia

apuseană a Logosului cu pnevmatologia, arătând că Tatăl este Cel care lucrează împreună cu Fiul

şi Duhul Sfânt neîmpărţit.

Sfântul Irineu de Lyon face o teologie inspirată de Sf. Scriptură şi Tradiţia Apostolică,

afirmând cu putere atât unitatea de fiinţă, cât şi realitatea persoanelor în Sf. Treime. Raportul

dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul este redat astfel: „Dumnezeu fiind întreg raţiune şi întreg Cuvânt,

spune ceea ce gândeşte şi gândeşte ceea ce spune, căci gândirea Sa e Cuvântul Său. Cuvântul

Său este raţiunea Sa şi raţiunea care cuprinde totul este Tatăl Însuşi.”(Împotriva ereziilor,

cartea a II-a). „Ca şi Fiul Sfântul Duh este veşnic, căci Dumnezeu are întotdeauna cu El

Cuvântul Său şi Înţelepciunea Sa, adică Fiul şi Sfântul Duh”(ibidem, cartea a IV-a).

Credinţa în Sfânta Treime este pentru Sf. Irineu principiul credinţei creştine şi de aceea

cei care sunt în Biserică urmează o singură cale care pătrunde întreaga lume pentru că au o

tradiţie puternică venind de la Apostoli şi care ne oferă imaginea unei singure si aceeaşi credinţe

la toţi, aceasta pentru că spune Sf. Irineu: „Toţi cred într-un singur şi acelaşi Dumnezeu, primind

aceeaşi iconomie a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi recunoscând acelaşi dar al duhului Sfânt.”

Credinţa în existenţa unui singur Dumnezeu o are şi Clement Alexandrinul, vorbind

despre Dumnezeu ca absolut transcendent până-n acel punct în care se găseşte deasupra Omului

şi a monadei. El citează din Timeosul lui Platon care arăta că e mare lucru să găsim pe Tatăl

creatorul acestui univers, iar după ce L-am găsit e imposibil să-L explicăm tuturor pentru că este

cu totul de negrăit. Iată cum se exprimă Clement: „Unul e Tatăl universului, unul e Cuvântul

universului, unul e Duhul Duhul cel Sfânt, unul şi acelaşi pretutindeni.”(Pedagogul, cartea a

III-a).

Clement este de acord cu Biserica în dogma trinitară, căci în cuvântul de îndemn către

eleni arată că noaptea şi ziua trebuie să aducem laudă şi mulţumire „Unicului Tată şi Fiului

împreună cu Duhul Sfânt.”(Cuv. către elini I).

Reproşând filosofiei antice că nu a elucidat noţiunea naturală despre Dumnezeu, Origen

încearcă o expunere sistematică a dogmei trinitare. Treimea este un act atemporal şi nu are

aspect iconomic sau soteriologic ca la Tertulian. „Dezvoltarea monadei în triadă a avut loc în

afara timpului, nu are deci cadru cronologic, ci ontologic, deoarece nu putem crede că ar exista

în El ceva mai mult sau ceva mai puţin, fiind o unitate în sine”(Despre principii, cartea I).

Dificultatea care se înfăţişează lui Origen e cea referitoare la împăcarea monoteismului

strict cu învăţătura tradiţiei despre Treime. Pentru Origen Tatăl este principiul fiinţei divine.

Monarhia Tatălui este o idee mare la Origen, cu toate acestea nu poate ocoli subordinaţianismul

când vorbeşte de Fiul şi de Sfântul Duh: „Fiind existenţă Dumnezeu Tatăl împărtăşeşte diin

ceea ce este propriu Lui fiecăruia existenţa. Fiul conduce exclusiv fiinţele raţionale fiind al

doilea după Tatăl, Duhul Sfânt este şi mai mic, pătrunzând numai în cei ce s-au învrednicit a fi

sfinţiţi prin har.”(ibidem, cartea I, cap 1). Această afirmaţie l-a condus pe Origen la

subordinaţionism, după cum arăta şi Rufin. În alte texte el depăşeşte formulele subordinaţianiste

afirmând clar relaţia Fiului cu Tatăl. Unele formule se situează pe linia tradiţională a părinţilor,

ca o legătură între Sf. Irineu şi Sf. Grigorie de Nazians. Insistă asupra faptului că Tatăl naşte din

veci etern şi simultan pe Fiul, fără început, actul Său fiind dincolo de timp şi cronologie.

