constituirea societăţilor pe acţiuni licenta fin-1

Constituirea societăţii pe acţiuni

~ 1 ~

Cuprins Introducere............................................................................................................................................... 2

Capitolul I: Consideraţii generale ............................................................................................................ 4

Secţiunea 1: Definiţii şi caracterele societăţii pe acțiuni ..................................................................... 4

Secţiunea 2. Apariţia şi evoluţiei societăţii comerciale pe acţiuni ..................................................... 6

Secţiunea 3: Clasificarea societăţilor comerciale pe acțiuni.............................. ................................ 14

Capitolul II: Actele constitutive ale societăţii comerciale pe acțiuni ................................................... 20

Secţiunea 1: Definiţia şi caracterele contractului de societate........................................................... 20

Secţiunea 2: Părţile contractante ....................................................................................................... 23

2.1. Persoana fizică ........................................................................................................................ 25

2.2. Persoana juridică .................................................................................................................... 27

Secţiunea 3: Condiţiile de fond ale contractului de societate ............................................................ 29

Secţiunea 4: Obiectul şi cauza contractului de societate ................................................................... 32

Secţiunea 5: Elementele specifice ale contractului de societate ........................................................ 36

5.1.Affectio societatis .................................................................................................................... 36

5.2. Aporturile. Varietăţi de aporturi ............................................................................................. 39

Secţiunea 6: Statutul societăţii........................................................................................................... 43

Capitolul III:Formalităţile juridice de constituire ale societăţii pe acțiuni ............................................ 45

Secţiunea 1: Formalităţile juridice de constituire ale societăţilor pe acțiuni .................................... 45

Secţiunea 2: Particularităţile constituirii societăţii comerciale pe acțiuni prin subscripţie publică ... 51

Secţiunea 3: Procedurile legale privind emisiunea şi subsrierea acțiunilor ....................................... 55

Capitolul IV: Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale pe acțiuni ..... 60

Secţiunea 1:Consecinţele neregularităţilor constatate înainte de înmatricularea societăţii ............... 60

1.1. Lipsa cererii de înmatriculare ............................................................................................ 68

1.2. Neregularităţile constatate de judecătorul delegat cu ocazia controlului de legalitate ...... 70

1.3. Răspunderea pentru neregularităţile constatate anterior înmatriculării societăţii comerciale

..........................................................................................................................................73

Secţiunea 2: Consecinţele neregularităţilor constatate după înregistrarea societăţii ......................... 77

2.1. Acţiunea în regularizare .................................................................................................... 77

2.2. Nulitatea ............................................................................................................................ 80

2.3. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale pe acţiuni .............................................. 84

Concluzii ............................................................................................................................................... 89

Bibliografie ............................................................................................................................................ 91


~ 2 ~

Introducere

Regimul juridic al societăţilor comerciale, reglementat prin Legea nr. 31/1990, cu

modificările şi completările ulterioare si prin Codul Civil a făcut obiectul a numeroase lucrări

de specialitate: manuale şi cursuri universitare, monografii, comentarii şi adnotări, articole de

revistă etc.

Societățile pe acțiuni sunt forma cea mai complexă și mai evoluată a societaților

comerciale, în care contează mai mult aportul de capital, decat calitățile personale ale

asociaților. Din cauza estompării calităților personale ale asociaților, acest tip de societate

purta anterior denumirea de “societate anonimă”, care se menține și in prezent in legislațiile

altor state.

Societatea pe acțiuni funcționează ca un organism democratic, in care, minoritatea se

supune hotararilor majorității in adunările generale, administratorii și directorii gestionează

societatea in baza unui mandat, iar cenzorii controlează legalitatea gestionării.

Importanța societatii pe acțiuni este dată de rolul acesteia in economia modernă, fiind

concepută să atragă economiile modeste, micul capital, prin valoarea nominală minimă a

acțiunilor, aceste societăți permițând concentrarea de capitaluri considerabile și dezvoltarea

unor mari intreprinderi moderne;

De asemenea durata lor nedeterminată creează societății pe acțiuni posibilitatea să

funcționeze și să se dezvolte pană la atingerea scopului pentru care au fost constituite,

indiferent de calitățile personale ale celor care posedă acțiunile.

Societatea pe acțiuni, prin puterea sa de a concentra capitalurile fragmentate, constituie

unul dintre principalii factori de producție și, in același timp, de mobilizare a resurselor, in

vederea realizării unor investiții de anvergură. In acest scop, societatea face, adesea, apel la

subscripție publică, determinand persoane fizice și juridice, in special societăți bancare, sa-și

plaseze pentru fructificare, capitalul lor. Societatea pe acțiuni joacă, astfel, un rol de stimulent

al circulației bunurilor și chiar in realizarea exportului de capital;


~ 3 ~

Analiza constituirii societății comerciale pe acțiuni presupune cercetarea atât a unor

instituții de drept civil , particularizarea la specificul societăților comerciale. Am încercat pe

parcursul lucrării o analiză cât mai completă a procesului constituirii societății pe acțiuni, în

limitele prevederilor legale și acolo unde legea nu a dispus sau a fost neclară, a interpretării ei

din prespectiva tradiției a dreptului comparat și a practicii judecătorești aflată în formare. O

atenție sporită a solicitat analiza aporturilor, ca element specific al contractului de societate, a

particularităților unor categorii de aporturi: terenuri, find de comerț, bunuri comune ca și a

procedurii de evaluare a aportului în natură, în general.


~ 4 ~

Capitolul I. Consideraţii generale

Secţiunea 1. Definiţii şi caracterele societăţii pe acțiuni

În conformitate cu dispoziţiile Codului civil roman, societatea este un contract prin

care două sau mai multe persoane se se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei

activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănesti, in bunuri, in cunoștințe specifice sau

prestații, cu scopul de a impărți benefiiciile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.

Societatea trebuie să aibă un obiect determinat și licit şi să fie contractată spre folosul comun

al părţilor (art. 1881 şi art.1882). Orice societate are un scop lucrativ. Asociaţii pot urmări atât

realizarea unor beneficii, cât şi foloase de altă natură1.Spre deosebire de reglementarea în

materie civilă, societatea comercială are personalitate juridică proprie. În raporturile cu terţii,

precum şi faţă de asociaţi, societatea comercială este o personalitate juridică distinctă2.

Societatea constituită prin asocierea a mai multor persoane,care contribuie la formarea

capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acțiuni,

pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care

răspunde pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor3.

Societatea pe acțiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a

societăţii comerciale4.

În această formă de societate contează mai mult aporturile asociaţilor decât calităţile

personale ale acestora. În general, asociaţii contribuie cu aporturile lor la formarea capitalului

social, fără să desfăşoare o activitate în societate. Aceste aporturi prezintă interes şi pentru

terţi, deoarece răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale se limitează la aceste aporturi.

Datorită importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a estompării calităţilor

personale ale asociaţilor, societatea pe acțiuni mai este cunoscută şi sub denumirea de

societate anonimă5. Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care

1 Ioan Macovei, Dreptul comertului international vol I, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.97

2 Art. 1 alin. (2) al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

3 St.Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a IV –a, Editura All-Beck, Bucureşti,2010,p. 51.

4 St.Cărpenaru,Drept comercial român, ediţia a V – a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2010,p. 298.

5 În dreptul francez, societatea pe acţiuni este o noţiune generică şi are trei forme: societatea anonimă, societatea

în comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni simplificată. Asupra societăţii pe acţiuni simplificate, a se vedea

C.Corondan,Societatea simplificată pe acţiuni, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2000, p.119-120.


~ 5 ~

necesită capitaluri însemnate. Societatea este astfel concepută ca să dreneze contribuţiile

băneşti modeste pentru formarea unor capitaluri mari, necesare realirării unor investiţii de

anvergură. În acest scop, societatea este autorizată să facă apel la subscripţia publică.

Societatea pe acţini este organizată şi funcţionează pe principii democratice. Ea are anumite

organe cu competenţe bine delimitate, bazate pe principiul separaţiei puterilor:organe de

deliberare şi decizie; organe de administrare şi reprezentare; organe de supraveghere şi

control6.

Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor comerciale au, în general, un

caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului ca, aşa cum se va arăta, societatea

comercială nu este numai un contract, ci şi o persoana juridică7.

Legea nr. 31/1990 nu cuprinde nici o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea

situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de

societate, adică societatea civilă8.

Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri: ca o instituţie juridică

în sine, considerată a fi un organism constituit pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui

anumit profit de către cei care s-au asociat, şi în vederea realizării unei activitaţi comerciale;

sau ca un contract cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru care s-a

realizat acordul de voinţa9.

Concepţia contractuală privind societatea comercială a fost multă vreme unanim

acceptată, deoarece ea constituia expresia teoriei autonomiei de vointă. În numele libertătii

contractuale, această concepţie a permis recunoaşterea unor largi posibilităţi de constituire a

societăţilor comerciale şi de adaptare a lor la nevoile comerţului10

.

Caracterele societatii pe actiuni au in vedere constituirea acesteia dint-un numar

minim de asociati (denumiti si actionari), divizarea capitalului social in actiuni (care sunt

titluri negociabile si transmisibile) si raspunderea limitata a asociatilor pentru obligatiile

sociale, ei raspunzand numai pana la concurenta capitalului social subscris.

Potrivit art 5 din Legea nr. 31/1990, natura juridică a societăţilor pe acțiuni se

constituie prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate

6 Cornelia Rotaru, Principalele reglementări privind societăţile comerciale pe acţiuni din unele ţării ale Uniunii

Europene şi din România, în „Revista de drept comercial” nr. 10/1997, p. 18-19. 7 St. Cărpenaru, Drept comercial roman, editia a-VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010,p. 140. 8 Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti,2008, p.101.

9 S. Angheni, Drept comercial, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2008, Bucuresti, p. 85

10 St. Carpenaru, op. cit., p.147


~ 6 ~

şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Actul constitutiv se desemnează de

către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică de către fondatori.

Secţiunea 2.

2.1. Evoluţia societăţii comerciale pe acțiuni

Născută din ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători animaţi de intenţia de a

realiza împreună activităţi economice de amploare, societatea comercială pe acțiuni, ca şi alte

instituţii ale dreptului comercial, îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale.

Astfel, primele entităţi societare ce exprimă asocierea a două sau mai multe persoane

fizice, prin afectarea comună a unor resurse, în vederea desfăşurării unor activităţi economice

şi împărţirii rezultatelor economice obţinute, sunt cunoscute încă din antichitate. Societatea

presupunea existenţa a trei elemente: un aport comun, un interes comun şi intenţia de a

încheia un asemenea contract (affectio societatis)11

. În Constituirea societăţii comerciale pe

acțiuni executarea stipulaţiilor contractuale, fiecare asociat se obliga să depună o diligenţă

apreciată in abstracto, în dreptul roman clasic12

, respectiv in concreto, în dreptul lui

Iustinian13

, adică mai puţin sever, întrucât asociatului i se cerea să manifeste aceeaşi grijă pe

care o depunea în administrarea propriilor sale afaceri14

. Societatea era un contract ce se

încheia - intuitu personae, adică în temeiul încrederii reciproce, iar nerespectarea obligaţiilor

etice, care caracterizau astfel de convenţii, atrăgea răspunderea asociatului sub forma

condamnării acestuia în limitele disponibilului patrimonial, asociatul fiind declarat, totodată,

infam.

Evul Mediu se evidenţiază prin apariţia societăţii constituită în temeiul contractului de

commenda. Un astfel de contract a fost determinat de necesitatea resimţită de asociaţiile de

negustori din nordul Italiei (Genova, Florenţa, Veneţia), care pentru buna desfăşurare a

comerţului lor, aveau nevoie de credite pe care le obţineau de la nobili, militari, funcţionari,

deţinători de capitaluri mari, dar care nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă

comercianţilor, datorită interdicţiilor impuse acestor persoane de dreptul canonic15

. Soluţia a

constat în încheierea unui contract de commenda între împrumutător, denumit comanditar

11

V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, 1989, Cluj Napoca, p. 102. 12

Legea celor XII table (lex duodecim tabularum), edictele magistratului şi pretorului (dreptul pretorian),

constituţiile imperiale (edicta, mandata, decreta şi rescripta). 13

Dreptul lui Iustinian cuprinde: Codul lui Iustinian (Codex Iustiniani),Digestele (Digesta), Instituţiile

(Institutiones) şi Novellele (Novellae Constitutiones). 14

V. Hanga, op. cit., p. 102. 15

M.N. Costin, C.A. Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, p.4.


~ 7 ~

(comendas) şi cel care primeşte fondul împrumutat, denumit comandita (comendatarius).

Cum, însă, împrumutătorii nu au agreat trecerea sumelor împrumutate în patrimoniul personal

al negustorilor împrumutaţi, s-a convenit afectarea creditelor numai pentru realizarea unor

anumite operaţiuni comerciale şi pe o anumită durată de timp. Această soluţie a avut însă

două consecinţe16

: a) capitalul împrumutat forma un patrimoniu distinct şi autonom de cel al

comanditarilor şi comanditaţilor; b) acest patrimoniu a necesitat interpunerea unei a treia

persoane care să îl deţină. În Evul Mediu apare un drept al târgurilor cu norme aplicabile

numai comercianţilor – lex mercatoria, consideraţi membri ai corporaţiei. Dreptul târgurilor

sau corporaţiilor a prezentat câteva caractere speciale : a) era un drept autonom faţă de dreptul

privat; b) se întemeia pe cutume fixate în consuetudinile sau constitium usus17

ale marilor

târguri medievale italiene, franceze, germane, spaniole, dunărene şi altele, fiind, deci, un drept

cutumiar cu reguli necesare şi obligatorii; c) acest drept era uniform şi internaţional, fiind

recunoscut ca atare în tratate, ceea ce a făcut posibilă aplicarea sa faţă de toţi comercianţii; d)

dreptul târgurilor avea caracterul unui drept profesional derogatoriu de la dreptul comun,

datorită trăsăturilor sale esenţiale (celeritatea operaţiunilor, buna-credinţă, securitatea în

executare)18

.

Acest sistem de drept a creat societatea în nume colectiv, societatea în comandită

simplă, şi a pus bazele societăţii pe acțiuni, toate formele societare enunţate purtând

denumirea de companii. Normele instituite de sistemul corporaţiilor au fost preluate de

primele legiferări19

. Normele de drept corporativ aplicabile pe teritoriul unui oraş au fost

schimbate, ulterior, cu normele scrise ale organizaţiei de stat, iar treptat, întregul drept

consuetudinar este înlocuit de dreptul scris, emis de autoritatea statală. Locul statutelor şi

culegerilor de cutume este luat de ordonanţe şi edicte regale20

.

Cea dintâi reglementare a unei societăţi comerciale aparţine Franţei.Astfel, prin Marea

Ordonanţă Terestră din 167321

este legiferată societatea în comandită, ordonanţa prevăzând,

sub normă imperativă, necesitatea publicării unui extras a actului de societate şi numele

comanditarilor, dacă aceştia erau comercianţi (art. 2-6). Nu s-a prevăzut însă cerinţa unui

nume propriu pentru societate. Cu toate acestea,aşa cum s-a arătat în doctrină, prin această

16

R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, Bucureşti, p. 30. 17

D. Gălăşescu-Pik, Drept comercial, 1948, p. 21-22. 18

R.P. Vonica, op.cit.,p. 52-53. 19

Ibidem, p. 56. „Dar mai importantă încă, a fost opera lor pentru formarea unui drept mercantil.”, C. Vivante,

Instituţiuni de drept comercial, Tipografia Ion C. Văcărescu, 1927, Bucureşti, p. 9. 20

R.P. Vonica, op. cit., p. 56. 21

I.L. Georgescu, op. cit., p. 8. Ordonanţa a fost emisă sub regele Ludovic a XIV-lea, şi mai este cunoscută sub

denumirea de Ordonanţa lui Colbert sau codul Savary. A se vedea pentru detalii, G. Ripert, R. Roblot, Droit

commercial, Septième edition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1972, p. 13.


~ 8 ~

ordonanţă „dreptul cucerise principiul personalităţii juridice şi acela al limitării răspunderii

asociaţilor”22

.

Tot în această perioadă apar primele prototipuri ale societăţii pe acțiuni, mai întâi sub

denumirea de bănci (Banca di San Giorgio, Banca San Ambrogio din Milano)23

. Asociaţii

acestor bănci deţineau în contul aporturilor lor titluri transmisibile. În secolul XVII, pe fondul

marilor colonizări desfăşurate de naţiunile maritime europene (Anglia, Franţa, Olanda,

Suedia) se evidenţiază marile companii pentru exploatarea noilor ţinuturi colonizate, la care

participă regi, nobili, militari şi comercianţi. Astfel, în Franţa, Colbert creează Compania

Indiilor Orientale (1664)24

, la care regele Franţei, Ludovic a XIV-lea, a subscris acțiuni în

valoare de 6 milioane de franci, principii şi Curtea 2 milioane, iar restul a fost subscris de

marii comercianţi financiari şi de magistraţi25

. Anterior, tot Franţa a creat mai multe societăţi

coloniale având ca obiect colonizarea insulelor Martinica, Guadalupa şi San Dominique, prin

Compania Insulelor Americii (1626), respectiv a Canadei, prin Compania Noii Franţe (1628).

În aceeaşi epocă, Olanda a creat Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602) şi Compania

Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), iar Suedia a întemeiat Compania Suedeză

Meridională (1625)26

.

Revoluţia Franceză din 1789 denunţă şi suprimă companiile de exploatare colonială,

iar prin Decretul din 24 august 1793, societăţile pe acțiuni sunt supuse autorizării legislative.

Această situaţie nu a durat decât până în anul 1797, când prin Decretul din 30 noiembrie,

Directoratul a autorizat constituirea de societăţi, fără a emite nici un fel de reguli relative la

înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Unele societăţi vechi, revenind la statutele lor şi înnoindu-

le, au creat în anul 1800: manufactura tutunului Gros Caillon, Casa de Cont Curent, Societatea

de teatru Feydean.

În zorii epocii moderne, Franţa reuşeşte adoptarea primului Cod comercial (15

septembrie 1807), care este pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 1808. Deşi codul a

valorificat cele mai importante reglementări conţinute de dreptul statutar şi cel consuetudinar,

inclusiv lucrările celor mai valoroşi jurişti ai timpului27

, societatea pe acțiuni nu a beneficiat

de nici o reglementare. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, pe fondul dezvoltării

22

I.L. Georgescu, op. cit., p. 9. 23

Soprano, Tratato teorico prattico delle societa commerciale, Utet, Torino,1934, p. 207. 24

G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 576. 25

I.L. Georgescu, op. cit., p. 9. 26 „Certaines sociétés sont désignes sous la nom de compagnies. L’expression ancienne a été conservée par

imitation de la practice anglaise pour certaines sociétés. Le mot de compagnie n´a aucun sens juridique

particulier”,G. Ripert, R. Robot, op. cit., p. 574. 27

St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 11.


~ 9 ~

capitalismului industrial şi financiar, al progresului tehnic în industrie şi lucrărilor de

amenajare a edificiilor, în construcţia de căi ferate şi navigaţia vapoarelor, prin Legea din 24

iulie 1867 se reorganizează societatea în comandită pe acțiuni, prevăzută deja de Codul

comercial din 1807, şi se acordă libertatea de constituire a societăţilor pe acţiuni, denumite

sociétés anonymes28

.Această lege, deşi modificată de mai multe ori, a rămas în vigoare un

secol, până la abrogarea sa prin Legea din 24 iulie 196629

.

Legea din 24 iulie 1966 a fost completată cu Decretul nr. 67-236 din 23 martie 1967

şi apoi modificată în mai multe rânduri prin diferite ordonanţe şi decrete, fiind în vigoare şi în

prezent. Legea franceză din iulie 1867 a marcat triumful capitalismului liberal. Libertatea de

constituire a fost de altfel proclamată, după Anglia şi Franţa, de Spania în 1869, de Germania

în 1870, de Belgia în 1873, de Italia în 1882.

În Anglia, capitalismul modern a facilitat crearea marilor companii din secolul XVIII.

Iniţial, companiile nu puteau fi constituite decât prin ordonanţă regală sau un Act al

Parlamentului. Din 1844, însă, s-a decis că încorporarea rezultă din simpla înregistrare a

actului. Societatea pe acțiuni (Company by shares) este autorizată printr-un Act din 1885, care

face distincţie între condiţiile de constituire a marilor societăţi ce fac apel la subscrierile

publicului, denumite public companies, şi cele pentru societăţile private, denumite private

companies, în care numărul de asociaţi este mai mic de 50, titlurile emise nu sunt negociabile

şi cărora apelul la subscrierile publicului le este interzis. Dreptul societăţilor pe acțiuni este

codificat în 1862, în 1900 şi în 1908, apoi, pentru companii, prin Actul din 1929, revizuit în

1947. Dreptul englez asupra societăţilor l-a constituit, în continuare, Actul Companiilor

(Companies Act), din 30 iunie 1948, reformat prin Actul din 27 iulie 1967.

În Germania, Codul comercial din 1897 conţine o reglementare a societăţilor pe

acțiuni (Aktiengesellschaft), ce nu diferă în mod esenţial de concepţia franceză. Această

reglementare a fost remaniată prin Ordonanţa din 15 decembrie 1931, iar prin Legea din 30

ianuarie 1937 s-a codificat dreptul societăţilor pe acțiuni. În fine, Legea din 1937 a fost

înlocuită cu o nouă reglementare conţinută de Legea din 6 decembrie 1965, modificată prin

legile din 14 şi 15 august 1969, în vigoare în prezent30

.

28 „Cette loi est restée pendant prés d´un siècle la charte fondamentale des sociétés par actions”, G. Ripert, R.

Roblot, op. cit., p. 578. 29

Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966 este considerată de autorii francezi legea reformatoare a dreptului societar.

A se vedea M. Cozian, A. Viandier, Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 33. 30 G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 588. A se vedea, de asemenea, N.M. Hunnigs, Commercial Laws Europe 90,

Ed. Swet Maxwell Ltd., Londra, 1990. Apud, Marian Bratiş,Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.7.


~ 10 ~

În Italia, Codul comercial din 1882 s-a inspirat din legea franceză din 1867. Ulterior,

regimul fascist a impus societăţilor pe acțiuni un control sever şi o limitare a beneficiilor.

Acest cod a fost abrogat prin Decretul Regal din 16 martie 1942, iar dispoziţiile relative la

societăţi s-au introdus în Codul civil din acelaşi an31

. Societatea pe acțiuni (società per azioni)

este reglementată în prezent de Codul civil italian (majoritar în Cartea a V -a, Titlul V, art.

2247-2510) şi unele legi speciale32

.

În Elveţia, prima reglementare a societăţii pe acțiuni a reprezentato Legea din 18

decembrie 1936, având puternice influenţe de drept german dar şi un plus de spirit democratic

şi liberal care nu se regăseşte în legile germane ale epocii. În aceeaşi perioadă au continuat să

se aplice şi legile cantonale asupra societăţilor. Începând cu anul 1957, Parlamentul elveţian

are mai multe intervenţii pentru modificarea dreptului asupra societăţii pe acțiuni. După

prezentarea succesivă a mai multor proiecte de revizuire a acestei reglementări, în iulie 1992

intră în vigoare noul drept al societăţii pe acțiuni, în scopul adaptării lui la dreptul Uniunii

Europene. Reglementarea societăţii pe acțiuni (Aktiengesellschaft sau sociétés anonyme) este

conţinută de Codul Federal al Obligaţiilor (C.O), special în Partea a III-a, Titlul 26, art. 620-

763.

În Spania, societatea pe acțiuni (sociedad anónima) a fost guvernată de dispoziţiile

Codului comercial din 1885. Prin Legea din 17 iunie 1951 s-a impus forma juridică a

societăţii anonime tuturor societăţilor care prezentau o anumită importanţă economică. Din

nevoia de implementare a dreptului Uniunii Europene în materia societăţilor pe acţiuni, în

1989 a fost adoptată o nouă reglementare, Legea privind societatea anonimă, în vigoare şi

astăzi33

.

2.2. Istoricul evoluţiei şi reglementării societăţii comerciale pe acţiuni în România

În România, până la sfârşitul perioadei feudale, nu a existat o legislaţie comercială

scrisă, separată de cea civilă. „Obiceiul era lege şi obiceiul era o dreptate care în tăcuta

primire a stăpânirii şi a locuitorilor ţării a câştigat pravilnicească putere”34

.

31

M. Capiluppi, Diritto Commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998, p. 10; D. Drosu Şaguna, M.R. Nicolescu,

Societăţi comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996. 32

Legea nr. 1475 din 29 decembrie 1962, Legea nr. 1472 din 19 noiembrie 1942, Legea nr. 1966 din 23

noiembrie 1939. 33

N.M. Hunnings, N.M. Hunnigs, Commercial Laws Europe 90, Ed. Swet Maxwell Ltd., Londra, 1990, p. 240-

250. 34

Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1944,

nota introductivă de I.C. Marinescu, p. VII.


~ 11 ~

Totuşi, izvoarele scrise ale dreptului românesc evidenţiază la jumătatea secolului XVII

primele referiri la asocieri de persoane în vederea exploatării unui fond comun35

. Se remarcă,

astfel, Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti (1646) în Moldova, Pravila

cea mare sau Îndreptarea legii (1652) în Ţara Românească şi Corpus Juris Hungarici, Dietele

Transilvănene,colecţiile normative (Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones),

Privilegiile regale, Statutele, Diploma leopoldină (1691), în Transilvania.

Dreptul feudal din Ţara Românească şi Moldova a considerat ca fiind subiecte de

drepturi şi obligaţii unele colectivităţi lucrative, ca frăţiile şi breslele de meşteşugari şi

negustori.

Dreptul feudal transilvănean a cunoscut şi el astfel de persoane morale, dând ca

exemplu colegiile, în cadrul cărora se grupau mai multe persoane sau o corporaţie deţinătoare

a unor drepturi sau privilegii proprii. „Asocierea în diferite scopuri era practic cunoscută în

sistemul popular, în special pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole sau de construcţie.

„Cartea românească” prevedea pedepse grele pentru asociatul care abuza de încrederea

părtaşilor săi şi cheltuia fondurile comune în folos propriu sau proceda abuziv la împărţirea

câştigului 13, par. 147). „Îndreptarea legii” limita responsabilitatea în materie de societate

numai la asociaţi, stabilind că în cazul când unul din asociaţi intră în tovărăşie cu alţi asociaţi,

aceasta nu-i obligă şi pe primii. Statutele (Condica) companiilor „greceşti” din Braşov şi Sibiu

din secolul al XVII-lea cuprindeau şi elemente de drept comercial ca şi regulamentele

breslelor”36

.

Codul Calimach (1817) adoptat în Moldova marchează saltul de la orientarea bizantină

la cea occidentală, modernă, constituind primul cod de ramură (condica ţivilă), inspirat în

mare parte din Codul civil austriac din 181137

. Codul Calimach recunoştea numai asociaţiile

formate în scopul de a cumpăra proprietăţi în mod colectiv. În schimb, o persoană juridică se

putea înfiinţa şi fără hrisov domnesc, dacă nu era oprită de legi ori împotriva siguranţei

publice sau bunelor moravuri (par. 47).

Legiuirea Caragea (1818), adoptată în Ţara Românească, conţinea patru coduri (civil,

penal, procedură civilă şi procedură penală) precum şi o parte comercială integrată

reglementării de drept civil. Codul recunoştea persoanele juridice sub denumirea de societăţi,

care se împărţeau în mari şi mici. Astfel de societăţi se puteau forma între bresle sau orice

35

V. Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 207-232, p. 495, p. 570. 36

V.Haga,Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 570. 37

Elaborarea Codului Calimach s-a făcut în două etape: mai întâi sub încredinţarea lui Ananias Cuzanos,

redactor al textului grecesc, iar mai apoi sub redactarea eruditului braşovean Chr. Flechtenmacher, acesta din

urmă adoptând planul Codului civil austriac.


~ 12 ~

obşti, însă, cu încuviinţarea autorităţii statului, care avea drept de supraveghere şi control

asupra statutelor (aşezărilor) lor38

. Legiuirea Caragea definea contractul de societate

(tovărăşia) „un fel de obştire şi să zice, când doi inşi sau mai mulţi tocmindu-se vor pune toţi

câte atât, cu care se neguţătoresc împreună, având de obşte şi câştigul şi paguba (III, 14, 1)”39

.

Modalităţile de asociere erau prevăzute cu termen şi fără termen, cu egalitate de aport sau

fără, cu aport în bani sau în natură, cu participarea egală sau inegală la câştig. O distribuţie

asemănătoare a tovărăşiilor negustoreşti face şi Codul Calimach, după cum participanţii la

tovărăşie vor pune la mijloc, în mod deosebit „câte un lucru sau sume de bani sau un întreg

soi de lucruri, adecă toate mărfurile, toate rodurile, toate lucrurile nemişcătoare sau în sfârşit

întregile lor averi, aşa şi felurile tovărăşiei sunt deosebite şi driturile ei se întind mai mult sau

mai puţin (XXX, par. 1564)”40

Epoca modernă impune novarea reglementărilor existente în cele trei ţări române, ceea

ce se realizează prin Regulamentele Organice, câte unul pentru Ţara Românească (1831) şi

Moldova (1832). Acestea introduc un regim de drept organizat şi creează pentru prima dată

instituţii de drept comercial, cum sunt: faptele de comerţ, inclusiv societăţile comerciale

(aşezământurile) dintre bancheri, neguţători şi negustoraşi, precum şi instanţe comerciale

specializate (Judecătoriile Bucureşti şi Craiova, respectiv Tribunalul Galaţi).Tot

Regulamentele Organice pun baza codificării comerciale, prevăzându-se prin art. 241 al

Regulamentului din Ţara Românească că „în principatul Valahiei pricinile de comerciu se vor

judeca după condica de comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească, luându-se

dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea ţării”. Tradus în româneşte, Codul comercial

francez, cu modificările lui din 1838, devine, la 1840, cel dintâi cod comercial din Muntenia,

fiind extins apoi la 10 decembrie 1863 şi în Moldova. Deosebit de importante sunt

reglementările acestui cod, întrucât defineşte expressis legis categoriile de societăţi

comerciale, iar printre acestea şi pe aceea pe acțiuni: „Pravila cunoaşte trei feluri de tovărăşii

negustoreşti, adică: tovărăşia în nume cuprinzător, tovărăşia în comandită şi tovărăşia

anonimă” (art. 18). „Tovărăşia anonimă (fără nume) nu este sub nume tovărăşesc, adică nu se

arată prin numele nici unuia din tovarăşi” (art. 28). După unirea celor două ţări româneşti

(1859), această traducere a Codului comercial francez devine „Condica de comerţ a

Principatelor Unite”.

38

E. Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. III, Societăţile comerciale, Tipografiile Române Unite, Bucureşti,

1928, p. 20-21. 39

Preluat din citarea dată în Istoria dreptului românesc, vol. II/1, p. 279. 40

Idem, A se vedea şi N.I. Anghelescu, Tovarăşii de negustori, Bucureşti, 1933, p. 35.


~ 13 ~

Dezvoltarea continuă a activităţii economice româneşti, progresul operaţiunilor

comerciale au necesitat adaptarea reglementării comerciale la noile raporturi de drept

comercial. Astfel, după o muncă în colectiv, între anii 1883 şi 1887, a fost conceput şi realizat

primul Cod comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 şi pus în aplicare pe

data de 1 septembrie 1887. Acest cod a fost luat aproape în întregime din Codul comercial

italian din 188241

, preluând, astfel, formele de societăţi comerciale reglementate de acest cod,

şi anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe

acțiuni) şi societatea în comandită pe acţiuni (Cartea I, Titlul 8, art. 77-269).