Raportul dintre Tatăl și Fiul are la bază unitatea de ființă. Totuși Origen accentuează în chip

inilateral că: „ numai Tatăl este Dumnezeu adevărat în sens propriu al cuvântului, pe când Fiul

este strălucirea luminiincelei veşnice şi oglinda fără pată.”(Despre principii, cartea I, cap. 1).

Cuvântul este un al doilea Dumnezeu, pentru că este chipul Tatălui nevăzut. Origen

ajunge la speculaţie asupra naturii chipului care reproduce modelul său, dar care diferă de elşi îi

este inferior.

Un teolog catolic a arătat că doctrina chipului a trebuit să-l conducă pe Origen la

afirmaţia că Fiul lui Dumnezeu nu era cu adevărat Dumnezeu în El Însuşi, că aceasta era

caracteristica exclusivă a Tatălui de a fi Dumnezeu cu adevărat, Sf. Duh, se află mai presus de

cele ce sunt fiind de la Tatăl prin Fiul: „Nu trebuie să credem că a fost altceva înainte de afi

Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trebuie înţeles în unitatea Treimii.”

Concepţia origenistă despre Sf. Treime trebuia reformulată, fiind astfel folosită împotriva

arianismului. Acest lucru l-a făcut Sf. Atanasie cel Mare.

Sf. Atanasie a creat premisele pentru victoria definitivă a învăţăturii creştine despre

deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi prin urmare despre Sf. Treime, înfăptuită de părinţii capadocieni

şi de Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din 381.

Din punct de vedere teologic Sf. Atanasie pune accentul pe identitatea de natură dintre

Tatăl şi Fiul, folosind pentru Fiul expresia „strălucire şi chip al Tatălui”, arată spre deosebire de

Origen că în această strălucire şi chip este toată lumina Tatălui şi întreg modelul. Fiul este egal

cu Tatăl, una cu El, deofiinţă cu Tatăl, coexistând din veci cu El: „Căci Tatăl fiind pururea,

pururea trebuie să fie şi ceea ce este propriu fiinţei Lui, care este cuvântul Lui şi

întelepciunea .... dar Cel născut dacă nu există pururea cu Tatăl înseamnă o micşorare a fiinţei

Lui ”(Cuvântarea I împotriva arienilor cap. 24).

Mai mult decât atât Sf. Atanasie arată că acceptarea coexistenţei veşnice a persoanelor Sf.

Treimi depinde de înţelegerea coexistenţei veşnice a Fiului cu Tatăl: „dacă Fiul nu este din veci

împreună cu Tatăl nu este Treimea din veci, ci mai înainte a fost monada şi s-a făcut Treime mai

târziu prin adaos.”(Cuvântarea I împotriva arienilor, cap. 17).

Sf. Atanasie descoperă adesea contradicţia aranismului care pe de o parte făcea din Fiul o

fiinţă nemărginită şi temporală, iar pe de altă parte un membru al Treimii. După arianism

Dumnezeu ar fi trebuit să fie mai întâi o monadă sterilă şi să devină în timp o Treime ale cărei

elemente sunt în parte absolute şi în parte create, deoarece Dumnezeu a primit în dumnezeirea Sa

fiinţe create precum Fiul şi Duhul Sfânt. Concluzia unei astfel de concepţii greşite o arată Sf.

Atanasie în felul următor: „Dacă Fiul nu este născut propriu din fiinţa Tatălui şi a fost făcut din

nimic, Treimea însăşi a luat existenţă din nimic şi a fost cândva când n-a fost şi o vreme

Treimea este cu lipsă şi apoi este deplină. A fost cu lipsă înainte de a se fi făcut Fiul şi deplină

după ce a fost făcut.”(Cuvântarea I împotriva arienilor, cap. 18).

Afirmând deofiinţimea Fiului cu Tatăl, Sf. Atanasie face o distincţie netă între Dumnezeu

şi lume asigurând transcendenţa lui Dumnezeu cel în Treime faţă de lume: „Treimea nu este

făcută, ci este veşnică şi în Treime este o singură dumnezeire şi are o singură slavă. Ea trebuie

să fie veşnică, iar de nu a fost din veci nu poate fi nici acum. Ci este aşa cum o socotiţi voi de la

început ca să nu fie nici acum Treime.”(Cuvântarea I împotriva arienilor, cap. 18).