Constituirea societăţii pe acțiuni a fost reglementată amănunţit sub forma a două

variante: constituirea simultană şi constituirea prin apel la subscripţia publică. Actul

constitutiv era supus controlului judecătoresc (tribunalul comercial), care verifica îndeplinirea

formalităţilor de constituire şi a condiţiilor de fond referitoare la acţionari şi acțiuni,

denumirea societăţii, obiectul de activitate, capitalul social, organizarea şi conducerea

societăţii etc.

Conducerea societăţii a fost încredinţată adunării generale a acţionarilor, care lua

decizii pe baza principiului majoritar, cu sacrificarea celor absenţi sau care manifestau o

opinie diferită de aceea a majorităţii. Gestiunea societăţii a fost încredinţată administratorilor,

care, atunci când erau mai mulţi, formau un consiliu. Un astfel de consiliu lua hotărâri tot pe

baza principiului majoritar. Controlul asupra gestiunii societăţii era asigurat de cenzori, care

formau o comisie, luând decizii pe baza aceluiaşi principiu al majorităţii. Controlul putea fi

provocat însă şi de acţionarii minoritari, fie prin convocarea adunării generale, fie prin

autorizarea tribunalului42

.

În Transilvania se remarcă aplicarea legislaţiei comerciale austriece printre care şi

Legile privind societăţile comerciale şi înscrierea firmelor din 1855, iar sub „confiniul”

militar bănăţean, între 1863 şi 1880, se aplică Codul comercial german. După proclamarea

dualismului austro-ungar s-a întocmit o nouă legislaţie comercială, fiind adoptat şi Codul

comercial din 1875, prin Legea nr. XXXVII, care a rămas în aplicare până după Marea Unire

din 191843

. În comparaţie cu reglementările în materie din vechea Românie, în dreptul aplicat

în Transilvania se regăsesc reglementate, de asemenea, patru forme de societăţi comerciale,

41

Alte influenţe asupra Codului comercial român din 1887 se referă a Legea germană asupra poliţelor, din 1848,

Legea belgiană asupra gajului comercial şi contractului de comision, din 1872 şi, uneori, la Codul comercial

francez din 1807. 42

După apariţia Codului comercial, în 1894 s-a înfiinţat prima societate anonimă pe acţiuni din vechea Românie.

Până la primul război mondial au fost înfiinţate 60 de societăţi de acest fel, cu un capital social total de

43.461.995 lei. A se vedea pe larg N. Marcu ş.a, Istorie economică, Bucureşti, 1979, p. 182. 43 V.Hanga,Istoria dreptului românesc, vol. III/2, p. 52.


~ 14 ~

inclusiv societatea pe acțiuni, însă reglementarea diferă relativ la organizarea şi funcţionarea

acestora, la drepturile şi răspunderea asociaţilor, la forma actelor constitutive şi modul de

administrare etc44

. Sub acest regim juridic au fost constituite, între anii 1892-1913, un număr

de 25 de societăţi comerciale şi 148 de bănci (societăţi comerciale, instituţii de credit şi

economice) care, împreună, au adus în viaţa românilor din Transilvania foloase economice,

stimulând spiritul de economie şi întreprindere45

.

După Unire, Codul comercial a fost introdus în Basarabia (1 iulie 1919)46

şi, mai

apoi, extins în Bucovina (1938)47

şi în Transilvania (1943)48

. Alăturat dispoziţiilor Codului

comercial din 1887, au intervenit o serie de legi care au reglementat diverse materii în afara

textelor codului, inclusiv în domeniul societăţii pe acțiuni49

.La 17 noiembrie 1990 dreptul

societar român a beneficiat de o nouă reglementare oferită de adoptarea Legii nr. 31/1990.

Conturând un nou regim juridic al societăţilor comerciale ce se pot constitui în România, noua

lege abroga, expressis legis, prin articolul 22550

, dispoziţiile Codului Comercial ce guvernau

până atunci această materie.La data de 1 octombrie 2011 Codul comercial a fost abrogat odata

cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil.

Secţiunea 3. Clasificarea societaţilor pe acțiuni

Legea nr. 31/1990 enumeră limitativ formele juridice sub care se pot constitui

societăţile comerciale în România, astfel:a) asocietatea pe acţiuni; b) societatea în comandită

pe acţiuni; (art.2).

Fiecare dintre aceste societăţi poate etala o clasificare proprie, în funcţie de anumite

criterii51

. Astfel scoietăţile pe acţiuni se pot clasifica după criterii desemnând modurile de

44

Această diferenţiere se explică prin preluarea masivă în legislaţia comercială din Transilvania a reglementării

din Codul comercial german din 1886, inspirat şi el în bună parte din Codul comercial francez 45

Prima bancă din Transilvania a fost „Albina” din Sibiu (1872), după care au urmat altele: „Furnica” în Făgăraş

(1883), „ Ardeleana” în Orăştie (1885), „Timişana” în Timişoara (1885), „Economul” în Cluj (1886), „Aurora”

în Abrud (1887), „Arieşana” în Turda (1887), „Bistriţana” în Bistriţa (1888). A se vedea Istoria dreptului

românesc, vol. III/2, p. 169. 46

Decret-Lege nr. 1731 din 4 mai 1919. 47

Decret-Lege nr. 478 din 1 octombrie 1938 48

Legea nr. 389 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi,

din 22 iunie 1943 49 Legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului, din 10 aprilie 1931; Legea privitoare la funcţionarea

societăţilor anonime pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, din 19 octombrie 1940; 50

Aceasta era codificarea iniţială, la publicarea legii. Ulterior, dispoziţia a făcut obiectul art. 287, ca urmare a

republicării sale în Monitorul Oficial numărul 33 din 29 ianuarie 1998, iar în prezent, dispoziţia este conţinută de

art. 294, fiind republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. 51

O. Căpăţână, Societăţile Comerciale, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,p. 75-86.


~ 15 ~

constituire, structura acţionariatului, provenienţa capitalului social, specificul reglementării

domeniului de activitate şi sistem de tranzacţionare a acţiunilor emise.

3.1 După criteriul modului de constituire, societăţile pe acţiuni se clasifică în

societăţi care se constituie prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului social şi

societăţi care se constituie prin subscripţie publică.

Primele se pot caracteriza prin: subscrierea integrală a capitalului social simultan cu

încheierea actului constitutiv al societăţii; numărul relativ reduse de acţionari care participă la

încheierea actului constitutiv, acest numătr putând fi cel minim prevăzut de lege [ art. 10 alin,

(2) din Legea nr. 31/1990]; cuantumul social al capitalului social, de cele mai multe ori situat

la nivelul minimului legal [ art.10 alin, (1) din Legea nr. 31/1990], actul constitutiv se

semnează de către toţi acţionarii [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]; acţiunile emise de

societate trebuie achitate la constituire, în proporţiile prevăzute de lege, în funcţie de

aporturile pe care le reprezintă [art. 9 alin. (2) din Legea ne. 31/1990]; astfel de societăţi au la

constituire caracter închis; formalităţile de constituire sunt reduse.

Secundele, societăţile constituite prin subscripţie publică, au următoarele elemente

distinctive: iniţiativa constituirii lor aparţine unor fondatori care nu trebuie să fie, totodată,

acţionari52

; în vederea formării capitalului social este nevoie de apel la economiile deţinute de

public53

; procedura de constituire se compune din mai multe operaţiuni caracterizate prin

formalism accentuat şi regim juridic imperativ (art. 18-31 din Legea nr. 31/1990); actul

constitutiv al acestor societăţi se încheie întotdeauna în formă autentică şi se semnează numai

de fondatori [art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990]; sunt guvernate atât de Legea societăţilor

comerciale, cât şi de Legea pieţei de capital; necesită autorizarea funcţionării de către

Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (art. 1 din Legea nr. 297/2004); sunt supuse unui

regim juridic seber în privinţa diseminării informaţiilor referitoare la structura acţionariatului,

titlurile emise, situaţiile financiare anuale atc.; sunt societăţi deschise, emitente de valori

mobiliare tranzacţionale pe paiaţa de capital.

3.2 După criteriul structurii acţionarului, se clasifică în societăţi cu acţionari de

aceiaşi categorie şi societăţi având două sau mai multe categorii de caţionari. Societăţile pe

acţiuni cu aceeaşi categorie acţionarii au aceleaşi drepturi sociale, beneficiind de tratament

egal în raport cu ceilalţi acţionari şi cu toate acţiunile sau alte titluri emise de societate.

Aceste societăţi sunt comstituite dintr-un număr restâns de persoane care deţin cote apropiate

52

E. Cârcei, op.cit., p.88. 53

St. C. Cărpenaru, op.cit., p.302.


~ 16 ~

de capitalul social, acţionarilor fiindu-le emise acţiuni sau alte titluri de aceeaşi clasă sau

categorie. De regulă, aceste societăţi au caracter închis, iar conducerea executivă este realizată

tot de către acţionari. La acest tip de acţiuni elementul intuitu personae este un pilon

important al succesului său.

Societăţile care au două sau mai multe categorii de acţionari sunt cele care se

constituie dintr-o diversitate de acţionari, persoane fizice şi persoane juridice, sunt emitente

de acţiuni de doferite clase, purtând drepturi diferite sau titlutri conferind drepturi speciale

deosebite deţinătorilor lor. În aceste societăţi se întâlnesc mai multe categorii de acţionari,

cum sunt: categoria acţionarilor posesori de acţiuni ordinare; categoria acţionarilor majoritari;

categoria acţionarilor posesori de acţiuni nominative; categoria acţionarilor anonimi. În

privinţa acestor societăţi se remarcă: inegalitatea dreturilor sociatare; varietatea contribuţiilor

la capitalul social subscris, sub aspecte cantitative şi de conţinut; densitatea acţionariatului;

posibilitatea acţionarilor de a se organiza pe criteriul categoriei titlurilor deţinute; deplasarea

componentei decizionale în favoarea acţionarilor care deţin majoritatea drepturilor de vot în

adunarea generală; exercitarea activităţii administrative a societăţii de către persoane din afara

structurii acţionariatului; deasemenea de administratori independenţi în consiliul de

administraţie. În astfel de societăţi primează componenta aportului la capitalul social

reprezentată prin numărul, valoarea, clasa şi drepturile la care se referă titlurile deţinute de

acţionari şi mai puţin elementul intuitu personae.

Societăţile pe acţiuni se calsifică după criteriul naturii capitalului social astfel:

societăţi cu capital social integral privat, societăţi cu capital social integral de stat; societăţi cu

capital social mixt, de stat şi privat; societăţi cu capital social obligatoriu în numerar; societăţi

cu capital social liberal; societăţi cu capital social naţional; societăţi cu capital social străin;

societăţi cu capital social mixt, naţional şi străin.

3.3 După criteriul specialităţii reglementării domeniului de activitate, se clasifică

în: societăţi bancare, societăţi de asigurare, de reasigurare şi de intermediere în asigurări;

societăţi de intermediere şi de investiţii calificate cu instrumente financiare; societăţi de

leasing.

Societăţile bancare, reglementate de O.U.G. nr. 99/200654

sunt societăţi comerciale ce

se pot constitui, organiza şi funcţiona exclusiv sub forma juridică a societăţilor pe acţiuni55

.

54

Publicată în M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006. 55

Art. 287 alin. (1) şi art. 322bdin O.U.G. nr. 99/2006.


~ 17 ~

Astfel de societăţi pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţional Română56

,

următoarele activităţi:

a) Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) Contracte de credite, incluzând printre altele: creditele de consum, credite

ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare,

forfetare;

c) Leasing financiar57

;

d) Servicii de transfer monetar;

e) Emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de

călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică58

;

f) Emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

g) Tranzacţionarea în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: -

instrumente de altepieţe monetare, cum sunt: cecurile, cambii, bilete la ordin,

certificate de depozit; - valută; - contracte futures şi otions; - instrumente având

la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; - valor mobiliare şi alte instrumente

financiare;

h) Intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente

financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi

prestare de servicii aferente;

i) Acordarea de consultanţă cu privire la structura capitalului social, strategia de

afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultare şi prestare de servicii cu

privire la fuziuni şi achiziţii de scoietăţi comerciale;

j) Intermediere pe piaţa interbancară;

k) Administrarea de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;

l) Păstrarea în custodie şi administrare de valorimobiliare şi alte instrumente

financiare;

m) Prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul

creditării;

n) Închirierea de casete de siguranţă.

Societăţile bancare pot desfăşura, tot astfel, şi alte activităţi permise de legislaţia în

vigoare, cum sunt: depozitatea activelor fondurilor de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de

56

Art. 18, art. 20, art. 290, art. 318 alin. (2) şi art. 323 din O.U.G. nr. 99/2006. 57

Art. 18 alin.(1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006. 58

Art. 18 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 99/2006.


~ 18 ~

investiţii59

, distribuirea de titluri de participare la fondurile de investiţii şi acţiuni ale

societăţilor de investiţii60

, acţionarea ca operator al Arhivei Electronice de Garanţii Reale

Mobiliare61

, operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea,

operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrare de baze de date ori alte

asemenea servicii pentru terţi, participarea la capitalul social al altor entităţi62

.

3.4 După sistemul de tranzacționare a acţiunilor, societăţile pe acţiuni pot fi clasata

în societăţi închise şi societăţi deschise.

Societăţile pe acţiuni închise sunt cele ale căror acţiuni sunt tranzacţionate în afara

oricărei oferte publice şi a oricărui sistem de tranzacşionare reglementat. Din acestă categorie

fac parte societăţile pe acţiuni constituite simultan cu subscrierea capitalului social, precum şi

cele neadmise la tranzacţionarea pe piaţa reglementată de capital sau într-un sistem alternativ

de tranzacţionare63

.

Acţiunile acestor societăţi se tranzacţionează în mod particular, inter- partes, prin

modalităţile tranzacţionale prevăzute de art. 98 şi art. 99 din Legea nr. 31/1990, după cum

sunt nominative sau la purtător. Astfel de societăţi sunt clasificate închise întrucât accesul

publicului la subscriere, respectiv, cumpărarea cţiunilor emise este limitat, pe de o parte, de

sfera relativ redusă a destinatarilor cărora li se adresează o asemenea ofertă, iar pe de altă

parte, de restrângerea cotei de piaţă a acţiunilor astfel oferite.

Societăţile închise se caracterizează prin următoarele trăsături; de regulă, au un număr

redus de acţionari şi dispun de un capital social restrâns la posibilităţile de aport social ale

acestora; au o anumită constatntă în structura acţionariatului; acţionarii au tendinţa de a

conserva titlurile deţinute; valoarea de tranzacţionare a acţiunilor este cea convertită, în mod

direct, între cedent şi cesionar; tranzacţiile astfel încheiate beneficiază de simplitatea

formalităţilor de cesiune a acţiounilor64

.

Societăţile pe acţiuni deschise sunt cele autorizate, potrivit legii, să tranzacţioneze

acţiuni pe o piaţă de capital sau într-un sistem alternativ de tranzacţionare. Fac parte din

această categorie societăţile constituite pe subscripţie publică, societăţile admise pe piaţa

59

Art. 69 din Legea nr. 297/2004. 60

Art. 88-91, art. 92-96 şi art. 117- 120 din Legea nr. 297/2004. 61

Art. 49-61 din Legea nr. 99/1999 publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. 62

Art. 18 alin. (1) lit. o) din O.U.G. nr. 99/2006. 63

Macovei Ioan, Dreptul comerţului internaţional, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 103. 64

Practic, astfel de formalităţi privesc doar acţiunile nominative ( art. 98 din Legea nr. 31/1990). Pentru acţiunile

la purtător tranzacţia se reduce la predarea titlurilor şi încasarea echivalentului valoric.


~ 19 ~

reglementată de capitalşi societăţile înscrise în sisteme alternative de tranzacţionare a

acţiunilor.

Aceste societăţi sunt calificate deschise întrucât subscrierile, respectiv, tranzacţiile cu

acţiuni se adresează publicului prin intermediul unor oferte publice care pot fi: de subscriere;

de vânzare; de cumpărare; de preluare65

.

Societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică sunt considerate societăţi

deţinute public, în sensul Legii privind piaţa de capital. Aceste societăţi se supun atât

regmului juridic prevăzut de Legea nr. 31/1990., cât şi celui special creat de Legea nr.

297/2004. Societăţile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a acţiunilor sunt

societăţi pe acţiuni autorizate în acest sens de C.N.V.M., dacă îndeplines, cumulativ, anumite

condiţii, dintre care unele privesc societatea emitentă, iar altele se referă la acţiunile supuse

tranzacţionării66

. Aceste societăţi funcţionează în cadrul pieţelor reglementate de instrumente

financiare, care, la rândul lor, se orgamizează şi se administrează de societăţi pe acţiuni,

denumite operatori de piaţă, autorizate şi supravegheate de C.N.V.M.

65

Art.18 din Legea nr. 31/1990, art, 189-205 din Legea nr. 297/2004. 66

Art. 211-219, art. 224 din Legea nr. 297/2004.


~ 20 ~

Capitolul II. Actele constitutive ale societăţii comerciale pe acțiuni

Secţiunea 1. Definiţia şi caracterele contractului de societate

Potrivit articolului 5 alin. (3) şi (4) din Legea societăţilor comerciale, sintagma act

constitutiv desemnează, fie înscrisul unic care conţine atât contractul de societate, cât şi

statutul societăţii, fie înscrisuri separate afectate distinct, pentru contract, respectiv pentru

statut67

.

Legea nu defineşte actul constitutiv, dar se referă în unele dispoziţii ale sale la părţile

componente ale acestuia ori la forma sub care se poate înfăţişa. Imdiferent de modalitatea sub

care se prezintă, actul constitutiv trebuie să îndeplinească unele condiţii de formă, cum ar fi

semnarea actului constitutiv de către toţi acţionarii sau numai de fondatori, în cazul

constituirii prin subscripţie publică [art. 5 alin. (1)], încheierea sa în scris, sub semnătura

privată cu dare de dată certă [art. 5 alin. (1) şi art. 16 alin. (1)] sau în formă autentică [art. 5

alin. (6) lit. a) şi c)]68

.

Doctrina69

nu s-a preocupat nici ea în mod deosebit de calificarea noţiunii de act

constitutiv, insistând cu preponderenţă asupra contractului de societate70

, or aşa cum s-a arătat

deja, contractul nu este de natură să exprime prin el însuşi întreaga semnificaţie juridică a

actului constitutiv, în privinţa societăţii pe acţiuni. Noţiunea de act constitutiv al societăţii pe

acţiuni defineşte actul juridic comercial, încheiat de două sau mai multe persoane în calitate

de acţionari, prin care se pun bazele constituirii, organizării şi funcţionării societăţii

comerciale, conform prevederilor statuare şi a celor decurgând din lege, în vederea

desfăşurării de către societatea comercială a unor activităţi comerciale determinate şi

participării acţionarilor la împărţirea beneficiilor rezultate. De aici rezultă următoarele

consecinţe:

- Actul constitutiv se analizează ca document de naştere a societăţii comerciale

şi, totodată, ca manifestare a unor acorduri de voinţă ale societarilor;

67

Conceptul „ act constitutiv” a fost introdus în Legea nr. 31/1990 prin O.U.G. nr. 32/1997, Anterior acestei

modoficări, legiuitorul a folosit termenii de contract de societate. 68

Printre bunurile subscrise ca aport social se află un teren sau societatea se constituie prin subscripţie publică.

Dispoziţiile enunţate au fost introduse prin Legea nr. 116/2003. 69

M. Ş. Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Ed. Limina Lex, 1996, Bucureşti, p.60. O. Căpăţână,

Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996, p. 148. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol.II,

Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.17. 70

G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, vol.I, ed. A 13- a, 1998, p.608.


~ 21 ~

- Actul constitutiv este mai cuprinzător decât contractul de societate sau statutul

societăţii, considerate fiecare ut singuli, întrucât conţine ambele documente71

;

- Actul constitutiv nu se confundă nici sub forma de prezentare cu statutul sau

contractul de societate;

- Actul constitutiv este prevăzut de o lege specială ce reglementează asocierea

persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru a constitui societăţi comerciale

în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, cu respectarea dispoziţiilor

prezentei legi (art.1 din Legea nr. 31/1990);

Enunţarea caracterelor juridice ale actului constitutiv a societăţii comerciale pe acţiuni

este necesară pentru a-l distinge, atât de actul societăţii civile, cât şi de actul de constituire al

ator societăţi comerciale reglemetate de Legea nr. 31/199072

. Astfel, caracterele specifice

actului constitutiv al societăţii pe acţiuni sunt următoarele: este act juridic plurilateral,

constituie o uniune de interese, are caracter oneros, solemn şi real. Alăturat acestora, doctrina

a evidenţiat caracterele: comutativ şi sinalagmatic.

Actul juridic plurilateral,implică participarea la încheierea sa a mai multor persoane

care lucrează în interes propriu73

. Conform art. 5 alin. (5), art. 10 alin. (3) şi art.28 din Legea

societăţilor comerciale rezultă că actul constitutiv se încheie de o pluralitate de persoane.

Numărul acestora variază în funcţie de condiţiile de în care se formează societatea

comercială74

. Astfel, în ipoteza constituirii simultane a societăţii, numărul persoanelor care

participă la încheierea actului constitutiv nu poate fi mai mic de două persoane. În ipoteza

constituirii societăţii prin subscripţie publică se face distincţie între numărul persoanelor care

sunt,totodată, semnatare ale actului constitutiv şi numărul de persoane care participă la

adoptarea finală a acestui act. Persoanele semnatare, în acest caz sunt numai fondatorii, unul

sau mai mulţi, însă actul constitutiv urmează a fi aprobat de acţionarii subsciitori în cadrul

adunării constitutive.

Nu este necesar un număr minim de doi fondatori, întrucât legea cere ca numărul

acţionarilor să nu se situeze sub acest minim, or în ipoteza subscripţiei publice numărul de

acţionari se formează după aprobarea actului constitutiv, prin însumarea numărului de

fondatori şi a acţionarilor acceptanţi. Indiferent de numărul participanţilor la încheierea

71

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.162. 72

Alături de societatea pe acţiuni, art. 2 din Legea nr. 3/1990 mai reglementează: societatea în nume colectiv,

societatea în comandită simplă. Societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. 73

M.N.Costin, C.A.Jeflea, op.cit., p.106, E. Cârcei, op.cit., p.18. 74

Numărul minim de asociaţi, necesar pentru încheierea actului constitutiv, diferă în legislaţiile europene, astfel:

5 în dreptul german, 7 în dreptul francez, 3 în dreptul elveţian, 2 în dreptul italia.


~ 22 ~

actului constitutiv, interesele urmărite de persanele asociate nu sunt contradictorii, ci se

îngemănează, urmărindu-se promovarea unui scop comun75

.

Constituie o uniune de interese76

, actul constitutiv este fondat pe cauza comună

manifestată de participanţii la încheierea lui, şi anume, aceea de a conlucra împreună,

desfăşurând activităţi comerciale în vederea obţinerii de către societate a unui profit

Conform dispoziţiilor articolului 5 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv se încheie

sub semnătură privată cu dare de dată certă sau, după caz, în formă autentică. Dacă prin

bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren ori societate pe acţiuni se

constituie prin subscripţie publică, actul constitutiv se încheie în scris şi se autentifică de către

un notar public.

Aşadar, pentru valabila încheiere a actului constitutiv nu este suficientă doar

manifestarea de voinţă a acţionarilor, acordul pentru constituirea societăţi trebuie să fie însoţit

de vărsarea aporturilor sociale. Sancţiunea neîndeplinirii acestei cerinţe legale este diferită, în

funcţie de momentul constatării sale: înainte de înmatriculare, sancţiunea constă în

respingerea cererii de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului, după înmatriculare,

sancţiunea prevăzută de lege este nulitatea societăţii înmatriculate în registrul comerţului cu

încălcarea dispoziţiilor legale privind capitalul social, minim, subscris şi vărsat.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni are caracter solemn şi totodată, real77

,întrucât

pe lângă acordul de voinţă al acţionarilor, care trebuie să îmbrace forma scrisă, mai este

necesară şi remiterea materială de către acţionari a valorilor şi bunurilor promise cu titlul de

aport social, la dispoziţia societăţii comerciale.

Acordul de voinţă exprimat prin actul constitutiv, conţinând ansamblul obligaţiilor

sociale asumate de asociaţi, constituie cauza juridică78

a constituirii societăţii comerciale iar

efectuarea de acte de comerţ de către societate, având ca finalitate obţinerea de profit79

, este

cauza juridică a asocierii. În cazul societăţilor pe acţiuni, neexecutarea aportului convenit, cu

scadenţă înainte de încheierea actului constitutiv, în ipoteza constituirii simultane, sau de

convocarea adunării constitutive, în ipoteza constituirii prin subscripţie publică, are drept

75

D. A.Popescu, op.cit.,p.19. 76

M. N. Costin, C.A.Jeflea, op.cit.,p.116; „uniunile se disting prin comunitatea scopului urmărit”,

C.Roşu,M.L.Tec, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Mirton, 2004, p.14. 77

L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.41. 78

S. Bodu, Cauza în contractul de societate comercială, Revista Română de Dreptul Afacerii, nr. 1/2005. P.36. 79

„ Scopul societăţii comerciale este de a realiza profit din activitatea desfăşurată”, R. I.Motica, L. Bercea,

op.cit., p.99.


~ 23 ~

consecinţă constituirea societăţii comerciale fără participarea acţionarului restant80

. După

înmatricularea societăţii pe acţiuni, art. 100 din Legea nr. 31/199081

.

Aşadar, actul constitutiv, are caracter comutativ prin prisma raportului societar legat

între acţionari, şi caracter aleatoriu în cadrul raportului juridic născut între acţionari şi

societatea comercială, în ceea ce priveşte realizarea beneficiilor. Acelaşi act constitutiv are

caracter sinalgmatic prin abordarea raportului juridic dintre acţionari şi societate, şi caracter

asociativ sau conjuctiv atunci când avem în vedere doar raportul inter - acţionariat.

Secţiunea 2. Părţile contractante

Contractul de societate poate fi încheiat între persoane fizice, între persoane juridice

sau între persoane fizice şi juridice, române sau străine, comercianţi sau necomercianţi.

Această concluzie se întemeiază pe principiul libertăţii comerţului consacrat de articolul 134

din Constituţia României, precum şi pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 31/1990, care au în

vedere atât atributele de identificare ale persoanelor fizice: nume, prenume, domiciliu,

cetăţenia, cât şi pe cele ale persoanelor juridice: sediu, naţionalitate.

În cazul constituirii simultane, termenul folosit este acela de asociaţi. Aceştia, în mod

obligatoriu, au şi calitatea de acţionari. În ipoteza înstrăinării de către ei a acţiunilor lor,

dobânditorii capătă calitatea de acţionari, dar nu şi pe aceea de asociaţi, calitate care implică

responsabilitatea constituirii societăţii.

Rezultă că, în sens strict, noţiunea de acţionar are o sferă mai mare, care include sfera

noţiunii de asociaţi şi, după caz, pe aceea a fondatorilor. Prin extrapolare, în doctrină şi

jurisprudenţă, se foloseşte noţiunea de fondatori şi pentru asociaţi şi aceea de asociaţi pentru

acţionari.

Pentru înţelegerea situaţiei juridice a unor categorii de persoane din perspectiva

calităţii de parte contractantă, considerăm necesar a prezenta, fie şi succint, conţinutul

noţiunilor de acţiune şi acţionar.

Principiul egalităţii de valoare a acţiunilor derivă din dispoziţiile art. 94 alin 1 din

Legea nr. 31/1990, care prevede: „Actiunile trebuie sa fie de o egala valoare; ele acorda

posesorilor drepturi egale”, precum şi din dispoziţiile din aceeaşi lege, care prevede

80

„ Fondatorii sunt obligaţi să întocmească o listă de a celor care, acceptând subscripţia, au dreptul să participe

la adunarea constitutivă (...)”, art.23 alin. (1) din Legea nr.31/1990. 81

„ Când acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează în termenele prevăzute (...),

societatea îi va invita să-şi îndeplinească această obligaţie, printr-o somaţie colectivă (...). Când nici în urma

acestei somaţii, acţionarii nu vor efectua vărsăminte, consiliul de administrţie va putea decide fie urmărirea

acţionarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea acţiunilor nominative emise în schimbul aporturilor

nevărsate”.


~ 24 ~

necesitatea menţionării în prospectul de emisiune pentru subscrierea de acţiuni a numărului de

acţiuni subscrise. Aceeaşi concluzie rezultă şi din dispoziţiile art.92 alin 2 lit. c din Legea nr.

31/1990, care imperativ dispune că acţiunea cuprinde: „capitalul social, numarul actiunilor si

numarul lor de ordine, valoarea nominala a actiunilor si varsamintele efectuate ”.Conform art

91 alin 1 :” In societatea pe actiuni, capitalul social este reprezentat prin actiuni emise de

societate, care, dupa modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtator.”

Acţiunile de purtător sunt acţiunile care au numele titularului menţionat în titlu.

Dreptul de proprietate asupra lor se transferă prin simpla tradiţiune(art. 99 L31/1990). În baza

posesiunii de bună credinţă, cel care deţine titlu, este proprietarul acestuia.

Acţiunile nominative sunt cele al căror titular este cunoscut, numele acestuia fiind

înscris pe titlul acţiunii şi într-un registru special de acţiuni ţinut la sediul societăţii. Dreptul

de proprietate asupra acestor acţiuni se transmite prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni

al emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarul lor, şi prin menţinerea făcută

pe acţiune.

Acţiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative ( art. 92 alin. 2). Raţiunea

acestei dispoziţii constă în facilitatea acţiunii societăţii împotriva acţionarilor care nu au

achitat integral valoarea acţiunilor cât şi împotriva acţionarilor subsecvenţi pentru restul

neplătit. Dacă acţiunile neplătite în întregime ar fi purtător, cum în cazul transmiterii lor nu se

cunosc posesorii ulteriori, acţiunea solidară prevăzută de lege pentru urmărirea restului

neplătit ar fi îngreunată, existând riscul unui posesor nesolvabil82

.

Acţiunea reprezintă o fracţiune a capitalului social ce nu poate fi divizată. Potrivit art.

102 din Legea nr. 31/1990 „ acţiunile sunt indivizibile”. După cum s-a spus în literatura

juridică, societatea nu cunoşte decât un singur acţionar83

.

Coproprietarii unei acţiuni trebuie să desemneze un singur reprezentant pentru

exercitarea drepturilor rezultând din acea acţiune, nominativă sau la purtător. Pentru

efectuarea vărsămâmintelor toţi sunt însă răspunzători solidar. Într-o ultimă accepţiune,

noţiunea de acţiune exprimă titlul de credit ce materializează dreptul. Aşa cum s-a spus, în

această situaţie, nu aveam de-a face cu un titlu de credit perfect ci cu un titlu special „

corporativ, societar sau de participaţiune”84

.

82

I. L.Georgescu, op.cit.,, vol II, p.623. 83

G. Ripert, Traite elementaire du droit commercial, Paris, 1968, p.592. 84

I. L.Georgescu, op.cit., p.613.


~ 25 ~

Titlurile de credit se caracterizează prin formalism, literalitate şi autonomia obligaţiei

din titlu85

. În materia titlurilor de credit, înscrisul ( documentul sau titlul ) încorporează

dreptul, este constitutiv de drepturi prin el însuşi, spre deosebire de dreptul comun unde

înscrisul are numai un rol probator. Naşterea, circulaţia şi realizarea drepturilor sunt

inseparabile de înscris, de unde şi formalismul titlurilor de credit.

O consecinţă a formalismului este literalitatea titlului de credit, caracteristică ce constă

în faptul că întinderea şi drepturilor şi obligaţiilor rezultând din titlu este determinată şi există

în măsura relevată de menţiunile de pe înscris, fără ca raportul juridic fundamental să exercite

vreo influenţă şi fără a putea fi completat sau interpretat cu alte mijloace de probă. Acţiunea

îndeplineşte numai condiţia existenţei titlului care încorporează dreptul. Celelalte două

condiţii cerute unui titlu de credit: autonomia şi literalitatea nu sunt îndeplinite. Astfel, pentru

a se determina întinderea dreptului înscris în titlu trebuie să se consulte contractul şi statutul

societăţii, în partea referitoare la drepturile şi obligaţiile acţionarilor.

Societatea pe acţiuni, ca orice societate comercială are personalitate juridică, este un

subiect de drept distinct de asociaţii care au constituit-o, şi, în consecinţă, are un patrimoniu

propriu, distinct de patrimoniul fiecărui asociat. Acţionarul nu are deci statutul unui

coproprietar; fiind un membru al societăţii, el nu poate fi nici creditorul acesteia, decât în

cazul realizării dreptului la dividende. În sfârşit, acţionarul nu poate fi nici creditor al

administratorilor societăţii, întrucât relaţia dintre aceştia este o stare de fapt iar nu una de

drept.

Situaţia juridică a acţionarului este diferită şi de situaşia juridică a obligatarului.

Obligatarul este un creditor al societăţii pentru suma reprezentând valoarea obligaţiunii

subscrise şi dobânzile aferente; obligatarul, spre deosebire de acţionar, nu are drept de vot în

adunarea generală a societăţii, nu are drept la devidente şi nu suportă pierderile societăţii. În

sensul larg al noţiunii, acţionarul este un membru al societăţii, deţinătorul unui titlu

negociasbil, a cărui transmitere conduce la mutaţii permanente în societate; în sensul restrâns

al acesteia, acţionarul este un asociat, semnatar al contractului de societate.

2.1. Persoana fizică

Legea nr. 31/1990 nu impune nici o restricţie cu privire la calitatea persoanelor fizice

de a constitui o societate pe acţiuni sau de a deveni acţionare într-o societate pe acţiuni. În

85

Cu privire la titlurile de credit, a se vedea D. Gălăşescu Pyk, Curs de drept bancar, Bucureşti, 1950, p.81;

I.N. Finţescu, op.cit., vol.2, pp.7-26; Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., vol.3, 1994, pp.150-230; Ion Turcu,

Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp.123-174.


~ 26 ~

lipsa unei interdicţii legale, se poate conchide că soţii pot constitui o societate pe acţiuni şi pot

deveni acţionari într-o astfel de societate86

.

Când soţii care fac parte din aceeaşi societate au adus ca aport bunuri proprii, calitatea

lor de asociaţi respectiv de părţi contractante, este indiscutabilă. Obiect de controversă a

constituit în doctrina noastră, posibilitatea aducerii ca aport a unui bun comun, de către unul

sau de ambii soţi. Problema se discută din perspectiva regimului juridic al bunurilor şi

datoriilor soţilor87

. Din interpretarea art. 9 al Legii nr. 31/1990, potrivit căruia în contractul de

societate trebuie să se precizeze valoarea bunurilor aduse ca aport în natură, în societate,

modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea, rezultă că la momentul

constituirii societăţii, bunul comun, în raport cu societatea este bun propriu iar acţiunile ce vor

fi atribuite pentru acesta, sunt tot bunuri proprii88

. În consecinţă, la acest moment, calitatea de

asociat o are numai unul din soţi. Dacă soţii fac parte din aceeaşi societate, fiecare din ei

trebuie să aducă un aport în nautră, calitatea de parte contractantă, de asociat, nederivând din

calitatea de bun comun al aportului pe care l-ar face un singur soţ. Ulterior constituirii

societăţii, dacă soţii dobândesc acţiuni, pe orice cale, ambii vor avea calitatea de asociaţă dar

drepturile derivând din acţiune vor fi exercitate numai de unul dintre ei, potrivit art. 68 alin.

1şi 2 din Legea nr. 31/1991, lege specială în raport cu dispoziţiile Codului familiei: „

Acţiunile sunt indivizibile”. Când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor

persoane, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atât timp cât acele persoane nu

vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune.

De asemenea, când o acţiune la purtător aparţine mai multor persoane, acestea trebuie

să desemneze un reprezentant comun. Pentru vărsămintele neefectuate va fi angajată

răspunderea solidară a soţilor: „ Atât timp cât o acţiune este proprietatea indiviză a mai multor

persoane, acestea sunt răspunzătoare, în mod solidar, pentru efectele vărsămintelor datoare”89

(

art. 68 alin. 3). Determinarea calităţii de asociat prezintă impotanţă, din punct de vedere

86

Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., vol.2, p.39; Octavian Căpăşână, op.cit., p.72; Ion P.Filipescu, Regimul juridic

al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii societăţilor comerciale, în Dreptul, nr. 11/1992, p.39. cu referire

la contractul de societate civilă, s-a susţinut că soţii nu pot încheia între ei un asemenea contract, dar că ambii

soţi sau numai unul dintre ei, poate încheia un contract de societate cu alte persoane, regimul comunităţii de

bunuri nefiind afectat. În acest sens: Francisc Deak, în Contracte civile şi comerciale, de Francisc Deak şi

Stanciu D. Cărpenaru, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.226. 87

Infra nr. 44; în legislaţia veche era interzis soţilor să participe ca asociaţi în aceeaşi societate comercială,

interdicţie întemeiată pe incapacitatea femeii măritate. A se vedea, în acest sens, D.D. Gerots, op.cit., pp.38-39;

I.L.Georgescu, op.cit., vol.2, pp.62-64. 88

Ion Filipescu, op.cit., p.41. 89

Cu privire la proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, a se vedea: Ion P. Fillipescu, Tratat de dreptul

familiei, Ed. Academueu, Bucureşti, 1989, pp.148-161; Ion Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975, pp.152-175; A. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Cluj, 1985,

pp.24-34.


~ 27 ~

practic, în situaţia în care bunul adus ca aport este coproprietatea mai multor persoane, având

în vedere consecinţele acesteia asupra calculării numărului minim de cinci asociaţi, cerut

pentru existenţa valabilă a societăţii. Situaţia coproprietarilor este asemănătoare ce aceea a

soţilor. În consecinţă, mutatis mutandis, vom face acelaşi reţionament pentru determinarea

calităţii de asociat.

Dacă coindivizarul aduce ca aport în societate un bun indiviz, fără ştirea celorlalţi

coproprietari, întrucât subscripţia trebuie să fie pură şi simplă, neafectată, de pildă, de condiţia

rezolutorie a rezultatului partajului, aceasta va fi nulă90

.

Pentru situaţia actiunilor care au devenit, ulterior constituirii societăţii, proprietatea

comună pe cote părţi, calitatea de asociat o va avea fiecare coproprietar.

Trebuie făcută distincția însă, între prerogativele aferente calității de asociat exercitate

de indiviziune prin intermediul unui reprezentant: dreptul de a ceda titlurile, de a solicita

dizolvarea, de a percepe dividendele, de a subscrie preferențial acțiuni și actele pe care le

poate exercita fiecare coindivizar, potrivit regulilor de drept comun care guvernează

indiviziunea, actele de conservare. Este posibil, ca în baza unei convenții secrete, aportul să

fie efectuat de o persoană prin intermediul altei persoane91

. Participarea la contractul de

societate, în acest mod, nu este ilicită. Este, în schimb, limitată, dacă prin asemenea convenție

se urmărește frauarea legii. Calitatea de parte contractantă de asociat, o are mandatul,

adevăratul proprietar al bunului adus ca aport. În consecință, toate condițiile cerute pentru

validitatea unui contract de societate ( capacitatea, consimțământul, aport, affectio societatis,

participare la beneficii) trebuie întrunite în persoana acestuia. De asemenea, numărul minim al

asociaților trebuie să fie determinat în funcție de numărul mandanților, iar nu de cel al

mandatarilor.

2.2. Persoana juridică

Regiile autonome, societățile cu capital de stat, sau societățile comerciale private ori

cu capital mixt pot participa la constituirea unei societăți comerciale pe acțiuni, cu respectarea

art. 34 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestei dispoziții, care instituie principiul specialității

capacității de folosință, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund

scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut

în vederea realizării scopului statutar, este nul. 90

Cu privire la înstrăinarea bunului aflat în indiviziune, a se vedea: Francisc Deak, op.cit., pp.42-43; cu privire la

condiţiile de valabilitate ale subscripţie, a vedea, infra nr. 78. 91

Cu privire la contractul de interpunere, a se vedea, Francis Deak, în Drept civil, Cpntractele speciale. Dreptul

de autor. Dreptul de moștenire,de Francisc Deak și Stanciu D. Cărpenaru, București, op.cit., p.91.


~ 28 ~

Societatea pe acțiuni poate colabora cu alte societăți sau poate participa la constituirea

altor societăți, în următoarele modalități92

:

- Crearea de carteluri, înțelegeri în baza cărora societățile își păstrează

individualitatea dar își limitează libertatea de acțiune cât privește condițiile de

vânzare a mărfurilor, stabilirea prețurilor, a termenelor de plată: când operează

o fuziune ia naștere o nouă societate, un trust, în cadrul căreia societățile

participante își pierd independența;

- Ca fondatoare la constituirea unei alte societăți, cu toate drepturile și obligațiile

prevăzute de lege;

- Intervenția, în afara oricărei ănțelegeri între societăți, în vederea obținerii unui

drept de control, în forma holdingului.

Ultimele două modalități juridice ale participării unei societăți la constituirea sau

funcționarea unei societăți, dacă prin aceasta se creează o subordonare, pun problema

raportului dintre societatea mamă și filială93

.

Investitorii străini sunt persoane fizice sau juridice cu domiciliul sau,după caz, cu

sediul în străinătate, care efectuează investiții în România, în oricare dintre modalitățile

prevăzute de dispozițiile în vigoare (art. 3 din Legea nr. 35/1991)94

. Articolul 1 din Legea nr.

35/1991 prevede printre modalitățile de efectuare a investițiilor străine în România: înființarea

de societăți comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau în asociere cu

persoane fizice sau juridice române, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 precum și

participarea la majorarea capitalului social al unei societăți existente în țară sau dobândirea de

părți sociale sau de acțiuni la asemenea societăți, precum și obligațiuni. O condiție prealabilă

oricărei activități de această natură este obținerea confirmării din partea Agenții \române

pentru Dezvoltare.

Investitorul străin adreseză o cerere la Agenția Română pentru Dezvoltare, de

confirmare a activității economice pe care intenționează să o desfășoare în România. Agenția

Română pentru Dezvoltare analizează bonitatea investitorului, domeniul și modalitatea în care

urmează a fi efectuată investiția, precum și ciantumul capitalului investit. Analiza are la bază

datele și informațiile de care dispune sau pe care le poate obține, la cerere, de la organele

92

I.L.Georgescu, op.cit.,vol.2, pp.65-67; Corneliu Bârsan, Alexandru Țiclea, Vasile Dobrinoiu, Mircea Toma,

op.cit.,p.191-195. 93

A se vedea infra nr. 98. 94

Octavian Căpățână, Noul regim al investițiilor străine în România, în Revista de drept comercial, nr. 2/1991,

pp. 5-26; Alexandru Sitaru, Considerații privind subiectele de naționalitate română ale dreptului comerțului

internațional ( societățile comerciale), partea a 2-a, în Revista de drept comercial nr. 2/1993, pp.45-43; Vasile

Pătulea, Regimul juridic al investițiilor străine în România, în Dreptul, nr. 1/1993, pp.2-20.


~ 29 ~

centrale și locale ale administrației publice, precum și de la regiile autonome și societățile

comerciale în domeniul cărora urmează a fi efectuată investiția străină. Răspunsul trebuie dat

în termen de zece zile de la data înregistrării cererii, în caz contrar considerându-se că

investiția poate fi efectuată.

Calitatea de investitor străin în România se dovedește prin certificatul de investitor

eliberat de Agenția Română pentru Dezvoltare. Certificatul se eliberează la cererea

investitorului străin, în termen de cincisprezece zile de la data înregistrării acesteia, pe baza

prezentării următoarelor documnete: contractul de societate și statut, contractel ceomerciale

sau alte acte juridice – întocmite cu respectarea legii române - ținând seama de modalitatea de

realizare a investiției, fiind opozabil autorităților române pentru dovedirea drepturilor

investitorului străin.

Legea investițiilor în România a fost adoptată în vederea atragerii investițiilor străine

și în acest scop cuprinde dispoziții de natură să asigure investitorilor străini garanții și

faciltăți, precum și folosirea rezultatelor obținute95

. Astfel se explică dispoziția potrivit căreia

investitorul străin poate păși la desfășurarea de activități comerciale numai în baza cererii

sale, potrivit art. 22 din lege, chiar în lipsa comunicării agenției.

Potrivit Legii nr. 31/1990 ” societatea comercială este persoană juridică de la data

înmatriculării în registrul comerțului”96

.

Nici structura organizatorică, nici starea de funcționare a personalității juridice nu sunt

suficiente pentru a cuprinde, în întreg, elementele componente ale personalității juridice a

societății comerciale. Capacitatea juridică de subiect de drept comercial și atributele proprii

de identificare a societății, pot conduce la conturarea personalității juridice a acesteia.

Structura organizatorică sau funcționalitatea ca persoană juridică le regăsim și în dreptul altor

subiecte colective de drept declarate de lege persoane juridice (asociații, fundații, sindicate,

societăți agricole cooperatiste), dar pe care legea le împiedică să întrebuințeze personalitatea

juridică a societății comerciale. Independența patrimoniului social este, lato sensu, un element

comun oricărei persoane juridice, deci, și a societății comerciale, iar apărarea unui interes

colectiv este prevăzut în viața oricărui subiect colectiv de drept, indiferent că un atare subiect

95

Ordonanța nr. 70 din 29 august 1994 privind impozitul pe profit a abrogat art. 14,15 și 16 din Legea

nr.35/1991 care acordau investițiilor străine scutiri și reduceri de plata impozitului pe profit. Începând cu anul

fiscal 1995, investițiile srăine, ca și cele române, sunt supuse unei cote de impozit pe profit de 38%. 96

Dispoziții asemănătoare se regăsesc în dreptul italian (art. 2331 Cod civil italian), în dreptul elvețian ( art. 530

Codul obligațiilor ), în dreptul francez (art. 5 din Legea nr. 66-537 din 1996).


~ 30 ~

are sau nu personalitate juridică, amintind aici, grupurile de interes economic97

, în prima

ipoteză, societatea agricolă98

și societatea civilă99

, în a doua ipoteză.

Secţiunea 3: Condiţiile de fond ale contractului de societate

Caracterul de societate este valabil încheiat dacă asociații, semnatari ai contractului de

societate, sau acceptanții, semnatari ai prospectului de emisiune, și-au exprimat voința de a se

angaja juridic100

. Aplicându-se dispozițiile Codului civil, dreptul comun în materie, pentru

existența sa valabilă, consimțământul trebuie să întrunească următoarele condiții: să provină

de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să

fie exteriorizat și să nu fie alterat de vicii. Discernământul este o stare de fapt și se presupune

că o persoană fizică nu are discernământ în cazurile de incapacitățile legale (persoană lipsită

de capacitate de exercițiu și persoană pusă sub interdicție judecătorească) cât și în cazurile de

incapacități naturale (hipnoză, beție, etc.).

Consimțământul nu este valabil când manifestarea de voință s-a făcut fără intenția de a

produce efecte juridice: din curtoazie, sub condiție pur potestativă, în glumă sau cu o rezervă

mintală. Astfel, în acest ultim caz, consimțământul fiind lipsit de sinceritate, contractul este

simulat, fie în forma fictivității, fie în forma deghizării101

. Contractul de societate este fictiv

când părțile disimulează total realitatea. Realitatea reflectă de aceeleași părți prin

contraînscris. Scopul acestei operațiuni poate fi, de exemplu, acela de a scoate de sub

evemtuala urmărire a creditelor anumite bunuri, creând aparența ieșirii lor din patrimoniul

debitorilor. Contractul de societate poate fi deghizat, în scopul de a ascunde convenția secretă

și care exprimă adevărata voință a părților. Se pot da ca exemplu, deghizarea unui contract de

vânzare- cumpărare în scopul eludării dispozițiilor legale care protejează rezerva

succesorală102

. Consecințele simulației se analizează sub un triplu aspect: al raporturilor dintre

părți, între ele, dintre părți și terți și al raporturilor dintre terți. Trebuie precizat, că în materia

simulației categoria părților cuprinde și succesorii universali și cu titlu universal ai

97

E. Cârcei, Constituirea grupurilor de interes economic – G.I.E; în Revista de Drept Comercial nr. 9/2003. 98

D. A. Popescu, op.cit., pp.130-134. 99

Fr. Deak, op.cit., pp.356-376. 100

Macovei Ioan, Dreptul comerțului internațional, Ed. Junimea,Iași, 1980,p.96. 101

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL, București, 1994, p.74. 102

Jurisprudența franceză s-a pronunțat în sensul că există fradă la lege când, pentru a evita aplicarea la o

succesiunie imobiliară a legii franceze, ce instituie rezerva succesorală în favoarea celor doi copii ai săi, de

cujus, domiciliat în Iles Vierges, cedează imobilul situat în Franța la o societate americană la care posedă 2/3 din

acțiuni, ele însele remise unui trust american. C. A. Aix, 9 mars 1982, cit. În Lamy societes, op. cit., p.60.


~ 31 ~

contracților, în timp ce categoria terților cuprinde succesorii cu titlul particular și creditorii

chirografari iar când le sunt fraudate interesele, și succesorii universali sau cu titlu universal.

Între părți produce efecte actul secret, cu condiția ca acesta să îndeplinească cerințele

de fond și de probă impuse de lege pentru validitatea sa. Terții, în raport cu părțile, pot opta

potrivit intereselor lor, în a invoca actul secret sau actul aparent: contractul de societate.

Conflictul dintre terți, când unii invocă actul secret iar alții actul aparent, este soluționat în

favoarea terților care, cu bună credință, s-au încrezut în actul aparent.

În ce privește eroarea asupra substanței obiectului contractului, ea se poate manifesta

în două forme:

- Eroarea asupra naturii contractului, error in negatio, unul dintre asociați crede

că încheie un contract de societate iar altul crede că încheie un alt tip de

contract, de exemplu, contract de muncă cu participare la beneficii;

- Eroare asupra formei de societate, un asociat crede că participă la o societate pe

acțiuni, deși contractul prevede o răspundere nelimitată și personală.

Pentru a atrage anularea subscripției, manoperele dolozive trebuie să emane de la

cealaltă parte contractantă. Dolul este opozabil numai autorului său, spre deosebire de

celelalte două vicii de consimțământ: eroarea și violența, care atrag anularea convenției cu

efecte erga omnes. În aplicarea regulei de mai sus, în cazul societății pe acțiuni, dolul ar trebui

să provină de la toți asociații sau de la toți fondatorii. Când dolul provine numai de la unul din

asociați sau numai de la unul sau mai mulți fondatori, el nu va avea ca efect nulitatea

contractului de societate, ci numai a subscripției victimei dolului.

Minorul care a îndeplinit vârsta de 14 ani nu are capacitatea de a încheia acte juridice

și, în consecință, nu poate fi parte într-un contract de societate. Minorul cu capacitate de

exercițiu restrân, între 14 și 18 ani, poate încheia acte juridice cu încuviințarea prealabilă a

părinților și a autorităților tutelare. În acest sens, art. 105 Codul familiei prevede: ”După

împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își exercită singur drepturile și își asumă obligațiile însă

numai cu încuviințarea părinților spre a-l apăra împotriva abuzurilor celor de-al treilea”.

Minorul cu capacitate de exercițiu restrâns nu poate fi comerciant dar poate subscrie

acțiuni. Chiar dacă subscrierea de acțiuni este considerată ca un act de comerț, minorul se află

în afara riscurilor comerțului, finalitatea subscrierii fiind aceea de plasament al unor fonduri.

Însă în cazul majorilor alienați mintal, puși sub interdicție, este aceeași cu a minorilor

fără capacitatea de exercițiu. Cât privește situația falitului, acesta, deși are capacitate de

exercițiu deplină, fiind lipsit de dreptul de a dispune de bunurile sale pe durata procedurii

falimentul, nu poate participa la constituirea unei societăți și nici nu poate subscrie acțiuni.


~ 32 ~

Persoana pusă sub curatelă are capacitatea de a încheia un contract de societate ( art.

153 Codul familiei).

Prin Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 s-a statuat că funcționarii publici, de orice

categorie, nu pot să facă activități de comerț dar pot dobândi sau înstrăina acțiuni sau părți

sociale. În doctrină s-a interpretat această dispoziție în sensul că funcționarii pot fonda

societăți comerciale, întrucât calitatea de comercinat aparține societății însăși, ca persoană

juridică, nu asociaților103

. Capacitatea străinilor, persoane fizice, de a încheia un contract de

societate, este guvernată de legea lor națională, ne de legea română. Eventualele incapacități

de a încheia un contract de societate trebuie căutate în legea lor națională.

Contractul de societate trebuie sa îndeplinească condiţiile generale de fond, comune

tuturor contractelor.În plus, în contractele de societate trebuie sa fie avute în vedere şi

aspectele referitoare la aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii şi

pierderi, precum şi concretizarea condiţiilor referitoare la „afectio societatis”.

Orice act juridic, deci şi contactul de societate, se încheie în mod valabil dacă

subiectele participante au capacitatea deplină de folosinţă şi de exerciţiu. Asociatul, persoană

fizică sau juridică, trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege, deoarece constituirea unei

societăţi comerciale presupune stipularea unor aporturi, care înseamnă, de fapt, o diminuare a

patrimoniului celui ce face aportul, indiferent dacă aportul este în bani, în natură sau în

creanţe. Capacitatea juridică de a contracta este o componentă a statutului individual al

persoanei, aşa încât lipsa acesteia în cazul unuia dintre asociaţi nu poate influenţa validitatea

contractului de societate. Contractul de societate va continua să-și producă efectele față de

ceilalţi asociaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

Secţiunea 4: Condițiile generale. Obiectul şi cauza contractului de societate

În doctrină, noțiunea de obiect al contractului de societate a fost interpretată în două

sensuri: cel al dreptulrui comun și cel al dreptului comercial104

. În sensul dreptului comun,

obiectul contractului de societate îl constituie prestațiile la care se obligă asociații respectiv

obligațiile de aport. În sensul dreptului societăților comerciale, noțiunea de obiect al

103

Corneliu Bârsan, Alexandru Țiclea, Vasile Dobrinoiu, Mircea Toma, op.cit.,p.32. 104

Stanciu D. Cărpenaru, op.cit.,vol.2, pp.42-43; G.Ripert, R. Roblot, op.cit, p.576; M. De Juglart, B. Ippolito,

op.cit., vol.2, p.69.


~ 33 ~

contractului de societate are accepțiunea de activitate a societății, concretizată în faptele de

comerț pe care le va efectua societatea comercială, indicate în contractul de societate și pentru

a căror derulare a fost autorizată să funcționeze.

Obiectul societății se deosebește de cauza societății comerciale. Cauza societății

reprezintă mobilul activității convenite. Astfel, obiectul societății poate fi licit, în timp ce

cauza poate fi ilicită.

Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii. Obiectul

contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile

contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile comerciale pe care societatea

urmează să le realizeze. În privinţa obiectului de activitate al societăţii comerciale legea

prevede că acesta trebuie să fie format din acte de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990). De

asemenea, unele activităţi, deşi sunt acte de comerţ, nu pot constitui obiect al societăţii

comerciale, potrivit unor norme speciale105

.

În privinţa obiectului de activitate, părţile au libertatea de a conveni activităţile

comerciale pe care societatea urmează să le desfăşoare, dar unele activităţi necesită un aviz

prealabil al organului de stat competent în domeniul respectiv106

.

Obiectul contractul de societate comercială trebuie să fie determinat sau determinabil,

să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit, moral si să nu

contravină regulilor de convieţuire socială. Am putea afirma că formularea art. 56 din Legea

31/1990 “obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice” trebuie interpretată în sens

restrâns, înţelegându-se acele activităţi care, potrivit unor dispoziţii legale speciale, nu pot

face parte din obiectul de activitate al unei societăţi comerciale (de exemplu, fabricarea sau

comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament, imprimarea de

bancnote, acţiunile care constituie infracţiune etc.) Obiectul este ilicit şi atunci când este

inserată în contract aşa numita, „clauză leonină”, prin care se prevede fie că una din părţi

participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte

eventualele pierderi ceea ce presupune că acesta din urmă va participa numai la profit.

.Având în vedere că contractul de societate este un contract multilateral, raportul

juridic al unui asociat cu societatea poate fi viciat prin stipularea scutirii de a participa la

105

Legea nr. 103/1992 care consacră dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce obiecte de cult. 106

Alături de societăţile bancare care necesită autorizaţia de constituire din partea B.N.R. mai putem aminti:

societăţi care desfăşoară activităţi de asigurare şi broker de asigurare - necesită autorizaţia prealabilă emisă de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; societăţi de pază şi protecţie - necesită licenţă de funcţionare emisă de

organele de poliţie; societăţi de pensii - autorizarea de constituire emisă de Comisia de Supraveghere a

Sistemului de Pensii Private.


~ 34 ~

pierderi, în timp ce raporturile juridice ale celorlalţi asociaţi cu societatea rămân valabile.

Dacă se introduce în contractul de societate o clauză prin care un asociat va încasa toate

câştigurile, societatea în întregime are caracter fictiv, legea instituind o prezumţie irefragabilă

de nulitate a contractului de societate.Dacă obiectul contractului de societate comercială

lipseşte, este ilicit ori imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi

nulitatea absolută a contractului. În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată

ulterior că obiectul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absoluta a

contractului societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.

Obiectul social nu se confruntă nici cu interesul social, deși în mod obișnuit, au

aceeași finalitate. În timp ce obiectul societății este determinat și delimitat prin contractul de

societate, interesul social este o noțiune flexibilă, variabilă și în funcție de comandamentele

pieții, poate determina societatea să-și schimbe obiectul. Noțiunea de obiect al societății,

denumit și obiect social statutar, este diferită de noțiunea de activitate socială, aceasta

reprezentând obiectul social real, efectiv.

De cele mai multe ori există o concordanță între obiectul societății indicat în contract

și activitatea socială, de punere în aplicare a acesteia. Este posibil, ca activitatea societății să

fie în contradicție sau să depășească obiectul societății. În caz de conflict, se va acorda

eficiență juridică obiectului real, activității sociale. În consecință, în raport de obiectul real se

vor analiza condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice obiect al contractului de

societate.

Când activitatea socială depășește numai obiectul contractului, pe care practic îl

înglobează, condițiile de legalitate vor fi analizate în raport cu acesta din urmă107

.

Obiectul socității trebuie să fie posibil. Pentru ca societatea să existe, trebuie să aibă

un obiect posibil de realizat. Imposibilitatea realizării obiectului este o situație de fapt,

urmând a fi apreciată în contextul împrejurărilor specifice iar nu a exigențilorunei

imposibilități absolute. Imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Într-o

speță s-a decis că neînțelegerile dintre asociați atrag imposibilitatea realizării obiectului

societății108

.

Obiectul societății trebuie să fie licit și moral conform cu ordinea publică și bunelor

moravuri . Dacă o activitate este ilicită pentru o persoană fizică, ea este ilicită și pentru o

societate comercială.

107

St. D. Cărpenaru, S.David, C. Predoiu, Gh. Pipera, Societățile comerciale. Reglementare, doctrină,

jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2002, p.102. 108

Decizia civilă nr. 282/1991 a Tribunalului Suceava, nepublicată, citată de Pavel Perju, în Sinteză de practică

juridică a Tribunalului Județean Suceava în domeniul dreptului comercial, în Dreptul, nr. 10-11,1991,p.77.


~ 35 ~

Legea societăților comerciale nu indică domeniile care pot forma obiectul activității

societăților comerciale, dar art. 4 din Legea nr. 35/1991 enumeră domeniile în care sunt

posibile investiții srtăine. Acestea sunt: domeniul industriei, al exploatării și explorării

resurselor naturale, al agriculturii, al infrastructurii și comunicațiilor, al construcțiilor civile și

industriale , al cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, al comerțului, al transporturilor,

al turismului, al serviciilor bancare și de asigurate, precum și a altor domenii pe care legea le-

a socotit ca preferențiale.

Cum investițiile străine implică și asocierea cu capital românesc, implicit domeniile

enumerate, pot fi avute în vedere la constituirea oricărei forme de societate comercială. Legea

nr. 31/1990 prevede că activitățile care nu pot face obiectul unei societăți comerciale se

stabilesc de guvern. În aplicarea acestei dispoziții, Hotărârea guvernului nr. 1323/1990

prevede că sunt interzise absolut fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt

scop decât ca medicament, imprimarea hărților cu scop militar, activități care potrivit legii

penale, constituie infracțiune sau care sunt contrare unei alte dispoziții legale cu caracter

imperativ, activități care constituie, în condițiile legii, monopol de stat, etc.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 35/1991 sunt impuse următoarele restricții investitorul

străin în alegerea obiectului societății: activități prin care se încalcă normele de protecție a

mediului inconjurător prin care se aduc atingere intereselor de securitate și apărare națională a

României, prin care se încalcă ordinea publică, normele de morală sau sunt dăunătoare

societății.

Obiectul societății este ilicit și atunci când activitățile sunt în sine licite, dar sunt

interzise anumitor societăți sau sunt supuse unor condiții speciale când sunt exercitate în

cadrul unei societăți. În acest sens, Curtea Supremă a decis că activitatea de asistență juridică

nu poate forma obiect de activitate al unei societăți comerciale, astfel că includerea acestei

clauze în statut este contrară prevederilor Decretului nr. 281/1954, privind asistența

juridică109

.

Relativ la condiția moralității obiectului societății, tot Curtea Supremă a statuat, într-

un caz de speță, că prevederea în statut și contract a organizării de jocuri colective și

distractive, fără a le nominaliza, ca obiect de activitate, lipsește instanța de posibilitatea de a

verifica dacă acestea erau contrare ordinii publice și bunelor moravuri110

.

Obiectul contractului de societate este important juridic, din următoarele considerente:

109

Curtea Supremă de Justiție, secția economică și comercială, decizia civilă nr. 175/1992, în dreptul nr. 5-

6/1993 p.140. 110

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 32/1993, în Buletinul Jurisprudenței, București, Ed.

Continent XXI, 1994, pp.223-224.


~ 36 ~

- Delimitează capacitatea de folosință a societății ca persoană juridică;

- Determină caracterul civil sau comercial al societății;

- Atrage aplicabilitatea unor reglementări speciale pentru societate;

- Constituie limita puterilor membrilor consiliului de administrație; actele

încheiate de ei cu ignorarea obiectului societății sunt nule și atrag răspunderea

lor civilă.

A fost calificată leonină clauza prin care se rezervă unui asociat dreptul de a prelua o

cotă invariabilă de dobânzi, dacă, în fapt, aceasta epuizează integral totalul beneficiilor111

.

Ilicitarea cauzei este mai frecvent întâlnită întrucât ea circumscrie frauda. În materia

societăților comerciale, frauda constă în intenția de a crea o societate în scopul eludării unor

drepturi determinate sau a unor dispoziții legale imperative, nesocotind efectele normale ale

unui contract de societate.