În ce priveşte terminologia trinitară, Sf. Atanasie foloseşte ca sinonime noţiunile de fiinţă

şi ipostas.

În ce privește terminologia trinitară, Sfântul Atanasie folosește ca sinonime noțiunile de

ființă și ipostas. Unor cercetători apuseni ca de exemplu Jean Tixeront i se pare că învățătura

Sfântului Atanasie ar conține elemente insuficiente. Tixeront consideră că Sfântul Atanasie ar fi

confundat până la sfârșitul vieții cei doi termeni „ousia” și „ipostas”.

Alți teologi apuseni mai noi au însă o viziune mai obiectivă. Iată ce spune unul din ei:

„ Pe când Origen nu distingea încă în mod clar între realitate și realizare sau împlinire, Sfântul

Atanasie înfăptuia deja o convertire prudentă și putea să vorbească de 3 ipostasuri în care se

menține natura unică a lui Dumnezeu. Raportată la neoplatonism noutatea concepției sale

constă în aceea că a ocolit ideea de trepte și nu subordona ci coordona cele 3 ipostasuri”

( Walter Kasper)

Ce a fost Sfântul Atanasie pentru Orient în fața arianismului a fost Sfântul Ilarie de

Pictaviu în Occident numit și Atanasie al Occidentului.

Sfântul Ilarie arată că unitatea de ființă între Tatăl și Fiul trebuie exprimată atât prin

numirile de Tată și Fiu cât și prin nașterea Fiului, căci nașterea presupune unitatea de natură.

Tatăl și Fiul au atributele lor proprii ceea ce le face persoane distincte. Atributele particulare nu

presupun deosebirea de ființă ci numai o diferență de origine căci Tatăl este nenăscut și Fiul are

cauza Sa în Tatăl.

Textul trinitar devenit clasic în opera lui Ilarie De Trinitate, se găsește șa începutul cărții

a II-a: „ Hristos poruncește apostolilor să boteze în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului

Duh. Este un singur Dumnezeu Tatăl din care vine totul și un singur Fiu Iisus Hristos

Mântuitorul nostru prin care există tot ceea ce este (I Cor 8,6) și un singur duh (Ef 4,4) darul

răspândit în toate”

Treimea după Sfântul Ilarie nu este o Treime de esență sau de substanțe, ci o Treime de

persoane. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul sunt uniți nu prin unirea persoanei ci prin unitatea

naturii sau a ființei. Sfântul Ilarie folosește pentru Tatăl termenul de AUCTOR. Este un titlu

patern pe care el construiește ideea capadociană a monarhiei Tatălui, izvor al dumnezeirii Fiului

și al Sfântului Duh. De aceea teologia trinitară a Sfântului Ilarie e în mod evident de inspirație

greacă. Unitatea și identitatea de ființă dintre Tatăl și Fiul includ o unică lucrare datorită faptului

că Tatăl lucrează în Fiul și prin Fiul și Fiul lucrează în Tatăl și prin Tatăl.

Unul din marii adversari ai arianismului care a afirmat egalitatea persoanelor treimice și

unitatea lor de ființă este Sfântul Chiril al Ierusalimului. El consideră că Fiul n-a putut fi creat

din nimic deoarece este egal cu Tatăl și cu Duhul sfânt atribuindu-se ca și celorlalte persoane

întreaga dumnezeire. Respingând orice separare și împărțire a persoanelor divine Sfântul Chiril

mărturisește credința într-un Dumnezeu neîmpărțit: „Nu despărțim Sfânta Treime (spune el)

după cum fac unii, nici nu amestecăm ca Sabelie Persoanele Sfintei Treimi, ci cunoaștem un

Tată care ne-a trimis mântuitor pe Fiul, un Fiu care a făgăfuit să trimită de la Tatăl pe

Mângâietorul și pe Sfântul Duh care a grăit prin prooroci” (Cateheza a VI-a).

„Fiul lui Dumnezeu spune Sfântul Chiril, șade mai înainte de veci de-a dreapta Tatălui și

șederea împreună cu Tatăl n-a luat-o treptat în timp, după patima Sa ci o are din veșnicie”

(Catehezele V, VI).