Societatea poate fi creată în scopul sustragerii bunurilor aduse ca aportul gajului

general al creditorilor. Urmârind fraudarea creditorilor, între valoarea bunurilor aduse ca aport

și a drepturilor corespunzătoare acestora, există o disproporție, compensată de regulă de

asociații complici, pe căi oculte. Cauza este ilicită și în situația în care socitatea a fost creată

în scopul nesocotirii unor drepturi ale terților dobândite prin convenții anterioare. Se poate da

ca exemplu eludarea unei clauze de neconcurență de către un asociat persoană fizică prin care

crearea unei societăți comerciale care să aibă ca obiect activitarea interzisă lui. Cauza

contractului este ilicită și atunci când societate a fost constituită în scopul încălcării unor

drepturi legale ale unor categorii de persoane, de pildă, moștenitori rezervatari, soți, sau al

eludării unor dispoziții legale imperative.

Secţiunea 5: Elementele specifice ale contractului de societate

5.1.Affectio societatis

Affectio societatis este elementul specific al contractului de societate. Toți autorii

tratează ca element specific și obligatoriu al contractului de societate, fără ca legea să-l

reglementeze, intenția de a crea o societate, de a conlucra în comun, pe principii egalitare, în

vederea împărțirii beneficiilor și în vederea înfruntării riscurilor în comun. Existența sau

111

Ocatavia Căpățînă, op.cit., p.49.


~ 37 ~

absența acestui element este o stare de fapt care se raportează la data constituirii societății.

Dispariția lui în cursul vieții sociale antrenează dizolvarea societății.

În doctrină, definirea acestui element specific al actului constitutiv a primit accepțiuni

numeroase112

.

Pot fi luate în considerare, în determinarea acestui element esențial al contractului de

societate, următoarele împrejurări; participarea activă a asociaților, a acționarilor la viața

societății, durata colaborării între părți. Astfel, s-a arătat că affectio societatis constă în

colaborarea voluntară, activă, interesată și egalitară a asociaților113

. Mai mulți autori consideră

că affectio societatis exprimă intenția care îi animă pe asociați de a colabora la desfășurarea

activităților comerciale ce fac obiectul societății, de a lucra în comun, suportând toate riscurile

unui asemenea demers114

.

Affectio societatis reprezintă un criteriu de distincție, alături de alte criterii, a

contractului de societate de alte contracte asemănătoare, un criteriu al calificării unei entități

ca societate comercială. Affectio societatis mai reprezintă și fundamentul drepturilor și

obligațiilor asociaților. Acesta explică obligația de a accepta decizii adoptate cu majoritate de

voturi. Colaborarea între asociați, pe care o presupune acest element, se analizează în cadrul

societății pe acțiuni, ca un drept de control al acționarilor.

Absența acestui element esențial al contractului de societate atrage nulitatea societății,

urmând în consecință, ca patrimoniului creat să i se aplice dreptul comun al indiviziunii. S-a

apreciat că persoana fizică care constituie o societate pe acțiuni în vederea exercitării unei

activități comerciale, poate să-și asoxieze, formal, alte persoane, pentru a îndeplini cerința

numărului prevăzut de lege, cu riscul de a constitui o societate fictivă prin absența elementului

affectio societatis.

Affectio societatis are o dublă semnificație115

:

- De element psihologic care dezvăluie intenția fiecărui asociat de a conlucra sau

colabora în vederea desfășurării de către societate a unor activități comerciale

determinate prin actul constitutiv ( animus personae);

112

St. D. Cărpenaru, op.cit., p.175; M.Ș,Minea, op.cit., p. 60; O.Căpățînă, op.cit., p.175; I. Bălan, Noțiunea de

affectio societatis și aplicațiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1991, p.51; C. Sassu, S. Golub,

Affectio societatis, Revista de Drept Comercial nr. 10/2001, p.74; C. Roșu , M. L. Tec, op. cit., p. 60. 113

O. Căpățînă, op.cit.,p.159; D.A. Popescu, op.cit.,p.210, R.I.Motica, L.Bercea,op.cit.,p.99. 114

Despre concepția pluralistă asupra semnificației noțiunii de affectio societatis, a se vedea C.Roșu, M.L.Tec,

op.cit., p.64; Y. Guyon Affectio societatis, Ed. Juris- Classeur, 2000; R.P:Vonica, Dreptul societăților

comerciale,ediția a 4-a, Ed. Lumina Lex, București, 2000.p.60. 115

C. Gheorghe, Societăți comerciale, voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București, 2003, p.56.


~ 38 ~

- De voință societară, manifestată colectiv de către asociați pe toată durata de

existență a societii comerciale, având ca obiect buna organizare și funcționare a

entității juridice constituite ( animus societatis).

Argumentul care pledează pentru o astfel de conceptualizare a noțiunii de affectio

societatis sunt următoarele:

- Actul constitutiv reprezintă sediul expunerii, atât a intereselor particulare ale

fiecărui asociat, cum ar fi participarea la beneficiile societății, cât și a

intereselor sau dezintereselor comune ale asociațilro,acest ultim domeniu

formând voința societății. Voința colectivă se manifestă îndeosebi în luarea

deciziilor ce privesc în mod direct organizarea și funcționarea societății

comerciale;

- Affectio societatis nu este doar domeniul de animație a asociaților, ci și al

entității juridice nou create, și anume societatea comercială însăși;

- Dacă la unele tipuri de socități comerciale, îndeosebi societățile de persoane116

,

elementul affectio societatis constituie o obligație a fiecărui asociat,

sancționată cu excluderea din societate, la societățile de capitaluri117

elementul

psihologic al acționarilor se manifestă doar în anumite momente, cu prilejul

constituirii socității, iar în cursul funcționării acesteia, în cadrul adunărilor

generale. De asemenea, colaborarea sau conlucrarea acționarilor la

desfășurarea în comun de activități comerciale se reduce la exercitarea

drepturilor de decizie și control asupra societății. La aceste societăți este mai

important interesul particular al fiecărui acșionar decât abnegația comună de a

participa la viața comercială a societății.

De altfel, lipsa de afectivitate a acționarului manifestată prin neparticiparea la

adunările generale sau abținerea de la a conlucra cu ceilalți acționari în desfășurarea

obiectului de activitate al societății nu este sancționată de lege. De aceea este necesar ca, în

ipoteza societății pe acțiuni, affectio societatis să surprindă, atât voința particulară a fiecărui

acționar în cadrul societății, cât și voința comună ( societară) a acestora, cele două

componenete neavând aceeași consistență de la o formă de societate la alta.

116

Societatea în nume colectiv, societate în comandită simplă și, într-o anumită măsură, societatea cu răspundere

limitată. 117

Societate pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.


~ 39 ~

Dispariția elementuluin affectio societatis, datorată neparticipării asociaților la viața

societății comerciale sau ca urmare a unor grave animozotăți între asociați, paralizează

funcționarea societății și poate conduce la dizolvarea acesteia.

5.2. Aporturile. Varietăţi de aporturi

Obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o

valoare patrimonială, semnifică în sesn juridic noțiunea de aport; în sens etimologic, această

noțiune semnifică bunul adus în societate de către asociați118

. Aporturile pot consta în bunuri

diferite: sume de bani, imobile, drep de folosință și pot fi inegale ca impotanță și valoare.

Element esențial și specific al contractului de societate, aportul trebuie să fie real și

serios, fictivitatea acestuia atrăgând nulitatea societății. Aportul este fictiv când este lipsit de

orice valoare efectivă sau când are o valoare nesemnificativă pentru existența și determinarea

capitalului social. Ca element de fapt, fictivitatea se apreciază de la caz la caz, la momentul

semnării contractului de societate sau al aprobării lui de adunarea constitutivă. Pot fi

considerate cazuri de fictivitate, relecate și de jurisprudență, aportul unui fond de comerț al

cărui pasiv întrece valoarea sa sau aportul supus unei condiții potestative.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 18/1991, în cazul în care asociațiile intercooperatiste sau

de stat și cooperatiste, de orice profil, se reorganizează în societăți comerciale pe acțiuni,

terenurile celelalte bunuri aduse de cooperativă în asociație, precum și bunurile dobândite de

acestea devin proprietatea societății, iar cooperatorii și salariații pot deveni acționari ai

societății comerciale, în condițiile legii. Membrilor cooperatori sau celor îndreptățiți care nu

optează pentru a devemi acționari ai societății comerciale, li se va stabili dreptul de

proprietate.

Instanța supremă a apreciat însă, pe bună dreptate, că asociația intercooperatistă pentru

a se putea reorganiza în societate pe acțiuni, trebuie să stabilească care este partea ce i se

cuvine din patrimoniul fostei asociații format prin insumarea unor C.A.P.-uri ce sunt în

lichidare119

. Instanța în asemenea situație, trebuia să constate nuliatea absolută a contractului

de societate, sancțiune atrasă de fictivitatea aportului, cererea de autorizare a funcționării

societății urmând, în consecință, a fi respinsă.

Obligația de aport, pentru a fi valabilă, nu trebuie să fie afectată nici de termen. În

consecință, apreciem ca nelegala clauza contractuală prin care se prevede că asociatul va

depune capitalul subscris, parte din el la data înregistrării societății în registrul comerțului, iar

118

Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p. 70. 119

Curtea Supremă, secția comercială, decizia nr. 101/5.05.1992, publicată în Dreptul nr. 10/1992, pp.93-94.


~ 40 ~

diferența la o dată ulterioară acestui moment, sau clauza care prevede că jumătate din

capitalul subscris va fi vărsată în ziua îmatriculării societății, iar jumătate în termen de 30 de

zile de la înmatriculare120

. În aceste situații instanța trebuia, în conformitate cu art. 23 din

Legea nr. 31/1990, să îndrume părțile la înlocuirea caluzei respective, iar în caz de

neconformare, să respingă crerea de autorizare.

Potrivit art. 1895 Cod civil, fiecare dintre asociati, în privința societății se consideră

ca debitor de tot ceea ce a promis de a pune în comun. Asociatul are obligația de a remite

societății bunuri menționate ca aport în contractul de societate, el având din acest punc de

vedere calitatea de debitor al societății. Obligația de a exclude vărsământul subzistă chiar și

după dizolvarea societății, în faza de lichidare. În lipsa unei stipulații contrare, bunurile aduse

ca aport devin proprietatea societății comerciale

Când aportul are ca obiect un imobil sau un bun mobil corporal, raporturile dintre

asociați și societate se analizează prin analogie cu raporturile dintre vânzător și cumpărător.

Înstrăinarea bunurilor este însoțită de transferul riscurilor.

Ca persoană juridică, societatea comercială, dispune de un patrimoniu propriu, distinct

de al fiecărui asociat. Bunurile aduse ca aport devin proprietatea societății, dacă nu se convine

altfel și asupra lor creditorii asociaților pierd dreptul de gaj general. Pe durata de funcționare a

societății, creditorii personali ai asociatului pot să-și exercite drepturile numai asupra părții

din beneficiul cuvenit acestuia, după bilanțul anual, iar după dizolvarea societății, asupra

părții ce i s-ar cuveni în urma lichidării.

Creditorii pot preveni riscul diminuării gajului lor general, uzând de mijloacele de

drept civil: acțiunea oblică și acțiunea revocatorie ( pauliană), dacă sunt întrunite condițiile

pentru promovarea lor121

.

Acțiunea oblică poate fi exercitată de creditori, când în caz de anulare a subscripției

debitorul ( asociatului), acesta nu depune diligențe pentru a reintra în posesia bunului. Odată

reintrat în patrimoniul asociatului, bunul constitiie gajul general al tuturor creditorilor, nu

numai a celui care a exercitat acțiunea oblică.

Acțiunea pauliană se poate invoca când aportul a fost făcut în frauda drepturilor

creditorilor, cu scopul de a crea o insolvalabilitate aparentă a debitorului. Pentru ca aportul să

120

Judecătoria Buzău, sentința civilă nr. 53/26.04.1991 și sentința civilă nr. 826/4.10.1993. 121

Cu privire la aceste acțiuni, a se vedea pentru dezvoltări, Constantin Stătescu și Corneliu Bârsanm op.cit.,

pp.305-311; Francisc Deak, Teoria generală a obligațiilor, Curs, București, 1960, p.362; E.Gaudement, Theorie

generale des obligations, ed. a 2-a, Sirey, Paris, 1965, p.405. A se vedea și Eugeniu Safta- Romano, Examen

teoretic și practic referitor la acțiunea oblică și la acțiunea pauliană, în Revista română de drept, nr. 9-12/1989,

p.97; Elena Cîrcei, Frauda în acțiunea revocatorie ( pauliană) în literatura juridică și practica judecătorească,

în Revista de drept, nr. 7/1985, p.23.


~ 41 ~

poată fi declarat inopozabil creditorilor, reclamanții trebuie să facă dovada prejudiciului,

fraudei debitorului, a anteriorității creanței față de data realizării aportului și a convenției

frauduoase a celorlalți asociați.

Potrivit art. 1894 Cod civil, aportul social poate consta într-o sumă de bani, alte bunuri

sau anumite prestatii sau cunostinte specifice, cu titlu de aport societar.

Fondurile provenite din aportul în numerar sunt depozitate la o unitate bancară

autorizată sau C.E.C. Deși legea nu prevede, credem că vărsământul trebuie constata și să

curpindă elemente de indentificare ale subscriitorului. Vărsământul este efectuat într-un cont

valutar provizoriu, care este blocat până la momentul la care societatea dobândește

personalitate juridică122

.

Societatea pe acțiuni se constituie deplin prin înmatricularea sa în registrul comerțului.

Aportul în natură constă în bunuri corporale, mobile și imobile, și bunuri incorporale.

Obiectul aportului în natură este foarte variat, cuprinzând practic toate bunurile, cu excepția

numerarului: clădiri, terenuri, mărfuri, brevete de invenție, mașini, nave, creanțe. Condiția

prealabilă ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului în natură este aceea de a fi în circuit

civil. Astfel, art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 dispune: ”Terenurile care fac parte din

domeniul public sunt scoase din circuitul civil”, în timp ce art. 45 din aceeași lege prevede

următoarele:” Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor sunt și rămân în

circuitul civil. Ele pot fi dobândite și îmstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de

legislația civilă, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege”.

Nu pot forma obiect al aportului într-o societate pe acțiuni nici veniturile din activități

realizate în România și nici valori dobândite în condițiile legii, dacă acestea constă în drepturi

sociale negociabile (acțiuni) întrucât nici creanțele, potrivit legii, nu pot fi aduse ca aport într-

o astfel de societate. Aportul în muncă nu este admisibil la constituirea unei societăți pe

acțiuni, indiferent de modalitatea de constituire.

Aporturile în proprietate operează o înstrăinare cu titlu oneros. În consecință, bunul și

riscurile trec la societate din momentul subscrierii aportului. După cum am arătat deja,

riscurile pierii fortuite a bunului individual determinat sunt suportate de societate, dacă acesta

122

Dragoș Alexandru Sitaru, Considerații privind subiectele de naționalitate română ale dreptului comerțului

internațional ( comercianții persoane fizice și societățile comerciale), partea I-a, în Revista de drept comercial,

nr. 1/1993.p.61.


~ 42 ~

nu a fost predat, rămânând intacte drepturile asociatului asupra acțiunilor cu care a fost

remunerat aportul său123

.

Societatea va dobândi proprietatea bunurilor determinate generic în ziua

individualizării lor. Fiind aplicabile prin analogie regulile contractului de vânzare –

cumpărare, asociatul trebuie să fie proprietarul bunului adus ca aport, el având față de

societate obligația de garanție pentru evicțiune și pentru vicii ascunse. În consecință, dacă

bunul este revendicat de un terț și acesta are câștig de cauză, societatea va avea acțiune

împotriva asociatului pentru obligarea lui la prețul bunului și la daune interese124

Asociatul răspunde conform articolului 1896 Cod Civil, și pentru viciile ascunse ale

bunului adus ca aport în societate, intocmai ca un vanzător fata de cumpărător125

. Aportul în

proprietate se deosebește de contractul de vânzare – cumpărare prin faptul că asociatul nu

primește un preț pentru bunul adus ca aport, ci primește acțiuni. În consecință, el nu va putea

invoca un eventual drept de retenție.

Legea nr.31/1990 prevede că: ”În lipsă de stipulație contrară bunurile constituite ca

aport în societate devin proprietatea acesteia”.Deci,asociații pot aduce ca aport și folosința sau

uzufructul unor bunuri.

Aportul în folosință constă în punerea bunului la dispoziția societății fără a opera un

transfer de proprietate. Asociatul rămânând în continuare proprietarul bunului, riscul rămâne

în sarcina sa, dacă bunul este individual determinat și neconsumptibil. Riscul va fi suportat de

societate numai dacă bunul se deteriorează, ori a fost în comun după o prealabilă evaluare.126

Conform art.703 Cod Civil ”uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane si

de a culege fructele acestuia, intocmai ca proprietarul, insa cu indatorirea de a-i conserva

substanta”.127

Aportul în uzufruct poate fi constituit atât de proprietarul bunului cât și de uzufructuar.

Prin aportul în uzufruct societatea dobândește un drept real. Societatea nu poate solicita

fructele de la asociat dacă bunul piere fără culpa acestuia. Riscurile care privesc nuda

123

Supra, nr. 37; M.de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p.62;contra, Lamy societee, op.cit., p.99, unde se afirmă că

transferul dreptului de proprietatw intervine în ziua înmatriculării societății în registrul comerțului, când aceasta

dobândește personalitate juridică. 124

Francisc Dreak și Stanciu D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, op.cit., p.58-61.

Curtea Supremă a decis, într-un caz de speță, că:”Bunurile imobile create din fondurile unei foste unități

economice de stat nu putea să aibă decât regimul juridic ridicat al proprietății de stat, statul român fiind titularul

dreptului de proprietate, unitățile sale având asupra bunului numai un drept de administrare directă.” Curtea

Supremă, secția comercială, dec. Nr. 6/14.01.1993. În același sens și dec. Nr. 176/6.01.1993, publicate în

Dreptul, nr. 9/1993, p. 84 – 86. 125

D. Alexandrescu, Principiile dreptului civil român, vol.4, București, 1926, p.406. 126

Francisc Deak, Contracte civile, în Contracte civile și comerciale de Francisc Deak și Stanciu D.Cărpenaru,

op.cit., p.238. 127

Ion Filipescu, Drept civil.Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, 1993, p.236-250.


~ 43 ~

proprietate rămân la asociat, și deci dacă bunul piere, societatea, la momentul dizolvării, va

putea fi obligată la plata daunelor interese iar nu la restituirea bunului, când pierderea s-a

datorat culpei sale.128

Situațiile care ar putea determina instanța să dispună evaluarea aporturilor pot fi cele

de subevaluare evidentă, cu scopul eludării legilor fiscale, sau cele privind neconcordanța

unor clauze din contract sau statut, sub aspectul evaluării aportului în natură. Modul de

evaluare trebuie precizat în contractul de societate conform Legii nr. 31/1990.

Complexitatea operației de evaluare decurge din pluralitatea valorilor ce pot fi avute în

vedere de un expert pentru același bun: valoarea de asigurare, valoare tehnică, valoare de

circulație. Bunul ce formează obiectul aportului trebuie evaluat la data realizării lui, respectiv

la data constituirii societății comerciale129

.

Secţiunea 6: Statutul societăţii

Societatea pe acțiuni, se constituie prin contract de societate și statut. Contractul de

societate și statutul pot fi încheiate sub forma înscrisului unic, denumit act constitutiv sau sub

forma a douănacte distincte. Statutul societății este un act juridic de natură contractuală, iar

obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere și funcționare a

societății. Statutul nu are caracter contractual în cazul societății cu răspundere limitată

unipersonală și nici în cazul societăților comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990.

Statutul societății trebuie să se încheie, la fel ca și contractul de societate, în forma

înscrisului sub asemnătură privată, iar prin excepție, în formă autentică, în condițiile

prevăzute de art. 5 alin (6) din Legea nr. 31/1990. Statutul are ca scop tehnica de organizare a

societății comerciale, instituției și persoană juridică și este,la fel ca și contractul de societate,

un act de comerț. Statutul dezvoltă elementele contractului de societate privind organizarea,

conducerea și funcționare a organelor de deliberare și administrare a societății pe acțiuni. El

cuprinde clauze prin care se prevăd condițiile de adoptare a hotărârilor privind activitatea

societății, modul de funcționare a organelor de control asupra gestiunii societății, repartizarea

128

I.L. Georgescu, op.cit., vol.2, p.51 129

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă, care a statuat: ”Evaluarea aportului în natură se face în raport

cu prețurile existente la data constituirii societății comerciale, respectiv a stabilirii aportușui prin actele

constitutive, ce exprimă acordul asociaților, iar modificarea ulterioară a prețurilo, prin liberalizarea acestora, nu

justifică o nouă evaluare și modoficare a contractului de societate și a statutului, întrucât prin aceasta s-ar încălca

acordul părților și stabilitatea convențiilor” Curtea Supremă, decizia secției comerciale nr. 169/1993, în Buletinul

jurisprudenței, op.cit., p.228-229.


~ 44 ~

beneficiilor130

. Contractul de societate este considerat principalul act constitutiv, iar clauzele

statutului trebuie să fie concordate cu cele ale contractului de societate131

.

Întocmirea actelor constitutive în condițiile cerute de lege are anumite consecințe

asupra viitoarei societăți comerciale. Actele juridice necesare constituirii valabile a societății

sunt încheiate de către persoanele desemnate prin actele constitutive în calitate de

administratori ai societății, iar în absența desemnării administratorilor societății, actele

juridice pot fi încheiate de oricare dintre asociați.

Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii

pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată132

. Statutul nu repetă prevederile

contractului de societate, ci doar le dezvoltă. Datorită complexităţii acestor societăţi este

necesar ca, pornind de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le

este propriu, în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii (adunarea

generală, condiţiile de adoptare a hotărârilor, administrarea societăţii, controlul asupra

gestiunii societăţii). Din dispoziţiile legale rezultă că asociaţii au posibilitatea să aleagă între a

încheia două acte constitutive distincte - contractul de societate şi statutul - şi încheierea unui

singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă133

. În jurisprudenţă134

s-a decis că, între cele

două acte constitutive, contractul de societate este principalul act constitutiv. Prin urmare, nu

s-a recunoscut calitatea de asociat unei persoane care a semnat statutul, fără să semneze

contractul de societate. Statutul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi

contractul de societate (art. 948 Cod civil).

130

Legea nr. 161/2003a adăugat în art. 5 un aliment nou, care prevede că în cazurile în care contractul de

societate și statutul constituie acte distincte, statutul va cuprinde datele de identificare a asociaților și clauze acre

regelementează organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății. 131

Sancțiunea unei asemenea neconcordanțe între contract și statut poate fi refuzul înregistrării societății. În

acest sens, C.S.J. Secția comercială, decizia nr. 183/1992. 132

Stanciu Cărpenaru, Drept Comercial Român, ed. IV-a, editua All Beck, Bucureşti 2002 133

Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. - Art. 5

alin. (3) Legea 31/1990 republicată 134

C.S.J., s.com., dec.nr.33/1994 în “Dreptul” nr.2/1995

http://www.pinzaru.ro/?p=19


~ 45 ~

Capitolul III:Formalităţile juridice de constituire ale societăţii pe

acțiuni

Secţiunea 1: Formalităţile juridice de constituire ale societăţilor pe acțiuni

Potrivit art. 8 din Legea nr. 31/1990135

, societatea pe acțiuni se constituie prin contract

de societate și statut. Semnarea actelor constitutive de către asocieți, în cazul constituirii

simultane a societății, sau aprobarea lor de adunarea constitutivă și semnarea de către

fondatori, în cazul constituirii succesive a acesteia, reprezintă un pas necesar dar nu suficient

în devenirea societății ca subiect distinct de drept. Legea impune îndeplinirea unor formalități

într-o anumită succesiune care au ca finalitate constituirea societății comerciale ca persoană

juridică: întocmirea și autentificarea actelor constitutive, autorizarea de către instanța

judecătorească a funcționării societății, publicarea, inmatricularea și înscrierea fiscală a

societății.

Constituirea societății comerciale impune parcurgerea a trei faze: o fază contractuală,

realizată de asociați cu concursul notarului public, o fază judiciară de competența instanței

judecătorești, o fază de publicare, înmatriculare și înscriere fiscală realizată prin inermediul

Monitorului Oficial, Oficiul Registrului Comerțului și Administrației Financiare.

Contractul de societate și statutul societății pe acțiuni, în ambele modalități de

constituire, simultană și succesivă, care concretizează voința asociaților, respectiv a

fondatorilor de a constitui o societate pe acțiuni, se vor redacta prin grija acestora, cel mai

adesea cu ajutorul unui avocat. Redactarea actelor constitutive, deși ar putea fi realizată și de

notar, în virtutea atribuțiilor sale, dacă părțile contractante ar solicita aceasta, în practică

notarul se ocupă numai de autentificarea lor. Autentificarea se efectuează după procedura

reglementată de lege în acest scop și are loc în prezența tuturor asociaților, personal sau prin

mandatar cu procedură autentificată, în ipoteza constituirii simultane a societății sau a

fondatorilor în cazul constituirii continuate a acesteia. Viitoarei societăți comerciale îi sunt

aplicabile dispozițiile cu valoare de principiu ale Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele

fizice și persoanele juridice, în privința dobândirii anticipate a capacități de folosință și de

exercițiu136

.

135

Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Atlas, vol.2,București, p.52, și Formalități legale de

constituire a societății comerciale și consecințele nerespectării lor în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de

drept comercial nr.4/1992, p.5. 136

Stanciu D. Cărpenaru, op. cit. Octavian Căpățână, Societățile Comerciale , București, Editura Lumina, 1991.


~ 46 ~

Odată cu autentificarea actelor constitutive, societatea comercială dobândește, deci,

capacitatea de folosință cât privește drepturile și obligațiile de care depinde valabila sa

constituire: formalitățile privind constituirea societății, operațiuni legate de executarea

obligației de aport, dar și de patrimoniul societății.

Corelativ capacității anticipate de folosință, societatea în formare dobândește și o

capacitate de exercițiu anticipată. În literatura juridică această aptitudine a societății în

formare, de a avea drepturi și de a-și exercita obligații anticipat, a fost denumită ”mica

personalitate juridică”137

. Capacitatea juridică a societății comerciale pe acțiuni va fi

exercitată de administratori și de oricare asociat, semnatar al contractului de societate, în cazul

constituirii simultane și de fondatori, în cazul constituirii succesive a societății. Deși art. 22 și

art. 24 din Legea nr. 31/1990 nu se referă la persoanele abilitate să facă demersuri în vederea

îndeplinirii formalităților cerute pentru constituirea societății, indirect se deduce din trimiterea

pe care o face art. 26 alin. 5 la art. 7 alin. 2 și 3 că acestea sunt administratorii sau oricare

dintre asociați în ipoteza constituirii simultane, iar în cazul constituirii succesive, persoanele

desemnate de adunarea constitutivă, dar și fondatorii care potrivit art. 27, sunt răspunzători

nelimitat și solidar față de terți, atât pentru neândeplinirea formalităților legale prevăzute

pentru constituirea societății, cât și pentru obligațiile luate cu ocazia constituirii societății.

Articolul 22 din Legea nr.31/1990 prevede următoarele: ” funcționarea societății pe

acțiuni este supusă autorizării instanței în a cărei rază teritorială își va avea sediul societatea”.

Nu indică anume care instanță din sisitemul judiciar are această competență138

. Potrivt art. 1

din Codul de porcedură civilă, modificată prin Legea nr. 59/1993139

, judecătoria are

plenitudine de competență: ”Judecătoria judecă în primă instanță toate procesele și cererile în

afară de cele date prin lege de competența altor instanțe”.

Cererea de autorizare a funcționării societății pe acțiuni se depune la președintele

tribunalului. Acesta, primind cererea de autorizare, fixează un termen de înfățișare și cere

avizul Camerei de Comerț și Industrie a județului respectiv, în ce privește utilitatea societății,

mărimea capitalului față de scopul urmărit, onorabilitatea fondatorilor și, după caz, a

137

Octavian Căpățână, op. cit., p. 117; pentru dezvoltări a se vedea Yolanda Eminescu, ”Teoria generală a

personalității juridice”, în ”Subiectele colective de drept în România”, Editura Academiei, București, 1981, p.

28. 138

Determinarea instanței competente până la apariția Legii nr. 59/1993 a suscitat discuții în doctrină, dominând

un singur punct de vedere, acela potrivit căruia competența în soluționarea acestor cereri este judecătoria.

Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., vol. 2, p.53-54, Octavian Căpățână, op.cit., p.64, Ion Turcu, Dreptul afacerilor,

Ed. Fundația ”Chemarea ” Iași, 1992, p.186. 139

Legea nr. 59 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului Familiei, a legii contenciosului

administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcșionarea Curții de Conturi, publicată

în Monitorul Oficial nr. 177 din 26 iulie 1993.


~ 47 ~

asociaților. Va dispune, în cazul în care consideră necesar, efectuarea unei expertize în contul

părților pentru evaluarea aportului în natură. Cererea de autorizare cuprinde elementele

necesare investirii instanței: atributele de identificare ale solicitantului, obiectul cererii,

motivele de fapt și de drept, semnătura. Ea trebuie însoțită de următoarele acte: dovada

efectuării vărsămintelor, actele privind proprietatea altor aporturi decât cele în numerar, iar în

cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt

grevate; actele de constatare ale operațiunilor încheiete în contul societății și aprobate de

adunarea constitutivă (art. 22 din Legea nr. 31/1990).

Cererea de autorizare a funcționării societăților pe acțiuni însoțită de actele enumerate

mai sus se adresează instanței, în termen de 15 zile de la data autentificării contractului de

societate și statutului, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 26 alin. 1

societatea nu se consideră legal constituită mai înainte de îndeplinirea formalităților prevăzute

de art. 22 și art. 24 din Legea nr. 31/1990. Această măsură era prevăzută și în art. 151 din

Codul Comercial de la 1938, neintrat în vigoare, preluată fiind de acesta din Codul Comercial

italian, art.138 din Codul comercial, în prezent abrogat, sancționa lipsa autorizării funcționării

societății cu nulitatea absolută, dispoziție critică, pe bună dreptate, în doctrina epocii140

.

Procedura de soluționare a cererii de autorizare a societății pe acțiuni se desfășoară în două

faze. În prima fază se depune cererea la președintele instanței. Acesta fixează termen de

înfățișare, solicită avizul Camerei de Comerț. Iar când consideră necesar, dispune efectuarea

unei expertize pentru evaluarea aporturilor în natură.

Potrivit legii, avizul este consultativ. S-a exprimat părerea că avizul ar trebui să

primească și firma societății în formare pentru a se evitat respingere a cererii de înmatriculare

în temeiul art. 36 din Legea 26/1990. Firma aleasă, dacă nu introduce elemente de deosebire,

poate produce confuzie cu altă firmă înregistrată anterior141

. Instanța poate trece peste

concluziile lui sau le poate neglija atunci când constată că între mărimea capitalului social și

scopul urmărit există a vădită disproporție, nefiind posibilă realizarea scopului propus, ori

atunci când reține că membrii fondatori sau asociați au suferit mai multe condamnări pentru

fraude, acte de corupție, fapte incompatibile cu statutul de ”onorabilitate”142

.

Cea de a doua fază a procedurii de autorizare judiciară implică exercitarea controlului

de legalitate a actelor constitutive. Instanța va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de

formă și fond ale contractului de societate și statutului, precum și conținutul acestora sub

140

I.L.Georgescu, Drept comercial român, vol.2, București, 1947, p.89-90 și 280. 141

Octavian Căpățână, op.cit., p.125. 142

Arcadie Georgescu, În legătură cu autorizarea funcționării societății comerciale, în Dreptul, nr. 1 din 1993,

p.33.