Ereziile antitrinitare

Învățătura despre Sfânt Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat cu

înverșunare toate ereziile primelor secole creștine, ai căror reprezentatnți încrezuți într-o logică

lineară și simplistă oscilau fatal între unul și multiplu, între îngustime și nedefinit. Nevăzând cum

s-ar putea împăca unitatea lui Dumnezeu cu treimea persoanelor, nerecunoscând decât unitatea

lui Dumnezeu, ei nu făceau decât să-L reducă pe Dumnezeu la o ființă impersonală, concepție

care duce spre panteism. Acest sistem va sta la baza tuturor ereziilor.

Prin accentuarea caracterului impersonal al lui Dumnezeu, ereticii voiau să dea o idee

foarte înaltă despre Dumnezeu, așa cum este cazul gnosticilor. Pentru Sfântul Grigorie de

Nazianz erezia se arată ca o inovație morbidă, ea este o confuzie și o răsturnare.

Dimpotrivă învățătura cea dreaptă este sinonimă cu credința adevărată, cu stabilitatea, cu

sănptatea. (Cuvântarea 21). De aceea un teolog modern spune că ereziile sub presiunea cărora

Biserica veche a formulat învățătura despre Sfânta Treime, nu sunt în nici un fel întâmplătoare

istoric și trecute. Ele sunt în permanență pericole pentru toelogia creștină. Gnosticii au dus la

limită transcendența lui Dumnezeu, reducându-L la o noțiune abstractă cu privire la existența lui

Dumnezeu. Ei au izolat-o într-o tăcere eternă, spuneau ei. Pentru a marca acest caracter au

numit-o și abis. Această concepție și anume, o tăcere eternă în profunzimile unui abis infinit era

după gnostici, cea mai demnă după divinitate și de aceea divinitatea nu putea fi definită după ei.

Ea era doar izvor primar închis în sine cuprinzând toate perfecțiunile și de aceea gnosticii

o mai numeau principiu, început, unul și totul.

Doctrina gnostic a transcendenței absolute închisă în sine va sta la baza arianismului. La

negarea treimii persoanelor dumnezeiești s- ajuns prin încercarea de a explica monoteismul și

dumnezeirea lui Hristos. Din preocuparea de a salva acest monoteism s-a ajuns la afirmația că

Fiul este deosebit de Tatăl.

Întâlnirea acestor două învățături a condus la prima controversă dogmatică cu care s-a

confruntat Biserica și anume antitrinitarismul.

I. O primă tendință e antitrinitarismul dinamic sau subordinațianist sau ebionitic

II. A doua tendință punea propriu-zis problema Sfintei Treimi purtând numele de

antitrinitarism monarhianist (punea problema Tatălui) sau patripasianism

III. A treia tendință e cea pnevmatomahă

Antitrinitarismul dinamic apare ca o învățătură a lui Teodot. El consideră că Iisus Hristos

nu era Logosul dumnezeiesc întrupat, nu era o persoană dumnezeiască ci un om născut din

Fecioara Maria prin voința și puterea lui Dumnezeu întărit și îndumnezeit prin pogorârea lui

Hristos și a Duhului Sfânt asupra Lui. În acest antitrinitarism se află încercarea de înțelegere a lui

Hristos în favoarea unui singur Dumnezeu. În Iisus Hristos nu s-a întrupat Fiul veșnic al Tatălui,

ci Duhul lui Dumnezeu a locuit în El. Iisus a învățat și a lucrat ca om plin de duh, Duhul Sfânt

fiind puterea lui. Prin puterea Duhului El a trăit o viață desăvârșită și hotărâtoare pentru toți

credincioșii. Concepția aceasta înseamnă de fapt subordinațianist dinamic.

Iisus e așezat iată, în rândul profeților ca ultimul dintre aceștia și desăvârșit.

Reprezentatntul cel mai de seamă al ereziei a fost Pavel de Samosata. Acesta spunea că

Dumnezeu este o singură persoană. Persoana Logosului sau rațiunea și înțelepciunea

dumnezeiască sunt în El dar nu ca ipostas ci ca atribute sau facultăți nepersonale. Logosul nu

este un ipostas propriu-zis ci este un Logos impersonal ca și rațiunea nouă. În primele secole

apare concepția aceasta a două căi ce trebuiau accentuate din ce în ce mai mult și anume

monarhianismul și subordinațianismul. Prin simplificarea lor ispititoare, ambele soluții par logice

dar dărâmă totuși întregul. Pe de altă parte învățătura bisericii a însemnat renunțarea la stfel de

soluții și persistența în taina care nu poate fi pătrunsă total de om. Mărturisirea acestei taine este

singura renunțare reală la aroganța cunoașterii care face atât de mult ispititoare aceste soluții

alunecoase și care conduce și la simplitatea lor falsă. Acest subordinațianism dinamic scapă de

dilemă prin afirmația: „Dumnezeu însuși este numai unul singur. Hristos nu este Dumnezeu ci

numai un Dumnezeu cu ființă apropiată.”

Urmarea acestei concepții constă în faptul că omul este separat de Dumnezeu și închis în

provizorat.

În ceea ce-l privește pe Pavel de Samosata, el a făcut un pas mai departe în doctrina lui, și

anume a acceptat învățătura despre Logos devenită mai înainte oficială, dar a interpretat Logosul

ca o proprietate a unicului Dumnezeu.

Dumnezeu este unul și are doar un chip iar Iisus nu poate fi Dumnezeu însuși ci doar

apariția unei caracteristici a Lui Dumnezeu numită înțelepciune, Spirit, Logos. Ea e puterea

interioară prin care Iisus a trăit o viață fără de păcat și prin aceasta a devenit model. Ființa

deplină a lui Iisus contă în faptul că S-a subordonat Fiului din Dumnezeu, de aici rezultă

caracterul impersonal al Logosului afirmat de Pavel de Samosata li în relația lui Hristos cu Tatăl.

Tatăl e singurul Dumnezeu iar fiul este în El ca rațiune nouă. Dumnezeu este o singură persoană

împreună cu Logosul, de aceea Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl, și pentru că Pavel de

Samosata a arătat că ființa e sinonimă cu persoana, a dedus că ipostasul Logosului poate fi

identificat cu înțelepciunea lui Dumnezeu și cu Duhul Sfânt.

Față de caracterul impersonal al Logosului întâlnit în antitrinitarismul dinamic

reprezentanții atitrinitarismului modalist încercau să-i atribui acestuia însușiri alegoric. Aceasta

însă a condus la negarea Lui. În Iisus Hristos modaliștii vedeau pe Tatăl însuși dar întrupat.

Dumnezeu e unul din diferitele sale moduri și anume Tatăl, Fiul sau Duhul Sfânt. Sun forma cea

mai simplă, antitrinitarismul modalist se găsește la Noet din Smirna. El afirmă că Iisus Hristos e

Tatăl însuși nu Dumnezeu. Primind să se nască Tatăl, este Fiul. Aceasta arată că în modalism

găsim cealaltă față a maniheismului, și anume el e cealaltă extremă, e contrariul

subordinațianismului, dar nu e mai mult decât reversul acestuia. Aici se impune ideea de bază a

lui Dumnezeu și a monarhiei lumii care poate fi exercitată doar de acest subiect singur. Mijlocul

de a păstra unitatea lui Dumnezeu e altul. Fiul nu e subordonat lui Dumnezeu ci dizolvat în

Dumnezeu om.

Dumnezeu e numit om și Duh Sfânt în măsura în care devine obiect și puterea propriei lui

revelații. O formă timpurie de salvare a modalismului a avut loc în patripasianismul sirian. Tatăl

a apărut în trup, S-a făcut om, El însuși a suferit și a murit și a înviat.

Contemporan cu Noet, Praxias învăţa la sfârşitul secolului a II a că Tatăl s-a născut şi a

pătimit, deci Tatăl s-a făcut Fiu. Vrând să păstreze unitatea lui Dumnezeu reprezentanţii

antitrinitarismului modalist afirmau că în Iisus, Fiul este trup sau omul, Iisus este un Dumnezeu,

iar Duhul este Hristos.

O învăţătură la fel de ambiguă era profesată de Epigon şi Elemon: ,,născundu-se Tatăl a

devenit Fiul, Hristos a suferit pentru noi, fiind Tatăl ca să ne poată mântui.

Sistemul antitrinitar modalist s-a dezvoltat şi s-a complicat prin învăţătura lui Sabelie. În

concepţia lui este afirmată riguros unitatea lui Dumnezeu şi anume 3 numiri într-un singur

ipostas. Pentru a completa dovezile lui aduse din teofania Vechiului Testament, Sabelie şi-a

sprijinit învăţătura fragilă ca urmare a lipsei de precizie conceptuală, făcând apel la elementele

doctrinei stoice şi la categoriile lui Aristotel, care îi îngăduiau să afirme acest principiu ,,o fiinţă

poate să aibă mai multe moduri de apariţie”.