~ 48 ~

aspectul existenței sau nu a clauzelor obligatorii. Se va verifica , dacă a fost integral subscris

capitalul social, dacă au fost respectate condițiile legii privind aporturile asociaților și modul

de efectuare a vărsămintelor, privind respectarea cotei maxime de 6% din beneficiul net

pentru remunerarea fondatorilor; dacă obiectul societății este determinat și licit, potrivit

Hotărârii Guvernului nr. 1323/1990, dacă nu au fost încălcare dispozițiile art. 212 din Legea

nr. 31/1990 modoficat prin Legea nr. 78/1992, cu privire la dubla calitate de administrator al

societății fondatoare cu capotal integral de stat și aceea de asociat ca persoană fizică, urmând,

după caz, să se pună în vedere părții în culpă ă opteze pentru una din aceste calități143

.

Instanța poate dispune, în contul părților, efectuarea unei expertize dacă consideră

necesar, pentru evaluarea în natură, în cazul modalității simultane a constituirii societății pe

acțiuni. În cazul constituirii succesive, adunarea constitutivă, anterior investirii instanței cu

cererea de autorizare a funcționării societății, desemnează excepții în conformitate cu art. 18

și 19 din lege.

Hotărârea prin care s-a dispus înmatricularea societății nu se comunică solicitantului,

dacă a fost prezent la dezbateri. S-a exprimat părerea că, în temeiul art. 7 din Legea 26/1990

care prevede: ”Instanțele judecătorețti sunt obligate să trimită Oficiului Registrului

Comerțului, în termen de 15 zile de la data când au rămas definitive copiile legalizate de pe

dispozitivul hotărârilor definitive și de pe încheierile ce se referă la acte și mențiuni a căror

înregistrare este cerută de lege ” instanța va comunica copia legalizată a dispozitivului

acesteia Oficiului Registrului Comerțului144

. Cererea de autorizare soluționându-se potrivit

procedurii necontencioase, împotriva hotărârii pronunțate în urma soluționării ei poate face

apel orice persoană interesată, chiar dacă nu a participat la dezlegarea pricinii( art. 336 Cod de

Procedură Civilă)145

.

Ulterior rămânerii definitive a sentinței prin care s-a autorizat funcționarea societății

pe acțiuni, procesul constituirii acesteia implică publicarea, înmatricularea și înscrierea

fiscală, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 31/1990, care dispune: ” sentința va fi depusă

în termen de 15 zile de la data când a rămas definitivă, împreună cu contractul la Registrul

Comerțului sediului societății, pentru a fi înscrise, și la Administrația Financiară. Sentința,

contractul de societate și statutul vor fi publicate în Monitorul Oficial”. Obiectul cererii de

publicare în Monitorul Oficial îl formează sentința, contractul de societate și statutul societății

143

Pentru încălcarea dispoziției art. 212 din Legea nr. 31/1990, modificarea prin clauze contractuale, a se vedea

Judecătoria Buzău, sentința civilă nr. 133 din 11.03.1993 și 49 din 0401991, nepublicate. 144

Octavian Căpățână, op.cit., p.127, Stanciu D. Cărpenaru, op.cit.,, vol.2, p.60-61. 145

Cu privire ka posibilitatea terților de a ataca cu apel sentința, a se vedea Tribunalul Județean Bihor, decizia

civilă nr. 895/1991, Nota I, Ioan Augustin Man, Nota II, Octavian Căpățână, în Dreotul , nr. 4/1992, p.71-75.


~ 49 ~

pe acțiuni. Ca urmare a modificării art. 24 alin. 1 prin Legea nr. 41/1991, cei interesați au

posibilitatea să opteze în reproducerea integrală sau numai în extras a contractului de societate

și satutului146

.

Publicarea nu este supusă nici unui termen, dar conform art. 4, alin. 3, aplicabil și

societății pe acțiuni, o condiție a efectuării înmatriculării – care trebuie solicitată în termen de

15 zile de la rămânerea definitivă a sentinței de autorizare – este prezentarea dovezii că s-a

solicitat publicarea în Monitorul Oficial. Publicarea în Monitorul Oficial nu are efecte

constitutive și nici de opozabilitate față de terți; are rolul de a informa terții despre

constituirea societății pe acțiuni.

Societatea este persoană juridică din ziua înmatriculării sale în Registrul Comerțului (

art. 24 din Legea nr. 31/1990). Cererea de înmatriculare în Registrul Comerțului a unei

societăți pe acțiuni va cuprinde, potrivit art. 15 din legea nr. 26/1990147

, următoarele date:

- Numele și prenumele, domiciliul, cetățeniea, data și locul nașterii, starea civilă, averea

modul de evaluare a acesteia și activitatea comercială anterioară, pentru persoane

fizice, denumirea, naționalitatea și sediul, pentru persoane juridice, ale fiecărui asociat

sau fondator;

- Firma și sediul societății și, după caz, ale sucursalelor și filialelor;

- Forma juridică și obiectul societății;

- Capitalul subscris și cel vărsat;

- Valoarea bunurilor constituite ca aport și modul de evaluare, numărul acțiunilor

acordate pentru aceasta și avantajele rezervate fiecărui fondatoru;

- Numărul și valoarea nominală a acțiunilor cu specificarea dacă sunt nominative sau la

purtător și numărul lor pe categorii;

- Numărul, numle și prenumele, precum și cetățenia administratorilor, garanția pe care

sunt obligați să o depună, puterile și drepturile speciale de administrare și de

reprezentare acordate unora dintre ei;

- Numărul, numele și prenumele, precum și cetățenia cenzorilor;

- Modul de distribuire a beneficiilor;

- Condițiile pentru validarea hotărârilor adunării generale și exercițiul dreptului de vot;

146

Legea nr.41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 4.06.1991, prevede într-un articol

unic că alineatul 1 al art. 24 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale va avea următorul cuprins:

”Sentința va fi depusă în termen de 15 zile de la data când a rămas definitivă, împreună cu contractul, la

registrul comerțului, sediului social, pentru a fi înscrise, și la Administrația Financiară. Sentința va fi publicată

în Monitorul Oficial. Contractul de societate și statutul se publică, la cererea părților, integral sau extras.”. 147

Legea nr. 26 din 5.11.1990 privind Registrul Comerțului, publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din

7.11.1990.


~ 50 ~

- Durata societății;

- Operațiile încheiate de fondatori în contul societății ce se constituie și pe care

societatea urmează să le preia asupra sa și sumele plătite pentru aceste operații.

Nefiind un termen de decădere, înmatricularea poate fi cerută și ulterior, consecința

fiind aceea că societatea nu se consideră legal constituită, cu urmările pe care le implică

asupra agravării răspunderii asociaților sau fondatorilo, după caz. Înmatricularea societății pe

acțiuni se realizează în baza sentinței judecătorești prin care s-a dispus aceasta, în termenul

prevăzut, nemaifiind necesară o încheiere a judecătorului delegat la Oficiul Registrului

Comerțului.

Potrivit art. 22 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 mențiunile se vor înregistra din oficiu, în

termen de cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe dispozitivul hotărârii

definitive, pentru faptele și actele prevăzute la art. 21 lit. d,e,f,g, respectiv hotărârea de divorț

a comerciantului, precum și cea de împărțire a bunurilor comnune pronunțate în cursul

executării comerțului; hotărârea de punere sub interdicție a comerciantului sau de instituire a

curatelei acestuia, precum și hotărârea prin care se ridică aceste măsuri; hotărârea de declarare

în stare de faliment a comerciantului; hotărârea de comndamnare a comerciantului pentru

faptele penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie.

Un efect secundar al înmatriculării societății în Registrul Comerțului este funcția

documentară148

. Datele înscrise cu prilejul înmatriculării dau posibilitatea celor interesați să se

informeze asupra obiectului de activitate al societății, moralității și antecedentelor penale ale

asociaților. O altă măsură care se dispune prin sentința de autorizare a societății se referă la

înscrierea fiscală a acesteia la administrația financiară. Înscrierea fiscală se va face la

Administrația Financiară din circumscripția în care societatea și-a stanilit sediul, în baza unei

cereri semnate de administrator sau, în condițiile legii, de un asociat. La cerere se atașează

contractul de societate. Scopul înscrierii este acela de a crea premisele pentru aplocarea

Ordonanței nr. 70/1994 privind impozitul pe profit149

. Termenul de înscriere la Administrația

Financiară este tot de 15 zile și are aceeași natură juridică ca și termenul în care se solicită

înmatricularea societății.

148

Ion Turcu, op.cit., p.16. 149

Ordonanța Guvernului nr. 70 din 29 august 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 31 august 1994

care a abrogat, începând cu anul fiscal 1995, Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit.


~ 51 ~

Secţiunea 2: Particularităţile constituirii societăţii comerciale pe acțiuni

prin subscripţie publică

Formalitățile necesare constituirii societății cu răspundere limitată sunt: întocmirea

actelor constitutive; autorizarea funcționării societății de către instanța judecătorească;

publicitatea prin Monitorul Oficial, înmatricularea societății în registrul comerțului și

înscrierea fiscală a societății. Când societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică,

fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune, care va cuprinde datele prevăzute la art. 8, cu

excepția celor privind pe administratori și cenzori, și în care se va stabili data închiderii

subscripției.Prospectul de emisiune semnat de fondatori în forma autentică va trebui depus,

înainte de publicare, la oficiul registrului comerțului din județul în care se va stabili sediul

societății.Judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului, constatând îndeplinirea

condițiilor de la alin. (1) și (2), va autoriza publicarea prospectului de emisiune. Prospectele

de emisiune care nu cuprind toate mențiunile sunt nule. Subscriitorul nu va putea invoca

această nulitate, dacă a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă a exercitat drepturile și

îndatoririle de acționar.Subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare

ale prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat. Subscrierea va

cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului; numărul,

în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația expresă că subscriitorul cunoaște

și acceptă prospectul de emisiune150

.

Participările la beneficiile societății, rezervate de fondatori în folosul lor, deși

acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă vor fi aprobate de adunarea constitutivă. Cel

mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii vor convoca

adunarea constitutivă, printr-o înștiințare publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a

IV-a, și în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare151

.

Înștiințarea va cuprinde locul și data adunării, care nu poate depăși două luni de la data

închiderii subscrierii, și precizarea problemelor care vor face obiectul discuțiilor. Societatea se

poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare acceptant a vărsat în

numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la Casa de Economii și Consemnațiuni -

C.E.C. - S.A. ori la o bancă sau la una dintre unitățile acestora. Restul din capitalul social

subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.

Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.Dacă

150

E. Cârcei, op.cit., p.108. 151

E. Cârcei, op.cit.,p.109, I.L.Georgescu, op.cit., p.232.


~ 52 ~

subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai

mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să supună aprobării adunării constitutive majorarea

sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripției. Fondatorii sunt obligați să

întocmească o listă a celor care, acceptând subscripția, au dreptul să participe la adunarea

constitutivă, cu menționarea numărului acțiunilor fiecăruia152

. Această lista va fi afișată la

locul unde se va ține adunarea, cu cel puțin 5zile înainte de adunare. Adunarea alege un

președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea acceptanților se va constata prin liste de

prezență, semnate de fiecare dintre ei și vizate de președinte și de unul dintre secretari.

Oricare acceptant are dreptul să facă observații asupra listei afișate de fondatori, înainte de a

se intra în ordinea de zi a adunării, care va decide asupra observațiilor. În adunarea

constitutiva, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acțiunile subscrise. El poate

fi reprezentat și prin procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanți.

Acceptanții care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la

aporturile lor, chiar dacă ei sunt și subscriitori de acțiuni în numerar ori se prezintă ca

mandatari ai altor acceptanți. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate

plus unu din numărul acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor

prezenți.Dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operațiuni încheiate de

fondatori în contul societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,

adunarea constitutivă numește, în condițiile art. 39, unul sau mai mulți experți, care își vor da

avizul asupra evaluărilor. Dacă majoritatea cerută nu poate fi întrunită, desemnarea experților

se va face de judecătorul delegat, la cererea oricărui acceptant. După ce experții au depus

raportul de evaluare prevăzut la art. 38, fondatorii convoacă din nou adunarea constitutivă,

conform dispozițiilor art. 20.

Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experți, este inferioară cu o cincime

aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage,

anuntându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă.

Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în

termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică153

. Adunarea

constitutivă are următoarele obligații: - verifică existența vărsămintelor; - examinează și

validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură; aprobă participările la

beneficii ale fondatorilor și operațiunile încheiate în contul societății; - discută și aprobă actul

constitutiv al societății, membrii prezenți reprezentând, în acest scop, și pe cei absenți, și

152

St. D. Cărpenaru, op.cit., p.29. 153

I. Băcăoanu, op.cit., p.83-87.


~ 53 ~

desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actului și îndeplinirea

formalităților cerute pentru constituirea societății; - numește pe administratori și cenzori.

Vărsămintele efectuate, potrivit art. 21, pentru constituirea societății prin subscripție publică

vor fi predate persoanelor însărcinate cu încasarea lor, prin actul constitutiv, iar în lipsa unei

dispoziții, persoanelor desemnate prin decizia consiliului de administrație, după prezentarea

certificatului la oficiul registrului comerțului, din care rezultă înmatricularea societății154

.

Dacă constituirea societății nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct

acceptanților.

Fondatorii iau asupra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare constituirii

societății, iar dacă, din orice cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva

acceptanților.Fondatorii sunt obligați să predea administratorilor documentele și

corespondența referitoare la constituirea societății. Fondatorii și primii administratori sunt

solidar răspunzători, din momentul constituirii societății, față de societate și de terți pentru: -

subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de

actul constitutiv; - existența aporturilor în natură; - veridicitatea publicațiilor făcute în vederea

constituirii societății. Fondatorii sunt răspunzători, de asemenea, de valabilitatea operațiunilor

încheiate în contul societății înainte de constituire și luate de aceasta asupra sa. Adunarea

generală nu va putea da descărcare fondatorilor și primilor administratori, pentru răspunderea

ce le revine în temeiul acestui articol și al art. 49 și 53, timp de 5 ani. Adunarea constitutivă

va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine fondatorilor unei societăți constituite prin

subscripție publică. Cota prevăzută la alin. (1) nu poate depăși 6% din profitul net și nu poate

fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societății. În cazul

majorării capitalului social, drepturile fondatorilor vor putea fi exercitate numai asupra

profitului corespunzător capitalului social inițial. De dispozițiile acestui articol pot beneficia

numai persoanele fizice cărora li s-a recunoscut calitatea de fondatori prin actul constitutiv .În

caz de dizolvare anticipată a societății, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate,

dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la acțiunea în daune se prescrie prin

trecerea a 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a

hotărârii adunării generale a acționarilor care a decis dizolvarea anticipată.

Societățile comerciale pe acțiuni constituite prin subscripție publică sunt considerate

societăți deținute public în sensul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2002 privind

valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate, care se

154

I. L. Georgescu, op.cit., vol.II, p.321-322, p.327.


~ 54 ~

completează cu dispozițiile prezentei legi în ceea ce privește înmatricularea în registrul

comerțului.

Operaţiunea de constituire prin subscripţie publică prezintă, pe lângă avantajul vinei

reglementări speciale conţinută în Titlul II, Cap. II, art. 18-34 din Legea nr. 31/1990,

numeroase inconveniente, cum sunt: intervalul de timp îndelungat necesar pentru îndeplinirea

procedurii de constituire; formalităţile riguroase prevăzute pentru subscrierea acţiunilor;

incertitudinea reuşitei constituirii. Constituirea societăţii pe acțiuni prin subscripţie publică

parcurge o procedură specială, marcată de câteva etape obligatorii, astfel: întocmirea

prospectului de emisiune de către fondatori, autorizarea publicării prospectului de emisiune,

subscrierile de acțiuni, închiderea subscripţiei, întrunirea adunării constitutive a subscriitorilor

acceptanţi pentru a statua asupra constituirii societăţii comerciale155

.Spre deosebire de

constituirea simultană, această modalitate presupune o fază premergătoare, care cuprinde

lansarea prospectului de emisiune şi subscrierea acţiunilor, o fază intermediară, validarea

subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a

acceptanţilor şi o fază finală, -- autorizarea de către instanţă a funcţionării societăţii, succedată

de înmatricularea acesteia în registrul comerţului. Iniţiativa, pregătirea şi îndeplinirea

formalităţilor necesare finalizării acestor faze revin fondatorilor. Potrivit art. 19 din Legea

societăţilor comerciale subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare

ale prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat.

Subscrierea va cuprinde: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul

subscriitorului, numărul, în litere, al acţiunilor subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă

că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.

În raport de aceste prevederi, se impun câteva precizări cu privire la condiţiile de

formă şi natura juridică a actului subscrierii, precum şi la modalitatea concretă a operaţiunii

de subscriere, acceptarea prospectului şi cerinţele formării capitalului social.

Actul juridic al subscrierii nu necesită forma autentică1, nici atunci când subscriitorul

îşi asumă obligaţia de a efectua un aport în natură constând într-un teren. Aceasta întrucât, aşa

cum s-a arătat' în doctrină, subscrierea reprezintă o operaţiune pregătitoare pentru constituirea

viitoarei societăţi156

.

155 Relativ la etapele şi formalităţile necesare constituirii societăţii anonime prin subscripţie publică, a se vedea

J.P. Sortais, op. cit., p. 84-313. 156 ” Actul de subscriere nu trebuie autentificat”, St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea,

op.cit.,p.77. Într-o altă opinie, se susține necesitatea autentificării actului de subscriere, întemeiat pe art. 131 alin.

(3) Cod comparat din 1887, I. N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. I, București,

1929,p.243;C.A.Stoeanovici, Curs de societăți comerciale, Ed. ” Curierul Judiciar”, București, 1926, p.120.


~ 55 ~

Relativ la natura juridică a actului subscrierii, în doctrină s-a arătat că „subscrierea

este manifestarea de voinţă a unei persoane care se obligă să devină acţionar al societăţii, prin

efectuarea unui aport la capitalul social al acesteia, în schimbul căruia va primi acțiuni de o

valoare nominală egală"157

. într-o altă opinie, „subscrierea de acțiuni este un contract

sinalagmatic, prin care o persoană acceptă oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate

pe acțiuni, aducând ca aport o sumă de bani, cel puţin egală cu nivelul nominal al unei acțiuni

al cărei proprietar va deveni"158

.

Prin urmare, în timp ce prima opinie consideră că actul subscrierii este o manifestare

unilaterală de voinţă159

a persoanei subscriitoare, a doua opinie califică subscrierea ca fiind

acordul de voinţă realizat de fondatori şi subscriitori160

.

Iată de ce, în doctrină, s-a arătat că operaţiunea subscrierii, constituită din întocmirea

prospectului de emisiune şi prezentarea lui pentru subscriere reprezintă o formă a stipulaţiei

pentru altul, unde subscrii-torii au calitatea de promitenţi, fondatorii pe cea de stipulanţi, iar

societatea care se va naşte are calitatea de terţ beneficiar161

.

Secţiunea 3: Procedurile legale privind emisiunea şi subsrierea

acțiunilor

Emisiune va fi întocmită de fondatori şi va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 9 din

Legea nr. 31/1990 privind conţinutul contractului de societate, cu exceţia celor care se referă

la administratori şi cenzori. Va cuprinde, desigur, şi menţiunea datei închiderii subscripţiei

(art. 10). emisiune va avea următorul conţinut: numele, prenumele sau, după caz,. denumirea

fondatorilor, domiciliul sau sediul, cetăţenia sau naţionalitatea acestora; denumirea şi sediul

societăţii şt al sucursalelor sau filialelor; forma şi obiectul societăţii; capitalul social subscris

şi capitalul social vărsat.

Deși art. 10 din Legea nr. 31/1990 nu prevede expres, trebuie precizată cota de

jumătate din capitalul subscris care trebuie vărsată, unitatea bancară sau de CEC şi numărul

157

St. D. Cărpenaru, op.cit., p.29. 158 C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 211, 2 E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p.

110. 159

I. Turcii, Teoria şi practica dreptului comercial român, Editura „Lumina Lex", 1998, Bucureşti, voi. II, p. 457. 160 Problema calificării juridice a actului subscrierii este controversată inclusiv în doctrina franceză, opiniile grupându-se în

jurul a două teorii: contractuală şi respectiv, a actului unilateral al subscriitorilor. A se vedea G. Ripert, R. Roblot, op. cit.,

p. 612. 161 I.L. Georgescu, op. cit., voi. II, p. 321-322, p. 327.


~ 56 ~

de cont unde se vor face vărsămintele. În eventualitatea în care există aporturi în natură

trebuie menţionate elementele de individualizare ale acestora, valoarea lor, modul de evaluare

şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea; numărul şi valoarea nominală a acțiunilor cu

specificarea că sunt nominative sau la purtător şi numărul lor pe categorii.

Se vor menţiona, de asemenea, condiţiile pentru valabilitatea deliberărilor adunării

generale şi modul de exercitare a dreptului de vot, inclusiv în adunarea constitutivă, durata

societăţii, modul de distribuire a beneficiilor, operaţiunile încheiate de fondatori în contul

societăţii ce se constituie şi pe care societatea urmează să le preia precum şi sumele plătite

pentru aceste operaţiuni; avantajele rezervate fondatorilor şi data închiderii subscripţiei. Aşa

cum s-a spus”Este firesc ca durata termenului în care se face subscrierea să aibă un sfârşit"162

Subscriitorul care a luat parte la adunarea constitutivă nu va putea invoca nulitatea

prospectului de emisiune. Într-adevăr, adunarea constitutivă discută şi aprobă contractul de

societate şi statutul, astfel că acceptantul prezent nu se mai poate prevala de o eventuală

prejudiciere a sa ca urmare a necunoaşterii unei clauze. Nulitatea se acoperă şi în cazul în care

subscriitorul a exercitat drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de acţionar.

Aceste clauze pe care trebuie să le conţină prospectul de emisiune sunt clauzele

obligatorii, fondatorii putând introduce şi clauze facultative, ca de pildă: participarea la

pierderi, modul de constituire a rezervelor, termenul în care seva acoperi integral aportul

subscris.

Subscrierea de acțiuni este un contract sinalagmatic163

prin care o persoană acceptă

oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acțiuni, aducând ca aport o sumă de

bani cel puţin egală cu nivelul nominal al unei acțiuni al cărei proprietar va deveni.

Contractul de subscripţie trebuie să îndeplinească condiţiile de fond ale oricărui

contract de societate, generale şi specifice, desigur cu unele particularităţi.

Momentul încheierii contractului de subscripţie este momentul în care cel interesat

semnează prospectul de emisiune, chiar dacă fondatorilor le revin anumite obligaţii anterior

acestui moment.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 31/1990, subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau

mai multe exemplare ale prospectului de emisiune ce poartă viza judecătorului delegat de la

Oficiul registrului comerţului.

Subscrierea va arăta: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul

subscriitorului, numărul, în litere al acțiunilor sub-scrise, data subscrierii şi declaraţia expresă

162

I. L. Georgescu, op.cit., vol. II, p.287. 163

Contra, Octavian Căpăţînă, op. cit., p, 107


~ 57 ~

a subscriitorului că are cunoştinţă şi acceptă prospectul de emisiune şi evident semnătura

subscriitorului. Din acest moment, subscriitorul are, potrivit legii, calitatea de acceptant.

Subscrierea de acțiuni în numerar reprezintă sensul restrâns al subscrierii de capital,

constituind accepţiunea originară a sintagmei. Conţinutul formularului prezentat este expresia

acesteia. În sens larg, subscrierea de capital poate fi făcută atât de cei ce fac aporturi în natură

cât şi de cei ce fac aporturi în numerar.

Subscripţia trebuie să fie fermă şi irevocabilă, pură şi simplă, efectivă şi

sinceră164

.

Subscripţia trebuie să fie pură şi simplă. Ea nu poate fi făcută cu termen sau să fie

supusă vreunei condiţii suspensive sau rezolutorii, cum ar fi, de pildă, numirea subscriitorului

într-o funcţie de conducere în cadrul societăţii. Subscripţia este irevocabilă, singura

posibilitate de retragere à fondurilor înainte de constituire fiind aceea prevăzută de art. 25 şi

art. 26 din Legea nr. 31/1990165

.

Subscripţia trebuie şă fie serioasă, nu fictivă. în doctrină se susţine posibilitatea

subscrierii prin persoane interpuse (prêt-noms), argu-mentându-se, în primul rând, că

persoana interpusă este personal ţinută să libereze acțiunile subscrise, nefiind astfel

prejudiciată securitatea terţilor.în al doile rând, societatea pe acțiuni fiind o societate pe

capitaluri nu are caracter intuitu personae şi în consecinţă, este puţin relevantă disimularea

identităţii subscriitorului veritabil. Lista subscriitorilor întocmită de fondatori în vederea

convocării adunării constitutive nu aduce o doză în plus de element personal, votul putând fi

exercitat prin mandatar166

. S-a spus că simulaţia nefiind o cauză de nulitate, subscrierea

acțiunilor poate fi făcută prin persoană interpusă, cât timp aceasta nu se face în scop de

fraudă167

.

Interdicţia subscripţiilor fictive sau condiţionale îşi află temeiul în principiul

subscripţiei integrale a capitalului social, consacrat în legislaţia noastră

comercială în art. 13 din Legea nr. 31/1990 : „Societatea se poate constitui numai dacă

întregul capital a fost subscris".

Rigoarea principiului subscrierii integrale este atenuată prin stabilirea unei cote de

vărsământ la momentul încheierii contractului. De asemenea, se poate porni iniţial cu un

164 I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 288, La Morandier, R. Rodière, R. Houin, op.cit. p. 424; J. Hémard, F;

Terré, P. Mobilat, op. cit., p. 607.

165 Infra, 97.1.2. 166

J. Hemard, F. Terre, P. Mobilat, op.cit., p.608. 167

M. De Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol.II, p. 270.


~ 58 ~

capital nominal mic, dar nu sub limita legală, urmând ca ulterior, pe parcursul funcţionării

societăţii, să se procedeze la mai multe măriri de capital.

Principiul integralităţii subscrierii are ca scop ocrotirea creditorilor societăţii prin

cunoaşterea de către ei a întinderii gajului lor general. De remarcat, că, unele persoane

subscriu acțiuni în considerarea existenţei unei concordanţe între capitalul social şi obiectivul

propus.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 31/1990, dacă subscrierile publice depăşesc capitalul

social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt

obligaţi să supună aprobării adunării constitutive, mărirea, sau după caz, micşorarea

capitalului social la nivelul subscripţiilor. Dacă în prospectul de emisiune nu s-a prevăzut

nimic în acest sens, adunarea constitutivă va hotărî asupra criteriilor după care se vor face

reducerile de capital social. De regulă, reducerea se va efectua proporţional cu numărul de

acţiuni subscrise. Acceptanţii convenind în adunarea constitutivă asupra reducerii capitalului

social, nu se mai pune în discuţie o eventuală atingere a bunei lor credinţe. Nici drepturile

terţilor nu vor fi lezate, căci interesul lor constă în subscrierea integrală a capitalului social

convenit, dar cu respectarea pragului minim legal168

.

În ipoteza în care capitalul social nu ar fi completat în acest mod, instanţa, cu ocazia

verificărilor în vederea autorizării funcţionării societăţii, în baza art. 23 alin. 3 va acorda un

termen înlăuntru căruia capitalul social să fie redus, potrivit procedurii de mai sus, dar cu

respectarea pragului minim legal.

Legea instituie principiul subscrierii integrale dar nu prevede nici o sancţiune pentru

încălcarea acestuia. Singura sancţiune este aceea că societatea nu se consideră legal

constituită, instanţa autorizând funcţionarea societăţii numai dacă se îndreaptă această

neregularitate169

.

Este posibil, ca ulterior constituirii societăţii să se constate că anumite subscripţii sunt

lovite de nulitate pentru vicii de consimţământ, incapacitatea unor subscriitori, aport fictiv

constând din bunuri inexistente sau grevate de un pasiv care le absoarbe valoarea.

Constatarea ulterioară a lipsei subscrierii integrale nu atrage, desigur, nulitatea

societăţii ci impune acoperirea neregulari taţii prin procedura prevăzută de art. 110 din Legea

nr. 31/1990: „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, sunt

obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului,

limitarea lui la suma rămasă, sau dizolvarea societăţii.

168

Elena Cârcei, op.cit., p.156. 169

Octavian Căpățână, op. cit., p.145.


~ 59 ~

Prin contractul de societate şi statut se poate stabili ca adunarea extraordinară să fie

convocată şi la o pierdere mai mică".

Respectarea principiului subscripţiei integrale presupune următoarele interdicţii:

— emiterea de acțiuni pentru o valoare mai mică decât valoarea, nominală (art. 61 alin. 3);

— emiterea de acțiuni de o valoare nominală mai mică decât valoarea legală (art. 62);

— emisiunea de noi acțiuni mai înainte ca acţiunile precedente să fie achitate integral (art.

65 alin. 5).

La o primă analiză ar părea lipsită de importanţă necesitatea existenţei unei dovezi de

subscriere, însă, raportat la efectele unui asemenea operaţiuni, se pot ivi situaţii juridice care

impun atestarea calităţii de subscriitor şi a conţinutului actului subscrierii. Astfel, în temeiul

acestei calităţi, subscriitorul are următoarele drepturi: să participe la adunarea constitutivă a

societăţii170

, să ceară înscrierea pe lista acceptanţilor, în cazul în care a fost omis171

; să solicite

restituirea vărsă-mintelor de capital social, dacă societatea nu s-a putut constitui172

.

În opinia noastră actul subscrierii are semnificaţia intenţiei manifestate de persoana

subscriitoare de a participa la constituirea capitalului social, prin promisiunea aducerii unor

aporturi în numerar sau în numerar şi în natură, în schimbul obţinerii unui număr determinat

de acțiuni şi dobândirii pe viitor, a calităţii de acţionar.

Acceptarea prospectului de emisiune are o semnificaţie mai largă. Astfel, aşa cum se

arată în doctrina franceză173

, prin acceptare, subscrii-torul nu mai poate retracta obligaţia pe

care şi-a asumat-o prin declaraţia de subscriere. Doar prin acceptare se creează raportul juridic

obligaţional între acceptant, pe de o parte şi societatea în formare, pe de altă parte, în temeiul

căruia, după constituire societatea comercială va putea uza de dreptul de urmărire a

acţionarului pentru vărsămintele restante iar acceptantul, devenit acţionar, va dobândi, în

condiţiile prospectului de emisiune şi actului constitutiv, numărul de acțiuni subscrise.

170 Art. 23 din Legea nr. 31/1990. 171

Ibidem, art.24 alin. (2). 172

Ibidem, art.24 alin. (2). 173 G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p 611.


~ 60 ~

Capitolul IV: Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a

societăţii comerciale pe acțiuni

Secţiunea 1:Consecinţele neregularităţilor constatate înainte de

înmatricularea societăţii

În ansamblul operațiunilor de constituire a societăților pe acțiuni se pot produce

omisiuni, greșeli materiale, erori, neconcordanțe sau necompliniri în și cu privire la

formalitățile cerute de lege pentru valabilitatea constituirii societății, după cum se pot înfânge

exigențele inperative prevăzute de dreptul comun referitoare la valabilitatea actelor

constitutive, sub aspectul condițiilor de fond.