Dacă arianismul tindea la separarea la persoanelor în Sf.Treime, sabelianismul tindea la

fuziunea lor. Prin afirmaţia că fiinţa poate să aibă mai multe moduri de apariţie, Sabelie afirma

ideea manifestării lui Dumnezeu în legătură cu iconomia mântuirii. Dumnezeu s-a descoperit mai

întâi drept Creator, sub chipul Tatălui, apoi prin întrupare acelaşi Dumnezeu ar fi luat chipul

Fiului, Sfântul Duh fiind ultima apariţie a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sf. Duh.

Sub acest chip, adică prosopon, El a răspândit viaţă şi sfinţenie. Acesta nu este decât o triadă

formală în manifestare.

Sabelie consideră IPOSTASURIILE nu ca proprii, personale, ci ca moduri ale lui

Dumnezeu care ipostatic este Unul, spre deosebire de ANTITRINITARISMUL dinamic care

socotea pe Fiul şi Duhul Sfânt ca putere tridimensională.

Dacă Sabelie nega distincţia persoanelor, Arie stabilea o separaţie între ele care ducea până

la distrugerea deofiinţimii. La început Arie, vorbea despre unitatea persoanei Tatălui cu celelalte

persoane atât în relaţia interioară, cât şi cea dinafară, iar Fiului i-a negat în întregime

DIVINITATEA.

S-a observat apoi alterări în terminologie şi interpretarea ei datorită originii diferite a

conducătorilor arieni. Unii provin din şcoala origenistă, alţii din şcoala lui Lucian de Samosata.

Primii plecau de la principiul subordonării ajungând la negarea treimii persoanelor, ceilalţi

plecau de la principiul prezenţei impersonale a Cuvântului lui Dumnezeu ajungând la negarea

distincţiei.

Doctrina lui Arie trebuie înţeleasă în perspectiva platonismului târziu. Acesta corespunde

unei teologii cu caracter negativ, şi anume: Dumnezeu este inexprimabil, nenăscut, fără origine,

fără schimbare, dar problema fundamentală era aceea a comunicării acestei fiinţe nevăzute,

necreate cu lumea devenirii şi a multiplicităţii. Arie era discipol a lui Lucian şi Origen ajungând

la un subordinaţionism deplin. El are ca punct de plecare învăţătura despre un Dumnezeu ca

substanţă simplă cea mai înaltă care datorită unităţii neîmpărţite reprezintă baza întregii

existenţe. Conform acestei concepţii ,,Unul este cauza şi existenţa celor mulţi, fiind necauzat”.

De aici rezultă faptul pentru Arie că Dumnezeu unic, neîmpărţit nu poate fi exprimat. Dar acest

Dumnezeu unul nu este Cel care comunică cu oamenii, pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu

toate lucrurile fiind nevoie de mijlocirea printr-o fiinţă intermediară. Arie defineşte această fiinţă

intermediară între Dumnezeu Unul şi lumea multiformă împrumutând denumirea pe linia

creştină şi îl numeşte fiu. Dar după concepţia filosofică Logosul ca Fiu este creaţia lui Dumnezeu

Unul, prima creaţie, constituind prototipul pentru celelalte. Deoarece acesta, Fiul şi Logosul

ocupă poziţia primară în funcţia mijlocitoare, el trebuie să fie variabil, temporal, schimbător,

altfel nu ar putea conduce lumea.

Arie poate să vadă pe Fiul doar ca prim născut al creaţiei şi nu ca Fiul, Unul-Născut al

Tatălui, deoarece se vede nevoit să menţină unitatea lui Dumnezeu cel Unul. Acest întâi născut al

întregii Creaţii, Înţelepciunea şi Raţiunea lui Dumnezeu a apărut în Iisus. De aceea prin afirmaţia

că Iisus este primul născut şi nu Fiul Unul-Născut, arianismul se dovedeşte o formă pură de

creştinism monoteist prin care Hristos este împins în domeniul fiinţelor intermediare mitice.

La Arie denumirea de Tatăl cuprinde şi superioritatea faţă de Fiul. Fiul nu poate fi deofiinţă

cu Tatăl, pentru că este creatură. Tatăl este nevăzut de Fiul şi Logosul nu poate nici să vadă, nici

să cunoască în mod desăvârşit pe Tatăl.