Aceste neregularități sunt desemnate de Legea nr. 31/1990 în conținutul dispozițiilor

art. 46-51 și art. 57. Unele dintre acestea privesc cerințele legale de constituire, iar altele se

referă la obligația de înmatriculare a societății. Neregularități referitoare la cerințele legale de

constituire, legea consideră că aceste neregularități sunt următoarele:

- actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege174

;

- actul constitutiv cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii;

- nu s-a îndeplinit o cerință legală pentru constituirea societății (art. 46).

Opinăm că,alăturat acestora, au natura unor neregularității ce pot fi considerate înainte

de înmatriculare, și încălcarea următoarelor cerințe legale:

- lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică atunci când

legea prevede această exigenţă175

;

- toţi fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili.

Opinăm că acestei ipoteze i se alătură şi aceea în care toţi fondatorii se află sub

decăderea prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990;

- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;

- lipseşte, din orice motiv, autorizarea legală administrativă de constituire a

societăţii176

;

174

Pentru societatea pe acțiuni, mențiunile prevăzute de lege sunt cele conținute de art. 8 și 8 ,1 din Legea nr.

31/1990. 175

Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie în privinţa societăţii pe acţiuni atunci când: printre

bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; societatea se constituie prin subscripţie publică

[art. 5 alin. (6) lit. a) şi c) din Legea nr. 31/1990]. 176

C.S.J., decizia nr. 128/1993, publicată în Dreptul nr. 8/1994, p. 94.


~ 61 ~

- actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile

asociaţilor şi capitalul social subscris;

- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;

- nu s-a respectat numărul minim de acţionari (art. 56).

Aceste neregularităţi sunt, totodată, şi cauze de nulitate a societăţii, dacă se constată

după înmatriculare. Prin consecinţă, apreciem că, asemenea neregularităţi, cu atât mai mult,

trebuie observate la exercitarea controlului de legalitate de către judecătorul - delegat la

oficiul registrului comerţului.

Rămâne de clarificat, care ar fi „clauzele prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a

legii". Opinăm că, alături de clauzele leonine, pot constitui astfel de clauze cele care stabilesc

un obiect de activitate nepermis sau ilicit".

În sfera neregularităţilor referitoare la neîndeplinirea unei cerinţe legale pentru

constituirea societăţii, jurisprudenţa şi-a spus cuvântul în numeroase rânduri.

Astfel, instanţa supremă a considerat nelegală constituirea unei societăţi pe acțiuni ale

cărei acte constitutive nu au fost semnate de asociaţii fondatori, iar pe de altă parte, cererea de

înmatriculare nu a fost însoţită de dovada efectuării vărsămintelor, pentru aporturile în

numerar, respectiv de actele de proprietate, pentru bunurile aduse ca aport în natură177

.

Într-o altă cauză, instanţa supremă a statuat că este nelegală constituirea societăţii pe

acțiuni întrucât: aportul în natură a unor cetăţeni străini a fost stabilit numai printr-o estimare

proprie a acestora, fără a se efectua evaluarea printr-o expertiză, aşa cum s-a procedat în pri-

vinţa aportului în natură adus de partea română; lipseşte reprezentarea acţionarilor români

prin procură autentică; în privinţa fondatorului — societate pe acțiuni al cărui acţionar unic

este Statul Român, era necesar acordul Guvernului, ceea ce nu s-a dovedit; actul constimtiv

deşi conţine clauza „administratorii" nu menţionează datele de identificare a acestora178

.

În scopul îndeplinirii tuturor cerinţelor de legalitate referitoare la condiţiile de

constituire a societăţilor comerciale, legea prevede necesitatea supunerii cererii de

înmatriculare, însoţită de actul constitutiv, precum şi de actele şi dovezile corespunzătoare,

controlului de legalitate exercitat de judecătorul-delegat la oficiul registrului comerţului.

În acest sens, art. 37 din Legea nr. 31/1990 statuează: „Controlul legalităţii actelor sau

faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie

printr-un judecător-delegat. La începutul fiecărui an judecătoresc, preşedintele tribunalului va

177

O dispoziţie asemănătoarea conţine şi art. 8 din Legea nr. 26/1990. 178

Spre exemplu: autorizarea Băncii Naţionale a României pentru societăţile bancare; autorizarea Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor pentru societăţile constituite în domeniul asigurărilor.


~ 62 ~

delega la oficiul registrului comerţului unul sau mai mulţi judecători. Judecătorul-delegat va

putea dispune efectuarea unei expertize în contul părţilor, precum şi administrarea de

dovezi"179

.

Prin consecinţă, judecătorul-delegat are competenţa exercitării controlului de

legalitate, iar nu directorul oficiului registrului sau alt funcţionar180

.

Acest control se exercită, din oficiu, de către judecător odată cu examinarea documentaţiei

impuse pentru înmatricularea societăţii. Controlul de legalitate se poate extinde, totodată, la

cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie în acest scop. Având în

vedere interesul public pe care îl prezintă îndeplinirea condiţiilor de legalitate pentru

constituirea societăţii comerciale, opinăm că cererea de intervenţie poate fi formulată,

inclusiv, de procuror.

Dacă s-au formulat cereri de intervenţie, judecătorul-delegat va soluţiona aceste cereri

potrivit procedurii contencioase prevăzută de art. 49 C. proc. civ.181

Astfel, judecătorul va

proceda la citarea interveni enţilor, acordând termen pentru a se înfăţişa şi a fi ascultaţi. La

acelaşi termen se vor cita şi fondatorii sau reprezentanţii societăţii. La termenul de înfăţişare

acordat, judecătorul hotărăşte, prin încheiere, asupra încuviinţării în principiu a cererilor de

intervenţie. încheierea prin care se încuviinţează astfel de cereri nu poate fi atacată decât odată

cu încheierea ce vizează fondul controlului de legalitate, şi anume, cererea de înmatriculare a

societăţii (art. 52 C. proc. civ.).

Intervenţia se examinează în întregul ei, odată cu verificările dispuse de judecător

asupra cererii de înmatriculare şi documentele însoţitoare (art. 55 C. proc. civ.)182

.Dacă în

temeiul controlului de legalitate exercitat, inclusiv cu privire la aspectele invocate în

eventualele cereri de intervenţie, se constată neregularităţile sancţionate de legiuitor cu

respingerea cererii de înmatriculare, judecătorul va pune în discuţia părţilor încălcările aduse

şi posibilităţile existente pentru înlăturarea lor, art. 132 C. proc. civ. fiind pe deplin aplicabil.

Se pot înfăţişa două categorii de neregularităţi: unele care pot fi înlăturate şi altele care

179

A se vedea în acest sens: H.G. nr. 1323/1990 cu privire la activităţile ce nu pot face obiectul comerţului; art.

40 din Legea nr. 15/1990 relativ la activităţile economice pe care statul poate să şi le rezerve pentru a le

desfăşura în mod exclusiv, cu titlu de monopol de stat. 180

Art. 15 din Normele metodologice nr. 773/1998 publicate în M. Of. nr. 176 din 11 mai 1998, referitoare la

modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, trebuie considerat abrogat în prezent. Pe

de altă parte, această măsură era vădit nelegală din moment ce atribuia rezoluţiei directorului oficiului registrului

comerţului regimul legal al încheierii judecătorului delegat. 181

A se vedea, cu privire la acest subiect, C. Leana, Unele aspecte privitoare la procedura necontencioasă şi

procedura contencioasă de soluţionare a cererii de înmatriculare a societăţii comerciale şi a cererilor de

înregistrare de menţiuni, în Dreptul nr. 2/2002, p. 86 şi urm. 182

Cu privire la participarea terţilor în procesul civil, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de

procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, 1997, p. 325-330.


~ 63 ~

nu sunt susceptibile de îndreptare. Includem în prima categorie încălcarea cerinţelor formale,

cum sunt: lipsa formei autentice a actului constitutiv sau nesemnarea acestuia de către fonda-

tori, lipsa unor clauze obligatorii din actul constitutiv; lipsa dovezilor privind vărsămintele

minime legale de capital social; lipsa dovezii privind capitalul social în numerar etc.

Cuprindem în cea de-a doua categorie: incapabilitatea, potrivit legii, a tuturor fondatorilor la

data încheierii actului constitutiv; neîndeplinirea procedurii de constituire prin subscripţie

publică a societăţii; neautorizarea capitalului social de către autoritatea competentă, atunci

când autorizarea este o condiţie prealabilă înmatriculării societăţii etc.183

Pentru înlăturarea neregularităţilor susceptibile de remediere, judecătorul, la cererea

părţilor, poate acorda acestora un termen, până la care se va proceda la regularizarea

încălcărilor vizate184

.

Opinăm că în faţa judecătorului nu este posibilă îndepărtarea unor neregularităţi cum

ar fi: completarea semnăturilor, adăugarea sau ştergerea unor clauze ori menţiuni din actul

constitutiv. Părţile pot, însă, depune actele şi dovezile cerute de judecător.

În ipoteza în care neregularităţile au fost înlăturare, judecătorul va admite cererea de

înmatriculare, luând act, în încheierea ce o va pronunţa, de regularizările efectuate.

În ipoteza în care neregularităţile susceptibile de regularizare nu sunt înlăturate, din

orice motiv, judecătorul va respinge cererea de înmatriculare.

De asemenea, dacă neregularităţile fac parte din categoria celor care nu pot fi

înlăturate în nici un mod, judecătorul, fără a mai acorda termen părţilor, va dispune

respingerea cererii de înmatriculare [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Atunci când s-au formulat cereri de intervenţie, încuviinţate în principiu, judecătorul

va dispune, totodată, asupra acestora [art. 46 alin. (2)]185

.

Judecătorul se pronunţă, în toate cazurile prin încheiere, care este executorie de drept

şi este supusă numai recursului [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 26/1990].

183

Unele din aceste neregularităţi au făcut obiect de discuţie în doctrina franceză. Astfel, autorii francezi au

expus neregularităţile de constituire a societăţii pe două planuri: un plan ocupat de încălcări ale cerinţelor legale

supletive, care s-ar constitui din omisiuni sau greşeli formale, şi un alt plan destinat încălcărilor aduse unor

cerințe legale imperative (obiectul contrar ordinii publice, cauza ilicită, defecțiuni ale subscripțiilor publice). A

se vedea P.Didier, Droit commercial, Les entreprises en societe, Les groupes des societes, PUF, Themes, 1999,

p. 159-172. 184

E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999, p. 142. 185

Soarta cererilor de intervenţie este diferită, după cum au fost formulate în interes propriu sau în interesul

societăţii. Primele vor avea întotdeauna un deznodământ opus celui dobândit de cererea de înmatriculare.

Admiţându-se cererea de intervenţie în interes propriu se va respinge cererea de înmatriculare, şi invers.

Cererile de intervenţie în interesul societăţii vor urma destinul lispoziţiei pronunţată asupra cererii de

înmatriculare.


~ 64 ~

Este posibilă înlăturarea neregularităţilor în calea de atac a recursului formulat de

părţi?

Opinăm că răspunsul este pozitiv. Ne întemeiem opinia pe următoarele argumente:

statuând asupra căii de atac ce poate fi promovată împotriva încheierii pronunţată de

judecător, legea nu restrânge exerciţiul acestui drept la o anumită categorie de titulari;

regulile care guvernează dreptul la un proces echitabil sunt pe deplin aplicabile; dacă

legiuitorul ar fi dorit o asemenea restricţie, ar fi inclus o dispoziţie identică cu aceea prevăzută

de art. 57 din Legea nr. 31/1990186

; spiritul legii societare evocă, în materia neregularităţilor

condiţiilor de constituire, principiul salvgardării societăţii comerciale şi nicidecum al

reprimării sale din faşă.

Declaraţia de recurs se depune la oficiul registrului comerţului pe lângă care a fost

delegat judecătorul care a pronunţat încheierea. Oficiul registrului comerţului înregistrează

cererea şi o înaintează curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul social al societăţii.

Curtea de apel judecă cererea de recurs potrivit dispoziţiilor dreptului comun (art. 299-

312 C. proc. civ.)187

.

Decizia curţii de apel este irevocabilă. Dacă prin această decizie se casează încheierea

pronunţată de judecătorul - delegat şi, totodată, se admite cererea de înmatriculare, decizia se

comunică oficiului registrului comerţului şi se publică în Monitorul Oficial.

Prin săvârşirea neregularităţilor prevăzute de lege, în contextul constituirii societăţii

comerciale, constatate cu prilejul exercitării controlului de legalitate, se produc anumite

consecinţe, cu un conţinut juridic diferit , după cum se îndreaptă asupra societăţii, a

persoanelor prejudiciate sau a fondatorilor, reprezentanţilor societăţii, primilor membrii ai

organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii. In esenţă, posibilitatea

activării acestor consecinţe este prevăzută de art. 46, art. 49 şi art. 53 din Legea nr. 31/1990.

- Faţă de societate, efectul constatării neregularităţilor de constituire se concretizează în

lipsirea societăţii de recunoaşterea sa ca subiect de drept distinct de persoana fondatorilor şi

acţionarilor. Societatea nu va fi înzestrată cu personalitate juridică188

, nu va avea regimul

juridic al societăţii civile şi nu va putea fi considerată o societate comercială de fapt189

.

„Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte

de a se pune concluzii în fond la tribunal".

"Ase vedea V.M. Ciobănit, op. cit., voi. II, p. 362-414.

„Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului" [art. 41 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990]. 189

E. Cârcei, op. cit., p. 140. Pentru opinia contrară, a se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, Ed. ALL Beck,

1999, Bucureşti, p. 104-112. Acest autor îşi întemeiază opinia, însă, pe vechile prevederi ale Codului comercial,

doctrina şi jurisprudenţa antebelică şi interbelică. în doctrina franceză se face distincţie între societatea de fapt şi

societatea creată de fapt, astfel: „La société de fait est la situation dans laquelle une société, voulez par les


~ 65 ~

Societatea civilă nu are încuviinţarea legală de a săvârşi fapte de comerţ. Prin consecinţă,

faptele de comerţ săvârşite nu vor fi ale societăţii, ci ale persoanelor prevăzute de art. 49 şi

art. 53 din Legea nr. 31/1990. Societatea comercială de fapt sau aparentă nu îşi găseşte locul

în rândul persoanelor comerciante recunoscute de legea comercială sau de jurisprudenţa

actuală. Drep urmare, neavând nici un regim juridic, nu îi sunt recunoscute dreptur şi, tot

astfel, nu îi pot fi imputate obligaţii.

- Faţă de persoanele prejudiciate, efectul constatării neregula rităţilor de constituire a

societăţii se materializează în activare; dreptului de a fi despăgubite, în măsura în care prin

săvârşirea acelo neregularităţi li s-a cauzat un prejudiciu.

Persoanele responsabile pentru aceste prejudicii sunt, potrivit legii fondatorii,

reprezentanţii societăţii, precum şi primii membrii a organelor de conducere, de administrare

şi de control ale societăţii, da şi alte persoane care au lucrat în numele societăţii (art. 49 şi art.

53) adică, persoanele cărora legea le impută săvârşirea neregularităţilo referitoare la

constituirea societăţii sau în legătură cu operaţiunii efectuate în timpul constituirii acesteia.

Prin consecinţă, acţiunea în dezdăunare, aparţinând persoanelor prejudiciate, se va

îndrepta împotriva acestora.

Răspunderea persoanelor desemnate de lege este solidară şi nelimitată, indiferent că la

săvârşirea unei neregularităţi a participat numa una dintre aceste persoane. Solidaritatea

pasivă a persoanelor la care ne referim rezultă ex leg190

. Răspunderea nelimitată a aceloraşi

persoane indică întinderea unei răspunderi asupra averii personale acestora, când sunt

persoane fizice, sau a activului patrimonial, când sunt persoane juridice.

În categoria persoanelor prejudiciate includem orice persoană care a încercat un

prejudiciu, material sau moral, aflat în legătură de cauzalitate cu una sau mai multe

neregularităţi de constituire.

Opinăm că, dimpotrivă, este admisibilă acţiunea în răspundere contractuală exercitată

de terţi împotriva persoanelor responsabile de neregularităţile privind constituirea societăţii,

însă nu pe temeiul prevăzut de art. 49, ci pe acela prevăzut de art. 53 din Legea nr. 31/1990.

participants, mais entachée d'un vice de constitution a cependant fonctionné avant son annulation. Au contraire

de la société crée de fait qui est la situation dans laquelle deux ou plusieurs personnes se sont comportées en fait

comme des associés, mais sans entreprendre les démarches nécessaires â la création d'un société", Ph. Merle, op.

cit., p. 64.

190 St.D. Cărpenaru, Drept comercial român Ed. AII Beck, 2004, Bucureşti, p. 192; E. Cârcei, op. cit., p. 143; M.

Şcheaua Legea societăţilor comerciale, p. 115 „Este evident că obligaţia de a respecţi prevederile legale

privitoare la constituirea societăţilor, şi de a îndeplini toate formalităţile prescrise este o obligaţie de rezultat, aşa

încât, culpa persoanelor enumerate de art. 49 (din Legea nr. 3 1/1990) va fi prezumată".


~ 66 ~

Ne argumentăm opinia astfel: răspunderea contractuală are caracterul unei răspunderi speciale

în cadrul răspunderii civile191

. Prin consecinţă, în ipoteza încheierii unui contract de către terţi

cu persoanele enumerate de art. 49 şi art. 53, natura delictuală a neregularităţilor privind

constituirea societăţii nu se transmite, ipso facto, asupra contractului, acesta urmând să îşi

producă efectele specifice, inclusiv angajarea răspunderii cocon tractau ji lor pentru

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestuia; art. 53 prevede răspunderea

fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii, precum şi a altor persoane care au lucrat în numele

său, încheind acte juridice cu terţii în cursul constituirii acesteia, dacă societatea nu a preluat

aceste acte juridice. Dispoziţia are aplicabilitate, apreciem, atât în cazul constituirii societăţii,

cât şi în ipoteza, neconstituirii acesteia, indiferent că neregularităţile relative la constituire

au fost înlăturate sau nu. Altfel, terţii cu care fondatorii şi reprezentanţii au contractat s-ar

vedea cu totul neprotejaţi în interesele lor, neputând urma, în mod temerar, nici una dintre

acțiunile în răspundere civilă, delictuală sau contractuală. Reducţiunea protecţiei terţilor la

dreptul de a angaja doar răspunderea delictuală a persoanei fondatorului sau reprezentantului

cu care s-a contractat nu este, totuşi, prevăzută de legea societară.

Se impun, totuşi, câteva precizări: răspunderea, în această ipoteză, se răsfrânge asupra

fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii, precum şi a altor persoane nominalizate de lege, dar

care au lucrat în numele societăţii aflată în curs de constituire. Aceste persoane nu trebuie să

fie, neapărat, primii membrii ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale

societăţii. Deci, sfera persoanelor răspunzătoare este mai largă; această formă de răspundere

poate fi activată numai de terţii de bună-credinţă, adică numai de terţii care au avut

convingerea, întemeiată pe date obiective, că persoanele enumerate de art. 53, contractează în

numele societăţii aflată în curs de constituire.

Răspunderea la care se referă art. 49 şi art. 53 din Legea nr. 31/1990 poate fi angajată

în toate cazurile, indiferent că neregularităţile săvârşite în cursul constituirii societăţii au

condus la neînmatricularea acesteia sau, fiind înlăturate, s-a dispus, totuşi, înmatricularea

societăţii în registrul comerţului.

- Faţă de fondatorii, reprezentanţii societăţii, primii membru ai organelor de

conducere, de administrare şi de control ale societăţii, precum şi de alte persoane care au

lucrat în numele societăţii, neregularităţile constatate potrivit art. 46 şi art. 48 din lege

antrenează răspunderea civilă, contractuală sau delictuală, la care se poate adăuga, după caz,

răspunderea penală.

191

L. Pop, op. cit., p. 1 79; C. .Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 122-132.


~ 67 ~

Forma răspunderii se diferenţiază după următoarele criterii orientative: 1. natura

juridică a răspunderii: 2. întinderea răspunderii persoanelor vizate.

După criteriul naturii juridice a răspunderii pentru neregularităţile în constituirea

societăţii, răspunderea persoanelor enumerate de lege poate fi civilă şi/sau penală, după caz.

Răspunderea civilă, la rândul ei, poate fi delictuală, ori de câte ori neregularitatea

săvârşită este, totodată, un delict prin care s-a cauzat altei persoane un prejudiciu. Regulile

acestei răspunderi sunt cele prevăzute de dreptul comun( C. civ).

Această răspundere revine în egală măsură, solidar şi nelimitat, fondatorilor,

reprezentanţilor societăţii, precum şi primilor membrii ai organelor de conducere, de

administrare şi de control ale societăţii.

Pot exercita acţiunea în răspundere civilă delictuală, atât persoanele vizate de actul

constitutiv (subscriitori sau acţionari) cât şi terţii de bună-credinţă.

Acţiunea în răspundere are ca obiect obligarea persoanelor prevăzute de art. 49 şi art.

53 din Legea nr. 31/1990 la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a

neregularităţilor — delict săvârşite de aceste persoane.

- Răspunderea civilă contractuală intervine, aşa cum am arătat deja, în ipotezele în

care neregularităţile săvârşite de persoanele enumerate de art. 49 din Legea nr. 31/1990 aduc

atingere drepturilor consacrate prin actul constitutiv sau actele de subscriere şi de văr-sământ

a aporturilor.

Acţiunea în răspundere contractuală astfel întemeiată, are ca obiec restituirea

vărsămintelor efectuate de către acţionari sau subscriitor acceptanţi, în cazul în care societatea

nu s-a constituit din cauz neregularităţilor săvârşite de persoanele enumerate de art. 49 di

Legea nr. 31/1990. Obligaţia de restituire este prevăzută, ope legis, d art. 29 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990 care statuează că în cazul î care „constituirea societăţii nu a avut loc,

restituirea vărsămintelor s va face direct acceptanţilor".

De asemenea, răspunderea contractuală este atrasă, în a treia ipoteză, de încheierea de

către fondatori, reprezentanţii societăţii sau alte persoane care au lucrat în numele acesteia, a

unor contracte cu terţii de bună-credinţă, în contul societăţii, pe considerentul că aceste

contracte vor fi preluate de societate. Ipoteza include două cazuri, şi anume a) societatea nu a

dobândit personalitate juridică, datorită neregularităţilor de constituire; b) societatea a

dobândit personalitate juridică însă nu a preluat aceste contracte.

- Răspunderea penală a persoanelor prevăzute de art. 49 rezultă din dispoziţiile cu

caracter penal, conţinute de Legea nr. 31/1990. Aceste dispoziţii incriminează, cu titlu de


~ 68 ~

drept comun, anumite fapte penale susceptibil a fi săvârşite în legătură cu cerinţele legale de

constituirea societăţii pe acțiuni (art. 27 i, art. 272 pct. 2, 2721 pct. 1, 280

2).

Acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea oricărei persoane, precum şi din oficiu.

Trimiterea în judecată se efectuează de către procuror, prin rechizitoriu, fiind aplicabile, pe

deplin, dispoziţiile Codului penal, Partea generală192

, şi ale Codului de procedură penală193

.

Dacă faptele prevăzute de Legea nr. 31/1990 constituie, potrivit Codului penal sau

unor legi speciale, infracțiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute

de aceste din urmă legi penale.

După criteriul întinderii răspunderii juridice a persoanelor vizate de art. 49 şi 53 din

Legea nr. 31/1990, distingem între forma răspunderii solidare şi nelimitate şi forma

răspunderii personale.

- Răspunderea solidară şi nelimitată intervine în toate cazurile angajării răspunderii

civile, indiferent de forma delictuală sau contractuală a acesteia.

- Răspunderea personală sub forma răspunderii penale, intervine în cazul săvârşirii

unei/unor fapte penale dintre cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, conform principiilor

care guvernează răspunderea penală.

1.1. Lipsa cererii de înmatriculare

În vederea înmatriculării societății pe acțiuni în registrul comerțului, fondatorii sau

administratorii societății ori un împuternicit al acestora, vor depune, în termen de 15 zile de la

data încheierii actului constitutiv, o cerere la oficiul registrului comerțului în a cărui rază

teritorială își va avea sediul societatea.

Cererea de înmatriculare este un formular tipizat deținut de oficiul registrului

comerțului, care se completează la toate rubricile, prin dactilografiere manuală sau

computerizată, fără ștersături sau adăugiri, în numărul de exemplare prevăzut în acest

formulare. Cererea se întocmește și se semnează de către oricare dintre fondatori sau

administratori ori de către persoana împuternicită să îndeplinească formalitățile de

înmatriculare.

În cazul în care fondatorii sau reprezentanții societăţii nu au cerut înmatricularea ei în

' Publicat în Buletinul Oficial al României nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat, în temeiul art. III din

Legea nr. 140/1996 în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997. 193

Publicat în M. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în emeiul art. IV din Legea nr. 141/1996, în

M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997.


~ 69 ~

temeiul legal, potrivit art. 47 din Legea 31/1990, oricare asociat poate cere oficiului

registrului comerțului efectuarea înmatriculării.

Înante de a formula cererea, asociatul diligent trebuie să procedeze la punerea în

întârziere a fondatorilor sau a reprezentanților societății, printr-o notificare sau o scrisoare

recomandată. Dacă aceștia se vor conforma în cel mult 8 zile de al primirea notificării sau

scrisorii recomandate, asociatul poate cere el oficiului registrului efectuarea înmatriculării.

Cererea va fi însoțită de aceleași acte prevăzute de art. 35 din legea societăţilor comerciale, la

care se va adăuga şi dovada notificării.

Dacă fondatorii sau reprezentanții societăţii nu au dat curs notificării sau dacă

asociatul diligant nu și-a fianlizat demersul său, şi înmatricularea s-a efectuat totuși, asociații

sunt liberi de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor, după trecerea a 3 luni de la data

autentificării actului constitutiv. Norma cuprinsă în art.47 din lege are caracter supletiv,

asociații putând stabili prin actul constitutiv un alt termen sau alte condiţii pentru încetarea

obligațiilor deriva din aceasta.

Cererile care se depun la oficiul registrului comerțului se înregistrează în registrul unic

de intrare ieșire, în oridinea cronologică a prezentării, și vor purta numărul și data din acest

registru, pe toată durata efectuării fiecărei operațiuni de înregistrare. Referentul oficiului

registrului comerțului identifică deponentul și, prezența acestuia, verifică dacă cererea și

actele ce o însoțesc sunt completate și întocmite potrivit legii; dacă este necesar, va putea

solicita date sau acte în completare194

. Dacă cererea și actele doveditoare nu sunt complete, nu

se va elibera deponentului dovada depunerii cererii, conținând denumirea oficiului registrului

comerțului, numărul și data înregistrării în registrul unic de intrare-ieșire, precum și data

limită de eliberare a documentelor care atestă înregistrarea.

În cazul în care, la verificare, se constată lipsa unor cerințe legale, iar deponentul

insistă ca cererea să fie înregistrată în forma prevăzută, referentul oficiului va înregistra

cererea, va întocmi referatul cu obiecțiunile sale și va prezenta dosarul judecătorului delegat.

În această situație dovada de înregistrare va menționa și termenul de citare a deponentului în

fața judecătorului delegat pentru soluționarea incitdentului de formalitate195

.

Cererea și actele doveditoare, împreună cu referatul de verificare se prezintă, de către

referent, judecătorul delegat pentru a fi soluționată196

.

Judecătorul delegat, va dispune efectuarea unei expertize având ca obiective:

194

Art. 10 din Normele metodologice. 195

Ibidem, art. 11. 196

” Controlul legalității actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerțului se

exercită de justiție printr-un judecător delegat”( art. 37 alin (1) lin Legea nr. 31/1990).


~ 70 ~

descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat; constatarea dacă valoarea aportului în

natură corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, precum și alte elemente

indicate de judecător197

. În acest sens, judecătorul delegat numește, în termen de 5 zile de la

data înregistrării cererii de înmatriculare, unul sau mai mulți experți din lista experților

autorizați, înscriși pe listele biroului de experți de pe lângă tribunal.

Eliberarea asociaților de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor operează de drept,

nefiind nevoie ca asociații să solicite aceasta. Ceilalți asociați au dreptul la restituirea

vărsămintelor efectuate. Restituirea se va face de fondatori direct acceptanților.

Fiind un drept patrimonial, acțiunea în restituire se prescrie în termen general de 3 ani,

al caăui curs începe să curgă la expiraera termenului de 3 luni de la data autentificării.

Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităților de înmatriculare, nu se va mai putea

pretinde de nici unul dintre ei şi eliberarea de oligațiile ce decurg din subscripție.

1.2. Neregularităţile constatate de judecătorul delegat cu ocazia controlului de

legalitate

Verificând documentele anexate la cererea de înmatriculare, judecătorul delegat poate

constata existența unor neregularități: actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de

lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispozițiie imperativă al legii; nu s-a îndeplinit

cerința legală pentru constituirea societății.

Înainte de a proceda la soluționarea cererii de înmatriculare, judecătorul delegat va

recomanda înlăturarea neregularităților. în acest scop, el poate acorda un termen necesar,

dacă, de exemplu, trebuie refăcut şi autentificat actul constitutiv în noua sa formă.

Dacă solicitanții cerererii de înmatriculare s-au conformat iar neregularitățile au fost

înlăturate, judecătorul delegat va admite cererea de înmatriculare şi va lua act în încheiere de

regularizările efectuate. Dacă nu s-a dat curs recomandărilor, judecătorul delegat, din oficiu,

sau la cererea oricărui asociat şi a altor persoane interesate, va respinge prin încheerea cererii.

Încheierea de respingere a cererii va trebui motivată, spre deosebire de încheierea de

admitere a cererii de îmatriculare, pentru care nu se prevede această existență.

Controlul legalității societății ce urmează a deveni persoana juridică este exercitat de

către judecatorul delegat la Registrul comertului, delegarea realizându-se, la începutul fiecărui

197

Art. 38 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Evaluarea aportului în natură se face în raport cu prețurile existente la

data constituirii societății comerciale ( C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 424/7 decembrie 1993, citată de M.

Șcheaua, op.cit., p.89). pentru bunurile mobile noi se va lua în considerare factura.


~ 71 ~

an judecătoresc, de către Președintele Tribunalului județean sau al Municipiului București din

raza teritorială a Oficiului Registrului comerțului respectiv.

În realizarea controlului legalități, judecătorul delegat are posibilitatea de a dispune

orice analize pe care le consideră necesare (expertize în contul părților), precum și

administrarea tuturor dovezilor necesare, care să probeze legalitatea înființării societății

respective.

Articolul 34 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.

32/1997, stabilește în sarcina judecătorului delegat, în cazul societăților pe acțiuni, numirea

unuia sau a mai multor experți, atunci când la constituirea societății s-au adus aporturi în

natură, sunt stabilite anumite avantaje pentru fondatori sau atunci când membri fondatori au

realizat o serie de operațiuni în contul societății ce urmează a se constitui, când adunarea

constitutivă nu a căzut de acord cu privire la numirea experților.

Expertul sau echipa de experți numită de judecătorul delegat întocmește un raport care

va cuprinde: descrierea și modul de evaluare al fiecărui bun aportat; evidențierea valorii

acestuia și dacă această valoare corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb;

orice alte elemente pentru care judecătorul delegat consideră că se impune o expertiză.

Dacă la capitalul social s-au aportat bunuri mobile noi, pentru stabilirea valorii

acestora se va avea în vedere valoarea acestora de cumpărare, prevăzută în factură.

Raportul de expertiză se va depune la Oficiul Registrului comerțului unde va putea fi

examinat de orice persoană interesată. Persoana interesată poate solicita, pe cheltuiala sa, ca

oficiul Registrului comerțului să-i elibereze copii după acest raport.