Fiul însă nu numai că nu cunoaşte pe Tatăl lipsindu-i puterea să-L cuprindă, ci şi propria

fiinţă nu şi-o cunoaşte. Fiinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh este împărţită prin fire, iar

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt despărţiţi şi diferiţi, străini şi nepărtaşi între ei. În ceea ce priveşte

asemănarea slavei şi a fiinţei, Cuvântul este străin de Tatăl şi de Duhul Sfânt. Deşi Fiul este o

creatură după fiinţa Sa schimbabilă, imperfectă totuşi se bucură de cinstea cea mai mare

deoarece prin Fiul, Dumnezeu-Tatăl a creat toate, chiar şi timpul. Astfel scopul pentru care

Dumnezeu l-a creat pe Fiul este creaţia lumii, deoarece Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea

Universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, idee gnostică, după care materia

este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de această materie, căci s-ar

întina de ea. Aşa se înţelege faptul că arienii invocau o prea mare disproporţie existentă între

Dumnezeu şi creatură, atribuind numai Tatălui măreţia şi puterea creatoare. Fiul a primit la

creaţie măreţia şi puterea creatoare a Tatălui.

Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu datorită harului divin pe care l-a primit de la Tatăl, prin

aceasta devenind un Fiu adoptiv al Tatălui. Astfel, la Arie Treimea nu poate fi împăcată cu

monoteismul decât admiţând subordonarea Fiului faţă de Tatăl. De aici rezultă faptul că Fiul are

o dumnezeire împrumutată din dumnezeirea Tatălui. Natura Tatălui se deosebeşte de cea a Fiului

atât de mult după cum se deosebeşte finitul de infinit.

La Arie Dumnezeul filosofilor a subminat în mod clar pe Dumnezeul viu al istoriei, iar

învăţătura creştină despre Logos cu implicaţiile ei soteriologice, aşa cum o arată Scriptura, a

devenit o speculaţie cosmologică, având şi o oarecare dimensiune morală.

Această tendinţă o găsim şi la Eunomie. Transformând teologia într-o logică silogistică,

Eumonie confunda caracterele distinctive ale celor două persoane, adică a Tatăl şi a Fiului. Din

deosebirea persoanelor, la care a adăugat şi inegalitatea lor de natură, el respingea şi

deofiinţimea.

Eunomie a căutat să demonstreze lipsa acestei deofiinţimi, prin faptul că nu este posibilă

coexistenţa nenaşterii lui Dumnezeu cu naşterea Fiului. El s-a axat mai mult pe procese –

nenaşterea şi naşterea - având o gândire substanţialist-naturalistă, reducea pe Dumnezeu la o

fiinţă impersonală. Această concepţie avea la bază tendinţa lui Eunomie de raţionalizare

integrală a creştinismului. El admitea o devenire în Dumnezeu, dar nu admitea o naştere,

deoarece credea că naşterea produce o devenire şi schimbă fiinţa făcând o despărţire între născut

şi nenăscut.

Afirmând că nenaşterea este un act al fiinţei nenăscute, el credea că o face pe aceasta să

treacă de la calitatea de nenăscută, capabilă de naştere, iar aceasta îi apărea lui ca o imposibilitate

deoarece cel născut este făcut sau este o creatură.

De asemenea pentru Eunomie prin naştere este introdus şi timpul şi succesiunea, prin faptul

că nenăscutul este primul, iar născutul al doilea. De aici rezultă faptul că Cel născut nu poate

avea aceeaşi fiinţă cu cel nenăscut.

Neînţelegând modurile personale de posedare a fiinţei divine, adică patern şi filial,

Eunomie se împotrivea deofiinţimei Fiului cu Tatăl având ca argument simplitatea lui

Dumnezeu: ,,Dacă Dumnezeu este simplu se întreba Eunomie cum putem admite în El un născut

şi un nenăscut”. Astfel se minimaliza deplinătatea naturii divine deţinută de fiecare dintre

persoanele treimice şi împreună la un loc.

Pnevmatomahii vor aplica acest mod de gândire persoanei Sfântului Duh. Deşi acceptau

deofiinţimea Tatălui cu Fiul refuzau să recunoască deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul

socotindu-L doar duh sau spirit superior îngerilor. Ei considerau că Sfântul Duh ocupă o poziţie

intermediară între Dumnezeu şi creaturi. Împotriva unor astfel de concepţii panteiste şi abstracte

s-au ridicat Părinţii Bisericii aducând o gândire bazată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie cu

un puternic caracter personalist.