Articolul 34 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată de către O.U.G. nr.

32/1997, enunța incompatibilitățile experților. În acest sens, nu pot fi numiți experți si nu pot

face un raport de expertiză asupra aportului în natură: rudele sau afinii până la gradul IV

inclusiv, precum și soții acelor asociați care au adus aport în natură la capitalul social sau care

au calitatea de fondatori; persoanele care primesc, sub orice formă pentru funcțiile pe care le

îndeplinesc, altele decât cea de expert, un salariul sau o remunerație de la fondatori sau de la

acei asociați ce au constituit aporturi în natură. În cazul în care cerințele legale sunt

îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunță, în termen de 5 zile de la îndeplinirea

acestor cerințe, autorizarea constituirii societății pe acțiuni și dispune înmatricularea ei în

registrul comerțului198

.

Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii

198

Ast. 40 alin. (1) din Legea nr. 3/1990.


~ 72 ~

judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății comerciale sau de la

data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă199

. Data înregistrării în registrul

comerțului este data la care înregistrarea a fost efectiv operată în registru ( art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 26/1990). După efectuarea înregistrării în registrul comerțului, societății comerciale

i se eliberează încheierea de înmatriculare și certificatul de înmatriculare semnat de directorul

oficiului registrului comerțului, conținând, totodată, ștampila oficiului.

Judecătorul delegat poate respinge cererea de înmatriculare a societății comerciale în

registrul comerțului, atunci când constată neîndeplinirea următoarelor cerințe:

- Actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege, ori cuprinde clauze

prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii ( art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990.;

- Nu s-a îndeplinit procedura specială referitoare la prospectul de emisiune și

subscrierea publică de acțiuni ( art. 18-21 din Legea nr. 31/1990);

- Nu s-a obținut autorizarea administrativă a constituirii societății ori nu s-au

depus odată cu cererea de înmatriculare, documentele necesare pentru

obținerea acestor autorizări de către oficiul registrului comerțului, ( art. 35

din Normele metodologice).

Judecătorul delegat va respinge cererea de înmatriculare în toate cazurile care

constituie, totodată, cauze de nulitate a unei societăți comerciale, astfel:

- Lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile

prevăzute de art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990;

- Toți fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili sau decăzuți din acest drept;

- Obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;

- S-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și

vărsat;

- Nu s-a respectat numărul minim de acționari, prevăzut de lege ( art. 56 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990).

Totuși, neregularitățile constatate de judecătorul delegat pot fi înlăturate de fondatori.

Pentru a efectua aceste remedii judecătorul delegat poate acorda fondatorilor sau

reprezentanților acestora un termen până la care aceștia vor proceda la regularizarea cerințelor

de legalitate și a documentelor necesare înmatriculării societății.

199

Art. 41 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 și art. 21 lit. a) din Normele

metodologice, art. 6 alin . (3( din Legea nr. 359/2004.


~ 73 ~

Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea, prin care s-a dispus admiterea

sau, după caz, respingerea cererii de înmatriculare sunt executorii de drept și sunt supuse

numai recursului. Termenul de recurs este de 15 zile și curge de la data pronunțării încheierii,

pentru părți, și de la data publicării încheierii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV –

a, pentru orice alte persoane interesate. Recursul se depune și se menționează în registrul

comerțului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul

registrului înaintează recursul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societății.

În cazul admiterii recursului, decizia instanței de recusr va fi comunicată oficiului

registrului comerțului pentru a fi menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea a IV- a, în extras200

. Decizia irevicabilă prin care s-a respins

recursul nu se publică în Monitorul Oficial.

La înmatricularea societății, acesteia i se eliberează certificatul de înregistrare

conținând numărul de ordine din registrul comerțului și codul unic de înregistrare atribuit de

Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorului delegat, precum și de alte

acte prevăzute de lege. Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile de

la data înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat nu dispune altfel ( art. 8 din Legea nr.

359/2004). Certificatul de înregistrare conținând codul unic de înregistrare este documentul

care atestă că societate a a fost luată în evidența oficiului registrului comerțului de pe lângă

tribunal și în evidența organului fiscal ( art. 9 din Legea nr. 359/2004).

1.3. Răspunderea pentru neregularităţile constatate anterior înmatriculării societăţii

comerciale

Societatea înmatriculată în registrul comerţului este considerată că a îndeplinit

cerinţele legale de constituire.

Pe acest temei, legea declară că societatea este persoană juridică, iar înregistrarea în

registrul comerţul, împreună cu publicarea în Monitorul Oficial a încheierii de înmatriculare,

reflectă asupra acesteia două efecte specifice: calificarea societăţii ca fiind legal constituită şi

asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a înregistrării sale, precum şi a actelor şi faptelor juridice

ce fac obiectul societăţii.

Totuşi, prezumţia activării celor două efecte nu este irefragrabilă, juris de jure, ci

relativă, juris antum, de vreme ce legea admite că pot fi constatate neregularităţi de constituire

200

Art. 60 raportat la art. 48-49 și 56-59 din Legea nr. 31/1990.


~ 74 ~

chiar şi după înmatriculare, iar opozabilitatea unor acte sau fapte juridice în raport cu terţii nu

este considerată erga omnes.

Prin consecinţă, după înmatriculare, se pot ivi neregularităţi relative la constituirea

societăţii şi neregularităţi referitoare la publicitatea societăţii comerciale.

Legea nr. 31/1990 prevede o asemenea ipoteză, statuând că „în cazul unor

neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru

înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi" [art. 48 alin. (1)].

„Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să

oblige organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, să le regularizeze" [art.

48 alin. (2)].

Opinăm că, astfel de neregularităţi sunt tocmai încălcări ale unor cerinţe legale de

constituire, prevăzute de art. 46, care pot fi constatate cu prilejul exercitării controlului de

legalitate la înmatriculare, respectiv de art. 56 alin. (1), referitoare la cauzele de nulitate ale

societăţii201

. Deci, neregularităţile pot privi condiţii de formă şi condiţii de fond, în mod egal

[a se vedea supra, nr. 51 lit. A, a)].

Persoanele obligate să procedeze la înlăturarea neregularităţilor sunt, în ordine,

societatea, de acum subiect de drept autonom, şi organele de conducere ale acesteia. In prima

ipoteză, obligaţia este oficioasă, iar în a doua „are caracter judiciar, membrii organelor de

conducere putând fi obligaţi la sancţiuni civile".

Soluţiile propuse de legiuitor au un regim juridic distinct, după cum mijloacele de

regularizare revin societăţii sau oricărei persoane interesate. Primul caz se supune cererii de

regularizare formulată de societate, iar al doilea se subordonează acțiunii în regularizare

introdusă de persoanele interesate.

- Cererea de regularizare aparţine societăţii pe acțiuni vizată de constatarea unor

neregularităţi şi se desfăşoară în faţa judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului,

după procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 26/1990, dar trebuie observată incidenţa şi

a altor texte imperative.

Astfel, opinăm că în măsura în care neregularităţile privesc conţ nutul intrinsec al

actului constitutiv, va fi necesară convocarea adunăr generale ordinare sau, după caz,

extraordinare a acţionarilor pentru decide asupra înlăturării neregularitătiior ce vizează actul

201

E. Cârcei, op. cit., p. 144. Doctrina franceză, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii din 1966, art. 6 alin. (2) şi

art. 365, face, totuşi, distincţie între neregularităţile care pot face obiectul regularizării şi cele care nu pot fi

înlăturate pe această cale. O parte a doctrinei se declară pentru acceptarea lato sensu a acţiunii în regularizare, iar

o altă parte afirmă caracterul restrictiv al neregularităţilor cuprinse în acţiune, limitându-le la condiţiile de formă,

iar nu şi Ia condiţiile de fond. A se vedea J.P. Sortais, op. cit, p. 397.


~ 75 ~

constitutiv. O asemenea operă implică modificarea actului constitutiv, fiind, deci aplicabile

prevederile art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990202

.

Dacă neregularitatea priveşte neîndeplinirea unor cerinţe prevăzute de legea specială,

societatea va efectua demersurile dictate de acele cerinţe, context în care organele de

administrare vor obţine actele şi dovezile necesare203

.

După înlăturarea neregularitătiior constatate astfel, societatea, fiind deja înmatriculată,

va înregistra o cerere de regularizare la oficiul registrului comerţului în termen de 15 zile de la

data la care a luat cunoştinţă de existenţa neregularitătiior (art. 21 şi 22 din Legea nr.

26/1990).

Cererea se soluţionează de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului,

unde s-a efectuat înmatricularea societăţii. Controlul de legalitate este inerent, iar asupra

înlăturării neregularitătiior vizate şi îndeplinirii cerinţelor de legalitate, judecătorul se

pronunţă prin încheiere, în condiţiile j-irevăzute de art. 60 din Legea nr. 31/1990.

În ipoteza în care, cererea de regularizare este admisă, societatea este prezumată, din

nou, că îndeplineşte condiţiile legale de constituire.

Aceasta nu înseamnă că, în măsura constatării unor neregularităţi, nu este posibilă o

nouă cerere de regularizare din partea societăţii. Dimpotrivă, încheierea sau, după caz, decizia

pronunţate anterior beneficiază doar relativ de autoritate de lucru judecat [a se vedea supra,

nr. 51, lit. A, b)].

Astfel, în primul rând, neadmiterea cererii de regularizare nu atrage, ipso facto,

suprimarea societăţii ca subiect de drept. Dimpotrivă ea va continua să existe, sub rezerva

nepronunţării nulităţii societăţii. Dar şi în cadrul acțiunii în nulitate, legea permite, în anumite

condiţii, regularizarea.

În al doilea rând, societatea poate intra în legalitate, prin introducerea unor acțiuni în

regularizare de către alte persoane decât societatea. Astfel, în ipoteza efectuării remediilor

după ce s-a respins cererea de regularizare, fiecare acţionar sau persoană interesată din cadrul

societăţii poate exercita o astfel de acţiune, în mod succesiv, fără a se putea invoca autoritatea

de lucru judecat. Hotărârile judecătoreşti de obligare a organelor de conducere la regularizarea

202

Se pot nominaliza în acest context, neregularităţile referitoare la: incapa-bilitatea, potrivit legii, a unor

fondatori, incompatibilitatea administratorilor sau cenzorilor; capitalul social subscris sub limita minimă

prevăzută de lege; obiectul de activitate neîngăduit de lege; constatarea judecătorească a vicierii

consimţământului unui subscriitor sau acţionar fondator. 203

Se înscriu aici, neregularităţile referitoare la dovada sediului social, insuficienta determinare a aporturilor în

natură sau lipsa dovezilor care atestă drepturile subscriitorului asupra acestuia, omisiunea sau confuzia speci-

menelor de semnătură, lipsa autorizărilor prevăzute de legea specială pentru constituirea societăţii.


~ 76 ~

societăţii vor constitui tot atâtea prilejuri de a cere noi regularizări. Există totuşi o limită:

termenul de prescripţie a acțiunii în regularizare.

- Acţiunea în regularizare poate fi exercitată de orice persoană nteresată, şi are ca

obiect obligarea organelor de conducere ale societaţii la înlăturarea neregularităţilor de

constituire, constatate du înmatricularea acesteia.

Acţiunea în regularizare aparţine oricărei persoane interesate, și nu societăţii sau

organelor statutare ale acesteia. Vor putea exercii dreptul la o astfel de acţiune: acţionarii,

creditorii societăţii, terţ cocontractanţi şi instituţiile publice ale statului204

. Tribunalul

examinează acţiunea în regularizare în condiţiile de procedură prevăzute de dreptul comun. În

acest scop, tribunalul va cita, alături de titulari acțiunii, societatea pârâtă, precum şi membrii

organelor de conduceri nominal, astfel încât hotărârea ce se va pronunţa să fie opozabil

tuturor.

Tribunalul se pronunţă prin sentinţă, care este supusă apelului și recursului, conform

prevederilor art. 255 C. proc. civ.205

Publicitatea societăţii pe acțiuni se realizează, potrivit legii, prin îndeplinirea

cumulativă a două formalităţi, astfel: înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea

încheierii de înmatriculare în Monitorul Oficial al României. Domeniul neregularităţilor

referitoare la formalităţile de publicitate ale societăţii cuprinde, în ordinea expusă de legiuitor,

următoarele încălcări a cerinţelor legale de diseminare a informaţiilor: nepublicarea unor

acte sau fapte; efectuarea prematură a unor operaţiuni, faţă de data publicării societăţii;

neconcordanţe ivite între textele constitutive publicate; nepreluarea de către societate a unor

acte sau operaţiuni încheiate în numele său înainte de constituire; neregularităţi relative la

numirea persoanelor reprezentative; depăşirea obiectului de activitate prin actele angajate de

organele societăţii; limitarea puterilor conferite de lege organelor societăţii, prin clauze

contractuale sau hotărâri ale organelor statutare (ari. 50-55 din Legea nr. 31/1990)206

.

Cu titlul de regulă generală, art. 50 din Legea nr. 31/1990 dispune că „actele sau

faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor".

Aceeaşi normă prevede însă şi excepţia: „în afară de cazul în care societatea face dovada că

aceştia le cunoşteau". Sancţiunea inopozabilităţii poate fi, totuşi, înlăturată dacă societatea

face dovada că terţii protejaţi de lege cunoşteau, chiar şi în lipsa formalităţilor de publicitate,

actele sau faptele juridice care fac obiectul sancţiunii.

204

St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 192. 205

Referitor la acest aspect, a se vedea, V.M. Ciobanii, op. cit., p. 315-414; 206

Toate aceste ipoteze, prevăzute de legiuitorul naţional, sunt cuprinse de legiuitorul comunitar în Prima

Directivă nr. 68/151/CEE, art. 3 şi art. 9.


~ 77 ~

În primul rând, sancţiunea nu este incidenţă ipso facto, pentru toate actele sau faptele

şi în raport cu toţi terţii vizaţi. Un act sau fapt juridic nepublicat nu prezintă, sub acest aspect,

relevanţă decât în momentul în care societatea doreşte să îl valorifice faţă de un anumit terţ.

Este momentul în care terţul vizat invocă excepţia inopozabilităţii datorită nepublicării actului

sau faptului ce i se impută. Prin consecinţă, sancţiunea inopozabilităţii are un caracter

individual, iar nu generic, urmând a se concretiza în fiecare caz în parte.

Înlăturarea sancţiunii inopozabilităţii este posibilă, însă, nu oricum şi nu oricând.

Legea prevede că înlăturarea sancţiunii se poate face numai prin dovedirea de către societate

că terţul cunoştea actul sau faptul juridic opus. Deci, este necesară prezentarea dovezii, care

are semnificaţia probei, printr-o asemenea dovadă societatea tinde să probeze o stare de fapt,

în sensul că terţul cunoştea actul sau faptul opus, dovada se poate face prin orice mijloc de

probă (înscrisuri, martori, prezumţii). Nu este necesar ca societatea să dovedească că terţul

cunoştea, totodată, că actul sau faptul opus nu a fost publicat, însă atestarea acestei

împrejurări ar putea conduce la considerarea terţului ca fiind de rea-credinţă, ceea ce sporeşte

şansele societăţii de a înlătura sancţiunea inopozabilităţii. Prezentarea dovezii, lato sensu, se

poate realiza inter-partes, în cadrul procedurii amiabile sau procedurii de conciliere directă,

prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. Dacă aceste proceduri au eşuat, administrarea dovezii se

va face pe cale judiciară.

Dovada este exclusă, iar sancţiunea inopozabilităţii nu va putea fi înlăturată, în

privinţa actelor de numire sau încetare din funcţii a reprezentanţilor, administratorilor sau a

altor persoane care fac parte din organele societăţii art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).

Actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea sunt, însă, opozabile societăţii,

dacă terţii înţeleg să invoce aceste acte sau fapte, cu excepţia cazului în care omisiunea

publicităţii le lipseşte de efecte (art 51 din Legea nr. 31/1990).

În concluzie legea stabileşte în favoarea terţilor două măsuri de protecţie: a)

inopozabilitatea faţă de ei a actelor sau faptelor nepublicate; b)„opozabilitatea faţă de

societate a aceloraşi acte sau fapte.

Secţiunea 2: Consecinţele neregularităţilor constatate după înregistrarea

societăţii

2.1. Acţiunea în regularizare

Acţiune în regularizare. Fraudarea intereselor creditorilor personali ai asociaţilor.

Cauze de nulitate absolută a contractului de societate. Fraudarea interesului creditorului nu


~ 78 ~

poate fi primită ca şi cauză de nulitate absolută a contractului de societate, întrucât

transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de comerţ, ca aport în societatea

comercială, se deosebeşte de vânzarea fondului de comerţ. Acest act, nu comportă un preţ în

schimbul fondului de comerţ, asociatul urmând să primească părţi sociale. Nefiind o vânzare,

transmiterea fondului de comerţ, ca aport în societate, e cârmuită de regulile privind

constituirea societăţilor comerciale.

Potrivit art. 56 din Legea nr. 31/1990, nulitatea societăţii comerciale poate interveni

numai dacă este declarată de tribunal.

Aşadar, persoanele interesate într-un astfel de demers trebuie să formuleze o acţiune

injustiţie, adresată instanţei de judecată.

Competent în a declara nulitatea societăţii este tribunalul - secţia comercială, în a cărui

circumscripţie se află sediul social al societăţii, astfel cum figurează la oficiul registrului

comerţului207

. Dacă societatea nu are un sediu social înregistrat, opinăm că este competent

tribunalul în a cărui circumscripţie se află sediul social declarat în actele emanate de

societate208

. în fine, dacă societatea are mai multe sedii declarate, dar nici unul nu este

înregistrat la oficiul registrului comerţului, opinăm că va fi competent oricare tribunal în a

cărui circumscripţie este declarat sediul social. în cazul în care, societatea nu are înregistrat

sau, după caz, declarat nici un fel de sediu social, acţiunea în nulitate va fi de competenţa

tribunalului în a cărui circumscripţie se află unul dintre stabilimentele comerciale ale

societăţii209

.

Titularii acțiunii în declararea nulităţii societăţii nu sunt nominalizaţi de lege, ceea ce

înseamnă că acţiunea în justiţie poate fi promovată de orice persoană interesată: creditori

sociali, creditori ai acţionarilor, fondatori, acţionari, subscriitori, acceptanţi, subdobân-ditori

ulteriori, obligatari, instituţiile publice ale statului, Camera de Comerţ şi Industrie a României

şi Camerele teritoriale judeţene, inclusiv de către procuror.

Fiind o acţiune ce vizează, în exclusivitate, cazuri de nulitate absolută, interesul public

ocrotit este prezumat. Totuşi, opinăm că tribunalul, primind acţiunea trebuie să verifice dacă

aceasta se întemeiază strict pe cazurile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, altfel

acţiunea va fi soluţionată potrivit regimului juridic de drept comun, impunându-se, eventual,

şi o recalificare juridică a obiectului acțiunii.

207

Art. 7 alin. (1) Cod procedură civilă 208

Art. 10 alin. (1) Cod procedură civilă 209

Art. 6 Cod procedură civilă.


~ 79 ~

Având în vedere interesul general desemnat de acţiunea în declararea nulităţii

societăţii, opinăm că o atare acţiune poate fi promovată şi de fondatori sau de persoanele care

au contribuit la constituirea societăţii, chiar dacă prin actele şi faptele lor au săvârşit

neregularităţice se vor constitui drept cauze de nulitate, fără a li se putea opune excepţia

invocării propriei culpe.

Totuşi, opinăm că societatea, prin organele sale reprezentative, nu are prerogativa

promovării acţiunii în declararea propriei sale nulităţi. Aceasta pentru că, în prealabil

promovării acțiunii în nulitate, este necesară o hotărâre a adunării generale extraordinare a

acţionarilor, or o asemenea situaţie juridică ar echivala cu declararea nulităţii de către organul

statutar, ceea ce legea nu permite. Nulitatea societăţii comerciale nu poate fi decât

judiciară210

, din moment ce art. 56 din Legea nr. 31/1990 statuează că nulitatea societăţii

poate fi declarată de tribunal211

.

Obiectul acțiunii în declararea nulităţii societăţii îl constituie invalidarea constituirii

societăţii pe acțiuni înmatriculată în registrul comerţului, ca urmare a neobservării unor

exigenţe legale imperative descrise de art. 56 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 31/1990. Acesta

este obiectul principal al acţiunii, la care se pot alătura şi alte petite, accesorii, cum sunt:

constatarea nulităţii prospectului de emisiune, sau a hotărârii adunării constitutive; obligarea

societăţii comerciale la plata unor pretenţii civile, restituirea în natură a unor bunuri sau

valori; obligarea societăţii la daune materiale etc. Totuşi, petitele accesorii sunt facultative

pentru titularul acțiunii în declararea nulităţii, care are rezervat dreptul la acţiune civilă

separată pentru valorificarea obiectului acestor petite, în funcţie de soarta juridică a societăţii

supuse acțiunii în nulitate.

Opinăm că acţiunea în declararea nulităţii societăţii poate fi introdusă pe cale

principală, şi atunci tribunalul se va mărgini la pronunţarea unei soluţii in limine litis, după

cum aceeaşi acţiune poate fi introdusă şi pe cale incidentală, luând forma procedurală a cererii

reconvenţionale1. Tot astfel, sunt posibile, în acelaşi cadru procesual, şi alte cereri prevăzute

de Codul de procedură civilă: cererea de chemare în garanţie (art. 60-63); cererile de

intervenţie, în nume propriu sau în interesul altei persoane (art. 49-58), cererea de arătare a

titularului dreptului (art. 64-66).

Constatând existenţa unor cazuri de nulitate a societăţii, tribunalul nu va păşi eo ipso

la declararea nulităţii, ci va trebui să dea curs prevederilor art. 57 din Legea nr. 31/1990, care

210

M. Şcheaua, op. cit., p. 129. 211

Aceeaşi soluţie este adoptată şi de legislaţiile altor state europene: art. 361-362, Legea din 1966, modificată

prin Ordonanţa din 1969, în Franţa; art. 2332 din Codul civil italian, în Italia; art. 34 din Legea societăţilor pe

acţiuni, în Spania.


~ 80 ~

evocă pentru ultima dată principiul salvgardării societăţii, statuând că „nulitatea nu poate fi

declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a

se pune concluzii în fond la tribunal".

Prin consecinţă, în opoziţie cu acţiunea în declararea nulităţii societăţii, legea permite

ineficientizarea acestui demers judiciar, prin acordarea, in extremis, în favoarea societăţii a

dreptului de regularizare a cerinţelor legale de constituire. Acest drept, exercitat în sens

procesual, îmbracă forma unei apărări de fond şi nu a unei excepţii formulată pe cale

incidentală212

. Opinăm astfel, considerând că excepţiile de fond213

au ca obiect apărări privind

acte, fapte sau evenimente juridice anterioare sau, cel mult, concomitente introducerii acţiunii

principale, pe câtă vreme opunerea dreptului la regularizare se naşte doar în momentul în care

tribunalul, investit deja cu acţiunea în declararea nulităţii societăţii, constată existenţa

netăgăduită a cauzelor de nulitate şi, pentru asanarea acestora, acordă dreptul la regularizare,

potrivit dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 31/1990.

S-ar putea obiecta, totuşi, că tribunalul acțiunii în nulitate ar fi competent să statueze,

în cadrul judiciar dat, şi asupra complinirii cerinţelor de regularitate, din moment ce acelaşi

tribunal are prerogativa mult mai severă, a declarării nulităţii societăţii, iar controlul de

legalitate se exercită de un judecător-delegat de tribunal la oficiul registrului comerţului.

Cererea în regularizare opusă de societate acțiunii în declararea nulităţii sale, poate fi

formulată în faţa tribunalului oricând, inclusiv prin concluziile puse în fond. în această din

urmă situaţie, tribunalul are obligaţia de a reveni asupra dezbaterilor sau, după caz, de a redes-

chide dezbaterile, şi de a pune în discuţia părţilor cererea astfel formulată214

.

2.2. Nulitatea

Nulitatea invocată prin acţiune poate fi înlăturată, însă, numai înainte sau concomitent

punerii concluziilor în fond la tribunal. Depăşirea acestui moment atrage sancţiunea decăderii

212

În doctrină s-a apreciat, în mod contrar, că „regularizarea societăţii poate fi invocată, de altfel, şi pe cale de

excepţie în cadrul unei acţiuni în nulitate", E. Cârcei, op. cit., p. 144. 213

V.M. Ciobanii, op. cit., p. 114; S. Zilberstein, V. Ciobanii, Precizări privind instituţia excepţiilor în dreptul

procesual civil, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1983, p. 43 şi următoarele.; P. Perjii, Sinteză teoretică a

jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materia Dreptului

procesual civil, în Dreptul nr. 4/1996,'p. 86-90. 214

C.A. Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 2135/R/1998, publicată în S. Cristi, E.D. Crişu, Repertoriu de

practică şi literatură juridică 1997-2000, Ed. Argessis, 2000, p. 150


~ 81 ~

din dreptul de a opune regularizarea societăţii (art. 57 din Legea nr. 31/1990)215

. Dacă, totuşi,

cauza nulităţii a fost înlăturată după expunerea concluziilor pe fond, dar înainte de

pronunţarea tribunalului, opinăm, în mod contrar celor afirmate în doctrină216

, că nu este

legală repunerea pe rol a cauzei de către tribunal. înscrisul care atestă înlăturarea nulităţii face

parte, în sens procesual, din categoria mijloacelor de probă, a căror administrare trebuie să

respecte regimul juridic statornicit de prevederile art. 112, art. 118, art. 129 şi art. 132 Cod

procedură civilă, cu extensia conferită de art. 57 din Legea nr. 31/1990. în toate cazurile,

propunerea probelor sau, şi mai mult, administrarea acestora între momentul încheierii

dezbaterilor şi pronunţarea instanţei este inadmisibilă.

Din economia textului legal conţinut de art. 57 din Legea nr. 31/1990 se deduce că

înlăturarea nulităţii nu poate avea loc în faţa instanţei de apel sau de recurs. Totuşi, sentinţa

tribunalului poate fi atacată prin exercitarea succesivă a apelului şi recursului217

.

Trebuie făcute însă unele distincţii, astfel:

- Societatea poate opune în căile de atac inexistenţa cazurilor de nulitate invocate prin

acţiune;

- Societatea se poate prevala în căile de atac de înlăturarea cazurilor de nulitate,

regularizare ce a avut loc înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal, dar mijlocul de

probă nu a putut fi înfăţişat din cauze obiective;

- Tribunalul a amânat pronunţarea soluţiei pentru a se depune concluzii scrise, iar prin

aceste concluzii s-a solicitat să se constate înlăturarea nulităţii, însă tribunalul le-a omis sau a

considerat tardivă solicitarea.

Cererea societăţii sau intervenienţilor de înlăturare a cazului de nulitate are ca efect

amânarea soluţionării acțiunii în nulitate şi declanşarea formalităţilor de regularizare.

Tribunalul nu poate refuza o atare cerere pe temeiul că datorită gravităţii cazului de nulitate

regularizarea societăţii ar fi exclusă218

.

În măsura în care societatea a înlăturat cauza de nulitate invocată, va înfăţişa instanţei

mijlocul de probă care atestă regularizarea societăţii în raport de cazul de nulitate ce face

obiectul litigiului.

215

O dispoziţie asemănătoare se regăseşte şi în dreptul francez, cu precizarea că nulitatea poate fi înlăturată până

în momentul în care tribunalul de primă instanţă statuează asupra fondului (art. 362 din Legea nr. 66-537/1966).

Aşa cum s-a apreciat în doctrina noastră, legiuitorul francez este mai permisiv decât legiuitorul român, întrucât

oferă posibilitatea înlăturării nulităţii chiar şi după încheierea dezbaterilor până la pronunţarea pe fond a

tribunalului. A se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 130. 216

M. Şcheaua, op. cit., p. 1 30. 217

A se vedea, cu privire la căile de atac în procesul civil, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 315-414.

Dreptul francez prevede că în cazul nulităţii fondată pe ilicitatea obiectului social, tribunalul pronunţă nulitatea

fără a mai acorda posibilitatea de regularizare (art. 362 din Legea nr. 66-537/1966).


~ 82 ~

O problemă aparte se pune în cazul nulităţii întemeiate pe incapabilitatea, potrivit

legii, a tuturor fondatorilor, la constituirea societăţii [art. 57 lit. b) din Legea nr. 31/1990].

La o primă analiză, s-ar părea că acest caz de nulitate nu poate fi acoperit în nici un

mod. Totuşi, legea nu exceptează ipoteza incapabilităţii tuturor fondatorilor de la posibilitatea

regularizării.

Opinăm că, în privinţa societăţii pe acțiuni, acest caz de nulitate poate fi înlăturat, în

măsura în care se reuşeşte înlocuirea fondatorilor incapabili şi refacerea actelor constitutive

sub semnătura unor fondatori care nu sunt atinşi de incapabilitate219

.

În ipoteza societăţii pe acțiuni constituită simultan cu subscrierea simultană a

capitalului social, operaţiunea se reduce la novarea clauzei referitoare la fondatori [art. 8 lit. a)

din Legea nr. 31/1990] şi semnarea actului constitutiv de către noii fondatori.

În ipoteza societăţii pe acțiuni constituită prin subscripţie publică, înlăturarea unei

atare nulităţi impune o intervenţie mult mai energică, şi anume: convocarea adunării

constitutive, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 31/1990; adoptarea modalităţii de constituire

simultană a societăţii, cu renunţarea la formalităţile constituirii prin subscripţie publică lovite,

de asemenea, de nulitate absolută; încheierea unui nou act constitutiv sub semnătura unor

fondatori capabili. Soluţia preconizată în opinia noastră, conservă drepturile cucerite de

acţionari prin subscrierile iniţiale de acțiuni, precum şi drepturile rezultate din vărsă-mintele

de capital pentru societate, elemente esenţiale pentru supravieţuirea societăţii pe acțiuni,

indiferent de modalitatea, de constituire.

Dacă nulitatea invocată a fost înlăturată în condiţiile mai sus expuse, tribunalul nu va

declara nulitatea societăţii ci, dimpotrivă, va respinge acţiunea în declararea nulităţii

acesteia, luând act, prin sentinţă, de înlăturarea cauzelor de nulitate invocate.

Sentinţa irevocabilă pronunţată de tribunal se comunică, din oficiu, la registrul

comerţului pentru a se menţiona soluţia de respingere a acţiunii în nulitatea societăţii

comerciale (art. 21 din Legea nr. 26/1990).

Hotărârea tribunalului prin care se respinge acţiunea în nulitate are autoritate de lucru

judecat numai relativ, fiind admisibilă o nouă acţiune, desigur, întemeiată pe un alt caz de

nulitate.

Nulitatea societăţii va putea fi pronunţată de tribunal doar în măsura în care: s-a

constatat incidenţa vreunui caz de nulitate dintre cele prevăzute de art. 56 lit. a)-h) din Legea

219

Problema se pune mult mai acut în cazul societăţilor de persoane (societăţile în nume colectiv şi în comandită

simplă), când incapabilitatea tuturor fondatorilor produce grave consecinţe asupra clementului qffectio

xocietalis,


~ 83 ~

nr. 31/1990; societatea, fie nu a întreprins nici un demers pentru înlăturarea nulităţii invocate

prin acţiune, fie a încercat un asemenea demers fără a-1 finaliza, fie a înlăturat nulitatea, însă,

după pronunţarea pe fond de către tribunal.

În aceste condiţii, declararea nulităţii societăţii de către tribunal este obligatorie220

,

întrucât numai astfel poate fi restabilită ordinea juri- dică impusă de legiuitor pentru

legalitatea constituirii societăţilor comerciale.

Nulitatea societăţii poate fi declarată numai pentru cauze invocate in concreto prin

acţiune, tribunalul neavând căderea de a invoca, din oficiu, alte cauze de nulitate, chiar dintre

cele prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, dacă astfel de cauze nu fac obiectul acțiunii în

nulitate. Afirmăm această opinie pe temeiul următoarelor considerente: art. 57 din Legea nr.

31/1990 limitează puterea de pronunţare a tribunalului la cauza de nulitate invocată în cererea

de anulare; regimul special al nulităţii societăţii comerciale derogă, chiar în prezenţa unor

cauze de nulitate absolută, de la regimul juridic de drept comun al unor astfel de nulităţi;

caracterul restrictiv al nulităţii societăţii, străjuit, pe de o parte, de interesul general al

salvgardării societăţii comerciale, iar pe de altă parte, de interesul ocrotirii terţilor de bună-

credinţă, are ca efect păstrarea de către tribunal a unei echidistanţe obiective şi pronunţarea sa

numai in limine litis.

Tribunalul se pronunţă asupra declarării nulităţii societăţii prin sentinţă. Dispoziţia

tribunalului, în acest sens, trebuie să se exprime în terminologia folosită de legiuitor. Astfel,

admiţând acţiunea în declararea nulităţii societăţii comerciale, tribunalul declară nulitatea

societăţii înmatriculate la oficiul registrului comerţului (art. 56, art. 57, art. 58 din Legea nr.

31/1990). Aceasta pentru că declararea nulităţii, deşi se sprijină pe cauze de nulitate absolută,

produce efecte specifice nulităţii relative, după cum vom constata în continuare.

Prin aceeaşi sentinţă tribunalul va numi, totodată, lichidatorii societăţii. Legea nu face

nici o distincţie sub aspectul desemnării lichidatorilor, astfel că aceştia vor putea fi propuşi de

către tribunal din rândul lichidatorilor autorizaţi [art. 253 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii se comunică oficiului

registrului comerţului, care, după menţionare, o trimite Monitorului Oficial al României spre

publicare în Partea a IV-a, în extras.

Fondată pe cauze de nulitate absolută, acţiunea în declararea nulităţii societăţii are

caracter imprescriptibil, cu consecinţa posibilităţii tribunalului de a pronunţa oricând un

asemenea deznodământ'. Maimult, tribunalul poate declara nulitatea societăţii, chiar dacă

220

M Scherrua, op. cit., p. 130.


~ 84 ~

printr-o hotărâre anterioară a respins o altă acţiune în nulitate, dacă nu există identitate sub

aspectul cavazei de nulitate invocată în ambele acțiuni.

Hotărârea irevocabilă a tribunalului prin care s-a declarat nulitatea societăţii are

autoritate de lucru judecat, iar din momentul publicării sale în Monitorul Oficial este

opozabilă erga omnes, nu numai terţilor participanţi în cauză

2.3. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale pe acțiuni

Potrivit legii, aceste efecte privesc statutul juridic al societăţii, obligaţiile acţionarilor

faţă de societate, obligaţiile societăţii în raport de actele juridice încheiate în numele său cu

terţii, răspunderea fondatorilor şi a membrilor organelor de conducere, de administrare şi de

control ale societăţii, precum şi a altor persoane care au lucrat în numele său.

Conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pe data la care hotărârea

judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect

retroactiv. Dispoziţiile legale privind lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplică în

mod corespunzător.

Aşadar, declararea judiciară a nulităţii societăţii are, în ce priveşte statutul juridic al

acesteia, următoarele efecte: a) încetarea funcţionalităţii mecanismului societar şi a obiectului

social, fără efect retroactiv; b) dizolvarea organelor de conducere, de administrare şi de

control ale societăţii; c) păstrarea personalităţii juridice a societăţii221

, cu efect retroactiv, în

scopurile definite de lege, şi anume, executarea vărsămintelor la care s-au obligat acţionarii;

d) lichidarea societăţii comerciale222

.

Continuitatea acestor obligaţii pe seama acţionarilor este prevăzută în mod expres de

art. 58 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care dispune, cu titlu de principiu, că asociaţii răspund

pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu art. 3, adică, în cazul

acţionarilor, o atare răspundere se întinde până la concurenţa capitalului social subscris.

221

În doctrină s-a exprimat un punct de vedere contrar, conform căruia societatea nulă subzistă pentru trecut ca o

societate de fapt, pentru a se crea posibilitatea clarificării raporturilor dintre asociaţi (E. Cârcei, op. cit., p. 149;

G. Ripert, Traité élémentaire de droit commercial, p. 602-603). Opinăm că art. 58 alin. (1) din Legea nr. 31/1990

statuează în mod convingător că societatea încetează fără efect retroactiv, de unde rezultă că, ex tune,

personalitatea juridică nu este anulată. 222

Încetarea fiinţei sociale având drept cuprins dizolvarea şi lichidarea societăţii nu sunt categorii juridice antagonice, aşa cum se afirmă în doctrină (a se vedea M. Şcheaua, op. cit, p. 132). Argumentăm această poziţie astfel: art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, care statuează că societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii sale, are, împreună cu art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege, semnificaţia disoluţiei organelor statutare şi obiectului social al societăţii, desemnând, totodată, etapa intermediară şi obligatorie, în care acţionarii urmează să îşi onoreze vărsămintele, iar terţii pot angaja răspunderea societăţii, în temeiul actelor juridice contractate cu aceasta înainte de declararea nulităţii, fără a antama problema nulităţii; dizolvarea constituie şi în acest caz o etapă pregătitoare pentru lichidarea societăţii; dreptul naţional nu prevede, nici chiar în cazul insolvenţei comerciale, lichidarea societăţii fără dizolvare.


~ 85 ~

Dispoziţia enunţată ne conduce la constatarea că în cazul declarării nulităţii societăţii,

acţionarii nu sunt liberaţi de obligaţiile rezultate din actele de subscriere a capitalului social şi,

tot astfel, nu sunt exoneraţi de răspundere pentru obligaţiile sociale angajate de societate în

raporturile sale cu terţii, până în momentul declarării judiciare a nulităţii societăţii.

Aşadar, dacă nu s-au efectuat vărsămintele de capital în conformitate cu subscrierile

angajate, acţionarii sunt obligaţi să onoreze vărsămintele restante'. în caz contrar, deşi

societatea nu mai are vreun mijloc juridic să îi oblige în acest scop, terţii de bună-credinţă se

vor putea îndrepta cu acţiune directă împotriva acţionarilor, pe temeiul art. 58 alin. (4), iar

acţionarii restanţi nu vor putea opune nulitatea societăţii, pentru a se sustrage de la obligaţiile

lor [art. 59 alin. (2)].

Dacă acţionarii au efectuat integral vărsămintele la capitalul social, primeşte incidenţă

art. 3 din Legea nr. 31/1990, în sensul că obligaţiile sociale vor fi onorate mai întâi şi în

principal cu activul patrimonial al societăţii, iar acţionarii vor răspunde în subsidiar şi în

limita capitalului social subscris.

În etapa lichidării patrimoniului social, acţionarii vor participa la împărţirea acestuia

conform dispoziţiilor actului constitutiv. Dacă nulitatea s-a declarat tocmai pe temeiul

inexistenţei actului constitutiv sau pentru neprevederea în actul constitutiv existent a

aporturilor la capitalul social şi a capitalului social subscris şi vărsat, împărţirea activului şi

pasivului se va face conform înţelegerii acţionarilor, iar dacă aceştia nu se înţeleg, va hotărî în

locul lor tribunalul223

.

Întrucât declararea nulităţii societăţii poate fi pronunţată oricând, indiferent de timpul

scurs de la înmatriculare, rezultă că în acest interval de timp societatea a avut capacitatea

juridică necesară pentru a încheia acte juridice cu terţii.

Art. 59 din Legea nr. 31/1990 statuează, într-un prim alineat, că declararea nulităţii

societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său.

Această dispoziţie confirmă prevederea anterioară, conform căreia societatea încetează

fără efect retroactiv [art. 58 alin. (I)]224

.

Aşadar, actele juridice încheiate ex tune rămân valide juridic, soarta acestora

neatârnând de nulitatea societăţii după principiul accessorium sequitur principale.

Scopul legii vizează protecţia terţilor de bună-credinţă care, inocenţi asupra cauzelor

223

E. Cârcei, op. cit., p. 150. 224

Neretroactivitatea efectelor nulităţii societăţii este prevăzută cu aceeaşi exigenţă în dreptul francez [art. 1844-

15 alin. (1) Cod civil francez] şi în dreptul spaniol (art. 35 din Legea societăţilor pe acţiuni).


~ 86 ~

de nulitate ale societăţii, au contractat cu aceasta sau cu persoanele care au lucrat în numele

său.

Astfel terţii de bună-credinţă vor putea angaja valabil răspunderea societăţii, ca

entitate juridică, pentru executarea obligaţiilor izvorâte din aceste acte juridice, iar potrivit art.

59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de

bună-credinţă nulitatea societăţii. Se cuvine să facem unele precizări referitoare la actele

juridice încheiate de societate cu terţii şi poziţia juridică a terţilor faţă de aceste acte juridice.

În primul rând, actele juridice încheiate în numele societăţii rămân valabile. Aceasta

indiferent că validitatea este utilă societăţii sau terţilor de bună-credinţă ori de rea-credinţă.

Legea statuează că declararea nulităţii societăţii nu aduce nici o atingere acestor acte juridice.

In caz contrar, oricare dintre părţi ar putea opune nulitatea pentru a se sustrage de la

obligaţiile asumate225

. Prin consecinţă, avem rezerve faţă de opiniile exprimate în doctrina

noastră care, pornind de la prevederile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora

nici societatea, nici acţionarii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii,

concluzionează, per a contrarie-, că terţii de bună-credinţă pot opune societăţii nulitatea, dacă

au interes226

. Or, din moment ce nulitatea societăţii nu are efect retroactiv, ex tune, ci numai

pentru viitor, ex nune, iar legea protejează validitatea actelor juridice încheiate în trecut,

indiferent de categoria părţilor contractante, invocarea nulităţii în aceste condiţii este lipsită de

temei legal.

În al treilea rând, terţii de rea-credinţă nu se bucură de protecţia conferită de legiuitor

terţilor de bună-credinţă, în raport de actele juridice încheiate cu societatea declarată nulă.

Astfel, terţii de rea-credinţă se vor limita la exercitarea drepturilor rezultând din actul juridic

încheiat, fără a putea angrena răspunderea societăţii, a fondatorilor, a membrilor organelor de

conducere, de administrare şi de control ale societăţii, sau a persoanelor care au încheiat astfel

de acte în numele său, pentru despăgubiri. Neregularităţile vizate de cauzele de nulitate

cuprinse de art. 56 lit. a)-h) din Legea nr. 31/1990, sunt, lato sensu, încălcări ale cerinţelor

legale de constituire a societăţii pe acțiuni, având sediul primar de sancţionare în conţinutul

art. 46, art. 48 şi art. 53 din aceeaşi lege.

În ipoteza declarării nulităţii societăţii pentru astfel de neregularităţi, alături de

răspunderea societăţii, rezultând din actele juridice încheiate în numele său, poate fi angrenată

şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate terţilor de bună-credinţă ca urmare a încheierii unor

astfel de acte juridice cu o societate neregulat constituită.

Opinia este susţinută în doctrina franceză de Ph. Merle, op. cit., p. 70 şi P. Didier, op. cit., p. 169. 226

A se vedea: E. Cârcei, op. cit., p. 150; M. Şcheaua, op. cit., p. 133.


~ 87 ~

O atare răspundere poate fi antrenată în condiţiile exercitării unei acțiuni în

despăgubiri civile, având ca obiect daune materiale sau/şi daune morale. Un asemenea demers

judiciar este admis, atât de doctrina noastră227

, cât şi de doctrina franceză228

.

În dreptul naţional, acţiunea în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de

constituirea unei societăţi declarată nulă, se sprijină pe aplicarea, prin analogia legii, a

dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 31/1990.

În temeiul acestui text legal, fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi membrii

organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar

pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile la care se referă art. 46 şi art. 48. La aceste

persoane se alătură, potrivit art. 53, şi alte persoane, care au lucrat în numele societăţii pe

acțiuni, încheind acte juridice cu terţii, în contul societăţii.

Acţiunea în răspundere pentru prejudicii se prescrie în termen de 3 ani de la data la

care a fost publicată hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii.

În doctrina noastră s-a afirmat că răspunderea fondatorilor şi primilor administratori

poate li angajată numai dacă nu a expirat termenul de 5 ani de la constituirea societăţii şi dacă

adunarea generală nu a dat descărcare acestor persoane pentru răspunderea ce le revine,

potrivit art. 31 din Legea nr. 31/1990229

.

Avem rezerve faţă de această opinie, argumentând astfel: cauzele de nulitate se

întemeiază pe neobservarea unor cerinţe legale de constituire şi de înmatriculare a societăţii;

principalii artizani ai neregularităţilor de constituire sunt fondatorii, iar primii administratori

au validat o atare constituire şi nu au întreprins nici un demers pentru regularizarea societăţii

nici după înmatriculare, de unde rezultă culpa acestor persoane în perpetuarea stării de

neregularitate a societăţii; termenul de 5 ani prevăzut de art. 31 alin. (3) vizează răspunderea

fondatorilor şi primilor administratori în raport cu societatea iar nu cu terţi; descărcarea de

răspundere a aceloraşi persoane de către adunarea generală a acţionarilor nu este opozabilă

terţilor de bună-credinţă.

227

A se vedea: 57. D. Cărpenaru, op. cit., p. 193, E. Cârcei, op. cit., p. 148, M. Şcheaua, op. cit., p. 133. 228

Ph. Merle, op. cit., p. 70; M de Jug!art, B. Ippolito, op. cit., p. 143 ,P. Didier, op. cit., p. 169-170; J.P. Sortais,

op. cit., nr. 431. 229

E. Cârcei, op. cit., p. 149.


~ 88 ~

Concluzii

Din momentul apariţiei societăţile pe acţiuni au reprezentat entităţi economice, care au

determinat mari influenţe asupra societăţii, asupra politicilor promovate la nivel de stat, dar şi

la nivel mondial. Prerogativele societăţii pe acţiuni sunt comparate de unii autori cu puterea

feudalilor din perioada medievală. Odată cu statornicirea relaţiilor de piaţă rolul societăţii pe

acţiuni devine unul semnificativ, spre exemplu, în ţările avansate volumul producţiei fabricate

de societatea pe acţiuni constituie circa 90% din totalul producţiei pe economie. Societatea pe

acţiuni constituie pârgia dezvoltării accelerate a economiei moderne şi poate fi considerată

drept un început al epocii capitaliste.

Apariţia coloniilor a servit drept imbold pentru crearea societăţii pe acţiuni,

dezvoltarea comerţului internaţional, acumularea capitalului şi necesitatea centralizării

acestuia. Cele mai timpurii structuri asemănătoare societăţii pe acţiuni au apărut în Roma

Antică şi Italia Medievală. De asemenea, caracteristici ce pot fi atribuite acestui tip de

societate sunt asociate unităţilor ce au existat în Olanda, la sfârşitul secolului XV- începutul

secolului XVI.

În sec. XIII-XIV au căpătat avânt aşa-numitele communitates, societates sau colonnae,

în baza formării unui fond comun (columna comunius) prin cedarea, de către posesori, a

sumelor de bani sau mărfurilor, căpitanului unui vas maritim, care pleca în navigaţie. Fiecare

cotă-parte îşi avea preţul său de piaţă iar responsabilităţile patrimoniale ale membrilor

fondului puteau depăşi mărimea depunerii efectuate.

Societatea pe acţiuni a luat naştere ca urmare a necesităţii acumulării de mari

capitaluri necesare realizării marilor întreprinderi industriale moderne, dar şi a băncilor şi

altor organizaţii financiare precum şi a altor organizaţii de mari proporţii. În acest scop, se

face apel la un public larg care le poate aduce resurse considerabile şi în mod durabil. Dar,

publicul doreşte, în acelaşi timp, să-şi conserve posibilitatea de a-şi recupera rapid fondurile

investite, negociind titlurile de credit pe care le posedă pe pieţele financiare organizate.

Aceasta presupune divizarea capitalului în acţiuni care sunt titluri negociabile.


~ 89 ~

Nu toate societăţile pe acţiuni corespund unor mari întreprinderi, având mii de

acţionari, şi nici toate nu sunt cotate în bursa de valori, în fapt, multe societăţi pe acţiuni nu

au decât un număr restrâns de asociaţi şi păstrează ceva din spiritul societăţilor în nume

colectiv. Numai puţine societăţi de acest tip au acţiunile cotate la bursă, ele fiind, desigur,

cele mai importante.

Interesul pe care îl prezintă acest tip de societate pentru întreprinderile de talie

medie, unde asociaţii se cunosc şi sunt puţin numeroşi, constă în aceea că sunt supuse

regimului fiscal al societăţilor de capitaluri care, în majoritatea ţărilor, este mai favorabil.

De asemenea, facilitarea transmiterii acţiunilor care sunt la purtător economiseşte timpul şi

mijloacele, cedarea acţiunilor făcându-se fără a fi necesară întocmirea vreunui act juridic.

Societatea pe acţiuni prezintă şi inconveniente în sensul că mecanismele sale de

funcţionare sunt astfel concepute încât să se bazeze pe un număr mare de acţionari, care în

cea mai mare parte nu se pricep în afaceri şi, deci, trebuie protejaţi, ceea ce se realizează

printr-o reglementare adecvată.

Viaţa societăţii pe acţiuni se bazează pe legea majorităţii. Aceasta (majoritatea) este

aceea care desemnează organele de conducere, aprobă conturile anuale şi modifică, atunci

când este cazul, pactul social. Toţi acţionarii având drept de vot, există o aparenţă de

democraţie, însă, trebuie să se ţină seamă că această majoritate nu se calculează pe cap de

acţionar, ci în funcţie de capital, în principiu, un drept de vot este ataşat unei acţiuni, dar

acţionarul care va poseda jumătate din acţiuni va putea să-şi impună voinţa sa masei de

acţionari între care este împărţit restul de capital. Mai mult decât atât, în cazul societăţilor

cu acţionari numeroşi nici nu este necesar să posezi majoritatea acţiunilor pentru a controla

eficient societatea, căci majoritatea se calculează în raport cu voturile exprimate, or, mulţi

acţionari nu se prezintă la adunările generale sau recurg la reprezentanţi. Aşa încât, este

adesea posibil să fie controlată o societate având în posesie un procent destul de slab din

capitalul social, de exemplu 25 %. Dar, trebuie, în astfel de cazuri, să nu existe un grup

coerent de acţionari concurenţi care să posede un pachet de acţiuni similar.

Reglementarea generală, dreptul comun în materia societăţilor comerciale, este Legea

31/1990 privind societăţile comerciale, care a abrogat dispozitiile din Codul comercial, Cartea

I, Titlul VIII (Despre societăţi şi asociaţiuni comerciale), cu excepţia celor privind asociaţia în

participaţiune (art. 251-256) şi a celor referitoare la asociaţia de asigurare mutuală (art. 257-

263). Această lege cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi

reguli speciale privind fiecare forma juridică de societate comercială. Legea guvernează orice

societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate.


~ 90 ~

Societatea pe acţiuni este organizată şi funcţionează pe principiul separaţiei puterilor,

organe de deliberare şi decizie, organe de administrare şi reprezentare, organe de

supraveghere şi control.

Acest tip de societate este reglementat în art.70-250 si 263-418 din legea franceză, în

legea germană din 1965-AktG, în Companies Act din 1985 în Anglia şi în legea nr. 31/1990

în România.

În domeniul societăţilor comerciale ,dreptul comunitar şi-a exersat opera de unificare a

legislaţiilor naţionale pe calea directivelor ,iar în ultimul timp prin intermediul

regulamentelor.

În perioada 1968-2004 în privinţa societăţilor comerciale pe acţiuni a fost adoptat un

număr de 15 directive ,dintre care unele vizează reglementări comune societăţilor de tip

societăţi pe acţiuni ,iar altele conţin exclusiv reglementări specifice societăţilor pe acţiuni

având ca obiect de activitate tranzacţionarea de instrumente financiare şi valori mobiliare pe o

piaţă de capital reglementată.

Deoarece Societatea Europeană se bazează ea însăşi pe existenţa unor societăţi pe

acţiuni sau structuri societare ale acesteia o asemenea creaţie originală a dreptului comunitar

este numai o noutate pentru familia societăţile comerciale pe acţiuni,dar prezintă interes şi

pentru introspecţiile viitoare ale dreptului societar român.


~ 91 ~

Bibliografie

1. A. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Cluj, 1985.

2. Alexandru Sitaru,Considerații privind subiectele de naționalitate română ale dreptului

comerțului internațional ( societățile comerciale), partea a 2-a, în Revista de drept

comercial nr. 2/1993.

3. Arcadie Georgescu, În legătură cu autorizarea funcționării societății comerciale, în

Dreptul, nr. 1 din 1993.

4. Aurelia Gheorghe, Liviu Narcis Pârvu și Dan Mircea Tăbăltoc, ”Contribuții la

clarificarea unor probleme ivite în aplicarea unor probleme ivite în aplicarea de către

instanțele judecătorești a Llegii nr. 31/1990 privind societățile comerciale” în Revista

de drept comercial, nr. 6/1993.

5. C. Arion, Elemente de drept comercial, voi. 1, Editura Socec, Bucureşti, 1920.

6. C.A. Stoeanovici, Curs de societăți comerciale, Ed. ” Curierul Judiciar”, București,

1926.

7. C. Gheorghe, Societăți comerciale, voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck,

București, 2003.

8. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL,

București, 1994.

9. C. Roşu , .Tec M.L, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Mirton, 2004.

10. Cornelia Rotaru, Principalele reglementări privind societăţile comerciale pe acțiuni

din unele ţării ale Uniunii Europene şi din România, în „Revista de drept comercial”

nr. 10/1997.

11. C. Sassu, S. Golub , Affectio societatis, Revista de Drept Comercial nr. 10/2001.

12. Dan Lupașcu, Obiectul de activitate al societăților comerciale, în Dreptul, nr. 7/1993.

13. D. A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

14. D. A.Popescu, Natura juridică şi condiţiile de valabilitate ale contractului de societate,

Revista de Drept Comercial nr. 5/1993.

15. D. Alexandrescu , Principiile dreptului civil român, vol.4, București, 1926.

16. Dragoș Alexandru Sitaru, Considerații privind subiectele de naționalitate română ale

dreptului comerțului internațional ( comercianții persoane fizice și societățile

comerciale), partea I-a, în Revista de drept comercial, nr. 1/1993.

17. D. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român Ed. ALL Beck, 2010, Bucureşti.


~ 92 ~

18. D. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a IV –a, Editura All-Beck,

Bucureşti,2010.

19. D. Stanciu Cărpenaru, S.David, C. Predoiu,Gh. Pipera, Societățile comerciale.

Reglementare, doctrină, jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2010.

20. D. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2010.

21. D. Stanciu Cărpenaru, Faptele de comerţ în Dreptul comercial român, în Dreptul nr.

10-11/1991.

22. D. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a V – a, Editura All-Beck,

Bucureşti, 2010.

23. D. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 5-a, Ed. All Beck,Bucureşti, 2010.

24. D. Stanciu Cărpenaru, Drept Comercial Român, ed. IV-a, editua All Beck, Bucureşti

2010.

25. D.D. Gerota, Istoricul legislaţiei comerciale de la origini până la Codul din 1887,

Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, în Revista de

drept comercial nr. 7 - 8/1999.

26. E. Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. III, Societăţile comerciale, Tipografiile

Române Unite, Bucureşti, 1928.

27. Elena Cârcei, Constituirea grupurilor de interes economic – G.I.E; în Revista de Drept

Comercial nr. 9/2003.

28. Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acțiuni,Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

29. Elena Cârcei,Constituirea societăţilor comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, Bucureşti,

2000.

30. Elena Cârcei,Constituirea societăţilor comerciale pe acțiuni, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1995.

31. Elena Cârcei,Comstituirea societății comerciale pe acțiuni, Rezumatul tezei de

doctorat, Ed. All Beck, București, 1994.

32. Elena Cârcei, Frauda în acțiunea revocatorie ( pauliană) în literatura juridică și

practica judecătorească, în Revista de drept, nr. 7/1985.

33. Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acțiuni, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999.

34. Eugeniu Safta-Romano, Examen teoretic și practic referitor la acțiunea oblică și la

acțiunea pauliană, în Revista română de drept, nr. 9-12/1989.

35. Francisc Deak, Teoria generală a obligațiilor, Curs, București, 1960.

36. Francisc Deak., Tratat de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

37. Gaudement, Theorie generale des obligations, ed. a 2-a, Sirey, Paris, 1965.


~ 93 ~

38. G. Chifan, Natura juridică a contractului de societate prin care se constituie o

societate comercială, Revista de Drept Comercial nr. 3/1999.

39. G. Ripert ,R. Roblot , Traite de droit commercial, vol.I, ed. A 13- a, 1998.

40. G.Ripert,R. Roblot, Droit commercial, Septième edition, Librairie Générale de Droit et

de Jurisprudence, Paris, 1972.

41. G. Ripert, Traite elementaire du droit commercial, Paris, 1968.

42. Ion Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

43. I. Bălan, Noțiunea de affectio societatis și aplicațiile sale în materie comercială, în

Dreptul nr. 9/1991.

44. Ion P. Filipescu., Tratat de dreptul familiei, Ed. Academueu, Bucureşti, 1989.

45. Ion P. Filipescu, Regimul juridic al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii

societăţilor comerciale, în Dreptul, nr. 11/1992.

46. Ion P. Filipescu, Regimul juridic al bunurilor, Revista Dreptul nr. 11/1992.

47. Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București,

1993.

48. Ioan Macovei , Dreptul Comerţului Internaţional, Vol.I, Ed. Junimea, Iaşi, 1979.

49. Ioan Macovei, Dreptul Comerţului Internaţional vol I, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

50. Ioan Macovei , Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Junimea,Iași, 1980.

51. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

52. Ion Turcu , Dreptul afacerilor, Ed. Fundația ”Chemarea ” Iași, 1992.

53. Ion Turcu, Controlul judecătoresc al operaţiunilor efectuate în registrul comerţului, în

Dreptul, nr. 12/1991.

54. Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti, 1994.

55. Ion Turcu, Teoriaşi practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti.

56. I. Turcii, Teoria şi practica dreptului comercial român, Editura „Lumina Lex", 1998,

Bucureşti, vol. II

57. L. Pop., Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

58. Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acțiuni, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2008.

59. M. Capiluppi, Diritto Commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998..

60. M.N. Costin , Jeflea C.A., Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, 1999,

Bucureşti.


~ 94 ~

61. M.Cozian ,A. Viandier , Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991.

62. Matei Danil, Câteva probleme ale funcționării și administrării societății comerciale,

în Revista de drept comercial, nr.3/1993.

63. M. Ş. Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Ed. Limina Lex, 1996, Bucureşti.

64. Montavon, P. A.Wermelinger, C. Favre, Droit et pratique de la société anonyme, tome

I, Editions Juridique AMC ALPHA, Lausanne, 1994.

65. N.I. Anghelescu, Tovarăşii de negustori, Bucureşti, 1933.

66. N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. I, București, 1929.

67. N.M. Hunnigs, Commercial Laws Europe 90, Ed. Swet Maxwell Ltd., Londra, 1990.

68. Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1996.

69. Octavian Căpăţână,Societățile Comerciale , București, Editura Lumina, 1991.

70. Octavian Căpăţână,Societăţile Comerciale, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1996.

71. Octavian Căpăţână Noul regim al investițiilor străine în România, în Revista de drept

comercial, nr. 2/1991.

72. Pyk D. Gălăşescu, Curs de drept bancar, Bucureşti, 1950.

73. R.I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

74. R.P Vonica, Dreptul societăților comerciale,ediția a 4-a, Ed. Lumina Lex, București,

2000.

75. R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, Bucureşti.

76. S. Bodu, Cauza în contractul de societate comercială, Revista Română de Dreptul

Afacerii, nr. 1/2005.

77. S. Angheni , Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti,2001.

78. S. Angheni, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck, 2004, Bucuresti.

79. Sergiu Deleanu,Clauza leonină în contractul de societate, în Dreptul, nr. 2/1992.

80. S.N. Frommel,J.H. Thompson,Company Law in Europe, Ed. Kluwer - Harrap

Handbooks, London, 1975.

81. Soprano, Tratato teorico prattico delle societa commerciale, Utet, Torino,1934.

82. Şaguna Drosu D., Nicolescu M.R., Societăţi comerciale europene, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1996.

83. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală,

Ed. Naţional, 1997.

84. V. Haga , Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.

85. V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, 1989, Cluj Napoca.


~ 95 ~

86. V: Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980

87. Vasile Pătulea, Regimul juridic al investițiilor străine în România, în Dreptul, nr.

1/1993.

88. V. Pătulea, C.Turianu,Instituţii de drept economic şi comercial, Practică

jurisdicţională, Ed. Continent XXI Universul, Bucureşti, 1994.

89. Yolanda Eminescu, ”Teoria generală a personalității juridice”, în ”Subiectele

colective de drept în România”, Editura Academiei, București, 1981.

Acte normative

1. Art. 38 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Evaluarea aportului în natură se face în raport

cu prețurile existente la data constituirii societății comerciale ( C.S.J., Secția

comercială, decizia nr. 424/7 decembrie 1993) pentru bunurile mobile noi se va lua în

considerare factura.

2. C.A. Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 2135/R/1998, publicată în S. Cristi, E.D.

Crişu, Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, Ed. Argessis, 2000.

3. C.S.J., decizia civilă nr. 178 din 6 octombrie 1998, publicată în Probleme de drept din

deciziile Curţii Supreme de Justiţie, Ed. Orizonturi Bucureşti, 1993, p. 484-486.

4. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în

M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002.

5. Legea nr. 161/2003a adăugat în art. 5 un aliment nou, care prevede că în cazurile în

care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, statutul va cuprinde

datele de identificare a asociaților și clauze acre regelementează organizarea,

funcționarea și desfășurarea activității societății.

6. Legea nr. 26 din 5.11.1990 privind Registrul Comerțului, publicată în Monitorul

Oficial nr. 121 din 7.11.1990.

7. Legea nr. 389 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în

România de peste Carpaţi, din 22 iunie 1943

8. Legea nr. 59 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului Familiei, a

legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind

organizarea și funcșionarea Curții de Conturi, publicată în Monitorul Oficial nr. 177

din 26 iulie 1993


~ 96 ~

9. Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome

şi societăţi comerciale, respectiv,O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor

autonome.

10. Legea nr.41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 4.06.1991,

prevede într-un articol unic că alineatul 1 al art. 24 din Legea nr. 31/1990

11. Ordonanța Guvernului nr. 70 din 29 august 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.

246 din 31 august 1994 care a abrogat, începând cu anul fiscal 1995, Legea nr.

12/1991, privind impozitul pe profit.

12. Publicat în Buletinul Oficial al României nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat, în

temeiul art. III din Legea nr. 140/1996 în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.

13. 1 Publicat în M. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în emeiul art. IV

din Legea nr. 141/1996, în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997.

14. H.G. nr. 1323/1990 cu privire la activităţile ce nu pot face obiectul comerţului; art. 40

in Legea nr. 15/1990 relativ la activităţile economice pe care statul poate să şi le

rezerve pentru a le desfăşura în mod exclusiv, cu titlu de monopol de stat.

constituirea societăţilor pe acţiuni licenta fin-1

Documents