Dogma Sfintei Treimi la primele 2 Sinoade Ecumenice

În afara ereziilor ca devieri de raţiunii naturale trebuie o schimbare, o refacere radicală a

minţii, o reîntoarcere şi fixare în Hristos pentru a se ridica deasupra conceptelor filosofice şi a

putea primi revelaţia lui Dumnezeu în puritatea Sa intactă. Aceasta s-a reflectat în gândirea

Părinţilor Bisericii. În răspunsurile date ereticilor părinţii nu s-au lăsat îndemnaţi în simple

speculaţii, ci au vrut să apere învăţătura bisericii, după cum se poate observa în Hotărârile

dogmatice ale Sinodului I Ecumenic de la Niceea în care se afirmă credinţa în Dumnezeu- Tatăl

şi Hristos Domnul, Fiul Lui născut din El mai înainte de veci şi deofiinţă cu El. În textul

mărturisirii Sinodului I Ecumenic se vede preocuparea sinodului de a asigura credinţa în Sfânta

Treime, de a păzi egalitatea, unitatea şi în acelaşi timp deosebirea persoanelor căci numai

mărturisirea unei astfel de Dumnezeu îl poate mântui pe om. Mărturisirea de credinţă este

orientată spre istoria mântuirii şi ea vine din tradiţia biblică şi bisericească. Ea nu este o scriere

rigidă, ci are caracter dinamic, viu desfăşurându-se prin lucarea Sfântului Duh. Afirmaţiile cu

privire la fiinţa şi persoanele treimice nu au ca scop anularea celor ce se referă la mântuire, ci

dimpreună duce la implicarea lor. De aceea raţiunea proprie a afirmaţiilor teologice este cea de a

se declara că Fiul nu este din rândul creaturilor, ci din Dumnezeu. Fiul nu este creat, ci născut

fiind de aceiaşi fiinţă cu Tatăl. Termenul homousius sau deofiinţă nu a fost folosit la Niceea în

sensul tehnic al filosofiei, deoarece învăţătura biblică despre Dumnezeu nu trebuie să fie

înlocuită cu noţiunea filosofică de substanţă, aşa cum era cazul învăţăturii despre emanaţie din

gnoza valentiniană care folosea şi ea termenul HOMOUSISUS. Acest termen indică atât unitatea

reală cât şi distincţia reală. Este vorba de o definiţie radicală pe care Biserica lui Hristos o dădea

din ea însăşi. Termenul acesta exprimat în mod unic la Niceea se referea la dogma hristologică,

dar aducea şi o valoare spirituală a regulilor raţiunii. Modelul după care Fiul este deofiinţă cu

Tatăl s-a convenit că nu este asemănător cu al corpurilor sau al fiinţelor muritoare, căci nu se

face nici prin împărţirea substanţelor nici prin separarea şi schimbarea în altfel de fiinţă şi putere

a Tatălui căci natura necreată a Tatălui este străină de toate acestea. Când spunem că Fiul este

deofiinţă cu Tatăl înţelegem că Fiul lui Dumnezeu nu are nicio asemănare cu creaturile făcute

prin El, ci se aseamănă în toate doar cu Tatăl care l-a născut, astfel Fiul este Dumnezeu prin

natură şi se află pe aceiaşi treaptă şi are aceiaşi fiinţă cu Tatăl în asemenea fel încât Cel ce

întâlneşte, întâlneşte pe Tatăl însuşi.

Aceste afirmaţii nu veneau din interes speculativ, ci mai mult din preocupare

soteriologică, constant subliniată de Părinţii Bisericii ca de exemplu Sfântul Atanasie cel Mare

care spune: ,,Dacă Hristos nu este Dumnezeu, noi nu suntem răscumpăraţi, căci numai

Dumnezeu cel nemuritor ne poate elibera din robia morţii, făcându-ne să participăm la

plenitudinea Sa de viaţă. În plus, deofiinţimea Fiului cu Tatăl dă posibilitatea afirmării înfierii

noastre care are loc prin unirea oamenilor cu Tatăl, dar şi cu Fiul său prin Duhul Sfânt.

Afirmaţia că Dumnezeu ar fi o singură persoană în sine nefiind Tatăl a unui Fiu exclude

învăţătura despre înfiere”.